Ziua a doua ne-a găsit așadar în Axente Sever (sâmbătă am parcurs cu prietenii porțiunea Mediaș – Bazna – Copșa Mică), o localitate cu numele schimbat după cel al unui luptător pașoptist (este liceu cu numele lui la Mediaș), născut acolo. Așa cum bănuiți, doar porecla lui era Sever, pe el îl chema Ioan Axente, iar despre meritele lui probabil cel mai indicat este să vorbiți cu unul din profesorii de istorie de la liceul cu acest nume.
Mai jos este un album cu pozele mai reușite făcute pe tronsonul Axente Sever – pe lângă Agârbiciu – Șeica Mică – Micăsasa.
Ne-am cazat fix în locuințele din cetatea fortificată din Axente Sever, nu-i de mirare că nici nu m-am (ne-am) gândit să o vizitez … oficial. O scăpare. Am poze mai mult din exteriorul ei. Rămâne pe altădată. Am fost mulțumiți de condiții, a fost fain.
Rămăsesem cu intenția de vizitare, înainte de a pleca în drumeție, a bisericilor din Copșa Mică și a bisericii fortificate din Valea Viilor. Am plecat cu mașinile la drum… în sens invers, spre Copșa Mică și Valea Viilor.
Despre biserica luterană și cea ortodoxă din lemn am pus câteva poze în precedenta postare.
Ca și la Bazna, doamna din Valea Viilor a venit pentru noi dimineață și a fost foarte amabilă și povestitoare. Dar cum fiecare pricepe după cum a citit și învățat dinainte, n-am prea multe de reprodus. 🙂
Fiind pe lista UNESCO, alături de Biertan și Saschiz de exemplu, aveam noi niște așteptări, confirmate. Dar ceea ce ne-a surprins a fost că ghidul nostru ne-a împărtășit din pozele de altădată de acolo, am putut asculta dangătul înregistrat al clopotelor și, tot înregistrată, orga. Și am îmbinat puțin clipurile, punându-le pe youtube.
În pozele de mai jos (în album sunt mai multe) am pus un șurub uriaș de la un teasc care practic putea stoarce tone de struguri (acum s-a mai încercat replantarea viilor); am vorbit și despre bivolii care și ei au dispărut, despre fostul pod de lemn de acces spre Copșa Mică. Multe am tot povestit. Nu trebuie uitat că la Copșa Mică a fost și vamă, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru.
Ce se mai vede în poze? Un tânăr care s-a suit pe un par. Asta e, când vrei să te însori trebuie să te dovedești capabil și sănătos. 🙂 Și modul cum se folosea la mijlocul secolului trecut căruța de pompieri, cu motor, nu numai la pompat apă, dar și la angrenarea mecanică a batozei de grâu.
Ne-am întors grăbiți în Axente Sever, nu înainte de a lăsa mașini la Micăsasa. Greu cu rotațiile acestea, o mașină lăsată de ieri la Mediaș, una la Axente Sever… Dimineața, când știam că “uraganul” Petrică (vedeți povestea lui din ziua precedentă) ne lasă în pace, am petrecut-o în vizite și cu mașina.
Până în apropiere de Agârbiciu drumul a fost relativ drept și din loc în loc erau grupuri de ciuperci micuțe și porumbele de pădure. Prietenii au tot cules, eu am mâncat, inclusiv ciupercuțe. Mi s-a spus că nu e bine, asta e.
A urmat o urcare lungă, mai sălbatică, parcă interminabilă, până la un punct de belvedere asupra comunei Șeica Mică, care nu-i chiar mică. Acum, pe lângă ciuperci, inclusiv pleurotus și porumbele, chiar niște tufe cu mure tari ca betonul, am început să luăm seama la panourile cu avertizări de urși. Nu de alta dar erau urme. Proaspete, inclusiv de pui. La cât se vorbea despre Albania, despre El Camino și multe altele, n-am fost deloc în pericol să dăm nas în nas cu ei.
În Șeica Mică ne-a prins o ploaie puternică. N-am mai avut timp să așteptăm pentru o vizită la biserica fortificată de acolo, în schimb ne-am adus aminte că ziua precedentă ne-a prins bine ceva cald de la un magazin.
Iar de la magazin am aflat despre lucruri mai lumești, despre cum mai demult Șeica Mică era mai dezvoltată ca Mediașul, despre planul de a se face un drum mai scurt spre Sibiu peste dealuri… Frumoasă localitate săsească în orice caz!
Împinși mai ales de ploaie n-am zăbovit mult pe drumul spre Micăsasa. Am trecut un pod – pasarelă cam lemn – pauză – lemn și ne-a întâmpinat la intrare un panou pictat în culori vesele probabil de copiii din comună, una românească de astădată. Nu era singurul panou – indicator și avea și scopul de a îndemna drumeții la anumite obiective turistice, de cazare.
Nu e prima dată când am ajuns pe aici, am fost de exemplu când am avut provocarea unui triatlon cu prietenii de la clubul Rupicapra, cu înot în lacul Tarnița de lângă Cluj-Napoca, apoi cu cursiera de la Aiton (comună lângă Cluj-Napoca) până la poalele Făgărașilor, drumeție pe mare parte din creasta acestor munți, cu întoarcere tot pe bicicletă la Aiton. Știam că drumurile județene transilvane nu sunt toate asfaltate, că localitățile românești față de cele săsești nu sunt chiar așa de îngrijite…
Și am fost curios cum arată acum Micăsasa mai ales că … îl cunosc pe primar de când era mai tânăr, sportiv, foarte competitiv la MTB și alergare. Și … am fost atent la amănunte. Unde s-a pus mâna s-a văzut, mi se pare o comună cu oameni gospodari, cum se spune.
Clădirile vechi necesită însă investiții serioase, aici nu au șansa localnicii să se bazeze pe cei plecați în afara țării ca în săsime. Iar cu fondurile europene… încetul cu încetul. E o alăturare nou și vechi evidentă, cu atât mai mult cu cât clădirile sunt una lângă alta. Este biserica medievală, împărțită între reformați și romano-catolici și este castelul Bruckental de după biserica ortodoxă care triumfă falnic lângă turnul fără acoperiș ce era intrarea la castel.
Un așa alai de vizitatori merita o atenție … oficială. Și, pură întâmplare, ne-am și întâlnit și salutat cu domnul primar, acum nu se cade să spun altfel. 🙂
E clar că mai venim aici, Via Transilvanica va continua pentru mine de la Micăsasa.
Poteci și zile frumoase să aveți, aventura mea se oprește momentan aici.
