Jul 172017
 

Marathon7500 2017
Marathon 7500 2017 – echipa Regi și Pioni cu Adi Toma

Mijlocul lui iulie? Marathon 7500! Din nou în Bucegi, din nou echipa Regi și Pioni, a 4-a oară. Ca nume sunt consecvent, ca și coechipier însă l-am avut de această dată pe Adi Toma. Așa ne-am înțeles încă de anul trecut. Cine a făcut propunerea nu-mi mai aduc aminte, în orice caz am fost bucuros și motivat… la fel cum am fost și cu Adi Cosma (2 ediții) și Sebi Butcovan (anul trecut). Toți trei îmi sunt prieteni, cu experiență și care știu ce-i greul, dar fiecare e diferit: Adi Cosma foarte liniștit și constant, Sebi mai aprig și iute și Tomiță extrem de calculat.

În orice caz ultra-ul de anul acesta a fost altfel, a fost unul al rătăcirilor. Trei, tot una și una. N-am folosit gps-ul de drumeție ci ceasul Garmin 935 cu trackul de anul trecut al lui Stroescu, ne-a ajutat foarte mult și foarte bine în ceață, mai ales în cea de pe Bătrâna, problema a fost evident de natură umană și da … ați ghicit, ceasul era pe mâna mea. Dar rătăcirile au fost doar o parte din sarea și piperul cursei, n-au fost decisive ci doar distractive (în traducere frustrante, mai ales ultima) și destul de periculoase. Au mai fost episoade unele simpatice, altele învățătură de minte, în orice caz m-am simțit bine.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-Ym48WcnFgT0/WWyERCSvnyI/AAAAAAAAmKA/8RC-n6rI240D404TR_PcMqYLJYAZ1OzqACCoYBhgL/s144-o/Harta%2Belita%2Bv2.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670595068469026″ caption=”Harta elita v2.jpg” type=”image” alt=”Harta elita v2.jpg” image_size=”1417×2048″ ]

Ținta noastră a fost un timp sub 24h. Tomiță, după calcule elaborate asupra cărora n-am insistat să le aflu formulele, a spus chiar pe la 21 – 22h. Pentru că anii trecuți n-am reușit decât de două ori timpi cu ceva sub 25h și n-a fost ușor, eu eram mai reținut. În orice caz noi nu ne-am abătut de la scopul inițial nicio secundă, chiar și când am ajuns echipa lui Csaba Papp și Mihai Ungur în Poiana Guțanu (au terminat pe 3 la categoria onorifică master, bravo lor): nu ne-a interesat ce fac cei din jur, am mers în ritmul obișnuit. Da, nu-i meritul meu, eu aș fi stat scai, funcționez în impulsuri, dar pe de altă parte dacă am hotărât o dată un lucru împreună așa a rămas. Doar ce am pus o întrebare… 🙂

Cum a fost? Foarte fain! Am încheiat fără nicio problemă, mai puteam liniștit ca și Tomiță să mai mergem parcă la infinit tot așa, se vede că-i obișnuit cu ultramaratoane de mai multe zile. Timpul nostru a fost surprinzător de bun pentru ce efort am făcut, nu mi-a venit să cred că mergând așa constant, fără să forțez, pot obține un rezultat cu aproape 3 ore sub cei de anii trecuți: 22h05min. Au fost multe echipe în acest an, chiar mi s-a părut că a fost un bum, normal că au fost și multe bune și au apărut și mai multe evenimente. Locul nostru a fost 14 la general (iar ne-au depășit Luțicii de la mixt … dar am promis că … doar timpul contează), 13 la masculin și 4 sau 5 la master.

Cu ce să încep? Am să scriu câteva capitolașe, apoi văd cum le rotesc ca ordine.

Nutriția… Cam sub toate aspectele am mai avut de învățat ceva de la Tomiță. Și eu sunt calculat, dar îmi place și neprevăzutul, uneori intenționat mai las ferestre în scutul “așa e cel mai bine și fără riscuri”, alteori intru într-o stare de reverie ca și cum aș sta la malul mării și când mă trezesc și-mi aduc aminte că-i concurs deja se cam întâmplă multe. Tomiță nu-i așa, punct.

Mai întâi mi-a spus că fac totul pe dos: mănânc puțin dimineață înainte de concurs, multe prostii (s-a oprit dezgustat din cititul componentelor după câteva rânduri), beau cola sau cafea și-mi anulez efectul în timpul cursei… A, credeați că vă spun nu știu ce secrete de la el? Păi n-am fost chiar atent la ce a spus, dar m-am sacrificat și m-am trezit la 3 dimineața pentru 10 minute ca să mâncăm și apoi ne-am culcat la loc. Din camaraderie! Dar am mâncat complet altceva decât a mâncat el: 2 ouă fierte și un baton cu semințe primit cândva, sper că anul acesta. Acum că nu mai văd bine să citesc am motiv să nu mă uit nici la termen de garanție, ce să mai spun de conținut.

Partea bună, în sfârșit o laudă în privința asta de la el: mănânc mult în timpul cursei și cam orice. Sandwichurile cu brânză și salam iar nu mi-au ajuns, am mîncat batoane, geluri, m-am bucurat pentru tot ce am găsit la PA-uri: slănină, caș, lebeniță, roșii, nici nu mai știu. Am stat și la Ciubotea și la Omu a treia oară și am mâncat fără grabă supă. Acum am un kg în plus, dar vorba lui Tomiță – e ceva trecător. Sper, vreau să-l cred! Cum spune el – ultra-ul e un concurs de nutriție. I-am fost și eu de ajutor într-un fel: va studia componența gelurilor, acum a folosit și i-au prins bine.

Ritmul… “Studiile” arată că în România se pornește tare. Apăi peste tot e așa. E suficient să fie un Sove! 🙂 Și noi am început tare, dar nu știu cum doar 58min aveam la PA1 Valea Dorului, cel mai slab timp al meu de până atunci. Dar îmi plăcea că nu mă agit prea tare. N-am urmat scurtăturile pe Jepii Mari, așa am căzut de acord amândoi: nu contează câteva minute. Până înapoi la Peștera – PA6 am ajuns în 5h45min. Cel mai bun timp, mister, cu 15min mai bine ca altă dată! De fapt am ajuns în ritmul cu Sebi, dar el deja avea atunci probleme de la o accidentare mai veche.

Fără să ne dăm seama ne-a luat și pe noi valul și cred că de multă vreme Tomiță n-a fost scos din făgașele lui – am reușit eu. Ca urmare în continuare spre Omu am luat-o mai încet, cărând suplimentar și restul de mâncare necesar pentru cursă și bonus pentru el – suprapantaloni. Eu m-am tot codit – mereu pe Omu e frig, ceață, vânt, noaptea nu-i de stat, dacă mai dă și ploaia… numai când mă gândesc și-mi clănțăne dinții – și până la urmă nu prea convins am rămas la foița clasică, nu la cea “de război” pe care o folosesc la ultra-urile de pe alte meleaguri.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-Qp3gVMF9PLE/WWyESuV4RjI/AAAAAAAAmKA/DSKAPGwq-sUJhLmU182g8efiJNremQajgCCoYBhgL/s144-o/printscreen1.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670624072648242″ caption=”” type=”image” alt=”printscreen1.jpg” image_size=”1440×900″ ][peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-KEFq8sl6zLE/WWyETLTl1qI/AAAAAAAAmKA/0lxIBr08ERgqHZNr3GmnJ1IdnbYkJk_pACCoYBhgL/s144-o/printscreen2.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670631847679650″ caption=”” type=”image” alt=”printscreen2.jpg” image_size=”1440×900″ ]

A pierdut semnalul ceasul pe Jepii Mici la un moment dat, si cu altele am pățit – este o gaură neagră pe acolo, până mi-am dat seama… Am fost nevoit să unesc trackurile și concluziile:
– până la PA6 Peștera – primii 33km – puls mediu 144bpm, minim 97, maxim 160, doar cam 4 minute pauză
– de la PA6 la finish (ne-au ieșit cam 97km cu rătăciri) – puls mediu 123bpm, minim 82, maxim 158, 2h5min pauză.
Cum am spus, am mâncat mult plus diverse alte motive. Am tot mers după Tomiță mai ales la vale – alerga foarte constant, mi-a plăcut ritmul lui. În afară de prima buclă când l-am scos din matcă, în rest a fost imperturbabil.

Rătăcirile… Trebuie înclinație pentru așa ceva, și eu am ceva nativ.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-s_XDPFlaTlA/WWyETt9FWBI/AAAAAAAAmKA/KSQUUHSdauomZCuQRfcOw7WdnaC2RYlHACCoYBhgL/s144-o/printscreen3%2Bratacire1%2BValea%2BCerbului.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670641148516370″ caption=”printscreen3 ratacire1 Valea Cerbului.jpg” type=”image” alt=”printscreen3 ratacire1 Valea Cerbului.jpg” image_size=”1440×900″ ]

Prima a fost pe Valea Cerbului, s-ar zice că e imposibil. Am mers perfect până când trackul indica stânga – coborâre pe partea cealaltă a văii. Dar nu! Eu văzusem la cineva pe Strava că putuse să păstreze traseul pe partea dreaptă unde eram noi și am continuat pe linie de nivel. Până am ajuns la un mic platou înierbat unde am zburătăcit niște capre negre și am gonit un urs. Ursul era în plan îndepărtat, abia l-am văzut – fugea la vale spre deosebire de capre.
Și de aici a început distracția – cum coborâm? Tomiță a spus că nu se mai întoarce… Și m-a întrebat dacă am mai fost pe acolo. Veci! Și nici n-o să mă mai duc. Se vedeau concurenții ca purecii la vale și noi aveam de coborât săritori cu stânci de 3-4 metri. Dacă ne blocam undeva… Noroc cu jnepenișul, de-am alunecat controlat pe el. Și noroc cu norocul… Nici caprele negre nu puteau coborî pe acolo. Și uite-așa am ajuns iar în urma echipei de mixt care a încheiat pe locul 2 – cu Dani Florea. La început le-am spus că am stat în tufe…

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-IA7Pz4a-ydg/WWyEUNTB3oI/AAAAAAAAmKA/qyA2ekGv0mwQjC9fTWOiD5NZLRLgFmEKwCCoYBhgL/s144-o/printscreen4%2Bratacire2%2Burcare%2BBucsoiu.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670649562062466″ caption=”printscreen4 ratacire2 urcare Bucsoiu.jpg” type=”image” alt=”printscreen4 ratacire2 urcare Bucsoiu.jpg” image_size=”1440×900″ ]

Ne-am jurat că nu mai lăsăm cărarea. N-am lăsat-o până la urcarea de Bucșoiu după PA9 – Prepeleac. Asta măcar a fost fără de voie și de acolo m-am învățat minte să mă uit periodic la trackul de pe ceas. Undeva o luasem înainte prin jnepeniș pe o potecă clară și am ajuns la baza unui perete destul de abrupt. Cărarea normală era undeva departe în vale la stânga. De la Tomiță știu – nu ne întoarcem. Am făcut câțiva pași la dreapta unde era peretele mai accesibil si am trecut în modul 4×4 cu speranța că nu e creastă secundară și putem da în cărare. Erau și urme clare pe perete – alți deștepți, trebuie să facem un fan club, poate fi sediul central și la Cluj – știu eu de ce.
A fost un concurs cu noroc, așa că am văzut cărarea nu departe și iar ne-am tras pe fund pe jnepeniș pe unde am găsit că-i mai accesibil.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-OAIT8NP8J_8/WWyEUifPVsI/AAAAAAAAmKA/zXpCLHa5HuQlAibGPI_cKYBOn2C_29ydgCCoYBhgL/s144-o/printscreen5%2Bratacire3%2BPadina%2Brezervatie%2BHoroabe.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670655250421442″ caption=”printscreen5 ratacire3 Padina rezervatie Horoabe.jpg” type=”image” alt=”printscreen5 ratacire3 Padina rezervatie Horoabe.jpg” image_size=”1440×900″ ]

A treia a fost frustrantă. Pe când să încheiem concursul, după orbecăieli prin ceață pe sus și împiedicări când mă uitam la ceas – doar nu puteam memora obstacolele decât 2-3 metri cât vedeam, de la Padina am ajuns la Horoabe. Acum știu, undeva zăcuse în minte cuvântul acesta, acum am citit. Frumoase chei, am văzut în poze, dar să le străbați noaptea e pedeapsă. Tocmai ne uitasem la oră și indica 3.29 . 1,8km de traseu până la finish. Nu ne vine să credem, era timpul de luat o decizie – ori o luăm pe track spre mănăstire, dar eu nu cunosc pe unde trebuie să trecem valea Ialomiței, ori o luăm frumos spre șosea și treburile sunt clare. Ne pune michiduță și alegem trackul.
Și în loc să ajungem ca domnii la biserică, am urmat poteca pe partea stângă a văii Ialomiței și fără să ne dăm seama am continuat pe o ramură a pârâului Horoabe ce se varsă în Ialomița. Ne schimbasem și direcția de mers de nu mai înțelegeam nimic din ce văd pe ceas. La început am continuat în aceeași direcție greșită, am trecut peste pârâiașe și terenuri înșelătoare – un fel de mlaștini, am văzut pereți înalți și mi-am dat drumul la cuvinte. Eram clar în amonte de mănăstire. Am tot căutat o direcție corectă de întoarcere, că ne tot învârtisem, am trecut cred pe lângă cabana Horoabele și în sfârșit am ajuns – 36minute pentru 2km de aproape plat e o performanță. Am depășit și timpul de 22h.

Concluzii nu trag, uitându-mă în urmă mi se pare că mi-a plăcut. Nu folosiți trackurile mele – sfatul meu. În general, nu-i vorba numai de 7500. Nu intotdeauna am motive logice să las potecile. În cel mai fericit caz găsiți un morman la capăt, nu punct de belvedere. Nu-mi asum nicio responsabilitate.

Ghiveci… Ce a mai rămas de spus? Eu cred că Marathon 7500 a fost un succes. Și un pas înainte. Mare, în reglementarea viitoare a concursurilor mai grele. Nu-i de joacă. Super implicarea, organizarea, voluntarii. Ca de obicei la concursurile CPNT – etichete pe Bucșoiu – Brasov, Propark, 7500. Oameni faini și concurenții, dar e clar că unii au mai puțină experiență montană. Pisica se zice că are 9 vieți, pentru om nu m-aș baza. Felicitări tuturor, în special pentru autodepășire! Voință, muncă, speranță, dorință, luptă, încredere, spirit de echipă, un strop de necunoscut… fain.

Poate ce m-a amuzat pe mine nu a avut același efect pentru alții. Dar a fost cu bună intenție… Pe urcarea pe Jepii Mici trece Iulian Grigore pe lângă noi și apoi, de sus, ne stimulează – haide Veze! Vin eu cum pot, nu vreau să schimb ritmul, e destul de tare pentru mine și așa. Și țin minte, am cu cine mă hârjoni. Atâta că acum sunt cu Tomiță, pe el nu-l interesează treburile lumești.
Vine Bucșoiu, după primele 2 ieșiri în decor. În față iar, haide Veze. Nu-mi dau seama că e Iulian, credeam că e Vlad din echipa cu Cristina Cecan, nu puteau fi departe și în fața noastră mai era echipa de mixt a lui Florea. Tomiță nimic, eu doar mă gândesc ce să fac că nu-l pot ajunge.
Și ne ajunge o echipă… Și îi rog – când îi ajungeți pe cei din față – și arăt cu degetul – spuneți că sunteți buzduganul lui Veze și că imediat vin și eu. Dau o bere! Îi știam din vedere, dar nu le știam numele. Am aflat pe urmă că e echipa lui Bubulu și cu ei ne-am tot intersectat până pe Bătrâna. Faini oameni, cu umor! Nu știu cum făceau că mereu treceau ca trenul pe lângă noi, indiferent că era deal sau plat (la vale eram noi mai rapizi) și apoi se opreau prin tufe sau la taclale de intrau în disperare organizatorii de la Omu și iar le treceam înainte. Dar să revin – one men have a mission! Cum a auzit de bere Bubulu a și lansat un sprint pe Bucșoiu în sus, în 2 timpi și 3 mișcări a parcurs diferența de nivel de vreo 50m luîndu-l și pe celălalt Șeitan cu el. De acolo un strigăt: zice că nu-i Vlad! Eu: nu-i adevărat, minte! Apoi mi-am dat seama că avea dreptate. Dar acum îi sunt dator cu 2 beri, nu uit: înspre intrarea Gaura l-a ajuns pe adevăratul Vlad și a trimis mesajul. 🙂 Mulțumesc!

Acum un alt aspect. Fain că s-au gândit organizatorii la un reper pe Bucșoiu. Are și puterea de a stârni curiozitatea. Ca idee, de anul viitor poate fac ca și la Propark la proba cu găsirea frunzelor. Pedeapsa acolo, în cazul când nu găseai toate frunzele, a fost că trebuia să parcurgi în alergare o distanță cu atât mai mare cu cât aveai mai puține frunze identificate și să-ți faci selfie cu echipa la un reper care indica distanța. Așa și aici, concurenții sunt obligați să aibă mobil, așadar pot să-și facă un selfie cu indicatorul de Bucșoiu. Le rămâne și amintire. Se poate pune ceva specific acolo, să apară în poze, să nu se spună că și-au făcut poza cu zile înainte.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-i4OlK9RUemI/WWyER_MRBHI/AAAAAAAAmKA/KwuJzQRtOwAifGR1ZYdO6bxzJqc9F_uGwCCoYBhgL/s144-o/poza1.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670611415860338″ caption=”” type=”image” alt=”poza1.jpg” image_size=”2048×1536″ ]

Cu privire la echipamentul obligatoriu, deja e evident că sunt tot mai mulți concurenți la un nivel tot mai ridicat și care ajung să concureze la concursuri ca 7500, în condiții care pot ajunge ușor la limita de supraviețuire. Se poate întâmpla oricui, “numai mie nu”. E trecut ca obligatoriu, dar cum mi-a adus aminte în mașină Pantiș – knowing, mastering, breaking the rules. La toate concursurile de ultra din străinătate controlul unor elemente de echipament obligatoriu nu e doar o “amenințare”, ci o realitate. Uneori te și miri de ce a abandonat un favorit, ca să transpire apoi câteva informații. La Omu ușor se poate face un control, nu sunt încă mii de concurenți. Înainte de lăsarea nopții musai de verificat frontala (poate există dar s-a stricat de la un șoc), haina de ploaie, mobilul, în fine – ce se consideră de bază, nu toate și nu prin sondaj. Fără excepție!

La sfârșit, stimă pentru cum pot merge Cristina și Vlad. Dar… Nu-i obligatoriu să ajungi la limită. Nici nu ne-a trecut prin cap că n-au nimic în plus de îmbrăcat. Nu puteam concepe. E amuzant cum povestesc Adi Țap și Bogdan ce pățesc ei de fiecare dată și merită să-i asculți și să-i vezi cum le lucesc ochii când explică. An de an! Ei doar își forțează limitele ca să-și apropie o utopie care ar deveni mult mai tangibilă cu stilul lui Tomiță. Eu nu pot să zic decât atât: nu are sens să împrăștii piticii fiecăruia, mai ales dacă nu-s periculoși.
Ce nu se face: nu se lasă coechipierul. Da, sunt excepții. Poate în pustietate, ultimă măsură. Dar aici nu. Nu contează ce spune cel slăbit sau accidentat. E mai puțin lucid ca omul de lângă el. Atâtea echipe au trecut, un telefon… Timpul contează. A trecut epoca ștafetei, a trecut și cea a focurilor din vârf de deal în vârf de deal. Dar în primul rând trebuie să recunoști că ai o problemă. Asta înseamnă un om puternic! Nu te trimite nimeni la doctor decât când pici jos. Și uneori e prea târziu.
Am scris anul trecut despre epopeea noastră – Sebi și cu mine. Tot la intrarea în Valea Gaura. Noi am procedat altfel. Cu pauze.

Mulțumesc Tomiță pentru aventură! Sper că nu te-ai plictisit! 🙂 Să ne vedem sănătoși! Și pași înainte!

Mulțumesc pentru poze! Mai adaug eu și altele, nu mă pot abține.

PS. Ce s-a întâmplat de fapt – Cristina și Vlad. De reținut, nu de acuzat.

Cristina Cecan Veze, felicitari! Dar legat de echipament obligatoriu: eu am avut haine! 
Cristina Cecan Lipsa mea acuta de energie s-a datorat si unor factori din afara cursei. Tocmai asta e frumusetea unei curse: ce se intampla si inaintea startului si cum e gestionat. Anul acesta, desi am picioare mai tari, stresul ma doboara. Cu asta in “sistem”, plus 4 rataciri, o indigestie si altele, corpul nu mai vrea sa continue .
Vezentan Laurentiu Se poate intampla la oricine sa aiba probleme fizice, sa se epuizeze. Ai fost tare, daca faceai pauza mai repede era mai bine. Stiu ca ai stat si la Ciubotea si ai mancat supa, deci te-ai straduit sa-ti revii. Luticii n-au stat. De fapt nu cred ca exista alergator de ultra sa nu fi trecut prin astfel de faze, “numai eu nu”  . Ce e cel mai important insa – ai avut echipamentul obligatoriu. Ma bucur! Pe de alta parte poate Vlad n-a avut. Nu iese fum fara foc, zvonurile nu apar din nimic. Dar… daca si Vlad a avut de toate atunci … babele de pe banca la tara trebuie sa ia lectii de la alergatori. Mai ramane… parasirea coechipierului. Nu degeaba Marathon 7500 e pe echipe: pentru siguranta. Asa a fost conceput, pentru ca altfel at fi fost nevoie de mult mai multe resurse din partea organizatorului ca sa acopere concursul. Vezi intalnirile cu ursi, rataciri pe stanci, vremea proasta… La scara mai mica, acelasi motiv este si la Maraton Apuseni – proba family – nu poti trimite copiii singuri in padure doar cu marcaj clasic.

 

Cristina Cecan Jocul este de echipa iar ce am invatat eu e ca echipa incepe cu mult inainte de 7500 si nu se termina dupa .
Vezentan Laurentiu Adica acum fugi dupa Vlad ca sa-l bati?  Vezi ca umbla deghizat in clovn, sa nu ni-i rapesti pe toti.
Cristina Cecan Sa-l bat eventual pe umar. Eu n-am sa-l condamn pe Vlad niciodata insa imi invat lectiile .
Cristina Cecan In plus, nu-mi place deloc postura de “victima”. Sunt doar o alergatoare tanara, pasionata si care rumega informatiile 
Vezentan Laurentiu Tu ai insistat sa plece? Sau faptul ca ingheta fara echipament pe el insemna un risc in plus?
Cristina Cecan Eu i-am spus sa plece, el a intrebat “esti sigura?” si am spus “da”.
Cristina Cecan M-am gandit si la el. Vroiam sa ajunga la cabana, era obosit rau.
Vezentan Laurentiu Ok, asta nu se face. N-a stiut nici el, de la tine ma asteptam sa-l trimiti cu sorcova. Putea s-o incurce el si sa scapi tu, au mai fost cazuri. Pe el l-ar fi gasit doar dimineata. Poate… Ma bucur ca s-a lamurit problema asta. Si ma bucur ca ai fost de acord sa scrii. Esti un “barbat” adevarat. 
Cristina Cecan Ah, fii linistit, se pare ca au trecut alergatori pe langa mine care nici nu s-au oprit! Viata bate filmul! 

Vezentan Laurentiu Imi permit sa pun discutia si pe blog. Mi se pare importanta.
Cristina Cecan Ai acordul meu.
Vezentan Laurentiu S-ar putea sa ne vedem la VMT.  Bafta!

  3 Responses to “Marathon 7500 cu Tomiță”

  1. Felicitari Veze si Adi! At I avut o cursa extrem de calculata. Pe de alta parte, as mentiona doar ca eu am avut haine. Pe ultima urcare eu mi-am luat supra-pantalonii. Nu degeaba i-am carat. Mult spor! 🙂

  2. Se poate intampla la oricine sa aiba probleme fizice, sa se epuizeze. Ai fost tare, daca faceai pauza mai repede era mai bine. Stiu ca ai stat si la Ciubotea si ai mancat supa, deci te-ai straduit sa-ti revii. Luticii n-au stat. De fapt nu cred ca exista alergator de ultra sa nu fi trecut prin astfel de faze, “numai eu nu”   . Ce e cel mai important insa – ai avut echipamentul obligatoriu. Ma bucur! Pe de alta parte poate Vlad n-a avut. Nu iese fum fara foc, zvonurile nu apar din nimic. Dar… daca si Vlad a avut de toate atunci … babele de pe banca la tara trebuie sa ia lectii de la alergatori. Mai ramane… parasirea coechipierului. Nu degeaba Marathon 7500 e pe echipe: pentru siguranta. Asa a fost conceput, pentru ca altfel at fi fost nevoie de mult mai multe resurse din partea organizatorului ca sa acopere concursul. Vezi intalnirile cu ursi, rataciri pe stanci, vremea proasta… La scara mai mica, acelasi motiv este si la Maraton Apuseni – proba family – nu poti trimite copiii singuri in padure doar cu marcaj clasic.

  3. […] A urmat Marathon 7500 – 14-15 iulie unde am făcut echipă (Regi şi Pioni) cu Adi Toma. A ieşit bine şi am mai bifat un masiv montan des vizitat – Bucegi. Concursul contează în Circuitul Carpaţilor pe echipe, alături de Ultra Trail Făgăraş. Şi despre Marathon 7500 am scris. […]

Sorry, the comment form is closed at this time.