Search Results : tds

Sep 102015
 

From Vacanta si UTMB – Sur les Traces des Ducs de Savoie (TDS)

1. Primul popas – Kesthely-Ungaria
2. A doua oprire – Camping Serenissima-Italia
3. Scurtă vizită la – Veneţia-Italia
4. Lângă Courmayeur pentru 7 zile – Camping Du Parc-Italia
5. Concursul TDSDesfăşurarea
6. Parcul de aventură – Pre Saint Didier-Italia
7. La Chamonix – la sosirea primilor concurenţi UTMB-Franţa
8. Ultima oprire – Crikvenica-Croaţia
9. Atelier reparaţie barcă – 49th Fishermen’s week-Crikvenica-Croaţia

Anul acesta vacanţa noastră
am alăturat-o concursului de trail-running din Franţa – TDS, un concurs declarat de organizatori dificil, cu 120km cu 7250m diferenţă de nivel. N-am mai fost niciodată în Franţa, nici în Italia, aşa că pentru mine toată excursia a fost interesantă. Am făcut pregătirile mai serios ca de obicei şi împreună cu toată familia şi cu Victor am luat-o pe ruta Kesthely – Ungaria, Camping Serenissima – Italia, lângă Veneţia, Camping du Parc – Italia, lângă Courmayeur unde era startul TDS, în apropiere de Mont Blanc şi unde am stat 7 zile pe durata întregului concurs şi înapoi pe la mare Crikvenica – Croaţia.
Am concurat trecând ca şi club Clujul Pedalează, să se vadă de unde provin, iar ca tricou am purtat pe cel de Maraton Apuseni, să nu las deoparte nici clubul CAR Universitar Cluj.
Mă bucur că am încheiat cu bine cursa, în 23h52min, pe locul 211/1214 finisheri la general şi 59/428 la categoria V1H. Au fost 595 abandonuri. Am fost mulţumit că am încheiat sub 24 ore cursa. Am avut ca referinţă timpii de anul trecut ai concurenţilor români, în frunte cu Zsolt Kovacs – atunci au concurat pentru prima dată români la TDS. Am avut de gând să mă întâlnesc şi să-i întâmpin pe ai noştri, care concurau la CCC, OCC şi UTMB, dar de la gând la faptă a fost cale lungă, ivindu-se câteva probleme. Măcar am reuşit să ajung o dată şi după concurs la Chamonix, atunci când a sosit câştigătorul de la UTMB – Xavier Thevenard, şi să mă întâlnesc cu Grigore Iulian (ne-am văzut şi pe traseul TDS) şi Oana şi să-l salut pe Daniel Florea.
A fost un concurs mare, cu mii de concurenţi la fiecare probă, îi felicit pe toţi concurenţii pentru efort, mă bucur că ai noştri au fost buni. Merită menţionaţi cei de la proba CCC în frunte cu Hajnal – locul 9 la general.

Mai jos sunt câteva din pozele fotografilor de pe traseu – Lago di Verney, finish – acum stau în cumpănă dacă să le cumpăr sau nu. La sfatul lui Ady Beleanu am mai făcut şi eu câteva poze pe traseu, de amintire, chiar dacă nu eram chiar în cea mai bună dispoziţie pentru asta 🙂

ld_27802487.jpg
ld_27802486.jpg
ld_27818012.jpg


Ca de obicei
la cursele de ultra-trail am avut la mine pe două pagini înfoliate timpi de reper, una din pagini fiind o aproximare luată dintr-un excel – link de la organizatori. Aveam idee pe unde mă voi încadra. Am făcut poză şi cu numărul de concurs şi cu pungile pentru bagaje – una pentru lucrurile ce trebuiau lăsate la finishul din Chamonix şi una, opţională, pentru punctul intermediar de la km66 – Cormet de Roselend.

DSC_0189.JPG DSC_0190.JPG DSC_0191.JPG prel.jpg


Concurenţii români
de la concursurile UTMB din acest an:

concurenti.JPG

Top

 1. Prima noastră escală urma să fie orăşelul Kesthely de la capătul îndepărtat al lacului Balaton din Ungaria. Am ales locaţia pentru că mi-a plăcut în precedenta trecere cu ocazia supermaratonului de alergare de la Balaton (turul Balatonului). Chiar a fost un model de cum ar trebui să fie orice orăşel turistic sau nu din România. Ne-am cazat în zona centrală în casa unor artişti. Nu mi-am imaginat însă că la gangul de intrare va scrie, printre altele, Casablanca – Night Club. A trebuit să fiu mai atent cu intratul, partea cu beculeţe roşii era clară, dar mai aveam posibilitatea să nimeresc după perdeaua neagră greşită. 🙂 În orice caz e de reţinut.
Dar până la Kesthely am avut parte de prima sincopă, cu maşina. În iarnă m-a lăsat motorul în Austria de a trebuit să merg pe platformă până la Gyor, acum iar a început să clipească spirala cu injecţia… dar motorul mergea rezonabil. Încep iar telefoane, sun cumnatul, care se pare că ştie o mulţime de service-uri din Ungaria, dovadă că n-a avut nevoie de ele. Numai că în weekend ungurii nu lucrează… Îmi dă la telefon un mecanic, aflu că probabil e doar o bujie de incandescenţă şi nu-i aşa grav. Mai sun şi eu pe mecanicul meu şi el, om practic, mă întreabă direct: merge maşina? Eu: Da! El: Păi atunci dă-i înainte! Eu: Şi becul? El: Păi nu te uita la el! Pune o bandă pe el! Eu: Ok, am leucoplast mai multe modele, că doar mă duc la concurs! Şi aşa am mers, dus-întors încă peste 3000km. Ca să închei cu epopeea maşinii, în Italia am fost programat peste o săptămână, iar în Croaţia m-a ajutat gazda şi am fost la service, mi-a şters mecanicul 6 din 7 erori şi mi-a spus că am injector defect şi o bujie. La Cluj acum e reparată: 2 injectoare şi 3 bujii din 4 defecte. Mă şi mir că a mers motorul, cred că doar din obişnuinţă, ca şi bătrânii care după revoluţie se mai aşezau la cozi şi când îi întrebai la ce stau nu ştiau ce să răspundă: stăteau pentru că văzuseră că e coadă.
În orice caz, am fost cu emoţii tot drumul şi numai chef să merg la Chamonix cu maşina nu mai aveam. Rămânea numai varianta de vizitat Chamonixul cu autobuzele organizatorilor. Dar până acolo mai aveam în plan să vizităm Veneţia.
Poze de la Kesthely, au şi piste de biciclete, este zonă pietonală, sunt panouri explicative…

DSC_0001.JPG DSC_0007.JPG DSC_0008.JPG DSC_0011.JPG DSC_0017.JPG DSC_0018.JPG DSC_0022.JPG DSC_0024.JPG DSC_0027.JPG DSC_0033.JPG DSC_0034.JPG

Top

2. A urmat oprirea la campingul Serenissima. Intenţia noastră era de vizitare a Veneţiei şi de adaptare cu ideea de camping. În copilărie stăteam mult la camping la mare cu familia sau pe plajă unde eram ca-n camping, şi mi-a plăcut foarte mult pentru că mă simţeam liber şi-mi făceam mulţi prieteni de joacă. Cum stăteam câte trei săptămâni minimum, copiii veneau şi plecau dar joaca nu se termina 🙂

DSC_0131.JPG
DSC_0128.JPG
DSC_0130.JPG

Top

3. După-masa am vizitat Veneţia, am făcut o călătorie cu un vaporaş până la Palatul Dogilor şi Piaţa San Marco. N-are rost să povestesc mai multe, a fost impresionant şi aşa, doar scrijelind cu privirea câteva ore exteriorul clădirilor. Şi când te gândeşti că întreg oraşul a fost construit într-o zonă mlăştinoasă, pe trunchiuri de copaci!

DSC_0040.JPG
DSC_0041.JPG

DSC_0044.JPG DSC_0055.JPG DSC_0061.JPG DSC_0069.JPG DSC_0076.JPG DSC_0078.JPG DSC_0087.JPG DSC_0090.JPG DSC_0092.JPG DSC_0097.JPG DSC_0109.JPG DSC_0111.JPG DSC_0115.JPG

Top

4. În ziua a treia am ajuns în fine la destinaţie – Camping du Parc – Pre Saint Didier – comuna Morgex, lângă Courmayeur. Eram cazaţi într-un fel de iurtă – un fel de cort mai mare cu paturi suprapuse. Fiecare construcţie din camping are un nume, a noastră se numea Tepee. Am făcut câteva poze şi cu ciudăţeniile din jur. 🙂 Prima mea întrebare a fost cu ce ne încălzim, venind în întâmpinarea întrebărilor posibile ale familiei. Omul mi-a arătat cu o mână exteriorul. Clar! Mi-a şi trecut prin cap basmul acela cu oborocul – Prostia omenească a lui Creangă: cică personajul din poveste ca să-şi încălzească în casă (de luminat la noi nu era cazul, că aveam curent) şi-a luat oborocul şi se tot chinuia să-şi introducă Soarele în bordei, fugind din casă afară şi invers. Hai să spunem că pentru încălzit nu era chiar o idee rea… fuga, că doar se presupune că mă pricep puţin, că merg la concurs de ultra. Primele două poze de mai jos sunt relevante pentru vremea de luni, 24 august, cu două zile înainte de concursul meu, prima poză e de la camping şi a doua luată de pe FB de la startul cursei PTL din Chamonix. Marţi am fost să-mi ridic pachetul de start la Courmayeur şi să identific poarta de start – ultima poză din colaj.

S-a făcut şi vreme bună, s-a ridicat şi barometrul optimismului. Campingul a devenit locul pe care l-am visat, cu copiii care se joacă împreună înţelegându-se între ei indiferent de limbă. Ai mei s-au înţeles foarte bine cu fetele familiei de belgieni de lângă noi, din iurta mai mare şi mai turtită. În camping mai erau participanţi la TDS, la UTMB. Tatăl familiei, Benny, chiar participa la cursa UTMB, aşa că am mai schimbat impresii şi păreri inclusiv despre zona din jur şi ce mai putem vizita ca să fie interesant şi pentru copii. Aşa am aflat de parcul de aventură din Pre Saint Didier, de două buncăre de pe poteca spre acel orăşel, cel mai apropiat de camping. De treabă vecini am avut, şi gazdele ne-au ajutat la nevoie! Cu alt concurent m-am întâlnit în Chamonix la autobuzul de întoarcere în Courmayeur. Le mulţumesc pentru companie! 🙂

IMG_20150824_184717.jpg chamonix start PTL.jpg

DSC_0133.JPG DSC_0132.JPG DSC_0148.JPG DSC_0137.JPG DSC_0146.JPG DSC_0153.JPG DSC_0155.JPG DSC_0141.JPG DSC_0159.JPG DSC_0170.JPG IMG_20150825_183011 recunoastere start TDS Courmayeur.jpg

Top

5. Concursul. A fost o vreme super, încă chiar prea cald. Pozele de mai jos sunt făcute de mine la startul TDS – ora 6 dimineaţa (s-a schimbat faţă de anii trecuţi ora de start – nu mai era ora 7 şi ca urmare mă aşteptam să se îmbunătăţească timpii primilor finisheri), la Lago di Verney – ora 11.28 şi la vârful Passeur Pralognan – 2567m – ora 17.50.

Marele şi singurul avantaj că ne-am cazat lângă Courmayeur a fost că startul n-a implicat deşteptarea mai devreme ca să iau busul organizatorilor. În rest au fost mai multe dezavantaje. La sfârşitul cursei, la 6 dimineaţa, aflu şi văd că într-adevăr aşa era şi pe pliant, singurul bus spre casă de la organizatori era abia la ora 13. Aşa m-am întânit cu concurentul din camping la staţia clasică din Courmayeur sud, busul plecând la ora 8.30. Bine că am avut bani la mine, cum e specificat şi la echipamentul obligatoriu – minim 20eur. Biletul a costat 15eur. Apoi, toate autobuzele au programul conceput astfel încât ultimele curse ajung la Chamonix şi trebuie şi ca însoţitor să ai grijă să ai maşină de întoarcere. Şi din cauza unor probleme n-am reuşit să folosesc facilităţile de transport ale organizatorilor decât duminică la sfârşitul cursei UTMB, dar şi atunci n-am putut sta la premiere pentru că nu mai aveam cu ce să mă întorc. Dacă tot sunt la capitolul probleme, încă n-am lămurit de ce soţia n-a putut primi mesaje cu informaţii despre cursa mea, deşi am corespondat pe tema asta cu livetrail şi înainte din România, şi la faţa locului. Mare mister, minus 8eur. Update: Au returnat banii. Probleme de acest fel cu numerele de telefon au mai avut si altii, inclusiv din Franţa. Data viitoare daca se mai întâmplă voi schimba din timp numărul de mobil.

Dar să trec la lucrurile faine, adică la cursă. E ceva să ai mii de oameni în jur la start. Deşi m-am considerat plasat destul de bine în faţă la start, după câţiva zeci de metri de fugă mi-am dat seama că am sute de concurenţi în faţă. Şi că toţi aleargă de rup pământul. Ce să fac, doar n-o să mă opresc să protestez: alerg şi eu cât pot. În fapt toată lumea cred că era conştientă de încă un aspect: nu numai ora de start s-a modificat faţă de anii trecuţi, dar au fost micşorate şi limitele de timp intermediare eliminatorii. Poate şi acest aspect a contat în graba noastră. La al doilea punct de alimentare care era şi eliminatoriu, la km15 Lac Combal, a fost prima dată când m-am uitat pe grafic – eram cu cele 2h30min uşor sub timpii de anul trecut ai lui Grigore Iulian (23h55min la finish), Tibi Uşeriu (26h04min) şi Victor Vasluian(29h11min). Practic eram pe poziţia 481, era încă devreme să-mi pot da seama în ce timp pot termina cursa, în orice caz m-am lămurit că va fi un timp peste 22ore. Pe Zsolt Kovacs încă nu-l pot ajunge 🙂 . Ce era important – mă simţeam bine.

Au urmat urcările de Col Chavanne şi Col du Petit St Bernard. Am urcat bine, am coborât şi mai bine. Pe coborârea de Col Chavanne am avut un iepure, un băiat după al cărui ritm mi-a plăcut să alerg. Am reuşit apoi să-l prind din urmă şi pe coborârea de la Petit St Bernard, unde era să iau şi o trântă – mă împiedicasem de o piatră pe care nu o văzusem, alergând foarte aproape de cel din faţă, şi am fost nevoit să sar mai jos pe serpentina potecii care se întorcea, aterizând aproape pe spate. Am povestit şi cu concurentul, l-am stimulat să alerge din nou în faţă. A apărut însă o problemă, datorată alimentării. Eu măcar mai luam izotonic din camelbag şi mai înghiţeam câte un gel, la el n-am observat aşa ceva. Spre sosirea la Bourg Saint Maurice el s-a “”tăiat”” şi nici eu nu mă simţeam prea bine. Eram abia la km51 şi eram pur şi simplu epuizat.

Traseul nu era dificil dpdv tehnic, era chiar alergabil pentru cine e pregătit. În timp ce am băut două supe şi am mâncat sandwichul din rucsac, plus cola şi ce mi-a mai făcut cu ochiul, m-am gândit ce anume e deosebit la această cursă, cum de am omis iar să mă alimentez suficient. Pe grafic nu stăteam rău, cu 7h47min (poziţia 336 în graficul “”de final”” al organizatorilor) însă alunecasem sub Tibi şi era posibilitatea să termin în mai mult de 26ore. Şi aşa am ajuns la concluzia că faptul că traseul e alergabil şi cu lungi urcări şi mai ales lungi coborâri ai tentaţia să neglijezi mâncarea. Depăşisem mulţi concurenţi mai ales cu ritmul de coborâre, dar nu eram obişnuit cu coborâri de viteză care să-mi ia ore! De exemplu numai de la Col du Petit St Bernard la Bourg Saint Maurice am făcut peste 2 ore, în care mai mult am coborât! La MTB e regulă să eviţi mâncatul la vale, dar acolo sunt alte viteze şi implicit interval mai scurt.

Şi atunci m-am gândit la două variante – ori mă odihnesc 30min să-mi revin, ori o iau mai uşor şi dau Cezarului ce-i al Cezarului – să fiu pregătit să fiu depăşit de zeci de concurenţi pe urcarea de Fort de la Platte, fără să mă ambiţionez să intru în ritmul lor şi să sper că organismul îşi revine şi pot continua vesel până la final. Am ales evident să nu stau. În plus nu voi mai merge la limită pe urcări, încercând ca sus să fiu în formă să pot recupera pe coborâri.

Aşa a şi fost în continuare. Până la Fort de la Platte am fost depăşit de câteva grupuri de concurenţi la care am încercat să le intru în ritm şi mi-am dat seama că e prea multă voinţă şi mai puţină putinţă. Dar încetul cu încetul mi-au revenit forţele, iar la Passeur de Pralognan – 2546m deja mă simţeam în formă. Am şi făcut o pauză de pozat şi de … luat rămas bun de la trecătoarea slăbiciune. Cu 11h48min eram sub Tibi, cu un timp estimat la finish de peste 26h (poziţia 379). Race reset, urmează să încerc să recuperez treptat ce am pierdut.

A urmat Cormet de Roselend – punctul unde mă aştepta bagajul portocaliu, cu papuci de schimb, şosete, sandwichuri şi geluri şi batoane. Ai mei n-au mai putut veni, aveam să aflu că i s-a făcut rău pe autobuz la băiat şi s-au întors. Sunt nişte serpentine pe acolo! În viteză şi calm mi-am schimbat şosetele şi pachetele din bagaje şi am întins-o. Era important să pot face cât mai mult din distanţă înainte de înnoptare şi să încerc să mă ţin de grupuri să nu cumva să mă rătăcesc. Era foarte bine marcat traseul, cu panglici în dungi având la capete benzi reflectorizante, dar pentru mine e suficient o neatenţie.

La Gitte (km75, poziţia 321) în sfârşit eram sub timpul lui Tibi şi speram un onorabil finish de 25h. N-am putut să stau decât puţin să iau doar apă, nici măcar frontala nu mi-o scosesem. Era amurg şi un grup tocmai se pornea la deal. Am mers şi pe beznă doar cu lumina de la concurenţii din jur, abia sus am săpat după frontală. Au urmat Col Joly şi Les Contamines. Chiar mergeam bine şi alergam şi mai bine la vale. Aproape am ajuns (18h34min, poziţia 254) în graficul lui Iulian de 24h! Dar urma urcarea de Col du Tricot. Mi-am dat seama că uitasem la Cormet de Roselend să-mi schimb bateriile la gps-ul de drumeţie în care aveam şi trackul de la organizatori. Încă de atunci începusem să mă grăbesc şi uitam câte ceva. Mi-am pus în mod gps ceasul să mă ajute cu ritmul şi m-am ataşat de 2-3 concurenţi cu gândul să nu-i pierd din ochi. Era km95, mai aveam cam 25km până la finish şi mă tot întrebam cum de la Iulian i-au luat peste 5h acest semimaraton mai lung. Apăi de aia, că şi mie mi-au trebuit cam 5h20min şi chiar şi Zsolt a făcut peste 5h. Şi eu am alergat la vale şi la final!

Frumos noaptea pe urcarea de Col du Tricot! Plin de luminiţe! Dar peste 2h30min la doar 7km parcurşi?! Şi după poziţia de final din vârf cică am avansat până pe locul 236.

Dupa Bellevue (loc de panoramă la capăt de cablu cred că de telescaun) am ajuns la Les Houches – 22h52min, poziţia 216. Acolo canci hârtia mea cu graficul, o uitasem şi pe asta pe undeva. Dar nu mai conta, mai aveam 8km şi după ceas mă puteam încadra în 24h, numai să nu trebuiască să mai urc. Au fost însă şi scurte urcări şi concurenţi înverşunaţi aproape ca şi mine 🙂 şi a trebuit să fac sprint la final – de aceea şi pozele oficiale la finish sunt cam grăbite. Timpul meu a fost de 23h52min19sec, 4,98km/h media – final locul 59/428 categoria V1H şi 211/1214 general, cu 3 minute mai bun ca al lui Iulian de anul trecut. Anul acesta însă Iulian a mers mult mai bine, cu 2h mai puţin.

M-am simţit bine, e important să termini şi să mai ai energie şi după cursă. Am primit şi o vestă de finisher şi abia am aşteptat să ajung acasă, cu emoţii că maşina mea din Courmayeur nu mai porneşte după mai mult de 24h de pauză.

Profil-TDS-2014.png

2015-08-26 05.21.34.jpg 2015-08-26 05.56.42.jpg 2015-08-26 05.56.52.jpg 2015-08-26 11.28.08.jpg 2015-08-26 11.28.13.jpg 2015-08-26 17.50.03.jpg 2015-08-26 17.50.07.jpg 2015-08-26 17.50.11.jpg 2015-08-26 17.50.17.jpg 2015-08-26 17.50.29.jpg 2015-08-26 17.50.39.jpg 2015-08-26 17.50.42.jpg 2015-08-26 17.50.45.jpg

Top

6. După TDS şi după o peripeţie care m-a făcut să-mi petrec noaptea următoare în Aosta – încă o noapte cam albă, un orăşel foarte cochet la 30km de Courmayeur, în sfârşit am reuşit să ajungem la Parcul de aventură Pre Saint Didier. Am făcut drumeţie, am urcat la pasarela de metal care este un punct de belvedere al zonei. Au trasee pe culori, iar două dintre ele am avut voie doar eu să le parcurg, fiind într-adevăr mai dificile. Seamănă cu ce avem noi pe aici pe lângă Cluj.

DSC_0178.JPG DSC_0179.JPG DSC_0180.JPG DSC_0195.JPG DSC_0201.JPG DSC_0202.JPG DSC_0211.JPG DSC_0213.JPG DSC_0215.JPG DSC_0219.JPG DSC_0223.JPG DSC_0226.JPG DSC_0227.JPG DSC_0230.JPG DSC_0231.JPG DSC_0237.JPG DSC_0246.JPG DSC_0254.JPG DSC_0255.JPG DSC_0286.JPG DSC_0290.JPG DSC_0301.JPG DSC_0309.JPG DSC_0335.JPG DSC_0436.JPG

Top

7. Mult am dorit să ajungem şi la Chamonix, să punem cu toţii piciorul şi-n Franţa. Am putut asista la sosirea primilor concurenţi UTMB (171km) – era o mulţime de lume şi greu am putut vedea pe alergători. Xavier Thevenard a sosit primul cu un timp extraordinar – 21h09min.

IMG_20150829_160439.jpg IMG_20150829_160827.jpg

Top

8. Şi a venit rândul zilelor petrecute la malul mării, la Crikvenica-Croaţia. În sfârşit o pensiune normală 🙂 , cu privelişte la mare şi zona centrală. În fiecare săptămână la Crikvenica se sărbătoreşte câte ceva, doar e oraş turistic. Noi am nimerit în săptămâna pescarilor, aşa că am mâncat tot felul de vietăţi ale mării: scoici, rechin, ton, pesti mici, creveti, calamari.

DSC_0461.JPG DSC_0462.JPG DSC_0468.JPG DSC_0469.JPG DSC_0470.JPG DSC_0472.JPG IMG_20150903_212242.jpg DSC_0484.JPG DSC_0519.JPG DSC_0520.JPG

Top

9. Şi tot pentru că era 49th Fishermen’s week şi s-au organizat tot felul de ateliere cu muncă specifică de pescar, inclusiv gătit, copiii au ales să vopsească o barcă. Mult entuziasm din partea lor, din ce în ce mai greu de înţeles pentru mine. 🙂

DSC_0492.JPG DSC_0497.JPG DSC_0498.JPG DSC_0503.JPG DSC_0504.JPG DSC_0517.JPG DSC_0518.JPG DSC_0521.JPG DSC_0522.JPG DSC_0526.JPG

Atât, oamenii mai trebuie să meargă şi acasă.

Top

Oct 112018
 


Vârful Pirin, poză din concurs

poza din concurs.jpg

Poză din timpul concursului, mulțumesc!

Anul acesta mi-am dorit din nou să vin la Pirin Ultra în Bulgaria. Munţii Pirin sunt deosebiţi, cu vârfuri care depăşesc 2900m, cu porţiuni tehnice care sunt o provocare şi la drumeţie, cu abrupturi şi cu privelişti care te încântă sau te înfioară, în funcţie de vreme. Am scris mai multe anul trecut, când am parcurs mare parte din cursă cu Mihai Şerban. Atunci a fost vreme urâtă şi traseul a fost schimbat, nu s-a putut urca pe vârful Pirin (2577m) care este cel mai dificil mai ales în condiţii de noapte. Cum nu aveau traseu alternativ, n-au avut ce face şi ne-au trimis înapoi de la Senokos la punctul de dropbag Zagaza şi astfel am avut parte de un fel de maraton/ultra de forestier de aproximativ 48km cu 1000m diferenţă de nivel. Unii au cam căzut psihic după ce au aflat această decizie, nu erau obișnuiți să alerge atâta continuu.

20181002_081652.jpg 20181002_081156.jpg 20181002_073759.jpg 20181002_081416.jpg 20181002_073718.jpg

La Drobeta-Turnu Severin, în drum spre Bansko

Se înţelege astfel de ce am vrut să vin din nou în 2018: speram să parcurg traseul în întregime, să revăd vârful Pirin după 20 de ani.
Mi-am făcut şi un mic plan de drumeţie pentru duminică, după concurs, dacă mă vor ţine forţele: să străbat partea înaltă a munţilor Pirin, ocolită de concurs, cu vârful Vihren (2914) şi “căluţul” Koncheto, aflate pe banda roşie clasică. Am reuşit şi acest lucru, a fost un traseu de 41km cu 2500m diferenţă de nivel, pe ruta Bansko – cab Vihren – Vihren – Kutelo 2 – Kutelo 1 (2908) – Koncheto (cu refugiul respectiv) – poalele vârfului Albutin (2688) – cab Javorov – Bansko. La limită am fost cu timpul să nu mă prindă noaptea sus pe creastă, am plecat singur la drum abia la ora 12, după participarea la premierea concursului. A fost beznă doar de la Javorov, nu mai existau riscuri. Doar nişte câini de stână mi-au zgâriat urechile, că aşa mi-am construit trackul, să evit cât mai mult şoseaua.

2018-10-03 15.34.16.jpg 2018-10-03 10.51.12.jpg 2018-10-03 14.11.13.jpg 20181007_124302.jpg 20181007_122154.jpg

Bansko, Bulgaria, una din cele mai mari stațiuni de ski din Europa de Est

Caracteristici de cursă şi modificări faţă de anii trecuţi
Au fost câteva măsuri luate de organizatori în urma experienţelor din anii precedenţi. Pe scurt, aveau de rezolvat câteva probleme.
Pe traseul întreg parcurs acum 2 ani, doar 6 persoane au încheiat cu bine (primii doi au încheiat în peste 38h), şi acelea s-au grupat în principiu câte două. Atunci a fost vreme bună. Nici anul trecut n-a fost nu ştiu cât mai bine, chiar dacă traseul a fost scurtat şi cu diferenţă mai mică de nivel. Era clar că cel puţin marcajul trebuie îmbunătăţit, că era cam … inexistent. Într-adevăr, anul acesta s-a îmbunătăţit radical: steguleţe roşii pentru căldările munţilor, indicatoare de direcţie (nu chiar peste tot unde era nevoie), benzi de două tipuri – de firmă sau alb-roşii clasice. Unde era cazul au pus reflectorizante.
Şi anul trecut s-au mai schimbat cabanele de la PA-uri, să fie mai primitoare. De exemplu în acest an s-a schimbat până şi cabana Vihren cu Banderitsa (PA9). Nici nu am băgat de seamă, m-am şi oprit cu Adelin la cabana Vihren ca să mi se spună că nu e acolo PA-ul în acest an. Explicaţie pot să dau acum, după drumeţia mea de duminică: ca să urc pe vârful Vihren am oprit la cabana Vihren să cumpăr o cola. Comandase cineva de mâncare şi efectiv n-am mai putut sta, eram grăbit să nu mă prindă noaptea sus. Şi am renunţat, am încercat măcar să iau apă de la WC. Robinetele nu funcţionau şi atunci am luat apă direct din pârâu, care traversa poteca ceva mai sus.
S-a făcut o cale de ocolire a vârfului Pirin, care sus e plin de lapiezuri care devin alunecoase şi în condiţii de vreme bună, noaptea spre dimineaţă. Am avut parte de vreme extraordinară, optimă, fără vânt! Dar şi aşa n-a fost uşor pe vârful Pirin, pe care n-am reuşit să-l parcurg pe ziuă.
S-a schimbat ora de start, vineri de la 6 dimineaţa la ora 0. Erau astfel mari şanse să parcurgem, cei care suntem cât de cât buni, vârful Pirin pe ziuă. Cred că se estima ca primii sosiţi să aibă un timp de 30-35 ore şi să ajungă sâmbătă la oră optimă (6-11 dimineaţa) înapoi la Bansko.
S-a schimbat însă şi s-a făcut mai greu traseul, probabil după modificările ITRA cu încadrările curselor. De la 150km s-a ajuns la 160km, şi de la 10000m diferenţă de nivel s-a ajuns la 11000m. A rămas la categoria XXL şi 6 puncte ITRA. PA1 a devenit cabana Bezbog.
Traseul schimbat reiese foarte bine din schiţa de mână făcută anul trecut, la care am trecut modificarea. Traseul oficial este şi el ataşat mai jos.
Un alt lucru care nu trebuia să-l neglijez era faptul că traseul de 66km era inclus într-un circuit de skyrun “Migu Run Skyrunner World Series” şi urmau să vină sute de concurenţi, foarte mulţi din străinătate.  N-a venit Kilian Jornet, dar participase la unele etape precedente. A venit de exemplu locul 3 de la TDS – rusul Dmitry Mityaev. Cum ne putea influenţa acest lucru? Noi aveam traseul mai greu, mai tehnic, eram cam 60 de concurenţi, veniţi şi din străinătate dar simțeam că principala cursă era cea de 66k. S-au concentrat foarte mult să fie perfect la cursa de 66km şi se putea să neglijeze unele aspecte la cursa lungă. Au fost de exemplu mai multe anunţuri la cursa scurtă, s-au făcut mai multe poze (la noi încă n-au apărut), poate şi resursele umane au fost concentrate pe cursa mai scurtă etc. Startul la 66km nu s-a mai dat deodată cu al nostru, ci sâmbătă dimineaţă la ora 8. Pe mine şi pe Adelin nu ne-au ajuns rachetele, am terminat cam cu o oră înainte!
Au rămas fideli combinaţiei cipuri de orientare şi logger (un tracker – cu gps şi cartelă gsm). Ştiau exact poziţia noastră şi în cazuri mai deosebite ne puteau suna. Sau puteam suna noi să ne ajute la orientare. Unii au sunat, cred că şi Adina. Important era să nu-ţi ţii telefonul închis sau în mod avion. Anul trecut Bogdan Boja (Bubulu) a luat-o greşit şi a ajuns pe traseul de 66km (startul era comun şi a văzut concurenţi în faţă). N-a putut fi avertizat pentru că ţinea telefonul în mod avion. A trebuit să abandoneze.

În urma tuturor acestor modificări, tot mi se părea că mai există câteva provocări, pe lângă traseul în sine care impunea să nu rişti să te accidentezi, mai ales când eşti singur.
Nu cunoşteam prima parte de 27km cu 2000m diferenţă de nivel, până la PA1 Bezbog. Era un timp limită de 6h care putea constitui o problemă. E la început dar… am câteva repere de timp de anii trecuţi. Tronsonul de 27km şi 2950m diferenţă de nivel (bucla Pirin) a fost făcut de primii acum 2 ani în … 9h. Penultimul tronson de 14km şi 1500m diferenţă de nivel, ce conţinea ultima urcare l-am făcut cu Mihai Şerban anul trecut în … 6h! E drept că eram la sfârşit, că era noapte, nu erau marcaje, dar 14km în 6h?
Uitându-mă pe lista scurtă a concurenţilor de la cursa noastră mi s-a părut că sunt vreo 10 care vor trebui să se grăbească şi acest lucru îi va costa pe mai departe. Norocul a fost că n-au fost dificultăţi tehnice, a fost mai mult drum forestier.
O altă problemă care a rămas a fost distanţa mare în timp între PA-uri. Chiar dacă distanţele nu erau excesiv de mari, maxim 27km, puteai ajunge de la un PA la altul în peste 9h. Acest lucru i-a costa pe câţiva concurenţi buni, care au ajuns pe urcarea de Pirin înaintea mea. Cu unul m-am întâlnit când cobora înapoi la Senokos. Mi-a spus, sibilic, că nu-i ziua lui. A fost primul multă vreme, adică până pe acea urcare. Am aflat apoi “de pe surse” că unii nu şi-au calculat bine mâncarea şi au rămas, de exemplu, cu 2 batoane pentru cele 9 ore de tronson sau mai rău…

Date fiind aceste circumstanţe, eram destul de reticent şi neîncrezător că totul va fi perfect. Nu eram prea încrezător că va fi un aşa salt brusc de calitate la marcaje, mi-am pus şi gps-ul Dakota 20 de drumeţie, cu trackul cu toate punctele, nefiltrate, cu punctele de alimentare şi cu o hartă  cu linii de nivel. Aveam şi pe ceas traseul cu punctele reduse la maxim 10000. Ceasul mi s-a întâmplat să mi se blocheze, nu în curse, şi oricum era mai dificil de observat direcţia exactă de mers fiind ecranul mai mic. Dacă aveam de-a face cu jnepeni…
Tot la capitolul neîncredere, am pus în dropbagul de Zagaza o sticlă de cola, deşi am întrebat la sedinţa tehnică dacă se dă aşa ceva şi mi s-a spus că da. Ei bine, cred că a fost doar un singur punct unde a fost cola. Le-am acordat totuşi credibilitate, n-am pus două sticle de cola cum am vrut iniţial. 🙂

Şi n-am putut să nu mă întreb de ce participă la Pirin Ultra concurenţi aflaţi la prima lor cursă de tip XXL, unii chiar dintre ai noştri. E o cursă mai grea ca UTMB, mai sălbatică şi tehnică. Dar până la urmă, cinste lor, au încheiat cu bine, au dovedit că şi-au apreciat bine forţele.

profil.jpg Pirin timpi.jpg harta manuala 2018.jpg

Profilul, schița de mână cu modificarea de anul acesta

Cursa

Nu insist detaliat pe cursa în sine. În fond, pregătirea durează mai mult şi e mai importantă. Când ajungi în cursă deja “alea iacta est” şi ar fi ideal să fii în condiţii de maxim potenţial. Spun numai evenimentele mai importante, “schimbările de macaz”, adică de obiective sau de mod de abordare. Ca observație, în urma UTMB unde nu mi-am pus chiar ce am dorit în materie de îmbrăcăminte pentru că au impus ei prea multe și altceva, la Pirin Ultra cerând un minim minimalist, mi-am pus bucuros ce-am vrut: în plus foiță de vânt și vestă de bicicletă, impermeabilă și care izolează foarte bine, fără să te încălzești excesiv. N-am mai avut probleme de respirație ca la UTMB.

Bansko – PA1 Bezbog
Dat fiind timpul limită de 6h, 27km cu 2000m diferenţă de nivel, fiind şi la ultra, nu puteam să nu acord atenţie sporită acestui segment. Cum am spus, nu ştiam cât e de alergabil, iar PA1 era pe o urcare puternică.
Tot ce pot spune e că la început mă simţeam adormit, poate în urma faptului că participam şi la Walking Month, deşi am încercat să mă protejez. Nu am pornit tare, dar nici nu eram ultimul, iar după 10km deja eram la optim. Vremea era şi se anunţa perfectă.
Singurul eveniment neplăcut: am luat-o greşit la km15! Am parcurs în plus 1,8km în 25min, şi cu o urcare. Aveam două gps-uri la mine dar… Eram pe forestier, coborâre, depăşire şi, cel mai important, era marcat. Cineva binevoitor sau rămăsese marcaj de la alta cursă? Din toate tipurile de marcaj ce puteau fi, într-adevăr era marcajul nespecific, cel cu banda alb-roşie. Împreună cu doi concurenţi de care tocmai trecusem ne-am întors un pic, apoi am continuat… Pe ceas deja eram la peste 200m de track. Nu am dat zoom out suficient şi am crezut că pot da în traseu mai repede, dar mă întorceam şi urcam. În fine… puteam fi mai calm. S-au rătăcit vreo 8 persoane pe acolo…
Am considerat că am stat la un PA timpul acela şi am mers mai departe. La început la un ultra nimic nu e irecuperabil. Am stat mai puţin la PA1, unde am ajuns pe când ieşea Adina.

PA1 Bezbog – PA2 cab Pirin – PA3 Begovitsa – PA4 Sinanica
Până la km 65 Sinanica nu e de remarcat decât că a venit ziua şi în sfârşit eram alături de concurenţi de care nu mai puteam trece în viteză. Aveam alături concurenţi cu acelaşi ritm, dar şi ei ori se rătăciseră, ori unul din ei a pornit de la start cu 30min întârziere, avusese probleme.
La capitolul incidente, că şi aici am avut, a fost că o dată am luat-o tot aşa greşit, după cineva, dar m-am prins repede. L-am strigat pe cel din faţă să se întoarcă şi apoi i-am reajuns supărat pe doi care au fost în spatele meu, tocmai trecusem de ei, şi le-am spus “shame on you”. Iar eram cap de grup, iar a fost o schimbare de direcţie bruscă, dar de data aceasta m-au strigat. Mulţumesc!

PA4 Sinanica – PA5 Zagaza
Doar 6-8km, coborâre, dar nimic nu-i simplu. Pe timpi figurez cu 1h10min, dar e al treilea timp pe interval şi locul 7 la general. PA5 Zagaza e cu dropbag, sigur voi sta mai mult ca de obicei. Am băut cola pus de mine, am mâncat mai serios – urmau 24km de drum de ţară unde era musai să alerg dacă mai doresc ceva de la clasament. Mi-am schimbat şosetele, papucii Hoka SpeedGoat2 noi erau impecabili, nu mă durea nimic.
La Zagaza mai urma să revin când devine PA8, a trebuit să iau un mic powerbank pentru ceas care între timp se oprise, să-mi schimb bateriile la Dakota şi să-mi iau multe batoane, mâncare, geluri. Venea şi partea cea mai grea, cea mai tehnică, cu vârful Pirin.

PA5 Zagaza – PA6 Senokos
Dacă nu alergi aici atunci n-ai cum să scoţi un timp rezonabil. Şi trebuie să alergi, că o să-ţi fie dor de alergat pentru multă vreme. A început cu o urcare unde m-am străduit să merg rapid şi apoi am fugit cât am putut de bine, dar fără să mă obosesc.
La Senokos am întrebat pentru prima dată cum stau în clasament. Eram pe locul 5, scosesem din nou al 3-lea timp pe interval. Reuşisem chiar la sfârşit să mai ajung două persoane. Mare avantaj cu loggerul, ei pot să-ţi spună nu numai când au ajuns cei din faţă, dar şi cam pe unde se află cei din spate. Atunci nu mă interesa ce-i în spate, dar la Javorov da.
Venea Pirinul, eram la km95.

2018-10-05 19.18.48.jpg2018-10-05 20.21.09.jpg

Poze făcute în timpul concursului, noaptea am ajuns la stâncile de pe vf. Pirin

PA6 Senokos – PA7 cab Javorov
Acesta-i segmentul cu muntele Pirin, cea mai grea porțiune din traseu, 27km cu 2930m dif pozitivă și 2075m dif negativă. 9h pentru primii de acum 2 ani. Am prins lumină până am ajuns la stânci. Doi dintre concurenţi au pornit ca o furtună în faţa mea de la Senokos, parcă erau din altă cursă. M-am resemnat, eu nu puteam să urc aşa, nu-mi plac intervalele, n-aş fi terminat cursa. Păreau aşa de proaspeţi că mi-am pus problema că au parcurs cu vreo maşină bucata precedentă, cu drumul de ţară. Dar… după o vreme i-am ajuns. Îşi luaseră frontalele, se îmbrăcaseră. Iar au ţâşnit, parcă mergeam pe loc când mă uitam la ei. Iar i-am ajuns, mâncau. Şi tot aşa, nici nu mai ştiu de ce se opreau. La stânci i-am lăsat în spate şi aşa au rămas.
Cum s-a coborât noaptea, deşi erau corzi, o dată n-am mai găsit steguleţ de reper şi m-am blocat – era o tufă de jnepeni deasupra şi părea inexpugnabilă. Am coborât câţiva metri şi am dat de trasa ideală. În rest am mers bine, m-am bucurat că am ajuns pe vârful Pirin în formă.
A urmat coborârea, mai dificilă. Cu cât coboram mai mult, cu atât apăreau parcă alte şi alte probleme. Corzi încă mai erau, stâncile deveneau umede şi trebuia să am grijă să nu alunec. În spate cred că am văzut frontale, dar erau foarte departe. În sfârşit am ajuns la drum forestier. Parcă am evadat! În sfârşit puteam alerga. Mai urma un munte până la Javorov, pe la 2200m, era important să alerg. Cu urcările parcă nu mai eram aşa zmeu, mi-au dovedit-o cei dinainte.
Şi vine poteca, urcare. Brusc, o surpriză. Văd pe potecă ceva reflectorizant. Pfui, e om! Mă gândesc că o fi vreun bulgar. Îl întreb dacă e bine. Bine că doar doarme. Şi e Adelin! No, asta da surpriză! E bine, are el ceva la un picior şi-l deranjează la coborâri, dar doar se odihnea. Ce-i drept, era un loc bun, chiar dacă izolat. Era jos, în pădure, nu era frig. Doar că pentru unii ar putea părea cam …
Mi-a spus că m-a aşteptat şi că ar fi fain să continuăm împreună. Mintea mea încă lucra la ce s-a întâmplat, nu eram pregătit să mai merg cu cineva. Ştiam că primii 3 aveau peste 2 ore avans, nu ştiam cum au mers în porţiunea de coborâre. Pe Pirin (erau voluntari) aflasem că Adelin are până la jumătate de oră avans.  Şi … pentru mine e ok, dar să aibă răbdare cu mine pe urcări. Urc cât pot de bine, dar nu pot urca ca şi el şi în plus mi-au revenit puseurile de somn de la start. Dar fără somn, că mi-e groază de stat prea mult la un PA, mă pornesc foarte greu. Dacă cumva se plictisește, s-o ia înainte.
Până s-a împachetat am continuat în sus şi m-a ajuns rapid. De aici încolo am mers împreună până la finish, la fel cum am făcut cu Mihai Şerban anul trecut. Probabil am fi fost mai rapizi dacă mergeam individual, că fiecare aveam slăbiciuni care nu coincideau.
Am ajuns la Javorov în 9h10min, cam timpul primilor de acum 2 ani. Primii 3 au mers mai bine, dar ei au fost singurii care au prins integral vârful Pirin pe lumină. Ce mult a contat acea rătăcire de la început!

PA7 Javorov – PA8 Zagaza
Teoretic mai sunt doar 37km. Un fleac! Sub un maraton! Cât timp am făcut?
Păi să socotim: 5h03min+5h54min+1h13min=12h10min! Matematica nu minte. Ce pot spune e că sigur nu ne-am târât și am și alergat.
Au urmat deci 12km cu 930m diferenţă pozitivă şi 1300m negativă. Ţineam minte că 6 ore ar putea să ne ia segmentul. Noi am făcut 5h.
La Javorov am aflat că sunt chiar peste 3h diferenţă faţă de locurile 2-3 care merg împreună. Cam asta va fi situaţia şi la final, minuni mai rar se întâmplă. După noi cei mai apropiaţi încă nu ajunseseră pe vârful de 2200m, cu ei n-avem de ce să ne îngrijorăm. Ne-am permis să mâncăm serios şi aici, la Javorov, şi la Zagaza. Mai urma doar Banderitsa, iar de acolo nu mai era mult şi era la vale.

PA8 Zagaza – PA9 Banderitsa
La Zagaza, cum se spune, am stat cât a fost nevoie. Știu de anul trecut: 6h pentru 14km. Poate reușesc totuși să-mi bat recordul. Iar şosete, n-a fost nevoie să schimb papucii. Am băut cola dar am lăsat pe masă ce a rămas, poate au nevoie şi alţii. Cursa asta n-am simţit aşa senzaţie de foame ca la UTMB. Se vede că am mers mult mai mult.
Şi ce trebuie remarcat, am ajuns cică pe un traseu pe care l-am mai parcurs anul trecut, pe care-l ştiu. Atâta că nu seamănă. Atunci a fost pe noapte, nu ştiu cum am reuşit cu Mihai să ne tot împotmolim prin jnepeni urmând trackul. Era atâta spaţiu înierbat! Dar tot am avut probleme mici de orientare, nu prea vedeam steguleţele din căldare. Cu timpul m-am mai obişnuit şi am început să le văd.
Am urcat în şaua de Vihren, cred că-i spune Kabata, şi apoi  vale şi iar vale. Ne-am oprit la cabana Vihren, PA-ul de anul trecut. Că aşa ţineam minte. Ne-am luat picioarele la spinare imediat ce am aflat că acum PA9 e Banderitsa.

PA9 Banderitsa – Bansko (finish)
Aici chiar am fugit, cu motivația să încheiem sub 38h30min. Am ajuns cu bine după 38h17min la finish, pe locurile 4-5 la general. Primul a terminat în 29h33min, următorii doi în 35h. Deci n-am mers chiar strălucit. E drept că după noi urma o nouă pauză de peste 3h, locul 6 fiind cronometrat cu 41h28min. Spre deosebire de alte dăți, eram rupt de somn, în rest nicio problemă.

Trackul pus de organizatori

Trackul din cursa reală
Bravo Adina! Ea a terminat pe podium la fete și a fost mare parte singură. Știu că celelalte fete au fost însoțite, cel puțin așa mi s-a părut. Mulțumesc Adelin pentru companie, în general la concursuri eu sunt cam ursuz. 🙂 Și Georgiana, și Anton au reușit să încheie în timpul limită, felicitări! Bubulu a avut probleme cu picioarele, dar pot spune că a rămas optimist ca de obicei, ceea ce-i mai important.

20181007_135637.jpg2018-10-08 01_10_35-Greenshot.jpg20181007_125136.jpg

20181007_144340.jpg 20181007_141705.jpg 20181007_144839.jpg 20181007_155616.jpg 20181007_155656.jpg 20181007_165809.jpg 20181007_163851.jpg 20181007_162638.jpg 20181007_162551.jpg 20181007_173616.jpg 20181007_173629.jpg 20181007_172505.jpg 20181007_172520.jpg 20181007_171020.jpg 20181007_171622.jpg 20181007_182542.jpg 20181007_174818.jpg

20181007_180106.jpg

Poze din excursia de duminică
Cam așa a fost concursul pentru mine, sâmbătă am avut vreme să mă odihnesc, iar duminică, așa cum am spus, am făcut drumeția planificată de acasă. Sănătate, iar dacă doriți o cursă mai puțin obișnuită, veniți la Pirin Ultra. De data aceasta nu m-am simțit ca la o aventură, a fost o cursă de ultra mai grea ca de obicei și frumoasă în felul ei.
E una din cele 5 curse europene care sunt considerate de calificare la HardRock Endurance Run 100mile din California. Evident, cu tragere la sorți. Dar e așa de departe!

Sep 062018
 


UTMB 2018 – poză făcută la finish de trei zâne bune

Din nou la UTMB! Am simțit ceva emoții și o mare bucurie. Nu de multe ori în viață poți participa la un astfel de concurs care e considerat neoficial un campionat mondial de ultratrail pe lungă distanță – XXL în clasificarea ITRA. Este vorba de o cursă de 170km și peste 10.000m diferență de nivel, desfășurată în jurul Mont-Blanc (4810m), o cursă care trece prin trei țări – Franța (pornește și se sfârșește la Chamonix), Italia și Elveția. Vârfurile (am numărat 9 clare) nu depășesc totuși 2600m și nu sunt probleme să ajungi la zăpadă. Din reclama lor reiese că sunt implicate 19 comune, peste 2000 de voluntari, și într-adevăr se vede implicarea comunităților la acest festival montan.

20180827_170436_HDR.jpg

De pe drum, la trecerea prin tunel

20180829_181632.jpg 20180829_182223.jpg 20180828_110337_HDR.jpg 20180828_094818_HDR.jpg 20180828_094316_HDR.jpg 20180827_215314_HDR.jpg

Chamonix, în mijlocul evenimentelor

Anul acesta au participat, aș spune ca de obicei, mai toți alergătorii de vârf din lume, în frunte cu Kilian Jornet, Zach Miller, Caroline Chaverot, Jim Walmsley, Tim Tollefson, Luis Alberto Alzaga, Gedimias Grinius. Foarte mulți au avut probleme de tot felul, adică, de exemplu, din enumerarea de mai sus niciunul n-a încheiat cursa. Eu am participat acum 2 ani la proba UTMB și acum 3 ani la proba TDS și din ce am înțeles condițiile de anul acesta au semănat mult cu cele de anul trecut.

Despre condițiile meteo din anul acesta (care oricum și la noi a fost cam șturlubatic) pot descrie așa: vânt, ploaie rece pe la înălțimi în prima noapte (startul s-a dat la ora 6 seara pentru ca primii sosiți din cursă să aibă parte de o primire cât mai festivă, cu cât mai mult public – estimarea oficială 20h45min pentru câștigător) și ploaie caldă mai jos, prin comune. Din a doua zi condițiile meteo s-au îmbunătățit și partea bună a fost că nu s-a suferit de căldură.

20180829_131503.jpg 20180829_135320.jpg 20180829_131436.jpg 20180829_131957.jpg 20180829_131824.jpg

Ridicare pachet de înscriere, totul este programat și gândit în amănunt. Chiar dacă fișele cu ce trebuia să prezinți la control nu conțineau aceleași elemente la toți, un lucru era comun: haina de ploaie se verifica

20180830_123321.jpg 20180828_175122.jpg

Standurile organizatorilor altor concursuri. Abia aștept să fie printre ele și din România

Cum am primit veștile despre vreme? Fix înainte cu o zi (marți) de a merge (conform programării) să-mi ridic kitul și să-mi fie verificat echipamentul obligatoriu am primit mesajul că totul e ok și echipamentul e cel obișnuit. Vineri însă am primit trei mesaje cu câteva ore înainte de start. Mai întâi mi s-a scris că se scoate Tete aux Vents – ultimul vârf înainte de La Flegere  pentru că a avut loc un accident și a căzut o stâncă peste cineva (varianta 5 de traseu). M-am uitat peste porțiunea nouă de ocolire, părea mai accesibilă pentru că urcarea de 850m diferență de nivel se făcea din două bucăți intercalate de o coborâre de 250m diferență de nivel, fără să ajungă mai sus de 1900m cât are La Flegere. Apoi că va fi vânt de nord și nopți reci cu real feel de 0 grd Celsius. Și … ultimul, că va fi vreme urâtă până sâmbătă după-masă, foarte frig, real feel de -10grd Celsius și că este nevoie de kitul de vreme rece – în plus ochelari (să țină la vânt și să-i poți folosi și noaptea, deci nu de soare) și o a doua haină cu mâneci lungi.

De ce am insistat atât pe descrierea vremii? Mai întâi pentru că se pare că oamenii aceia chiar se pricep și au nimerit prognoza și, surprinzător, au nimerit și timpul primului sosit aproape la secundă. Xavier Thevenard a sosit în 20h44min16sec! Anul trecut s-a mers mai bine, traseu a fost puțin mai scurt și cu mai mică diferență de nivel. S-a câștigat cu 19h01min54sec. Apoi mulți concurenți au abandonat din cauza hipotermiei, Caroline Chaverot din lista de mai sus. Tot din lista de mai sus pot spune din ce am citit și auzit că toți cei care s-au luat la start după Jim Walmsley au abandonat. Din spusele comentatorilor de la XTrail Running Forum până la Les Houches (primul punct) ei au alergat cu 3min25sec/km! Cică Jim are compas mare! 🙂 Păi eu nu sunt în stare să alerg cu acest ritm nici să fie cursa de 1km! La testele mele Cooper abia scot pe 12min ceva peste 3km. Cu ei concurez eu?! Au filmat în special cursa băieților și e foarte semnificativ clipul, merită să-l vedeți chiar dacă se vorbește în spaniolă. Au luat un scurt interviu la Luis Alberto Alzaga care a abandonat la Courmayeur, au arătat cum au alergat cap la cap Zach Miller și Xavier Thevenard, se vede cât de epuizat a fost Zach și cât mânca el la un punct de alimentare! Vreau să spun că și la nivelul meu ar fi trebuit să mănânc și mai mult, e incredibil ce consum implică o viteză de deplasare ceva mai mare la distanțe lungi. Despre Kilian Jornet nu știu decât că a abandonat după Courmayeur pentru că nu se simțea bine. Varianta oficială e că a fost înțepat cu 3 ore înainte de o albină și e alergic. Nu știu ce s-a întâmplat și mă mir de abandonul lui Gedimias, am o simpatie pentru el și pentru trecutul lui, chiar dacă nu-l cunosc. În completare, câțiva favoriți au căzut și s-au accidentat.

M-am abținut cu greu până acum să pomenesc de performanțele alor noștri. În primul rând mari felicitări lui Robert Hajnal care a sosit pe locul 2 la general cu timpul de 21h31min37sec! E incredibil ce a realizat el, a pus România și pe harta de ultratrail a lumii, așa cum au făcut înainte de exemplu Ionuț Zincă și fetele noastre Denisa și Ingrid pentru skyrunning.
Robert va rămâne de poveste și poate și model pentru echipamentul folosit, în special pantalonii lui care par mai degrabă de drumeție decât de alergare la elite! 🙂 S-ar putea ca în special chinezii și japonezii să copieze stilul cu bluză albă și pantaloni mai strânși în special la genunchi. Comentatorii au avut o singură explicație: știe el de ce. 🙂 Mulți i-au luat interviu la Robert, iar ultimul interviu l-au luat cei de la XTrail Running Forum (vă puteți uita și la alte interviuri semnificative). Încă nu l-am vizionat, pun mai jos linkul și aștept și eu să citesc ce va scrie Robert pe blogul lui.

https://www.facebook.com/xtrailrunningforum/videos/246367212731000/

Al doilea sosit dintre români a fost Kovacs Zsolt din Cluj, poziția 62 general cu 27h31min57sec. E un timp extraordinar pentru mine, s-a autodepășit, e dintre puținii care și-a respectat punctajul ITRA la acest concurs (661 la concurs, 660 al lui la general), majoritatea încheind cu câteva zeci de puncte sub punctajul lor general (inclusiv eu, chiar dacă eu consider că am mers bine). Până acum Zsolt a avut cel mai bun timp ever al unui român la UTMB, obținut în 2013 – 28h30min. Ce mai merită subliniat în dreptul lui e că nu a fost ajutat de o echipă, a fost sprijinit doar de soția lui. Normal că dorea un rezultat mai bun, în jur de 24h, dar n-a fost să fie anul acesta: doar 14 persoane au încheiat sub 24h. Francesca Canepa, pe care o apreciez foarte mult văzând-i stilul de alergare la Istria 100 mile anul trecut, fiind și mai mică de statură și doar cu ceva mai tânără ca mine, a încheiat pe locul 1 general femei (pentru mine n-a fost așa o surpriză), și cu toată presiunea fetelor din spatele ei a scos un timp de ceva peste 26h.
Următorul român sosit a fost Daniel Moldoveanu (nu-l cunosc, probabil locuiește în Italia) cu 30h39min59sec, locul 140 general.
Apoi am urmat eu, locul 199 general (obținut la stilul smuls când intram pe râul L’Arve în Courmayeur) cu timpul de 32h16min48sec. Mi-am îmbunătățit timpul de acum doi ani cu aproape 7 ore (38h58min34sec), dar atunci am prins pe La Giete furtună cu trăznete și fulgere și … eram înțepenit de febra musculară căpătată pe coborârea cu trepte de rădăcini și pământ spre Courmayeur. Foarte mult mi-a folosit acea experiență anul acesta și cred că am fost și mai bine pregătit, UTMB 2016 fiind primul ultra de 170km pentru mine.
Felicitări la toți ai noștri – Andrei Sovereșan, Daniel Motoc etc, am fost 17 participanți doar la această cursă. Succes la TDG la Vio, sper să-și fi revenit Mihai Șerban și să poată participa și el la TDG!

Inserez mai jos și varianta oficială a cursei UTMB, pentru atmosferă. Nu pot să nu spun însă că parcă acum 2 ani a fost mai impresionant la start, “starostele” concursului punându-ne să strigăm la unison pe bărbați, apoi pe femei, apoi pe toți. Chiar m-am simțit atunci ca pe arenele romane! Acum au pus un chitarist să zăngăne. 🙂 Dar tot a fost fain!

Aștept cu răbdare acum pozele și alte videoclipuri, UTMB de anul acesta pot spune că mi-a adus câteva mari plusuri, n-aș fi crezut că se mai poate să adaug ceva la vârsta mea:
1. O mai mare încredere în mine. Nu știu dacă se va vedea în continuare acest lucru la cursele lungi, dar încrederea mi-a dat liniștea necesară la sfârșit ca să nu greșesc și să iau decizii corecte, deși am avut probleme.
2. Fizic am rezistat chiar și la un ritm ceva mai intens ca de obicei la astfel de distanță. N-am avut absolut deloc probleme la picioare. E drept că m-am protejat pe coborârea spre Courmayeur, dar picioarele bune m-au salvat pe ultimele 3 coborâri de după Champex-Lac, reușind să-mi păstrez aproximativ locul în pluton.

Și acum despre cursa mea…
Începutul. 
Am planificat UTMB ca și acum doi ani, ca un concediu care începe cu o vacanță la mare. Tot ca și atunci, am ales Croația nordică, să nu trebuiască să fac un mare ocol. Zona Umag a fost perfectă și atunci, și acum. Atunci ne-am cazat la Crveni Vrh, acum într-un bungalow la Kanegra. Deja Kanegra o știam, alergasem mult acum 2 ani prin zonă. Mai aveam opțiunea Slovenia – Piran sau Portoroz, doream musai la camping, rămâne probabil pe altă dată. Voi descrie ce am făcut prin Croația mai încolo.

Spre deosebire de acum doi ani, când ne-am cazat la Saint Gervais, acum am ales Chamonix. A fost mult mai bine, familia n-a mai depins de mine la transport și a putut urmări desfășurarea evenimentelor foarte ușor. Nu s-au plictisit deloc, au jucat baschet și fotbal cu localnicii, au schimbat adrese de instagram. Nu spun unde ne-am cazat, mi-a plăcut prea mult. 🙂

Decizii înainte de cursă.
Mai întâi și mai întâi știam că ai mei nu vor putea merge pe la punctele de alimentare. Acum 2 ani erau prea mici și le-a fost rău pe serpentine cu autobuzele organizatorilor, acum s-a întâmplat altceva. Am avut un mare ajutor însă prin mesajele pe care mi le trimitea regulat Diana, cu poziția mea și cu ce fac românii mei, poziția celui din față și evenimente de cursă ca abandonurile.

În urma mesajelor meteo a trebuit să pun cu mine ochelari și mai ales a doua haină. Tare n-aș fi vrut să menționeze mâneca lungă! Îmi puneam o vestă impermeabilă de la MTB și cred că nu mai aveam problemele de respirație ulterioare. Așa am hotărât să pun vesta și pantalonii scurți în bagajul intermediar de la Courmayeur și nu le-am folosit, cum n-am folosit nici a doua haină. Acum, da, aș fi luat vesta cu mine, chiar dacă aveam dificultăți cu atâta bagaj.

Am pornit în cursă cu obiectivul de 34 ore setat pe ceas, adică un pace mediu de aproximativ 12min/km. Speram însă, n-am avut curajul să spun nici la prieteni, la un timp de aproximativ 30h, pentru că mai puțin de 30h de fapt înseamnă un punctaj ITRA de 600+ . Cu ceva mai mult am eu, deci nu pot spune că sunt exagerat.

Am hotărât însă să pornesc fără să forțez cu nimic, condițiile meteo anunțate nu păreau propice unui rezultat PB. În plus, aveam și o ușoară febră musculară! Pornesc să fac 170km cu acea febră musculară, căpătată surprinzător cu două zile înainte la alergarea pe traseul fetei mele Andreea – un traseu de orientare cu startul pe platoul Le Savoy, un platou folosit de parapantiști la aterizări și de unde pornește un telescaun! E drept că traseul avea 5km cu 450m diferență de nivel și ploua și nu eram încălzit. Totuși… mă așteptau 10.000m diferență de nivel la concursul meu.

Voi descrie la sfârșit cursele copiilor, și Tudor și Andreea participând la cursele pe categorii de vărstă – Tudor la Mini PTL – orientare 3km cu 150m diferență de nivel (Andreea participase acum 2 ani la aceeași cursă) și Andreea la YRun – concurs în 2 etape, una de 2,1km prin oraș pe asfalt și cea de orientare care m-a făcut pe mine să devin mai reticent la startul meu.

Evident că voi ține cont pe parcurs de tot ce mi s-a părut mai deosebit acum doi ani, în frunte cu coborârea la Courmayeur și cu alimentația. Am avut la mine câteva geluri, batoane, powergel shots și o pungă cu salam, caș și pâine, toate feliate. Și am încercat să amân cât mai mult folosirea gelurilor, chiar dacă de data aceasta am cumpărat cât mai de calitate.
Cum nu sunt sponsorizat decât de familie, pot enumera fără frică ce mi se potrivește. Gelurile GU nu mi-au creat probleme chiar dacă am rămas cu stomacul gol, în mod normal n-aș fi putut lua în astfel de situații. Batoanele Isostar au fost ok, dar Clif chiar mi-au făcut plăcere. Batoanele Aptonite de tip jeleu m-au salvat de câte ori doream schimbare de gust și ceva ușor, păcat că am uitat la Courmayeur să completez rezerva. La fel mi-au folosit powergelurile. Izotonicul de la Gu era ok dar în situații cu stomac în pioneze mă irita și de exemplu pe urcarea nouă și ultima spre La Flegere am murit de sete, eram drămuit cu apa iar bidonul cu izotonic era aproape plin și nu-l puteam folosi. Pare că am avut multe la mine? Nu chiar, în total vreo 10 batoane și 4 geluri plus o punguță cu powergeluri și punga cu alimente, toate trebuiau să-mi ajungă până la Courmayeur, speram la maxim 14h până acolo.

46969928.jpg 46948023.jpg 46950882.jpg 46948810.jpg 46950884.jpg 46948812.jpg 46916158.jpg 46933708_1.jpg 47082006.jpg 47082004.jpg

Poze organizatori

Startul.
Au fost mai mult de 2500 oameni la start. Dacă mai pun și aparținătorii, spectatorii etc a fost chiar o nebunie frumoasă. La final au abandonat mai mult de 700. Eu cred însă că nu regretă nimeni participarea, chiar dacă uneori rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor.

S-a fugit tare, care a putut. Eu n-am putut și n-am vrut, deși m-am plasat înainte cu o oră și un sfert de start. Ploua în neștire și eu stăteam nemișcat cu foița pe mine. Dacă nu mă mișcam nu-mi era frig, mă încălzeau cei din jur. Eram cam la 20m de poarta de start. Având în vedere că tot nu aveam de gând s-o rup la fugă, îmi trebuia clar încălzire pentru febra musculară, am avut tot timpul din lume să mă întreb de ce stau ca măgarul în ploaie când cazarea mea e așa de aproape. Dar no, unde ați văzut oi fără măgar?

Măcar i-am văzut pe ecranele de acolo pe favoriți și chiar și pe Robert. Era cred al 38-lea favorit.

Pe urcarea spre Le Delevret m-a prins din urmă Sove. Era ușor nemulțumit că nu poate fugi și sunt ambuteiaje. E drept că stăteam uneori câte un minut sau două ca să putem urca niște trepte sau să ne încadrăm pe o potecă îngustă. Eu eram zen, nu eram dispus să fac niciun efort în plus la depășiri, dacă aveam pârtie treceam, dacă nu, nu. I-am spus să stea calm, e abia începutul. La ce înghesuială era, mă așteptam să am 1000 de persoane în față.

Saint Gervais.
Ajung la al doilea punct de alimentare de pe parcurs, orășelul cazării mele de acum doi ani. Deja era aproape întuneric deși pe ceas nu mersesem rău, ploua și norii nu lăsau soarele să se vadă. M-am alimentat, la Le Delevret nu oprisem că știam că va fi înghesuială. Am observat că au cola, salam (cârnaț), caș și biscuiți. Am ținut minte.

A sosit primul mesaj, eram sigur că de la Diana. Nu l-am citit, nu avea rost, era prea devreme. Am început să citesc mesajele abia după ce nu am mai primit. 🙂 Parcă mă exprim ca Phytia , tot în dodii, dar e chiar adevărul. Bănuiam că peste noapte nu voi primi mesaje și așa a fost. Am citit mesajele abia după ce am ajuns mai jos pe coborârea de la Arete du Mont Favre spre Courmayeur, unde eram setat să cobor cu atenție.

Nu sunt multe de spus despre urcările în nori de la Col du Bonhomme, Col de la Seigne, Col des Pyramides Calcaires. Știam că cele două de la urmă sunt două vârfuri mai apropiate, atât. Era noapte, frig, vânt, ploua, sus pe vârfuri trebuia să-mi pun geaca de ploaie, jos o puneam în bagaj chiar dacă ploua – nu puteam fugi de căldură și nu doream să transpir. Alergam și așteptam cu stoicism să ajung la Courmayeur, abia de acolo puteam vedea ce damage-uri aveam, iar cursa adevărată va urma abia după Arnouvaz de la kilometrul 100.
La punctele de alimentare de sus nu stăteam decât foarte puțin, luam biscuiți, caș și salam, beam un pahar de cola, mâncam din mers. Completam pe parcurs cu batoane. Primul gel știu că l-am luat cam după 2 ore, după Les Contamines. La început m-am bucurat că găsesc la punctele de alimentare ce aveam și eu în bagaj. Apoi am început să mă gândesc că există și aspectul negativ că eu car degeaba mâncarea mea și nu voi avea meniu variat.

A venit ultima urcare înainte de Courmayeur, Arete du Mont Favre. Pe coborâre am citit ultimul mesaj al Dianei. Habar n-aveam cum stau, eram aerian și cumva simțeam nevoia de motivație suplimentară. Ceasul spunea că stau bine, dar el nu arăta decât un bine relativ la viteza medie, ori în prima parte a cursei trebuie să fii lovit rău să fii în urmă.

Un șoc pozitiv pentru mine, ultimul mesaj scria așa: La Balme 344, V1 121, Sovereșan 304. Am derulat urgent în sus să văd primele mesaje. Eu mă așteptam să fiu mult mai în spate, de la poziția 500 în sus. E drept că în ultima vreme fugisem distanțe destul de mari singur și nu mai era înghesuială. În plus, chiar dacă nu aveam țintă să ajung pe cineva, din spate nu mă mai depășise nimeni demult și rar mai ajungeam pe cineva. Era încă noapte.
Și văd că scrie în acele mesaje Saint Gervais 567, apoi Le Contamines 465. Ok, e credibil, se pare că am mers bine. Și ce e mai important, mă simțeam bine, chiar dacă eram ud leoarcă.

Courmayeur.
M-am uitat pe timpul petrecut la acest punct unde ai acces la bagajul intermediar, în 2016 am stat 40min, enorm. Și atunci m-am străduit să fiu rapid, dar e așa de complicat să te descurci singur! Ai de mers să iei bagajul, apoi să-l lași, sala e mare, orice vrei să iei de mâncare parcurgi zeci de metri, nu mai spun dacă trebuie să te duci știm noi unde. Avem de gând să fiu mult mai rapid, mi-am și repetat în minte înainte de a ajunge ce trebuie să fac. De încărcarea ceasului am scăpat, aveam la mine un dispozitiv de încărcare cu trei din bateriile care oricum trebuia să le am suplimentar la mine, dintr-o frontală mai veche. Mi-am schimbat doar șosetele, Hoka erau ok, rezistaseră și la apă, erau puțin mai înalți și mă udasem foarte puțin, nu mă dureau mușchii și încheieturile. Ca sa economisesc timp îmi pusesem în bagaj o sticlă de cola și am băut din ea și am mâncat doar din bagaj, nici nu știu ce era pe la mesele de alimentare, n-am trecut pe acolo. N-am mai luat cu mine salam etc, începeam să mă sictiresc și eram convins că voi găsi în continuare.

La ora 6.45 soseam la punctul de alimentare, la 7.17 figuram că am trecut de Place de L’Angel.

De data aceasta urcările la Refugio Bertone și Bonatti (eram deja în Italia) au mers mult mai bine. Eram încântat, aveam șanse chiar să termin în sub 30h.

Măi dragă, chiar ce se spune despre asiatici e adevărat? Adică fac la poze în neștire. Urc concentrat spre Bertone, cât pot de bine, și mă roagă prin gesturi, un taiwanez cred, să-i fac poză cu Mont Blancul acoperit de zăpadă. Într-adevăr peisajul era superb, se vedea zăpada în contrast cu iarba pe care călcam, era dimineață destul de devreme. Nu știu de ce m-a ales tocmai pe mine, care nu eram dispus să arunc cu minutele așa, fără rost. 🙂 Auzi, să-și facă poze! Și încă a trebuit să-i fac vreo trei – patru, ba cu un picior ridicat, ba cu o mână… M-am străduit apoi să mă depărtez de el cât mai repede, dar fără mare succes, că mergea bine.
Au început să sosească noi mesaje.

Mesaje
Place de L’Angel 254, V1 82, Moldoveanu 198, Hajnal 4, Sove 431.
Refugio Bertone 256, V1 83, Moldoveanu 198, Hajnal 3, Kovacs 77, Sove 460.

Din aceste mesaje am citit doar pe ultimul, si așa pe grabă, nici n-am văzut bine pentru că … nu mai văd bine. M-am mirat că Sove e în spatele meu, nu am văzut când l-am depășit, m-am gândit că la vreun punct de alimentare unde era înghesuială. Undeva spre Col du Bonhomme s-a întâmplat, m-am uitat acum. Nu știam cine-i Moldoveanu, bravo lui că mergea bine, mă așteptam să fie Zsolt așa în față, iar la Hajnal la fel, atâta că la Robert nu știam sigur dacă am văzut 3 sau 31, n-am acordat atenție lucrului și era greu credibil să fie 3. Scuze! 🙂

Spre  Arnouvaz am început să simt că e vorba totuși de UTMB. Nu mai alergam așa vesel la drum întins, mă mai depășea câte un concurent, în fond de la Courmayeur am reușit să plec destul de repede (scrie 20min), deci clar întrecusem pe mulți care sunt buni și cu care nu avea rost să mă compar. La poziția mea, între 200 și 300, deja erau concurenți tari pentru mine, unii păreau foarte proaspeți, aveau viteză. Oare locul meu e între ei?

De acum încolo am început să citesc regulat mesajele, au început să conteze. Doream să rămân în priză, conectat la concurs și la timp.

Mesaj
Arnouvaz 257, V1 86, Moldoveanu 190, Kilian Jornet abandon la Refuge Bonatti.

No, iar nu e ziua lui Kilian. Tocmai acum, când niște polonezi mă botezaseră Kilian! Trecusem de ei doar temporar pe urcarea spre Bonatti, m-au întrebat unde mă grăbesc și le-am spus “to catch Kilian”. Aha! Atât le-a trebuit! I-am felicitat pentru succesul compatriotului lor de la TDS, o altă mare surpriză (eu țineam cu rusul), le-am spus că sunt din România dar cred că n-au știut exact ce-i cu țara asta și tot lăudau un concurs din Slovenia.

Peste Grand Col Ferret la La Peule (km 105).
Deja încep să mă gândesc La Fouly, unde prietenii mei Adriana și Csaba mi-au pregătit un clip de încurajare. Mi-au spus de surpriză ca să nu cumva să nu mă uit. De la efortul susținut stomacul îl simțeam tot mai gol și tot mai greu de satisfăcut. Ce mâncam în punctele de alimentare se scurgea repede, începeam să nu mai am chef de batoane iar la izotonic trebuia să am grijă să nu-mi facă crampe la stomac. Urma apoi hopul cu Champex-Lac, cu o urcare “nerepertoriată”, adică neglijată ca importanță față de celelalte urcări, dar care data trecută m-a cam terminat, părea nesfârșită.

Așa, pe mesaj, avansasem.
La Peule 249, V1 84, Moldoveanu 188, Hajnal 2, are 145km.

Cred că acest mesaj nu l-am citit, aș fi sesizat că Robert e pe locul 2. Începeam să fiu la limită și să devin mai “autist”.

La Fouly (km111).
În sfârșit! Atâta că, preocupat fiind de mâncat și alte lucruri am uitat complet de clipul de întâmpinare! Adică până acolo mă tot gândisem la clip și când să fie momentul… Mi-am adus aminte după ce am ieșit de la punct! Curată ramolire! Mi-a dat clipul apoi Adriana, așa că acum l-am încărcat pe youtube, de amintire! Mulțumesc foarte mult! Și-a îndeplinit rolul chiar dacă nu l-am văzut atunci, m-a motivat să ajung la el.

Mesajul
La Fouly 244, V1 83, Moldoveanu 182, Hajnal 2, Kovacs 96, Sove 406. Și câteva cuvinte de suflet de la Diana. Parcă știa că începe să-mi fie mai greu.

Și da, de fapt eu mă uitasem la televizor! Dar nu mai știam de ce! 🙂 Am văzut scris (iar n-am citit cu atenție mesajul) un crawl cu Hajnal, informație cu el. Stau și mă uit, cum nu știu eu franceză, să înțeleg despre ce e vorba. Ce caută Robert scris acolo, ce-i cu tonul agitat al comentatorului? Când în țară vezi numai vești cu români care fac tot felul de nefăcute prin Vest, mai întâi nu m-am gândit la o veste bună. Apăi și când am priceput! Erau imagini cu Thevenard și se vorbea de Robert! Uau! Deci văzusem bine locul 3 în mesaj, nu era vorba de 31! Ia să mai citesc mesajele!

Și cam așa a trecut La Fouly! Am trecut pe modul de luptă, am început să mă agăț de cei din față, să se depărteze dar numai pas cu pas. Începeam să am îndoieli că voi termina sub 30h.

Champex Lac (km 125, race time 21h57min)

Am avut norocul cu un grup bun. Adică … oricum în zona mea deja erau de nivelul meu, poate chiar mai buni. Atâta că nu contează doar fizicul.

Eram într-un grup, mai erau schimbări, dar începeam să-i recunosc. Am reușit să fug mare parte din cei 15km datorită lor. M-am ambiționat să mă țin după numărul 2799 – o fată (Moira Guerini, 667 ITRA). Era “capăt de serie”. Cum de i-au dat acest număr? Din păcate am văzut că la Champex Lac a abandonat, alergase bine, nu părea afectată și intrase înaintea mea la punct. M-au salvat și de o mică rătăcire, într-un sat am greșit direcția.
Am primit și felicitări de la oameni, aveam numărul 930 și pentru un 930 arătam bine.

Mesajele
Robert Hajnal locul 2
Champex Lac 246, V187, Moldoveanu 180

Robert a ajuns! Mai sunt pentru mine 45km, un maraton mai lung. 8h pare un timp suficient, dar matematic ar trebui să am o medie de sub 12min/km (peste 5km/h). Mi-am coborât ștacheta la timpul maxim de 31h.

Și un episod de la ieșirea “de la boxe”… ies ca de obicei molfăind, cu mâinile ocupate, una cu biscuiți, una cu salam – mușcat evident. Și vine o fată să-mi dea o manșetă albă cu sponsorul Columbia. Eu îi arăt mâinile ocupate, ea nu renunță. No, ce să faci! Am trecut mâna cu salamul prin manșetă, că părea mâna mai liberă.

La Giete (km 137, race time 24h45min, ora 7 seara)
Urcarea La Giete am prins-o acum doi ani și pe noapte, și cu furtună. Nu știam cum arată pe sus, știu că mă târam cu capul plecat și aproape în genunchi, cu bețele trăgându-le după mine, eram foarte expus și nu se vedeau decât din când în când copaci. Acum era lumină dar ceva nu mergea. Și nu era doar foamea aceea isterică și stomacul gol. Nu puteam respira adânc, hărăiam ca un astmatic și când tușeam începea să mă usture pieptul. Noaptea cu ploaie și apa rece băută la punctele de alimentare și-au făcut efectul. Trebuia să-mi fi luat acea vestă.
Am urcat cum am putut de bine, m-a mai ajuns câte cineva, iar singura mea dorință era să fiu ajuns cât mai sus pe urcare să pot să-i ajung la coborârea ce urmează. De acum încolo asta va fi tactica mea: urcări constante cum pot și la vale să fiu rapid. Nu aveam probleme cu picioarele și am constatat că majoritatea celor din jurul meu nu aleargă bine la vale. Cum e ceva cât de cât tehnic cum “numără” pietrele și rădăcinile. Auzisem eu pe un sportiv de vârf din USA că pe la ei nu sunt curse așa tehnice ca-n Europa. Poate așa este, dar UTMB nu-l consider tehnic, sunt curios cum vor considera concursurile de la noi. La UTMB singura zonă care e mai dificilă e fix porțiunea nou introdusă pe care am prins-o și noaptea.

Am văzut într-unul din interviuri că și Robert și-a schimbat tactica spre sfârșit, dar din alte motive. A văzut că nu-l mai poate ajunge pe Thevenard a început să-și protejeze locul 2 față de spaniolul din spate. La aceeași concluzie a ajuns: accentul pe fuga la vale.

Trient (km 141, race time 25h32min)
Încă sunt în Elveția, încă e lumină. Coborârea merge bine, nu trebuie să respir din adâncul sufletului. A trebuit să mă opresc o dată să mănânc ceva. E prima dată când mă opresc pentru asta și nu e punct de control, dar efectiv începe să treacă prea mult timp de la un punct de alimentare la altul și trebuie să mă liniștesc să pot înghiți. Simt mâncarea ca pe un pansament la stomac.

Mesaj
Trient 197 V1 68, Moldoveanu 163, Sovereșan 290.
De fapt, acum pe graficul oficial figurez cu poziția 210 la Trient. Sigur în timpul cursei pozițiile nu au fost chiar corect afișate, dar pentru mine atunci așa arătau. Singura observație de reținut a fost că Sove și-a revenit.

Les Tseppes (km 145, race time 27h02min)
A fost una din urcările fără sfârșit. Singura explicație prin care am ajuns în poziția 205 e că la punctele de alimentare concurenții încep să stea destul de mult. Au trecut câțiva pe lângă mine, dar am reușit să mă mențin și chiar să ajung pe cineva, o fată (Carrie Craig, 605ITRA). A venit noaptea și nu mai venea coborârea. Glumeam cu ei și spuneam că dacă nu găsim vârful nu putem coborî.

Mesaj
Le Tseppes 205, V1 74, Moldoveanu 150, Sove 248
Mi-am găsit o nouă motivație, să nu mă ajungă Sove. 🙂 Poate îmi dă o bere.

Vallorcine (km 152, race time 28h16min)
Frumoasă coborâre, mai are și părți plăcute traseul, nu numai chinul urcărilor. Am descoperit că orezul, și fără supă, îmi face foarte bine, mai bine ca tăițeii, țin mai mult timp.

Mesaj
Vallorcine 198, V1 72, Sove 248

Tre le Champs (km 157, race time 29h17min)
Era alergabilă porțiunea, chiar dacă timpul petrecut nu arată asta. Am început să stau minute bune pe la punctele de alimentare. Am tot căutat să recunosc traseul, mă gândeam la Col des Montets și trebuia să ajung acolo pe șosea. Abia acum am înțeles că nu se ajungea nici pe acolo. Urma porțiunea nouă spre La Flegere, pe care o speram mai accesibilă, să mă încadrez măcar în 32 de ore.

Mesaj
Tre le Champagne 197, V1 75, Moldoveanu 135, Sove 232

2018-09-06 17_33_22-UTMB 2018 track real unificat - MapSource.jpg

Traseul real, cu o modificare principală (cu albastru), înainte de La Flegere. 

La Flegere (km 163, race time 31h18min)
A fost o porțiune grea, și pe urcare dar și pe coborârea intermediară. Din profilul care l-au dat organizatorii țineam minte că la coborâre sunt 250m diferență de nivel. A părut mult mai mult. Era marcat perfect și totuși aveam senzația că nu merg bine, că mă rătăcisem. Parcă mă tot învârteam în jurul unor stânci imense. Am început să vorbesc cu cei din spatele meu, să-i întreb dacă-i bine. Până mi-am dat seama că în jurul meu nu-i nimeni și cine știe de când vorbesc singur.
Vreo șapte persoane m-au ajuns nu departe de punctul de alimentare La Flegere, alții pe parcurs. Nu mai aveam apă, cum am spus înainte, aveam bidonul cu izotonic aproape plin dar nu doream să mă ating de el.
Sus, spre surprinderea mea, doar eu am oprit. Am întrebat dacă nu au ceva de mâncare, era cam pustiu pe acolo, doar apă și cola. Nu era trecut ca punct cu mâncare. Aveau o mică oală cu orez, am primit și o linguriță, a fost perfect.

Mesaj
La Flegere 206, V1 76, Sove 234.

N-am mai citit mesajul, dar Diana își făcea datoria și mă aștepta. Am zburat efectiv la vale. Trecuse cineva chiar atunci, dar cobora bine și nu l-am ajuns. În schimb am prins din urmă opt concurenți, rând pe rând, mai îmi trăgeam din când în când răsuflarea când nu-mi ajungea aerul, iar porneam la goană. Cel puțin mie așa mi se părea, că fug tare. Cea mai mare satisfacție am avut-o la râul L’Arve, cam cu 1km înainte de finish, când l-am ajuns din urmă pe un francez. Făcea parte din grupul inițial de la Champex Lac, mă tot întâlneam cu el la puncte de alimentare și pe traseu, dar era cam taciturn. Eu tot “Hello”, el nimic, de crezusem că era neamț. Poate era și el obosit și fără prea mult chef de vorbă. 🙂

Finalul a fost cu o surpriză plăcută pentru mine. M-au întâmpinat Diana, așa cum mă așteptam, dar și trei fete vesele – Alexandra și Teodora Vermeșan și Andreea Stoian. Foarte frumos gestul lor, au fost alături la finish la mai mulți români, atât cât au putut, că nu stăteau în Chamonix. Am văzut poze și cu Robert, și cu Zsolt! Eu doar am auzit, la 2 noaptea, printre alte încurajări, strigăte de “Veze, Veze”. Nici n-am reacționat la început, eram concentrat încă la cursă și nu mi-am dat seama că e ceva în neregulă să fiu strigat după o poreclă. Și până m-am gândit… eram deja la finish! Mulțumesc încă o dată pentru primire! Am tot avut norocul să întâlnesc români faini la concursuri în străinătate, acum 2 ani am primit o bere la finish de la Grigore Iulian parcă, și atunci chiar eram terminat. Acum mă simțeam epuizat, dar am tras cât am putut la final și mi-am revenit repede după un paracetamol. Fără bere de data asta, dar cu strângeri în brațe și o poză frumoasă pe care o și postez la început.

Un loc 199 la final, 32h16min48s, o cursă în care m-am simțit foarte bine și mi-a făcut plăcere să alerg. Poate e o cursă de adio UTMB pentru mine, poate nu. Depinde foarte mult de ce-și doresc ai mei. Parcă văd că mă tot împinge Andreea să mai vin o dată, că ea vrea să participe la YCC. Tot își făcea calcule când împlinește 18 ani să poată participa la OCC. Cine știe…

Cursele copiilor.
La UTMB sunt curse și la copii, pe categorii de vârstă. La cei mici, până la 13 ani, nu sunt curse competitive, nu se fac clasamente. Există Mini UTMB, Mini PTL (care e și orientare) etc. La cei de 14 – 15 ani, nu se fac premieri, dar clasament se face, așa, ca să existe. Cursa se numește YRun (youth run) și are două probe: alergare șosea prin oraș și orientare pe un traseu mai greu ca Mini PTL. La 16-17 ani este YCC, unde de data aceasta există și premieri. Tot două probe sunt, prima de șosea prin oraș ca și la YRun, care e și o departajare la startul din ziua următoare, când au de alergat 15km peste munte de la Courmayeur la Chamonix.
Ai mei au participat la Mini PTL, respectiv la YRun.

Mini PTL pentru Tudor
Știam de acum 2 ani când am participat alături de Andreea, că această cursă e cu tematică, că trebuie să ții minte siglele organizatorilor și sponsorilor principali. Erau 4 puncte de găsit și cifrele erau 4810, adică înălțimea Mont Blanc. Am făcut o recunoaștere traseu (aveam deja harta dată) cu Tudor și Andreea și am făcut poze să găsim siglele corecte. În mod normal tot 4810 trebuia să fie.

Pozele de pe traseu vorbesc de la sine. N-a ieșit însă 4810, ci o inversare, 4180, tocmai ca să nu semene cu anii trecuți. În plus, n-au mai lăsat părinții să participe alături de copii ca acum 2 ani, atunci alergasem alături de Andreea, mai ales că nici nu cunoștea limba să se înțeleagă cu cei din jur.

20180829_135425.jpg 20180829_120119.jpg 20180829_121346.jpg 20180829_122623.jpg 20180829_123600.jpg 20180829_121333.jpg 20180829_121955.jpg

Imagini de la recunoașterea de traseu

Tudor a alergat bine, a încheiat pe locul 5 sau 6, nu contează fix locul, nu este clasament, toți au primit numărul 1. Traseul a fost de 3km și 150m diferență de nivel.

20180829_143810.jpg 20180829_151319.jpg

YRun pentru Andreea
A fost un concurs simpatic, simțeai ambiția copiilor și chiar au alergat de și-au dat sufletul. Andreea a încheiat pe locul 2 la fete și la proba de asfalt, și la proba de orientare. La orientare au avut un traseu solicitant, nu degeaba m-am pomenit eu cu febră musculară apoi la startul UTMB. Nu cunoșteam traseul, au primit harta abia la start, așa că eu l-am parcurs după concursul Andreei și pozele sunt de după concurs. Primul punct era deja luat de organizatori. Traseul pe asfalt a fost de 3 ture de 700m, iar cel de orientare de 5km și 450m diferență de nivel. La orientare, la punctele de control, Andreea trebuia să citească niște litere și la sfârșit să spună cuvântul rezultat. Cuvântul de anul acesta a fost QUEBEC.

20180828_162713_HDR.jpg 20180828_180614.jpg 20180828_180711.jpg

Ziua 1 de concurs

20180829_171539.jpg 20180829_163658.jpg 20180829_170818.jpg 2018-08-29 18_53_03-Greenshot.jpg

Ziua 2 de concurs; Clasamentul e cel din poză, dar e greu de ghicit numele Andreei. Nu știu cum a ajuns să fie trecută ca băiat și de nume ce să mai spun. În italiană într-adevăr Andrea e nume de băiat.

Au revoir, UTMB!

PS.
Despre vacanța la Kanegra, în Croația, ca popas înainte de UTMB, voi scrie cu altă ocazie.

May 282018
 

UTH 2018

UTH 2018

Prezenţa la UTH (Salomon Ultra-Trail Hungary) a fost ceva deosebit pentru mine. Aşa cum am mai spus, anul trecut – participând la Pirin Ultra, am avut şansa să fiu unul din cei trei norocoşi care au fost aleşi să participăm la UTH din postura de VIP la proba de 112km şi 4200+ diferenţă de nivel. Într-un fel chiar meritam, mă autodepăşisem şi încheiasem Pirin Ultra pe locul 5 la general, alături de prietenul meu Mihai Şerban.

UTH VIP descriere.JPGVIP.png

UTH poza 1.JPG

UTH poza 2.JPG

A fost al doilea meu concurs de alergare din Ungaria, după Spuri Balaton Szupermaraton din 2015 , dar primul de trail-running. Startul şi finish-ul la UTH a fost în Szentendre, un foarte frumos orăşel de la marginea Budapestei, situat pe malul nordic al Dunării.

Pregătiri
Am ajuns să fiu foarte calculat în pregătirea unui concurs, mai ales dacă este de ultra. Asta pentru că încetul cu încetul trebuie să-mi drămuiesc cu tot mai mare atenţie efortul meu din concurs şi din afara concursului, scăzându-mi simţitor (până şi eu am remarcat) cu vârsta capacitatea de recuperare şi de efort. Îmi aduc aminte că acum doi ani, după ce participasem cu sora mea în echipă la concursul de MTB pe etape 4 Munţi, la câteva zile distanţă m-am dus la X-Man Oradea – triatlonul de tip ironman, unde am scos un timp aproximativ de 14h, mai slab cu aproape 2h decât înainte. M-am străduit atunci, dar pur şi simplu corpul lucra cu altă viteză şi atunci l-am lăsat să funcţioneze cum vrea şi am avut timp să meditez ce voi face în continuare. Semne am avut şi înainte, dar aici nu m-am mai putut păcăli.

Am început deci să ţin cont de tapering şi alte noţiuni peste care săream în beletristica mea de concurs, să încerc să-mi folosesc cunoştintele şi experienţa căpătate nu numai la trail-running, orice mă putea ajuta să-mi conserv energia şi să mă motiveze.

0031.jpg0030.jpg

0028.jpg 0027.jpg 0022.jpg 0026.jpg 0023.jpg 0029.jpg 0014.jpg 0017.jpg 0005.jpg 0004.jpg 0011.jpg 0002.jpg 0001.jpg 0003.jpg 0012.jpg 0016.jpg

Primul pas a fost să ajung măcar cu o zi înainte, prilej pe care l-am folosit şi să vizitez Szentendre. Mi-am pus un MTB cu mine şi am avut vreme chiar să parcurg, înainte de concursul care începea sâmbătă la miezul nopţii, primii 5km (ieşirea din oraş) şi ultimii 6,5 (din PA Skanzen). Fiind cu MTB-ul am reuşit să traversez uşor şi să ajung de la porţiunea de start la cea de finish – Skanzen, luând-o pe drumuri de ţară şi păstrând direcţia. Chiar a fost important să fac acea explorare, am bâjbâit atunci traseul mai ales prin orăşel (nefiind încă marcat, dar şi marcajul nu ajută mult în condiţiile unei localităţi pline de viaţă şi colorată vesel) şi, cum s-a dovedit în cursă – bateria de la ceas mi se descărcase pe ultimii 19km de nu mai ştiam nici cât e ora, mă şi rătăcisem puţin împreună cu alţii, eram şi epuizat de foame – am simţit un confort deosebit, am primit forţe proaspete când am ajuns pe porţiunea cunoscută şi, ca şi calul care simte apropierea grajdului, am fugit foarte bine, chiar scoţând un timp comparabil cu primii alergători.

32949001_10209742812006221_8891001135045804032_o.jpg32926292_10215538572202460_8663276832230998016_o.jpg

Mi-am ridicat kitul, m-am bucurat că am primit un număr frumos – 200, m-am şi întânit cu Vlad Crişan, care participa şi el la cursa lungă. Am auzit şi voci feminine prin oraş care vorbeau româneşte, dar pe concurenţii români de la celelalte probe nu-i cunoşteam.

Merită să pomenesc aici un episod mai simpatic de la înscriere. Chiar pe loc nu mi-am dat seama, ulterior însă am interpretat pozitiv. Dau buletinul domnişoarei/doamnei şi ea îmi caută plicul de înscriere în cutii. Erau toate numerele în ordine, nu aveam tratament special ca VIP. Nici nu era cazul… Extrage un plic, se uită dânsa la buletin, iar caută, iar găseşte… Trec câteva minute. Mai vine o domnişoară să mă întrebe dacă-s “liber”, îi spun că-s cu prietena ei care tot sapă în dosare. În sfârşit apare cu plicul şi mă întreabă dacă e adevărat ce scrie acolo. Mă uit mirat la numele meu scris corect, nelămurirea ei era legată de vârstă. Pe plic scria data naşterii. Da, doamnă, e corect, ’69! Mă simt şi acum tânăr… 🙂

Ca să închei cu explorarea împrejurimilor, cu locurile pe unde se va desfăşura concursul, pun mai jos şi ce am scris pe FB despre ce am făcut după concurs, luni.

“Dupa plimbarea prin Szentendre din ziua 1, recunoasterea de traseu la UTH (parte finala in special) din ziua 2 si concursul din ziua 3, pentru ziua 4 a ramas sa vad si eu un mic muzeu – cel al martipanului si biserica ordodoxa sarba.

0025.jpg0024.jpg

0025.jpg 0026.jpg 0027.jpg 0016.jpg 0014.jpg 0028.jpg 0022.jpg

De ce fix muzeul martipanului din multitudinea de muzee din Szentendre? Poate pentru ca e ceva ce se si mananca. Am si luat o ciocolata pentru acasa, din a 4-a incercare am reusit sa iau fara alcool…

La muzeul – biserica era in schimb inchis. Asta este, luni pentru unguri e ca duminica pentru noi – cam toate inchise. Ceva – ceva m-am lamurit si cu prezenta acestei biserici in Szentendre: in urma emigrarii sarbilor in imperiul habsburgic datorita otomanilor. Interesant este si faptul ca biserica ortodoxa sarbeasca este autocefala, fiind pe locul 6 ca importanta in cadrul bisericilor ortodoxe. https://ro.wikipedia.org/…/Biserica_Ortodox%C4%83_S%C3%A2rb…

0001.jpg0003.jpg

0002.jpg 0005.jpg 0004.jpg

Pun la inceput poze cu Dunarea la Szentendre, ca poate se lipeste ceva si de Somes si Cluj.”

“Dupa-amiaza – o plimbare de 50km cu MTB-ul pe la cateva puncte de alimentare de la UTH – Visegrad, Pap-ret, Skanzen.

0001.jpg0005.jpg

0009.jpg 0010.jpg 0007.jpg 0006.jpg 0003.jpg 0004.jpg 0002.jpg

Pare mai normal sa urci dealurile pe asfalt… Plin de piste de biciclete, se circula cu bicicletele si pe drum si pe langa drum, si pe trotuar, Nu se supara nimeni, e o stare normala. Cred ca nu exista om acolo care sa nu fi folosit macar o data-n viata bicicleta. Pe traseul pe langa Dunare am intalnit sute de biciclisti (nu-i exagerare), de la copii care abia umbla la batrani. Si indicatoarele cu semn de bicicleta sunt cele mai numeroase.
M-a impresionat si organizarea traseelor (drumetie, bicicleta) cu indicatoare, cu puncte explicative. E alta lume.
Traseul: https://www.strava.com/activities/1587310174/overview “

Planul
I-am înnebunit eu pe oameni şi la Seminarul “Care îţi sunt limitele” cu ITRA. În fond e un criteriu de performanţă care se vrea obiectiv, iar pentru mine un instrument de estimare a posibilităţilor mele, astfel încât să fiu mulţumit sau nu de un rezultat. Pentru cei buni e simplu – să fie pe podium, pentru unul ca mine care pentru a putea merge bine îi trebuie motivaţie şi motivaţia e mai greu de găsit, ITRA e ok.

Aşa încât mi-am pus pe ceas trackul cu un timp de 15h19min – timpul unui concurent de anul trecut Biriki Attila. În dreptul lui scrie că acel rezultat a fost echivalentul a 610 ITRA. Eu acum am la general 612 ITRA, dar în ultima vreme am participat mai mult la curse lungi de 170km – XXL cum sunt codificate ITRA, iar UTH la 112km e XL. Pentru XXL am ajuns să obţin performanţe uşor peste 620 ITRA, dar pentru XL stau mai prost – 530 ITRA. Explicaţiile momentan sunt pe două direcţii: majoritatea curselor la care am participat la XL sunt pe echipe, mai precis Marathon 7500, care clar nu reflectă fix potenţialul unui om;  TDS e de asemenea XL, dar a fost acum 3 ani şi a fost din primele mele curse lungi; un lucru care s-ar putea să conteze şi a fost pricină de emoţii pentru mine – pace-ul mediu diferit la XXL şi XL. Pentru XXL la 610 ITRA sau peste trebuie un pace mediu de 9min+ pe km, iar la XL trebuie un ritm cam cu un minut mai rapid – pe la 8min/km. Pot sau nu pot? Scriptele arată că ar trebui să pot. Şi când te gândeşti că unii consideră că un pace mediu de 8min/km nu e alergare! 🙂 Eu consider că trebuie să fii alergător bun! Atâta că nu alergi la puls maxim sau n-ar trebui…

Odată stabilit ritmul pe care trebuie să-l am, mi-am îndreptat atenţia la alte elemente ajutătoare.
M-am uitat în lista concurenţilor, n-am văzut pe nimeni cunoscut care să fie “compatibil” cu mine. Şi, ca de obicei în astfel de situaţii, atenţia mea se îndreaptă spre sexul frumos, mai uşor de urmărit şi cu o prezenţă mai rară la cursele lungi. Din păcate acest reper nu mi-a folosit, UTH este o cursă cu număr limitat de participanţi – 200, eu am pornit destul de tare (neştiind să mă calibrez exact ca ritm), din lista de fete de exemplu Makai Viktória a lipsit  – am văzut pe urmă că motivul a fost S24H (europeanul de şosea ultra 24H ţinut la Timişoara, unde Viktória a reprezentat Ungaria – locul 5 echipe feminin – şi încă foarte bine – locul 13 individual – 214,5km – puţin înainte de prima noastră fată – Mara Guler – felicitări alor noştri – fete şi băieţi – aflaţi la prima participare la un asemenea eveniment).
În rest, doar lucruri clasice, care măcar să nu mă întârzie dacă nu mă pot ajuta: două frontale în loc de una şi baterii rezervă, sandwichuri cu caş, brânză, salam la punctele cu bagaj de schimb (două aici), fără beţe, pregătit sufleteşte pentru un Făget mai lung cu up-down-uri mai dure. Nu degeaba ungurii le spun munţi la “dealurile” din nordul Budapestei! Chiar au atribute de munţi, cu poteci lungi pe linii de nivel cu prăpăstii într-o parte, cu părţi abrupte mai stâncoase, cu urcări dintr-o bucată de sute de metri diferenţă de nivel, deşi au maxim 700m altitudine. Explicaţia e că acele dealuri parcă pornesc toate de la nivelul Dunării şi ajung la 700, nu ca-n Făget unde urcările pornesc de la 350m. Sunt tehnice şi pentru MTB.
Fizic eram “ok cu emoţii”, reuşisem să-mi revin dupa Istria 100 mile de unde rămăsesem cu uşoară durere la un inghinal, speram să nu recidiveze şi pentru asta în primul rând trebuia să fiu cu grijă la primii kilometri până mă încălzesc. Eram poate singurul la 112km cu pantaloni lungi deşi se anunţau călduri mari (aşa mi-am tradus eu SMS-ul primit de la organizatori “o zi cu temperaturi normale pentru această perioadă”), nu doream şocuri termice noaptea.

33365468_1991928174390151_5001173950844108800_o.jpg33223742_1991856064397362_1967722224232169472_o.jpg

33079101_1991849831064652_6258461030439976960_o.jpg 33196284_1991945927721709_2582132538763902976_o.jpg 33322436_1992467417669560_8462495761207132160_o.jpg

Cursa
Am început bine, la primele puncte chiar m-am întâlnit cu Vlad, care eram sigur că aleargă repede la început, ca toţi tinerii. La start m-am întâlnit cu un băiat care mă cunoştea, fusesem vecini în Gheorgheni, acum stătea în Budapesta – Petrov Iván. Nu figura în lista de români. Era triatlonist bun, mai bun ca mine – de 10 – 11 ore la ironman, spera la un rezultat de 13h. Eu nu eram aşa optimist, nici pentru el (nu mai alergase aşa distanţă la trail), nici pentru mine. El a pornit tare, cu primul grup, eu am rămas în al doilea, cel de urmăritori, ştiam că primii nu erau normali – erau şi cu 800 ITRA.

Şi la start am avut parte de un episod simpatic. Am intrat primul la controlul de echipament obligatoriu şi, fiind şi străin, speakerul m-a reperat şi m-a întrebat de ce intru aşa repede în zona de start, cu 45min înainte. I-am răspuns că la UTMB am fost cu 2h înainte şi abia mi-am găsit un loc acceptabil la 100m de poartă, fiind în primii 500. 🙂 Mda, cred că eu sunt rău de gură … nativ, fără efort, mai mult – trebuie să fac eforturi să fiu amabil şi cum eram concentrat la altceva mi-a scăpat observaţia.

Să revin… Ştiam traseul, primii km, o porţiune care şerpuia la început pe lângă un pârâiaş, fiind şi pistă de biciclete. Deja într-un km sau doi grupul fruntaş de vreo 10 alergători s-a distanţat, eu începusem să mă chinui să mă ţin de al doilea (eram tot vreo 10) şi speram să vină cât mai repede urcările mai consistente, să mai pună oamenii frână. Încetul cu încetul s-a reglat situaţia şi am început să avansez. Mă obişnuisem cu marcajele reflectorizante, mă aşteptam să fie multe schimbări de direcţie pentru că traseul sigur era circulat, trecea prin zone locuite, nu era sălbăticia de la munte, drumurile de ţară şi potecile se întretăiau des cu altele. Eram atent, mă ajuta prezenţa concurenţilor din faţă şi, când ne-am mai rărit, nefiind decât o mână de oameni, mi-a fost mai greu şi-mi consultam des ceasul să văd dacă-s pe track. Aşa am obsevat că era setat “gesture” pe on şi ecranul ceasului mai merau era aprins, doar la trail cu mâinile mereu făceam ceva. Acesta a fost şi motivul pentru care nu m-a ţinut bateria până la final, iar la punctul 2 de schimb bagaje de la km64 – Lepence – am greşit şi nu l-am pus la încărcat – aveam şi un timp bun şi mă grăbeam.

A fost o zonă în care am bâjbâit, erau mulţi copaci căzuţi, tăiaţi, dar m-am descurcat se pare binişor, chiar am mai ajuns pe cineva. Doar acolo am văzut stilul masacru în pădure cum e frecvent la noi. Cred totuşi că a fost excepţie, poate au fost doborâţi de vreo furtună (era noapte încă şi nu vedeam mare lucru). Când am fost cu MTB-ul luni pe la Pap -ret n-am văzut aşa ceva, lemne am văzut la marginea drumului dar erau de foc, crăpate la dimensiune. Totul era îngrijit, măturat, curat.

Ştiu acum că am ajuns până pe locul 10 la general, alergam bine, eram cu peste 1h în faţa partenerului meu virtual. Simulasem pe trackul virtual timpii cu Attila şi am văzut că şi el în prima parte ajunsese la peste 30min în faţa roboţelului care nu ştia de deal şi vale şi doar “alerga” cu 8min30/km. Attila pierduse treptat tot avantajul, aşa că evident trebuia să intervină ori numai oboseala ori … provocări pe traseul de final. Oare păţesc ca la Istria anul trecut când am crezut că am scăpat de urcările grele pe ultimii 40km şi am avut dificultăţi inclusiv din cauza căldurii?

Problema devenise că ajunsesem singur, probabil primul din grupul 2 de urmăritori. Chiar dacă se luminase, lăsam frontala aprinsă pentru că încă mă ajuta să văd panglicile reflectorizante. Capul îl mişcam ca pe un girofar, erau drumuri de ţară care brusc trebuiau abandonate şi apoi cotit pe vreo potecă ca să ajung la alte drumuri de ţară. O dată n-am văzut bifurcaţia şi doi alergători din spate m-au strigat să vin înapoi. M-am uitat pe ceas şi totul părea ok, am mai continuat să alerg puţin sperând că s-au înşelat. Trackul însă era aproximativ, avea doar vreo 7000 puncte, aşa că … văzând că ei nu mă urmează, m-am întors. În fond, dacă doi îţi spun că eşti beat, te duci să te culci, nu? I-am ajuns, le-am mulţumit.

Aşa am ajuns să alerg iar în grup, eram vreo 2-4 alergători care aveam ritm asemănător. Începea să se încălzească afară, eram trecut de Lepence, urcasem fără “damage” prea mare Pap-ret care părea cel mai impresionant din partea de sfârşit a cursei. Mai trebuie să menţionez ideea organizatorilor de a pune “intervale” pe traseu, tot ceva gen ciclism, unde sunt sprinturi intermediare. Au fost pentru cursele mai lungi segmente de curse premiate cu frontală Neo (la bărbaţi – cred că segmentul cu Domos), cu alte produse de la sponsori, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Aşa a avut şi Făget Tour la noi (urcarea de Măgura – papuci La Sportiva), Maraton Făget Clujul Pedalează (tot urcarea Măgura ca şi KOM la proba lungă – maraton MTB). Aşa a fost Pap-ret pentru femeile de la proba de 112km. Deci clar a fost greu şi am fost atent să-mi drămuiesc energia. Trecusem de Visegrad, deja începeam să întâlnesc (adică să ajung pe ultimii de la cursa scurta numită tot Visegrad sau să fiu ajuns de alţii mai buni de la cursele medii), de la Pap-ret mai aveam 20km. Floare la ureche! Aveam încă aproape 1h avans faţă de partenerul virtual, dar pierdeam încetul cu încetul din avantaj şi asta însemna că alergam cu medie mai proastă de 8min30/min.

Şi au început parcă toate: ceasul şi-a dat obştescul sfârşit – “gesture” şi-a făcut “datoria”, eu aveam crampe la burtă şi a trebuit să mă opresc de două ori, mai simţeam şi căldura. După opririle în tufe, cum era firesc în sfârşit am simţit că mi-e foame şi mi-am dat seama că ruscacul e plin de batoane şi geluri care în mod normal trebuiau să fie deja consumate. Dar când e târziu, nu mai poţi decât să ciuguleşti ca o pasăre, ca să nu-ţi strici echilibrul şi aşa precar. Şi să încetineşti… Asta am şi făcut. Măcar nu eram deshidratat, dar nu aveam energie şi voinţă, am păţit ca la X-man la prima participare, când întârzierea la mers “undeva” mi-a mascat senzaţia de foame.

Măcar dacă era traseul mai puţin dificil! Dar acum urmau provocările repertoriate la cursele mai scurte – aveam să aflu că sunt două dealuri abrupte înainte de Skanzen. Când am ajuns la baza primului i-am întrebat pe voluntarii de la startul “provocării” dacă-i ultimul (ţineam minte că trebuie să mai fie 600m diferenţă de nivel). Mi-au spus cu satisfacţie că mai e unul! 🙂 Asta m-a liniştit definitiv şi am purces să urc de-a dreptul dealul, marcajul nici nu conta, că doar era aproape căţărare pe rădăcini şi pietre. Pe urcarea care nu se mai termina l-am întrebat pe cineva: Himalaya? N-a înţeles la început…

A fost cel mai greu semimaraton ever! De fapt ultimii 19km cred că i-am parcurs în 3h, bine că n-a înregistrat ceasul că acum eram incă deprimat. https://www.strava.com/activities/1584436432
Aşa am pierdut câteva locuri şi poate singurul meu regret e că nu am terminat cu jumătate de oră mai repede, deşi şi aşa am încheiat cu timp mai bun ca acela programat. Chiar înainte de a ajunge la Skanzen m-am şi rătăcit puţin cu un grupuleţ întreg – nu văzusem o deviaţie de la drumul de ţară pe care coboram în viteză (atâta cât aveam). Auzisem zgomote în desişul din dreapta şi nu m-am uitat, m-am gândit că are cineva vreo nevoie. Atâta că, ciudat, a început să vorbească şi cei din jur să-i răspundă. Şi văd pe altcineva că se uită la ceas, probabil la track, apoi îmi dau seama că femeia din tufe căuta traseul. Singura soluţie – înapoi şi, cum e mai fain, trebuie să urcăm. Nu mult, maxim 100m. Dar eu încă eram la minim… Mama lui de ceas…

Finalul.
De la Skanzen – lux. Şosea, drum de ţară, totul cunoscut. Am sprintat la sfârşit, îmi revenisem. Timpul final – 15h01min, locul 18 la general, m-a depăşit o fată. Vlad a încheiat şi el cu câteva ore întârziere, a avut probleme, iar Ivan în 15h33min.

Foarte fain concursul, peisaje neaşteptat de spectaculoase atât spre Dunăre, cât şi spre castele, porţiuni cu poteci ca la munte, e un relief deosebit, unic. Mă bucur că am avut şansa să particip! Voluntarii au fost inimoşi, veseli, atâta că degeaba îţi face cu ochiul o sirenă când eşti leşinat. 🙂

După acest concurs, ciudat, m-am simţit chiar în formă. Contează totuşi distanţa, la 170km intri deja pe “damage”. Nu m-am înscris totuşi pentru săptămâna următoare la Maraton Apuseni la probele lungi, am rămas la cea mai responsabilă şi mai frumoasă – family.

Sep 112017
 

UTF
Ultra Trail Făgăraș – poză din etapa 3 – urcare pe Negoiu prin Acele Cleopatrei

Ultra Trail Făgăraș este unul din concursurile mari la care acum câțiva ani nu credeam că voi participa. Motivul era evident: eram axat pe MTB și puțin triatlon. Când am început “diversificarea” cu alergarea mai consistentă și puțină orientare, când au început să-mi placă ultratrailurile (un fel de drumeție combinată cu fugă, că drumeție am tot făcut mai demult), am început să caut provocări și peste hotare: TDS și UTMB. Acestea însă erau în aceeași perioadă cu UTF, care oricum se desfășoară doar la 2 ani. 4 Munți, echivalentul UTF la MTB, la care am participat de două ori, alături de Marathon 7500, mi-au arătat că este altfel – mai complex când privești un concurs în echipă, și acest lucru este și mai evident la cursele în etape.  Privești cu patru ochi, gândești în contradictoriu nu numai cu mintea ta. 🙂

Cum anul acesta n-am participat la UTMB, mi-am ales ca ultra “de siguranță” Istria 100 miles, să am “cap de pod” pentru UTMB de anul viitor și în sfârșit mi-am programat sfârşitul verii cu UTF. Au trecut câțiva ani, nu se poate spune că n-am avut răbdare…

Chiar dacă detaliile despre UTF din acest an, inclusiv înscrierea, le-am primit târziu, n-a fost o problemă – a acceptat dinainte propunerea de a-mi fi coechipier Adi Cosma, “tinerelul” (după cum s-au exprimat prietenii concurenți de la UTF) cu care am mai trecut greutățile la Marathon 7500 în 2014 și 2015, iar pregătirile erau amănunte care acum le rezolv într-o oră oricând, nu-i ca la MTB.

Așa am format din nou echipa Regi și Pioni, echipă cu care urma să luptăm la master din postura de outsideri de pe locul 4, favoriții fiind clar echipele lui Nușu și Silip, veșnica Gică Blajiu&Pepi și concurenții lor – Adrian Roșca și Nae Plumbota – echipa Ebasto, o echipă sudată care a mai participat la edițiile precedente. Pe Roșca îl știam după rezultate de la unele concursuri de alergare, eram cam tot pe acolo cu el, iar pe Nae îl știam și de la 4 Munți, și de la ski de tură, speram să fiu ceva mai bun ca el strict la trail. Ca echipă puteam spera să ne atingem de Ebasto dacă totul ne merge bine. Lozinca noastră trebuia să fie “fără greșeală”.

Mă așteptam să fie multe echipe la UTF anul acesta, chiar dacă e un concurs mai deosebit, chiar dacă timp de înscriere a fost foarte puțin (38 echipe, incluzând echipa închizător Adrian&Ady Beleanu – bravo lui pentru răbdare și efort). Edițiile precedente au fost în mod sigur motivul. Acum era prima ediție cu 4 etape, din care cea de-a doua sigur era o surpriză, neștiindu-se exact traseul, doar că urma să urce pe la vârful Ciortea. Pe baza descrierilor de trasee, ajutat și de gpsies, mi-am încropit totuși trackurile de etape, care au fost destul de exacte cu excepția, bineînțeles, a etapei a doua. Etapa a 4-a n-am putut din păcate s-o verific, a suflat-o vântul.

etapa 1 Avrig.jpg

Etapa 1 – prologul din Avrig – joi, 31 august. 

A fost etapa de acomodare, înscriere, întâlnire cu prietenii, cu organizatorii. Numai bine că a fost mai scurtă, am avut timp de pălăvrăgeală, să intru în atmosfera de concurs. Ne așteptau 3 etape de munte, 3 nopți de dormit în cort, mă simțeam ca-ntr-o excursie organizată, cu grijile pasate la organizator, noi trebuind doar să fim atenți să ajungem să parcurgem cu bine traseele și dacă se poate să trecem “neobservați”, adică să nu creăm probleme suplimentare. Latura competițională era doar o parte din experiența care urma s-o trăim, așa că ne-am alertat și “senzorii de exterior”.

Am început bine concursul, am terminat cei 3,7km de fugă prin orașul Avrig, trecând prin parcul umbros din jurul palatului Bruckenthal în 15min57sec, pe locul 3 la master, 7 la general, cu un avantaj de ceva peste 40 secunde peste echipa Ebasto a lui Nae și Roșca. Nu era concludent încă cum mă simt după oboseala de weekend – ultratrailul Via Maria Theresia. M-am bucurat să fiu pe podium la categorie, chiar dacă era doar începutul.

Mi-am putut face primele impresii și confirma unele aspecte: eram mai rapizi la alergare fără dificultăți tehnice, eu cred că  stăteam cel mai bine dacă nu urma să mă resimt după săptămâni consecutive de concursuri grele. Comparațiile le fac doar cu concurenții noștri direcți – Ebasto, cu ceilalți nu are sens, povestim doar la start și după finish. Partea proastă e că i-am pus în gardă de la început pe “ai noștri” Adi&Nae, dar gloria de moment a meritat. 🙂 Ultima etapă Conacul Ursului – Complex Sâmbăta putea să fie în avantajul nostru, era o lungă coborâre de final fără tehnicitate, dar … încă e prea devreme.

A trecut și prima noapte dormită în campingul de lângă pensiunea Ghiocelul. Foarte bine a găsit Luci Clinciu și prietenii lui din echipa de organizare locurile pentru înnoptat, cu un plus mare pentru Bârcaciu pentru poziționare și pentru familia gazdă de acolo. Asta nu înseamnă că la Ghiocelul sau, mai apoi, la Conacul Ursului, n-a fost fain. Pur și simplu la Bârcaciu am prins și soare, eram și mai odihniţi şi intraţi mai bine în atmosfera de concurs, eram pe “iarba verde de acasă”. La Ghiocelul am cam avut probleme cu somnul, cum am adesea într-un loc nou, dar am fost “ajutat” și de pompa de hidrofor apropiată de locul de campare, care a funcționat cu intermitențe toată noaptea.

De cu seară ne-am pregătit bagajele pentru Bârcaciu și pentru Conacul Ursului și a început aventura. Mi-a părut rău pe urmă că n-am pus în bagaje hamacele primite la înscriere, dar am încercat să minimizăm lucrurile necesare pentru transport, mai ales că cel pentru Bârcaciu devenise impresionant. Da, mulţumesc şi pentru carte, în stilul obişnuit la concursurile CarpathianMan, Luci ne-a înmânat fiecăruia câte o carte scrisă de/despre o personalitate, de această dată din Avrig. Cine nu a auzit de Gheorghe Lazăr? Acum am ocazia să aflu mai multe. O carte rămâne mereu un cadou frumos. Păcat că nu s-a ajuns la Sâmbăta să primească concurenţii și cartea “Chemarea Muntelui” a d-lui Dinu Mititeanu, un mare iubitor al muntelui născut la poalele Făgăraşului, eu o am deja şi am avut vreme s-o citesc.

etapa 2 Barcaciu.jpg _DSC7977.jpg _DSC7979.jpg _DSC7998.jpg _DSC8045.jpg _DSC8046.jpg _DSC8047.jpg _DSC8048.jpg IMG_5281.jpg _DSC8204.jpg

Etapa 2 – Ghiocelul – Bârcaciu pe la vârful Ciortea – vineri, 01 septembrie.

Aceasta a fost etapa “regină”, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, că s-a lucrat mult la ea. Finishul urma să fie la Bârcaciu şi pentru asta ştiu că organizatorii s-au ocupat şi cu amenajarea drumului de urcare la Bârcaciu, să se poată urca bagajele noastre cu maşina de teren. Apoi s-a lucrat la traseul în sine: ocolirea de Ciortea de la vest la est eu n-o mai făcusem, acolo a fost prezent şi Luci, ca să avertizeze şi să ghideze concurenţii pe unde să urce ca să nu se trezească cei de mai jos cu avalanşă de bolovani. Mie cel puţin mi s-a tot indicat pe unde să urc, să fie mai sigur. Prima amenajare de traseu a fost de fapt aşa numitul “drum al tunurilor”, din care acum se ştie mai bine doar o bucăţică mai clară – cea din platoul Scărişoarei. Restul, cum se ajunge din Avrig acolo… Despre acest drum ne-a mai pomenit la prezentare invitata din Avrig: în primul război mondial, ca să se salveze o mare parte din ostaşii români şi echipamentul lor, incluzând tunuri, prinşi în cleştele dintre cele două armate cu care se confruntau – armata habsburgică şi cea germană, avrigenii şi porumbăcenii i-au ajutat să treacă munţii pe drumurile de ei ştiute. Despre bătălia de la Sibiu, incompetenţa unor conducători români pasibili de curtea marţială, puteţi citi de exemplu aici şi aici. No comment…

Dar să revin la traseul nostru. Ruta a fost Ghiocelul – Bârcaciu (traseu nou) – lacul Avrig – Ciortea Vest – Est (nou pentru mine) – pe sub vârful Scara – platoul Scărişoara – Bârcaciu. 25km cu 2500m diferenţă de nivel.

Fiind prima etapă serioasă lumea a tras pentru departajare (competiţionalii), iar lucrurile ce ţin de clasament s-au limpezit mult. Noi am mers bine, cât am putut, dar Ebasto au fost în frunte. Pe urcarea puternică prin spatele Ciortei am fost surprinşi când i-am văzut nu mult în faţă, semn că la urcări nu stăteam tocmai rău. I-am şi ajuns sus când ei bâjbâiau după marcaje şi am început să coborâm împreună. La vale erau mai rapizi, eu nu mă puteam desprinde de ritmul de ultra cu care eram obişnuit şi nu eram dispus să-mi forţez genunchii. De fapt din această cauză am folosit şi beţele, pe care de obicei le folosesc doar la distanţe peste maraton. Una peste alta: noi un mic plus la urcări, ei la coborâri tehnice. Deja se prefigura ce va urma zilele următoare: ei să tragă de la început, să încerce să pună distanţă, dacă se poate să nu-i prindem pe urcări şi apoi să pună minute pe coborâri; noi să încercăm să ne mişcăm mai cu talent de la început deşi nu ne stă în fire şi să încercăm să câştigăm minute pe urcări ca să avem de unde pierde la vale. Poate la distanţe mai mari să avem încă un avantaj, dar nu aveam să ne dăm seama de acest lucru din cauza vremii.

Cum am scăpat de bolovănişuri am încercat să-i ajungem. Chiar înainte de Bârcaciu, probabil ultima intersecţie, n-am văzut marcajul de bulină roz (am mai spus eu că nu-i culoarea mea preferată) şi din viteză am luat-o pe unde am văzut marcaj cruce galbenă. Mă aşteptam să revăd bulina mai apoi, sau crucea roşie. A contat că apucasem să zăresc şi o haină verde la vale, chiar cum se repezea în pădure, şi am bănuit că-i Roşca, apoi m-am gândit că sigur traseele se reunesc mai la vale. Degeaba şi-a tot pus Adi întrebări, am şi ajuns la răspântia de drumuri, era clar că o lungisem: am făcut 2 laturi de triunghi în loc de una. Măcar dacă îmi vizualizam trackul de pe ceas, acea parte era corectă! Şi uite-aşa, muştruluindu-l pe Adi că alergăm fără convingere, am pierdut peste 8 minute (eram în faţa echipei de mixt Retezat înaintea rătăcirii). Dar faţă de Ebasto am pierdut ceva peste 1 minut, adică am ajuns la secunde pe locul 4 categorie după 2 etape, doar şi ei o luaseră greşit. În cadrul etapei am terminat pe locul 9 general, asta pentru că echipa CPNT Junior a lui Biolan a luat-o aiurea complet pe marcajele de ziua următoare, ajungând la cabana Negoiu, numai bine să facă recunoaştere traseu. Timpul nostru – 5h07min24sec pentru 26,1km cu 2481m diferenţă de nivel, cu peste 1km în plus.

Ca abandonuri – echipa lui Florin Totalcă – probleme “de mecanică” şi echipa familiei Manea – ei cred că au ţinut neaparat să participe la concurs dar micuţa deja dictează în casă.
Lumea se simţea bine, a fost o plăcere să dorm în cort, am avut de mâncare cât am dorit, pe scurt – toate condiţiile. S-a defectat maşina de transport şi au ajuns unele bagaje mai târziu decât era prevăzut, dar noi am avut noroc.

etapa 3 Conacul Ursului.jpg _DSC8294.jpg _DSC8350.jpg _DSC8352.jpg _DSC8353.jpg _DSC8354.jpg _DSC8357.jpg IMG_5407.jpg IMG_5408.jpg IMG_5418.jpg

Etapa 3 – Bârcaciu – cabana Negoiu – Acele Cleopatrei – Negoiu – strunga Doamnei – lacul Călţun – Paltinu – lacul Bâlea – şaua Capra – Conacul Ursului – sâmbătă, 02 septembrie.

De această dată traseul a fost pe marcaje turistice, dar coborârea din şaua Capra a fost mai deosebită, marcată în mod special şi amenajată. Doar cu 2 săptămâni înainte fusesem la 2X2 Race şi nu mă puteam plânge că nu ştiam traseul.

Ebasto n-a reuşit să se distanţeze de noi şi apoi a venit rândul nostru să încercăm să trecem în faţă pe urcarea de Negoiu. Mergeam în faţă şi cu coada ochiului mă mai uitam ce se întâmplă. Nae rămăsese ceva mai în urmă dar Adi al meu nu reuşea să treacă în faţa lui Roşca. Nu ne puteam rupe definitiv de ei aşa că sus am cedat iniţiativa la Adi şi m-am pregătit de coborâre împachetându-mi beţele şi alimentându-mă.

Ca de obicei, aproape de punctele critice era Luci, acum pe Negoiu. Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de noi pe parcursul acestor zile, ştiu că pentru ei a fost şi mai greu, indiferent că au făcut poze, au fost la PA-uri, la intersecţii etc, s-au sculat mult mai devreme ca noi şi au ajuns la finish mult mai târziu. Şi pentru că nu au fost mulţi au avut şi mai multe sarcini de executat şi au reuşit pentru că au fost foarte bine organizaţi.
Mulţumesc încă o dată pentru poze!

De la Negoiu pentru Regi şi Pioni se prefigura o pierdere controlată de minute. Ca să-i ajungem din urmă trebuia să tragem peste ce doream noi (mai ales eu) la urcări, nu era ok. Aşa că, mai aruncându-mi câte o privire în jur – era încă o zi frumoasă, am ajuns la finish după 5h18min23sec – 25km cu 2081m diferenţă de nivel, pe etapă locul 4 master şi locul 10 general. Două echipe de mixt au fost mai bune, ca şi ziua precedentă. După 3 etape am rămas pe 4 master la aproximativ 8 minute de locul 3 şi pe locul 9 general. Nimic nu era pierdut, la master ce se mai putea întâmpla ceva şi la mixt. La mixt era o luptă “de sus până jos” în clasament sau, cum se spune politically correct – toţi erau la concurs “doar de fun”, de relaxare, faptul că unii erau pe podium era pură întâmplare.

A fost o etapă care s-a lungit destul de mult, aducându-l la exasperare pe Ady Beleanu. 🙂 Poate fără să recunoaştem, chiar dacă nu erau distanţe spectaculoase, oboseala s-a acumulat. Eu cel puţin nu eram fresh. Am aşteptat să ajungă bagajul de Bârcaciu să ne putem pune cortul şi apoi n-am mai lungit-o mult şi ne-am culcat. Veştile meteo nu erau grozave pentru ziua următoare, se putea scurta traseul şi atunci chiar nu mai aveam cum să recuperăm minutele pierdute. Dar poate o să se strice vremea doar după-masă, să trecem munţii.

etapa 4 Fereastra Zmeilor.jpg _DSC8533.jpg _DSC8528.jpg _DSC8537.jpg _DSC8546.jpg _DSC8672.jpg _DSC8709.jpg _DSC8712.jpg

Etapa 4 – Conacul Ursului – Fereastra Zmeilor – mică buclă spre “la trei paşi de moarte” – Conacul Ursului – duminică, 03 septembrie.

Molizi frumoşi, înalţi, în campingul improvizat din spatele Conacului, langă pârâu. O plăcere pentru cei cu hamace, am stat şi eu puţin într-unul – m-a lăsat Raul Clinciu. Afară era frumos, nu era prevestire de vreme rea. Doar pe internet erau ameninţări. Şi experienţa unora care spunea că rar se prind 4 zile consecutive frumoase în Făgăraş. Că de aceea s-a făcut UTF de 4 zile, să nimerim măcar 2 etape serioase, nu ca în două din ediţiile anterioare.

Mă trezeşte noaptea căldura. Nu-i a bună. Mă uit afară şi găsesc motivul: s-a înnorat. Păcat, dar mai sper. Pe la 1.30 dimineaţa mă trezesc iar. Bate un vânt! Bine că suntem la adăpost în vale. Dar copacii spun poveste de furtună. Mă îngrijorez că se rupe vreunul, mă liniştesc gândindu-mă că doar cu câteva ore în urmă mă uitasem la ei şi erau zdraveni. Ceva lemn totuşi a căzut sau s-a rupt nu departe, dimineaţa am văzut că era o masă. Începe curând şi ploaia. Aud chemarea organizatorilor la arme, cred că era ora 5. Totuşi ei pleacă pe traseu! Adică au de gând să şi urce pe creastă, nu-i de ajuns de descurajator cum e în vale.

Ne sculăm şi noi, împachetăm cortul aşa cum e şi rapid ne ascundem cu toate bagajele sub acoperişul terasei, pregătiţi de orice se hotărăşte. Ce să facem, mâncăm şi ascultăm. Decizia. Vremea e în continuă schimbare cu viteză mare, nu se ştie cine câştigă – soarele sau norii. Se amână startul cu 15minute şi auzim de 3 variante: scurtă până la Fereastra Zmeilor şi o mică buclă, medie, cu urcare pe Mircii şi coborâre la Podragu şi lungă, programata destinaţie de Complex Sâmbăta, peste Viştea, utopia UTF de la ultimele ediţii.

Hotărârea, aveam s-o aflu pe urmă, o vor lua primii care ajung sus. N-am fost noi, ci Bălan şi Bălăşan, dar cred că la fel hotăram: varianta scurtă. Sus în fereastră bătea tare vântul, ploua, cine ştie ce se va mai întâmpla când vor ajunge ultimii.

Mi-am luat haina de ploaie serioasă, păstrată doar pentru ultra ca să fie în bune condiţii. Am început urcarea pe şoseaua de Transfăgărăşan destul de relaxat. Va fi o nouă etapă, dar cu surprizele date de vreme. Ebasto iar în faţă, asta e, ne-am străduit, au fost mai buni, a fost un concurs fain, cu de toate. Peste doi ani dacă suntem sănătoşi ne vedem iar! Cum am trecut de protecţia munţilor din jur, a văii, cum ne-au lovit ca la un semn vântul şi ploaia, tot mai intensă. Abia am aşteptat să trecem de Fereastră spre nord, unde parcă era altă lume, era linişte. A urmat o coborâre abruptă, am reuşit performanţa să-mi rup un segment dintr-un băţ care s-a agăţat între pietre (a n-a oară a fost cu ghinion) şi din cauza vitezei şi dezechilibrului nu l-am eliberat la timp. Adi tot în faţă, mă străduiam să mă ţin de el. Am ajuns cu bine majoritatea înapoi la Conac. Şifonări au mai avut şi alţii, cel mai tare probabil Silip care a avut ghinionul să se oprească într-un deget. La capitolul înţelepţi pot pune doar o echipă cu un nume adecvat deciziei – Young (and Still) Living, cu Cristina şi Vasilica, care au zis pas ultimei etape. Apăi chiar n-au pierdut nimic, prin ploi şi furtuni au mai trecut şi sus chiar nu aveai chef să te uiţi la peisaje, nu că ai fi putut vedea ceva.

14,4km a măsurat etapa, 1000m diferenţă de nivel, 2h17min11sec pentru noi, încă 5 minute pierdute faţă de Ebasto. Tot locul 4 master şi 10 general pentru etapă, iar după cele 4 etape locul 4 master şi 9 general, cu un timp total de 12h58min55sec, la 13min de locul 3. Felicitări învingătorilor! Felicitări tuturor participanţilor, sunt convins că vor veni şi data următoare să încheie şi maratonul de duminică la Sâmbăta!

trasee UTF.jpg DSCN0092.JPG

Mulţumesc Adi Cosma pentru companie, am făcut echipă bună! Tot tinerel ai să rămâi faţă de mine. 🙂

 

Aug 292017
 

 

Via Maria Theresia ultramaraton

Via Maria Theresia ultramaraton

Mare lucru puterea prietenilor alergători! Atâta m-au tot întrebat, atâția s-au dus, au venit cu păreri bune, că mi-am zis – hai să merg și eu la concursul din Călimani – Via Maria Theresia. Nu prea am timp de pauză în perioada asta! Să văd și eu concursul lui Tibi, după ce am citit și cartea lui despre copilăria prin Bârgaie – “27 de pași”. Ca orice om am fost pe la Colibița, inclusiv iarna, pe la Castelul “lui Dracula”, m-am speriat și eu de ce am văzut 🙂 , am fost și câte puțin în Călimani cu concursuri de ski tură sau la schi clasic, dar de pătruns mai în profunzime – să fac drumeție pe Bistricior, pe Pietrosul Călimanilor (2100m, cel mai înalt vărf din Călimani) sau pe Negoiul Unguresc încă n-am ajuns. Sorry, am prieteni vechi bistrițeni cu dragoste de munte cu care am fost în ture, dar tot pe alte meleaguri ne-au purtat pașii.

Tot stau și mă codesc și până la urmă găsesc soluția: îmi iau și un mic concediu, să merg în zonă cu familia. Atâta că înscrierile se termină mai repede decât termenul limită de la sfârșitul lui iulie și mie nu-mi place să apelez la prieteni “în afara regulamentului”, ca excepție. Doar mai sunt ani! Și mă pun pe așteptat pentru oricare din probe, în ordinea preferințelor – ultra, triatlon, maraton sau MTB. Grupul de alergători clujeni e mai bine organizat și-i mulțumesc prietenului Adrian Crăciunescu pentru înscrierea la ultramaraton, sper că i-am onorat cu bine “biletul” cu rezultatul meu. În plus i-am “furat” și locul de cazare. 🙂

Ziua 1. Luni ne-am și înființat lângă pasul Tihuța – Piatra Fântânele. Am, venit inclusiv cu bicicletele. Atâta că vremea era ploioasă și nu era productiv să le folosim și să tot spălăm haine și biciclete. Doar am venit în vacanță să mă relaxez, va fi și vreme bună! Așa că pe o ploaie promițătoare și în ceața lăptoasă care se așternea în prima zi am dormit bine.

21034245_10213299215579944_309746048764132816_n.jpg

Ziua 2. Orice, numai să nu stăm în casă! Pornim în recunoaștere repere de concurs. La început drumeție – Piatra Fântânele – Canton Silvic Tihuța (unde va fi startul și finishul la ultramaraton) – izvor borcut. De la izvor am revenit ca canton prin pădure și am intrat pe finalul de Via Maria Theresia și deja mi-am făcut o impresie: seamănă cu Făgetul nostru, atâta că erau așa multe doborâturi că am fost nevoiți să tot sărim peste copaci. Foarte mult au avut de lucru organizatorii, dacă peste tot prin păduri era așa!
După masa chiar am făcut o alergare la sediul Tășuleasa Social unde va avea loc premierea la ultra și este spațiul de cazare la corturi. Un pic m-am abătut de la șosea și am luat-o peste garduri pe lângă case mai puțin locuite că am și deranjat niște ciute care se ascundeau în tufe! Până la urmă câinii m-au împins iar la șosea, la drumul mai scurt și bun.

21015837_10213308053080876_3682490241917962515_o.jpg21056298_10213308074201404_5197334373806850714_o.jpg

21055171_10213308069561288_8603511179976742189_o.jpg 21055108_10213308060881071_4104362514485880014_o.jpg 20934673_10213308079361533_7625014460853963387_o.jpg 21055996_10213308074521412_779150080808317794_o.jpg 21015876_10213308077241480_152810656634326819_o.jpg 21016032_10213308080401559_7023347409014412052_o.jpg 20988524_10213308081361583_2116160321011622190_o.jpg ziua 2.jpg ziua 2 run.jpg

Ziua 3. Plouă! Iar fără bici! Dar vreau să vedem și lacul Colibița. Așa că mergem cu mașina până la capătul lacului. Am pe harta de hârtie traseul de CR (cruce roșie), dar pe gps-ul de drumeție nu. Ajungem noi cumva la Piatra Fântânele, sunt peste 14km, poate ajungem din nou la cantonul silvic!
E împânzit de drumuri de căruță pe acolo, dar marcajul CR e proaspăt făcut. În plus e marcat și cu o panglică – am crezut că e traseul de alergare de la triatlon. Sus la Poiana lui Toader panglica se despărțea de CR și bănuiam că o ia spre canton. Am aflat pe urmă că panglica era de la un concurs anterior de triatlon și că ajungea într-adevăr la canton. Unul dintre noii mei prieteni alergători Mihai Cervinschi care putea termina în fața mea la ultra a luat-o greșit sâmbătă pe panglică spre Colibița când mai avea mai puțin de 3km până la finish și a pierdut mai mult de o oră pentru că … nu s-a întors pe unde a părăsit traseul și a avut de sărit la copaci prin pădure… Noi am urmat CR.
A fost prima zi în care am cules ciuperci – gălbiori. De la Piatra Fântânele m-am întors în alergare să recuperez mașina, am fost mai rapid așa decât să merg după bicicletă și să fac peste 30km – venea noaptea. Aveam frontală, eram pregătit.

21077601_10213322485721683_8866443416287587428_n.jpg20993055_10213322486001690_6486638633509990699_n.jpg

20994000_10213322486281697_4060504216266294300_n.jpg 21078782_10213322486521703_7898579523748985396_n.jpg 20429926_10213322487481727_1588515508685590085_n.jpg 20953981_10213322488041741_2371121464810316706_n.jpg ziua 3.jpg

Ziua 4. E joi și în sfârșit e vreme bună de bike. Alegem să mergem spre pasul Tihuța pe ocolite, pe drumul de Dornișoara și dacă se poate și nu e noroi mare pe drumurile de țară de mai sus de șosea. Am atins rezervația naturală Tinovul Mare și ne-am întors pe la pasul Tihuța pe șosea. Pe scurt: pădure, lemne, vaci și bivoli. Și aer curat.

21077244_10213324603174618_8553279282712396710_n.jpg21032853_10213324603534627_8785347547203744286_n.jpg

20992687_10213324604254645_6990574890843057178_n.jpg ziua 4.jpg

Ziua 5. Planul e făcut s-o luăm în sfârșit corect pe CR până în Poiana Toader și apoi să urmăm panglica buclucașă și să ne întoarcem pe traseul Via Maria Theresia la canton. În ziua 3 n-am reușit nici la dus nici la întors pentru că n-am văzut un marcaj – era tăiat copacul. CR urcă de la Piatra Fântânele pe sub pârtia de schi, coboară într-o vale unde deja e drum larg pietruit și apoi iar urcă spre poiană și de acolo duce la Colibița. Noi ne-am găsit din nou preocuparea de a culege ciuperci, de data aceasta am găsit și hribi – chiar pe lângă traseul VMT.
Acum traseul VMT era perfect curățat, parcă și măturat! Ne-am întânit și cu voluntarii care se îndreptau deja spre Poiana Prelucilor să-și pună corturile.
De data aceasta am cedat insistențelor și am mers la speriat copiii la Castel. Ca răsplată am mers apoi și la Cruce și la mănăstire să admirăm munții – deja soarele asfințea.

21032305_10213333211269815_8666154319047398234_n.jpg21105660_10213333211629824_156344019675692932_n.jpg

21032728_10213333212189838_7370486892576372449_n.jpg 20994229_10213333212869855_3013871990141862380_n.jpg 21032891_10213333213109861_750450316413138777_n.jpg 21034288_10213333213869880_7882549083831731726_n.jpg 21032556_10213333234550397_2033867923359285644_n.jpg 20993930_10213333277031459_4557145175160847966_n.jpg 20994199_10213333277391468_5741586488848132874_n.jpg 21077679_10213333278111486_275644641112615228_n.jpg 21105927_10213330775128913_1331166082138843522_n.jpg 21106456_10213330776168939_3818428717232930743_n.jpg 21034350_10213330776688952_3683363173017268474_n.jpg 20992730_10213330778488997_4549598937136009293_n.jpg ziua 5.jpg

Ziua Z. Gata acum! Ready for race! 81km cu peste 4000m diferență de nivel.
A fost așa cum m-am gândit, s-a pornit în ritm de maraton. Majoritatea probabil se gândeau … și eu m-am conformat și m-am pregătit sufletește – că e un ultra mai alergabil, nu prea lung, că după ce parcurgem distanța “obișnuită” de maraton cumva om duce-o încă vreo 30-40km. Adică, cum am scris pe FB – ca la mașina de spălat – care rezistă, rezistă. Haștag rezist. 🙂

21167039_10155473226649765_2166496564612035981_o.jpg21083313_10155473230384765_1996317725510915809_o.jpg

Ei bine, a fost și nu a fost alergabil. Alergarea pe dealurile din Făget m-a ajutat foarte mult, dar nu în porțiunile înalte. Acolo a contat experiența din munții înalți. Pe forestierul spre vale de pe la km 10 am avut și medii pe km de 4 la mie, de mi-a arătat pe urmă ceasul (mai tânăr) că am alergat cei mai rapizi 5km din ultima vreme. Adică cum, eu am venit la ultra! Anul acesta n-am făcut antrenamente de viteză. Aveam pe ceas trackul lui Sebi Butcovan de acum 2 ani, când a terminat în aprox 11h30min. Ceva precis nu era în regulă.

Am trecut în încurajările concurenților de la semi și maraton (le mulțumesc) pe sub poarta de start, am și mimat finish-ul sub ochii fotografului ad-hoc Florin Chircu – îl felicit încă o dată pentru podiumul de categorie de la maraton – trecând glorios pe lângă Vlad Pop precocupat să facă poze pentru MagiCamp. Nici nu m-am gândit că e și punct de alimentare, n-am oprit.

Apoi a început greul. Și frumosul. Și ce-mi place – urcarea abruptă. Și am avut ce vedea. Greu au trecut kilometrii de creastă! Și liniile acelea de nivel pline de rădăcini de jnepeni prin care tot săream coțcă. O dată am călcat linia și am ieșit din joc – m-am împiedicat și am făcut o flotare numai bine să evit un ciot care se pregătea să-mi intre în ochi. În fața mea era Mihai Cervinschi, de el m-am agățat multă vreme și am alergat împreună. Aveam noroc cu urcările, că la vale iar eram mai lent. Îl ajungeam uneori la PA-uri unde zăboveam mai puțin. În spate nu mai vedeam pe nimeni, dar știam că nu-s departe și printre ei e și Vio. 🙂

20150615_tasu_ultramaraton_v03.jpg21122248_10155473250104765_952750988596979844_o.jpg

Am trecut pe rând Zurzugău, Bistriciorul, m-am salutat și am făcut loc la prietenii mei de la MTB (tehnic și greu traseu au avut), apoi peste Pietrosul (Călimanilor) și Negoiul (Unguresc). Am fost surprins să-i văd că vin spre mine Țale și Cârdei. Atunci nu m-am gândit că sunt primii. Bravo lor! Am ajuns în șaua Negoiu la km46 abia cu vreo 10min sub 7h. Acolo era teoretic timpul limită de 9 ore. La ce efort am făcut până acolo, și eu nu merg chiar rău, mi-am dat seama că va fi greu la mulți să ajungă în 9 ore. Era și cald. M-am simțit ca la UTMB și la TDS când am cerut bagajul intermediar, și asta spune multe despre cum mă simțeam. 🙂

Iar cu Mihai am pornit înainte. Adică înapoi. Nu mai erau “decât” restul până se completează distanța de ultra. Locomotiva cu aburi era nimic față de mine. Pufăiam și alergam. Și cică pe ceas mai aveam aproape 2000m diferență de nivel până la finish. Măi să fie! Oare mă încadrez în 12h? Deși aș fi sperat sub 11 după cum a mers la început?

Mă întâlnesc cu Răzvan Samoilă, mai are de făcut bucla de Pietrosul. Mai trece vreme și văd pe Ștefan Sălăgean, închizătorul de la alergare. Mă întreabă de alt Mihai – Ungur. Nu l-am văzut, la cum îl știu precis e în față. Mă mai întâlnesc și cu Doru Rusu, clujeanul închizător la MTB. Faini oameni am tot salutat, am mai și vorbit când puteam. Săritori și voluntarii de la PA-uri, pe mulți îi cunoșteam și de acolo. Mi-a părut rău și m-am tot gândit pe urmă că am avut poate o reacție rapidă și probabil surprinzătoare când a vrut o fată să-mi golească bidonul și să pună cola în loc. Sper că nu s-a supărat, n-am vrut să fie plin bidonul doar cu cola că nu puteam să alerg cu el așa, cola e gazoasă.

Trec kilometri, ajung la 19km, diferență de nivel rămasă 900m. Cam mult mă uit la ce a rămas. Îl văd iar pe Cervinschi pe când să ajung la Poiana Dălbidan. Sunt acum alături de Bogdan Petruțu care are probleme la tălpi. Lebenița m-a pus pe picioare. Și mă uit în spate, văd pe cineva – pe Ungur. Și gata, fug. Mai sunt maxim 12km. Așa mă ambiționez că-l ajung pe Cervinschi la Poiana Prelucilor. N-am apucat să-i explic că n-aveam treabă cu el, că eu sunt mânat de alții. A dispărut și am aflat apoi că s-a rătăcit. Cum am spus mai devreme, prin locurile prin care am umblat zilele precedente.

rezultat.jpgconcursul vmt.jpg

Am încheiat VMT pe locul 8 la general, cu 11h38min40sec, cam cu timpul lui Sebi. Neoficial, al doilea la categorie, după Toma Coconea – onorant. Vio a venit chiar după mine la câteva minute, prima la feminin, chiar e perseverentă și cred că a mers foarte bine la final, atâta că i s-a terminat parcela prea repede.

A fost o săptămână frumoasă în care VMT a fost apogeul. Mă bucur că am participat, că am întânit atâția prieteni. Că am reușit să vin cu familia, parcă e altă viață. Și mai am ce vedea acolo! Mulțumesc pentru vacanța mea reușită! M-am convins încă o dată că Tibi e bun orator și e simpatic și amuzant. În plus, mă bucur de fiecare dată când aud accente mai deosebite, iar cel de bârgauan e în top. Mai îmi plac cele de dejean, moldovean, bănățean, cel unguresc. Normal că și cel ardelenesc. 🙂 Sunt multe, România e mare și diversă.

Viața merge înainte. Pentru mine urmeaza UTF, Ciucaș maraton și Pirin ultra.

Apr 142017
 

Plomin

La Plomin, primul PA, km 18

A trecut cu bine primul concurs cu adevărat solicitant din acest an: 100 Miles of Istria – ultratrail. Mi-a plăcut ideea de a merge în Croația la un concurs, am fost de multe ori în aceasta țară în concedii și am tot căutat să găsesc în perioadele respective concursuri, în special de MTB. Abia de curând s-au mai sistematizat concursurile și pe la ei, iar SportsPlanner de la noi a făcut un mare pas înainte, putând să găsești acum și concursurile din alte țări, nu numai de la noi. Punând un link de filtrare – Croația – chiar găsești evenimente, unele chiar și pe mai multe zile, atât de MTB cât și de alergare. Săptămâna ce vine de exemplu este  4 Islands MTB stage race, ceea ce sună tentant. Să vedem anul viitor…

red.jpg blue.jpg green.jpg

participanții români, toți finisheri; se mai adaugă Vio

Dar, revenind, în cazul Istriei (anul trecut în drum spre UTMB chiar am stat aproape de Umag – locația de finish, la Crveni Vrh) cine m-au stimulat să merg au fost prietenii, în special Sove și Adi Țap care au fost și anul trecut și acum aveau ceva de demonstrat. Ne-am mobilizat mulți români, în majoritate din Cluj. La Red Course – 171km cu 7120+m diferență de nivel am fost 12 competitori români și Vio din Moldova, la Blue Course – 108km cu 4470+ diferență de nivel au fost 9 români iar la Green Course – 69km cu 2410+m diferență de nivel au fost 4. În total am fost 26, la care se adaugă aparținătorii… Ceea ce e cu totul deosebit a fost faptul că toți am fost finisheri, chiar dacă unii am avut și probleme, iar la astfel de curse nu se poate să nu ai! Știam cum va fi terenul, în unii ani am fost pe Rab de exemplu cu MTB-ul, știam că va fi frumos și că relieful  mi se potrivește: nu sunt munți înalți în zonă (până pe la 1400m, să zicem un Muntele Băișorii de la noi), urcările și coborârile chiar dacă sunt cu pietre nu sunt lungi ca în Alpi, ci cam ce găsesc eu prin Făget, lângă mine.

plan orar pag1.jpg plan orar pag2.jpg

foaia cu timpii unor concurenți din 2016

100mi profil.jpg

profilul Red Course

Mi-am facut planul în consecință, atât că am fost foarte reticent, se vede că exagerat, cu privire la potențialul meu. Având în vedere experiențele de la UTMB și TDS nu am sperat să termin sub 30h și pe hârtia concepută pe baza rezultatelor unor competitori din anul trecut am trecut cea mai optimistă variantă de finish pe cineva la puțin peste 29h, iar varianta cea mai pesimistă pe la 35h, care însemna s-o las în ritm lejer că nu-i ziua mea. Am încheiat cursa în 27h33min, poziția 44 general (40 masculin), 20 categorie. Nu mi-a folosit la nimic graficul de timp dar e bine ca motivul a fost pozitiv. Mă gândisem că e o cursa prea la început de sezon, avusesem și mici probleme la un genunchi, care încă le simțisem pe prima urcare la maratonul Primavera Trail Race din Șuncuiuș cu două săptămâni înainte.

pagina 1 faces to watch.jpg pagina 2 faces to watch.jpg start list Istria Red Course.jpg

“Faces to watch” și lista de start – prima parte

Un lucru motivant (și la un ultra e greu să-ți găsești motivație în special la final, dacă n-ai motive serioase gen podium, și eu nu sunt la acel nivel) a fost însă poziționarea mea între favoriții cursei. M-am văzut și eu în tabel la “Faces to watch”, am și primit numărul de concurs în consecință – 71. Nu eram elită, dar organizatorii au ținut cont de punctajul ITRA și au considerat că se merită să dea numere mai speciale la cei cu peste 600 puncte ITRA la masculin și cu peste 500 puncte la feminin. La cursa noastră eram favoriți: Sove, Istvan Szokolszky, Mihai Șerban, Adi Țap și cu mine la băieți și Vio la fete. Așadar, la cursa roșie de 171km trebuia să închei normal undeva în primii 70, ceea ce s-a și întâmplat. A fost, ca valoare, al doilea rezultat al meu după 2014 când am participat la EcoMarathon, evident din cursele la care am participat și erau înscrise la ITRA.

Traseul a fost pitoresc, am să încerc să pun câte o poză de la fiecare PA cu localitățile respective. Chiar dacă am parcurs și noaptea o parte din cursă, am avut ce vedea, luna era aproape plină. E frumos să ai munte și mare alături, croații și cele peste 1000 de insule ale lor au ce arăta vizitatorilor. Nu au multe localități mari, dar majoritatea orășelelor sunt fortificate, plasate pe vârfuri de dealuri și sunt păstrate foarte bine.

Cursa mea, așa cum am văzut-o atunci…

Pregătirile.
Nu e mare lucru de spus. Lucrurile obligatorii nu erau multe, includeau și frontală cu baterii de rezervă. Aș fi preferat să iau cu mine două frontale fără rezervă, dar m-am conformat. Noaptea e încă lungă. A doua frontală însă am pus-o în bagajul mare pe care noi, cei roșii, l-am predat la Umag ca să fie dus la jumătatea traseului, la Buzet. Până la urmă s-a văzut că mai bine aș fi luat ambele frontale, am avut dificultăți să schimb bateriile la Petzl-ul meu pe care l-am folosit în prima parte cu acumulatorul lui.
La alimentație, alături de cateva batoane, geluri și două pachete cu jeleuri (gel shots), mi-am pregătit și sandwichuri. Am văzut că anterior la cursele lungi mereu căutam mâncare normală – paine, caș, salam (clar nu găsesc în general, ca să nu mai vorbesc de unt), așa simte organismul. Ce să-i faci, asta mâncam din copilărie, doar la școală mergeam cu mâncare de acasă nu cu bani. Am impresia că un ultrarunner e ca o femeie gravidă, trebuie să i se (sau să-și) îndeplinească toate poftele, altfel corpul cedează mai repede decât e cazul. Așa că am ținut cont și una din puținele plăceri ale vieții pentru mine în special după jumătatea cursei a fost să mănânc sandwichuri. Când mi s-au terminat (n-am calculat bine câte să iau la Buzet), a fost încă un motiv puternic, adăugat la altele care s-au ivit până atunci, pentru a lăsa ritmul spre final. Să nu uit, a fost foarte important că am luat pastile cu săruri (din 10 am folosit 8), tablete efervescente de izotonic și … nurofen.

IMG_20170414_225639.jpg IMG_20170414_225857.jpg IMG_20170414_230415.jpg

 patru găici si două elastice

Rucsacul meu obișnuit de la ultra l-am modificat, am fost în stare să-i tai din bretele pentru că nu stătea cum trebuie pe corp (la UTMB am observat, când era foarte încărcat), i-am pus găici și i-am făcut astfel un sistem de prindere din mers a bețelor de trail similar cu ce văzusem pe youtube la alte firme, n-am eu chef să cumpăr ceva nou la fiecare invenție măruntă apărută. Și la bețe, dintr-o bucată, le-am modificat prinderea la mâini, să pot să-mi las pe mâini chingile. Adică m-am pregătit mai ceva ca Rambo, ca pentru luptă, încât operațiunile să fie cât mai puțin obositoare și să ia cât mai puțin timp tot pe motivul că la ultra fiecare amănunt care te sâcâie iți sapă puternic voința și corpul abia așteaptă să adopte calea cea mai ușoară – abandonul sau mersul în vrie.
Rubrica gadget a fost prezentă și de data aceasta. Mie mereu mi-e teamă că ma rătăcesc, am ceva traume rămase de acum cațiva ani când la MTB nu erau așa bine marcate traseele și acolo după sute de metri mă prindeam că o luasem greșit. Cred că am fost printre primii de la noi care am folosit gps, aveam un Etrex Vista HCX de drumeție. Acum, cu dorința ca fiecare picătură de concentrare să nu se îndrepte spre altceva decât spre cursă, în locul gps-ului meu de drumeție cu trackul pregătit, un Dakota 20, am primit 2 ceasuri, din păcate insuficient testate în regimul în care doream să le folosesc. Le-am luat pe amândouă, unul pus în mod ultratrac și mod course, și care speram să țină toată cursa. Nu m-am putut baza pe indicațiile lui, probabil că nu era buna combinația mod course și ultratrac, că veșnic vibra de out of course, iar la urmă (adică la ultimul PA când și-a dat obștescul sfârșit) indica o distanță de peste 170km deși nu parcursesem decât 160km (cam ciudat, mă așteptam să indice mai puțin).

follow live.jpg

follow live

Pe mobil (obligatoriu să-l luăm)  am lăsat să ruleze un progrămel care arăta poziția mea reală pe un site, asta alături de informațiile pe care ai mei oricum le obțineau de la PA-urile cronometrate. Mobilul nu s-a descărcat total (se vede în poză că acumulatorul indica 27%), îl setasem sa trimită informațiile pe net la max 10min sau 300m parcurși, iar gps-ul lui era setat în mod economic și precizie medie. N-a ieșit rău înregistrarea lui.

Concursul.
Startul a fost în Labin, pe coasta estică a peninsulei Istria. Până acolo am ajuns cu autocarul organizatorilor, la fel ca toți ai noștri, având cartierul general în zona Umag (coasta vestică). Urma așadar să parcurgem distanța de ultra strabătând de la est la vest peninsula, pe ruta Labin – Plomin(km17,7) – Poklon(km43,1) – Brgudac(km57) – Trstenik(km74,3) – Buzet (km89,3 – mijlocul traseului) – Hum(km101,5) – Butoniga(km118,5) – Motovun(km129,9) – Oprtalj(km138,6) – Groznjan(km149,8) – Buje(km157,5) – Umag(km170,9). La ora locală 16 s-a dat startul.

17880071_856618827820087_5832472795257922054_o.jpg 17814261_856624164486220_4244133659313463688_o.jpg 17880477_856632531152050_397429924636663374_o.jpg

 la start în Labin

Așa cum am spus, localitățile sunt pe dealuri, iar Labin n-a facut excepție. Am pornit-o cu toții la vale pe o potecă în pădure. Toate bune și frumoase, dacă n-ai ghinion. Coboram unul după altul, nu prea puteai să vezi în față prea mult, iar dacă lăsai ritmul să ai spațiu venea imediat cineva să ocupe acel vid. Eram și cu ambele bețe în mâna dreaptă, să nu cumva să lovesc pe cei din jur. Așteptam liniștit să se termine cu coborârea, când m-am împiedicat. N-am apucat să mă redresez că m-am mai împiedicat o dată și am căzut. Deja făcusem cunoștință cu pietrele de care aveam să am parte pe tot traseul. Bine că n-am căzut la MTB ca la alergare! Și nu trecuseră 2km. M-am ales cu un genunchi julit, nu arăta prea bine dar era funcțional, și cu mâna dreaptă care arăta bine (aveam mănuși), dar cum ținusem bețele și n-am apucat să le eliberez, mi-o scrântisem destul de tare și mă durea, astfel că genunchiul clar trecuse în plan secund. Și acum nu e chiar ok, e ușor umflată la încheietură. Atunci n-am avut ce face și am purtat la început bețele doar în stânga, era și porțiune alergabilă. Apoi treptat am început să punctez, pentru simetria mișcării, și de multe ori cel puțin până la Buzet în loc de cursă mă gândeam la mână. Aveam pe lângă camelbag și un bidon în partea dreaptă spate – și după o tentativa – două mi-am luat gândul de la el, nu-l puteam scoate, trebuia să sucesc mâna. Am luat la un moment dat un nurofen și tot mișcând mâna s-au mai așezat carpienele și treptat am uitat de mână.

După căzătură Vio trecuse în față, eram alături de Zoli Szenasi și eram bucuros că am la cine mă plânge. Am alergat alături de el o vreme până mi-am revenit din șocul inițial și m-au apucat gândurile de concurs. Știam că trebuie să ajung la Plomin în aproximativ 2h10min, că la Poklon planul era de maxim 6h30min, că timpul de la mijlocul traseului – Buzet – însemna aproximativ jumătate din timpul total pe care urma să-l petrec (deși aparent scăpam de majoritatea urcărilor grele, în anii trecuți concurenții cam așa s-au comportat) și deci era un indicativ serios pentru timpul final. Nu avea sens să mă consult cu hartiuța, mai ales că urma noaptea. Mie mi-au prins bine întâlnirile de pe traseu cu ai noștri, m-au stimulat. Cumva mai tot traseul am fost alături de cineva sau aproape. Îi mulțumesc prietenei lui Adi, Andreea, pentru mesajele cu timpii de cursă ai prietenilor. Nici la acelea nu m-am uitat, n-am simțit nevoia. La Plomin(km17,7) am ajuns în 1h54min, eram mulțumit.

17880346_856935537788416_9155501750099278888_o.jpg 17880364_856940257787944_4261682837270062162_o.jpg 17917119_856970014451635_7372760529673759244_o.jpg

 Plomin

Mergeam tot mai bine, m-am întâlnit și cu Vio. Urca constant, fără grabă. Eu intrasem într-un ritm, am continuat. La Poklon(km43,1) am ajuns în 5h54min, ceea ce m-a cam mirat. Al doilea șoc l-am avut când i-am văzut pe Mihai și Istvan. Chiar nu mă așteptam, în mod normal trebuiau să fie mult în față. De fapt Istvan avea probleme cu stomacul, trebuia s-o ia mai încet. Am plecat și în continuare, fără să ne străduim prea tare, mergând fiecare în ritmul lui, am parcurs mai toată distanța până la Buzet împreună cu Mihai. Pe porțiunile mai drepte și cu panta mică eram mai rapid, la porțiunile abrupte era el mai rapid, atât la urcare cât și la coborâre. Mai alergam împreună, mai ne ajungeam, ne ajutam astfel cu traseul și aveam un ritm. Eu preferam ca la coborârile abrupte, care în general erau în partea de sus a dealurilor, s-o las mai moale. La UTMB făcusem febră musculară din cauza solicitărilor pe coborârile prelungite, doream să evit asta.

Pe unul din vârfurile dintre Brgudac și Trstenik am avut parte de prima rătăcire. Nu mult, dar deranjant, doar la ultra orice lucru negativ contează, se adună pic cu pic. Eram în spatele lui Mihai la vreo 20m iar când am ajuns sus nu l-am mai văzut. Cred că traseul continua în unghi ascuțit și nu m-am uitat unde trebuie. În orice caz m-am tot învârtit pe deal și eram gata s-o iau înapoi, noroc că vedeam frontalele de la cei din spate. Mi s-a mai alăturat un concurent, apoi altul. În trei a fost mai simplu.

La Trstenik(km74,3) Mihai iși vedea de treabă, știa cred că o luasem greșit de la ceilalți. Am pornit împreună mai departe. Iar s-a depărtat pe urcarea mai grea, dar acum aveam altă problemă: mă lăsa acumulatorul de la frontală. Trec pe lumină medie, dar inevitabilul se produce: sunt în pădure, mai am de mers mult și bine până la Buzet și trebuie să trec pe baterii. Știam că voi avea probleme cu schimbul, că e greu de dat jos acumulatorul. Cu mâna nu prea îmi dădeam seama cât de tare să trag și-mi era teamă să nu rup plasticul. Am așteptat pe cineva, m-a ajutat, a încercat și el, degeaba. După câteva minute am plecat cu partea din față de la frontală în mână, cu bateriile puse, atent să nu cumva să mă impiedic și să cadă bateriile. Așa am alergat până la Buzet și acolo am schimbat frontala cu totul.

La Buzet(km89,3) iar mi-am adus aminte de mână: nu reușeam să desfac bagajul, m-a ajutat o fată de la organizatori. Au fost foarte serviabili toți de pe acolo, mi-au adus ce am cerut – cafea, ceai, ba chiar la plecare mi-au adus pâine și ceva aripioare de pui pane pe post de sandwich, că asta cerusem. A sosit și Vio, Mihai era demult acolo, dar am plecat primul. 13h39min era timpul meu, măsurat de fapt la ieșirea din PA. Eram mult sub timpul optim propus, de 15-16h, nu mă stresam dar nici nu doream să pierd vremea, nu se știe ce va urma.

Încă nu era lumină, era înainte de ora 6. Mă tot uitam cu frontala după marcaje, dar era perioada cea mai dificila din zi din acest punct de vedere. Am luat-o greșit câțiva zeci de metri, la un pod pe dreapta nu era marcaj și am luat-o înainte. Nu am întârziat mult. Nu mult după aceea m-a ajuns Mihai. Iar eram împreună și așa am continuat până la Hum (cel mai mic oraș din lume). După Hum(km101,5) practic ne-am despărțit, avea un ritm prea bun pentru mine, eu am continuat mai încet, alimentându-mă.

Până la Butoniga(km118,5) am mers practic singur. Se anunțase o vreme bună și călduroasă. Mie nu-mi prea place căldura, iar pe la noi a fost o iarnă lungă. În weekenduri mai mult pe la munte m-am dus. Mă așteptam să fie cald, dar nu chiar așa. Ceasul meu mi-a indicat un maxim de 34 grade. Începeam să mă moleșesc. Mergeam totuși bine, am fost depașit de un italian dar ajungeam pe altcineva. Atât că omul din față nu văzuse un marcaj și o luase pe drum înainte iar italianul n-a binevoit să-l anunțe. Am urlat cât am putut și am făcut semne, clar nu aveam chef să mai fac zeci de metri pe deal în sus și pe deasupra și repede să-l ajung.
Aici la Butoniga practic prima data am simțit nevoia să stau jos. Chiar înainte de a ajunge la PA, mai trebuia să traversez barajul, m-au ajuns primii trei de la cursa verde. M-au încurajat, alergau repede, iar urmăritorii lor nu se vedeau.

De la Butoniga nu mai era mult – un “fleac” de vreo 50km. Nici diferență de nivel nu mai era multă, comparativ cu ce a fost. Dar… dupa 120km ești alt om, la fel cum se spune că dupa ce bei o bere ești alt om. La Butoniga ajunsesem după 18h20min (ora 10.21) si până la sfârșit mi-au mai trebuit 9h13min.
Mi-a spus Cipri Cioba că m-a văzut la PA, deci în acel moment era foarte în față în clasament la cursa verde. Înainte de urcarea ce urma m-a depășit prima tipă de la “verde”, fata aceea tunsă punk, cu moțul blond – prima a și încheiat. S-a uitat nițel în spate și apoi a alergat în sus parcă era pe plat.

A urmat Motovun(km130). Motovun e orașul din Istria situat la cea mai mare înălțime. Vreau să spun că într-adevăr se vede de departe de jur-împrejur. Aici am avut impresia că organizatorii au să ne urce și-n turla bisericii. M-a ajuns aici Vio, mersese foarte bine. Eu începusem deja noi protocoale de cursă, ce includeau răcire circuite sub chiuvetă, apa pe care o luam pe parcurs nu mă ajuta decât parțial. Batoane nu mai mâncasem demult, preferam geluri și jeleuri. Mi se terminaseră sandwichurile, cam repede, mâncasem mai mult decât estimarea inițială și îmi părea rău că lăsasem câteva la Buzet. M-am uitat în jur, nici urmă de Vio, am plecat mai departe.

Motovun oras.jpg Motovun.jpg

 Motovun

De la Motovun a început partea caniculară pentru mine. Eram și opărit la fund, începuse și o mică febră musculară, m-am oprit să iau al doilea nurofen. Și coborând sprințară, cine venea? Vio! N-avea probleme deosebite, așa că a trecut fluierând (la figurat) pe langă mine. La Oprtalj(km138,6) am mai apucat s-o văd că pleacă. În vreo 32km am pierdut cam 30min față de ea, eu nu-mi găseam o motivație suficient de puternică să trag tare până la sfârșit pentru cateva minute. Poate dacă fugea în fața mea un câine cu covrigi în coadă… În orice caz pentru astfel de situații mai trebuie să lucrez la motivație, să-mi folosesc imaginația. Sau… de acum încolo am sa pun pe hârtiuța mea și câte un timp utopic, să nu mă pomenesc ca acum în mijlocul drumului cu buzele umflate și fără țintă. Când ești obosit nu mai lucrează mintea, toate acestea trebuie pregătite de acasă.

Au urmat Groznjan(km149,8) și Buje(km157,5), ultima haltă înainte de finish. Înainte de Buje m-a ajuns Bogdan Ofițeru, măcar aveam cu cine alerga împreună. Nu-l știam, am aflat că e din Constanța și mi s-a părut că mai degrabă e pe profil de viteză, nu de anduranță. Cu atât mai mult m-am mirat că a mers atât de bine. Cum fiecare e cu ritmul lui, până la Buje i-am trecut iar în față. Cum a venit puțin asfalt cum a început să alerge mâncând pământul. Nu înțeleg cum de nu l-am mai văzut până la Umag(km170,9), câtă vreme am terminat în fața lui. Imediat după Buje m-a lăsat și ceasul, obosise să vibreze. Am scos al doilea, l-am pornit și l-am pus în pahar. Dacă are ceva de spus, să-și vorbească singur.
Ordinea finală la roșii noștri: Sove, Mihai, Vio, Adi, eu, Bogdan, Lucian Dincea, Istvan, Mihai Pantiș, Zoli Szenasi, Mihai Nenciu, Raul Clinciu și Ambrus Kalman.

Am căutat pe Google Earth poze cu locațiile lipsă, să fie aproximativ cum am văzut și eu locurile în timpul concursului. Le pun mai jos, în ordine.

PA0 Labin.jpg 17880346_856935537788416_9155501750099278888_o.jpg PA2 Bodaj.jpg PA3 Poklon poteca.jpg PA4 Brgudac.jpg PA5 Trstenik.jpg PA6 Buzet.jpg PA7 Hum cel mai mic oras din lume.jpg PA7 Hum.jpg PA8 Butoniga.jpg Motovun oras.jpg PA10 Oprtalj.jpg PA11 Groznjan.jpg PA12 Buje.jpg PA13 Umag finish.jpg

Am fost o echipă mare în Croația, încep să-i înțeleg pe chinezi și japonezi care vin în grup și fac poze în draci pe unde merg. 🙂

Felicitări la toți! Gata cu epopee aceasta! Să ne vedem cu bine, Croația e o țară de vizitat!
Mulțumesc pentru poze!

17855285_1417068355024022_5505300548999900940_o.jpg 17758590_1417068728357318_8339186107320775692_o.jpg 17546679_1923200524590525_3825054960607215513_o.jpg

rezultat 71.jpg

 și activitatea pe strava

Sep 062016
 


Concediu, concediu, dar ce fel de concediu? Să n-apuc să dau cu bățul deloc, să scriu nimic? Am fost așa de prins cu relaxarea că efectiv nu făceam mulți pureci pe acasă, fie că “acasă” însemna Crveni Vrh (Monte Rosso) – Croația, Saint Gervais les Bains – Franța sau Babarunca – Brașov.
34194689
Vara aceasta am avut parte de concursuri grele, care fiecare ar fi meritat o atenție specială și o pauză corespunzătoare de la unul la altul. Mă uit în urmă și văd însă grupări de la o săptămână la alta, pauzele fiind mai mici de o săptămână datorită faptului că unele concursuri au fost și pe mai multe zile: Bike 4Mountains – 17-20 iunie și X-Man Romania – 25 iunie, Marathon 7500 – 15-17 iulie, Geiger tura lungă – 24 iulie, Traversarea Tarniței – 30 iulie și Triatlon Cluj – 31 iulie, iar acum UTMB – chiar proba regină – Ultra Trail de Mont Blanc 170km cu peste 10.000m diferență de nivel pozitivă, timp limită 46 ore – 26-28 august urmat de Propark Adventure – 01-04 septembrie, timp limită 50 ore și … Walking Month 12 septembrie – 11 octombrie.

1. Croația – Crveni Vrh
2. Ultra Trail de Mont Blanc
3. Propark Adventure
4. Cuvintele scrise de Gyongyi despre Propark Adventure
 1.
În drumul spre UTMB am purces cu familia în Croația, partea nordică, aproape de granița cu Slovenia, în peninsula Istria. Am stat în Crveni Vrh (Monte Rosso în italiană), nu departe de Umag, vizavi de Portoroz și Piran din Slovenia.
Foarte fain a fost acolo, am alergat zilnic și am străbătut zona în zig-zag, ajungând până aproape de graniță. E puțin mai scump ca în alte locuri din Croația, dar a fost un loc nou pentru mine și, foarte important, nu a trebuit să mă abat prea mult de la drumul ideal spre Franța.
Ca și în restul Croației, aici e o combinație de locuri foarte bine amenajate, de lux, întretăiate de porțiuni sălbatice, “la liber”. Ei au campingurile plasate în locuri ideale, nu “remorci” la câte o stațiune “bengoasă”. Chiar dacă nu am stat la camping, am fost la mare cu ei pe acolo, au putut să joace baschet cu alți copii. Eu în alergările mele exploram iar apoi mergeam pe gps fix în locațiile mai potrivite, chiar cu nisip bun de construit și intrare lină la mare. Pun mai jos o alergare în care am urmărit coasta, trecând de la Umag la Crveni Vrh prin Punta, Basanija, Savudrija. Noi am mers la plajă dimineață chiar lângă noi, iar în rest – cu mașina câțive km – la autocamp Veli Joze, la Savudrija, iar în partea opusă la Kanegra, unde este și o plajă FKK.

Ca să atrag și copiii la mișcare în restul timpului am încărcat coordonate și am făcut și geocaching în zonă, ajungând astfel și-n locuri mai ascunse, pitorești, la castele vechi. Ce mai e de spus, e altfel, altă lume… Multe drumuri de țară, poteci, cu indicatoare la intersecții, pentru bicicletă și drumeție. Trece prin zonă și un “drum european” de bicicletă, cred că e marcat cu E1.
Cum e la noi? Știm! 🙂 Avem umor… Un mic episod – cum am intrat în România, de data aceasta pe la vama Petea (am și stat acolo ca pe vremea când nu eram în UE, erau moldoveni la coadă care erau controlați foarte strict – ne aducem aminte și noi), să mai schimb câte ceva, am trecut printr-un sat din Sălaj, în drum pre Zalău. Și pe drum, un biciclist. Nu era el prea semnalizat, în stil clasic. Adică pe portbagaj fiu-meu a văzut o pisică, ținută de cap de stăpân. Într-o străfulgerare le-am spus: are ochi de pisică, circulă regulamentar.

IMG_20160813_101125.jpg IMG_20160813_105250.jpg IMG_20160815_171730.jpg IMG_20160815_171918.jpg IMG_20160817_165611.jpg IMG_20160817_165642.jpg IMG_20160817_191808.jpg IMG_20160818_204928.jpg IMG_20160817_163112.jpg IMG_20160816_174543.jpg IMG_20160816_174332.jpg IMG_20160816_182024.jpg IMG_20160819_165155.jpg IMG_20160820_192928.jpg

 

Top

 2.
Și acum despre UTMB.

Anul trecut am stat în partea italiană într-un camping, eu participând la TDS, cu startul în Courmayeur. Acum ne convenea să stăm cât mai aproape de Chamonix. Noi ne-am stabilit la Saint Gervais les Bains pentru că acolo își găsise loc de cazare și prietenul Gabor Sztranyiczki, care și el era cu familia. În fond, noi urmând să lipsim o zi și aproximativ două nopți (startul la UTMB era la ora 18 și probabil unul din motive era că estimarea de timp final pentru primii era în jur de 22 ore, aceștia urmând să ajungă astfel la o oră de maximă audiență), în restul timpului familiile puteau să fie împreună, să ne vadă când trecem prin Saint Gervais (km21, al doilea punct de cronometrare și primul de alimentare, noi ajungeam acolo conform planului nostru de cursă pe la ora 21). Ne-am mai întâlnit cu prieteni români, cu Sove, cu Polgar în Chamonix, dar n-am putut sta decât de vorbă puțin – noi ne făceam programul și în funcție de ai noștri.

Până să vină Gabor ne-am și ales un traseu mai ușor prin care să ne acomodăm cu munții. Am găsit în locuința noastră mai rustică, foarte dotată cu tot felul de accesorii de bucătărie și jocuri de societate, un ghid montan cu o mulțime de trasee pentru toate vârstele și puterile, cu startul în diverse localități din zona Chamonix. Așa am ales un traseu declarat pentru familie, cu start în Les Houches – la vreo 10km de Saint Gervais, care ne urca până la 1533m, la Col de la Forclaz. Era recomandat și pentru pitorescul cabanelor de pe traseu. Mai jos sunt câteva poze mai semnificative.

IMG_20160823_144531.jpg IMG_20160823_155211.jpg IMG_20160823_150002.jpg IMG_20160823_170736.jpg IMG_20160823_174008.jpg IMG_20160824_193952_1472105972910.jpg IMG_20160824_194039.jpg IMG_20160824_194111.jpg

A venit apoi și rândul unei excursii cu Gabor, a ales el un traseu unde noi ne puteam testa acomodarea cu altitudinea, urcând la Mont Jolie 2525m. Normal că nu am făcut efortul să urcăm chiar de jos, era deja joi, am luat telecabinele aflate chiar lângă noi. 1000m diferență de nivel tot am făcut, pe vârf ajungând dintre copii doar cu fiică-mea. Pe lângă priveliște mi-a plăcut și placa de orientare din vârf, care arăta în toate punctele cardinale ce vârfuri și obiective sunt vizibile.

IMG_20160825_112726.jpg IMG_20160825_124035.jpg IMG_20160825_133738.jpg IMG_20160825_135904.jpg IMG_20160825_135858.jpg IMG_20160825_135951.jpg

Și în sfârșit a venit vremea ca noi să ne concentrăm strict pe cursa noastră. Eu aveam planul făcut, de care încercam să mă țin. Pe baza TDS-ului de anul trecut mi-am găsit o viteză medie pe care era posibil să o obțin și am aplicat-o pe un grafic în timp făcut de un francez în excel. Acolo figurau și durata pauzelor, se ținea cont și de încetinirea normală datorată efortului pe măsură ce te îndreptai spre finish. Eu anul trecut am reușit să mă comport mult mai bine decât previziona spre final, sărind din grila de finish de 25-26 ore la cea de 24 ore.
Schița cu timpii era bună și pentru familia care mă urmărea și putea estima unde mă aflu, plus că am tipărit și timpii la mai multe persoane care au încheiat anul trecut la interval de o oră, începând de la 31 ore până la 36 ore. Dacă depășeam grila de 36 ore nu mai urma să lupt așa mult pentru rezultat, pentru timp final, însemna că s-a întâmplat ceva, nu-s chiar ok. Pauzele le-am pus foarte scurte, de 3min, utopice, ca anul trecut de altfel, și nu însemna că voi ține cu dinții să plec repede de la PA-uri. De terminat nu-mi făceam probleme, îmi făceam griji însă că trebuie să închei apt pentru Propark Adventure, să nu-mi trag în jos echipa. Asta însemna că nu aveam voie să risc la coborâri, să rămân cu sechele. Oboseala și lipsa de somn urma să le recuperez cât de bine mă pricep.

planificare.png rezultat.png

Un scurt remember de peripeții.
Mai întâi legat de cazare. Am ajuns în Saint Gervais luni, cu ceva după ora 19 care era trecută limită că găsesc gazdele/omul de la agenție, la pensiune/motel. A fost coadă de o oră la tunelul pe sub Mont Blanc. Așa că a trebuit să sun, conform indicațiilor de pe booking. Totul ok, trebuie să găsesc o cheie într-un plic într-o cutiuță poștală cu cifru de la agenție aflată pe strada X. Mi s-a dat cifrul. Coordonatele GPS erau însă greșite, strada nu știu din ce motiv nu era scrisă nicăieri pe indicatoarele stradale (aveam să văd că de fapt era cea principală) și uite-așa am ajuns să introduc codul pentru cifru la o cutiuță din preajmă … care era de la altă agenție. Nu a mers, era și culmea. Mi-am dat seama că de fapt nici nu mi s-a spus numele agenției, am presupus că e totuși Interhome, am găsit-o pe google maps și după multă tevatură am reușit să intru în casă. Adică, pe scurt, parcă am făcut geocaching dar nu în joacă.
Dar chinurile nu s-au terminat, în instrucțiuni era trecută parcare subterană. Am găsit-o, am văzut poarta, aveam cheia dar nu știam unde s-o bag. Nu puteam deschide. Am studiat pereții, mi-am folosit imaginația, degeaba. Ca-n filmele cu proști. Nici cei din jur pe care i-am întrebat nu știau. În fine, găsește soția locul de introducere, la metri buni de poartă. Intru, loc îngust, în pantă. Numărul de garaj 44 nu există, numerotarea se termină undeva la 32. Precis mai este o intrare, un alt șir de garaje. De ieșit doar cu spatele, trebuie talent de șofer nu glumă. Reușesc să parchez unde trebuie. S-a dus ziua.
Apoi, legat de numărul de concurs. Am fost cu Gabor miercuri să ne ridicăm pachetele de înscriere. Atâtea verificări s-au făcut, de atâtea ori le-am arătat plicul cu numărul primit … acasă am observat că din toate lipseau tocmai numărul și eticheta pentru bagajul ce urma să-l las la start pentru Courmayeur. Am simțit că turbez. Verificasem la ieșirea de la standuri, cu Gabor de față, că nu pot pierde nimic, că nu mi-a căzut nimic, dar nu m-am gândit să verific că e tot ce trebuie la mine, că am primit tot ce trebuie.  Sunt destul de tipicar în astfel de situații, prefer să pierd timp mai mult dar să fiu sigur că ceea ce fac e aproape de perfecțiune. A fost ca-n scheciul cu Dem Rădulescu și Jean Constantin, că nu mai știi dacă ai dat ceva sau ai primit.

Și am rememorat, nu mi-a venit să cred. Mi-am adus aminte că la ultimul punct, când primeam punguțele pentru gunoi și alte chițibușuri/reclame n-am văzut să mi se introducă și plicul. Și telefon la organizatori. Engleză, stres… S-a lămurit, urma să iau un nou număr ziua următoare. Adică trebuia să mă întorc la Chamonix, să încerc să ajung și la excursia programată cu Gabor (se vede treaba că am reușit). Eu știu ce complicații pot apărea la o schimbare de număr, ce implică, așa că nu eram deloc liniștit. Dacă trebuia să se întample așa ceva și reușeau să-l schimbe atunci ori eram extrem de norocos (cu totul improbabil) ori aveau o organizare nepământeană.
Și la prima oră am ajuns la Chamonix, de fapt cu jumătate de oră înainte de distribuirea de noi pachete. Câteva întrebări și în fața mea apare plicul meu. Era acolo, nu s-a pierdut. Fuga înapoi la excursie.
Cum UTMB e pentru toți, au fost și curse pentru copii, pe categorii de vârstă. Foarte încântați au fost ai mei, mi-au tot adus aminte să nu uit. Asta tot miercuri a fost, atunci drumul la Chamonix a fost cu dublu rol: ridicare pachete și curse copii. Ai mei au fost la MiniUTMB – Tudor și MiniPTL – Andreea. Pe Andreea am însoțit-o, era mai complicat ca o alergare, era și orientare. La fiecare reper avea câteva poze cu numere pe ele și ea trebuia să memoreze numărul din dreptul pozei corecte. Pozele erau cu sigle de la sponsorii concursului sau cu ceva legat de concursul în sine. La final obțineai 4 cifre care reprezentau ceva. Noi am greșit una, dar nu conta. Doar totul era pentru spiritul UTMB. Cele 4 cifre, rearanjate, însemnau … înălțimea Mont Blanc 4810m, deci era ceva semnificativ pentru concurs. Fain, acum ea vrea direct la UTMB… sau la cursa cea mai scurtă de la UTMB. M-am liniștit, n-are vârsta, nu poate da vina pe mine. 🙂
IMG_20160824_141654.jpg IMG_20160824_192628.jpg

Apare o schimbare de plan pentru cursă… Era o idee frumoasă să ajungem împreună la Saint Gervais să ne vadă copiii, așa că am fost de acord cu Gabor să alergăm împreună prima parte, primii 21km, iar apoi, dacă ritmul era asemănător, să continuăm și noaptea ce urma.

Asta însemna că la cursa mea puteau să fie modificări și de fapt am și împărțit-o la modul cum am mers în 4 etape.
Mai întâi câteva poze de la start. Ne-am așezat acolo cu mai bine de o oră înainte, să putem privi și simți ce înseamnă o atmosferă ca de corridă.

IMG_20160826_170718.jpg IMG_20160826_170832.jpg IMG_20160826_164215.jpg
Prima etapă a fost Chamonix – Saint Gervais – 21km, în care am alergat alături de Gabor. Am mai și povestit, era doar începutul, încălzirea. Gabor era ușor mai lent pe coborâri, dar aveam ritm bun. La Saint Gervais am ajuns cu câteva minute întârziere față de grafic, 2h50min față de 2h45min.
A venit a doua etapă, în care am alergat cu Gabor, dar nu cot la cot. De fapt el avea o țintă de timp mult mai rezonabilă, de 40h, nu 34h ca și mine, așa că nu avea sens să se grăbească mai ales la început. Era important pentru amândoi să avem ritmul nostru, mai ales pe coborâri e o solicitare suplimentară să mergi mai încet, să frânezi după ritmul altuia. Așa că am preferat mici pauze în vârfuri sau pauze suplimentare la PA-uri, deci să poți face și ceva util în așteptare. Așa ne-am înțeles, să ne anunțăm când încetăm să mai mergem împreună, să nu ne stresăm și să alergăm ca iepurii unul după altul. A fost fain, mi-a făcut plăcere să alerg împreună cu el, cel puțin pe distanțe scurte-medii suntem apropiați ca nivel. La 7500 a mers foarte bine.
La refugiul Croix de Bonhomme, km45 știam deja că va urma despărțirea. Urma coborâre. La Les Chapieux, km50 ne-am strîns mâinile și ne-am urat succes.
Porneam în cea de-a treia etapă, de recuperare timp, cu bun simț, dacă se putea. Din păcate euforia vitezei pe coborâri mi-a creat o febră musculară de care nu am scăpat până la sfârșit. Ce să-i faci, din când în când mai ești copil. Am luat doar o jumătate de aspirină o dată, mi-a făcut bine, dar cum nu mai luasem nu am vrut să fac experimente chiar acum, am mers pe siguranță și mai lent.
Știam că sunt în urmă față de grafic, n-am avut răbdare să mă uit cu cât. Acum știu: 8h25min față de timpul estimat de 8h05min. Toți din lista mea au fost mult mai iuți decât calculul hârtiei, sub 8h, deși terminaseră unii în 35-36 ore.
Astfel că am început aventura de unul singur destul de tare. Urma urcare. La Col de la Seigne aveam 10h41min față de 10h26min, recuperasem chiar mai mult decât se vede pentru că la punctul precedent am și stat să aștept. Ajunsesem pe poziția 633, cu peste 100 poziții recuperate.
La Lac Combal, km67, după coborâre, începusem să-mi simt mușchii și a trebuit să o iau mai încet. Coborârile erau și abrupte, cu bolovăniș, și mai ales spre Courmayeur m-au liniștit cu totul, fiind numai trepte de pământ separate cu lemn sau rădăcini. Și asta kilometri întregi, până aici coborând peste 4000m diferență de nivel.
Poze de pe traseu făcute de mine:
IMG_20160827_150820.jpg IMG_20160827_150832.jpg

La Courmayeur am intrat în etapa a patra și ultima: alergarea și mersul să rezist la infinit, indiferent de ce urma. Eram la km80, poziția 547, 15h14min de la start, dar la aproape 2 ore față de țintă. A durat ceva și să-mi iau bagajul, să-mi schimb șosetele, să-mi schimb bateriile la gps, să-mi iau altă pungă de mâncare etc. Dar aveam șanse la 36ore.
Până acum mă lămurisem de niște aspecte diferite și față de TDS. Coborârile erau mai solicitante, nu era atâta drum de țară la vale. Concurenții din jur erau foarte liniștiți, nu făceau gesturi în plus. Alergau foarte economic, nu tare dar constant.
M-a distrat o femeie, probabil englezoaică, care se plângea că i-e somn. Era cu un grup. I-am sugerat să cânte, ceva simplu. 🙂 Așa am făcut și cu Gyongyi la Propark mai apoi. Am cântat “un elefant se legăna”. Infantil, dar ține faza. Cântam în studenție tot felul de cântece simple și repetitive când eram obosiți în excursii și ne prindea noaptea, țin minte și acum coborârea de la Vârful lui Pătru la lacul Oașa, unde ocolirea ni s-a părut interminabilă. O prietenă chiar a vrut să traverseze înot lacul, iar un coleg tot dădea în gropi până ne-am dat seama că umbla pe întuneric cu ochelarii de soare. 🙂 Nu mi-a venit în minte cum să-i dau exemplu, dar un prieten de-al ei i-a dat unul. Ne-am mai întânit de vreo 3 ori până la final, ne recunoșteam chiar dacă era noapte.
Un lucru care pe mine (și nu numai) mă termina psihic era ocolirea. Nu eram singurul afectat. Ajungeai la localitatea de destinație dar nu o luai direct spre punctul de alimentare, ci ocoleai pe poteci localitatea până ajungeai aproape. E drept că nu încurcai astfel deloc circulația, dar mai dura peste o jumătate de oră să ajungi.

Totdeauna pauzele lungi strică. Mi-a fost greu să ajung la refugiul Bertone după Courmayeur. S-a făcut și foarte cald. Mă străduiam să merg cât mai bine, dar fără mișcări suplimentare. De febră musculară scăpam temporar după ce se obișnuiau mușchii cu coborârea, și asta însemna să fie cel puțin jumătate de oră de mers la vale.
La Champex Lac, km122, aveam 25h46min, poziția 530. Era de ploaie, se vedea în depărtare, și începea să picure. Urma din nou noapte. M-a prins ploaia cu tunete și fulgere sus, pe La Giete (1884m altitudine). Și beznă. Mai vedeam luminițe de la concurenți departe, dar în rest pe lângă mine pustiu. Cred că mulți se opriseră, fulgera pe lângă mine. N-aveam ce face, n-avea sens să mă întorc. Noroc că traseul nu mergea chiar pe creastă, ci sub ea, mai erau și conifere din când în când, mă bucuram când le vedeam. Am umblat foarte încet, aplecat, cu bețele târându-le după mine. Am văzut acum că am avansat până pe poziția 458, dar asta pentru că eram cam singurul nebun pe sus. Deja trecuseră 29 ore. Foarte bine mi-a prins echipamentul obligatoriu care era de calitate. Mi-am luat și suprapantalonii la refugiul Bovine de după Giete.
Poze de la organizatori:
34227110.jpg 34181473.jpg 34220802.jpg 34201966.jpg

Apoi vremea s-a calmat, s-a făcut frumos. M-am întâlnit cu Bogdan Petruțu la Vallorcine, cu 20 km înainte de finish. Mi-a dat o pastilă de săruri și două de BCAA  (mulțumesc), dar de senzația de somn n-am scăpat. 🙂 Pe urcarea de La Tete aux Vents, abruptă, era să pic o dată, noroc cu bețele. Pășeam atât de rar și legănat că mi se făcea somn. M-am consolat că măcar ajung pe ziuă și o să-mi iasă pozele bine la finish. De această dată n-am fugit ca nebunul la linia de finish, să dau timp la fotografi să se așeze. De altfel organizatorii au pus linia tehnică de finish înainte, tocmai pentru a se putea bucura concurenții și cei din jurul lor de un final mai liniștit și eliberat de spiritul de competiție. Mulți așteptau să le vină prietenii, copiii, să treacă pe sub poartă împreună. Am încheiat pe poziția 470 la general, 182 la categoria V1H, cu un timp de 38h58min. Am fugit cât era necesar să termin sub 39 ore. Din 2555 de concurenți au încheiat cursa 1468.
L-am așteptat apoi pe Gabor, a terminat și el cu bine sub 42 ore, n-am reușit să-i fac o poză mai bună, am uitat să-l avertizez să nu se grăbească. Felicitări la românii noștri, și la finisheri și la cei care au fost nevoiți să abandoneze. Când încerci să te autodepășești se întâmplă să nu reușești, dar asta pentru că ai vrut mai mult.

Împreună am plecat apoi la Saint Gervais să ne odihnim. Mulțumim prietenilor români care ne-au însoțit la finish. În rest atmosfera a fost deosebită, acolo toată lumea din localități pune suflet la acest eveniment, am și spus în glumă că scoteam un timp mai bun cu o oră dacă nu spuneam de sute de ori “merci” la strigătele lor de “allez” și “courage”.
Ca o concluzie, la cursele foarte lungi am să-mi pun mai mult sandwichuri decât batoane. Efectiv asta am tot căutat la punctele de alimentare: pâine, salam, caș, supă caldă, cola. Și cel mai greu și periculos e drumul spre casă cu mașina, după atâtea ore de nesomn. Cursa am terminat-o cu bine, iar după ce am dormit suficient n-am avut nici o problemă iar la Propark Adventure n-am ajuns să am slăbiciuni evidente, atât că … evitam mișcările inutile.

La finish:

34194688.jpg

Regretul meu a fost că am dormit așa de bine că m-am trezit după premiere. Nici anul acesta n-am reușit să ajung, deși acum eram pe “partea bună” a tunelului. Mai trebuie să mă duc o dată.
Traseul meu, parțial, că m-a lăsat și gps-ul, așa am fost de lent. Lipsesc vreo 5h, 20km și 1000m diferență de nivel.

Top

 3.
Propark Adventure

Le pun împreună cele două concursuri. Prea seamănă ca efort. Să fac două introduceri? Nu-i cazul.

2016-09-02 07.49.27.jpg

Sunt însă și diferențe. Mari. Pentru că Propark Adventure e un concurs pe echipe. Minim o fată. Și e greu, anul trecut echipa mea a abandonat – Iezerele Cindrelului. Am avut și probleme tehnice la o bicicletă care oricum făcea irealizabilă încadrarea noastră în timp.
Acum a fost altfel. Mai întâi am încercat să mă lipesc de cineva cunoscut, de un prieten. Știam că Dan Jecan, care și el participase în altă echipă anul trecut și abandonase, era deja înscris. Ne știm de la CAR Universitar Cluj. Băiat de treabă, liniștit, obișnuit cu muntele, alpinist. Nu e el fan concursuri, nu l-am văzut participând la alergare sau bike, dar sunt lucruri mai importante decât acest aspect. Apoi a venit alături de noi Dan Lupșa. El e bun, uneori prea bun și e riscul că se plictisește. Dar mai important e să știi cu cine ai de-a face. 🙂 Am fost cu el la 4 Munți, ne-am înțeles, am mers bine împreună, chiar pe podium la categorie. Așa că știam că va trebui să-l lăsăm să povestească cu fetele de pe la punctele de control. 🙂 Și apoi a venit bomba: Gyongyi. Fata. Ea mai lipsea, nu știu cum de s-a hotărât și cum de-a vrut cu noi. Adică e foarte bună, orientaristă, hotărâtă, nu-i din aluat obișnuit. Și așa a luat naștere Pietrosul Rodnei, numele fostei echipe a lui Jecan. Mie-mi plac Rodnei… și toți munții din țară.

Ne așteptam la ceva greu. Adică dacă pui un termen limită de 50 ore e greu de crezut că scapi doar cu o noapte nedormită. Foarte secretoși organizatorii. Și frumos numele localității de … instructaj – Babarunca – județul Brașov. Apăi chiar putea fi startul oriunde în țară la ce munți am străbătut, se vede pe diploma noastră de locul 4: Piatra Craiului (startul pe bike până la urmă a fost din Zărnești), Iezer-Păpușa (trailul), Leaota, Bucegi, Baiului și Neamțului (finishul a fost la Babarunca).

Și încă ceva: nu poți spune că faci așa ceva de fun. N-ai cum. Adică numai dacă chiar ești masochist cu acte în regulă. Atunci e simplu, nu trebuie să gândești prea mult, trăiești doar clipa. 🙂 Pentru restul lumii, la care plăcerea se transformă încetul cu încetul din cauza oboselii și problemelor fizice într-o luptă cu tine însuți, totul funcționează pe bază de motivație și voință. Și mai ales să te gândești că ești în ECHIPĂ.
Mai jos sunt detaliile legate de traseu, ca de obicei fiind obligatorii doar trecerea pe la punctele de control în ordine și efectuarea probelor speciale unde era cazul, altfel erai penalizat cu timp de staționare.

IMG_20160907_103620.jpg

IMG_20160907_103629.jpg

Noi aveam un mare avantaj, fata. Ea se descurca singură. Și mereu cu gps-ul în mână. Doar pe urcarea de Leaota puțin am ajutat-o (mai ales Lupșa) la împins bicicleta. Dar a fost doar o demonstrație scurtă, câțiva zeci de metri, să vedem că suntem o echipă. Dar condițiile noastre inițiale nu arătau prea bine și de aceea nu avea sens să pomenesc sau să-mi doresc prea mult un podium. Și nu neaparat din cauza concurenței, care era puternică – cu echipa Grind “a lui Luci” care după ce-am văzut punctele de control era clar în mediul lor, echipa Vulcanii Noroioși “a lui Roșioru” care câștigase anul trecut (acum era cu Iulia Găinariu în componență), a echipei EcoXtrem “a lui Hajnal” și celelalte până la 21, ci mai ales din cauza noastră, a băieților. Noi toți aveam câte o problemă fizică reală sau potențială: Jecan era în refacere după o căzătură la alpinism și la vale nu se putea pune problema de alergare, Lupșa trebuie să aibă și el grijă, iar eu eram după UTMB, abia marți ajunsesem în Cluj după un drum în care condusesem peste 1700km. Mă simțeam odihnit, dar așa se spune că te simți bine înainte de moarte. Nu se știe niciodată. Clar era un lucru: nu puteam spune “hai să”, doar mă puteam baza pe experiența lor și să am încredere că toți vom merge cât putem de bine, iar dacă cineva rămâne în urmă e pentru că așa e mai bine. Pentru toți.

Îi mulțumesc foarte mult lui Suni că a fost alături de noi ca suport. A renunțat chiar la triatlonul de la Sfântu Gheorghe la care trebuia să participe duminică. Acum, la sfârșit, sper ca toți coechipierii și el sunt mulțumiți de ceea ce am făcut, de cum am fost ca echipă. Eu sunt mulțumit. Că am fost buni sau nu, asta pot spune ceilalți, concurenții noștri. Poate le-am dat ceva emoții, eu m-am străduit. 🙂 Am încheiat pe locul 4, în 49ore și 28min, adică în timpul regulamentar inițial. Pe ultima urcare spre pasul Predeluș asta ne-am propus. Cum am avut motivație s-a văzut…

2016-09-02 00.36.44.jpg 2016-09-02 00.36.41.jpg

A contat foarte mult ”pierderea” a 3-4 ore de somn din noaptea dinaintea startului. Am făcut ședință cu privire la viitorul traseu și vreau să spun că așa a rămas. Cu o singură răzgândire, dată de condițiile din acel moment și de … o ultimă încercare. Meritul traseului este aproape în totalitate a lui Suni și a lui Gyongyi. Eu doar mi-am pus coordonatele PC-urilor pe gps și am spus “da” ca la nevastă. 🙂

S-au adunat mulți km – 282km, 8500m diferență de nivel, din care 56km și 3000m au fost la trail.


Nu voi face o descriere a traseului ales, sunt convins că știu alții mai semnificativ să o facă. Mai bine insist pe partea romanțată. Și se vede și pe trackuri, iar dacă sunt unele întrebări sigur răspunsurile sunt anticipabile.

14141608_1256700267697771_3327909323327901956_n.jpg

Prima parte de bike ne-a purtat de la Zărnești la Peștera Liliecilor – PC1. Acolo am intrat cu Jecan și am luat o poză cu un liliac. Brrr… cică o specie de noapte. Adică e specializat… Cum și ceilalți circulă noaptea, bănui că ăsta e muma lor, noaptea nopții și coșmarul coșmarurilor. Și unii îi iubesc. 🙂 Am poză cu el dar n-o pun, să nu speriu blogul. A, da, am vrut să scap de intrare în peșteră și să fac o ambuscadă, să fur hârtia de la cei care deja se întorceau. Erau însă scrise cu număr de echipă.

14289831_1223141011070984_6355471228304544536_o.jpg 14241492_1223141791070906_1447633400413816401_o.jpg

La PC2 Dâmbovicioara a avut loc identificarea arătării din peșteră și proba specială de arhitectură din zonă. Am avut de identificat o casă după cum a fost construită, să le spunem numărul, Dan Lupșa a găsit-o, pe bike.

2016-09-02 12.07.26.jpg 2016-09-02 12.07.25-1.jpg2016-09-02 12.10.33.jpg

Podu Dâmboviței a fost PC3. Am mers de data aceasta fluent, ne acomodasem unii cu ceilalți și deja am avut câteva învățăminte de tras. Aici am trecut la trail.

La PC4 Poiana Pietricica am avut de identificat niște frunze specifice. Cred că le-au mâncat animalele din zonă, că noi 2 din 7 nu am găsit. Am preferat să fim penalizați cu 2x5min, că tot era timp de masă. De fapt de la început spusesem că concursul acesta de aventură se poate transforma ușor în concurs de cine doarme mai mult dacă nu trecem probele speciale. Chiar am făcut niște calcule. Nu știu sigur dacă ne mai puteam încadra în timp, dar sigur ne puteam îngrășa. În orice caz aici a ieșit Jecan la rampă, a dat două răspunsuri corecte la întrebările băiatului creț care ne-a povestit și de arii protejate la Babarunca. De acum preventiv am să trec pe trotuarul celălalt când văd vreun brunet creț pe stradă, să nu-mi pună întrebări. Dar acum știu că măcrișul nu are toxine (la cât am mâncat, cred) și că molidul e specia dominantă în zonă. Practic, degeaba cauți plante prin pădure, trebuie să te uiți prin poieni dacă vrei ceva deosebit.

Am ajuns și la PC5 Șaua Funduri. Conform fișei de concurs, aici urma să fim informați dacă următorul punct e Vărful Păpușa sau e un punct mai jos dacă vremea e neprielnică. Lozul a fost câștigător, meritam după atâta lene din noi să urcăm pe Păpușa. Am urmat triunghiul roșu și am ajuns în valea Dâmboviței. Iar Dâmbovița…

Până la Vârful Păpușa am urcat în neștire. Ne-a prins noaptea, așa că a fost bine că la întoarcere urma să avem aproape același traseu. Au fost peste 5 ore trecute de la PC5 la PC6 Păpușa, mai precis de la ora 15:42 la ora 21:13. Acolo oamenii au fost bucuroși de oaspeți, nu mai văzuseră fețe umane de ceva vreme. Am făcut și poze.

IMG_20160902_211512.jpg IMG_20160902_211450.jpg

Și în sfârșit am ajuns la Podu Dâmboviței PC7. Gata cu trailul. A fost lung drumul, aveam interzis la alergare, doar era la vale. 🙂 Am avut și aici o probă specială, am identificat dintr-un puzzle o specie de cerb. Denumire în latină. Și apoi am avut liber la echipare. Ceea ce am și făcut. Cred că am băgat puțin în sperieți concurența aici, dar noi nu am plecat practic din Podu Dâmboviței la ora 1:30 ci la 5:15. Cam mare pauza, ne-a costat. Oricum eu n-am putut dormi, nu pot dormi până nu duc o treabă la capăt. La partea asta mai trebuie să lucrez, la pauze. N-am dormit deloc nici la UTMB. Adică cele 39 ore plus că startul a fost vineri la 6 seara și înapoi la pensiune am ajuns la ora 14 duminică.

2016-09-03 01.32.48.jpg2016-09-03 01.47.32.jpg

Dacă până aici pot spune că traseul a fost greu, de aici am făcut la push bike într-o veselie. Adică pentru știm noi cine, a fost chiar fun. Îmi place Leaota la nebunie, la 4 Munți anul acesta am avut-o de urcat dar era în sens invers. Ai de urcat, dacă nu faci pauze sigur îți zboară toate gândurile din cap, bune sau rele. Scapi de toate. Acum mă uitam pe trackul din iunie și cu jind la vale, pe unde cu plăcere aș fi schimbat sensul. Am ajuns și la PC8, aproape de vârful Leaota, la intersecția dintre muchia Leaotei cu Militarca. Aici altă probă specială, pe care am trecut-o ireproșabil. Au fost întrebări sigur crețe legate de suprafața pădurilor, de munți etc. Aici în sfârșit mi-am putut ajuta coechipierii, mai știam și eu câte ceva, plus că am fost la ședința de la Babarunca unde ni s-au dat niște informații. Iar eu numere pot ține minte, nu trebuie să aibă logică, deși ajută. Era deja ora 10.44 dimineața. Concurența noastră avea ore avans în față, iar de cei din urmă nu ne făceam probleme.

Cică așa se obișnuiește în Șaua Strungulița, vezi Bike 4 Mountains și poza de mai jos.

14215781_1084051194976691_1707150625_o.jpg

N-am crezut că ne poate lua peste 5 ore să ajungem la Bolboci la PC9 – ora 16.06, dar viața bate filmul. Dacă așa scrie pe hârtie așa este. Mai că eram îngrijorați că nu prindem proba de caiac în timp util. Am făcut echipă cu Lupșa pentru cele 3 repere mai îndepărtate și au rămas Gyongyi cu Jecan pentru cele 2 mai apropiate. A avut o logică alegerea aceasta, de fapt au fost mai multe motive. Și acum consider că a fost bine așa.

2016-09-03 16.39.49.jpg

2016-09-03 17.12.31.jpg

La ora 17.13 ridicam ancora spre PC10 grota Sfânta Ana – Sinaia, Bucegi. Am făcut proba de rapel la crepuscul, aproape noapte și am plecat la ora 20.35.

2016-09-04 00.54.56.jpg2016-09-03 20.09.54.jpg

2016-09-03 20.19.32.jpg

PC11 a fost stâna din munții Baiului, se modificase traseul și punctul se mutase mai jos, nu pe vârful Baiul Mare. Și se schimbase și limita de 50 ore, se mărise cu vreo 3 ore, până la ora 13 duminică. De întrebări scăpasem, nu mai erau probe speciale. Se pare că am mers bine. Ora 23.40 am bifat trecerea. Eram la aproape 2 ore de echipa EcoXtrem, mai aveam șanse, dar trebuia să schimbăm ceva. Totul sau nimic. Și acea schimbare a fost traseul. Singura schimbare față de ceea ce stabilisem cu “da” înainte de start.

N-a funcționat pentru că trebuia să mergi. Bine, adică ca la șosea. Dar am încercat. Noi am luat-o prin nord, Clinciu prin sud. Aceeași logică în spate, motivele ușor diferite.
La somn în municipiul Săcele:

IMG_20160904_034247.jpgIMG_20160904_034143.jpg

Când urcam spre pasul Predeluș PC12 ne-am întânit cu Hajnal și ai lui. De aici încolo a contat motivația cu timpul sub 50 ore. Pentru că puteam.

Au încheiat oficial concursul 6 echipe. Bravo învingătorilor! Și felicit în continuare toate echipele participante, nu contează unde au ajuns. Anul viitor vor dori să deslușească mai multe probe speciale. Și la mine a funcționat anul acesta. Și mă bucur că echipa Iezerele Cindrelului a ajuns așa departe și a încheiat pe locul 9, când coboram de pe Păpușa ne-am întâlnit, ei urcau spre bucuria câinilor. 🙂 O parte din inimă mi-a rămas la acea echipă atunci, așa cum o parte îmi va rămâne alături de Pietrosul Rodnei.

Și am ales Marathon 7500 ca premiu pentru anul viitor. Așa, ca să se știe! 🙂

IMG_20160905_100318.jpg IMG_20160905_085520.jpg IMG_20160905_085454.jpg 14183780_1259218070779324_4735222476783677249_n.jpg 14222233_1259218560779275_4019365212820428378_n.jpg 14215212_1084051141643363_2099675622_o.jpg 14233384_1084051444976666_757500749_o.jpg 14192537_1259218150779316_4305042472561848612_n.jpg 14191903_1259218227445975_1277398770097908012_n.jpg

Totdeauna las un spațiu în timp când scriu despre un eveniment ca să fiu mai lucid, cu atât mai mare cu cât sunt mai obosit. Acum pot spune că mi-a plăcut chiar dacă am avut de împins mult bicicleta, că am avut de învățat și că oamenii de la această competiție sunt deosebiți, indiferent din care parte privesc concursul. Și anul viitor sper să ne reîntâlnim și să aibă în continuare inspirație pentru probele speciale. Și tot ca o concluzie, lăsând la o parte prima parte de bicicletă care a fost mai ușoară pentru că am fost și mai odihniți, toate celelalte treceri de la un punct de control la altul pot fi considerate concursuri în sine de trail sau MTB, unele chiar grele, gen maraton.

Mulțumesc coechipierilor pentru efortul lor, pentru timpul petrecut alături de mine. Dacă dintre voi doriți să scrieți aici câteva cuvinte, m-aș bucura. Să ne vedem cu bine!

Top

 4.

14233782_1084051241643353_1893629903_o.jpg

Mai jos sunt cuvintele scrise de Gyongyi despre cursă, mulțumesc!

Ai avut o vara incarcata. Cum spuneam si pe traseu, nu stiu cum puteti face atatea concursuri ultra. Felicitari pentru rezultate!
Frumos ai descris Veze concursul Pro Park Adventure, realist pe fiecare sectiune de parcurs, doar ca ai exagerat un pic in ceea ce ma priveste pe mine. Nu am fost nu stiu ce, stiti si voi cat m-ati ajutat in sus spre Leaota, in zona no bike! unde ne-au trimis organizatorii cu bike 🙂 , mi-ati legat bicicleta (Dan Lupsa si cu Veze) de a voastra si eu nu trebuia sa o imping pe cativa km, doar sa o tin sa nu se imburde… M-a ajuat enorm ca sa-mi revin si sa pot merge mai departe. Spre Papusa la trail la fel, eram foarte jos cu bateriile dupa ce am grabit pasul catre stana salvatoare. Aici Dan Jecan si cu tine Laurentiu ati stat si ati mers la pas moale de tot in urma mea si m-ati ajutat sa ajung pe Papusa. Ti-am gatat gelurile si apele si sandvichul lui Dan Lupsa 🙂 . Dan Lupsa mi-a luminat drumul cu frontala lui din lateral pe toata coborarea de la CP11. Etc.
A fost o echipa buna spun si eu. Echilibrata. Nu ne-am certat. L-am avut langa mine pe puternicul Dan Lupsa, pe istetul si calmul Dan Jecan si pe cel “cu de toate” bune pentru un astfel de concurs, Vezentan Laurentiu, care tace si face 🙂 , te sprijina la greu si ce e cel mai important, merge. Ca asa cum arata si track-ul, e mult de mers si pe Suni baba 🙂 , el ne-a ajutat cu planuitul, eu doar am executat.
Eu nu pot sa spun nici azi ca mi-a placut 🙂 , prea greu pentru gustul meu, iese din categoria sport pentru mine, asa-numita “bomba” nu s-a recuperat nici pana azi. Dar ce pot spune e ca daca asta am zis ca facem, atunci a fost bine cum am facut noi toti. Si asta mi-a placut. Multumesc coechipierilor si lui Veze ca m-a chemat si ne-a adunat laolalta.
Nu mai merg niciodata! 🙂 )

Top

Jun 302016
 


Au fost două concursuri pe care nu am vrut să le ratez, chiar dacă a trebuit să duc lupte grele şi în afara lor. 🙂 Fiecare din acestea au fost o combinaţie de provocare şi plăcere, dar fiecare în moduri diferite.

ziua 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
la finish X-Man – From X-Man Oradea proba full

Erau programate să fie la distanţă de 4 săptămâni unul după altul dar din cauza vremii Bike 4 Mountains a fost amânat cu 3 şi uite-aşa a apărut întrebarea: e bine să mergi la amândouă?  Pentru răspuns, primul meu gând m-a purtat la scena din “Cei trei muşchetari” cu lupta dintre D’Artagnan cu viitorii lui prieteni Athos, Porthos şi Aramis. Firesc, efortul meu principal va fi la primul concurs, care era şi pe echipe, iar triatlonul de tip ironman probabil va fi o umbră a celui de anul trecut, deşi pentru el m-am tot pregătit un an.
Căutând traducerea originală a textului din Alexandre Dumas pe internet şi recitind-o, am avut încă o dovadă clară a cât de mult pierd copiii de azi folosind pentru lecţii şi teme la şcoală doar rezumatele cărţilor pe care noi le citeam uneori pe ascuns noaptea, mascând lumina să nu ne vadă parinţii care credeau că dormim. Şi asta pentru că efectiv lectura te captiva, nu era o obligaţie. Ce pierd în primul rând? Farmecul scrierilor! Pentru ei scriitorii nu sunt decât o colecţie de procedee artistice şi de opinii ale cine ştie cărui critic sau băgător de seamă.

― Cum, ― făcu d’Artagnan, ― întîiul dumitale martor este domnul Porthos?
― Da. Ai ceva împotrivă?
― Nu, de loc.
― Iată şi pe cel de al doilea. Întorcîndu-se spre partea unde arăta Athos, d’Artagnan îl recunoscu pe Aramis.
― Cum, ― făcu el şi mai uimit decît întîia oară, ― cel de al doilea martor al dumitale e domnul Aramis?
― Domnul este cel cu care mă bat, răspunse Athos, arătîndu-l pe d’Artagnan cu mîna şi salutînd tot astfel.
― Şi eu tot cu el mă bat, adăugă Porthos.
― Dar abia la ora unu, lămuri d’Artagnan.
― Şi eu tot cu domnul mă bat, spuse şi Aramis apropiindu-se de ei.
― Da, dar abia la ora două, se amestecă d’Artagnan, cu acelaşi glas liniştit.
― Şi acum, fiindcă v-aţi strîns toţi laolaltă, ― începu d’Artagnan, ― îngăduiţi-mi, domnilor, să vă cer mai întîi iertare. La auzul cuvîntului “iertare”‘, un nor trecu pe fruntea lui Athos, un surîs semeţ juca pe buzele lui Porthos şi un semn de împotrivire fu răspunsul lui Aramis.
― Nu mă înţelegeţi domnilor, ― urmă d’Artagnan ridicîndu-şi capul luminat în clipa aceea de soarele ce-i aurea trăsăturile fine şi îndrăzneţe, ― vă cer iertare dacă s-ar întîmpla să nu-mi pot plăti datoria faţă de toţi trei, căci domnul Athos are dreptul să mă ucidă cel dintîi, ceea ce răpeşte din valoarea poliţei dumitale, domnule Porthos, şi ceea ce-o face aproape egală cu zero, pe-a dumitale, domnule Aramis. De aceea, domnilor, vă cer încă o dată, iertare, dar numai pentru asta, şi acum, în gardă.”
No, cam aşa şi cu rezultatele mele la cele două concursuri la interval de mai puţin de o săptămână… 🙂 Şi urmează Swimathonul de la Cluj, unde înot câteva minute pentru tinerii de la Centrul Daniel, adică relaxare.

1. Bike 4 Mountains – 17 – 20 iun
2. X-Man Romania – 25 iun
 1.

Bike 4 Mountains
E declarat concurs, dar mai întâi de toate este plăcerea de a pedala în munţi prin locuri în care cu greu şi puţini ajung. Ai de parcurs trasee în 4 munţi – Iezer-Păpuşa, Leaota, Piatra Craiului şi Bucegi, trasee pe care un turist obişnuit cu hărţile montane avute la dispoziţie cu greu şi le putea creiona. În plus a intervenit şi munca de a face ciclabili kilometri de poteci, uneori fără să fie la bază nici măcar urme de animale. Toate acestea s-au întâmplat pentru că oameni care şi-au petrecut viaţa prin acei munţi au dorit să împărtăşească lumea lor şi cu alţii care ştiu să aprecieze ce văd. Mă bucur că mă număr printre cei din urmă. Ne-au povestit organizatorii de numeroasele zile petrecute la amenajare şi m-am convins de acest lucru în concurs.
Merită citit articolul lui Horaţiu Câmpian de pe freerider.ro , descrie foarte bine traseele şi atmosfera de acolo. La câteva zile au apărut pe site şi cuvintele câştigătorilor – Timy Păcurar şi Kelemen Arpad.
Eu am avut în plus bucuria de a trăi un fel de remember when I was young, participând alături de sora mea Simona în echipa Vezentanii. Au fost echipe tari la toate categoriile, iar la general misiunea câştigătorilor n-a fost deloc uşoară. La mixt, unde eram direct interesaţi, au fost la start 13 echipe şi pot spune că au fost foarte bune. Au fost răsturnări de situaţie pe podium zilnic, s-au întâmplat accidentări, probleme tehnice, căderi fizice care au decis câştigătorii abia la sfârşitul ultimei etape.
Acum, în postura nouă de “iepure” am putut înţelege cu adevărat şi stările trăite acum doi ani de Dan Lupşa, coechipierul meu de atunci şi am apreciat foarte mult efortul Simonei de acum. Mulţumesc! Poate va scrie şi ea aici câteva cuvinte, aşa cum a făcut Dan acum doi ani.
Ca la orice concurs serios ne-am studiat adversarii, pe mulţi dintre ei îi ştiam şi le ştiam posibilităţile. Mi-am dat seama că multe din fete sunt apropiate de nivelul meu şi pot fi chiar mai bune. Oricât de mult mi-aş fi dorit, oricum le întorceam, nu ne puteam considera decât outsideri, mai ales că Simona n-a avut prea mult timp să se antreneze. Concluzia a fost de genul – să fim bucuroşi dacă terminăm pe locul 5, dar sperăm şi la mai bine. Ne bazăm pe constanţă, sperăm să mergem din zi în zi mai bine.
start etapa 1 Iezer-Papusa – From Bike 4 Mountains 2016
Etapa 1 Iezer-Păpuşa a fost mai deosebită ca acum doi ani. A avut înainte de coborârea finală de 6km o zonă de neutralizare traseu de 15km. A fost etapa în care s-a conturat pregătirea fiecărei echipe, ne-am putut da seama în realitate cum stăm.
Am încheiat pe locul 6 dar cu specificaţia că echipa Andreei Dan (care era în faţa noastră) a avut probleme tehnice ireparabile şi practic de acolo Andreea a continuat concursul singură pentru a fi finisher. Nu mă aşteptasem ca Hoinarii să termine primii la 10 minute de restul, nu mă aşteptasem ca Patricia să fie aşa bună şi să termine pe locul 3. În fine, de fapt oricât mă uitam la alţii, cel mai important era să mergem noi bine. Mă aşteptasem ca fetele tinere să fie primele. Mi se părea că locul 1 era deja adjudecat de Hoinari care erau peste ceilalţi ca pregătire, tot ce trebuiau să facă era să nu forţeze, eventual să aibă o pierdere controlată dacă urma o zi mai proastă.
profilele etapelor – From Bike 4 Mountains 2016
numar de concurs – From Bike 4 Mountains 2016
Etapa a doua Leaota avea la început o urcare grea de peste 17km şi peste 1000m diferenţă de nivel. Va fi greu pentru noi să progresăm pe coborâre. Nu aveam alt atu totuşi.
A fost cred etapa care a contat cel mai mult, care a afectat cele mai multe echipe. Echipa NoMad Merida CST3 cu Suzi a avut o cădere fizică, Hoinarii au avut primele probleme tehnice, de la Mountain Riders Tibi se accidentase la mână şi erau cam dezamăgiţi, iar noi cu atâtea probleme în jur am terminat abia pe 7! A fost etapa în care Giant Team a Patriciei a terminat prima la peste 18min de următorii – echipa Formula Prima a lui Emese Fodor. Emese cu Joe Indianul aveau să fie de fapt una din puţinele echipe care a mers ceas, constant, etapă de etapă, progresând în clasament încet şi sigur. Noi deja aveam probleme cu Siculus Alpin Club a lui Karacsony Kinga, care clar erau mai buni pe urcări, iar etapele următoare se încheiau pe urcare. La general am rămas pe locul 6. Deja şansele noastre de “mai bine” de locul 5 erau mai degrabă vise.
etapa 3 Piatra-Craiului – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 3 Piatra-Craiului – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 3 Piatra-Craiului – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 3 Piatra-Craiului – From Bike 4 Mountains 2016
Etapa a treia Piatra Craiului n-a început prea bine. 29’er pentru Simona, dar cauciucurile ne-au jucat festa. Numai de întârzieri din motive tehnice nu aveam nevoie, conform devizei “noi nu putem avea luxul să greşim”. Ca multă lume, am avut şi noi probleme cu noroiul de la început. S-a adunat pe schimbătorul faţă noroi cu carul şi pur şi simplu ne-am oprit că nu mai putea coborî pe foaie mică. Cunosc tipul de schimbător, era clar că intrase ceva acolo şi se blocase. Jumătate din bidonul Simonei şi aproape tot al meu s-a dus pe curăţare până am scos pietricica. Am crezut că toţi au trecut de noi, am aflat pe urmă la Hoinarii au avut probleme şi ei. Am pierdut câteva minute care au contat. Pe pârâu a trebuit să trec în faţa echipei BikeExpert Racing Team a Ralucăi Cătană tocmai ca să-i grăbesc şi să încerc să-i ajung pe Siculus, sperând ca Simona să nu aibă probleme. I-am ajuns din urmă pe când să scape de pârâu pe Siculus şi măcar ştiam că nu-s la mare distanţă. Cu 20km înainte de final, pe coborâre, la PA-ul dinainte de Prapăstiile Zărneştilor i-am şi depăşit dar degeaba: tot au terminat cu aproape 15min înaintea noastră, urcând în clasament în faţa noastră.
Partea bună a fost că pe vreo două porţiuni de coborâre în viteză Simona a fost mai rapidă ca mine, iar partea proastă a fost că, deşi am rămas pe 6 la general, echipa NoMad Merida CST4 a Doinei s-a apropiat la 6 minute de noi.
etapa 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
Etapa a patra şi ultima din Bucegi e cea care-mi place cel mai mult. Aş spune că mi se potriveşte dacă nu ar fi porţiunea finală de 6km de urcare pe asfalt în Cheile Grădiştei. Aveam să încercăm să ne menţinem cât putem în faţa Doinei până la porţiunea de push-bike, iar de acolo consideram că cel puţin în spate nu vom mai avea probleme. Nu ştiu cât m-au crezut pe cei de la Siculus când le-am spus că nu ne luptăm cu ei, că cele 9 minute avans ale lor sunt prea mult pentru noi având în vedere finalul în urcare.
finish etapa 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
clasament final mixt – From Bike 4 Mountains 2016
Cert e că pentru prima dată am împins din cand în când pe Simona, că la push-bike am ajuns în faţa Doinei şi aproape de Siculus, că la PA-ul de la baza urcării finale i-am văzut pe Siculus care s-au grăbit să ridice ancora şi să plece. Am pierdut incă aproximativ 3 minute faţă de Siculus pe acea urcare şi în final ne-am clasat pe locul 5, cu timpul total 20h21min44s, la peste  o oră de locul 3. Hoinarii abandonaseră.
Podiumul a fost Giant Team, Formula Prima şi Mountain Riders. Dacă e vorba de părere de rău e că puteam fi noi pe locul 4. 🙂 Atât, că oricum şi locul 5 nu ni s-a datorat doar meritelor noastre ci şi conjuncturii. În rest, foarte mult ne-au plăcut traseele, nu ştiu dacă mai rabd 2 ani până să parcurg ceva asemănător. E altceva MTB-ul faţă de alergare. Voi mai căuta vreun concurs care măcar pentru o zi să-mi aducă aminte de 4 Munţi.
Foarte frumos concurs, deosebit şi greu! S-a văzut la premiere că lumea nu prea mai avea putere să spună multe. Acum doi ani echipele de pe podium au spus fiecare câteva cuvinte despre cursă. Impresiile lor pozitive “de acasă” sunt însă împărtăşite şi vor rămâne scrise, am şi citit câteva.

Top

 2.

ultimele pregatiri inainte de start – From X-Man Oradea proba full
X-Man Oradea – proba full
Urma pentru mine în 5 zile ironmanul de la Oradea. Speram să mă pot recupera, având în vedere că n-am tras la maxim. Am promis că dacă nu mă simt bine abandonez şi că nu forţez. N-a fost greu să mă ţin de promisiune. 🙂 De fapt problema principală a fost capul, care judeca dar nu mai avea hotărârea de a aplica o decizie şi o amâna la infinit.
A fost alt fel de concurs. De această dată n-a mai fost la mijloc farmecul unor peisaje, provocarea unor coborâri, drămuirea unui efort ca să rezişti 4 zile, monitorizarea coechipierului ca să ştii cum să mergi, ci a fost vorba de un efort extraordinar care parcă începe cu o joacă – proba de înot. Ai un termen limită de 2h20min pentru 3,8km de înot în 8 ture, dar parcă nici nu contează, ieşi răcorit din apă, oricât de caldă e tot nu simţi zăpuşeala de afară.
Dar toate se adună. Aici parcă încurajările contează mai mult, iar problema e că nu-ţi dai seama cât eşti de sfârşit sau proaspăt decât după ce începi proba de alergare, poate la câţiva kilometri.
Pe mine proba de înot m-a “liniştit” complet. N-am reuşit să mă adaptez la apă, n-am fost în stare să iau decizia de a-mi da jos ochelarii deşi nu vedeam cu ei balizele (înainte cu o zi am dat o tură fără ochelari, că-i uitasem, n-am avut aşa probleme dar tot am făcut vreo 500m), cred că mai mult m-am agitat stânga-dreapta decât am înotat. Aveam gesturile de la baba-oarba, n-am reuşit să înot relaxat decât spre sfârşit când m-am hotărât să nu mă mai uit decât la mal chiar dacă urma să fac apoi o ajustare de zeci de metri spre balize. 2h05min08sec a durat proba mea de înot, am ieşit printre ultimii (poziţia 71).
From X-Man Oradea proba full
Bicicleta, 180km, iar n-a mers ok. M-am trezit de la început cu o durere uşoară de cap de care nu izbuteam să scap. Era şi tot mai cald. Eram dispus să fac un anumit efort şi acel efort însemna 26km/h media, nu 30 sau mai mult. Abia după 60km, după ce am renunţat să mai iau la schimb bidoane cu izotonic şi am trecut pe apă, stropindu-mă regulat, am început să-mi revin, să intru într-un echilibru. Erau peste 38 grade şi schimbam bidoanele la fiecare trecere pe la biserica din Cetariu, deci de 2 ori pe fiecare tură din cele 5 care rămăseseră din cele 7. Şi nici n-am mai fost depăşit, avioanele deja trecuseră. Timpul cumulat la bike cu cele 2 tranziţii şi prima tură de alergare a fost de 7h16min42sec (al 43-lea timp).
selfie cu prieteni in timpul alergarii – From X-Man Oradea proba full
From X-Man Oradea proba full
La alergare a fost în sfârşit acceptabil, nici n-am alergat rău, 4h40min (al 29-lea timp). Am fost mulţumit că nu m-am simţit aşa sfârşit ca anul trecut, dar şi timpul meu total a fost mult mai slab, cu peste 1h30min (14h02min12sec, poziţia 42 la general şi 11 la categorie).
Mulţumesc încă o dată pentru sprijinul celor din jur, pentru umorul comentariilor, pentru gheaţă… Adaug ce-am scris şi pe FB.
O doamna (eram in stadiul de memory erase de alergat in nestire fara ganduri si nici nu stiu cine era) statea la tasnitoare. Cand i-am spus ca mai am peste 20 de ture nu s-a descurajat. 🙂
Dupa finish m-am dus la PA-ul cu gheata sa mananc ceva si sa-mi revin. Din experienta, dupa efort mare, la cateva minute ma simt mai slabit si trebuie sa mananc si sa beau ce pot pana atunci si abia apoi sa ma relaxez. Si in orice caz nu-mi place sa vorbesc, e un efort suplimentar. Asa ca mi-am lasat tot ce tineam in maini, inclusiv medalia si panglica de finisher la standul de bici.
Masaj, prima data cand mi se face, langa PA, multumesc! Apoi tot la PA ma pomenesc luat in primire de Marmota (care terminase de ceva vreme) si de voluntari: mi-au dat rosii sarate, gheata, tot ce am vrut. M-au pus sa ma asez pe blocurile de gheata si dupa cateva minute, Marmota: ar trebui sa te ridici si sa pleci, ca altfel n-o sa mai poti umbla. Eu: am terminat! M: Si de ce nu spui asa? Eu, in gluma: am constatat ca e mai bine sa te duci la PA-uri ca si concurent, nu ca si finisher… 🙂
Să ne vedem cu bine şi sănătoşi şi dacă se poate la concursuri mai normale! O vreme…
Multumesc pentru poze fotografilor!

Top

Jan 182016
 


A venit vremea unui scurt rezumat al anului 2015, cu activităţi din … un pic de timp liber.

From Activitati

De la Maraton Piatra Craiului şi Walking Month au mai trecut cateva luni şi câteva concursuri frumoase. Au fost pentru mine concursurile de trail – Făget Tour, November Run Bistriţa – şi câteva de orientare, că tot încerc să mai învăţ câte ceva pentru Propark Adventure din 2016 – Cupa Berii, Cupa Toamnei şi Cupa Moşului. Hotărât lucru, pentru mine berea e ca o otravă la concursuri, iar încercarea mea de încheiere a unui concurs între prieteni de tip Beer Mile s-a încheiat cu un eşec – am fost singurul care am abandonat. Nu puteam lipsi de la CicloMoş, aşa că împreună cu Tudor am cutreierat puţin Clujul alături de prieteni. Pun câteva poze de la aceste evenimente mai jos.

faget tour2.jpg faget tour1.jpg faget tour.png november run bistrita.jpg november run bistrita1.jpg november run bistrita2.jpg november run bistrita3.jpg november run bistrita4.jpg november run bistrita5.jpg cupa berii.jpg cupa toamnei.png cupa mosului4.jpg cupa mosului.jpg cupa mosului2.jpg cupa mosului3.jpg ciclomos.jpg ciclomos1.jpg ciclomos2.jpg beer mile.jpg

Şi acum câteva repere – am participat la câteva concursuri deosebite, şi am trecut în rândul lor pe toate cele pe echipe pentru că sunt altfel:

Spuri Balaton Szupermaraton (echipe) – alergare şosea – Turul Balatonului 194,2km în 4 zile – în echipa TusnadMarathon cu Hadnagy Jozsef şi Mihai Pantiş (mulţumiri şi lui Horaţiu Morar care a fost cu noi şi a concurat separat)

DSCN1447.JPG etapa 2.png DSCN1531.JPG ppic_Spuri_BSZM_2015_0242.jpg ppic_Spuri_BSZM_2015_0400.jpg traseu.JPG

Propark Adventure (echipe) – aventură, munţii Perşani – în echipa Iezerele Cindrelului cu Cristina Trancă, Cristina şi Ady Beleanu

DSC_3377.jpg DSC_3298.jpg 11401169_944184982299923_4253645601488742218_n.jpg 11417813_946695728715515_1537435459121554708_o.jpg DSC_0002.JPG DSC_4504.jpg DSC_4583.jpg DSC_0004.JPG 11238975_946693885382366_6317110550580654416_o.jpg 10583052_946696475382107_3311632652205658813_o.jpg 10479914_946699945381760_106757078813243566_o.jpg 10448658_946699898715098_7948260002542627004_o.jpg

XMan Oradea – triatlon tip IronMan – 3,8km înot, 180km bike şi 42km alergare

11.jpg 11004521_927635397303946_7280335793807374871_o.jpg 11312768_467912136709348_2174997345815751995_o.jpg 11062125_927627283971424_1757738439638842636_o.jpg 11707868_807797039319295_1260870499437875854_o.jpg 10644538_736970363078884_8090108063784424202_o.jpg 11698950_807804542651878_1705109213325082332_o.jpg 12.jpg DSC_0005.JPG DSC_6020.jpg

Marathon 7500 Bucegi (echipe) – ultratrail 100km/7500m+ diferenţă nivel – în echipa Regi şi Pioni pentru a doua oară cu Adi Cosma

11845147_951192558279666_9178961684359772104_o.jpg 11145107_816895795076086_4267204344393130133_o.jpg 11792042_943896775675911_3311856879545956124_o.jpg DSC_0002.JPG DSC_0007.JPG clasament 2015.png

Traversarea Tarniţei – 6,5km înot

11749737_1009245369109930_1179340301_n.jpg Vezentan_Laurentiu.jpg

2×2 Race (echipe) – ultratrail 45km/4200m+ diferenţă nivel – în echipa Absolut Explorer cu Langviser Zsolt

11885013_1194076210609871_8956505644142009286_o.jpg 11886182_1195258970491595_4736141555681517788_o.jpg 11892294_1194076157276543_3641331947608970451_o.jpg DSC_0007.JPG

TDS Sur les Traces des Ducs de Savoie – ultratrail 120km/7300m+ diferenţă nivel

27790843.jpg DSC_0133.JPG Carte-TDS-2014.png Profil-TDS-2014.png rezultat vezentan TDS.png

Walking Month (echipe) – locul 1 – câţi paşi poţi face în echipă pe lună – peste 1 milion de paşi contribuţia mea – în echipa Ultrarunners cu Andrei Sovereşan, Radu Kis şi Ianko Slovak

12184152_187096224962190_1945671516453510050_o.jpg 12185050_187092408295905_9078544803440615824_o.jpg 12186613_187094151629064_6027992010462785652_o.jpg 12189459_187095618295584_6996167307215455891_o.jpg clasament final.png lau1.png ultrarunners2.png

Sunt multe de spus despre ele şi am scris la timpul potrivit. Mai trebuie să adaug iniţiativa Clujul Pedalează care a adăugat la fiecare concurs de MTB şi unul de trail, în principiu pe traseul scurt. Au apărut astfel Cluj Bike Challenge şi Cluj Run Challenge. Am participat la fiecare din cele 3 etape atât la trail cât şi la traseul scurt MTB, aşa că am încheiat per ansamblu bine: locul 1 la categorie la trail şi 3 la categorie la MTB – traseu scurt. Probabil în acest an – 2016 – etapa a 3-a va fi de noapte.

11999569_953862948004642_6731153248428783109_o.jpg 12017692_953867541337516_5206858574214052512_o.jpg 11709780_1199937873356995_5796960312408279031_o.jpg _MG_2173.jpg locul-1-si-3.jpg

Pentru anul viitor, dacă totul merge bine, sunt deja înscris la Maratonul Internaţional Cluj (am fost la toate ediţiile), EcoMarathon, XMan Oradea, UTMB, 2×2 Race şi doresc de asemenea să mă înscriu la Bike 4(5) Mountains, Marathon 7500 şi Propark Adventure.

Să fim cu toţii sănătoşi şi să ne vedem cu bine!

2015 - p5din5.JPG 2015 - p1din5.JPG 2015 - p2din5.JPG 2015 - p3din5.JPG 2015 - p4din5.JPG