Istria 100 Mile – o strângere de mână cu generațiile

Apa marii e totusi cam rece iar afara in mijlocul zilei te topesti de cald (încercasem să intru în apă).

9 aprilie

14 aprilie – după cursă, la premiere, am încheiat pe locul 1 la categoria 55-59 ani

Felicitări la toți! Mulțumiri celor care ne-au înconjurat și ne-au ajutat, în special băiatului meu Tudor.

Acum e 4 iunie. Ce țin acum minte sigur merită să rămână scris de amintire. A rezistat în memoria mea mai bine de o lună.

Preambul – pregătiri.
Unii își fac analizele medicale an de an. Eu merg la concursuri și în ultima vreme îmi place să deschid anul cu Istria 100 Mile. Câtă vreme pot încheia cu bine înseamnă că sunt suficient de bine pregătit fizic și psihic pentru anul în curs. În 170km cu 7000m diferență de nivel o problemă mai serioasă n-are cum să rămână ascunsă. 
Concursul de la Istria reflectă și pregătirea mea de peste iarnă și potențialul pentru un eventual UTMB la care evident mă înscriu aproape an de an. Sigur, n-am de unde ști dinainte cu rezultatul tragerii la sorți și pregătirea pentru Istria nu poate aștepta, nu vreau să leșin pe acolo.
Anul acesta iar am tras paiul scurt, nu merg la UTMB în 2026, am și avut șanse mai mici (n-am primit procente bonus) pentru că nu am bifat că merg “eco” cu avion și apoi tren sau autobuz. Pentru o întreagă familie de patru persoane nu e practic, am mai făcut așa și am pățit-o: Flixbus (mai uitați-vă și la reputație deși e cam unica opțiune) unde rezervasem dus și întors, ne-a dat cu flit la întoarcere, cică a intervenit ceva (poate întârziați cu influență, cursa nu s-a anulat). Noroc că-mi citisem mailul duminică noapte, o excepție. Am schimbat de luni la 9 (alesesem oră rezonabilă) la cursa de 7. Apoi a venit mesaj că iar e problemă și să iau ora 6 seara sau returnează ei banii. Ca urmare, după lungi căutări în care am pus la treabă și experiența unui cumnat de acasă, luni dimineață am tot schimbat la trenuri prin Elveția (și ei au avut reparații dar au avut autobuze) și Italia, abia am prins avionul de luni seară. 

Poate puțin mi-a mai tăiat din elan la Istria faptul că n-am fost selectat la UTMB. Nu spun că nu contează presiunea unui UTMB spre toamnă. Dacă scot la Istria “timp de UTMB” ca anul trecut (ceva sub 30h) înseamnă că la UTMB alergarea va fi zombi și potențialul meu va fi de 40h cu două nopți pline.
M-am străduit peste iarnă să mai recâștig din viteză pe plat, prea devenise alergarea mea ca mersul vioi al altora. De la Ecotrail din decembrie când mi-am decis punctul cel mai slab am tot mers prin parcuri să alerg. La Istria ai mult de alergat pe drumuri accesibile în ultimii 70km, speram să-i fac mai repede și să obțin un rezultat cel puțin mai bun ca anul trecut, anul recordului meu negativ.
Aveam ținte de timp nu exagerate.
1) Planul “Vis”. Știam că la categoria mea de vârstă să fiu sigur de locul 1 trebuie să închei în ceva peste 26h. De ce locul 1? Pentru că doar locul 1 la categorii e scos pe podium la Istria, alături desigur de premierea  open a celor mai buni 5 la bărbați și femei. Altădată ar fi fost accesibil 26h. Acum 26h era un miraj, dar sub 28h aveam mari speranțe.
2) Planul “Uman”. Îmi știam și adversarul principal, nu erau greu de găsit pe listă – un croat, Pedrag Nikolic, cu ITRA 601, mai mare ca al meu (564). Știam de anul trecut că are prima șansă, terminase pe locul 1 cu 27h07min. Eu avusesem 29h40min! Deci real aveam de luptat cu un timp de ceva peste 27h și era bine să știu poziția lui în cursă. 
3) Planul”Last minute”. Aveam trei repere: sub 29h, un timp mai bun ca anul trecut și … să nu fiu ajuns de cineva de la cursa de 110k.

Zilele premergătoare
Anul acesta a venit și Tudor să mă ajute. În mașină cu noi, o prietenă franțuzoaică – Chloe, studentă, ea alerga la 110km, prima dată la o astfel de distanță. Până la Umag am mai schimbat condusul între noi, toți aveam carnet. Când era Tudor șofer ne-a oprit pe autostradă în Croația o mașină cu girofaruri. Băieți antrenați nu glumă, am trecut pe starea de medium ca să emit în primul rând calm la toți din jur (după Twin Peaks). N-am înțeles de ce, poate pentru că e mașina cam veche (ce să spun, ca și cum bagi de vină calului bătrân că are dinții gălbenejiți sau poate au crezut că Tudor e prea tânăr. Dar avea de peste 1 an carnetul.
Am ales trecerea prin Croația pentru că e mai interesant drumul. Și să vadă și Chloe măcar Motovunul, aflat pe parcurs. Nici nu știu cum s-a făcut seară când am ajuns în Umag.
La Istria ca de obicei multă lume bună și mulți prieteni. Am citit cele scrise de Dorin Danciu – mulțumesc, are acum un blog. Poate citiți și voi. E fain să scrii, sunt multe motive pozitive s-o faci. 
Sigur că ne-am tot întâlnit în plimbări cu amici. Dar lumea era cam stresată, se simțea acea febrilitate ca în fața unui examen de viață. Și eu eram la fel, parcă doream să mă odihnesc acum cât n-am reușit tot anul, deși eram pentru a șaptea oară. Înainte de cursă au venit pe la mine Oana, Cristi, Beatrice cu Dorin. Da, îmi aduc aminte că regretam că nu voi avea la dropbag niște răcituri ca mâncare consistentă. Pentru  mine contează și caut să văd pe traseu orice mi-e familiar, de acasă, din copilărie. Foarte mult contează moralul la un examen greu ca să continui să lupți. Și nu uit că mâncarea sănătoasă din tinerețe nu era aceeași ca și acum. După zeci de ani de mâncat sănătos te alegi doar cu stresul alegerilor și greșelile tinereții. De ce n-am mâncat salam cu soia?

Despre planurile de cursă ale celor din anturajul meu, ambițiile lor? Eu nu întreb neaparat, mai interesant e să mă gândesc cam ce plan aș avea eu în locul lor, la nivelul lor, știind câte ceva din trecut. Mă gândeam că Oana va dori podium la open la 170km după experiența de anul trecut (adică sub 24h, iar la 22h nu e sigur locul1), că Dorin și cu Cosmin Pașca după rezultatele de la Bucovina Ultra Rocks vor spera chiar la mai bine ca Oana (deci setați și voi undeva în top ten la open, iar ieșim la sub 24h) și Cristi sigur va dori podium la 21km pentru că anul trecut a fost la secunde sub…   
Dar la o cursă de 170km multe se pot întâmpla. Am remarcat că Oana nu mai dorește să facă nimic de anul trecut (n-a mai participat de exemplu la gala vedetelor) și, la spusele Oanei că băieții sunt foarte bine antrenați, am replicat că ar trebui să meargă ca și la Bucovina împreună cu ea noaptea ca să încheie în fața ei, nu să se grăbească în față de la început.
Chloe avea planurile ei, cursa de 110km începea doar sâmbătă dimineața, trebuia să alerg eu destul de prost și ea foarte bine să ne putem intersecta pe traseu, adică să mă ajungă. La ce planuri aveam eu și la estimarea ei ar fi trebuit să închei cu peste o oră înainte. Realitatea a arătat că a încheiat cu câteva minute în fața mea și vina a fost comună.
Mai sus în acele tabele scrise de mână este o comparație de timpi ai mei din 2022, 2024 și 2025, alături de timpi ai unor alergători pe care i-am considerat reprezentativi pentru Chloe din 2025 la 110km, Fabio și Corey. I-am ales și pentru că apărea particularitatea simpatică de a se face diferențierea cea mai mare între ei în primii 40km, Buzet – Prapoce – Brgudac – Trstenik – Buzet. La cursele lungi de multe ori câștigul de timp cel mai mare se face la început și apoi lumea normală intră în siajul oboselii și a beteșugurilor clasice.
 
Până la urmă cu Tudor am stabilit că vineri mai bine e să viziteze Istria, să vadă ceva nou și să nu se streseze seara că nu ajunge la timp la punctele de suport, apoi să nu doarmă toată noaptea urmărindu-mă. E suficient dacă ajunge la Buzet dacă poate, știam că ajung dimineață, sau la Livade, ultima posibilitate. Și-a făcut un plan, a luat mașina, în Umag nu erau funcționale încă închirierile de biciclete electrice, a vizitat o cascadă, a avut peripețiile lui. 

Cursa
Vineri ora 17, standard, start din Labin. În Labin parcă ne-am ascuns cu toții să ne putem concentra. Parcă aveam ceață pe ochi, n-am văzut pe nimeni până cu 3-4 minute când ne înghesuiam cu toții sub ploaia de încurajări și muzică antrenantă.
Acum am început mai bine ca anul trecut, nu aveam acele rețineri cauzate de niște aventurări precedente pe Muntele Mare prin zăpadă și jnepeni. Și totuși, când mă uit acum la timpii celorlalți… rachete, parcă erau la maraton. Trece deci Plomin (km15) și vine Moscenicka Draga (km35) cu traseul tehnic de coborâre până acolo, lângă mare. Mă apucă somnul. Nu știu de ce, e ceva neobișnuit, mie mi-e somn la ultra poate pe la 3-4 dimineața sau după. Nu merg picioarele dacă etajul superior guvernează în dorul lelii. Mi-e teamă să nu trag o trântă pentru că nu funcționează bine reflexele. Și uite-așa trece timpul. Ajung la Poklon (km52) mai rău ca anul trecut, nu trebuie să mă uit la ceas, mai știu pe unde prindeam înserarea în urcare spre vârful cel mai mare al Istriei – Vojak (1394m), care se vede din depărtare din toate părțile.

La Trstenik  (km84 – mai aveam 88km) am ajuns la ora 7, ora de start de la cursa de 110k a lui Chloe din Buzet (aveau de făcut o buclă de maraton prin Trstenik cu revenire la Buzet). Măi dragă, dacă mai am ceva ambiție, să nu mă ajungă ea! Intra în funcțiune punctul 3, planul “Last minute”. Am ore avans, spre trei, avea și urcare, eu cam scăpasem de cele lungi și grele. Intrase în sfârșit un mesaj de la Tudor, primul la categorie – evident Nikolic – avea peste 30min înainte. 30 minute nu mă sperie la o cursă atât de lungă, e chiar o încurajare. Doar m-am antrenat la plat și abia aștept să ajung la Buzet, următoarea mea haltă. Trebuie doar să mă trezească ceva.
Foarte mari probleme am avut cu semnalul la mobil, parcă mai rău ca anii trecuți. Nu înțelegeam de ce Tudor nu scrie, începeam să-mi fac griji pentru el și nu pentru cursa mea. Îl lăsasem într-o excursie spre nu știu unde. Dacă iar l-au oprit cu mașina? Dacă s-a descărcat acumulatorul și e cu bicicleta undeva pe coclauri? Iar cu mașina avusesem probleme la Cluj, nefolosind-o mult timp avea episoade când părea că nu funcționează bine pompa de motorină și murea motorul din mers. Făcusem eu câte ceva cu ajutorul prietenului AI, că ăsta nu intră în vacanță dacă-l plătești, apelasem la el pentru că mecanicul plecase în Grecia. 

În sfârșit ajung la  Buzet (km100), dar e trecut de 9.30. Cel mai slab timp ever, sperasem undeva între ora 8 și 8.30. Dar ce-i o oră, acum sunt mai antrenat pentru ceea ce urmează.
Tudor e acolo cu pancarda cu “Haide Veze!” Mă ajută cum poate, experiența lui se limitează la cum a fost acum ceva ani la Mureș 24h. A cumpărat ce a găsit prin magazine, pentru mine e bun orice în completare la supa de acolo… deși nu mă așteptam la crenvurști cu muștar și altele asemenea. Cred că are o părere cam deformată despre ce mănânc. Până și eu mă crispez, peștele sanitar al familiei. Una e slănina și alta e hotdog-ul. El în schimb e foarte restrictiv la alimentația lui, cred că filtrează și aerul. E clar, tot așa mă pricep eu la ce mănâncă ca și el la obiceiurile mele. Important e însă că mi-a adus cu drag și mă străduiesc să mănânc. Și plec cu gânduri mari deși aflu că Nikolici e la vreo 40-50minute în față.

Mă panichez iar că nu scrie conform înțelegerii, nu-mi trece prin cap să restartez mobilul. Vine Butoniga (km117), locul unde mulți clachează de la căldură. Știu, că și eu în unii ani stăteam pe una din băncuțe și mă ridicam doar ca să-mi torn iar și iar apă în cap de la robinet. Nu degeaba e echipă de prim ajutor acolo și ei nu stau pasiv să se uite la tine, te întreabă mărunțișuri și se uită în ochii tăi să vadă câtă viață mai ai în tine.

Greu în ultimii ani cu schimbarea de traseu. În primul rând Buzet, punct de dropbag, abia la 100km, înainte era la 90km. Apoi PA Motovun a fost schimbat cu Livade (km132) care urmează după el. Adică mai urci și mai cobori un deal. Dar la Livade acum e Tudor. Îmi spune că sunt primul la categorie, abandonase la Butoniga Nikolici. Uf, punctul 2 planul “Uman” se îndeplinește fără meritul meu. Dar am un italian pe urme nu departe, la minute după estimări. I-am spus că cred că-l știu, l-am mai văzut și-n alți ani. Înalt, uscățiv… Am trecut de el pe prima urcare de după Butoniga, am văzut cum încerca din răsputeri să se țină de mine și pe moment nu realizasem de ce. Deci și el mă recunoscuse… Mică lumea, tot mai mică după o vârstă. Și, mai important, am văzut că nu mai poate. N-are cum să mă ajungă dacă eu n-am probleme.

Și uite-așa devine și pentru mine, om mai pe la mijlocul clasamentului, cursa antrenantă și interesantă! “Unde-i Oltul mai mititel trec și eu că-s voinicel”. Ce, doar primii au trăiri, ambiții și lupte? Ce, eu între “femeile de serviciu”, să nu mă laud cu mătura cea mai performantă?
La Livade mi-a mai spus Tudor că Oana încheiase deja pe primul loc la femei și șapte la open! Asta după ce la Buzet fusese parcă pe locul trei. Incredibil! 21h36min timpul ei, imensă diferență față de anul trecut – 26h46min.  

Vine Groznjan (km147), e cel mai greu segment de după Buzet. Și am și eu problemele mele, trebuie să mă opresc. Stau să mă gândesc oare ce am. În general soluțiile sunt simple și ai foarte puțin de ales. Dar când ești lovit de soare îți trebuie timp suplimentar. Chiar și așa reduta timpului de anul trecut pare să cadă. Și pentru asta pînă la Buje (km154) trebuie să alerg peste ce am arătat până acum, vine noaptea și nu-i bine să bâjbâi cu frontala pe acel segment cu potecile întortocheate de pădure de pini presărate cu tufe unde ușor poți să o iei greșit. 
Ajung bucuros la Buje pe lumină, mai am ceva până voi porni frontala, semn că stau mai bine cu timpul ca anul trecut (aveam peste 10min avantaj, o nimica toată). Și pe când alergam eu așa vesel mă strigă pe nume niște… localnici?! Sunt uimit, nu-i cunosc, aflu că sunt părinții lui Chloe, nu sunt sigur însă că am înțeles bine. Și nu sunt doar ei acolo, dar eram cam varză și nu am reținut. Și îmi spun că trebuie să apară și ea. Clar am subestimat timpii ei, la tineri degeaba te uiți la performanțele lor din trecut! Le mulțumesc, mă uit la ceas și îmi spun că musai trebuie să închei sub 29 ore (anul trecut, 29h40min). Măcar atât, dacă tot n-am reușit sub 28. Estimarea ceasului încă era peste 30h…

Lung drumul spre Umag, mai e și noapte. Apreciez că alerg bine pentru unul de la 170km încă aflat pe traseu. Și mai trec de unii alergători, mai sunt depășit de cei de la 110k care pur și simplu au altă treaptă de viteză. 
Mai sunt 5km și … Laurențiu, tu ești? Chloe! M-a ajuns, e și ea în treapta aia de viteză care-mi lipsește. Mă străduiesc un minut să n-o încetinesc, alergăm în paralel, prilej de încurajări reciproce, apoi îi mai văd o vreme frontala în noapte, se tot duce.

Și acum urmează un amănunt mai deosebit, îi dau porecla “extravaganța”, ce va rămâne înscris ca o curiozitate în memorie pe lângă rezultatele prietenilor.
În spatele meu simt că mai este cineva. Nu realizasem când alergam în paralel cu Chloe. Cineva cu frontala la minim. Chloe e deja pe la 50m în față, dispărea, și alergătoarea din spatele meu mă depășește. Tot de la 110k, concurentă cu Chloe. Mă gândesc că fără să vreau am ajutat-o pe Chloe, alergătoarea din spate nevăzând când și cu cât am rămas în urmă. Și mă întreb dacă vrea sau nu s-o ajungă pe Chloe, poate contează în clasament. Dar, în loc să gonească, aleargă ușor și se alimentează fără grabă. O urmez, până aici de înțeles, dar ce ambiții are? Și brusc face alergare cu genunchii sus, mișcări din brațe de înviorare și doar după aproape un minut țâșnește. Vă dați seama ce viteză aveam eu că abia țineam pasul și așa. După încă câteva secunde o văd că dă frontala la maxim și dispare. 

Am rămas surprins. Și m-am mai activat și eu. Eu la ultra încerc să alerg cu efort constant și fără mișcări inutile. Mai bine folosesc mintea decât pasul. Și alergătoarea aceasta, după 105km, când mai sunt 5km până la finish, când adversara fuge bine și nu se mai vede, când poate îi fuge de sub nas podiumul la categorie, bate pasul aproape pe loc cu furie în loc să fugă cât poate de bine? De curiozitate, o va ajunge sau nu? Sigur nici Chloe nu se va lăsa. Trebuie să mă uit în clasament, nu voi uita.
Dar până atunci, de ce mișcările acestea și risipa de energie? Am ceva de învățat din asta? Cu ce mă ajută când văd că am un adversar în față și vreau să-l ajung să fac un efort suplimentar care mă și  încetinește? … Poate doar dacă mișcările acestea mă trezesc și mă scot din rutina mentală. Ca o cafea când nu ai cafea. A pus mintea o întrebare și mușchii vor să demonstreze că ei pot și că trebuie doar un ordin.  Am să încerc și eu de fun poate la Maraton Apuseni.
Dar oare extravaganța asta nu m-ar fi ajutat după Plomin spre Moscenicka Draga? Și apoi după, pentru că nu reușeam să ies din letargie? Eu nu mai beau cola și nici cafea în curse, m-am săturat de ele, mai bine stau cu capul pe masă la PA-uri. 
Ce-ar fi totuși să mă concentrez și alerg mai tare, să ajung odată la Umag?

Rezultatul? Da, italianca a încheiat în fața lui Chloe cu câteva zeci de secunde și da, amândouă în cei 5km au câștigat cam 8min față de mine. Au fost însă categorii diferite, Chloe (ITRA 530) a încheiat pe locul 3 la categorie (sub 15h), Caterina Corti (ITRA 561) pe 5 la vârsta ei.

După cursă
În sfârșit lumea a fost mai relaxată, lumea mai vorbăreață. După felicitările de final din noapte – mulțumesc, duminica parcă prea repede a venit premierea. Și apoi tot prea repede a venit noaptea, abia de ne-am strâns după premiere mai mulți la o terasă, printre noi Zsolt Kovacs și Claudiu Beletoiu… N-am reușit să ajung la restaurant seara cu Oana, Cristi, prietenii… dar am fost invitat în compensație pe urmă la cazarea lor, luându-i pe Tudor, Chloe și ai ei. Ne-am pregătit ca de chef cu cumpărături, să nu venim cu mâna goală. Oamenii buni încap oriunde, nu? Le-am remodelat apartamentul. Multe au fost de spus, poate că ar trebui totuși să iau cu mine un ceas de șah să-mi limitez lungile monologuri, măcar de-un fifty-fifty eu versus restul lumii. 

Cristi a fost pe podium la open, Dorin a fost nevoit să abandoneze – avusese probleme fizice încă dinainte de concurs și acum n-au mai putut fi neglijate, Cosmin Pașca a scos rezultat foarte bun, și Zsolt Kovacs… Chloe un neașteptat 14h48min. Știu că așa cum Oana a venit din nou să demonstreze ceva și a reușit, cine va dori mai mult o poate face la anul.
Eu? Cu 28h56min și loc 1 la categorie care din cele trei planuri le-am îndeplinit? Noroc cu “Uman”-ul și ceva variantă din “Last minute”, dacă luptam cu AI-ul… 

Dar trebuie să repet cuvintele o strângere de mână cu generațiile. Pentru mine e emblematic acel podium cu doi români la capetele opuse (aproape, mai am o categorie sau două de atins). Podiumul cu primii la toate categoriile de la Istria 100 Mile, unde la capătul tinereții era Oana și la cel al senectuții eram eu. Pentru mine a fost ceva unic să-mi aud numele spus la o competiție internațională din circuitul UTMB, să dau mâna și să salut alergători foarte buni. 
Și mai rămâne de lămurit acel amânunt, extravaganța, acea risipă de energie înainte de o confruntare, când mai ai și finish-ul aproape. Ce ai simți când te-ai afla la un examen și alături de tine e cineva care în loc să caute soluția se roagă, dansează sau face gimnastică? Și, culmea, reușește?

Am vrut să fi scurt…

PS: Să închei și cu motorul. Totul bine până facem plinul după Budapesta, încă eram pe centură, 2000km mers impecabil. Tudor conduce, nici nu pornește bine și hâc – hâc, moare motorul. Trage dreapta, trec eu la volan, imediat oprește o mașină de remorcare aflată din întâmplare pe acolo. Le zic că mai încerc, să stea pe aproape. Și reușesc să turez motorul și schimb rapid vitezele trecând în a treia. Supraturat pe la 4000-5000rpm, mergem în urma tirurilor, mereu în a treia, cu 90-110km/h, fiind stresat de fiecare încetinire a celor din față. Renunță mașina de remorcare să ne urmeze, mă rog să ajungem la graniță. 400km am mers tot în a treia până la Cluj, a doua rar, cum a fost cazul în Pădurea Craiului spre Bucea. 

Rezolvarea, după ce înainte de plecare schimbasem filtrul de motorină și părea că totul se rezolvase? Am profitat că eram cu rezervorul aproape gol și am putut să-l inspectez. La model vechi de Nissan ca și al meu nu era pompa de amorsare motorină în rezervor. Singurul lucru mai deosebit era că parcă se vida rezervorul, când desfăceam bușonul se auzea un fâsâit. Poate de aceea nu mai putea trage bine pompa de înaltă presiune.
Citesc că soluția de moment ar fi fost să nu închid bine bușonul care are o supapă și care se pare că are niște orificii de aer înfundate. Bușonul e gândit așa pentru ca în caz de accident la rostogolire să nu se scurgă motorina. L-am curățat și l-am testat cu … gura. Ce mai contează niște inhalări de vapori de la motorină pentru unul ce mănâncă răcituri? Mai demult se folosea motorina în amestec în tratamentul contra păduchilor, am trecut prin asta și doar păduchii au avut de suferit. Cum aveam doar o șurubelniță de 3mm la îndemână am făcut pe furiș o mică gaură suplimentară în bușon. Să fie! Măcar pe aia o văd când e înfundată. Nissanul merge impecabil…