100 miles of Istria pentru a doua oară

 Umag, 100 Miles of Istria

Este a doua oară când particip la cursa lungă de la Istria, cea de 100 mile. Pentru că îmi place zona – am fost de multe ori în Croația, poate și pentru că îmi place peștele cum îl prepară ei … sau pentru că simțeam că pot merge mai bine ca anul trecut, când am avut și o căzătură “right from the start” și pe urmă, în plus, n-am putut să mă adaptez prea bine la căldurile de acolo …sau poate pentru nenumărații prieteni care știam că vor să vină și ei în număr chiar mai mare – în orice caz am fost foarte dornic să particip din nou.
Anul trecut (atunci am scris mai multe) n-am putut merge decât singur, acum m-am străduit mai mult să atrag și restul familiei. M-am asigurat că Diana vine, înscriind-o într-un moment de euforie la primul ei maraton (nu era cursă mai scurtă din păcate, și ea mai mult de un semimaraton nu alergase). Cu copiii însă n-am mai găsit soluție, ei având un program mai important decât “un pic de timp liber” al meu.
Și uite-așa ne-am pornit ca doi porumbei la drum, unul urmând să zboare la cursa roșie (unde era cât de cât considerat dintre cei mai buni – cu 609 ITRA anul trecut eram la categoria “people to follow”, dar anul acesta concurența a fost mai mare) și unul la cursa galbenă.

Firește, fiecare am avut ținta noastră, după capacități și pregătire. Diana dorea să încheie cu bine cursa, pentru ea provocarea extremă era timpul limită final de 8 ore, iar eu doream un timp mai bun decât anul trecut (27h33min), speram sub 27 ore.
Mi-am și încărcat trackul nou (era o mică schimbare la startul din Labin – unde și căzusem – probabil multă lume a fost nițel încurcată de poteca îngustă în coborâre, pe pietre care răsar din iarbă și rădăcini, și organizatorii au ales să fie traseul de start mai clasic și lat) să-l pot folosi în mod course, să pot estima mai bine cum alerg.
M-am tot gândit și am pus o viteza medie de 7km/h, ceea ce însemna un timp final de 25h51min – pe logica – dacă tot vreau sub 27h, atunci să fie ținta 26h, iar dacă m-am gândit la 26h atunci să fie ceva rotund la viteză medie, să nu dea cu virgulă.
Ca de obicei mi-am făcut o listă de timpi reali de anul trecut, dar de data aceasta doar am tot recitit-o, n-am luat-o cu mine. Lista conținea 8 persoane pe care ori le cunoșteam ori erau semnificative. În fruntea listei era Alenka Pavc, o slovenă care m-a impresionat (24h52min anul trecut, să am și un timp de Superman ca referință), apoi urmau Andrei Sovereșan (24h58min), Ulrike Striednig (AUT, 25h07min – am multe femei în listă că sunt mai ușor de recunoscut și mai puține în zona aerisită de la vârf 🙂 ), Mihai Șerban (25h33min, e o referință bună pentru mine, anul trecut am alergat alături de el la Istria dar n-am rezistat la final, și tot anul trecut am încheiat împreună Pirin Ultra pe locurile 5-6 la general, păcat că anul acesta n-a fost și el), Vio Mălai (26h47min, de multe ori îmi dau seama cum merg la concursuri după timpul ei, anul trecut m-a depășit după Motovun, ultimul “maraton” al meu a fost leșinat), Adrian Țap (26h48min, un exemplu de cum să mergi tare la început – cu timpii care eu nu cred să-i pot atinge dacă vreau să ajung la final, și apoi să te rupi la sfârșit), Luca Flamigni (ITA, 27h27min, un om pe care nu-l știu dar care m-a depășit la final, e exemplul opus lui Adi Țap, adică în cazul când îmi merge prost la început să mă încurajeze timpii lui, că se poate). A 8-a persoană sunt … eu, cu asta am încheiat lista.

Drumul am încercat să-l facem mai deosebit și util totodată, fără să ne obosim prea tare. Am înnoptat la Velence (HU) și apoi am ales o rută spre Umag care să treacă prin localități emblemă pentru traseele noastre. Musai era să includem și Motovun, pentru că acolo era startul cursei Dianei, să știe cum arată urcările. Cu o vreme schimbătoare dar înspre bine era și mai important să văd cu ochii mei cum se prezintă situația, ceva gen cum fac recunoaștere traseu profesioniștii la MTB 🙂 . Croația continentală și muntoasă era cu zăpadă. Am ajuns la Poklon (zona muntoasă din Istria, am urcat la serpentine…) unde nu părea să fie zăpadă, la Hum (cel mai mic oraș din lume – are primar, au găsit și ei un mijloc de reclamă), Motovun (orașul uriașului bun din legendele croate Veli Joze). Poze sunt mai jos.

Ne-am plimbat și prin Umag ziua, era păcat să nu vedem marea pe soare.

Am rămas hotărât ca pentru prima oară la un concurs de 170km să alerg fără bețe, iar ca papuci să folosesc Kalenji, că-s cei mai noi: Kiprun Trail TR în zona deluroasă până la Buzet și Kiprun Long (de șosea) pentru ultimii 80km. N-am avut probleme din partea asta.

Startul a fost amânat cu o oră față de anul trecut – a fost la ora 17. Probabil încă o decizie luată după experiența de anul trecut, atâta că de astă dată cred că n-au nimerit-o și au să revină. Mă gândesc că au luat în considerare timpul câștigătorilor de anul trecut, care au ajuns prea devreme la Umag, scoțând sub 19 ore. Anul acesta în schimb scoțianul Paul Giblin a încheiat cu ceva peste 21h, l-a prins căldura. Traseul a fost mai dificil din cauza zăpezii din pădure de lângă Poklon, a noroiului și chiar a apelor mai mari care trebuiau traversate după Buzet. În cazul cel din urmă eu m-am descălțat la prima trecere și apoi la restul am renunțat, ce mai contau o bășică sau două la ce alte probleme mai aveam.

S-a pornit incredibil de tare, cu Sove în frunte, aș putea spune “ca de obicei”. Din culise am aflat că dorea să bată timpul pe urcările din prima porțiune, în orice caz a rezistat în față la primii 3 timpi intermediari, record: Plomin și Prodol pe  locul 1, Poklon pe locul 3. Cine știe, poate a pus și el umărul la rezultatul final mai slab al lui Giblin. I-a rupt… 🙂

Eu cu greu și cu răbdare am reușit să-l prind din urmă pe Oli (Aladar Kurta) după vreo 5km, pe Vio și Istvan Szokolszky nici n-am apucat să-i văd după start. Imposibil să te abții să nu alergi mai tare în astfel de condiții, mai ales dacă începi să-ți intri în ritm și să te simți bine. Așa că f… toate calculele de un an și dăi înainte. O ajung pe Vio înainte de primul punct de alimentare Plomin, văd că Adi Toma e pe urmele mele, surprinzător pentru mine, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că în general nu-l interesează aspectul competitiv. Știu cum aleargă, am fost împreună la Marathon 7500 anul trecut, iar anul acesta s-a antrenat mai mult ca mine, nu vă spun cât.

În goana mea și a lui Adi l-am prins din urmă pe Istvan și la al doilea PA – Prodol eram toți trei împreună.  Primele cuvinte ale lui Istvan când ne-am întâlnit au fost “Măi băieți, nu mergem prea repede?”. Toată lumea a fost de acord că da, spre stima noastră. Dar am continuat în același ritm și cică eram 3 oameni cu scaun la cap, cu experiență etc. Dar a fost fain. Am văzut pe urmă că Adi Țap (de acasă) mi-a scris un mesaj, ne urmărea și dorea să transmită salutări la grupul “celor 3 mușchetari”. Telefonul meu din păcate se oprise. Știu că am trecut de Alenka Pavc și am început să le spun câte ceva ce ştiam despre ea. În orice caz gluma că suntem la ultra se îngroșa, aveam dovada. Cred că atunci dintre femei doar Canepa mai era în fața noastră, e drept că departe, iar slovena (nu Alenka) care a încheiat pe locul 2 ne-a depășit mai târziu.

Era deja noapte, ritmul a încetinit presupun că la toți, am avut mici probleme de orientare, noroc cu Istvan că venea cu mine. Adi era în față, se desprinsese de noi. Pe porțiunile mai expuse de pe creste trebuia mare grijă la direcția de mers ca să vezi stegulețele. La Poklon iar am ajuns împreună. Scăpasem de zăpadă și de vârful cel mai înalt de pe traseu, de peste 1400m (nu pare mult, dar și Muntele Băișorii e tot pe acolo și la noi se schia până de curând).

A urmat Brgudac. Nici nu mai știu cine din grupul nostru era în față, cert e că am ajuns împreună. Aici Adi a spus stop, e ultra, a rămas mai mult, iar eu am continuat cu Istvan cam în același ritm.

Cred că cu puțin înainte de Trstenik m-am despărțit de Istvan, rămăsesem amândoi fără apă, iar el a continuat mai încet. Mai erau cam 5km pe care am preferat să-i parcurg mai repede să nu sufăr de sete prea mult. Alenka trecuse de noi, dar la Trstenik cred că a întârziat destul de mult, a ieșit cu puțin înaintea mea și nu era prea veselă. Omul ei care o așteptase la punct o tot încuraja. Aveam să aflu la final că abandonase la Buzet, deși ajunsese acolo cu peste 10min în fața mea.

De la Trstenik practic am avut o cursă solitară, la Buzet am stat minimul necesar, dar erau așa multe de făcut că tot am staționat cam un sfert de oră. Ca de obicei mi-a fost greu să desfac bagajul de schimb, am fost ajutat. Pe la 6 dimineața am ieșit de la Buzet și acum urma lupta mea cu oboseala și cu febra musculară. Principala grijă a etapei ce urma era să parcurg cât pot de mult din traseu până se face soarele greu de suportat. Trecuseră 13 ore, anul trecut am fost cu 40 min mai lent, și asta în condițiile în care atunci am alergat pe ziuă mai mult și pe sus a fost uscat. După teoria multora, chiar dacă am parcurs mai mult de jumătate de traseu (88km), jumătatea a doua ia tot atâta timp, dacă nu și mai mult. Adică încă 13h, deci aproximativ 26h timp final, asta dacă…

Ce mai e de spus: Hum cu apele, Butoniga unde am fost mult mai în regulă ca anul trecut. La Butoniga n-am mai stat pe scaun, am putut pleca mai repede. Verzii (traseul de 60k) deja intraseră pe traseu, primii trecuseră deja, chiar dacă aveam timp mai bun, startul întârziat “m-a trimis” la o oră mai înaintată în zonă. Ceasul meu care la intrarea la Buzet arăta vesel că sunt înainte de partenerul meu virtual cu vreo jumătate de oră (nu mă așteptam la asta, în mod normal trebuia să tot recuperez spre final), acum îmi zicea că nu mai e mult și intru pe pierdere. Iau o aspirină, să mai scap de febra musculară, să pot fugi. Oricum fuga mea însemna deja cam 7 – 7.20 la mie, că-i la vale, că-i la deal. Mai aveam una, pentru Buje dacă e nevoie.

La Motovun a trebuit să stau mai mult (se vede asta în timpul de Oprtalj). Cam tot cât la Buzet, vreo 15 min, deși numai stăteam și beam încetișor cola și mestecam biscuiți. Nu mai aveam chef nici de pâinea mea cu caș și slanină, am mai luat totuși în punguță niște caș de pe masă, era foarte bun. Simțeam că dacă plec n-o să rezist la căldură și va trebui să mă opresc aiurea, fără atâtea posibilități ca aici.  M-am hotărât să stau până simt că pot alerga ok și sunt răcorit suficient. M-am uitat la ceas, am considerat că au trecut 5 min, la următoarele 5 min urma să iau decizia următoare, și tot așa de câte ori e necesar. Am zis “pas” o dată, plus timpul inițial.

Grele urcările la Oprtalj și Groznjan, la pas mai lent ca verzii și albaștri din jur, deși clar aveau burtică mai mare ca mine. La coborârile mai abrupte mă chinuiam. Dar partea bună a fost că puteam alerga chiar mai bine ca mulți în rest. Înainte de Groznjan l-am întâlnit pe Sove pe potecă, își oblojea rănile de la picioare lângă un pârâiaș. Stătea la povești cu un croat, Roko, un prieten al lui, organizator la Dalmacija Ultra Trail.

Îmi aduc aminte iar de un episod de pe traseu. Am întâlnit un băiat care lua autografe de la alergători într-un caiet. Mi-a făcut semn și mie. Cred că era după Motovun. Firește că m-am oprit din viteza mea supersonică scoțând fum la papuci. Am luat pixul și … n-am reusit să-mi fac semnătura. A ieșit ca o aritmie la EKG. Am mai încercat o dată, dar tot n-am reusit să-mi controlez mișcarea mâinii. Mi-am cerut scuze și am plecat. Cam asta a însemnat echilibru la efort pentru mine: nimic pentru altceva. 

Ultimul PA – Buje. Doream să ajung la Umag altfel ca anul trecut. Atunci mi-a fost foarte greu și n-aveam motivație la final, alergam intermitent. Acum puteam mai repede dar mereu simțeam nevoia să mă opresc. Am ajuns pe un austriac de la verzi, am trecut de el și … am trecut la pas. Decât mai tare și cu pauze, mai bine după el. Era ștampilă nu alta. Nu alerga mai tare de 7 la mie, dar pașii lui erau imperturbabili. Ba nu, la noroi s-a transformat în om. Acolo am rămas preventiv câțiva metri mai în spate, mi-a fost frică că ștampilarea lui o să mă umple de noroi. Am trecut sigur și de unul sau doi roșii, iar înainte cu un km de final am țâșnit cu un sprint ce mi se părea fulminant (pe ceas cam de 6 la mie), nu înainte de a-i spune “danke schön” și a-i arăta numărul meu roșu, să nu rămână frustrat că a profitat de el cineva de la cursa lui. Deși erau mulți de care am trecut, se pare că n-au fost roșii printre ei. 🙂

Așa a decurs cursa, am încheiat înainte de ora 19, pe lumină, pe locul 29 general (27 masculin, 15 la VM1), cu un timp de 25h42min. Undeva pe ultima porțiune am trecut în fața partenerului virtual care a încheiat ca un robot cu timpul lui de 25h51min. Probabil că eram prea absorbit de papucii austriacului (după ei l-am recunoscut la final și m-am uitat să-i știu și fața).

O dată trecută cursa începe o nouă epopee: recuperarea, de fapt stadiul iniţial de ieşire din modul concurs. Aici pentru mine chiar e o provocare de obicei după un concurs lung  în care am mers la maxim. Mai întâi a trebuit să stau jos, mi-a fost greu să vorbesc cu Alex (dacă el a fost, că eu eram în memory shut down), am găsit însă soluția la lipsa cheii de la gazdă (era la Diana și ea nu sosise, startul cursei galbene a fost ulterior trecerii mele prin Motovun, la ora 14) și a telefonului descărcat: luat bagajele de la organizatori, făcut duș și îmbrăcat cu tot ce aveam, ca de iarnă, inclusiv glugă pe cap și suprapantaloni, dus înapoi bagajul la organizatori (că nu mă simțeam în stare să-l car 1km până la cazare), mâncare oficială (groaznic cum le-a trecut prin cap să facă sala de mese mai jos de nivelul solului, trebuind să cobori 2 scări), luat cheia de rezervă de la gazde după un secol cât mi-a luat kilometrul acela, încărcat mobilul, citit mesajele, venit cu mașina înapoi la start cu haină mai groasă în așteptarea Dianei.

Și Diana a sosit, puțin după ora 22, cu 6 minute întârziere față de timpul de 8h. Încheiase primul ei maraton și se mișca mai cu talent ca mine, nu știuse însă să aprecieze timpul scurs la PA-uri. La unul dintre ele s-a luat cu poveștile și a stat cel puțin 18min. Dar a rămas cu prieteniile. 🙂

Nu mai e mult de spus: cred că toți românii ne-am străduit cât am putut la cursa asta, dar nu mereu merg treburile ok. N-am mai făcut poză de grup de final, eu cel puțin până la plecare doar am dormit și am mâncat. Rămâne pe data viitoare! Felicitări tuturor, mulțumesc pentru compania de pe traseu în special la Istvan și Adi.

Mulțumesc lui Vlad Arhire pentru că mi-a acordat atenție după concurs – am spus și eu câteva cuvinte în articolul

100 Miles of Istria: cifre, declaratii, limite si performante pentru romani

Cursa mea pe Strava: