Deja anul acesta am participat la peste 30 de competiţii – MTB, şah, alergare, triatlon şi duatlon, aşa că acum alegerea mea a fost … evidentă: proba de alergare 23km. De ce? Pentru că majoritatea competiţiilor la care am participat au fost de MTB – maratoane şi XC şi simt nevoia unei schimbări cel puţin până în 30 septembrie, pentru că profilul principal al competiţiei Făget Tour este cel de alergare. Mai era o competiţie, mare, Ciucaş Trail, dar numele spune că e departe, aşa că am rămas în Cluj.
– mai multe poze pe picasa
 |
| o poză frumoasă, parte din atmosfera de concurs, felicitări autorului |
Ce mă leagă mai deosebit de Făget Tour? E prima mea competiţie de alergare la care am participat, acum 2 ani. Până atunci nu mi-am pus niciodată problema dacă sunt în stare să alerg pe o anumită distanţă, pentru că… mi se părea că pot alerga în neştire. Aşa-i când eşti tânăr, cerul e limita, culmea e că de multe ori ai dreptate. Şi acum doi ani, cu ceva probleme la picioare, am parcurs chinuit distanţa în 2h29min. Acum, studiind şi rezultatele de pe site, şi participanţii, ştiind şi cam care îmi sunt limitele, mi-am fixat ca ţintă un timp maxim de 2h06min, ca să sper să ating podiumul la categoria mea.
Fiind hârşit prin atâtea competiţii, fiecare cu parţile bune şi rele, eram curios cum va fi desfăşurarea concursului, cum a evoluat faţă de acum doi ani. Bănuiam că Sicardul folosit la cronometrare (acum 2 ani nu era folosit) provine din competiţiile de orientare şi era o noutate pentru mine: ai un cip înglobat într-un stic pe care-l porţi ataşat la un deget şi pe care-l introduci într-o “colivie” la punctele de control. Aparent e neplăcut că trebuie să te opreşti, dar nu deranjează prea tare pentru că toţi trebuie să facă asta, că oricum o scurtă pauză tot faci pentru alimentare. Ce legătură are Făget Tour cu competiţiile de orientare? Foarte mare, uitaţi-vă la rubrica contact de pe site şi daţi un search, asta dacă nu-i cunoaşteţi. Nici nu ştim noi clujenii cine ar trebui în realitate să fie cetăţeni de vază şi cine nu! SeppukuKulturaTV ne dezumanizează.
Din unghiul meu de vedere au fost numai părţi bune la acest concurs, începând cu programul care a fost respectat, marcarea ok (n-a fost nevoie de panglici, doar de indicatoare direcţionale pentru că era marcaj turistic pe copaci), locaţia de start-finish – restaurantul Roata – cu personal amabil, gulaşul foarte bun, clasamentul pus la timp, am primit până şi hârtiuţă tipărită la final cu rezultatele noastre, inclusiv timpii intermediari la PC-uri etc. Singurul meu regret e că sunt prea discreţi (un lucru specific văd şi concursurilor de orientare de la noi) şi nu se omoară cu reclama să vină mai mulţi concurenţi.
Ca observaţie, competiţiile pe distanţe relativ scurte ar trebui să fie privite mai cu interes şi de noi, competitorii, deşi tendinţa actuală e să cauţi mereu extremul, cel mai, cea mai… E foarte simplu de ce: se termină într-un timp rezonabil, nu oboseşte lumea aşteptând, nu se plictiseşte, eu de exemplu acum, la ora 18 … scriu, alţii au timp pentru alt program de weekend.
 |
| băieţelul era prea preocupat cu maşinuţele ca să vină şi el pe podium |
Şi acum despre cursa mea. Ţinta era clară, rămânea să încerc s-o realizez. M-am convins până acum că nu are rost să fac economie de energie la început, că şi aşa nu pot spune că sunt alergător şi nu alerg repede şi în plus de un lucru sunt absolut sigur: rezist până la final cu alergarea.
Aştept să ia startul MTB-iştii, unde în premieră la un concurs participă şi prietenul meu Luşu. Sper să-l prindă şi pe el microbul concursurilor de MTB, să-şi schimbe şi bicicleta cu una cît de cât competitivă. Nu vă descriu cu ce a participat şi totuşi s-a comportat onorabil!
Luăm startul şi noi, după 10 minute de la startul de MTB, fug şi eu mai repede ca de obicei, dar tot rămân în urmă. Totuşi, un semn bun: îi văd pe cei din faţă multă vreme, nu mă izolez în lumea mea, “nemuritor şi rece”. La primul punct de control, km5, am cam 25min, deci sunt şanse să mă încadrez în 2h. Ştiu că urmează tot urcare, ajung fete de la bicicletă, mai văd un băiat care se întoarce – probabil i-a căzut ceva, dar gluma mea că depăşesc bicicliştii se rezumă doar la atât. Categoric, concurenţii la MTB sunt mai buni ca acum 2 ani.
Reuşesc să ajung pe un băiat de 16 ani, ne încurajăm reciproc, mai ales când vedem în faţă pentru o clipă pe o fată. Trecem de PC de la Sălicea, de data aceasta pe urcarea vârfului Măgura baiatul ia avânt şi se tot duce. Reuşesc însă s-o depăşesc pe Ioana şi să-l ajung pe Ianovici din Braşov. A trecut deja o oră de la start. Bănuiesc că e la categoria mea şi cum îmi place să fie lucrurile clare, îl şi întreb pe coborârea de pe Măgura. Asta e, aleargă bine, abia mă pot ţine de el şi … e la categoria mea. Credeam că alergăm repede până trece Ioana de noi! Şi tocmai înainte Ianovici luase un gel, ce să-i faci, trebuia să-i studiez toate mişcările, să văd dacă pot avea undeva vreun avantaj. Nu mă surprinde că e în stare să se ţină de Ioana, ce mă surprinde e că pot şi eu mai repede. De acum majoritatea traseului e coborâre, nu fac paşii prea mari şi totuşi reuşesc să mă menţin la câţiva paşi de ei. E semn bun, înseamnă că nici concurenţa nu face paşi mari. Pot mai repede sigur dar aştept, poate e prea devreme. Îl ajungem şi pe băiatul care mă acompaniase pe urcare şi-l depăşim înainte de al treilea PC. Acum e acum, văd că Ianovici ezită să fugă după Ioana şi plec eu în urmărirea ei. Ce noroc am! Ştiu că fuge bine, dacă mă ţin de ea sunt grozav. Nu mă uit în spate, dacă vine cineva sau ţine ritmul, asta e, e bun, doar n-o să-i pun piedică. Trecem de şoseaua Sfântul Ion, spre surprinderea mea văd în depărtare doi alergători. Unul dintre ei nu poate fi decât Radu Vădan! Nu-mi vine să cred, dar … dacă lângă el e cineva de la categoria mea? Mai sunt maxim 5km, măcar să nu slăbesc ritmul. Are Ioana două încetiniri, trec in faţă, dar de fiecare dată revine. E ok, parcă dacă-s în faţă mă apucă durerile de genunchi. Nu reuşim să-i ajungem, cred că ea nici nu se obosea prea tare. În fine, trec în faţa ei definitiv, încercând să-i ajung. Parcă sunt Fata Morgana, nici urmă de ei. Începe coborârea abruptă din final. Cobor fără să frânez prea tare, mă mai sprijin de copaci. Cum a tot plouat pe parcurs, deja solul era alunecos. Pe când credeam că nu mai am nici o speranţă mă pomenesc la 5m în faţă cu ei. Îi ajung dar deja intră pe şosea. Mă aud că sprintez şi … sunt mai buni. Ultima speranţă, nu cred că i-a mai trecut la nimeni prin cap: să iau coliviile, să nu apuce să-şi introducă cipurile în ele. E glumă, o să mă uit totuşi dacă nu este vreo scăpare de regulament :)!
 |
| să ţin minte – hârtiuţa cu timpii intermediari şi cel final |
 |
| diplomă pentru prieten |
La finish, familia, un loc 2 la categorie şi, ce-i chiar important, am reuşit să termin în 1h58min datorită celor care m-au însoţit.
 |
| rezultate |
 |
Mulţumesc tuturor pentru atmosfera plăcută oferită, pentru concurs!
