May 282018
 

UTH 2018

UTH 2018

Prezenţa la UTH (Salomon Ultra-Trail Hungary) a fost ceva deosebit pentru mine. Aşa cum am mai spus, anul trecut – participând la Pirin Ultra, am avut şansa să fiu unul din cei trei norocoşi care au fost aleşi să participăm la UTH din postura de VIP la proba de 112km şi 4200+ diferenţă de nivel. Într-un fel chiar meritam, mă autodepăşisem şi încheiasem Pirin Ultra pe locul 5 la general, alături de prietenul meu Mihai Şerban.

UTH VIP descriere.JPGVIP.png

UTH poza 1.JPG

UTH poza 2.JPG

A fost al doilea meu concurs de alergare din Ungaria, după Spuri Balaton Szupermaraton din 2015 , dar primul de trail-running. Startul şi finish-ul la UTH a fost în Szentendre, un foarte frumos orăşel de la marginea Budapestei, situat pe malul nordic al Dunării.

Pregătiri
Am ajuns să fiu foarte calculat în pregătirea unui concurs, mai ales dacă este de ultra. Asta pentru că încetul cu încetul trebuie să-mi drămuiesc cu tot mai mare atenţie efortul meu din concurs şi din afara concursului, scăzându-mi simţitor (până şi eu am remarcat) cu vârsta capacitatea de recuperare şi de efort. Îmi aduc aminte că acum doi ani, după ce participasem cu sora mea în echipă la concursul de MTB pe etape 4 Munţi, la câteva zile distanţă m-am dus la X-Man Oradea – triatlonul de tip ironman, unde am scos un timp aproximativ de 14h, mai slab cu aproape 2h decât înainte. M-am străduit atunci, dar pur şi simplu corpul lucra cu altă viteză şi atunci l-am lăsat să funcţioneze cum vrea şi am avut timp să meditez ce voi face în continuare. Semne am avut şi înainte, dar aici nu m-am mai putut păcăli.

Am început deci să ţin cont de tapering şi alte noţiuni peste care săream în beletristica mea de concurs, să încerc să-mi folosesc cunoştintele şi experienţa căpătate nu numai la trail-running, orice mă putea ajuta să-mi conserv energia şi să mă motiveze.

0031.jpg0030.jpg

0028.jpg 0027.jpg 0022.jpg 0026.jpg 0023.jpg 0029.jpg 0014.jpg 0017.jpg 0005.jpg 0004.jpg 0011.jpg 0002.jpg 0001.jpg 0003.jpg 0012.jpg 0016.jpg

Primul pas a fost să ajung măcar cu o zi înainte, prilej pe care l-am folosit şi să vizitez Szentendre. Mi-am pus un MTB cu mine şi am avut vreme chiar să parcurg, înainte de concursul care începea sâmbătă la miezul nopţii, primii 5km (ieşirea din oraş) şi ultimii 6,5 (din PA Skanzen). Fiind cu MTB-ul am reuşit să traversez uşor şi să ajung de la porţiunea de start la cea de finish – Skanzen, luând-o pe drumuri de ţară şi păstrând direcţia. Chiar a fost important să fac acea explorare, am bâjbâit atunci traseul mai ales prin orăşel (nefiind încă marcat, dar şi marcajul nu ajută mult în condiţiile unei localităţi pline de viaţă şi colorată vesel) şi, cum s-a dovedit în cursă – bateria de la ceas mi se descărcase pe ultimii 19km de nu mai ştiam nici cât e ora, mă şi rătăcisem puţin împreună cu alţii, eram şi epuizat de foame – am simţit un confort deosebit, am primit forţe proaspete când am ajuns pe porţiunea cunoscută şi, ca şi calul care simte apropierea grajdului, am fugit foarte bine, chiar scoţând un timp comparabil cu primii alergători.

32949001_10209742812006221_8891001135045804032_o.jpg32926292_10215538572202460_8663276832230998016_o.jpg

Mi-am ridicat kitul, m-am bucurat că am primit un număr frumos – 200, m-am şi întânit cu Vlad Crişan, care participa şi el la cursa lungă. Am auzit şi voci feminine prin oraş care vorbeau româneşte, dar pe concurenţii români de la celelalte probe nu-i cunoşteam.

Merită să pomenesc aici un episod mai simpatic de la înscriere. Chiar pe loc nu mi-am dat seama, ulterior însă am interpretat pozitiv. Dau buletinul domnişoarei/doamnei şi ea îmi caută plicul de înscriere în cutii. Erau toate numerele în ordine, nu aveam tratament special ca VIP. Nici nu era cazul… Extrage un plic, se uită dânsa la buletin, iar caută, iar găseşte… Trec câteva minute. Mai vine o domnişoară să mă întrebe dacă-s “liber”, îi spun că-s cu prietena ei care tot sapă în dosare. În sfârşit apare cu plicul şi mă întreabă dacă e adevărat ce scrie acolo. Mă uit mirat la numele meu scris corect, nelămurirea ei era legată de vârstă. Pe plic scria data naşterii. Da, doamnă, e corect, ’69! Mă simt şi acum tânăr… 🙂

Ca să închei cu explorarea împrejurimilor, cu locurile pe unde se va desfăşura concursul, pun mai jos şi ce am scris pe FB despre ce am făcut după concurs, luni.

“Dupa plimbarea prin Szentendre din ziua 1, recunoasterea de traseu la UTH (parte finala in special) din ziua 2 si concursul din ziua 3, pentru ziua 4 a ramas sa vad si eu un mic muzeu – cel al martipanului si biserica ordodoxa sarba.

0025.jpg0024.jpg

0025.jpg 0026.jpg 0027.jpg 0016.jpg 0014.jpg 0028.jpg 0022.jpg

De ce fix muzeul martipanului din multitudinea de muzee din Szentendre? Poate pentru ca e ceva ce se si mananca. Am si luat o ciocolata pentru acasa, din a 4-a incercare am reusit sa iau fara alcool…

La muzeul – biserica era in schimb inchis. Asta este, luni pentru unguri e ca duminica pentru noi – cam toate inchise. Ceva – ceva m-am lamurit si cu prezenta acestei biserici in Szentendre: in urma emigrarii sarbilor in imperiul habsburgic datorita otomanilor. Interesant este si faptul ca biserica ortodoxa sarbeasca este autocefala, fiind pe locul 6 ca importanta in cadrul bisericilor ortodoxe. https://ro.wikipedia.org/…/Biserica_Ortodox%C4%83_S%C3%A2rb…

0001.jpg0003.jpg

0002.jpg 0005.jpg 0004.jpg

Pun la inceput poze cu Dunarea la Szentendre, ca poate se lipeste ceva si de Somes si Cluj.”

“Dupa-amiaza – o plimbare de 50km cu MTB-ul pe la cateva puncte de alimentare de la UTH – Visegrad, Pap-ret, Skanzen.

0001.jpg0005.jpg

0009.jpg 0010.jpg 0007.jpg 0006.jpg 0003.jpg 0004.jpg 0002.jpg

Pare mai normal sa urci dealurile pe asfalt… Plin de piste de biciclete, se circula cu bicicletele si pe drum si pe langa drum, si pe trotuar, Nu se supara nimeni, e o stare normala. Cred ca nu exista om acolo care sa nu fi folosit macar o data-n viata bicicleta. Pe traseul pe langa Dunare am intalnit sute de biciclisti (nu-i exagerare), de la copii care abia umbla la batrani. Si indicatoarele cu semn de bicicleta sunt cele mai numeroase.
M-a impresionat si organizarea traseelor (drumetie, bicicleta) cu indicatoare, cu puncte explicative. E alta lume.
Traseul: https://www.strava.com/activities/1587310174/overview “

Planul
I-am înnebunit eu pe oameni şi la Seminarul “Care îţi sunt limitele” cu ITRA. În fond e un criteriu de performanţă care se vrea obiectiv, iar pentru mine un instrument de estimare a posibilităţilor mele, astfel încât să fiu mulţumit sau nu de un rezultat. Pentru cei buni e simplu – să fie pe podium, pentru unul ca mine care pentru a putea merge bine îi trebuie motivaţie şi motivaţia e mai greu de găsit, ITRA e ok.

Aşa încât mi-am pus pe ceas trackul cu un timp de 15h19min – timpul unui concurent de anul trecut Biriki Attila. În dreptul lui scrie că acel rezultat a fost echivalentul a 610 ITRA. Eu acum am la general 612 ITRA, dar în ultima vreme am participat mai mult la curse lungi de 170km – XXL cum sunt codificate ITRA, iar UTH la 112km e XL. Pentru XXL am ajuns să obţin performanţe uşor peste 620 ITRA, dar pentru XL stau mai prost – 530 ITRA. Explicaţiile momentan sunt pe două direcţii: majoritatea curselor la care am participat la XL sunt pe echipe, mai precis Marathon 7500, care clar nu reflectă fix potenţialul unui om;  TDS e de asemenea XL, dar a fost acum 3 ani şi a fost din primele mele curse lungi; un lucru care s-ar putea să conteze şi a fost pricină de emoţii pentru mine – pace-ul mediu diferit la XXL şi XL. Pentru XXL la 610 ITRA sau peste trebuie un pace mediu de 9min+ pe km, iar la XL trebuie un ritm cam cu un minut mai rapid – pe la 8min/km. Pot sau nu pot? Scriptele arată că ar trebui să pot. Şi când te gândeşti că unii consideră că un pace mediu de 8min/km nu e alergare! 🙂 Eu consider că trebuie să fii alergător bun! Atâta că nu alergi la puls maxim sau n-ar trebui…

Odată stabilit ritmul pe care trebuie să-l am, mi-am îndreptat atenţia la alte elemente ajutătoare.
M-am uitat în lista concurenţilor, n-am văzut pe nimeni cunoscut care să fie “compatibil” cu mine. Şi, ca de obicei în astfel de situaţii, atenţia mea se îndreaptă spre sexul frumos, mai uşor de urmărit şi cu o prezenţă mai rară la cursele lungi. Din păcate acest reper nu mi-a folosit, UTH este o cursă cu număr limitat de participanţi – 200, eu am pornit destul de tare (neştiind să mă calibrez exact ca ritm), din lista de fete de exemplu Makai Viktória a lipsit  – am văzut pe urmă că motivul a fost S24H (europeanul de şosea ultra 24H ţinut la Timişoara, unde Viktória a reprezentat Ungaria – locul 5 echipe feminin – şi încă foarte bine – locul 13 individual – 214,5km – puţin înainte de prima noastră fată – Mara Guler – felicitări alor noştri – fete şi băieţi – aflaţi la prima participare la un asemenea eveniment).
În rest, doar lucruri clasice, care măcar să nu mă întârzie dacă nu mă pot ajuta: două frontale în loc de una şi baterii rezervă, sandwichuri cu caş, brânză, salam la punctele cu bagaj de schimb (două aici), fără beţe, pregătit sufleteşte pentru un Făget mai lung cu up-down-uri mai dure. Nu degeaba ungurii le spun munţi la “dealurile” din nordul Budapestei! Chiar au atribute de munţi, cu poteci lungi pe linii de nivel cu prăpăstii într-o parte, cu părţi abrupte mai stâncoase, cu urcări dintr-o bucată de sute de metri diferenţă de nivel, deşi au maxim 700m altitudine. Explicaţia e că acele dealuri parcă pornesc toate de la nivelul Dunării şi ajung la 700, nu ca-n Făget unde urcările pornesc de la 350m. Sunt tehnice şi pentru MTB.
Fizic eram “ok cu emoţii”, reuşisem să-mi revin dupa Istria 100 mile de unde rămăsesem cu uşoară durere la un inghinal, speram să nu recidiveze şi pentru asta în primul rând trebuia să fiu cu grijă la primii kilometri până mă încălzesc. Eram poate singurul la 112km cu pantaloni lungi deşi se anunţau călduri mari (aşa mi-am tradus eu SMS-ul primit de la organizatori “o zi cu temperaturi normale pentru această perioadă”), nu doream şocuri termice noaptea.

33365468_1991928174390151_5001173950844108800_o.jpg33223742_1991856064397362_1967722224232169472_o.jpg

33079101_1991849831064652_6258461030439976960_o.jpg 33196284_1991945927721709_2582132538763902976_o.jpg 33322436_1992467417669560_8462495761207132160_o.jpg

Cursa
Am început bine, la primele puncte chiar m-am întâlnit cu Vlad, care eram sigur că aleargă repede la început, ca toţi tinerii. La start m-am întâlnit cu un băiat care mă cunoştea, fusesem vecini în Gheorgheni, acum stătea în Budapesta – Petrov Iván. Nu figura în lista de români. Era triatlonist bun, mai bun ca mine – de 10 – 11 ore la ironman, spera la un rezultat de 13h. Eu nu eram aşa optimist, nici pentru el (nu mai alergase aşa distanţă la trail), nici pentru mine. El a pornit tare, cu primul grup, eu am rămas în al doilea, cel de urmăritori, ştiam că primii nu erau normali – erau şi cu 800 ITRA.

Şi la start am avut parte de un episod simpatic. Am intrat primul la controlul de echipament obligatoriu şi, fiind şi străin, speakerul m-a reperat şi m-a întrebat de ce intru aşa repede în zona de start, cu 45min înainte. I-am răspuns că la UTMB am fost cu 2h înainte şi abia mi-am găsit un loc acceptabil la 100m de poartă, fiind în primii 500. 🙂 Mda, cred că eu sunt rău de gură … nativ, fără efort, mai mult – trebuie să fac eforturi să fiu amabil şi cum eram concentrat la altceva mi-a scăpat observaţia.

Să revin… Ştiam traseul, primii km, o porţiune care şerpuia la început pe lângă un pârâiaş, fiind şi pistă de biciclete. Deja într-un km sau doi grupul fruntaş de vreo 10 alergători s-a distanţat, eu începusem să mă chinui să mă ţin de al doilea (eram tot vreo 10) şi speram să vină cât mai repede urcările mai consistente, să mai pună oamenii frână. Încetul cu încetul s-a reglat situaţia şi am început să avansez. Mă obişnuisem cu marcajele reflectorizante, mă aşteptam să fie multe schimbări de direcţie pentru că traseul sigur era circulat, trecea prin zone locuite, nu era sălbăticia de la munte, drumurile de ţară şi potecile se întretăiau des cu altele. Eram atent, mă ajuta prezenţa concurenţilor din faţă şi, când ne-am mai rărit, nefiind decât o mână de oameni, mi-a fost mai greu şi-mi consultam des ceasul să văd dacă-s pe track. Aşa am obsevat că era setat “gesture” pe on şi ecranul ceasului mai merau era aprins, doar la trail cu mâinile mereu făceam ceva. Acesta a fost şi motivul pentru care nu m-a ţinut bateria până la final, iar la punctul 2 de schimb bagaje de la km64 – Lepence – am greşit şi nu l-am pus la încărcat – aveam şi un timp bun şi mă grăbeam.

A fost o zonă în care am bâjbâit, erau mulţi copaci căzuţi, tăiaţi, dar m-am descurcat se pare binişor, chiar am mai ajuns pe cineva. Doar acolo am văzut stilul masacru în pădure cum e frecvent la noi. Cred totuşi că a fost excepţie, poate au fost doborâţi de vreo furtună (era noapte încă şi nu vedeam mare lucru). Când am fost cu MTB-ul luni pe la Pap -ret n-am văzut aşa ceva, lemne am văzut la marginea drumului dar erau de foc, crăpate la dimensiune. Totul era îngrijit, măturat, curat.

Ştiu acum că am ajuns până pe locul 10 la general, alergam bine, eram cu peste 1h în faţa partenerului meu virtual. Simulasem pe trackul virtual timpii cu Attila şi am văzut că şi el în prima parte ajunsese la peste 30min în faţa roboţelului care nu ştia de deal şi vale şi doar “alerga” cu 8min30/km. Attila pierduse treptat tot avantajul, aşa că evident trebuia să intervină ori numai oboseala ori … provocări pe traseul de final. Oare păţesc ca la Istria anul trecut când am crezut că am scăpat de urcările grele pe ultimii 40km şi am avut dificultăţi inclusiv din cauza căldurii?

Problema devenise că ajunsesem singur, probabil primul din grupul 2 de urmăritori. Chiar dacă se luminase, lăsam frontala aprinsă pentru că încă mă ajuta să văd panglicile reflectorizante. Capul îl mişcam ca pe un girofar, erau drumuri de ţară care brusc trebuiau abandonate şi apoi cotit pe vreo potecă ca să ajung la alte drumuri de ţară. O dată n-am văzut bifurcaţia şi doi alergători din spate m-au strigat să vin înapoi. M-am uitat pe ceas şi totul părea ok, am mai continuat să alerg puţin sperând că s-au înşelat. Trackul însă era aproximativ, avea doar vreo 7000 puncte, aşa că … văzând că ei nu mă urmează, m-am întors. În fond, dacă doi îţi spun că eşti beat, te duci să te culci, nu? I-am ajuns, le-am mulţumit.

Aşa am ajuns să alerg iar în grup, eram vreo 2-4 alergători care aveam ritm asemănător. Începea să se încălzească afară, eram trecut de Lepence, urcasem fără “damage” prea mare Pap-ret care părea cel mai impresionant din partea de sfârşit a cursei. Mai trebuie să menţionez ideea organizatorilor de a pune “intervale” pe traseu, tot ceva gen ciclism, unde sunt sprinturi intermediare. Au fost pentru cursele mai lungi segmente de curse premiate cu frontală Neo (la bărbaţi – cred că segmentul cu Domos), cu alte produse de la sponsori, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Aşa a avut şi Făget Tour la noi (urcarea de Măgura – papuci La Sportiva), Maraton Făget Clujul Pedalează (tot urcarea Măgura ca şi KOM la proba lungă – maraton MTB). Aşa a fost Pap-ret pentru femeile de la proba de 112km. Deci clar a fost greu şi am fost atent să-mi drămuiesc energia. Trecusem de Visegrad, deja începeam să întâlnesc (adică să ajung pe ultimii de la cursa scurta numită tot Visegrad sau să fiu ajuns de alţii mai buni de la cursele medii), de la Pap-ret mai aveam 20km. Floare la ureche! Aveam încă aproape 1h avans faţă de partenerul virtual, dar pierdeam încetul cu încetul din avantaj şi asta însemna că alergam cu medie mai proastă de 8min30/min.

Şi au început parcă toate: ceasul şi-a dat obştescul sfârşit – “gesture” şi-a făcut “datoria”, eu aveam crampe la burtă şi a trebuit să mă opresc de două ori, mai simţeam şi căldura. După opririle în tufe, cum era firesc în sfârşit am simţit că mi-e foame şi mi-am dat seama că ruscacul e plin de batoane şi geluri care în mod normal trebuiau să fie deja consumate. Dar când e târziu, nu mai poţi decât să ciuguleşti ca o pasăre, ca să nu-ţi strici echilibrul şi aşa precar. Şi să încetineşti… Asta am şi făcut. Măcar nu eram deshidratat, dar nu aveam energie şi voinţă, am păţit ca la X-man la prima participare, când întârzierea la mers “undeva” mi-a mascat senzaţia de foame.

Măcar dacă era traseul mai puţin dificil! Dar acum urmau provocările repertoriate la cursele mai scurte – aveam să aflu că sunt două dealuri abrupte înainte de Skanzen. Când am ajuns la baza primului i-am întrebat pe voluntarii de la startul “provocării” dacă-i ultimul (ţineam minte că trebuie să mai fie 600m diferenţă de nivel). Mi-au spus cu satisfacţie că mai e unul! 🙂 Asta m-a liniştit definitiv şi am purces să urc de-a dreptul dealul, marcajul nici nu conta, că doar era aproape căţărare pe rădăcini şi pietre. Pe urcarea care nu se mai termina l-am întrebat pe cineva: Himalaya? N-a înţeles la început…

A fost cel mai greu semimaraton ever! De fapt ultimii 19km cred că i-am parcurs în 3h, bine că n-a înregistrat ceasul că acum eram incă deprimat. https://www.strava.com/activities/1584436432
Aşa am pierdut câteva locuri şi poate singurul meu regret e că nu am terminat cu jumătate de oră mai repede, deşi şi aşa am încheiat cu timp mai bun ca acela programat. Chiar înainte de a ajunge la Skanzen m-am şi rătăcit puţin cu un grupuleţ întreg – nu văzusem o deviaţie de la drumul de ţară pe care coboram în viteză (atâta cât aveam). Auzisem zgomote în desişul din dreapta şi nu m-am uitat, m-am gândit că are cineva vreo nevoie. Atâta că, ciudat, a început să vorbească şi cei din jur să-i răspundă. Şi văd pe altcineva că se uită la ceas, probabil la track, apoi îmi dau seama că femeia din tufe căuta traseul. Singura soluţie – înapoi şi, cum e mai fain, trebuie să urcăm. Nu mult, maxim 100m. Dar eu încă eram la minim… Mama lui de ceas…

Finalul.
De la Skanzen – lux. Şosea, drum de ţară, totul cunoscut. Am sprintat la sfârşit, îmi revenisem. Timpul final – 15h01min, locul 18 la general, m-a depăşit o fată. Vlad a încheiat şi el cu câteva ore întârziere, a avut probleme, iar Ivan în 15h33min.

Foarte fain concursul, peisaje neaşteptat de spectaculoase atât spre Dunăre, cât şi spre castele, porţiuni cu poteci ca la munte, e un relief deosebit, unic. Mă bucur că am avut şansa să particip! Voluntarii au fost inimoşi, veseli, atâta că degeaba îţi face cu ochiul o sirenă când eşti leşinat. 🙂

După acest concurs, ciudat, m-am simţit chiar în formă. Contează totuşi distanţa, la 170km intri deja pe “damage”. Nu m-am înscris totuşi pentru săptămâna următoare la Maraton Apuseni la probele lungi, am rămas la cea mai responsabilă şi mai frumoasă – family.