Nu pot intra cum trebuie în anul 2022 fără să închei cu evenimentele din 2021. Acum despre 11 septembrie, ultimul concurs din 2021. După aceea (şi înainte) am făcut mult voluntariat, la AUR (Apuseni Ultra Race), MTB Odyssey, concursurile Rupicapra.
CN MTB Mediaş Bike Marathon (MBM)… pentru unii. Pentru mine 75km, tura lunga, 1800m dif nivel, 4h57min, loc 86 gen, 6 categ.
Se vede că n-am mai mers demult cu MTB la concursuri. Macar am bifat o competiţie de MTB anul acesta. În rest, explorări, concurs de aventură şi… alergări.
Dar nu acesta a fost scopul principal al prezenţei mele la Mediaş. Ci să văd comparativ cum simt traseul de la Mediaş (cu porţiuni cunoscute de mine de acum peste 10 ani şi… din aprilie – Transylvania Legends – aprox 600km alergare de la mănăstirea Putna la Mediaş pe traseul Via Transilvanica, acel T marcat şi acele borne de marcaj văzute şi acum) faţă de traseul de 50km cu 2000m+ de la MTB Odyssey Apuseni Race de la început de octombrie din Staţiunea Muntele Băişorii.
Altfel… total. Foarte fain aici, am văzut iar Biertan etc… dar şi la MTB Odyssey e fain. Şi greu. Acolo e fără pauze de plat: ori urci pe ultimele pinioane, ori cobori. Nothing between.
Am reîntâlnit prieteni, a fost un traseu cu multe poteci de viteză. Felicitări la toţi!
Tot ca istorie, am mai participat la competiţii de MTB la Mediaş. Mai precis – 3 ediţii de Maraton Medieval Mediaş, ultima în 2012.
Cam din acel an m-am profilat mai mult pe alergare. Pe viitor, cine ştie… Eu nu ştiu, poate alţii sunt mai informaţi. 🙂
Cum a fost la ediţiile precedente: http://www.unpicdetimpliber.ro/…/maratonul-medieval-medias
Într-un stil necaracteristic pun alături trei din activitățile mele sportive trecute, mai importante, care au precedat concursul Transylvania Legends. Prioritățile mele sunt acum în schimbare, a trebuit să mă adaptez ținând cont de prelungirea la infinit a nivelului de alertă mai mult sau mai puțin global.
Voi face scurte prezentări ale acestor evenimente, atașând câteva poze sau trackuri semnificative.
4-7 martie 2021. În ordinea și a importanței, dar și a efortului depus, încep cu provocarea 10K Vertical – ski tură.
Ce am scris pe facebook: “A fost 10k Vertical, adica 10000m diferenta de nivel pozitivă parcurși cu schiurile de tura în 24h… O provocare de tipul Rupicapra Challenge in care e vorba de echipa, de a reusi sa duci la indeplinire un scop suficient de greu pentru a aduce la limita atat fizic cat si pe alte planuri un om … obisnuit. Adica o forma de concurs in care mai ales duci o lupta cu tine însuți si te bucuri daca reusesc cat mai multi dintre ai tai. In care ajuti pe cel de langa tine cand e cazul, iar locul ocupat la final se subordoneaza prioritatii de a încheia cu bine cat mai multi. Fireste, ramane o mare bucurie sa termini si primul, e si dovada si incurajarea pentru ceilalti ca se poate. Provocarea noastra, a echipei Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, a luat forma inca de anul trecut, dar atunci a fost perioada de urgenta. Anul acesta am decis ca, adaptandu-ne conditiilor, putem da o forma ideii initiale nascute cel mai probabil in mintea prietenilor Szénási Zoltán , Csongor Vágási , Hadnagy Péter si Alpar Gyorgy Katona . Cine mai stie … Acum a avut loc varianta pandemica, cu pauza intre orele 23 si 5 dimineata. Dupa tatonari in diverse domenii schiabile din tara ne-am decis la Straja. Aici am si eu merit! A fost propunerea mea, am fost și în prospecție, mai întâi cu fiul meu, apoi și cu echipa. Ne-am strans mai multi, opt care am luat startul: adaug pe Adi Cosma si doi invitati: János Márk-Nagy si Zsolt Kovacs . Stiam ca o parte dintre noi nu vom putea ramane pana la final, ca in plus pot aparea probleme. Dar, daca suntem mai multi, poate nu e chiar nebunie, nu? Adica ne-au sprijinit si voluntari, ca la o echipa adevarata: Bea Lózer, Péter Mária, Balint Aba, Endre Molnar . Nu uit de asta data sa adaug multumirile mele si pentru Ramona Szenasi , discreta, pe care implicit am considerat-o organizator si cumva “fara nume”. Le multumesc tuturor pentru suport, pentru poze, incurajari, a fost un eveniment special! Multumesc si echipei Salvamont de la Straja care ne-a asigurat un spatiu apropiat de partie pentru a ne putea descurca cu logistica. Traseul stabilit de noi putea fi considerat a fi format din 3 parti, sumand 650m diferenta de nivel, inlantuite de undeva de la partia de sub telegondola ce urca in statiune si pana la varful Mutu. Prima parte, sub telegondola – 300m diferenta de nivel. Urma o traversare de drum de masini ca sa ajungem la “zid”, portiune usor mai abrupta cu 150m diferenta de nivel, de la baza telescaunului lenes si a teleschiului. Partea a treia si ultima, pana la varful Mutu, avea aproximativ 200m diferenta de nivel, dar era mult mai expusa la vant, ceata si aveai si portiuni mai plate care puteau fi considerate pierdere de timp. In principiu majoritatea am preferat sa parcurgem inlantuirea celor 3 bucati de partie pentru a nu schimba pieile prea des si pentru a ne mai si dezmorti. Pe scurt, am reusit sa incheiem împreună patru dintre noi: Csongi, Zoli, Peter si cu mine. Eu am incheiat primul, daca e sa calculez fix cei 10000m mi-au trebuit 19h50min. In prima zi am parcurs 8575m diferenta de nivel in 16h55min, pana la ora 21.55 de la ora 5 dimineata. Au fost 77,65km conform Strava: https://www.strava.com/activities/4896195060/overview A doua zi am continuat insa sa fac ture si cu grupul determinat sa incheie provocarea – Csongi, Zoli si Peter – au incheiat cei 10000m sub 23h. Ca asa e frumos si m-au impresionat cu determinarea si unitatea lor. Am pornit dupa ora 7 si in 2h55min am indeplinit provocarea, dar in total am parcurs 23km, 2626m diferenta de nivel. https://www.strava.com/activities/4900422027/overview Pe langa grupul “monolit”, mai spun cateva cuvinte despre cei care au schiat alaturi de noi, ne-au aratat si alt nivel si ne-au si incurajat si ajutat prin prezenta lor. Zsolt a fost foarte tare, a avut alt ritm decat noi toti si o alta tactica de abordare a urcarilor: a tot urcat si a coborat pe bucata de partie mai abrupta, zona doi descrisa mai sus, fara sa-si dea jos pieile. A reusit sa faca astfel cel putin la inceput pe la 800m diferenta de nivel pe ora. Cred ca i-a fost tot mai greu cand au inceput sa vina schiori multi pe partie, acolo mereu e inghesuiala si se rascheteaza zapada de ajungi sa patinezi pe urcare. Pe la 7200m diferenta de nivel a acumulat in prima zi inca pe lumina, rapid, iar in ziua urmatoare a pornit in explorarea domeniului, a mers alaturi si de Joe si a facut in total 9000m. Alpar schia zen pe coborari, era puternic pe urcari, dar obligatiile nu l-au lasat sa incheie provocarea. Ne-am bucurat ca si-a facut timp sa vina, a fost la Straja mai mult pentru noi. Janos a avut si el strategia lui, la un moment dat s-a fixat pe bucata de partie de sub telecabina care urca la statiune, bucata care avea 300m diferenta de nivel. Fiecare dintre noi suntem unici, diversi, asa ca despre el pot spune ca-i place linistea si sa-si faca treaba singur. Zona aceea de partie nu era folosita de schiori, nefunctionand teleschiul, iar mai jos nu puteai schia pana la baza telecabinei, asa ca trebuia sa ai echipament de schi de tura. L-a afectat puternic interzicerea schiarii in acea zona de pe la 10 noaptea din cauza concursului ce se tinea in ziua urmatoare. N-am stiut de acel concurs cand am facut prospectie, ne-a obligat sa incheiem ziua intai la ora 22, portiunile doi si trei erau sub ceata groasa si vant, cu prognoze nefavorabile si in ziua urmatoare. Probabil de aceea Janos n-a mai facut touring ziua urmatoare, a schiat si ne-a ajutat. Multumesc lui Adi Cosma pentru compania pana pe la ora 17! Cu el am tot urcat si coborat, m-am straduit sa tin ritmul alaturi de el stiind ca va fi mai alert, Adi netrebuind sa se pastreze pentru a doua zi. Inca un om cu program! N-am prea facut pauze, abia dupa plecarea lui Adi m-am dus la cabana pentru pastele cu branza (foarte multumesc). Cred ca niciunul dintre noi n-a crezut ca am putea incheia provocarea in regim de partii din Romania cu timp sub 18h, asa ca am fost si eu nitel bulversat de aceasta posibilitate. Nu eram la nivelul sa obtin asa ceva, dar… Aveam 5200m dif de nivel dupa primele 9h, dar evident pierdusem din ritm si ma gandeam ca imi vor ramane pana la 1000m pentru ziua urmatoare. De la cei 600m dif nivel pe ora si chiar usor peste in primele ore, intrasem in pierderi calculate in zona cu 500m dif de nivel pe ora. A fost “Veni, vidi, vici” al nostru. Bine, musamalizam ce a reusit Killian. Ma conformez regulii enuntate tot de mine, nici nu dau linkuri. La noi au fost 10000m carpatini. Revin ca dintr-un vis, ce mai e pe la Cluj? PS1: Inca o data multumesc pentru poze, ma tot uit si acum, am vreme. PS2: Multumesc Merinito in special pentru bluza. Eu nu ma inghesui in general sa fac reclama dar… am folosit-o si ziua a doua, fara s-o spal. Era cu urme de sare si aveam si alte optiuni. Si nu, nu eram bolnav, fara miros. PS3: “N-am mai vazut oameni care sa schieze in sus! Faci un selfie cu mine?” Din glumele prietenilor mei… poate.”
Cei din club au făcut și un filmuleț reprezentativ.
27-28 martie 2021 Cupa Busola de Aur și CN Orientare. Am participat și eu la acest concurs anual organizat în Făget, lângă Cluj. Îmi place la orientare, chiar dacă nu sunt așa de performant, iar Făgetul mi-e cunoscut binișor pentru că aici alerg regulat, ceea ce măcar mă ferește să nu ajung în alte … țări fără să-mi dau seama. De pe facebook: “Incepe concursul de orientare, etapa I. Am gatat. Ei zic ca au fost 6,6km cu 245m dif nivel. Eu i-am contrazis, am 8,4km cu 467m dif nivel.”
“Etapa a II-a. Azi teren mai dificil. Etapa a II-a Cupa Busola de Aur orientare, categ M45, teoretic 5km cu 140m dif nivel. Eu 6,8km cu 308m ascent, 1h15min.”
15 mai 2021 Memorialul Jokai Mor, am ales MTB traseul N (ca de obicei). Schimbarea față de anii trecuți a fost că am parcurs traseul împreună cu Adi Cosma, cu care de altfel voi fi alături și la concursul de aventură Propark Adventure. De pe facebook: “E o tura cu traditie la care am fost de cateva ori dar mereu cu MTB-ul. Este acum si varianta ultramaraton de aproximativ 52km, dar in general in aceasta perioada in ultimii ani am avut alte ultra-uri inainte si nu era bine sa alerg in regim de competitie fara pauza. In plus, la MTB ai posibilitatea sa alegi o multime de variante de la Sandulesti la Rametea. Tura memoriala presupune sa parcurgi distanta Cluj-Rametea pe ruta aproximativa Cluj-Adrenalin Park-Tureni-Sandulesti, iar de aici ai variante spre Moldovenesti-Rametea unde e finishul. Pentru familii cu copii exista si variante mai scurte de drumetie de la Moldovenesti pe la Piatra Secuiului la Rametea (10km) sau Sandulesti-Rametea. De data aceasta am mers alaturi de Adi Cosma , ii multumesc pentru companie, si pentru ca avem de gand sa fim in echipa la Propark Adventure in acest an. Traseul nostru, de aproximativ 91km, a fost pe ruta Cluj-Sandulesti si apoi varianta N, pe la Cheile Turzii, Cheile Borzesti si Coltesti. Un singur eveniment mai deosebit: Adi si-a rupt lantul si ne-am cam chinuit sa-l scurtam, oprindu-ne si de verificare. Aproximativ 30min per total am avut pauza neprevazuta. In rest, atmosfera faina, oameni fericiti (chiar daca unii aveau fetele mai chinuite) si vreme buna. Felicitari la toti participantii la tura, ca a fost drumetie, ultra sau MTB. Dintre toate, doar ultra a fost competitie, acolo cei de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra au ocupat tot podiumul. Ne-am intors tot pe MTB, mai linistit, pe ruta Buru-Filea-Ciurila, deci tot asfalt. S-a schimbat si vremea iar de pe la Baisoara ne-a plouat aproape continuu.”
Anul acesta “călindarul” meu de timp liber n-a conținut multe concursuri, în schimb unele au fost grele: Istria 100 mile, UltraBug Fundu Moldovei, CarpathiaTrails, Marathon 7500 și Mureș 24h ștafetă. E anul în care m-am atașat de RupiCapra Team, o echipă cu oameni faini, mulți fiindu-mi prieteni de mai multă vreme și, deloc de neglijat, cu preocupări comune.
Mi-era dor de concursuri mai “normale”, clasice și mai ales să mai variez sporturile. Prin ce am trecut în ultimele săptămâni enumăr mai jos, cu cele mai “proaspete” în față. Am avut pentru fiecare motive să le aleg, pe lângă cele ce țin de încadrarea între competițiile mele … majore. De acum voi face pauză, pentru că urmează Apuseni Ultra Race – 176km în 20 – 22 septembrie.
Anul acesta nu s-a mai ținut Ultra Trail Făgăraș a lui Luci Clinciu, din seria CarpathianMan. Acolo aveam deja înțelegere să fac echipă cu prietenul meu de la RupiCapra Team – Csaba Papp. N-a fost să fie, e al doilea concurs pe echipe, primul fiind Marathon 7500, în care înțelegerea pică din motive independente de noi.
Mi-am aruncat ochii pe Sportsplanner, unde știam că pot găsi competiții din mai multe sporturi, și am dorit să fie un triatlon. În același weekend a fost și Hargita Trail Running, mulți de la RupiCapra au mers acolo, dar eu deja eram chitit să particip măcar la un triatlon și în acest an. Și am găsit Háromszék Triathlon, aflat la ediția cu numărul 28!
M-am bucurat, deși amintirile mele nu erau tocmai vesele de la ultimele participări, din motive ce țineau de turiști, nu de organizare. Ce am scris în 2010și 2011se poate citi la acele linkuri. În primul rând am fost impresionat de longevitatea concursului. Apoi, e bine de știut că “Háromszék” înseamnă “Trei Scaune”, cu referire directă la Ținutul cu același nume care a fost județ în perioada interbelică. În contextul în care orașul Sfântu Gheorghe a fost reședință de județ, nu-i de mirare că în amintirea acelor vremuri istorice de vârf oamenii locului au dat această denumire triatlonului. Și pot spune că oamenii acestui oraș liniștit (m-am cazat acolo) au obiceiuri pe care te aștepți să le vezi mai degrabă în orașele mari, mai legate de trendurile moderne: umblă mult cu bicicletele, nu contează că sunt de oraș sau mai specializate, aleargă zilnic.
în 2010 a fost primul triatlon (atunci a fost “pe asfalt”) după mai bine de 9 ani de la ultimul triatlon la care mai participasem la Baia-Mare. Deci nu degeaba i-am spus în titlu “Return to innocence”, la perioada când eram mai tânăr. Acum, în 2019, am văzut că iar au început să organizeze triatlon lângă Baia-Mare, e drept că la alt lac. După 18 ani! 🙂 În 2011 a fost triatlonul de tip offroad, prin rezervația Mestecănișul de la Reci. Lacul unde s-a înotat a fost Reci și ce nu mi-a plăcut atunci a fost comportamentul oamenilor din camping, care făceau foc de tip tabără lângă corturi, puneau muzică tare până dimineața pe la ora 3.30 și, nu în ultimul rând, lipsa de reacție a celor din jur care au preferat să tacă, să-și mute corturile, în loc să-și spună păsul la scandalagii. Bine că eu am fost și sunt o forță a naturii!
Ce pot să le spun organizatorilor de acum e că mai am și port tricoul alb din acel an (2011) și că n-au făcut rău că au schimbat locația. Să nu uit încă o amintire ce mă leagă de Alpinsport, clubul organizator. Poate unii din cei de acum de la acest club nici nu știu… 🙂 Au organizat maraton de MTB, la o ediție cu startul la Șugaș Băi (a fost cred că prima dată când am vizitat stațiunea). Tot în 2011 a fost, am participat la proba lungă de 80km, linkul aici. Am prins vreme de iarnă, și atunci am fost avertizați că sunt urși.
Anul acesta triatlonul s-a ținut mai aproape de Sfântu Gheorghe, cu înotul la lacul Valea Crișului, de acolo proba de bicicletă offroad până la Șugaș Băi unde era și finishul, tritlonul încheindu-se cu o buclă de alergare. M-am documentat pe grabă și am scăpat esențialul. Am fost atât de marcat de nopțile nedormite de acum 8 ani că m-am cazat la Sfantu Gheorghe, la distanță de “lumea dezlănțuită”. A fost bine, doar că ipoteza a fost greșită: când m-am gândit la Háromszék Triathlon am presupus implicit că lacul Valea Crișului … e cel de la Reci (uitasem denumirea). Am găsit amănunte ca: lacul Valea Crișului e cu situația juridică neclară, ceva de genul revendicat. A urmat o epopee pentru mine în ziua premergătoare concursului, nu recunoșteam locul, n-am știut cum să ajung la intrarea oficială la lac cu mașina, Am dat o tură în jurul lui, noroc că am SUV, și m-am întors busumflat să-mi iau pachetul de înscriere. Acolo mi-a picat fisa… și am regretat că n-am citit mai întâi ce scrisesem pe blog înainte.
Dar, despre concursul de acum… Cum am început, am și sfârșit: aerian la documentare, rătăcitor, deconectat, la concurs. Cei 1500m de înot i-am făcut în 54min, record negativ, printre ultimii 3 din concurs. 🙂 Am parcurs vreo 1750m, , ceea ce pentru un înotător “bun” ca mine e o lovitură, să spun că m-am rătăcit? Au fost două ture pe lac, la a doua m-au fluierat oamenii de pe barcă să mă întrebe dacă chiar vreau să ajung la mal acolo. Mi-am scos ochelarii, parcă am intrat în altă lume, geamandura era în altă direcție, și așa am continuat să înot, fără ochelari. Când am ieșit din apă deja startul la copii fusese dat, nu era nevoie să mă uit la ceas ca să știu că trecuse cam o oră de la start.
Ce a urmat – o cursă de recuperare fără șanse de izbândă. La MTB, 1h42min, un traseu frumos, cu urcări care mă avantajau față de triatloniștii clasici, și cu porțiuni tehnice de coborâre, dar mie nu-mi ajungeau 30km să intru în grupul de mijloc al triatloniștilor, nu-s chiar atât de bun. Când am văzut că prind din urmă concurenți aflați la mare distanțâ unii de alții am știut că e prea mare ecartul de timp pierdut la înot. Singura mea grijă a devenit să nu mă descurajez și să “las pedala”, să rămână cursa provocatoare ca și cum m-aș lupta pentru podium la categorie.
Abia după alergarea de 6,2km cu 220m diferență de nivel (35min pentru mine) am văzut la rezultate că am reușit să mă lipesc de grupul de mijloc. Final: locul 23 general, 6 categoria 50-54 de ani, 3h15min timpul. Mi-a plăcut concursul și m-a ambiționat iar … să progresez la înot. E bine să ai scopuri în viață, chiar dacă ceea ce poți ajunge să fie tot mai des sub ceea ce nu poți.
E un sport complex triatlonul, din păcate nu e multă lume angrenată la acest “multisport”. Cum nu particip așa des la astfel de concursuri, de pe margine se vede mai bine. Sunt doar câteva centre mai puternice de triatlon în țară și puțini copii continuă să facă performanță și după 20 de ani. Iar situația de aici nu e singulară. Un sport însă practicat din tinerețe se ține minte toată viața, iar odata cu revenirea minții la cap, la 30 – 40 de ani, îți revin și obiceiurile sănătoase cu avantajul că ai știință de ceea ce faci.
Unde să te duci cu familia, dacă tu vrei MTB, poate și copiii (care nu-s prea hotărâți), și e important să fie și ceva nou, interesant, de vacanță și relaxare și pentru omul obișnuit? Am ales cursa de la Saschiz, iar cele scrise mai jos sunt pe baza relatărilor mele la momentul potrivit de pe FB.
Bineînțeles că am început minivacanța cu o excursie scurtă prin Saschiz și am ajuns și la Cetate.
La concursul de MTB Transilvania Bike Trails, tura lungă la care am participat a trecut prin multe localități pitorești “de pe colinele Transilvaniei”. Așa că în duminica de după concurs am fost să vizităm și cu alți ochi Viscri, unde si prințul Charles de Wales are o casă săsească – singurul ei indiciu e că sunt însemnele heraldice deasupra porții (se pot închiria camerele!).
Sinuos a fost traseul de MTB care m-a purtat de la Saschiz prin Mesendorf, Viscri, Bunești și Criț. Mai trebuie să vin pe aici, e prea puțin cât am stat. Cel mai bine e de vizitat pe bicicletă sau în drumeție, e mai în ton cu zona.
Frumos a fost evenimentul întins pe mai multe zile, unde concursul în sine e doar un motiv să adune laolaltă vizitatorii pe doua roți! Felicitări pentru organizare, aș fi vrut cu familia să particip și la turele zilnice (asta era intenția, am venit de joi și am stat la camping în Saschiz, cum spune Timy – pe terenul de fotbal) dar nu s-a putut acum. Dar la proiecțiile de filme am fost, printre care și cea cu expediția lui Zsolt Torók pe Pumori. Dumnezeu să-l ierte, mare alpinist și om, în ziua următoare am aflat de dispariția lui în Făgăraș!
Andreea a participat la cursa scurtă, am înscris-o la fața locului, a tot insistat deși anul acesta n-a mers cu MTB-ul deloc. Locul 4 pentru ea la feminin open, sper să-i revină plăcerea pedalării.
Pentru mine a fost o mică revenire la concursurile de MTB după câțiva ani lipsă. Am auzit lucruri frumoase despre acest concurs, plus că din punct de vedere tehnic era mai potrivit pentru mine, pentru început, să capăt curaj.
Am încheiat pe locul 2 la categoria 50-59 de ani, locul 60 general, 4h32min pentru 78km de cursă. M-am străduit, dar am simțit lipsa antrenamentelor de MTB, eram cam țeapăn cel puțin la început, plus că viteza mea de reacție e cam … să zicem adecvată vârstei, deși … unii cum pot? M-am tot intersectat cu Suzi, de pe la km25, ea fiind am impresia mai mult de fun acum pe traseu. Și în condițiile acestea m-am chinuit să mă țin după ea și Manuela până simțeam că vin cârceii. Noroc că se mai opreau și o luam de la capăt. Până nu s-au mai oprit. 🙂 Pe Fabian l-am ajuns in zona KOM de la Strava, nu știam că este concurs separat și pentru KOM. Oricum n-am accelerat niciun pic, nu era cazul, eram mulțumit să pot păstra un ritm cât mai constant până la finish. Se pare că el avea un timp de bătut, așa că m-a lăsat în urmă și nu ne-am mai văzut. Am vrut să parcurg tura culturală de vineri, cu întoarcerea pe ultimii km din pădure de la tura lungă, pe la Cetatea Saschiz. N-a fost să fie, mi-ar fi prins foarte bine. Ultimii km din concurs am tot luat-o pe delături, nu văd bine marcajul roz, noroc cu trackul de pe ceas că puteam reveni. Cum era și soare, prin pădure luminile și umbrele mă bruiau complet, iar la o schimbare bruscă de direcție când am văzut într-un tarziu marcajul mi-a sărit și lanțul. În fine, mi-am adus aminte de serialul acela cu RObotzi – Mo si Foca –S01.Ep2.Defect , vedeam fix ca acolo “p… roz cu luminițe”. M-am bucurat când mi-a spus “starostele” de la premiere că arăt cam tânăr pentru vârsta asta, sper să-mi poată spune la fel măcar într-unul din anii urmatori. 🙂
Merită să vă uitați pentru inspirație pe site-ul TBT Race la turele culturale sau altceva ce vă interesează, în cazul când veniți prin zonă. Spor la pedalat sau alergat sau ce vă mai place să faceți! Mulțumesc pentru pozele de la premiere, Radu Cristi, de astă dată ne-am vazut la MTB!
În sfârșit o alergare normală de maraton trail, un concurs pe categorii de vârstă la care particip! Primul clasic după 50 de ani, până acum toată vara numai de “avioane” am avut parte!
Hit the Egg a fost un concurs pe un traseu reprezentativ pentru Țara Dornelor. Sunt convins că e foarte pitoresc, cu o zi înainte am urcat puțin să văd în liniște la ce să mă aștept. Și am vizitat Vatra Dornei, eram cazat la campingul din apropiere. Vatra Dornei – stațiune și oraș, e o alăturare de nou și vechi, de cladiri impresionante ca design, din păcate doar unele renovate. Chiar la o scurtă vizită observi contrastele nou-vechi, sărac-bogat, tânăr-bătrân, liniște-agitație, sclipici-sobrietate. Se încadrează ca stațiune în ceea ce au ajuns și celelalte vechi și renumite.
Dar în timpul cursei a fost vorba doar de “power, more power”, vorba (singura) unei melodii de antrenament indoor la bike. N-a fost un traseu tehnic în mare parte, dar a fost greu. Așa că am zis “pas” la orice mă putea distrage și, premeditat, mi-am luat bețele … că tot au vrut organizatorii să mai adauge diferență de nivel și a ajuns la 2070m conform ceasului (44,5km) – s-a urcat de două ori pe Oușoru.
E și greu să privești în jur când circuli cu 160bpm puls mediu și 180bpm maxim. Probabil a contat căldura, că rezultatul meu n-a fost spectaculos – 5h27min.
La final, locul 6 general și 1 la categoria unde sunt “new entry” 50-59.
Mulțumesc organizatorilor pentru tot, începând cu înscrierea, mulțumesc voluntarilor de la PA-uri și PC-uri – pe căldura asta am fost nevoit să … nu ratez nimic. Și mulțumesc pentru poze!
Între primele mele”keyframe-uri” de anul acesta Istria 100 mile, Salomon UltraTrail Hungary şi Bike 4 Mountains care urmează am continuat să aleg activităţi de timp liber mai deosebite, care mi-au plăcut anii precedenţi, dar pe linia povestită în Un început de an mai neobişnuit – din postură diferită de cea de concurent sau … participare la tură şi nu concurs.
Aşa pot încadra prezenţa la Tura memorială Jókai Mór – MTB şi Maraton Apuseni family.
La tura memorială am participat pentru a doua oară, şi acum tot la MTB şi tot împreună cu prietenul meu Zsolt L. Am considerat că trebuie să fac ceva şi în vederea concursului Bike 4 Mountains având în vedere că mai tot timpul m-am antrenat la alergare.
La Maraton Apuseni, deşi s-a introdus şi proba de ultra care mă tenta, era prea devreme după concursul din Ungaria ca să-mi revin la un nivel normal şi am ales să revin la family după mulţi ani, ultima dată participând ca şi concurent cu copiii în 2013, la a doua ediţie family. În rest, în 2012 am fost organizator (eu am introdus proba family la Maraton Apuseni, aflat la a doua ediţie) şi din 2014 am participat ca şi concurent la proba de maraton.
1. Tura memorială Jókai Mór – MTB a fost şi în acest an un eveniment gândit pentru toată lumea, de la cei mici la cei mari, de la plimbăreţi sau cicloturişti la cei cu veleităţi sportive şi competitive. Au fost ture organizate pentru tracking/alergare şi pentru MTB cu distanţe şi dificultăţi diferite, de la 10k la 75km.
Multă lume ca de obicei, mulţi copii, o atmosferă faină la care au contribuit foarte mult organizatorii şi voluntarii – mai ales gospodinele voluntare. Aşa a fost şi anul trecut. La turele organizate de EKE nu sunt puncte de alimentare cum sunt eu obişnuit la concursuri, cu izotonic, cu batoane, fructe etc, aici sunt produse de casă, “de la ţară”, în care intră zacusca, dulceţurile, magiunul peste care tronează sute de felii de pâine cu untură şi ceapă. Ca băutură principală e apa, dar cine doreşte mai poate servi ceai. Se poate completa “meniul” oricând cu ce cumperi la magazinele săteşti care sunt deschise sigur cu această ocazie. Marea majoritate participă cu prietenii, în grup, aşa că e un bun prilej de socializare, de distracţie. În glumă am pus şi eu o poză cu “apa de izvor” pe care am luat-o în cursa mea cu Zsolt.
Noi am ales ca şi anul trecut (când ne rătăcisem) tot tura cea mai grea – traseul numit N, pe ruta Cluj – Adrenalin Park – BR – Tureni – Sănduleşti – intrare Cheile Turzii – Curmătura – Cheile Borzeştilor – Moldoveneşti – Pietroasa – Piatra Secuiului – Colteşti – Râmetea. Am apreciat că organizatorii au avut grijă să străbată traseele înainte, deşi erau multe variante propuse, iar în cazul Cheilor Borzeştilor au curăţat pe coborâre poteca. Traseul nostru de acum pe Strava…
Pentru că ziua următoare, duminică, trebuia să fiu la serviciu n-am putut să stau mult la Râmetea şi am pornit încetişor spre casă pe un traseu mai uşor şi mai rapid.
2. Evenimentul Maraton Apuseni family am avut ocazia să-l văd anul acesta mai de aproape şi de asemenea am putut aprecia mai bine munca depusă de colegii de la CAR Universitar în organizarea basecampului. Eu consider că acest maraton a ajuns să fie unul dintre cele mai bine organizate concursuri, nu numai din ţară. Bravo alor noştri, le mulţumesc şi din postura de participant. Sunt oameni care an de an vin ca voluntari la punctele de control, la basecamp, unii sunt “în anonimat”, nu-i ştiu decât prietenii şi organizatorii.
Anul acesta noutăţile mari cu care a venit Maraton Apuseni au fost proba de ultra şi înscrierea probelor de ultra şi maraton la ITRA. E o mare responsabilitate, un mare pas înainte din punct de vedere competiţional. Eu sper că participanţii la ultra au apreciat pozitiv traseul, e posibil să apară îmbunătăţiri de anul viitor, poate legate şi de încadrarea probei la 5 puncte ITRA, nu 4 ca acum. Asta ar însemna lungime mai mare şi diferenţă de nivel crescută. Momentan n-au apărut clasamentele la ITRA, dar nu e motiv de îngrijorare, nici la Salomon Ultra-Trail Hungary încă n-au apărut, deşi s-a desfăşurat cu o săptămână înainte.
Cum mă simt eu legat mai mult de proba family, rândurile următoare se vor adresa acestei probe.
Ca de obicei am fost să marchez traseul cu zile înainte, dar micile panouri cu imagini vesele au fost pregătite şi puse de voluntari. Traseul de family e unul dintre cele mai dificile pentru copii, având 3,2 km şi 150m diferenţă de nivel.
Ce am remarcat în mod deosebit este că proba family, mai precis evenimentul family, nu se limitează acum numai la concursul în sine. Copiii au putut să folosească hamacele, să se caţere pe un panou artificial, să participe la un treasure hunt în păduricea de lângă Skiland, au mai fost şi alte ateliere gândite pentru ei. Andreea mea s-a lăsat pictată şi a fost încurajată să ajute şi ea la pictarea micuţilor, având o înclinare artistică.
Proba family transformată în evenimentul family am putut-o aprecia în transformarea ei pozitivă de-a lungul anilor. Am mai scris şi în 2016 despre evoluţie, mai există şi acum pozeşi filmarede la prima ediţie – 2012 când au participat o mână de copii şi părinţi – site-ul de atunci mai există pe platforma blogspot, cum sunt eu ordonat există şi clasamentele 🙂 , se vede creşterea evenimentului, acum participând aproape 300 de familii. Atunci am insistat ca toţi copiii să fie prezenţi pe şi lângă podium, în fond contează mai mult atitudinea, participarea, nu rezultatul. Pun o poză din 2012 cu startul de atunci drept mărturie… Încă nu am poză de la startul de anul acesta, pentru comparaţie.
Copiii mei au participat în fiecare an şi acum s-au bucurat că îi pot însoţi. Cu atât mai fericit am fost eu că le-am fost alături. Nu mă puteam împărţi să fiu cu amândoi deodată, aşa că până sus la Plopiş am alergat cu Tudor (el având o concurenţă mai tare cu băieţii) şi apoi am continuat cu Andreea până la finish. Tudor a încheiat pe locul 5 la general şi tot locul 5 la categorie, iar Andreea pe locul 1 la fete.
[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-5__OV_z1viA/WxPEzS2aB6I/AAAAAAAA2vw/im-ej6D9KIkyPi7fJ6hSggL6jkRPcnZhgCCoYBhgL/s144-o/MA%2Bfamily%2Bcu%2BTudor.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6562804984984101649#6562805467521353634″ caption=”MA family cu Tudor.jpg” type=”image” alt=”MA family cu Tudor.jpg” image_size=”1880×1250″ ][peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-4rmWM5XxJ7Q/WxPEzROxNpI/AAAAAAAA2vw/fE1njjmdCPoecpXqsuk4asLs4m6JWLEDACCoYBhgL/s144-o/33575955_10214433050394618_3158706240117276672_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6562804984984101649#6562805467086665362″ caption=”” type=”image” alt=”33575955_10214433050394618_3158706240117276672_o.jpg” image_size=”2048×1485″ ]
Foarte buni alergători sunt copiii, pun şi mult suflet, dau totul. Bravo lor! Traseul meu pe Strava…
Să ne vedem cu bine, pentru mine urmează acum 4 Munţi, unde voi participa în echipă cu sora mea, ca şi acum 2 ani.
După experienţa plăcută de la Tura Jokai Mor Cluj – Râmetea pe care am ales să o parcurg pe MTB, m-am gândit ca-n weekendul trecut să fiu prezent la o altă tură, de astă dată mai înclinată spre stilul concurs – Tour de Tur. Organizatorii au fost tot EKE – dar din Satu-Mare.
Traseul de concurs a fost în rezervaţia râului Tur (se varsă în Tisa), cu plecare de lângă lacul Mujdeni – Oraşu Nou, între Baia Mare şi Satu Mare. E o zonă cu porţiuni mai puţin umblate, mai sălbatice, nu departe de Medieşu-Aurit pe unde am mai fost. N-a lipsit noroiul, dar au fost şi provocări specifice de MTB, cu poteci înierbate pe unde erai nevoit să te strecori, cu coborâri întortocheate, la una din ele mi-a şi căzut bidonul fără să-mi dau seama. Caracteristic a fost stilul de cronometrare, la tura de maraton de 65km am avut de atins 13 puncte de control de unde am primit câte un cartonaş cu care m-am prezentat la finish ca să dovedesc că am încheiat concursul. A fost şi marcat, rezonabil, dar ni s-a dat track şi hartă. Neştiind cum stă treaba prea bine, m-am trezit târziu, pe când să iau startul, că nu mi-am luat harta şi punctele de control figurau doar pe ea. În continuare am avut probleme cu sensul de parcurgere a traseului ca să pot trece în ordine pe la punctele de control. Pe scurt, Tour de Tur a fost un concurs de MTB care implica şi orientare.
Chiar dacă au fost concursuri importante în weekend cum sunt Cozia MTB şi Prima Evadare, şi aici în Nord-Vestul ţării am întâlnit prieteni şi cunoscuţi din lumea competiţională a MTB-ului de la noi. Au fost însă şi participanţi la care a contat mai mult mişcarea în natură şi socializarea care au făcut o combinaţie de explorare – cicloturism şi care, evident, n-au reuşit să se încadreze în timpul limită de 6 ore dat de organizatori. Au fost dintre ei care au ajuns la ora 19.30 la finish, startul fiind la 10.30. Cum nu poţi fi cu toate, dacă pe traseu s-au oprit la câte o bere, la final deja totul era strâns şi lumea plecată în majoritate. 🙂 Programul s-a respectat cu sfinţenie.
Pentru mine totul a început frumos de vineri, am plecat împreună cu doi prieteni de la clubul EKE din Cluj la o pensiune – fermă – Kentaur, din localitatea Atea (Părinte) fix de lângă graniţa cu Ungaria. Am făcut câteva poze, nu prea reuşite dar semnificative. Am de gând să-mi trimit copiii în tabără acolo, au ce învăţa şi ce vedea, precis le vor plăcea în special caii.
Sâmbătă a fost concursul, m-am pornit mai greu, cu uşoară febră musculară – doar cu două zile înainte parcursesem în alergare traseul de Maraton Apuseni împreună cu Adi Cosma – 45km în aproximativ 8 ore total, am avut parte şi de ceva “ieşiri în decor”, traseul nefiind încă marcat. Încetul cu încetul am intrat într-un ritm de concurs, eram într-un grupuleţ. Cei de la tura de race au pornit la 10min după noi şi primii ne-au ajuns pe la Remetea Oaşului, chiar înainte de punctul de bifurcaţie maraton-race. Ca berbecul m-am luat după ei, nu m-am uitat o perioadă pe gps şi … m-am pomenit cu Vaum coborând pe contrasens, spunându-mi că am luat-o greşit. El era ca şi mine la maraton – noi, finisherii mai “cu experienţă” am greşit la fel. Eu sunt perseverent de felul meu şi mi-am continuat ascensiunea (doar e MTB, nu am norocul să fie plat şi o rătăcire scurtă) spre punctul 12 de control, chiar dacă nu era bine. Doream să văd o hartă, să ştiu dacă e musai să mă întorc, şi hartă sigur găseam la voluntarii de acolo. M-am convins că trebuie să mă întorc, iar la final am avut două cartonaşe cu numărul 12. Puteam avea şi două cu 11. 🙂
N-a fost un traseu uşor, eu l-am încheiat în 4h37min – locul 2 la categorie şi 13 la general. Mulţi au fost de fapt finisheri dar au depăşit timpul limită. Cel puţin 30min am avut devieri de la traseul optim, dar după prima treime parcursă am reuşit să mă adaptez la combinaţia de marcaj şi privire pe gps, să nu fiu complet concentrat pe obstacolele de pe traseu şi să-mi rămână măcar un neuron concentrat pe orientare.
Am început să prind gustul competiţiilor mai puţin standard, dar care oferă mici surprize. La câte competiţii am tot participat, am intrat într-o rutină neconstructivă, izolatoare, exact opusul scopului iniţial. Aşa că sunt deschis în continuare la evenimentele mai deosebite, cu atât mai mult cu cât există posibilitatea să mobilizez şi pe copii. Mulţumesc pentru companie prietenilor, felicitări pentru organizare, mă bucur că au fost mulţi voluntari.
Acum urmează Maraton Apuseni (unde particip cu întreaga familie) şi Propark Adventure. Abia aştept, ştiu că va fi fain!
A început o perioadă de tranziţie de la competiţiile mai importante din primăvară la cele din vară. Cum orientarea mea este în special spre concursurile pe echipe, spre cele de anduranţă – ultratrail şi dacă există şi de aventură, minusurile au ajuns să fie antrenamentele de MTB şi viteza la alergare, pentru competiţiile de scurtă durată dar intensive, inclusiv triatlon. Cu mare plăcere m-am urcat din nou pe MTB, fără mari pretenţii la rezultate bune, şi s-a văzut asta la Maraton Făget şi NapoCup XCO. Dar important e să-ţi placă, restul vine de la sine. Şi, ca să nu lâncezesc, am început să bifez evenimentele din zonă, chiar dacă nu pentru aspectul competiţional. În final însă preponderent tot spre trail mă voi îndrepta, pentru că mă aşteaptă Maraton Apuseni, Propark Adventure, Marathon 7500, UTF şi probabil Geiger MTB.
Aşa am ales să particip la o tură de tradiţie – Jokai Mor, pe unul din traseele de la Cluj-Napoca la Râmetea, la care puteai alege MTB sau alergare, trasee mai uşoare sau mai grele, mai scurte sau mai lungi. Am continuat cu o vizită la noul Complex Sportiv Gheorgheni – Cluj unde m-am distrat puţin la Ziua Orientării pentru toţi şi, chiar astăzi, am participat la Campionatul Naţional de Duatlon de la Cluj.
1. Tura memorială Jokai Mor – 06 mai – este practic o excursie organizată de clubul EKE, în care nu contează vreun clasament final. Primeşti o hârtie cu puncte de reper (control) pe care trebuie să le atingi, unde sunt oameni, la câteva chiar poţi să mănânci. Cel mai important e să te simţi bine, sunt persoane care vin an de an să socializeze, să sărbătorească anduranţa şi sănătatea prin mişcare. Ca să nu fie monoton, în fiecare an poţi alege alt traseu, traseul îl poţi parcurge pe jos sau cu bicicleta, te poţi înţelege cu prietenii să-l parcurgeţi împreună. E o idee super, nu tot “hammering” în regim de concurs şi apoi fuga acasă că ai treabă.
Normal că imediat ce am auzit de la Suni de tura aceasta mi-am zis că mi se potriveşte, dar tot nu m-am putut acomoda cu ideea de excursie, aşa că împreună cu prietenul Zsolt am pus la cale un traseu în regim mai alert, traseul N, considerat şi dintre cele mai dificile şi lungi. Am ales deci MTB, că de alergare gen ultra deja eram sătul.
Ca la orice excursie care se respectă, ora de plecare nu-i fixă, iar noi am ales să plecăm mai târzior, pe la 8, în fond dacă ne grăbeam prea tare poate voluntarii de la posturi nici nu apucau să ajungă la timp. Ruta aleasă a fost Cluj – BR – Adrenalin Park – Tureni – Sănduleşti – intrare Cheile Turzii dinspre Petreştii de Jos – Curmătura (mai sus de Petreştii de Sus, unde este mănăstirea) – Moldoveneşti – Piatra Secuiului – Colţeşti – Râmetea.
Nu m-am putut dezminţi, iar la Curmătura am luat-o niţel greşit – aşa, cale de-o oră convertită în peste 6km cu peste 200m diferenţă de nivel în plus. Dar a fost fain! Am avut parte de o coborâre pe banda roşie (potecă destul de abruptă şi cu ceva provocări pe parcurs) până la Buru pe care am continuat s-o facem deşi deja ne-am prins că am greşit – era păcat s-o ratăm. La Buru am luat-o înapoi în sus pe triunghi roşu spre “boscheţii” unde trebuia să obţinem “ştampila”. Ar fi fost ok urcarea dacă nu era plin de copaci doborâţi de la iarna târzie care a afectat puternic şi pădurile din Făget. Aşa, sătui să tot descălecăm, cu câteva sute de metri înainte de PC am parcat bicicletele şi am continuat pe jos. De alte evenimente mai deosebite ne-am ferit, la final am avut peste 90km cu 2100m diferenţă de nivel, parcurşi în aproape 9 ore.
Foarte de treabă oamenii de la punctele de alimentare din sate, ce mi-a plăcut mai mult a fost pâinea cu unsoare şi ceapă, dar nu m-am putut abţine să gust din tot felul de dulceţuri. Mi-am zis: uite un eveniment la noi care nu-i concurs, dar la care participă activ comunitatea!
Şi un alt aspect, şi mai important: a fost plin de copii, unii mici, familii! Au participat şi ei. Au fost şi ai mei, practic la Râmetea mi s-a întregit familia. Explicaţia? Au fost stabilite trasee şi pentru cei mai mici, majoritatea au plecat din Moldoveneşti până la Râmetea, maxim 12km, excursie în grup de o zi, pe jos. Şi au avut ce vedea, chiar dacă la Cheile Turzii n-au ajuns. Au urcat la Piatra Secuiului, au coborât pe partea mai abruptă până la Râmetea.
Faină zi, e drept că a fost nelipsitul noroi, dar ce mai contează? Faini oameni, le mulţumesc pentru tot. E tot mai greu să mobilizez copiii, dar dacă astfel de excursii n-ar fi o excepţie mi-ar fi mai uşor.
Ziua următoare m-am întors tot pe MTB, pe la Măgura Ierii, aproape de Borzeşti, n-a fost uşor: noroaie, poteci neumblate şi veşnicile crengi rupte. De la Deleni, să mai exersez şi eu cu MTB-ul, am luat-o direct pe ogoare şi mirişti. Dacă eşti perseverent îţi reuşeşte, chiar dacă ce vrei e o prostie!
2. Ziua Orientării pentru toţi – 13 mai – e destinată în special copiilor. Eu aşa o interpretez, acest aspect e cel mai important – popularizarea orientării în rândul lor. De fapt, toate cele 3 evenimente despre care vorbesc acum sunt pentru viitorul nostru. – La Jokai Mor cel mai fain a fost că au putut merge şi copii, care doar împreună se pot mobiliza să parcurgă trasee care altfel ar fi epuizante şi ar fi făcute în chinuri, cu rezultatul fix opus: îndepărtarea de mişcarea în aer liber.
– La Ziua Orientării s-a dat ciocolată la toţi cei mici, la cei mai mărişori a fost premiere (tot ciocolată, dar şi medalii), dar ei deja văd altfel orientarea – merg singuri pe trasee. Şi adulţii au fost premiaţi, inclusiv eu, dar fiecare dintre noi ştim că de fapt suntem a 5-a roată la căruţă. Meritul nostru este că aducem copiii. Eu tot m-am dus, cu Diana, deşi copiii erau plecaţi. Am mai stat de poveşti şi, ca să mă mai obosesc şi eu, m-am apucat să alerg la repere ca la intervale. Doar urma duatlonul, trebuia să văd cum mă simt dacă forţez. Mare greşeală, era gata să mă accidentez şi … toate mă dureau. Grea zi avea să urmeze!
Dar să-mi continui ideea…
– La CN Duatlon, chiar dacă e declarat campionat naţional şi există age groups pentru amatori, cu diplome şi medalii, de fapt principala ţintă sunt tot copiii. Acolo contează cu adevărat competiţia, se uită antrenorii dacă ce au muncit peste iarnă a dat rezultate… În acest context e superfluu să dai o prea mare importanţă rezultatelor la adulţi. Da, e ok să te compari, să lupţi, să te bucuri pentru rezultat. Dar să fii conştient că prin participarea ta de fapt ai sprijinit derularea unui eveniment care altfel ar ieşi în pierdere puternică financiară, că astfel ai dat un semn clar că eşti de acord ca astfel de evenimente sunt pozitive, iar dacă poţi să-ţi aduci şi copiii… Dar lumea, conştient sau nu, a înţeles. Au venit copii, cu antrenori, cu părinţi, de peste tot din ţară. Au venit şi sportivi deja consacraţi, să se măsoare între ei. Dar n-au venit în număr mare adulţi doar ca să obţină titluri la age-groups, nu de la distanţă mare. E fain că s-a organizat la Cluj campionatul naţional. Altădată s-a organizat la Bucureşti. Poate data viitoare se organizează la Târgu-Mureş sau Iaşi. Şi ce-i dacă anul acesta campionul naţional e de la Oradea, anul trecut a fost din Bucureşti şi anul viitor… Mai am şi eu o şansă la locul 3. 🙂
Ziua orientării pentru toţi s-a desfăşurat la Complexul Sportiv Gheorgheni. E prima dată când ajung acolo, aşa că am mai atins un obiectiv. Sper să se construiască ceva asemănător în fiecare cartier, începând cu Mănăşturul. 🙂
În rest, se ştie – oameni inimoşi la orientare. Tot încerc să îndrept copiii spre acest sport în natură, vreme au până la bătrâneţe.
3. Campionatul Naţional de Duatlon – 14 mai – Cluj, lângă Parcul Iuliu Haţieganu. A fost interesant de urmărit evoluţia la copii. Unii sunt chiar foarte buni! Au venit şi ai mei, deşi practică alte sporturi. Lumea e mică, se cunosc şi ei cu alţii de la MTB, înot etc. Andreea a ţinut să vină neaparat deşi era foarte obosită, sosise la 2 noaptea de la Braşov, de la campionatele naţionale de fotbal. E campioană naţională cu echipa şcolii! Ce să-i faci, dacă a vrut fotbal… Şi când mă gândesc că o vreme a fost la balet. 🙂
În orice caz, eu sunt păţit, aşa că ziua precedentă am tot montat roţi şi cauciucuri la bicicletele noastre mai de doamne-ajută. Şi maşina de găurit am folosit, să lărgesc la genţi găurile pentru valvele de maşină. Că aşa aveam camerele pentru slickuri. Până la urmă tot va trebui să cumpăr alte biciclete.
S-au străduit ai mei, eu sunt foarte mulţumit! Aşa cum am spus mai sus, ca a 5-a roată la căruţă, am avut şi eu lupta mea în primul rând cu mine însumi. La final am terminat pe locul 42 la general (1h10min32sec pentru 5km alergare + 20km bike + 2,5km alergare), 3 la categoria 45-49 ani, am resimţit lipsa antrenamentelor specifice de viteză şi s-a văzut că anul acesta am kilometri mai puţin pe bike, iar cursiera … e prima dată când o folosesc în acest sezon. Ce să-i faci – ploile şi alergarea. Mai degrabă invers.
Urmează pentru mine (noi) un fel de concurs de MTB (fără marcaj) şi Maraton Apuseni.
În jurul 100 Miles of Istria s-au selectat de la sine câteva competiții care mi s-au părut interesante și provocatoare în același timp. Am să scriu câteva cuvinte, în locul mâncării micilor de 1 Mai, sperând ca poate – poate se va îndrepta vremea.
1. Cupa Busola de Aur – aprilie 1 și 2 – s-a desfășurat lângă Sălicea, nu departe de Cluj, mai precis – Poiana Bivolilor, cu câteva zile înainte de competiția din Istria. Faină denumire! Și cred că nu-i departe de ce a fost mai demult acolo, sunt câteva mici lacuri/bălți care au putut fi raiul acelor animale. N-o știam, deși mai alerg sau merg cu MTB-ul pe acolo.
Acum sunt eternele oi, ca să fiu la modă – cele din Miorița varianta modernă – cântate de Iuliana în Lupii la Vocea Rusiei și totodată cele care au scufundat o navă spion rusă (“…râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”.
Mereu reușesc să mă surprindă orientariștii cu ceva. Pentru mine e o disciplină mai nouă și e foarte greu acum să trec de nivelul de începător.
Am depășit totuși faza de alergare fără cap, când parcurgeam un semimaraton fără să găsesc toate reperele, în condițiile în care descrierea probei conținea lungimea optimă de 4-5km.
Au fost două zile, în prima medie distanță și în a doua proba de lungă distanță. Mi-a plăcut, a fost o competiție veselă și cu mulți copii. A fost soare, în sfârșit cald, au venit concurenți din toată țara. Eu sunt mulțumit de rezultatul obținut, mai am însă perioade în care mă ia valul vitezei și mă chinui să înțeleg pe hartă unde puii mei am ajuns. Măcar știu să iau reset și să mă întorc.
Am încheiat pe locul 7 la categoria M45, undeva la mijlocul clasamentului.
2. Brașov Marathon – 22 aprilie – a urmat Istriei, am trecut de la căldura surprinzătoare din Croația la zăpada Bucegilor. A fost prima dată când am participat aici, m-a tentat și pentru că deschide șirul de competiții din Circuitul Carpaților. Pun mai jos ce am scris pe FB, e relevant.
A fost un concurs cu un traseu frumos pe o vreme insorita – cu multa zapada.
Au fost 31,5km, traseul de maraton fiind scurtat din cauza condițiilor, cred că a fost bine așa și într-adevăr timpii finali n-au fost mult diferiți față de anul trecut când a fost uscat. Nu s-a urcat până pe vârful Postăvaru, ci doar până la cabana cu același nume, dar eu n-am simțit lipsa. Oricum anul acesta am urcat o dată cu schiurile la Postăvaru Night.
M-am cam chinuit eu să pășesc pe urme, n-am avut cine știe ce viteză. Spre sfârșit traseul a fost mai alergabil în stil “clasic”, trecând înainte pe acolo cei de la semimaraton și mai topindu-se și zăpada. M-am străduit să ma țin de Vio, apoi de fata care a încheiat pe locul 1, și tot așa. Până la urmă am încheiat în 4h33min47sec, pe locul 32 general și 4 categorie, la aproximativ 1 minut de locul 3.
Am tot avut cârcei, se mutau de pe un picior pe celălalt ca purecii. Treceau imediat ce luam o gură de izotonic, așa de repede de parcă era efect placebo. Se vede că m-am antrenat mai mult pentru ultra anul acesta și mi-e greu să alerg tare.
Mă bucur că am fost cu aproape toată familia și Tudor a participat și el la proba de copii.
2. NapoCup XCO – 29 aprilie – a însemnat un început destul de brutal de sezon competițional la MTB. Pentru Istria a trebuit să fac volum la alergare, vremea a fost mai mereu dificilă pentru MTB și șosea, mie nu-mi place să merg la sală, îmi place să fiu afară în timpul liber chiar dacă acest lucru înseamnă un rezultat mai slab la o competiție. Efectul cumulat l-am simțit și înainte, și în timpul cursei.
M-am străduit să mă antrenez pe traseul de XCO aproape în fiecare zi în ultima săptămână, am reușit și să vin o dată cu Andreea. La copii mi-a făcut plăcere să ajut și eu puțin la marcare în incinta Muzeului Satului (Etnografic), care a fost gazda concursului și anul trecut. Lipsa de km pe MTB mi-a scăzut și nivelul de încredere în capacitățile mele tehnice, am avut nevoie de 2 zile ca să pot trece porțiunea de rock-garden (am încercat pe stânga, apoi pe centru – am sărit ceva și mi-am atins foaia mare față și am ajuns la concluzia că mai bine pentru mine e “dreapta – stânga – stânga”), coborârea mai lungă și cât de cât abruptă n-o puteam face decât în două etape, cu oprire pe la mijloc, jumpul de la sfârșitul pădurii încă nu exista. Eram și cu cauciucuri de noroi Maxxis Beaver și nu aveam de gând să le schimb pentru că le consideram bune pentru ziua următoare la maraton.
M-am plasat cam printre ultimii concurenți, nu aveam gânduri mărețe, puteam urca peste tot dar mergeau greu picioarele. La start mi-a spus prietenul meu de la aceeași categorie Augustin, care acum a ajuns să fie mai bun, că s-a făcut “chicken line” și la rock garden. Doar atât a trebuit, mi-am setat mintea să folosesc căile mai ușoare și m-am ținut de hotărâre chiar dacă tentații au fost, mai ales după ce prietenii mei mai făceau ca găina când treceam pe acolo. 🙂 Prima dată era să ratez intrarea pe ocolire, aveam ceva viteză. La a doua coborâre mai abruptă am avut surpriza să văd plasați în colțul “meu” de aterizare de la mijloc pe tinerii care erau pregătiți să acorde ajutor în caz de accidentări așa că n-am avut ce face și am reușit să cobor pe linia pe care-mi era teamă la antrenamente.
Am fost într-adevăr lent pe urcări și n-am reușit să închei decât 3 ture din cele 4, am fost depășit spre sfârșitul turei 3 de primii concurenți mai buni. Pentru mine a fost suficient de tehnic și de greu traseul, sper să mă motiveze în continuare să fiu mai mult în șea în săptămânile ce vin. Locul 9 la categorie pentru mine, 1h14min13sec pentru 12,2km și 728m diferență de nivel.
Copiii au participat și ei la concursurile lor, Andreea a mers bine și încheiat prima (nu era greu, fiind singura la categorie, la vârsta ei deja fetele se pare că se orientează spre alte preocupări), Tudor sper să capete din nou drag de MTB.
A fost grea așteptarea copiilor până la premiere, m-am străduit să-i duc pe traseu în punctele cheie, să vadă și ei pe profesioniști și nivelul lor.
2. Maratonul Făgetului – 30 aprilie – era proba la care speram să mă comport onorabil. După XCO însă mi-am dat seama că trebuie să fiu extrem de calculat să pot rezista la proba lungă, mai ales că se anunța vreme ploioasă. A plouat peste noapte și, chiar dacă n-am apucat anul acesta să mă duc deloc pe porțiunile noi de pe traseul lung, știam că va fi noroi. M-am pregătit ca de război, mi-am luat și un rucsăcel (la competiții cred că e prima dată când port). Practic m-am pregătit de posibil 6h, speram să mă încadrez în 5h, aveam în plan opriri la curățat angrenaj cu periuța de dinți etc. Bani am uitat să iau, se pare că am nevoie de listă. 🙂
Am mers rezonabil spre încet până la Peana, primul PA. Cauciucurile și-au făcut rolul, în afară de ambuteiajele clasice de început prin pădure n-am avut probleme. Fiind traseul mai greu ca de obicei, au început să se creeze distanțe mai mari între concurenți, diferențierile au apărut mai rapid și mai evident. Sus era o ceață ușoară, vizibilitate mai scăzută. Îmi pusesem gps-ul de drumeție (încă o excepție pentru mine) în modul “course” dar nu eram pe pagina cu harta. La Peana n-am oprit, m-am chinuit să mă țin după cei din față. La un moment dat am auzit bipăit de “out of course”, m-am uitat în jur, mi-a fost teamă să nu intru pe traseu de întoarcere, pe acolo erau relativ mici distanțele dintre traseul de dus și ultima buclă de întors. Până să trec pe hartă deja am dat iar de marcaj și dus am fost după cei din față. Nu mi-am pus prea mult problema de rătăcire, am aflat la punctul PA de lângă lacul Micești că s-a scurtat traseul. Am văzut pe urmă pe Strava că am făcut cu aproximativ 2km și 100m diferență de nivel mai puțin decât alții, dar n-am fost singurul. Mi-au ieșit 38km, 1000m diferență de nivel în 2h37min.
Când m-am văzut înapoi la PA Peana și mi-am dat seama că nu mai e mult, nu se mai merge pe Măgura, am început să mă agit și să cresc ritmul. Mi-am luat și gelurile și batoanele desfăcute, că n-avea sens să le arunc la finish.
Coborârea pe Valea Gârbăului n-a mai fost cea cu pietre, dar provocarea a fost noroiul. M-am descurcat binișor, cauciucurile țineau nu ca la alții care mergeau sanie. S-a mai și căzut, un băiat s-a lovit destul de rău, sper să se facă sănătos cât mai repede. Sunt rideri care s-au oprit să dea prim ajutor, să ia legătura cu salvamontiștii, chiar dacă erau în frunte și la cum îi știu eu erau de podium. Cinste lor, într-adevăr contează prioritățile. Dintre ei îl știu mai bine pe Dan Mitru, erau mai mulți de la Garage Racing dar și de la alte echipe. Am dat doar un nume, dar toată stima la cei de acolo. Îmi aduc aminte de episodul nefast de anul trecut de lângă Oradea, atunci nu s-a putut face nimic…
A fost a 5-a oară când am participat la maratonul Geiger … Triada MTB de la Sibiu, de fiecare dată la tura lungă. Anul acesta startul a fost din Păltiniş, weekendul de MTB pregătit de Pro Cycling conţinând sâmbătă şi un concurs de XCO care a avut participare internaţională. Pe mine, cum a spus cineva, nu dau nume, m-a ferit D-zeu şi n-am putut ajunge la XCO. 🙂 Ambele concursuri sunt în general foarte tehnice, peste media obişnuită la noi în ţară, şi de aceea nici nu participă multă lume, pentru mulţi e o provocare doar să termine cu bine.
S-a schimbat traseul de maraton faţă de ultimele dăţi când am participat şi a devenit şi mai dificil, deşi ca lungime s-a scurtat: 81km şi 3000m+ diferenţă de nivel. E semnificativ că primilor de la elite le-a trebuit mai bine de 5 ore să încheie concursul, aşa că e de înţeles şi timpul meu de 7h45min. Faptul că am lipsit doi ani de la maraton mi-a dat poate prilejul să văd mai clar nişte diferenţe în timp, aşa cum vedem cu toţii mai uşor cum cresc copiii altora pe care-i vedem mai rar. În primul rând a crescut nivelul tehnic al competitorilor, iar traseul scurt (înglobat în traseul lung) a devenit mai tehnic, fiind aproape la nivelul traseului lung de acum câţiva ani, având şi porţiuni de acolo. Apoi, traseele se schimbă şi forţat de către organizatori pentru că progresul … civilizaţiei modifică de la an la altul traseele. Traseele se mută tot mai mult în zonele mai demult greu accesibile, tot mai sus şi mai departe de localităţile mari.
În orice caz zona Arena Platoş, Păltiniş, e foarte faină pentru MTB. Cine are norocul să fie în zonă poate progresa mult, s-a investit mult acolo pentru turism, pentru modalităţi active de a-ţi petrece timpul liber.
Am ajuns la Arena Platoş sâmbătă după-masă, întârziind ceva pentru că dimineaţă am ţinut neaparat să înot cu Diana în Tarniţa, să vadă şi ea cum e cu costum de neopren. Săptămâna următoare mă aşteaptă Traversarea Tarniţei. Am avut noroc cu cazarea, am stat alături de Vlad Sabău, Marius Mureşan şi Ionuţ Ureche – le mulţumesc pentru companie. M-am înscris la faţa locului, teoretic nu eram mulţi participanţi la proba lungă – câţiva peste 60. Apoi, pregătiri… Mai întâi constat că n-am geluri – asta e, voi circula fără. Şi aşa eram conştient că dupa ultratrailul din Bucegi – Marathon 7500, de săptămâna trecută, trebuia să merg la conservare, în ritmul meu, să fiu sigur că închei cu bine, fără accidentări. Mai aveam un ghimpe – schimbasem frânele şi acestea chiar prindeau. Am apucat doar o dată să merg cu MTB-ul înainte şi încă nu puteam să controlez fin frânarea. De ce am mers totuşi la tura lungă după abia o săptămână de la un ultra? Că aşa s-au potrivit, aşa cum a fost ironmanul de la Oradea după 4 Munţi şi cum va fi Propark Adventure după UTMB. Hai să-i spun soartă.
Şi, start! Tura scurtă şi cea lungă, peste 200 de oameni. Începem fireşte cu urcare. Selectivă. La prima coborâre mai serioasă am prins totuşi trafic, nu am fost aşa de harnic pe urcare să scap. Că erai pe MTB sau pe lângă, tot aceeaşi viteză. Suna frâna mea spate de-mi era frică că mă iau la bătaie cei din jur că le stric karma. Aşa că am insistat pe faţă şi cum cu controlul eram mai la început am şi dat o seceră cu biţa prin iarbă ca să nu zbor în cap. Continuarea a fost firească: depăşeam cu MTB-ul în braţe, alergând la vale. M-a şi întrebat cineva unde mă grăbesc, că doar am cale lungă de străbătut. N-am ştiut ce să-i răspund, făceam treaba asta de ani de zile. Probabil că mai demult aveam un motiv, dar acum era ceva reflex: cum mă dau jos de pe MTB, cum fug (dacă pot), indiferent dacă-i la deal sau la vale. Mie mi-ar prinde bine un MTB la pungă, să-l pot duce mai uşor.
Pe traseul comun – încurajări, înghesuială. Abia aşteptam să se bifurce, să apară PA1. Mergeam constant şi chiar sus l-am ajuns pe Marius şi apoi m-am străduit să mă ţin de el la coborâre. Câtva timp am reuşit deşi se interpuneau concurenţi şi mai şi alergam la vale. A venit separarea de trasee. De acum aveam să am linişte, nu mă mai stresam inutil la coborâri. Şi chiar a fost linişte. Şi pustiu. După km30 am fost singur cuc, depăşisem pe cineva şi gata: restul traseului l-am parcurs fără alte întâlniri decât cu oamenii de la PA-uri şi cei veniţi la iarbă verde. Mi-a fost greu pe porţiunea PA2 – PA3, rămăsesem fără apă, deşi fusesem la şedinţa tehnică şi ştiam că pe acel tronson trebuie să am rezerve serioase. Eram cam terminat, mergeam din inerţie. De fapt nu mă aşteptasem să dureze atât tot concursul pentru mine, de acasă pornisem cu gândul la 6 ore, apoi mi-am mai rectificat aşteptările când am aflat că primii la elite e puţin probabil să termine sub 5 ore. Dar să ajung la PA4(coincidea cu PA1) unde era timp eliminator de 6 ore doar cu 15 minute înainte nu mă gândisem! Am mâncat aici toate feliile de grapefruit de pe tavă, mi-era o sete! Şi apoi am luat un pahar de apă în care mi-am turnat o grămadă de alte pahare, ca să nu le întrebuinţez inutil. M-au întrebat câţi mai vin după mine. Le-am spus că mai bine ştiu ei, că ştiu câţi au trecut pe acolo şi eu le pot spune că sunt peste 62 în total. Răspunsul lor m-a cam bulversat – eram undeva pe locul 30 şi eram printre ultimii, că nu toţi au luat startul. Probabil proba de XCO din ziua precedentă a rărit participanţii la tura lungă, aceştia schimbându-şi opţiunea pentru tura scurtă.
Ca să am totuşi un ritm, o motivaţie, am întrebat la punctul de hidratare dinainte de PA4 la ce distanţă e cel din faţa mea – 200m. Apoi la PA4 – 2 min. N-am reuşit să-l ajung şi nici să-l văd, la final tot la aproximativ 2 minute de el am terminat.
pun tot clasamentul la tura lunga, finisheri, ca incape – From Geiger MTB Challenge
timpul înregistrat cred ca e cu tot cu micii şi berea de la sfârşit, uitasem să-l închid – From Geiger MTB Challenge
Greu am ajuns la finiş, după 7h45minute! Penultimul! Locul 27 din 28, doar atâţia am încheiat cursa, scăpând de timpul intermediar. La timp totuşi pentru premiere, unde am avut surpriza să termin pe locul 3 la categorie, după Maus (la peste 1h40minute) şi Sorin Simu (peste 30minute). Iar am avut noroc, ca în 2011. Atunci am terminat pe locul 2 la categorie deşi timpul era peste 9h30min şi toată lumea se pregătea de plecare. 🙂 Acum sper ca viaţa să nu fie chiar ciclică, că atunci următorul pas e să ajung iar să fiu descalificat la punctul intermediar, cum am păţit în 2010. Momentan m-au depăşit tehnic multe coborâri iar pe urcări n-am fost chiar fresh. Numai la Geiger reuşesc să port atâta în braţe bicicleta. Dar a fost fain. 🙂
Felicitări pentru organizare, mulţumesc voluntarilor de pe traseu că am mai avut cu cine schimba o vorbă şi mulţumesc prietenilor!
Au fost două concursuri pe care nu am vrut să le ratez, chiar dacă a trebuit să duc lupte grele şi în afara lor. 🙂 Fiecare din acestea au fost o combinaţie de provocare şi plăcere, dar fiecare în moduri diferite.
Erau programate să fie la distanţă de 4 săptămâni unul după altul dar din cauza vremii Bike 4 Mountains a fost amânat cu 3 şi uite-aşa a apărut întrebarea: e bine să mergi la amândouă? Pentru răspuns, primul meu gând m-a purtat la scena din “Cei trei muşchetari” cu lupta dintre D’Artagnan cu viitorii lui prieteni Athos, Porthos şi Aramis. Firesc, efortul meu principal va fi la primul concurs, care era şi pe echipe, iar triatlonul de tip ironman probabil va fi o umbră a celui de anul trecut, deşi pentru el m-am tot pregătit un an.
Căutând traducerea originală a textului din Alexandre Dumas pe internet şi recitind-o, am avut încă o dovadă clară a cât de mult pierd copiii de azi folosind pentru lecţii şi teme la şcoală doar rezumatele cărţilor pe care noi le citeam uneori pe ascuns noaptea, mascând lumina să nu ne vadă parinţii care credeau că dormim. Şi asta pentru că efectiv lectura te captiva, nu era o obligaţie. Ce pierd în primul rând? Farmecul scrierilor! Pentru ei scriitorii nu sunt decât o colecţie de procedee artistice şi de opinii ale cine ştie cărui critic sau băgător de seamă.
― Iată şi pe cel de al doilea. Întorcîndu-se spre partea unde arăta Athos, d’Artagnan îl recunoscu pe Aramis.
― Cum, ― făcu el şi mai uimit decît întîia oară, ― cel de al doilea martor al dumitale e domnul Aramis?
…
― Domnul este cel cu care mă bat, răspunse Athos, arătîndu-l pe d’Artagnan cu mîna şi salutînd tot astfel.
― Şi eu tot cu el mă bat, adăugă Porthos.
― Dar abia la ora unu, lămuri d’Artagnan.
― Şi eu tot cu domnul mă bat, spuse şi Aramis apropiindu-se de ei.
― Da, dar abia la ora două, se amestecă d’Artagnan, cu acelaşi glas liniştit.
…
― Şi acum, fiindcă v-aţi strîns toţi laolaltă, ― începu d’Artagnan, ― îngăduiţi-mi, domnilor, să vă cer mai întîi iertare. La auzul cuvîntului “iertare”‘, un nor trecu pe fruntea lui Athos, un surîs semeţ juca pe buzele lui Porthos şi un semn de împotrivire fu răspunsul lui Aramis.
― Nu mă înţelegeţi domnilor, ― urmă d’Artagnan ridicîndu-şi capul luminat în clipa aceea de soarele ce-i aurea trăsăturile fine şi îndrăzneţe, ― vă cer iertare dacă s-ar întîmpla să nu-mi pot plăti datoria faţă de toţi trei, căci domnul Athos are dreptul să mă ucidă cel dintîi, ceea ce răpeşte din valoarea poliţei dumitale, domnule Porthos, şi ceea ce-o face aproape egală cu zero, pe-a dumitale, domnule Aramis. De aceea, domnilor, vă cer încă o dată, iertare, dar numai pentru asta, şi acum, în gardă.”
No, cam aşa şi cu rezultatele mele la cele două concursuri la interval de mai puţin de o săptămână… 🙂 Şi urmează Swimathonul de la Cluj, unde înot câteva minute pentru tinerii de la Centrul Daniel, adică relaxare.
Bike 4 Mountains
E declarat concurs, dar mai întâi de toate este plăcerea de a pedala în munţi prin locuri în care cu greu şi puţini ajung. Ai de parcurs trasee în 4 munţi – Iezer-Păpuşa, Leaota, Piatra Craiului şi Bucegi, trasee pe care un turist obişnuit cu hărţile montane avute la dispoziţie cu greu şi le putea creiona. În plus a intervenit şi munca de a face ciclabili kilometri de poteci, uneori fără să fie la bază nici măcar urme de animale. Toate acestea s-au întâmplat pentru că oameni care şi-au petrecut viaţa prin acei munţi au dorit să împărtăşească lumea lor şi cu alţii care ştiu să aprecieze ce văd. Mă bucur că mă număr printre cei din urmă. Ne-au povestit organizatorii de numeroasele zile petrecute la amenajare şi m-am convins de acest lucru în concurs.
Eu am avut în plus bucuria de a trăi un fel de remember when I was young, participând alături de sora mea Simona în echipa Vezentanii. Au fost echipe tari la toate categoriile, iar la general misiunea câştigătorilor n-a fost deloc uşoară. La mixt, unde eram direct interesaţi, au fost la start 13 echipe şi pot spune că au fost foarte bune. Au fost răsturnări de situaţie pe podium zilnic, s-au întâmplat accidentări, probleme tehnice, căderi fizice care au decis câştigătorii abia la sfârşitul ultimei etape.
Acum, în postura nouă de “iepure” am putut înţelege cu adevărat şi stările trăite acum doi ani de Dan Lupşa, coechipierul meu de atunci şi am apreciat foarte mult efortul Simonei de acum. Mulţumesc! Poate va scrie şi ea aici câteva cuvinte, aşa cum a făcut Dan acum doi ani.
Ca la orice concurs serios ne-am studiat adversarii, pe mulţi dintre ei îi ştiam şi le ştiam posibilităţile. Mi-am dat seama că multe din fete sunt apropiate de nivelul meu şi pot fi chiar mai bune. Oricât de mult mi-aş fi dorit, oricum le întorceam, nu ne puteam considera decât outsideri, mai ales că Simona n-a avut prea mult timp să se antreneze. Concluzia a fost de genul – să fim bucuroşi dacă terminăm pe locul 5, dar sperăm şi la mai bine. Ne bazăm pe constanţă, sperăm să mergem din zi în zi mai bine.
Etapa 1 Iezer-Păpuşa a fost mai deosebită ca acum doi ani. A avut înainte de coborârea finală de 6km o zonă de neutralizare traseu de 15km. A fost etapa în care s-a conturat pregătirea fiecărei echipe, ne-am putut da seama în realitate cum stăm.
Am încheiat pe locul 6 dar cu specificaţia că echipa Andreei Dan (care era în faţa noastră) a avut probleme tehnice ireparabile şi practic de acolo Andreea a continuat concursul singură pentru a fi finisher. Nu mă aşteptasem ca Hoinarii să termine primii la 10 minute de restul, nu mă aşteptasem ca Patricia să fie aşa bună şi să termine pe locul 3. În fine, de fapt oricât mă uitam la alţii, cel mai important era să mergem noi bine. Mă aşteptasem ca fetele tinere să fie primele. Mi se părea că locul 1 era deja adjudecat de Hoinari care erau peste ceilalţi ca pregătire, tot ce trebuiau să facă era să nu forţeze, eventual să aibă o pierdere controlată dacă urma o zi mai proastă.
Etapa a doua Leaota avea la început o urcare grea de peste 17km şi peste 1000m diferenţă de nivel. Va fi greu pentru noi să progresăm pe coborâre. Nu aveam alt atu totuşi.
A fost cred etapa care a contat cel mai mult, care a afectat cele mai multe echipe. Echipa NoMad Merida CST3 cu Suzi a avut o cădere fizică, Hoinarii au avut primele probleme tehnice, de la Mountain Riders Tibi se accidentase la mână şi erau cam dezamăgiţi, iar noi cu atâtea probleme în jur am terminat abia pe 7! A fost etapa în care Giant Team a Patriciei a terminat prima la peste 18min de următorii – echipa Formula Prima a lui Emese Fodor. Emese cu Joe Indianul aveau să fie de fapt una din puţinele echipe care a mers ceas, constant, etapă de etapă, progresând în clasament încet şi sigur. Noi deja aveam probleme cu Siculus Alpin Club a lui Karacsony Kinga, care clar erau mai buni pe urcări, iar etapele următoare se încheiau pe urcare. La general am rămas pe locul 6. Deja şansele noastre de “mai bine” de locul 5 erau mai degrabă vise.
Etapa a treia Piatra Craiului n-a început prea bine. 29’er pentru Simona, dar cauciucurile ne-au jucat festa. Numai de întârzieri din motive tehnice nu aveam nevoie, conform devizei “noi nu putem avea luxul să greşim”. Ca multă lume, am avut şi noi probleme cu noroiul de la început. S-a adunat pe schimbătorul faţă noroi cu carul şi pur şi simplu ne-am oprit că nu mai putea coborî pe foaie mică. Cunosc tipul de schimbător, era clar că intrase ceva acolo şi se blocase. Jumătate din bidonul Simonei şi aproape tot al meu s-a dus pe curăţare până am scos pietricica. Am crezut că toţi au trecut de noi, am aflat pe urmă la Hoinarii au avut probleme şi ei. Am pierdut câteva minute care au contat. Pe pârâu a trebuit să trec în faţa echipei BikeExpert Racing Team a Ralucăi Cătană tocmai ca să-i grăbesc şi să încerc să-i ajung pe Siculus, sperând ca Simona să nu aibă probleme. I-am ajuns din urmă pe când să scape de pârâu pe Siculus şi măcar ştiam că nu-s la mare distanţă. Cu 20km înainte de final, pe coborâre, la PA-ul dinainte de Prapăstiile Zărneştilor i-am şi depăşit dar degeaba: tot au terminat cu aproape 15min înaintea noastră, urcând în clasament în faţa noastră.
Partea bună a fost că pe vreo două porţiuni de coborâre în viteză Simona a fost mai rapidă ca mine, iar partea proastă a fost că, deşi am rămas pe 6 la general, echipa NoMad Merida CST4 a Doinei s-a apropiat la 6 minute de noi.
Etapa a patra şi ultima din Bucegi e cea care-mi place cel mai mult. Aş spune că mi se potriveşte dacă nu ar fi porţiunea finală de 6km de urcare pe asfalt în Cheile Grădiştei. Aveam să încercăm să ne menţinem cât putem în faţa Doinei până la porţiunea de push-bike, iar de acolo consideram că cel puţin în spate nu vom mai avea probleme. Nu ştiu cât m-au crezut pe cei de la Siculus când le-am spus că nu ne luptăm cu ei, că cele 9 minute avans ale lor sunt prea mult pentru noi având în vedere finalul în urcare.
Cert e că pentru prima dată am împins din cand în când pe Simona, că la push-bike am ajuns în faţa Doinei şi aproape de Siculus, că la PA-ul de la baza urcării finale i-am văzut pe Siculus care s-au grăbit să ridice ancora şi să plece. Am pierdut incă aproximativ 3 minute faţă de Siculus pe acea urcare şi în final ne-am clasat pe locul 5, cu timpul total 20h21min44s, la peste o oră de locul 3. Hoinarii abandonaseră.
Podiumul a fost Giant Team, Formula Prima şi Mountain Riders. Dacă e vorba de părere de rău e că puteam fi noi pe locul 4. 🙂 Atât, că oricum şi locul 5 nu ni s-a datorat doar meritelor noastre ci şi conjuncturii. În rest, foarte mult ne-au plăcut traseele, nu ştiu dacă mai rabd 2 ani până să parcurg ceva asemănător. E altceva MTB-ul faţă de alergare. Voi mai căuta vreun concurs care măcar pentru o zi să-mi aducă aminte de 4 Munţi.
Foarte frumos concurs, deosebit şi greu! S-a văzut la premiere că lumea nu prea mai avea putere să spună multe. Acum doi ani echipele de pe podium au spus fiecare câteva cuvinte despre cursă. Impresiile lor pozitive “de acasă” sunt însă împărtăşite şi vor rămâne scrise, am şi citit câteva.
Urma pentru mine în 5 zile ironmanul de la Oradea. Speram să mă pot recupera, având în vedere că n-am tras la maxim. Am promis că dacă nu mă simt bine abandonez şi că nu forţez. N-a fost greu să mă ţin de promisiune. 🙂 De fapt problema principală a fost capul, care judeca dar nu mai avea hotărârea de a aplica o decizie şi o amâna la infinit.
A fost alt fel de concurs. De această dată n-a mai fost la mijloc farmecul unor peisaje, provocarea unor coborâri, drămuirea unui efort ca să rezişti 4 zile, monitorizarea coechipierului ca să ştii cum să mergi, ci a fost vorba de un efort extraordinar care parcă începe cu o joacă – proba de înot. Ai un termen limită de 2h20min pentru 3,8km de înot în 8 ture, dar parcă nici nu contează, ieşi răcorit din apă, oricât de caldă e tot nu simţi zăpuşeala de afară.
Dar toate se adună. Aici parcă încurajările contează mai mult, iar problema e că nu-ţi dai seama cât eşti de sfârşit sau proaspăt decât după ce începi proba de alergare, poate la câţiva kilometri.
Pe mine proba de înot m-a “liniştit” complet. N-am reuşit să mă adaptez la apă, n-am fost în stare să iau decizia de a-mi da jos ochelarii deşi nu vedeam cu ei balizele (înainte cu o zi am dat o tură fără ochelari, că-i uitasem, n-am avut aşa probleme dar tot am făcut vreo 500m), cred că mai mult m-am agitat stânga-dreapta decât am înotat. Aveam gesturile de la baba-oarba, n-am reuşit să înot relaxat decât spre sfârşit când m-am hotărât să nu mă mai uit decât la mal chiar dacă urma să fac apoi o ajustare de zeci de metri spre balize. 2h05min08sec a durat proba mea de înot, am ieşit printre ultimii (poziţia 71).
Bicicleta, 180km, iar n-a mers ok. M-am trezit de la început cu o durere uşoară de cap de care nu izbuteam să scap. Era şi tot mai cald. Eram dispus să fac un anumit efort şi acel efort însemna 26km/h media, nu 30 sau mai mult. Abia după 60km, după ce am renunţat să mai iau la schimb bidoane cu izotonic şi am trecut pe apă, stropindu-mă regulat, am început să-mi revin, să intru într-un echilibru. Erau peste 38 grade şi schimbam bidoanele la fiecare trecere pe la biserica din Cetariu, deci de 2 ori pe fiecare tură din cele 5 care rămăseseră din cele 7. Şi nici n-am mai fost depăşit, avioanele deja trecuseră. Timpul cumulat la bike cu cele 2 tranziţii şi prima tură de alergare a fost de 7h16min42sec (al 43-lea timp).
La alergare a fost în sfârşit acceptabil, nici n-am alergat rău, 4h40min (al 29-lea timp). Am fost mulţumit că nu m-am simţit aşa sfârşit ca anul trecut, dar şi timpul meu total a fost mult mai slab, cu peste 1h30min (14h02min12sec, poziţia 42 la general şi 11 la categorie).
Mulţumesc încă o dată pentru sprijinul celor din jur, pentru umorul comentariilor, pentru gheaţă… Adaug ce-am scris şi pe FB.
O doamna (eram in stadiul de memory erase de alergat in nestire fara ganduri si nici nu stiu cine era) statea la tasnitoare. Cand i-am spus ca mai am peste 20 de ture nu s-a descurajat. 🙂 Dupa finish m-am dus la PA-ul cu gheata sa mananc ceva si sa-mi revin. Din experienta, dupa efort mare, la cateva minute ma simt mai slabit si trebuie sa mananc si sa beau ce pot pana atunci si abia apoi sa ma relaxez. Si in orice caz nu-mi place sa vorbesc, e un efort suplimentar. Asa ca mi-am lasat tot ce tineam in maini, inclusiv medalia si panglica de finisher la standul de bici.
Masaj, prima data cand mi se face, langa PA, multumesc! Apoi tot la PA ma pomenesc luat in primire de Marmota (care terminase de ceva vreme) si de voluntari: mi-au dat rosii sarate, gheata, tot ce am vrut. M-au pus sa ma asez pe blocurile de gheata si dupa cateva minute, Marmota: ar trebui sa te ridici si sa pleci, ca altfel n-o sa mai poti umbla. Eu: am terminat! M: Si de ce nu spui asa? Eu, in gluma: am constatat ca e mai bine sa te duci la PA-uri ca si concurent, nu ca si finisher… 🙂
Să ne vedem cu bine şi sănătoşi şi dacă se poate la concursuri mai normale! O vreme…
Fiecare om îşi cară în spate sacul lui cu cartofi. Începe să-l simtă după 20 de ani. Cu fiecare an strânge tot mai mulţi cartofi, şi nu toţi oamenii adună la fel. Prin tot ceea ce fac, unii reuşesc să-şi mai arunce din greutate iar alţii nu. Scapi de greutăţi doar ştim noi când, că n-ai cum să încapi altfel acolo. Asta-i povara vieţii.
Cum am ajuns la cugetarea asta deşteaptă? De la lanţ se trage. Nu de la lanţul amintirilor, nu de la lănţişorul de păpădii de care spunea Dan Karpov – prezentatorul de la emisiunile în direct de pe TVR Cluj şi TVR3, când a vorbit cu Andreea, ci de la lanţul de bicicletă – al meu şi al lui Tudor. Mă gândeam că fără să ştiu am cărat cu mine pe bicicletă câţiva din acei cartofi, în condiţii de concurs. Dacă e să contorizez numărul de km, pot pune sigur 4km antrenament vineri, 12km XCO-ul de sâmbătă şi 70km maratonul de duminică. Am constatat că la noul meu MTB am cheiţă de lanţ şi l-am dat jos împreună cu Tudor, că singur n-am reuşit. Am vrut să-l curăţ mai bine. Şi am pus lanţul pe un traseu greşit, zalele frecând acel limitator de la patina de schimbător. Cum se spune, metal pe metal. Nu mi-am dat seama, deşi auzeam un zgomot mai ciudat. Nu-l mai întreb pe Tudor când m-a ajutat, dacă a fost înainte de Probikers Oradea, unde am mai făcut 80km, vorba cugetării “ştii şi la ce te ajută că ştii”. Ideea e că se poate. Se poate circula şi aşa dacă-i patina mai lungă. Şi am scos personal best pe multe segmente de Strava. Abia după ce am curăţat bicicleta la finishul de maraton şi am uns liniştit lanţul am văzut. Şi scriind acum şi citind de 100 de ori poate am să ţin minte.
[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-oRMkg5Kg2p4/Vx344fdrBpI/AAAAAAAAgE0/juB-tSEBNQcyJ0IK4XQr0SNPh3TeGrhOwCHM/s144-o/IMG_20160425_121728ok.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6277357705362434321#6277447105026655890″ caption=”lantul pus gresit, inca putin si se taia complet reperul” type=”image” alt=”IMG_20160425_121728ok.jpg” image_size=”1125×2000″ ]
Incă puţin şi puteam spune ca-n bancul cu baba ştirbă: eu n-am nicio problemă.
Şi dacă am pomenit de transmisiunile live, pun mai jos linkurile. După XCO am fost şi eu cu copiii invitat să am spus câteva cuvinte, inclusiv despre concurs – min 33.21. Mulţumesc de invitaţie! 🙂
Cum trebuie să mă adaptez, să fiu în ton cu generaţia copy-paste, pun mai jos ce am scris pe FB cu unele mici completări.
Despre Napo Cup XCO, cursa de amatori pentru mine (UCI C2 pentru profesionişti) şi concursurile de copii.
Ca să respectăm istoria, a mai fost un Napo Cup C2 XCO la Cluj, în Făget, izvorul Elisabeta. Anul trecut, 2015 . Şi au mai fost în 2011 şi 2012. În 2011 n-am putut participa, eram după maratonul de alergare puţin accidentat şi în plus traseul era prea tehnic pentru mine. Dar a participat Tudor 🙂 Nu mă mai mir acum că el face coborârea de pe Peana pe roţi de 24inch, acea coborâre pe care mereu prind ambuteiaj la concursuri. Şi nu e singurul copil de 10 ani care poate. E cel mai mic din poza de mai jos.
Ca rezultate, Andreea a încheiat pe locul 1 la fete, sau aşa cum îi place ei să spună – al 8-lea băiat (apropo la ce spun despre mine de genul a x-a fată). A mers bine, dar tot mai are probleme cu schimbarea de viteze de la fostul meu MTB aşa că şi-a scris pe o hârtie ca să-şi repete şi … avea scris pe dosul mâinilor cu marker – pe stânga G şi pe dreapta U. Nu vine de la gelurile GU, ci de la Greu şi Uşor, când schimbă cu vitezele la foi, respectiv pinioane. Degeaba îi explicam cu mic şi mare… va învăţa ea la fizică despre roţi şi transmisii.
[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-G_Bp8wlYYKE/Vx2nmRvftzI/AAAAAAAAgDE/k59Q_6L5Kg8tBswauD2ED6ZAV37g9OsvwCHM/s144-o/IMG_20160423_185935.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6277357705362434321#6277357731663820594″ caption=”Andreea si-a scris cum functioneaza manetele de schimbatoare la fostul meu MTB; pe dosul de la maini si-a scris G pe stanga si U pe dreapta; a avut efect” type=”image” alt=”IMG_20160423_185935.jpg” image_size=”4208×2368″ ]
La Tudor – i-a căzut lanţul (iar despre lanţ, dar pentru el e prima dată) şi până să-l ajute cineva a pierdut aproape o tura din cele două – mulţumesc de ajutor necunoscutului la care a apelat. A încheiat cu bine, pe locul 8 la categoria lui.
Eu am încheiat cele 3 ture in 59min şi ceva, pe locul 7 la categorie, iar cu fiecare tură am mers mai repede. A fost fain, parcă puţin mai obosit decât la antrenamentul din ziua precedentă.
– recunoaştere traseu cu copiii – vineri
Duminică a fost Maratonul de MTB Făget, alături de Făget Trail Running. Foarte mulţi concurenţi, la toate categoriile.
Am avut de ales intre MTB şi alergare. Mi-era dor de traseul lung de MTB, aşa că pentru mine au fost 70km cu 2002m diferenţă de nivel.
Am mers bine, sunt mulţumit. Multe Personal Best pe segmentele Strava. M-am simţit ok, în limitele obişnuite. 4h23min timpul meu oficial însă, abia locul 15 la categorie. Am avut o pană la trecerea de pârâu de la PA Miceşti şi mi-au trebuit … 20min să-i dau de capăt. Enorm!
Eram în spate la Beata Piringer, care mă ajunsese înainte de coborârea frumoasă pe o văioagă spre Miceşti. Se rătăcise puţin şi cred că a fost atunci în grup cu Zsolt Langviser, care pornise în faţa mea şi mă depăşise cu câţiva km înainte, pe urcarea spre BR. Am vrut să mă ţin de ea, eram un mic grup de 2-3 persoane. La vale m-am străduit să nu fac vreo neghiobie şi după ce o dată era să iau nişte bolovani, am păstrat o distanţă de siguranţă. După pârâu urma urcare şi poate am trecut prea repede prin el şi am făcut “snake bite”.
În fine, vreau să dau roata spate jos şi nu nimeresc clapeta. 🙂 Bicicleta fiind nouă, n-am sesizat că nu se poate demonta roata decât cu imbus. La Probikers săptămâna trecută am avut trusa, că doar eram la primul concurs cu noul MTB. Acum mi-am zis că nu-mi trebuie. Ghinion! Şi am tot întrebat concurenţii dacă n-au imbusuri, nu aveau sau nu înţelegeau, că doar era concurs internaţional. Şi a venit ajutorul. Mulţumesc foarte mult şi sper ca trusa a ajuns cu bine la tine! Altfel trebuia să peticesc camera fără să dau jos roata. Am lăsat trusa la organizatori, n-am mai ţinut minte numărul, eram prea agitat. 82 poate? Daca n-a ajuns, dă-mi de veste, rezolvăm! Vorba aceea – “nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!” Cu aceasta ocazie mi-am uns şi lanţul, să mă liniştesc.
Altfel eram aproape de estimarea puterilor mele – 4h in conditii perfecte, cum am spus şi-n interviu. A plouat niţel, m-am grăbit să scap de porţiunea de la liziera pădurii până la Sălişte, şi nu m-a deranjat terenul, chiar dacă am avut cauciucuri obişnuite – singurele de altfel, doar la 26 am zeci. Doar câteva poziţii am reuşit să mai recuperez. Mare lucru flyby de la Strava! 🙂 Poate mă ajută să-mi găsesc omul care m-a ajutat.
Aşa că nici vorbă sa prind startul la trail, provocarea şi motivaţia mea 🙂 Şi mi-am readus aminte de ce nu mă înghesui să particip la curse mai scurte – de la Peana când s-au reîntâlnit traseele tot slalom am făcut. Ajunsesem acolo când tocmai treceau primii de la tura scurtă 40+, adică de-ai mei. La lung e boierie, ai treabă doar cu traseul şi poţi să te ţii de un ritm propriu.
Foarte multe curse în aceste 2 zile la Cluj organizate de Clujul Pedaleaza, cred ca a fost teribil de greu de acoperit.
Mulţumesc pentru încurajări pe tot parcursul weekendului! Am mers cât am putut de bine. Mulţumesc evident şi pentru poze. Au fost voluntari şi de la alergare, se ajută între ele cluburile de MTB şi alergare din Cluj, mă bucur! O lume frumoasă!