Polignano a Mare – un orășel de vacanță, extrem de vesel, tânăr si colorat vara, despre care putine am scris, am oroare de a scrie pe mobil, parca as privi printr-o fereastra îngustă dintr-un bastion care nu mă lasă nici sa-mi adun gandurile. Sa punctez doar cate ceva despre cum am simtit viata de acolo.
Domenico Modugno s-a nascut aici, a fost in primul rand un mare cantaret si actor italian… La noi e cunoscut pentru melodia Volare, pentru succesul de la San Remo si Eurovision. Bine, cunoscut de generatiile cu cheia la gat, dar eu zic ca melodia Volare e nemuritoare.
Are o statuie langa mare, foarte expresiva, cu bratele deschise fix cum am vazut in cantecul lui in care interpreteaza zborul. Probabil a fost si un mare idol al femeilor, cu mustata si perciunii lui, dar mai ales cu cantecele lui despre iubire.
Pe aleea pietonala plina de terase Via Roma, asa cum noi de sarbatori punem tot felul de ornamente luminate, ei au pus versurile cantecului lui vestit. E inca un gest frumos, de romantism italian. De aceea am pus din nou acea poza cu Via Roma si, alaturi, poza cu un baiat care sare in apa, cumva cu un gest asemanator zborului. E una din placerile scaldatului in mare saritura in apa, poate si un gest prin care tinerii cumva se elibereaza de sub tutela protectoare a parintilor. Tineri care vin ca mareea zi de zi in acest orasel.
”Zbor” / Google Photos
Foarte viu oraselul seara si noaptea, dimineata fiind mai plin pe la plaje. Nu am vazut discoteci dar lumea e activa prin plimbari, sport ca alergarea si ciclismul de sosea (doar e și țara lui Marco Pantani), înotul de recreere si, de ce nu, prin povestile de la terase si cumparaturile de tot felul.
Mi-a placut si pentru ca lumea era in spirit de vacanta, fara griji și apăsări zilnice. Genul de atitudine: cand muncesti muncesti, dar cand te relaxezi atunci te relaxezi.
La câtă istorie încape in Italia e firesc ca denumirile de strazi sa aiba o resursa inepuizabila de personalitati. Ma bucur ca a încăput si Giuseppe Verdi alaturi de Aldo Moro, San Vito, San Benedetto, Francesco D’Assisi, Giuseppe Garibaldi…
”Lama_Monachile” / Google Photos
Și, ca sa fie pace, cand e vorba de italieni care si-au sacrificat viata in tot felul de razboaie mai mult sau mai putin corecte, dupa cum au dorit conducatorii vremelnici, au facut un monument pentru toti eroii, pentru cazutii din toate razboaiele. Una din strazile principale e Via Caduti di Tutte le Guerre. Pentru mine acesta e un semn de mare intelepciune.
Au fost multe de observat acolo, chiar daca m-am straduit sa-mi odihnesc și simțul critic. Despre micul și singurul meu stres din Polignano a Mare am sa pun o poză-două mai încolo.
Să aveți o vacanță plăcută oriunde va aflați!
DIAFANUL ECO-STRES
Polignano a Mare Puglia , am rămas dator cu exprimarea unei părți mai puțin plăcute pentru un turist în vacanță. Mă rog, să zicem controversată.
Și mă refer la reciclare. Sigur, ca element de referință este ceea ce este la noi: un succes (declarat de personalități politice cu greutate, inclusiv la propriu). Adică, la noi, la colectarea de peturi și doze de bere cu acel cod de reciclare, e așa un succes că trebuie să stai la coadă. E plin de profesori universitari cu saci de doze de bere, în rând cu medici și alte elite, și să nu uităm de pensionarii tineri – magistrații, care au multă vreme la dispoziție, veniți cu scăunelul de la 4 dimineața, ca-n comunism la coada la lapte și pâine pe bonuri.
Toți stau să primească bănuții, acei 50 de bani înmulțiți cu numărul de peturi. Nu prea mă am cu matematica subunitară, nu are valoare în ziua de astăzi, sper că totuși 20-30 de lei obțin. Problema e când mai apare cineva cu căruța plină de saci, cum e în Florești, n-am eu nervi să caut poza făcută pe furiș, nu de alta, dar calul era într-o postură cam jenantă: vomase pe asfaltul din parcarea unui supermarket. Și era înconjurat de hăndrălăi.
Dar cum e in Polignano, și mă gândesc cu mintea nițel aburită că nu e excepție? Am primit prin consemn mici tomberoane cu saci menajeri pentru sortarea: plastic și metal, bio, sticlă, alte reziduuri, hârtie și carton. Sub amenințarea unei taxe suplimentare de zeci de euro trebuia să le scot în stradă să fie colectate. Acolo în fiecare zi vine o mașină sau două de gunoi specific. Stând o săptămână am studiat intensiv problema, dar de multe m-am prins abia la sfârșit.
Cum e firesc, la terasele cu servire se ridica zilnic gunoiul de orice tip, probabil alt abonament. Dar cum noi eram turiști, trebuia să scoatem în fiecare zi altceva dar, prin logica universală, era firesc ca “bio” să fie ridicat zilnic pentru că pute.
Faza e că la început am fost destul de relaxat și nici n-am fost prea atent la explicațiile gazdei cu zilele și tipul de gunoi. Atitudine de vacanță, piș pe ei și regulile lor. Iar apoi mi-a fost jenă să mai întreb, fiind o dovadă că n-am pus preț pe efortul lui, mai ieftin clar ca suma “amenzii” de la sfârșit dacă nu sortam gunoiul.
Așa că în câteva zile am ajuns să scot zilnic pe stradă mai toate micile tomberoane, în speranța că se mai golește câte unul. Sigur că erau turiști cu spirit românesc (hai să fiu hater clasic) în ei care, dacă tot aveau tomberoane la dispoziție mai aruncau diverse chestii în ele. Adică le urcam pe unele mai grele ca la coborâre. Și nu era chiar ușor, abia încăpeam pe scările înguste, medievale, de acces.
Cel mai deranjant era la pet-uri. Au ajuns să nu-mi încapă în tomberon, erau cele mai voluminoase. A ajutat parțial să le calc în picioare să le comprim.
Dar la sfârșit am înțeles cum făceau alții și doresc să vă împărtășesc soluția genială, sigur vă va fi utilă. Ei își coborau sacii de peturi de pe terasele de la etaj, fără tomberon, cu sfoară sau coardă, prinzându-i cu o carabă (carabinieră). Noroc cu alergările de dimineață, că altfel nu mă prindeam! Ei, uite că pe lângă muzică, schi și ciclism, italienii sunt tari și la cățărat!
Dar tot mi se pare o împietate gestul: cum adică, de pe terasa mea frumoasă și mare, cu șezlonguri, cu vedere la Via Roma – cea mai tare din Polignano a Mare, cu vedere la versurile cântecului Volare ale lui Domenico Modugno, craiul născut acolo, pe care se plimbă rochiile vaporoase ale frumoaselor și tinerelor gazele, să las să se scurgă în jos sacul meu transparent cu peturi?
Un mare și traumatizant stres. Dovadă că scriu despre asta la peste două săptămâni de la revenirea în țară. PS: au trecut șapte luni, simt la fel revolta.
INTRODUCERE
(o rocadă/inversiune – adică am plasat uvertura aici)
Polignano a Mare – un orășel în care vezi, dincolo de aspectul turistic, inima și sufletul unei Italii împăcate cu trecutul și care privește matură spre viitor.
Este un orășel care a avut șansa să se desprindă din statutul de mic sat pescăresc de la malul mării, cum sunt cu sutele la Adriatica, dar și pe partea vestică la Ionică. Deși este într-o zonă considerată mai săracă, lângă Bari, infrastructura – în special trenurile, îl fac ușor accesibil. E urmarea unui plan bine gândit de dezvoltare și care acum, din poveștile ascultate, țintește Napoli și vârful “cizmei”.
Există multe locuri frumoase în lume, dar dacă nu se înlătură “tufișurile” care le ascund, rămân ascunse și necunoscute poate pe vecie dacă pleacă și ultimul localnic. Am pomenit de tufișuri pentru că nu demult am fost în zona Eger din Ungaria și acolo a fost evidentă diferența dintre obiective turistice: cele îngrijite inclusiv prin planuri europene ca Natura 2000 sunt vizitate, iar cele aflate chiar la sute de metri distanță, dar cu acces sălbăticit, sunt lăsate “pentru altă dată”, pentru niciodată.
CONSEMNĂRI
Dar să văd ce am consemnat atunci, la început de august 2025, cum am ajuns să descopăr o mică parte din Polignano a Mare. Eu văd puțin mai altfel locurile, îmi place să fiu în natură, în general alerg iar uneori folosesc MTB-ul. Îmi place marea, caut locuri discrete, folosite de localnici, unde nu trebuie să înot sub fluierul salvamarilor. Și uneori, fără să vreau, mai pășesc prin zone private, urmând țărmul mării.
7.08 Prima impresie
Seara. O prima impresie in imagini. Si o opinie: omul de grota a aparut aici.
Astăzi am alergat putin pe tarm.
Am ales să alerg spre Sud. Mă prinsese deja ora 10, iar planul era să mă răcoresc într-un vreun golfuleț cât mai depărtat. Și să văd pe unde mai stau turiștii la plajă. A fost o tură de 13km in alergare pe tarmurile Adriaticei spre sud, între Polignano a Mare și Monopoli , în cautare de plaje. Sau ceva ce sa semene cu ele.
Interesant cu mareele, se formeaza intre stânci mici oaze de apă ce presupun că se incălzesc bine dupa cum se grupeaza acolo copii si bătrâni.
A fost un prim contact cu casele trulli, sunt si la malul marii, dar mai rustice, nu cum se vad în prezentările pentru turiști.
9.08Alerg spre Bari
Ziua Nordului. Am fost zgârcit cu pozele. Rețin o cetate, multe domenii și plaje private, mai puțin plăcut pentru alergat la malul mării, iar soluția cu șoseaua o găsesc oriunde aș merge. Pentru turiștii clasici, cu mașini…
Deja știam Sudul, cât mă pot întinde și ce m-a atras în explorarea dinainte.
Seara dinainte a fost o mare de oameni, majoritatea tineri. O sărbatoare am auzit, a unui sfânt. Ar trebui ca anul bisericesc sa fie mult mai lung ca acela pamantesc. Deja nu se mai poate, riști să ratezi pe cineva. Și intri in păcat.
Nu m-am obosit sa fac poze, aș fi prins in cadru minim cinci persoane care făceau la randul lor poze sau selfiuri.
Am ramas cu pregatirile pentru o mica scena, cu cantecul unei fanfare, cu artificiile la 9 dimineata – ce poti sa vezi cand te trezesc niste bubuituri?
Si, daca sunt asa de “matinal”, cu energia buimăcelii am pornit la Monopoli, până să se trezească ai mei. Am înotat într-un golfulet si am trecut si pe la biblioteca de la malul marii. Una reala! Sigur, puteam sa citesc la adapostul unui trulli, in racoarea caruia vietuiau niste soparle.
Dar m-a prins dorul de agitatie…
PS. Citesc acum ca acele soparle din trulli sunt specifice climatului mediteranean, se numesc gecko, se pot urca si pe verticala (confirm) si umbla si pe tavane (confirm), au aparut si la noi si, bineînțeles că mi-am amintit de pieile gecko (fix așa se și numesc) cu mici ventuze folosite la schiurile de tura. Încă o inspirație a omului din ce vede în natură. Idee interesantă, se pare însă că nu va trece proba timpului.
Dar ce cărți în biblioteca de la malul mării! Mă uit la poze și ce descopăr? Le Garzantine L’Universale La Grande Enciclopedia Tematica 27 Volume! Sigur, nu toate – muzică, economie… Dar să poți citi o istorie a muzicii în țara muzicii? Scrisă de unii care se pricep, născuți acolo?
14.08 Plecarea
(povestea de la Alberobello trebuie pusă separat).
Acum toata lumea … bună zboară spre Alaska. Politica… Dar eu din Bari plec acasă.
La intoarcere am vazut mai bine traseul, am filmat decolarea – lina, apoi am vazut Dunărea cum am trecut prin Serbia fara munti semnificativi si am recunoscut creasta stancoasa a Coltilor Trascaului, Piatra Secuiului, Rimetea si Colțesti cu cetatea de langa. Virajele mai stranse mi-au aratat un pilot mai jucăuș, am intrat spre Cluj dinspre Jucu. Parcă a urmat traseul de tren de la Câmpia Turzii si asta m-a dus cu gandul la randurile de mai jos si la comparatia dintre importanta acordata traficului feroviar la noi si cea de la italieni.
Nu pot spune multe despre Bari, am fost doar in trecere prin acest oras de la malul Adriaticei. Doar despre transport, comparandu-l cu cel din Cluj-Napoca, un oras de marime asemanatoare, cu aproximativ 300.000 locuitori. Bari e pe locul 9 in Italia ca populatie, Clujul pe 2 la noi. Bari scade, lumea se muta la bani mai multi spre nord, Clujul e in creștere.
Săriți peste dacă nu vă place filozofarea – e despre trenuri, Cluj-Napoca vs Bari. Capăt de linie…
Nu ma concentrez pe autostrada, pe traficul auto, din ce am inteles de la un prieten s-au alocat fonduri de trei ori pentru acelasi lucru, asta e, la toti ne e greu.
Ce mi-a placut e ca se poate ajunge la aeroport cu trenul, ca se circula foarte bine cu trenul, ajunge la viteze si de 130-140km/h in zona Apulia a cărei capitala e Bari (mai mici ca la trenurile de mare viteza din nord). Ce e important e ca lumea nu evita trenul si acesta circula des. De la Polignano a Mare la Bari a fost 3eur biletul, cam 30km, apoi trenul l-am schimbat spre aeroport si a costat 5,5eur. Ai spatiu de bagaje, loc…
La noi lumea evită trenul. Care in acest secol nici nu prea circula… Am facut o schita, “la mișto”, cu gările/hattele de langa Cluj si cat de aproape sunt unele de Aeroportul International Cluj. Nu mai vorbesc de discutia despre aeroportul de la Câmpia Turzii, cu spatiu suficient de construire și mult mai putin supus capriciilor vremii ca “al nostru” de langa Someș.
Noi am reusit sa avem demontata calea ferata de la Cluj la Oradea, temporar. Acum, pentru ca acest temporar poate deveni chiar definitiv pentru viața mea atâta câtă va fi, mă tot intreb daca are legatura cu intrarea pe ușa din dos în Schengen, ca servitorii. Adica au demontat ca sa se refacă sau … să nu mai fie deloc?
Spunea un om deștept: un lucru pe care nu-l găsești când iți trebuie nu-l ai. Noi nu avem, de obicei când nu găsesc ceva cumpăr cu furie de atâtea ori până găsesc la timp, până se astupă gaura cosmică.
Gările noastre sunt jalnice, acum vreo zece ani am fost cu copiii pana la Boju să vadă tunelurile si sa vada si ei macar o data in viata cum e sa mergi cu trenul. Am scris eu ceva atunci.
La noi nu e un avantaj major sa treaca linia ferata prin localitati. S-au dezvoltat mai mult, privind in timp de zeci de ani, localitatile cu sosea buna si daca se poate nationala, nu cele doar cu cale ferata. Exemple sunt peste tot, sa va insir totusi unele care au cale ferata de langa Cluj si nu cred ca v-au interesat vreodata sa opriti acolo cu trenul… poate in alergare sau cu bicicleta să le priviți altfel: Nădășel, Mera, Rădaia, Dezmir, Tunel, Boju…
Știu ca ati platit 35 lei (7 eur) pe transport pentru autobuz de la Cluj la Bonțida, adica la Electric Castle. Știu că eu am dat vreo 60 de lei (12 eur) la taxi pentru aeroport – cartier Manastur. Si cred ca a contat enorm si timpul petrecut pe drum, aglomeratia. Să strabați Clujul ma gandesc ca ia aproximativ o ora ziua. Dar cum era ca un tren sa va duca de la gara centrala la Bontida, cum era sa ajung fara batai de cap de la aeroport la gara centrala sau chiar mai incolo spre vest? Sosea de legătura intre Gilău si Nădășel s-a putut face.
Stiu, la noi se prevede metrou. Pe acela sigur n-o sa-l apuc. Dar daca s-ar acorda mai mare importanta circulatiei trenurilor? Sa fie mai dese in zona metropolitana? Cu legaturi auto in locurile importante, fireste, dar ar fi mult mai scurte… macar pe axa vest – est, adica valea Somesului.
In Italia vad alta atitudine fata de traficul feroviar. Mi se pare mai practic pentru treceri spre zonele industriale. Bari nu are metrou. Bari are “commuter rail”, adica tren de suprafata. Sa sapi acolo cu marea aproape…
Sa va dau exemplu de gandire practica. M-a intrebat cineva acum peste zece ani ce as face eu daca ar trebui sa mut o institutie dintr-un loc in altul. Povestea cu fosta școala de la Meziad, o rană veche… dar actuală, ca iar a venit vremea comasărilor de scoli si poate de spitale. Cu ce as incepe? Cu activitatile specifice institutiei, cu acei oameni ai muncii, cu tot ce inseamna tehnica? Cu care dintre servicii? Si eu am raspuns ca as incepe cu serviciul contabilitate, casierie (inca nu era cam totul pe card, nici acum nu se pot face anumite lucruri), apoi restul birourilor. Se trage o fibra optica si, odata mutati “ganditorii”, musai sa se faca totul cat mai repede. Partea tehnica ultima, sunt investitii mai mari, mai apar lucruri neprevazute… Doar birouri la o scoala poti sa tot faci… Si sigur se vor gasi bani, ca nu-i de intors, ca pica capete de sus. Si nu s-a facut asa. Situatia a ramas neschimbata… adica nu, timpul lasă urme, scoala e in paragina si terenul acum e dat la altii. Retrocedări…
De ce dau acest exemplu? E mai usor cu tren decat cu metrou…
Dar cum au gandit cei de la Universitatea Babes – Bolyai? Și apoi fac sedinte cu ce au gresit de aleg viitorii studenti Universitatea Tehnica si nu UBB calculatoare/informatică? Adica studenții peste medie, care au reusit in ambele părți la admitere?
Ganditorii de acolo au decis sa mute sectiile de informatica la Chinteni, o comuna la peste 10km de centrul Clujului. Am uitat sa-l figurez, e undeva mai la nord de Clujana. Adica nu ei, birourile sa fie primii, ci pălmașii, adica profesorii care predau disciplinele si evident, studentii. Iar se sacrifica generatii, ca doar si ai mei au facut scoala la “seral”, că așa îi spun eu scolii de dupa-masa. De ce sa nu invete si la facultate cu norma intreaga stand 8-10 ore intr-un campus mancand fast-food si apoi intorcandu-se acasa spre seara cu autobuze ce fac peste o ora pana in zona centrala?
In fond, pentru cine e scoala si facultatea? Nu pentru viitor, pentru tineri?
Si ceea ce se doreste pentru Cluj nu e tot pentru “viitorul tarii”? Dar sa ne uitam ce se intampla in Alaska, sa speram ca va fi bine. Macar din partea aceea sa vina ceva lumina.
Gata cu gândurile și consemnările de zi cu zi. Scriu povestea despre Polignano a Mare. S-o pun totuși la început? Cine ar avea răbdarea să ajungă până la literele de aici?
One comment on “Polignano a Mare – zbor, cânt și albastrul Cerului – Italia de vis a lui Modugno”
One comment on “Polignano a Mare – zbor, cânt și albastrul Cerului – Italia de vis a lui Modugno”
Comments are closed.