Seara, pe când răsare Luna, caii se opresc și din căruțe oamenii coboară și-și încep forfota ritualică de dinainte de culcare. Mai întâi și mai întâi bărbații se risipesc la poalele pădurii și cu vreascurile strânse focul se întețește rapid, adunând la marginea lui copiii obosiți și flămânzi.
E vremea supei cu un parfum mereu diferit, dat de natura locului. Și curând glasurile subțiri se aud tot mai stins, semn că pot începe poveștile interminabile animate de focul parcă tot mai viu.
Doar sub un coviltir plânsetul nu se mai oprește.
– Puișor, știi tu povestea cu Luna, cea de pe Cer? Cea care ne călăuzește uneori să ne alegem locul cel mai bun de dormit? Știi că are un fiu?
————————-
Se face că odată o fată de-a noastră s-a îndrăgostit de un băiat dintr-un loc pe unde am trecut. Așa de mult încât toată noaptea a plâns și s-a rugat să aibă măcar o privire de la prințul inimii ei. Singura trează în noapte a fost Luna.
– Eu te ajut doar cu o condiție: să-mi dai primul tău copil născut din dragostea aceasta mare. Nu e un sacrificiu uriaș, copilă, veți avea mulți copii. Vei sta alături de bărbatul iubit toată viața! Și e dovada de netăgăduit că dragostea pentru el nu are margini!
– Dar cum îl vei putea tu iubi, Lună, tu care nu știi ce-i dragostea adevărată?
Dar fata, disperată, în zori acceptă târgul. Nu mai avea decât puține ore până la plecare.
Multă fericire, iubire, și un an s-a scurs repede. La sorocul potrivit femeia a născut un băiat frumos, dar care nu semăna nicicum nici cu ea, nici cu tatăl. Era parcă din altă lume.
La mânie, crezând că a fost înșelat, bărbatul și-a pierdut mințile și i-a luat viața celei ce l-a iubit așa de mult și a dus copilul departe în noapte, pe un vârf de munte.
Dar Luna veghea ca de obicei și a luat copilul nou-născut și l-a dus cu ea. Și l-a îngrijit cu mare drag. Când era copilul fericit Luna era Plină de fericire, iar când plângea Luna se transforma într-un mic Leagăn să-l liniștească.
Puișorul a adormit cu mult înainte de sfârșitul tristei povești. Luna parcă era mai strălucitoare ca niciodată.
Nu semăna deloc cu ai lui…
———————-
De fapt povestea de mai sus e o interpretare a versurilor unei balade muzicale “Hijo de la Luna” de ale cărei note de pian nu reușesc să scap. Cine știe, dacă o ascultați mai mulți poate mi se mai diluează tristețea.
E o melodie după care s-a făcut și un film, este cântată și în italiană și franceză. Dar pentru mine varianta originală în spaniolă e cu totul altceva, e de acolo. Au fost și altfel de interpretări, cum e cea a lui Sarah Brightman, chiar stil operă prin Monserrat Caballe. Degeaba, performanța vocală nu suplinește … cântecul unei mame.
