o poveste rezultata in urma crimei din Timis, a unor copii asupra unui copil
“…
Frigul o patrundea din
ce in ce mai mult, si totusi nu-i
venea sa se duca acasa; aducea
inapoi toate chibriturile, si nici un
banut macar. Tatal sau are s-o
bata; si afara de asta, si acasa nu
era tot asa de frig?
…
Mai trase inca un chibrit pe zid: si se
facu o lumina mare, in mijlocul careia
era bunica ei in picioare, si era asa de
stralucitoare, o privea bland si duios! –
Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand
s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai
vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei,
ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca
si frumosul pom de Craciun.
Si aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei.
Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare.
Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji;
erau la Dumnezeu…”
Una din poveștile copilăriei. Poate descrie oare A.I.-ul ochii ei, așa cum ni-i imaginăm noi? Andersen a scris-o în 1845. Poate a existat, poate mai e printre noi. Oameni săraci au existat dintotdeauna.
Dar mai citesc copiii noștri astfel de povești, create de altfel pentru ei? Nu rezumate depersonalizate, care nu reprezintă cu adevărat personajele și nici pe autor? Care să-i învețe să comunice fizic cu aproapele lor, să-l înțeleagă, să empatizeze cu el? Să înțeleagă că a nu avea o trotinetă nu e atât de grav și important ca a nu avea ce mânca și căldură în casă? Că dacă în film eroului îi crește mâna la loc, în realitate e un proces ireversibil, iar durerea nu se compară cu cea a unei julituri?
Au trecut revoluții industriale, nu a mai contat atât forța fizică. S-au ridicat femeile acolo unde le e locul, la egalitate cu bărbații. Și a venit revoluția internetului, am ajuns în epoca A.I.-ului, văzut de unii nu doar ca înlocuitor al omului. Al omului care e imperfect. Ci și ca entitate care să-l guverneze fără greșeală.
Dar ce a mai adus epoca aceasta? O maturizare forțată a copiilor, care prin mersul vieții sunt nevoiți să sară etape. Să sară fix acele etape care-i formează ca oameni, care au în plus față de A.I. sufletul. Și, în goana succesului materialist, copilăria se scurtează, se neglijează. Copilul e văzut ca o fabrică a viitorului. Una în care sufletul nu contează, ci doar avuțiile ce le posedă. Și da, rezultate în acest sens sunt: își începe viața de adult mai repede, poate conduce mai devreme, poate … multe, în online se descurcă chiar mai bine ca cei mari.
Iar acum se pune problema de a le aplica pedepse ca la adulți încă de la 13 ani. A îngrozit cazul crimei copiilor adolescenți de la Cenei, Timiș. Sărăcia reală sau imaginară poate împinge la multe. Frica e să nu se repete, să nu devenim imuni la așa ceva. Da, dar…
Dacă ar fi știut copiii ce spun ochii fetiței… dacă ar fi fost învățați că mai întâi de toate sunt oameni.
“Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua,
zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze… moarta,
moarta de frig, in cea din urma noapte a anului.
Ziua Anului Nou o gasi acolo zgribulita cu
gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.
“A vrut sa se incalzeasca”! zise cineva.
Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase
impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.”
Să nu trecem nepăsători pe lângă ea. Să punem pe primul loc omenia.
