De data aceasta ne găsim în 2025, 7 iunie. Maraton Apuseni e singurul la care nu număr edițiile de participare. Și asta pentru că practic în fiecare an am fost prezent într-o formă sau alta, ori ca și competitor – la început și la probele de family, ori ca și voluntar, ori cu aport la schimbările de trasee…
Dar așa e: cel mai mult îmi place postura de alergător.
Și de aceea scriu sintagma “liber și fericit” pentru că pot alerga la Maraton Apuseni msg systems , după multe incursiuni din lunile precedente pe Muntele Mare și Rezervatia Scarita Belioara .
Cald a fost la concurs, poate mai cald ca anul trecut. Pe noi, cei de la maraton (am ales această lungime și pentru că am fost la Transylvania 100k înainte cu două săptămâni și n-a fost chiar ușor), ne-a prins soarele puternic ce venea fix din față pe urcarea de Dealul Bilii, după PA3 Belioara, acel deal înierbat unde la început urcai pe poteca călcată de vaci.
Dar deja căldura se simțea și la poteca cu belvedere spre arcada Coșul Boului și abruptul Groapa Mare, zona Brădețel (este o poză cu traseul de acolo). Acolo, trecând de un fotograf ce tocmai își moșmodea micul gândac negru numit dronă, îmi taie calea o mistreață imensă, tot neagră, și, în urma ei alergând, patru “lebenițe” cu piciorușe scurte și urechiușe. Se vede treaba că simțeam nevoia să mă ud cu apă. Sigur că am încetinit și, fără să vreau, am întrerupt șirul de lebenițe alergătoare, mai veneau trei. Acestea au schimbat direcția, rostogolindu-se la vale, spre următorul fotograf, aflat în exercițiul funcțiunii. Și, privind cu îngrijorare spre direcția unde s-a dus mistreața, am lăsat să treacă cărarea și ultimii purceluși, în mișcarea lor previzibilă spre mama lor.
Doar din pozele din ultimele două – trei săptămâni se vede că vremea n-a fost atât de bună până acum. În 18 mai, la “recunoașterea” pe bucla de ultra peste Muntele Mare, a fost un frig și o ceață că nu vedeai nimic în jur. În 31 mai m-am strecurat în rezervație printre ploi, dar în 1 iunie am prins o ploaie zdravănă cu prietenii fix când eram mai expuși, în zona superioară La Răscruce. Pentru o poză am scos umbrela uscată, în amintirea “uraganului Petrică” – denumire dată de mine la o ploaie mică prinsă odată pe Via Transilvanica când am fost cu prietenii și toate site-urile meteo indicau calamitate și stat în casă.
La câtă sete am văzut în jur merită pomenite izvoarele de pe parcurs, captările lor, cel de La Măteoaie având și scris izvor. Se pare că nu toată lumea are încredere în apa din zonă și e păcat că nu au folosit-o. Localnicii doar această apă folosesc poate de sute de ani și cresc vaci, oi nu (oile puteau fi o problemă). Nu demult scriam că s-a dus femeia din Săgagea ce făcea plăcinte pentru ea, dar ne dădea cu drag și nouă când treceam pe acolo. Cu astfel de apă de izvor a trăit toată viața. Până la 92 de ani se descurca singură cât stătea acolo. Să trăim noi atât și să avem de asemenea putere și minte până în ultima clipă!
De aici încolo mi-am fixat ca repere apele pe care știam că le voi întâlni în drum, sunt multe dar parcă prea puține în regim de concurs. De încurajări n-am dus lipsă mulțumită prietenilor voluntari de pe traseu, o parte dintre ei apar în poze. Toți erau dornici să mă ajute, întâmpinându-mă cu tradiționalul “de când te aștept”.
Mă opresc aici cu povestea, că înțepenesc în scaun și n-o să scap de febra musculară curând.
