E ușor de reținut data pentru noi, 1 Decembrie – ziua Marii Uniri. Sigur că, așa cum spun istoricii, e data în care s-a arătat voința românilor, dar noi și mai ales ei știm că nu e suficient doar atât, e ca la căsătorie. Chiar dacă-n “suflet și-n simțiri” pot spune îndrăgostiții că e suficient, unirea se face și la biserică ca să obții “inelul” sufletesc (nerecunoscut de stat), dar și la primărie ca să-l obții pe cel laic, materialist (fără valoare în fața lui Dumnezeu). Iar nunta de poveste, pentru public, poate fi oricând, dar pot fi preferate anumite date.
Așa și aici, Unirea a trebuit acceptată prin acorduri de la vecini și în special de la marile puteri… după destrămarea unor alte mari puteri. Și așa apare iar un lung șir de controverse, incluzând rolul Reginei Maria, veșnic am fost și vom rămâne cu istoria “neterminată”, ne plac bălăcăreala și jumătățile de măsură, amestecăm mereu plăcerea cu afacerea, nu le separăm. De fapt Tratatul de la Paris din octombrie 1920 a decis “arhitectura” finală teritorială și politică a țărilor după primul război mondial, dar au fost țări care n-au recunoscut de exemplu unirea României cu Basarabia – Rusia devenită sovietică și Japonia. Consecința? Unde a ajuns Basarabia și cum e împărțită? România a încheiat până la momentul Conferinței mai multe tratate cu țări ca Bulgaria și Austria, cu Ungaria la Trianon (iunie 1920, cu un regret veșnic al lor), deci Unirea s-a parafat în realitate în mai multe etape. Un exemplu de articol explicativ este aici.
Ca un corolar, noi românii puteam stabili și o altă dată a Marii Uniri, nu 1 Decembrie, să fie de exemplu o zi de vară, mai propice pentru o sărbătorire, cum spun unele voci. Dacă ne uităm pe harta lumii, multe țări au vara sărbătorile naționale. Noi am decis să stăm palton lângă palton, cu sufletele înghețate de frig. Dar toate se pot schimba în timp… important e ceea ce e în suflet, credința și obiceiurile noastre. Dacă le pierdem Unirea e ca o hârtie care își pierde valoarea.
Și mai e un aspect al căsătoriei. La cununia religioasă la sfârșit preotul spune așa: dacă are cineva ceva de zis, să zică acum sau să tacă pentru vecie! Ei bine…
Din punctul de vedere al alergătorului, ca să revenim la ale noastre, potențialul frig și vreme nefastă atât de caracteristice intrării în iarna calendaristică a impus un ritm mai susținut cu îmbrăcămintea de rigoare. Și la distanțele alese a contat pentru fiecare și acest aspect, al confortului unei curse la finalul căreia să te poți simți bine, să poți simți atmosfera de sărbătoare.
Eu am decis să fac altfel ca până acum. Eram la începutul unui plan, așa șchiop cum văd că e din perspectiva de acum, de a-mi recâștiga din viteza dinainte. Începusem pentru asta să alerg mai mult prin parcuri sau pe lângă Someș. Și mi-am zis să văd cum stau în special față de primii concurenți de la vârsta mea, cum sunt Sebastian Butcovan, Neagoe Tuscarora, Traian Florea. Măcar la început să încerc să văd cum le fac față. Am pornit cât de tare am putut, iar concluzia după cursă a fost că aproximativ 10km pot ține ritmul, să fiu de podium.
Ca progres la general, dacă la primul punct de alimentare Borhanci am reușit cu chiu, cu vai, un loc 33, pe la Sopor km10 am coborât până pe locul 58, cel mai de jos. Apoi m-am menținut până pe la jumătatea cursei unde e și maximul de altitudine din competiție, Ski Resort (aproape de vârful din Feleacu cu releul de televiziune). Așa e mereu, am o porțiune de agitație, de adaptare la ritmul celor din jur, de a-mi găsi locul și a-mi găsi ritmul care să fie ușor peste al celor din jur.
Am încheiat pe locul 40 la general, 5 la categorie, la peste 30min de Butcovan de pe locul întâi la categorie, cu 5h30min. Sigur că știam că pentru a fi pe podium trebuie un rezultat în jurul a cinci ore, asta e, nu mă puteam opri când am realizat că nu voi fi capabil. Vorba ceea, “știi și la ce te ajută că știi”.
Mie îmi place însă să estimez ritmul după valoarea celor din jur, analizele de după cursă sunt pentru concluzii. Și, pe scurt, am alergat cu Ștefaniile. M-am chinuit de moarte să mă țin de sprintena Ștefania Nițulescu, a dispărut în față dar apoi am revăzut-o și am încheiat, cum m-am așteptat, înaintea ei la câteva minute, fiind o distanță mai potrivită pentru mine. M-a ajuns din urmă Ștefania Buzincu care a avut un ritm prea tare pentru mine la final, a fost pe locul doi la general feminin, șase minute în fața mea. Și a fost surpriza Denisa Dârlea, locul 3 general feminin, n-o cunoșteam, iar zeci de kilometri am fost cam în același ritm. Cum eu alerg aproape ca un robot, cu efort resimțit constant, apreciez. La final s-a rătăcit puțin, de unde minutele pierdute față de mine.
Pauline Phillipart, câștigătoarea, pur și simplu a ajuns în altă clasă față de mine în acești ani.
Atât este povestea cursei, fără să insist pe micile probleme datorate uzurii de echipament, la care se adaugă și testarea unor bețe de trail noi, mai scurte. Scopul meu principal era de atunci Istria 100 mile, unde e important să am viteză de plat mai mare pe distanțe lungi, iar minutele pierdute pe urcări nu contează atât de mult în economia cursei. Despre UTMB numai de bine, n-am fost dintre aleși…
Am scris acum despre cursă, în 2026, așa că vă doresc un an plin de provocări depășite cu succes!
