Jun 082022
 

A doua oară la concursul de 8 etape în 9 zile Transylvania Legends? E o întrebare firească “de ce”, ținând cont că este un eveniment care se întinde pe o așa mare durată de timp, se parcurg aproximativ 650km și ești nevoit să alergi pentru aceasta câte un ultra zilnic, în medie de lungime de aproximativ 80km și … doar ai mai fost!

Așa este, am mai fost anul trecut, relatarea este aici. Până și povestitul unei astfel de experiențe e un ultra al scrisului. Am să încerc să fiu concis și totuși cei care citesc să rămână cu informații utile despre traseul Via Transilvanica de la mănăstirea Putna la Mediaș pentru că… e un traseu de viitor pentru cine dorește să cunoască România, se continuă până la Dunăre la Drobeta Turnu-Severin, fiind în lungime totală de 1400km.

Am fost a doua oară ca invitat, de altfel la fel ca Silip și Adi Costea, adică organizatorii s-au gândit la noi, podiumul de anul trecut. De această dată competiția s-a ținut în luna mai, nu în aprilie, între 13 și 21. Ca urmare a fost altă vreme, traseul (cu excepția a vreo 3-4km de traversare a Sighișoarei) a fost parcurs integral (punctul de sosire al etapei a fost și punctul de plecare din ziua următoare). Au fost și alte condiții de traseu, în majoritate a fost uscat, alergabil. A fost cald, de multe ori am suferit de sete. Mă așteptam astfel ca practic anul acesta să fie altfel simțit concursul, mai ales că lumea a revenit la normal, nemaifiind orașe cu cod roșu în care nu aveai voie să intri. Am văzut oameni veseli, mulți turiști îmbrăcați de vară, parcă altă țară ca anul trecut.

În sfârșit am avut ocazia să parcurg întregul traseu de 640km, cu etapele muntoase din Bucovina integrale. Evident, altfel m-am și resimțit pe parcurs, nu e totuna să începi cu etape de 80-90km care pentru mine au însemnat 13-14 ore zilnic sau cu 5-10 ore ca anul trecut.

Am încheiat pe locul 1 la open general, fiind singurul concurent cu traseul parcurs integral: 637km cu 15000m diferență de nivel, în 91h20min. Spre comparație, echipa “Feel Good Team” din Odorheiul Secuiesc formată din Bartha Balint, Szabi Takacs, Sandor Nagy și Kerekes Zoltan, care au parcurs alternativ etapele, a avut nevoie de doar 70h36min pentru a-l parcurge. Podiumul la individual a fost completat de Damian Minuț, Dinu Turcanu, Emil Bodea și Cornel Neagu.

Pun mai jos poze din călătoria din acest an, mulțumesc Victor Ștefan pentru ele. Și un mesaj al meu de dinainte de a începe evenimentul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Via Transilvanica.
Nu e doar un traseu. E vorba de un proiect complex, există modele și în alte țări, adresat atât românilor cât și străinilor care vor să cunoască țara noastră așa cum este. Pentru noi, așa cum reiese din desenul fetei lui Ștefan, a fost “Aleargă-ți țara”.
Dacă scopul principal al călătoriei pe Via Transilvanica este să se vadă locurile, vizitarea turistică, să se observe cu adevărat diferențele dintre zone, atunci cel mai bine e să faceți drumeție. Adică așa cum face de exemplu d-nul Dinu Mititeanu cu Marlene, care când parcurg fragmente din Via Transilvanica fac drumeție câte 20km zilnic, stau la cort că așa doresc ei și au timp să vadă amănunte, să vorbească cu localnicii, să viziteze obiectivele cum sunt bisericile, să afle de tradiții și să ne povestească și nouă. Așa că prima recomandare și a mea este drumeția. Noi, ca alergători, am parcurs traseul așa cum citești într-o carte pe diagonală.
Dar să dau câteva “liniuțe” și eu, dar fără să fac accidente:
– citiți articolele despre Via Transilvanica de la d-nul Dinu, de exemplu  www.dinumititeanu.ro , cu poze
– există site Via Transilvanica, există și aplicație
– sunt trecute cazări, recomandări
– se pot cumpăra borne sculptate, mai sunt câteva pe cei 1400km de traseu, e 1000EUR una
– pentru sponsorizare, Tibi și ai lui au fost și merg și acum în SUA, data trecută au obținut 100.000USD într-o noapte; acum merg cu un film despre Terra Banatica
– anul acesta de aceea nu țin concursurile VMT, proba de ultra etc pentru că doresc să pună toate bornele
– față de anul trecut s-au îmbunătățit și marcajele, iar unele deja au fost vandalizate
– Via Transilvanica nu este o linie cât mai scurtă între Putna și Drobeta Turnu-Severin, ci trece prin locuri diverse, cu istorie și însemnătate pentru țară, așadar străbate Bucovina (manastirea Putna – Poiana Stampei), Ținutul de Sus (Poiana Stampei – Câmpu Cetății), Ținutul Secuiesc (Terra Sicolorum, Câmpu Cetății – Archita), Ținutul Săsesc (Terra Saxonum, Archita – Micășasa), Terra Dacica (Micășasa – Ulpia Traiana Sarmisegetuza), Terra Banatica (Ulpia Traiana Sarmisegetuza – Cruşovăţ) și Terra Romana (Cruşovăţ – Drobeta Turnu-Severin); nu se putea rata Sarmisegetuza, Alba-Iulia
– există caietul drumețului, se poate cumpăra, se pot pune ștampile în el pe măsură ce parcurgeți traseul; la nevoie să știți că la sediul Tășuleasa Social se află toate ștampilele; se pot cumpăra produse Via Transilvanica (modelul probabil a fost împrumutat și de organizatorii noștri, care ne-au oferit la start caietul Transylvania Legends)
– să știți că în general magazinele sătești sunt închise între orele 10 și 17
– sunt gazde care oferă reduceri pentru drumeții Via Transilvanica
– din obiceiuri, semnalate de d-nul Dinu: știati că de Paști porțile la fetele de maritat sunt impodobite cu flori si cu oua incondeiate (si hutulii incondeiau), cu cat erau mai frumoase, cu atat erau mai bogat impodobite (la secui); știați că modelul de împrumut gen case de ajutor reciproc exista la sași sub forma “Nachbarschaft”, vecinii de pe strada, din vecinatate, să se imprumute la evenimente deosebite ca nunți, înmormântări sau să se ajute la construirea unei case
– pentru bicicliști/MTB-isti, părerea mea e că se poate parcurge traseul dar pe porțiuni chiar trebuie să n-ai nicio problemă să faci push-bike; de aceea, mai ales în Bucovina (după Mediaș nu am fost), trebuie studiat foarte bine traseul și opinia mea e că anumite bucăți trebuie ocolite, că drumuri mai accesibile sigur se găsesc
– există unele porțiuni unde nu găsești apă
– da, ar fi frumos să existe o evidenţă a tuturor celor parcurg bucăţi din Via Transilvanica, atât la drumeţie cât şi la alergare şi MTB; poate şi cu clasamente dacă se găseşte o formă de competiţie care să se desfăşoare o dată sau de două ori pe an
– va fi un fel de covor de stele cu toţi cei care au donat/cumpărat/ajutat pentru crearea Via Transilvanica
– la varianta pe mobil a Via Transilvanica se văd sculpturile de pe fiecare bornă; bornele necumpărate sunt gri

 

 

Despre concurs
– ca noutăți, în acest an s-a permis să fii finisher la open general etape chiar dacă ai lipsit câteva etape
– au fost concursuri în paralel: semimaraton și maraton Tășuleasa (finish Tășuleasa Social lângă Piatra Fântânele), semimaratonul și maratonul Cetăților (finish-ul la Mediaș)
– s-au folosit rulote pentru voluntari și PA-uri
– au alergat și copii din școlile de pe Bârgaie, care ne-au însoțit pe lungimea unui semimaraton de la Tășuleasa
– ne-au întâmpinat la un PA elevi mai mari de liceu, implicați în întreținerea unei anumite bucăți din Via Transilvanica
– au mai fost evenimente pe parcurs, dar eu am fost pe trasee zi lumină cu mici excepții, deci nu pot spune că știu tot ce s-a întâmplat

Desfășurarea
Eu mi-am făcut temele, ce am scris eu într-un fișier excel pe mai multe foi e… prea mult pentru alt cititor decât mine. Voi prezenta doar ce am scris deja pe Facebook, cu câteva observații/ imagini întipărite în minte. În rest există tabelul comparativ cu anul trecut, respectiv cel de clasament.

“Zi de pauza dupa patru etape grele. Acum suntem la Campul Cetatii, vom intra in Tinutul Secuiesc dupa ce am strabatut Bucovina si Tinutul de Sus pe traseul Via Transilvanica.
Faţă de anul trecut de data aceasta s-au parcurs etapele în întregime, în luna mai sunt mai rezonabile condiţiile de traseu decât în aprilie când mai e zăpadă.
Momentan sunt pe locul 1 între cei care au participat la toate etapele şi încep să ma simt din ce in ce mai bine după ce la început eram la limita sa abandonez.
E foarte interesant să parcurgi tara pe jos, sunt diferente de la zona la zona si nu doar de relief.
In fiecare an va fi altfel, cu timpul cred ca se va asfalta mare parte din traseu si se va pierde din sălbăticie.
Sper să închei cu bine. Momentan suntem opt cei care am făcut măcar un segment din traseu zi de zi, din care doi integralişti Tase şi cu mine.”

Eu am început concursul în condiții nu prea bune de sănătate, o formă mai ușoară de toxiinfecție alimentară combinată și cu ceva dureri de spate de la lucrul în grădină (ocupația care mi-a cam luat din timpul de alergare zilnic). Nu era prea deranjant până când a trebuit să fac efort, să alerg la concurs. Prima etapă a fost un chin continuu, în care n-am avut pauză să mă simt bine. Pace-ul de 10min/km spune multe, chiar dacă am fost printre cei puțini care am parcurs întregul traseu. Aproape 14 ore a durat etapa pentru mine, adică pe la ora 22 am ajuns la finish-ul din Pasul Mestecăniș.

M-am gândit să abandonez, eram epuizat de efortul mai ales mental, dar după ce am mâncat m-am mai gândit și mi-am spus că, în definitiv, există și varianta să parcurg doar 20km până la primul PA și tot așa în zilele următoare.

Am început să iau antiinflamatoare, două în ziua următoare, iar încetul cu încetul mi-am revenit, din etapa a cincea deja eram ok. Normal că efortul inițial, faptul că am fost nevoit să stau atâta vreme pe traseu, m-au afectat pe termen lung la ritm, anul acesta fiind mai lent până spre sfârșit cu aproape 1min/km. Nu mai vorbesc de faptul că timpul dintre și așa puținele PA-uri a devenit mult mai mare, acel litru de lichid de la start a devenit insuficient, am fost nevoit să iau apă de pe traseu mereu de la izvoare sau fântâni, am început să studiez altfel traseele căutând magazinele, eventual pensiunile. Am cumpărat sucuri, bere fără alcool, orice avea gust diferit față de ce găseam la PA-uri, pentru că la atâtea zile e firesc să cauți diversitate și la alimentație. Și am purtat cu mine în plus peturile de sucuri umplute cu apă, bând din ele și stropindu-mă pe cap. Mulțumesc lui Sergiu pentru dușurile de la rulotă, la PA-uri!

Faptul că am încheiat pe primul loc e consecința faptului că au avut probleme fizice pe parcurs principalii concurenți, începând cu Tase.
Pelerinajul meu în alergare cu viteză mai mică mi-a dat ocazia să interacționez mai mult cu localnicii, cumva a compensat lipsa mea de la poveștile de seară de la cazări. La finishurile de etapă, mai ales la început, chiar dacă porneam cu intenții mari de a povesti cu prietenii, invariabil după ce luam masa ajungeam în pat.
Tot datorită vitezei mai mici am început să fiu mai atent la timpii limită, mai precis cel la primul PA. Viteza mea de croazieră era în medie de 7km/h (undeva între 8min-9min/km, un “pace” pe care-l folosesc pentru ultra fără mari provocări dar pe distanță de 140/170km), pe care o consideram confortabilă pentru starea mea și cu care evitam depășirirea timpului regulamentar.

Prima etapă din Bucovina a fost mai sălbatică, practic fără localități între cele mari unde erau și PA-urile. Probabil în satul Spărturi (nu l-am găsit pe google maps) am întrebat de izvor pe o localnică, mi-a spus că este mai sus, iar aproape de ieșirea din sat n-am avut ce face și am vorbit cu o bătrână care trebăluia la un coteț. Pentru că eram convins că izvorul nu-i aproape, am întrebat-o de apă “în plus”. Evident, nu avea dar mi-ar fi dat din ce avea. Am renunțat însă, știam ce înseamnă să cari apă cu găleata de departe.

Din etapa a doua am început să folosesc pet-urile de la sucuri pentru apă, mai ales că am constatat că de fapt eu aveam nevoie de mai multă apă decât luam eu din flask-uri. Cumva flask-urile mă descurajau să beau apă suficient, curgând mai greu. Cu peturile diferența e mare, chiar mă gândesc să renunț la flask-uri mai ales la cursele pe căldură.

Etapa a treia a fost cea în care am ajuns primul la general, Tase având probleme la glezne.
Am avut și surpriza întâlnirii unei vânzătoare mai puțin amabile, care practic a refuzat să mă servească, mimând că are ceva important de scris într-un caiet. Asta e, no drink.

În etapa a patra a venit să alerge și Adrian Costea. Foarte mulțumesc pentru înghețata adusă pentru toți, care ne-a așteptat la final. Fiind foarte ocupat, el n-a putut participa la concurs. Nu am avut nici concurența lui Silip, care avea planuri cu Transylvania 100k și a venit cu noi doar ca să parcurgă Bucovina pe segmentele pe care nu le-am alergat anul trecut.

După ziua de pauză, în etapa a cincea am intrat cu alergarea în Ținutul Secuiesc. Multe de menționat, pomenesc de satul Înlăceni despre care am aflat din cele citite la d-nul Dinu că este cunoscut ca și satul întortocheat, adică satul cu mai multe ulițe decât case. La Lupeni am mâncat la sarmale pentru tot anul. A fost prima etapă când am ajuns la finish după un timp rezonabil, de sub 9h (până atunci am avut tot peste 12h), iar pentru foamea mea a fost prea lungă așteptarea până la masa oficială. Așadar am comandat separat o porție de sarmale, iar cele “oficiale” au avut și ele locul rezervat.
Bună și afinata, am făcut cinste și eu, și organizatorii. Iar totul a culminat cu șampania oferită de câștigătorul de etapă, Bogdan, fiind ziua lui.

Așa cum în etapa a doua m-am întâlnit cu Mihaela Bodnariu, tot așa în etapa a șasea m-am întâlnit cu Adrian Crăciunescu, amândoi fiind din concurenții de anul trecut. A fost etapa în care Tase a considerat că nu mai are rost să se lupte cu accidentarea și a alergat doar până la PA1. A pierdut locul doi la open, dar cred că a câștigat mult mai mult fiind în compania voluntarilor, a organizatorilor și având ocazia să privească cu ochi mai liniștiți natura, oamenii și localitățile pitorești.

Etapa a șaptea din Ținutul Săsesc mi-a creat doar surpriza de a fi locul doi la etapă, eu crezând că sunt pe locul trei. Mă simțeam bine și a început să fie mai pregnant spiritul competitiv. Târziu, dar potrivit pentru ultima etapă din ziua următoare.

Una dintre etapele cele mai frumoase e ultima, cu încheierea la Mediaș. Asta dacă știi s-o alergi, fiind cu multe urcări și coborâri scurte dar puternice. Față de anul trecut când eram ușor accidentat, în acest an am putut să alerg cum am vrut eu. La ultimul PA, cu vreo 15km înainte de final, am întrebat dacă e cineva în față să-l pot ajunge, să mai am cu cine povesti. Au spus că nu, că sunt la peste 30min de mine. Și… pe ultima coborâre, cu câteva sute de metri înainte de finish am ajuns o alergătoare și un alergător. Nu am luptat la maxim, am preferat să ne bucurăm fiecare de finish-ul nostru.
Cătălin Stănescu, cu care încheiasem etapa anul trecut, de data aceasta a terminat mult în fața mea, pe locul doi la etapă.

Într-una din etape am mai avut o întâlnire mai deosebită la un magazin dintr-un sat mai izolat. În faţa magazinului o umbrelă de soare si două bănci. Stau un bătrân cu un pet de bere în faţă şi o femeie. Salut, intru şi cumpăr un suc. Nu mai ştiu – Timbark sau Fanta de protocale. Probabil Timbark. Timbark-ul e 2 lei, Fanta 4 lei. Mă aşez pe banca de lângă ei. Omul avea chef de vorbă. De unde vin? Unde merg? Ce e cu beţele acelea de undiţă la mine în spate? Eu eram lovit de căldură, cumpărasem suc să-mi revin, numai chef de discuţii nu aveam. Aşa că i-am răspuns că sunt beţe de alergare şi că sunt obosit, vin de departe şi e mult de povestit. Cumva lipsa mea de apetit verbal l-a agitat, aşa că imediat ce am terminat de băut m-am ridicat şi am intrat iar în magazin să las sticla. La ieşire o aud pe femeie apostrofându-l pe bătrân: lasă mă omul în pace!

Ca să zic aşa, pe traseul Via Transilvanica dacă e să fi atent la ceva, atunci e ca peste tot: mai întâi la oameni, apoi la câini. În pădure eşti cel mai în siguranţă. Da, urme de urs, alte animale sunt. Da, am văzut o ciută uriaşă, parcă mai înaltă ca un cal poate pentru că era mai zveltă şi cu picioarele mai lungi. Şi am mai văzut o vulpe. Dar alte animale nu, au avut ele grijă să nu mă panichez. În schimb întâlniri cu câini de stână au tot fost, dar o singură dată au fost mai agresivi chiar dacă ciobanul mulgea oile nu departe, fiind seară. În astfel de cazuri e uşor de identificat masculul alfa, el dă tonul şi trebuie ţinut la respect. Şi, încetul cu încetul să te retragi spre desişuri sau dacă este, spre pădure. Acolo ei nu intră, le e frică. Retragerea trebuie făcută mereu cu faţa la ei, chiar dacă la un moment dat îţi dau pace şi se depărtează. E de ajuns ca unul din ei să vadă că le întorci spatele şi te consideră mai slab şi te atacă din nou. O altă observaţie, citită de la d-nul Dinu şi probată, să târăşti beţele sau bota după tine când te depărtezi, asta evident dacă nu-s foarte agresivi, caz în care trebuie să stai cu faţa la ei. Bota mai groasă, cum au ciobanii, e sfântă. Tac, îşi lasă capul în jos şi pleacă. Beţele nu-s aşa impresionante, sunt subţiri.

Închei povestea cu cele scrise pe FB. A fost un eveniment cu de toate și l-am încheiat cu bine. La cât e de greu și mare acaparator de timp, cred că trebuie revenit la clasamentele pe echipe, care au avantajul socializării, al vitezei crescute și deci a timpului de recuperare mai mare și al evitării accidentărilor. Am pus poze semnificative, cu veselia de final a echipei Feel Good Team, molipsitoare.

“S-a incheiat Transylvania Legends , 8 etape in 9 zile pe traseul Via Transilvanica (official group) de la manastirea Putna la Medias.
De aceasta data traseul a fost integral parcurs, fără porţiuni scoase din motive de vreme, teren cu zăpadă, restricţii cu localităţi “pe rosu”.
Vremea a fost în general foarte bună, chiar foarte cald, schimbarea desfăşurării concursului din aprilie în luna mai a avut multe efecte pozitive. Traseul a fost alergabil, rareori cu noroi, lumea din jur era în ţinute de vară, erau foarte mulţi turişti în special în Odorheiul Secuiesc. Natura a fost veselă, plină de culori.
Două etape a avut Bucovina, au fost şi cele mai grele, nu numai pentru mine. Anul trecut etapele fuseseră scurtate spre jumătate, a fost astfel mai uşor. Acum, pentru că am avut şi probleme fizice iniţiale, mi-a fost mult mai greu, după prima etapă în care m-am chinuit non-stop am vrut să abandonez. O a doua zi la fel ar fi fost imposibil de încheiat. Cu antiinflamatorii a devenit mai suportabil şi cu trecerea timpului mi-a fost tot mai bine.
Bucuvina a fost mai sălbatică, fără izvoare care să ne salveze. Lipsa satelor ne-a împiedicat să folosim şi opţiunea cumpărării de la magazine. Ţin minte că într-un sătuc am întrebat pe o bătrână de apă, a spus că este izvor mai sus, apoi la capăt de sat negăsind nimic am întrebat pe alta dacă are apă… în plus. Trebăluind şi abia mişcându-se pe la un coteţ, pe faţa ei se citea dorinţa de a mă ajuta dar şi realitatea că i-ar fi fost greu să aducă apă apoi de la acel izvor nevăzut. Am plecat, pentru mine nu era chiar existenţială apa.
În Ţinutul de Sus, pe Bârgaie, natura deja era mai avansată şi apa n-a lipsit nici la picioare. Au trecut alte două etape prin zone mai accesibile şi populate, în care deja mi-am facut obiceiul să cumpăr lichide, orice nu găseam la punctele de alimentare. No cola… Aşa că de la Timbark (pe care ulterior îl ocoleam) la fanta de portocale, bere fără alcool, orice…
Am ajuns apoi, după ziua de pauză petrecută la Câmpu Cetăţii, pentru următoarele două etape în Ţinutul Secuiesc. Mi-a adus aminte de Maramureş, care mi-e mai familiar. Mi-au plăcut înfloriturile de la casele şi porţile lor, culorile vesele, motivele cu păsărele, porţile zvelte cu găurele în frontonul de sus pentru găzduirea înaripatelor. Toate inspirau tinereţe şi veselie.
Cursa s-a încheiat în Ţinutul Săsesc, la Mediaş. Satele tipice erau mici, cu program doar de seară la magazine, cu multe case în paragină dar şi cu unele aranjate la amănunt cu stilul păstrat. Impresionante clădirile vechi, cetăţile fortificate, bisericile. Cu totul altfel ca alături înainte. Diversitate…
Am încheiat concursul pe locul 1 la open între alergătorii care au parcurs mai multe etape. Nu atât rezultatul contează, cât faptul că am fost singurul care am parcurs întregul traseu şi nu m-am accidentat. Anul trecut încheiasem pe locul 3 şi rămăsesem cu o problemă la un picior.
Am facut un tabel comparativ între anul 2021 şi anul 2022, am fost mai lent acum. Dar a fost mai greu, primele 4 etape de exemplu au fost toate încheiate în peste 12h, făcând recuperarea dificilă.
Am fost destul de constant şi am fost pe podium la etape de câteva ori: locul 2 în etapele 4 şi 7, locul 3 în etapele 3 şi 6.
În 2021 au fost 545km parcurşi în 66h08min. Acum am avut 637km şi 91h20min petrecuţi pe traseu, cu 15000m diferenţă de nivel totală. A trebuit sa fiu mai atent la timpii limită şi m-am străduit să mă menţin la un ritm mediu de 7km/h, deci undeva între 8-9min/km “pace”.
Mulţumesc pentru tot voluntarilor, organizatorilor, lui Victor fotograful. Mai caut eu poze, efectiv în timpul concursului n-am avut disponibilitatea să mă uit prin media. Chiar dacă reuşeam să ajung înainte de ora 19 la finish, timpul zbura şi când ajungeam în cameră orice gând măreţ aveam adormea instant.
Mari felicitări concurenţilor, m-am simţit foarte bine! Să vă reveniţi cât mai repede! Sănătate Tase, eşti foarte bun, îmi place spiritul tău de luptător.
Foarte greu concursul la individual, să faci tot traseul e o echilibristică la limită între ritm, alimentaţie, recuperare şi o atenţie deosebită la orice semn de accidentare care e prioritar ambiţiilor de moment. Cine ştie cum ar fi fost la noroiul de anul trecut sau la o vreme mai dificilă.
Ca să zic aşa, mi-am completat puzzle-ul cu traseul Via Transilvanica pe prima jumătate, mai am de parcurs restul, până la Drobeta-Turnu Severin.”
Apr 032022
 

După primul concurs din an, cu care încep de obicei – Făget Winter Race – despre care am scris deja, am continuat cu perioada de revenire la o formă … oarecare cu alte două concursuri la care merită să participi, fiecare în felul lor: Vlădeasa Winter Trail şi Primavera Trail Race.

La Vlădeasa – 20 februarie – nu există decât o opţiune – să urci până pe vârf la cabana meteo şi apoi să te întorci, că doar nu poţi rezista mult acolo, oricâtă ţuică ţi-ar da organizatorii, aka prietenul Cozmin Ardelean.

Mie mi-ai ieşit 15km cu 1111m diferenţă de nivel. L-am încheiat pe locul 28 general, locul 2 la categorie (la un minut de locul 1). N-a fost un timp strălucit – 2h01min, dar a fost mai bine ca la precedenta participare (2h04min).

 

 

 

 

 

 

 

Se vede din poze că, la fel ca şi la Făget Winter Race, eram îmbrăcat cam ca de război faţă de alţii, semn că atitudinea mea era încă defensivă (chiar şi beţele erau de schi clasic, să fie rezistente), nu mă simţeam în formă şi nu consideram că e musai să-mi dau sufletul. Dar m-am străduit… Pulsul mediu a fost pe la 148bpm, dar cred că la început n-a citit corect (puls de pe ceas), după primii 4km am tot păstrat 157bpm, cam ca şi la Făget.
Am pus poze de la fotografii oficiali, era păcat să nu fac şi eu public câteva din reuşitele lor. Apare şi revista Outdoor Magazine printre sponsori. Ei m-au ajutat cu echipament la Propark Adventure 2021, mulţumesc încă o dată – articolul de atunci scris de Vasile Cipcigan, prieten si coechipier acolo – Propark 2021

Ce am scris pe FB atunci:

Vladeasa Winter Race – al doilea concurs din acest an, tot cu zapada.
E simplu: alergi de la Căminul Cultural din Rogojel la Cabana Meteo de pe Vladeasa si te intorci, aproximativ 15km cu 1000m diferenta de nivel.
Si, mai important, e pentru ca asa vrei tu si o faci din placere, dupa indelungi antrenamente din timpul anului.
Asta inseamna normalitate! Si esti sustinut in ceea ce faci de familie, prieteni, organizatori, voluntari, fotografi… carora le multumesc pe aceasta cale!
Felicitari tuturor participantilor! Gradul lor de placere s-a vazut in rezultate. Sove a castigat detasat, urmat de Cristi Pop.
Eu, cu o umila placere chinuita, am incheiat pe locul 28 general, 26 masculin si 2 la categorie, la mica distanta de locul 1.
Am reusit sa recuperez la vale cateva pozitii, se pare ca e mai usor pentru mine ca la deal, probabil se datoreaza greutatii crescute.
Inchei cu speranta ca data viitoare placerea va fi mai mare!

Ah, detalii: 2h01min20sec, mai bine decat acum 2 ani, atunci a fost 2h04min. Sove a incheiat acum in aproximativ 1h33min. Dar era alta Vladeasa si eram mai tanar. In clasamentul online figureaza ora de sosire, startul a fost aproximativ la ora 10.

La Primavera Trail Race – 26 martie – însă, am avut mai multe opţiuni, inclusiv să nu particip… Pentru că e destul de aproape de Istria 100 Mile unde voi participa în 7 aprilie la proba regină – 170km cu peste 6000m diferenţă de nivel. Istria rămăsese ca restanţă încă de acum doi ani, că acum cu greu m-aş fi hotărât să plec acolo dat fiind contextul general cu pandemie şi război.

Mi-ar fi părut rău să nu mă duc la Şuncuiuş şi la concursul organizat de prietenul meu Istvan Szokolszky, mai ales că am fost într-un fel de recunoaştere traseu, adică un motiv să fiu alături de băiatul meu la un cantonament Rupicapra ţinut nu departe – la Vadu Crişului – cu o săptămână înainte. E superbă şi zona, iar organizarea pe măsură. Fiind şi un concurs mare, mă aşteptam şi la concurenţa cu prezenţe mai deosebite.
M-am înscris destul de târziu, ieşind categoric proba de ultra din calcul am ales proba de maraton, destul de lung şi greu – 55km cu 2500m diferenţă de nivel. Probele de Cros şi Wild erau totuşi prea scurte şi intense pentru mine, nu m-ar fi ajutat prea mult psihic vorbind, în acest an n-am mai alergat distanţe peste 35km şi doream o confirmare pentru Istria că aş rezista. Fiind un concurs ţinut în zonă de defileu – al Văii Crişului (Munţii Pădurea Craiului), era evident un concurs mai tehnic, cu urcări şi coborâri abrupte, greu alergabile.

 

 

 

 

 

Pentru prima dată în acest an am avut o atitudine mai ofensivă, s-a văzut după echipament. Am încheiat pe locul 6-7 la general în 6h48min, locul 1 la categorie. Primul timp a fost de 6h12min. Pulsul mediu a fost de 147bpm, cu scădere însă pe bucla de final.
M-am ţinut cât am putut de Biborka, minus ultimii 10km (bucla de Wild de pe Valea Misidului). Recunosc că acea buclă m-a cam surprins, eu am mai participat acum vreo trei ani tot la concursul de maraton şi s-a schimbat urcarea abruptă şi coborârea. A durat ceva până m-am prins şi nu mi-am putut găsi nişte repere. În orice caz la final n-am mai tras aşa de tare, eram mulţumit, am încheiat alături de prietenul de la Eke – Bartha Botond. Cum mi s-a părut că nici el nu mai avea altă motivaţie, alta decât să încheie cu mine (eram convins că s-ar fi ţinut scai), linia de sosire am trecut-o împreună.

Ce am scris pe FB:

Primavera Trail Race , o multime de trasee pentru toata lumea. Alaturi de o parte din prietenii de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, poza este de la Gabor.
Eu am ales maratonul de 55km cu 2500m+ diferenta de nivel, avand in vedere ca peste mai putin de doua saptamani sper sa pot ajunge sa concurez la Istria 100 mile in Croatia.
Mi-a mers bine, am pornit mai cu rabdare, fiind cea mai lunga distanta alergata in acest an. La inceput eram alaturi de Florin Chircu si Biborka, apoi tot in preajma doamnei care alerga foarte bine pentru mine, cu un ritm care-mi convenea. Ma straduiam sa ma tin de ea si asteptam de multe ori cu mare speranta sa-i bipaie ceasul, semn ca depaseste pulsul ei maxim setat, cand o lua la pas si ma puteam apropia. 🙂
Ca observatie, un prieten, aflat la inceput in fata, in primii 7km, m-a intrebat cat timp vreau sa scot, cam ce ritm. Habar n-am, i-am raspuns, vad dupa prima tura de vreo 13km pana la Suncuius. Apoi la intrebarea cum sa aiba ritm constant, raspunsul meu a fost sa se tina de Biborka. Mi-a spus – bine, dar ea a ramas in spate! Pai tocmai… 🙂 Mergea prea tare.
Totul a fost ok, o harjoana care tindea sa se incheie la final. Habar n-aveam pe ce loc eram, dar intr-adevar, dintr-un grup de vreo 8 persoane am ramas doar noi doi si Botond, pe care-l ajunsesem si era la alta categorie de varsta decat mine.
La a treia trecere pe la PA-ul de la Pojorata, la km41, cumva situatia s-a schimbat, Biborka a luat-o mai tare la vale si in continuare n-a mai tinut cont de puls. Pana acolo la Pojorata cam toti sufeream de sete, nu ne-au ajuns lichidele. In plus, mi-am depasit norma gandita de geluri si batoane, pusesem putine pentru efortul depus, asa ca alergam pe baza a ce gaseam la PA-uri. La Suncuius la km45 Biborka avea deja 1 minut avans, dar macar o vedeam. Apoi, tura prin apa paraului Mişid m-a incetinit mult si, cu Botond pe urmele mele dar cu restul concurentilor din spate pe care-i banuiam la mare distanta, am ales varianta soft, sa incheiem impreuna.
Asa am incheiat pe locul 5-6 la open masculin, cu Biborka la 9 minute in fata, si locul 1 la categorie, in 6h48min.

Le multumesc tuturor de acolo pentru ziua faina, cu un mare plus pentru cei alaturi de care am alergat care m-au tinut in priza tot timpul.

 

Urmează pentru mine concursul din Istria, unde sunt cu numărul 36 de concurs (pe baza punctajului ITRA – 687). Nu sunt elită dar nici prea departe. Robert Hajnal (870 ITRA) e principalul favorit la acest concurs mare din UTMB World Series, o premieră cred cu un român la vârf. O altă premieră posibilă pentru un concurs de ultratrail din străinătate e reclama la Dacia Duster ca sponsor. Ataşez câteva poze din Race Guide , cu lista de la cursa Red (100mile) în ordine alfabetică, unde figurează şi alţi români, inclusiv Istvan.

 

 

 

 

 

Apr 022022
 

Foarte greu m-am pornit să scriu despre provocarea aceasta, a doua din acest an la schi de tură. Motivul e că mă leagă multe amintiri frumoase şi interesante de zona Padiş, încă din tinereţe. E o altă lume, desprinsă parcă din poveşti, un fel de ocean în care îţi poţi pierde gândurile. Când merg la marea noastră, în larg simt tot aşa, că mă cuprinde o combinaţie de melancolie şi duioşie. Lângă Costineşti, în Golful Francez înotam până abia vedeam oamenii, apoi faleza devenea o linie, apoi parcă puteam vedea trenul, apoi doar orizont. Mă lăsam apoi în soarta hulei şi a valurilor, simţeam cum trag de mine. Cine câştigă? Şi instinctul de supravieţuire spunea stop, câteva secunde ajung până anul următor. Şi începea lupta până îmi aduceam aminte că nu aşa se face, ci cu răbdare, împreună cu valurile şi hula. Înot cum m-am învăţat de mic, bras, mă întind cât pot de lung, cu pluta pe burtă când simt valul că vine, energic când hula domină. Şi revin la … realitate. La tren, la faleză, la oameni. Aşa că acum e momentul să scriu despre provocarea din Apuseni, partea pamântească.

A fost o tură propusă în cadrul planului de activităţi CAR Cluj şi care s-a realizat în datele propuse – 27-28 februarie 2022. Nu a fost o tură ad-hoc, dar de parcurs am făcut-o doar noi doi – Adi Cosma şi cu mine, în special pentru că am considerat-o o tură dificilă ca efort fizic, iar prietenii noştri pasionaţi de schi tură de la CAR Cluj şi chiar din alte cluburi, ca Rupicapra, erau cu alte activităţi planificate sau în refacere după ce am fost împreună tot într-o tură de anduranţă pe schiuri de tură – am scris aici – Provocarea “Via Apuseni” la schi de tură din 13-14 februarie.

Copiez mai jos din descrierea iniţială a turei, lămuritoare, cu un link de completare la o pagină de pe blog unde am putut pune traseele, atât de schi cât şi cel de maşini. Blogul CAR Cluj nu permite (sau eu n-am găsit cum) inserarea (embedarea) de hărţi. Voi continua cu impresiile şi descrierea după aceea, voi încerca să fiu organizat şi să pun “capitole”, să puteţi sări la ce vă interesează.

Descrierea iniţială din planul de activităţi

Se doreşte parcurgerea cu schiurile de tură a unui traseu care îmbină două magistrale de drumeţie care ajung în Padiş (bandă roşie şi bandă albastră). Este un track parcurs real, în condiţii de iarnă, cu schiurile de tură, aşadar cu abateri unde se poate coborî mai direct.

Prima porţiune este de aproximativ 32km cu 2000m diferenţă de nivel şi din Arieşeni urmează banda roşie peste vârful Cucurbăta Mare (1848m, cel mai înalt din munţii Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop până în Padiş. Acolo se înnoptează la o cabană.

În ziua a doua se continuă din Padiş până în Şaua Cumpănăţelul, unde se separă banda roşie de cea albastră, urmând de aici banda albastră. Este traseul clasic care trece pe la Piatra Tâlharului, Nimăiasa, iar în condiţii ideale se urcă pe vârful Vlădeasa în calea spre cabana Vlădeasa şi Rogojel. Sunt aproximativ 33km de parcurs cu 1600m diferenţă de nivel.

Logistică.
Se vor plasa maşini, urmând ruta Cluj – Rogojel (lăsăm o maşină) şi apoi pe DJ1R la Avrămeşti (a doua maşină care trebuie recuperată în altă zi). De aici se pleacă în tură.
Echiparea va fi mai uşoară, de tură de o zi, cu observaţiile că va conţine mâncare pentru a doua zi.
E posibil să prindem noaptea în fiecare zi, aşadar sunt necesare frontalele.

Momentan suntem o echipă de două persoane, Adrian Cosma şi Laurenţiu Vezentan. Ideea acestei ture este a lui Adrian.

Varianta a doua.
In cazul cand mai sunt doritori, mai există variante, inclusiv cu parcurgere într-o zi a traseului Stana de Vale – Padis  18km (BR) (deci cealalta zi va fi de la Padis la Avramesti sau de la Padis la Vladeasa), ne adaptam si vedem cum ne putem ajuta.

Mai multe amănunte aici (pagina cu traseele iniţiale de schi tură – sunt trasee reale, dar parcurse înainte de alţii – şi traseul de maşini).

Preambul.

Adi a venit cu ideea de a parcurge acest traseu însumând aproximativ 65km cu schiurile de tură într-o zi. Aceasta pentru că înaintea noastră l-au parcurs în acest regim doi salvamontişti, trackul fiind aşa cum am spus, real. După experienţa însă a “Via Apuseni”, unde am fost cu Luşu şi Adi Motioc pe sensul Petreasa – Buscat în două zile 19km+27km, am ajuns la concluzia că pentru noi mult mai bine şi interesant ar fi traseul Arieşeni – Rogojel în două zile, chiar dacă provocarea nu mai este aşa de dură, fiind 32km+32km.
Motivele sunt aşa, ordinea fiind nu neaparat după importanţă:
– traseul “Via Apuseni” l-am făcut cu rucsaci grei, cu corturi, cu viteza medie de 3km/h, n-am avut evenimente neplăcute în afara celor clasice schiului de tură ca prinderea zăpezii pe schiuri, frecuşuri şi mici răni la picioare de la clăpari pentru unii dintre noi
– la 3km/h la “Via Apuseni” n-a fost diferenţă de nivel decât jumătate din cât estimam că va fi la tura actuală
– la “Via Apuseni” nu ne-am permis să ne dăm jos “focile” (eu doar când am coborât singur de pe Muntele Mare spre Buscat, fiind grăbit) şi din motivul de rucsaci grei, dar şi pentru economie de timp
– chiar dacă la tura actuală vom fi echipaţi mai lejer, cu rucsaci de 30l cu mâncare pe două zile, date fiind posibilele surprize de traseu, de starea zăpezii, nu puteam spera la starea mea fizică o viteză medie decât maxim de 5km/h, iar cu pauze ne-ar fi luat excursia spre 16 ore dacă nu mai mult – adică sigur prindeam noapte ore întregi
– noaptea ore întregi spre şi pe Vlădeasa nu e o situaţie veselă, în general acolo e vânt puternic şi o senzaţie de frig pe care o vom resimţi mult mai tare la stadiul de oboseală ce-l vom avea şi va fi greu să ne motivăm să urcăm pe vârf în locul ocolului mai sigur pe BA spre cabana Vlădeasa
– noaptea chiar nu vezi nimic şi e păcat de zona frumoasă pe care am parcurs-o de atâtea ori, inclusiv de trei ori la concursul de ultratrail Apuseni Ultra Race – 170km
– oricum vom fi în regim mai aproape de sport şi concurs decât de drumeţie, neputând să facem pauze prelungite şi poze “liniştite”
– noi urma să ne oprim în Rogojel, nu la cabana Vlădeasa (sau cabana salvamont de acolo) ca predecesorii, încă câţiva kilometri în plus, chiar dacă în coborâre
– pentru noi, spre deosebire de cei doi băieţi dinainte, o problemă în sine este transferul maşinilor, una pentru Rogojel şi una la Avrămeşti lângă Arieşeni; estimam 4 ore transferul şi cam atâta a durat
– transferul de maşini însemna oboseală în plus, trezire foarte devreme şi cu toate acestea start abia în plină zi, nu ora 6-7 dimineaţa
Pot spune că am avut dreptate în estimări, viteza noastră medie a fost de aproximativ 4km/h, ne-am simţit excelent, nu stresaţi, am putut privi peisajele, am avut o pauză reuşită la cabana Brădet din Padiş, am şi putut schia pe coborâre pe una din pârtiile din Vârtop, de pe vârful Vlădeasa spre cabana Vlădeasa şi Rogojel (în parte). Startul efectiv în prima zi l-am putut avea abia la ora 9.40 cu toată străduinţa noastră de a alege pentru maşină varianta mai scurtă prin pasul Ursoaia. La final, după ce am ajuns la Rogojel, am considerat că e mai sigur din motive de oboseală să nu recuperăm maşina din Arieşeni noaptea, am venit eu cu bicicleta după ea ziua următoare.

Transferul de maşini

Deoarece am fost doar noi doi în această tură, am avut nevoie să plasăm o maşină la Rogojel şi abia apoi să ne îndreptăm spre startul in Arieşeni. Plasarea maşinilor a fost o provocare în sine. Chiar cred că a fost singurul stres major în această tură. Nu puteam pleca de sâmbătă, cu o zi înainte, aveam program până târziu, iar parcurgerea pe noapte a traseului prin pasul Ursoaia mi s-a părut riscantă, drumul deşi fiind în principiu deszăpezit e puţin circulat, poate fi gheaţă şi chiar ninsoare proaspătă. În niciun caz nu mi-ar fi făcut plăcere să pun lanţuri la 2-4 noaptea în pustietate sau să rămânem împotmoliţi etc.
Am lăsat maşina lui Adi la Rogojel şi am pornit cu maşina mea 4×4 spre Arieşeni. Chiar dacă am parcurs pe ziuă traseul, de câteva ori la vale am mers zbârlit ca o pisică, în viteza întâi şi o dată când am avut curajul să merg într-a doua era să ies în decor.
Atât ne-a luat cu totul transferul de maşini, 4 ore.

Ziua 1 Arieşeni – vârful Cucurbăta Mare (1849m – cel mai înalt din munţii Apuseni) – Piatra Grăitoare – Vârtop – Glăvoi – Padiş

 

 

 

 

Conform trackului înregistrat, la ora 9.40 am început urcarea spre Cucurbăta Mare. Zăpada era foarte bună, chiar pulvăr pentru că ninsese proaspăt, ceea ce ne-a permis de fapt şi să ne punem schiurile în picioare chiar din locul unde am parcat maşina. În mod obişnuit nu te porneşti în tură mai lungă aşa târziu, aveam emoţii că ne prinde noaptea până la Padiş. Am avut un ritm constant şi susţinut, cu foarte scurte pauze de pozat.
Urcarea n-a fost uşoară, am şi ales o linie mai scurtă, de altfel aproximativ la fel ca trackul urmat, adică am urcat pe un picior de munte dintre vârfurile Cucurbăta Mică şi Mare, un fel de bandă albastră “de iarnă”. Nu era de mirare această scurtare, cei după care am urmat trackul aveau tot interesul să parcurgă distanţa Arieşeni – cabana Vlădeasa cât mai direct. Am văzut în timp că au ales extrem de bine până şi pe unde să coboare la Vârtop şi să străbată porţiunea de pădure  dintre Nimăiasa şi Vlădeasa în zona Vârfuraşu. Noi n-am reuşit să fim atât de precişi.

Ce a fost mai deosebit? Ce putea fi mai deosebit pe un traseu care e considerat incomparabil cu mai puţine provocări tehnice (avalanşe, gheaţă, abrupturi, cornişe…)? Vă redau aproximativ ce mi-a spus un prieten: am fost la schi de pârtie în Franţa şi pe parcurs au fost două accidente mortale, ambele pe pârtii albastre (cele mai uşoare). De fiecare dată s-au ciocnit un “bombardier” cu cineva, o dată a murit “bombardierul”.
Ce e de reţinut? Că nu poţi lăsa garda jos niciodată, chiar dacă te consideri în siguranţă că e ceva uşor şi cu atât mai mult atunci. Pentru că noi de exemplu nu eram echipaţi cu pioleţi, cu colţari. Pentru că noi eram doar doi, urma să străbatem singuri zone neumblate în condiţii de iarnă. Pentru că dacă unul dintre noi se accidenta chiar şi uşor nu puteam să ne realizăm planul şi îl stricam şi pe al coechipierului.
Ştiam că Adi stăpânea mai bine schiurile, avea şi schiuri de competiţie. Dovedise la un concurs de alergare din iarnă că şi fizic era mai bun ca mine. Aşa că mergeam pe urmele lui. Pe urcarea spre Cucurbăta am ajuns şi la o porţiune mai abruptă unde schiurile abia scrijeleau pojghiţa de gheaţă. Adi urca cu grijă. Şi acolo m-am oprit, să-mi fac un “recensământ” cu ce pot face şi la ce mă pot aştepta. Şi am adoptat linie de urcare uşor diferită. Mi-am scos încheieturile mâinilor din prinderile beţelor de schi pentru a le putea folosi urgent şi ca piolet, eram pregătit ca şi poziţie şi pentru alunecare la vale, îmi puneam problema să-mi blochez legăturile de la schiuri ca să pot canta şi face urme mai uşor în “zăpadă”. Din motive de siguranţă eu oricum nu folosesc beţe telescopice la schi când ştiu că am o provocare mai mare pentru că sunt mai puţin rezistente.
Atât, nu a fost niciun eveniment neplăcut. Aceasta era şi ideea. Trebuie să fii cu simţurile mereu active, să-ţi foloseşti experienţa şi să îţi faci timp să te gândeşti când apare ceva riscant. Mai bine am fost mai lent cu câteva minute şi regruparea am făcut-o sus la eoliene. Pe Cucurbăta a fost bine, noi am ajuns în două ore, pe la prânz, adică zăpada se tot înmuia, soarele fiind puternic. Nu acelaşi lucru a fost pe Vlădeasa, unde am ajuns după-masă şi nu era soare. Şi acolo am făcut recapitulare deşi am urcat de zeci de ori acea pantă şi salutam întâlnirea cu braduţii de pe traseu, ştiind unde se mai îmblânzeşte suişul.

Am fost bucuroşi când am ajuns deasupra pârtiei de la Vârtop, în civilizaţie, era abia ora 14 şi în sfârşit era plauzibilă încheierea traseului pe ziuă. Ne-am dat jos pieile, am schiat cu plăcere, tot era numai soare în jur. Ne-am permis o pauză de masă mai lungă, simţeam nevoia.

După Vârtop ne-am afundat cu adevărat în sălbăticie, au fost lungi porţiuni unde doar noi am lăsat urme. De la Glăvoi a început să se lase seara şi când am ajuns aproape de Padiş ne-a şi sunat gazda de la cabana Brădet, să întrebe pe unde am ajuns. Am sosit acolo cu puţin înainte de ora 18, la limita să folosim frontalele. Conform trackului a fost o tură de 8h01min, 32km cu 2000m diferenţă de nivel.

Ziua a 2-a Padiş- Vărăşoaia – Şaua Cumpănăţelu – Piatra Tâlharului – Nimăiasa – Pietrele Albe – vârful Vlădeasa (1836m) – cabana Vlădeasa – Rogojel

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În sfârşit am putut pleca la o oră mai rezonabilă, fără grabă – ora 8. Ştiam şi cum mergem iar traseul îl rememoram mai bine.

În ziua precedentă porţiunea de bandă roşie de după Vârtop până în Şaua Poniţa – Glăvoi a fost un blackout pentru mine, n-am parcurs-o din secolul trecut. Nu rămăsesem de atunci decât cu nişte amintiri dintr-un revelion petrecut la cabana veche Padiş în care, pentru a vedea încă o dată pe cineva, m-am pornit singur de nebun la Vârtop cu schiurile de tură, pe urmele unei trupe plecate per-pedes cu ore înainte. Eram fără frontală, că nu exista aşa ceva, fără hartă, de marcaje ce să mai spun. M-a prins noaptea fix pe coborârea la Vârtop, pe atunci se spunea că stai la gazdă nu la pensiune, erau doar vreo două – trei cu turişti, aşa că a fost mai simplu. Ziua următoare, înapoi, a trebuit să fiu mai atent să nu mă rătăcesc, aşa că am tot observat urme de animale. Au rămas de atunci întipărite în minte gândurile mele: când eram în loc deschis mă grăbeam să ajung în pădure să fiu mai puţin expus, iar din pădure doream să scap cât mai repede pentru că era mai dificil de parcurs pe schiuri, cu crengi, copaci căzuţi, zăpadă schimbătoare. Ajuns printre ai mei, fireşte, întrebări… lipsisem o noapte, nu spusesem la nimeni că plec. Dar erau alte vremuri şi eram tânăr.

E de menţionat că am avut nişte câini alături care au pornit cu noi din Padiş, dar ne-au părăsit când au văzut că noi chiar vrem să urcăm spre Şaua Cumpănăţelul şi era zăpadă mare (evident, iar am scurtat acolo după track), apoi am bălăurit puţin în căutarea trecerii văii Nimăiasa. Pe când eram fericiţi că mai e puţin până la Pietrele Albe, în zona de pădure de la Vârfuraşu am fost nevoiţi să fim mai tot timpul cu ochii pe track. E imposibil să putem repeta acelaşi traseu a doua oară, atâta stânga – dreapta am făcut.
Urcarea spre vârful Vlădeasa am făcut-o clasic pentru schi tură, de la Pietrele Albe, nu pe punct roşu cum pare mai uşor. Acea urcare nu e potrivită pentru schi, e potecă cu obstacole.

Am ajuns pe vârful Vlădeasa pe o vreme … tipică, abia am putut face poze. Apoi am făcut o scurtă vizită la cabana meteo ca să recuperăm haina unui prieten care a fost voluntar la Vlădeasa Winter Race şi am schiat până la cabana Vlădeasa. 7h55min a durat tura până acolo, pe la ora 16 am ajuns. Au fost 32km cu 1700m diferenţă de nivel, am mers cam la fel de bine ca-n prima zi.
Pe la ora 17 ne-am pornit spre maşina din Rogojel unde am ajuns într-o jumătate de oră. N-am putut schia până jos, deja zăpada se topise puternic. De acolo am plecat mulţumiţi spre Cluj.

Ziua a 3-a Cu MTB-ul după maşină în Arieşeni


Mi-am rezervat plăcerea de a parcurge cu bicicleta drumul până la Arieşeni în ziua următoare. Nu ştiu ce calcule fistichii am avut în cap zilele precedente, dar clar nu au fost corecte – greşisem destinaţia. Eu mă gândeam la aproximativ 80km, ca şi cum ar fi fost de ajuns la Rogojel. Adică am fost prea relaxat, fix ce am spus despre pârtiile albastre. Pe la ora 10 când am văzut de fapt că am de-a face cu peste 150km am luat viteză cu pregătirile şi abia la 10.30 am pornit din Cluj, renunţând la planurile măreţe cu ocolire şosele naţionale, cu rută cu urcări prin Sălicea şi Ciurila. N-am folosit cursiera, era şi pe trainer şi mi s-a părut o opţiune nesigură la drum lung în condiţii de iarnă. Abia am ajuns dupa 7 ore la destinaţie, pe înnoptate, cu opriri scurte.

Feb 172022
 
Via Apuseni ski tura

Zilele acestea, duminică şi luni 13 şi 14 februarie am participat la provocarea intitulată de Maco “Via Apuseni” la ski de tură.

 


Introducere.
Cu situaţia din ultimii doi ani tot mai mult oamenii obişnuiţi cu activităţile în aer liber, activi în general, au căutat să-şi menţină tonusul şi obiceiurile bune respectând condiţionările. Una din alternative au fost aşa numitele provocări, indiferent dacă au fost virtuale, realizate individual sau în grupuri mici, în timp limitat. De-a lungul timpului eu am mai organizat mici provocări motivaţionale sub formă de concurs încă dinainte de aceşti ani – se găsesc la categoria concursurile mele. Aceste provocări au devenit ţinte de pregătire pentru mine, obiective care nu depindeau aşa de mult de exterior. Cu clubul Rupicapra am participat de exemplu la două provocări mari pentru mine, organizate exemplar de prietenii mei care mi-au fost coechipieri atunci. Au fost inclusiv şedinţe cu prezentări, video-uri. Am avut echipă de suport din membrii clubului. Ei le numesc challenge-uri, aşadar capitolul/pilonul clubului intitulat Rupicapra Challenge.
În anul 2020 a fost un triatlon de timp IronMan ce a implicat înot în Tarniţa 3,8km (eu acolo am înotat, singur, fiecare a făcut cum şi când a putut), urmat în ziua următoare de bike cu echipa de la Aiton (lângă Cluj-Napoca) la Poiana Neamţului, în ziua a 3-a  alergare de acolo pe creasta Făgăraşului la Valea Viştei Mari (modificare faţă de planul iniţial în care destinaţia a fost Valea Sâmbetei – adică ne-am adaptat la condiţiile de moment), iar ziua a 4-a a fost întoarcerea la Aiton. Am scris aici.

În anul 2021 a fost provocarea 10K Vertical la ski de tură. Implica urcarea a 10.000m diferenţă de nivel în 24h cu schiurile de tură, adică tot sus-jos. La alegerea şi prospecţia locului de desfăşurare stabilit la Straja am contribuit şi eu, plecând cu fiul meu la Straja pentru schi de tură şi explorat, dar cu ţinta această provocare. Evenimentul în sine n-a fost uşor, am fost nevoiţi să părăsim pârtia la 11 noaptea pentru că aşa erau restricţiile atunci, în martie, aşadar am împărţit cele 24h pe două zile, a doua zi începând la 6 dimineaţa. Mie îmi mai trebuiau două-trei ore să-mi închei diferenţa de nivel. Au mai apărut şi alte mici surprize, ca de exemplu un concurs de schi pentru copii de care nu ştiam deşi se vorbise cu salvamontul, cu patroni din zonă. Am fost nevoiţi să folosim doar o parte din pârtie în cea de-a doua zi. A fost fain, am avut invitaţi, inclusiv din alte cluburi. Am scris aici.
În anul 2022 prietenii din Rupicapra au planuri, evident. Implică mult timp însă pentru mine, un salariat obişnuit.

În acest context m-am bucurat foarte mult când am aflat că Maco caută coechipieri pentru Via Apuseni la ski de tură. Practic, această tură pe care o consider acum că merită parcursă şi-n anii următori, fiind nici prea-prea, nici foarte-foarte fizic vorbind şi cu peisaje deosebite cu lungi porţiuni neumblate iarna, a însemnat în principiu parcurgerea traseului Bandă Roşie de la parcarea Buscat, trecând peste Muntele Mare, pe la Balomireasa şi cabana Petreasa (nu departe de Muntele Frânturile unde a avut loc accidentul aviatic din Apuseni), cu o deviere la Podina – Poiana Horea. Se putea ca destinaţia/startul să fie Pasul Ursoaia – poate de anul viitor.
Pentru logistică, era nevoie de formarea unei noi echipe care să plece în sens invers, de la Podina la Buscat, să ne intersectăm pe parcurs şi să facem schimb de chei de la maşini.
Ca şi distanţă totală erau 46km pentru două zile.

Împreună cu Adi Cosma avem de gând la sfârşit de februarie să realizăm provocarea de 65km, tot cu schiurile de tură, pornind de la Avrămeşti (Arieşeni) peste vârful Cucurbăta Mare (Bihor), urmat de Padiş şi trecând, peste vârful Vlădeasa, să ajungem la cabana Vlădeasa. Aşa că această experienţă mi-a prins foarte bine ca să-mi pot evalua forţele, necesarul, cu alte cuvinte să gândim în termeni realişti pasul următor.

Clubul CAR Filiala Cluj şi provocările? Sigur! Au an de an realizări deosebite, doar că… nu sunt conştientizate sub această denumire şi atunci, cumva, se pierd. Refugiul CAR de pe Muntele Mare a fost construit anul trecut şi deja se foloseşte, inclusiv noi am făcut-o în această tură. A fost o provocare, nu? De anul trecut am observat că au devenit mult mai atenţi la partea de a valorifica trecutul, de a-l memora nu doar prin postări ale membrilor, clubului pe diverse canale media. Firesc, va fi o arhivă, activităţile structurate vor putea fi folosite în anii ce urmează. E un club mare cu peste 300 de membri, site-ul începe să reflecte pasiunile acestora.

Rezumat.

Echipa 1. Maco, Nuţu şi Gabi Oargă, echipaţi cu rucsaci mari şi saci de dormit dar fără corturi au parcurs ruta:
Buscat – Refugiul CAR Muntele Mare – 7km, înnoptare refugiu, sâmbătă
Refugiu – Cabana Petreasa – 31km, înnoptare cabană, duminică (au ajuns pe la ora 20.50 acolo, peste două ore mergând în noapte)
Cabana Petreasa – cabana Podina la maşină – 8km, luni
Echipa 2. Luşu, Ovidiu Motioc, eu, echipaţi cu rucsac mare şi corturi, cu ruta parcursă pe sens invers
cabana Podina (Poiana Horea) – cătunul La Nedei – 19km, înnoptare la cort, duminică (pe la ora 17 ne-am oprit, pe lumină)
Cătun – vârful Piatra Groşilor – 14km – despărţire, eu trebuie neaparat să fiu marţi în Cluj dar pentru Luşu şi Ovidiu era păcat să piardă o zi superbă pe munte
Vf. Piatra Groşilor – Buscat- 12km, eu, luni (am ajuns la ora 17.50, pe lumină)
Vf. Piatra Groşilor – Refugiul CAR – 5km, Luşu cu Ovidiu, înnoptare, luni
Refugiul CAR – Buscat maşină – 7km, Luşu cu Ovidiu, marţi

OBS: Ne-am întâlnit cu toţii aproape de Cantonul Steaua – 16km de Podina, duminică,
Fiind două echipe avem povestiri şi trăiri diferite. Dacă sunt ei de acord, pot ataşa aici versiunile lor. Un fel de drept la replică. 🙂

Ziua I

Noaptea

Ziua a II-a

Desfăşurarea.
Nu am scris prea mult, mi s-a părut foarte important contextul, dovadă ponderea introducerii.

Ce am scris pe FB, cu mici modificări.

A fost o tură mai de ultim moment. Iniţiativa lui Maco, cred că el a denumit-o Via Apuseni… Cu skiurile de tură aproximativ 46km din zona Şaua Ursoaia – Petreasa (nu departe de locul accidentului aviatic de acum câţiva ani), trecând apoi pe la Balomireasa – Muntele Mare – Buscat.
Am prins o vreme super frumoasă, zăpadă bună pentru tură, cu lungi porţiuni neumblate.

Pentru că s-au strâns patru oameni pentru sensul Buscat – cab. Petreasa şi era mai greu cu recuperarea maşinilor, s-a mai dat sfoară în ţară şi … m-am hotărât. Versiunea finală: Lusu cu mine şi cu Ovidiu (doar sâmbătă seara am aflat că vine şi el, deci clar a fost tură ad-hoc pentru unii) am pornit pe sensul spre Buscat dar cu rucsaci grei cu corturi, iar Maco cu Nuţu şi Gabi ceva mai suplu echipaţi dinspre Buscat.

Fiecare grup avea planuri diferite, condiţionate şi de echipare. Grupul cu mine urma petrecem noaptea în cort pe cât se poate de aproape de mijlocul traseului, iar grupul Maco a pornit cu o zi înainte, înnoptând la refugiul CAR de pe Muntele Mare şi apoi la cabana Petreasa.

N-a fost de mirare că ne-am întâlnit pe când mergeam spre … start cu domnul Dinu şi cu Marlene. Ei sunt în fiecare săptămână pe munte. Evident, una din întrebările lor a fost unde înnoptăm, tura fiind programată pe două zile. Balomireasa era aproximativ la jumătatea traseului, dar răspunsul meu în glumă a fost că … lângă ceva căsuţe. Adică oriunde, fiind munţi domoli şi puţin înalţi nu trece jumătate de oră fără să vezi construcţii umane. Pentru că eram cu cortul, nu ştiam cât de bine putem merge cu rucsaci mari, aveam destul de urcat… erau multe necunoscute.
Până la urmă duminica, în prima zi, am parcurs 19km ajungând până la cătunul La Nedei, cu cea mai mare parte din urcarea totală parcursă. Ne-am întâlnit cu grupul Maco cu puţin timp înainte, în Şaua Steaua, ei erau în mare criză de timp şi era clar că vor umbla şi noaptea. Şi noi eram întarziaţi, dar ni se cam… rupea.

Urmau aşadar 27km de parcurs pentru echipa noastră până la maşina din Buscat, cu avantajele că aveam sub 700m diferenţă de nivel pozitivă de făcut şi că deja aveam în zăpadă urmele prietenilor.

Fiind o vreme extraordinară Luşu şi Ovidiu s-au hotărât să înnopteze la refugiu iar eu, având mai puţin timp liber 🙂, am continuat până la final luni.

N-a fost uşor, turele acestea cu schiurile mai lungi de 20km te duc la limita dintre drumeţie şi concurs, o zonă gri unde celor obişnuiţi la stilul drumeţie le lipsesc timpul pentru poze şi conversaţiile, iar pe cei “autişti” care sunt mai obişnuiţi cu liniştea din timpul competiţiilor îi afectează întreruperile de ritm şi pauzele.

Mulţumesc pentru companie, demult n-am mai fost cu cortul pe munte iarna. Din poze reies câteva amănunte din instalarea corturilor şi pregătirile pentru noapte. Foarte răbdător Luşu cu amănuntele, cu supele din noapte din zăpada strânsă în pungi şi apoi topită, cu umplerea termosurilor cu ceai tot atunci etc. Mulţumesc lui Maco pentru recuperarea cu maşina de la Buscat, a apărut modificarea cu împărţirea echipei mele şi era nevoie să rămână o maşină la Buscat pentru ziua următoare.

Săptămâna următoare merg la Vlădeasa Winter Trail şi înainte, sâmbătă, organizez o excursie lângă Cluj cu geocaching. Sper să iasă bine.

UTMB 2021 – a treia oară la proba lungă

 Alergare, Argentiere, Chamonix, Franta, Mont Blanc, Munti, Muntii Alpi, UTMB - cursa UTMB  Comments Off on UTMB 2021 – a treia oară la proba lungă
Feb 122022
 
UTMB 2021

Textul este din septembrie 2021. Ca o completare, a fost mai ciudat UTMB-ul cu startul în 3 valuri la diferenţă de jumătate de oră între ele. Acele diferenţe de timp în mod clar au influenţat negativ pe cei din urmă – noaptea nu-i ca ziua, ca să parafrazez pe unii înţelepţi. Iar regulile, fiind vorba de trecerile prin 3 ţări, au fost şi ele uşor diferite. S-a simţit faptul că am avut mai puţine curse “în picioare”, cu acelea obţineam regularitatea şi încrederea. Nu am reuşit să mă deconectez şi să mă concentrez doar la cursă, de aici micile neglijenţe care au avut efect în timp. Abia aşteptam să ies de la PA-uri şi simţeam alergarea dintre ele ca pe o eliberare, eram ca un câine scăpat din lesă. Acum, după aproape 6 luni, am ajuns la concluzia că, trăgând linie, eu particip la evenimente de plăcere, iar dacă acest aspect are şanse mari să fie afectat atunci mai bine renunţ.

Se vede din poze transformarea fizică în timp pe parcursul UTMB. E şi un tabel comparativ 2018-2021. Trebuie spuse nişte particularităţi ca observaţii.
În 2018 a fost vreme mai dificilă. A fost un accident cu surpare de bolovani la Tete aux Vents şi un deces al unui alpinist, ca urmare după Vallorcine a fost folosit un traseu de rezervă.
În 2021 s-a urcat pe Tete aux Vents şi au fost mici diferenţe de traseu la abordarea punctelor de alimentare.
Şi acum ce am scris după cursă.

Ştiati că un participant (finisher) la o cursă de ultra cum e UTMB poate fi comparat cu un om care are alcoolemie de 1.5 la mie? Scrie în sfaturile primite oficial prin mail, alături de multe alte sfaturi despre medicamentele luate în cursă etc.

Un link: https://www.logicoss.com/en/ultra-endurance-advice-en/

Eu ce am realizat practic e că trebuie să dorm înainte de a conduce pentru că se rupe filmul orice ai încerca să faci la volan. Interesantă comparaţie, aşa o fi, acelea sunt senzaţiile? Confirmări? Şi de la cei care au accidente conducând imediat dupa concurs?

Dar… despre cursă.

Era clar că e un an mai puţin obişnuit în care puţini oameni s-au putut pregăti prin concursuri înainte. Că vor fi surprize mari.

Am avut şi eu planul meu. Aveam şansa mea, unică în orice caz…

A fost bulversantă de la început proba UTMB, când am aflat de exemplu că la Saint Gervais, adică după un semimaraton parcurs, eram pe locul 650 din 900. Nu mă agitasem, dar… toţi vor să câştige concursul? Trebuie precizat că au fost 3 valuri de start (au fost 2600 participanţi doar la această probă), eu am fost în primul val conform unui clasament ITRA, fiind al 308-lea favorit. După 14 km fusesem pe locul 750 aproximativ. Adică s-a pornit extrem de tare. Au abandonat 808 participanţi până la ora 9 duminică şi cursa continua până la ora 16. N-au fost motive datorate vremii, deşi ziua a fost cald şi noaptea mai rece decât de obicei. Obiceiul lor…

Cursa mea a început rezonabil dar noaptea am început să am probleme. La început mici. Apoi am rămas fără energie deşi mâncam. Urcam Col de la Seigne km61 pe noapte şi ceva nu era în regulă. Am tratat metodic toate micile probleme, inclusiv cu frontalele care m-au lăsat din motive diferite fix pe o porţiune de coborâre mai tehnică cu bolovani. Nu m-am gândit însă nicio clipă că slăbiciunea porneşte de la sensibilitatea plămânilor mei la frig. Nu s-a mai întâmplat demult. Plămânii nu dor, doar că intri în insuficienţă respiratorie ca la astm sau diverse alergii. Am avut răbdare să-mi revin, adică după Courmayeur km80 … pe ziuă când s-a încălzit. Iar n-am facut legătura, m-am gândit că măsurile luate au fost corecte. Am vrut să abandonez la Courmayeur pentru că n-o puteam lungi cu concursul decât până la Arnouvaz km 98. Acolo urma să intru în Elvetia şi era mai dificil cu revenirea la Chamonix. Nu doream să pierd jumătate de zi cu autobuzul.

Dar… eram locul 217... Am plecat de la Courmayeur cât de repede am putut ca să prind urcarea spre refugiul Bertone fără soare puternic şi căldură.

M-am chinuit să supravieţuiesc, cu pierdere cât decât controlată de timp faţă de anul 2018 pe următorii 70km, cu o scurtă perioadă când am crezut că am reintrat în normal.

Nu puteam ţine pasul cu cei din jurul meu pe urcările mai abrupte, eram în filmul meu şi dacă n-am spus “you can pass me” de 100 ori atunci n-am spus niciodată.

La ultima urcare pe Tete aux Vents în sfârşit am realizat cauza, dar era târziu. Urcam pe treptele din bolovani şi periodic mă opream cam 20 sec să-mi scadă pulsul de la 163. Eu circul la ultra cu până la 120 medie, cu vârfuri spre 150. Puls de 163 am la semimaraton şi sporadic la maraton. M-au depăşit o mulţime, inclusiv la finish. În zona vârfului am reuşit performanţa să-mi rup un băţ de trail doar dintr-o dezechilibrare la un bolovan.

La ultimul km pe la ora 3 dimineaţa am ajuns cu fuga mea intermitentă pe prima femeie de la V2F, adică peste 50 ani cum sunt şi eu. Am depăşit-o, vedeam că mai vine un concurent şi… am luat-o la pas … ca să-mi revin din efortul uriaş. Şi tot aşa. Ea a încheiat imediat dupa mine, dar sfârşitul poveştii cu concurentul a fost previzibil.

Interesant e să faci un concurs greu cu scopul doar de a încheia, fără gânduri competitive. E bine aşa, e rău… Doar că am fost poate pentru ultima oară la UTMB, dacă nu cumva copiii vor avea alte intenţii şi voi fi suporterul lor.

Am fost locul 244 temporar, să se termine cu sosirea valurilor, cu timpul peste 34h. Cine a crezut că poţi fi în primii 300 la UTMB cu un timp de 34h? Aşa am spus de fapt, că estimez între 33 si 35 ore timpul meu final, dar … planul era pentru sub 32h cât făcusem în 2018. Şi asta pentru că atunci, la 49 de ani, obţinusem un timp de loc 3 la categoria 50+. Acum a fost altfel.

Dar a fost totuşi fain, rămân cu amintiri plăcute şi … interesante. Omul e o fiinţă incredibil de puternică, numai să aibă motivaţie.

Vă mulţumesc pentru încurajări!

Mulţumesc prietenilor din cluburile de care sunt ataşat pentru că au scris despre mine Clubul Sporturilor Montane Rupicapra şi Clubul Alpin Roman Filiala Cluj

Despre cursa mea, cum a apărut pe utmb.livetrail.net, cu filmări scurte la unele puncte de alimentare… Se vede că punctul de cotitură a fost Col de la Seigne urmat de Col de Pyramides Calcaires (partea cu bolovani, nerepertoriată anul acesta pe profilul cursei, spre Lac Combal) – orele 2-3 sâmbătă dimineaţa.

https://utmbmontblanc.com/en/live/runner/308
Am rămas pe locul 244 general, 15 la categorie, viteza medie 5km/h, timpul de 34h25min41sec pentru cei 172,1km.

Jul 212021
 

Într-un stil necaracteristic pun alături trei din activitățile mele sportive trecute, mai importante, care au precedat concursul Transylvania Legends. Prioritățile mele sunt acum în schimbare, a trebuit să mă adaptez ținând cont de prelungirea la infinit a nivelului de alertă mai mult sau mai puțin global.

Voi face scurte prezentări ale acestor evenimente, atașând câteva poze sau trackuri semnificative.

4-7 martie 2021. În ordinea și a importanței, dar și a efortului depus, încep cu provocarea 10K Vertical – ski tură.









Ce am scris pe facebook:
“A fost 10k Vertical, adica 10000m diferenta de nivel pozitivă parcurși cu schiurile de tura în 24h… O provocare de tipul Rupicapra Challenge in care e vorba de echipa, de a reusi sa duci la indeplinire un scop suficient de greu pentru a aduce la limita atat fizic cat si pe alte planuri un om … obisnuit. Adica o forma de concurs in care mai ales duci o lupta cu tine însuți si te bucuri daca reusesc cat mai multi dintre ai tai. In care ajuti pe cel de langa tine cand e cazul, iar locul ocupat la final se subordoneaza prioritatii de a încheia cu bine cat mai multi. Fireste, ramane o mare bucurie sa termini si primul, e si dovada si incurajarea pentru ceilalti ca se poate.
Provocarea noastra, a echipei Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, a luat forma inca de anul trecut, dar atunci a fost perioada de urgenta. Anul acesta am decis ca, adaptandu-ne conditiilor, putem da o forma ideii initiale nascute cel mai probabil in mintea prietenilor Szénási Zoltán , Csongor Vágási , Hadnagy Péter si Alpar Gyorgy Katona . Cine mai stie …
Acum a avut loc varianta pandemica, cu pauza intre orele 23 si 5 dimineata.
Dupa tatonari in diverse domenii schiabile din tara ne-am decis la Straja. Aici am si eu merit! A fost propunerea mea, am fost și în prospecție, mai întâi cu fiul meu, apoi și cu echipa.
Ne-am strans mai multi, opt care am luat startul: adaug pe Adi Cosma si doi invitati: János Márk-Nagy si Zsolt Kovacs . Stiam ca o parte dintre noi nu vom putea ramane pana la final, ca in plus pot aparea probleme. Dar, daca suntem mai multi, poate nu e chiar nebunie, nu? Adica ne-au sprijinit si voluntari, ca la o echipa adevarata: Bea Lózer, Péter Mária, Balint Aba, Endre Molnar . Nu uit de asta data sa adaug multumirile mele si pentru Ramona Szenasi , discreta, pe care implicit am considerat-o organizator si cumva “fara nume”. Le multumesc tuturor pentru suport, pentru poze, incurajari, a fost un eveniment special! Multumesc si echipei Salvamont de la Straja care ne-a asigurat un spatiu apropiat de partie pentru a ne putea descurca cu logistica.
Traseul stabilit de noi putea fi considerat a fi format din 3 parti, sumand 650m diferenta de nivel, inlantuite de undeva de la partia de sub telegondola ce urca in statiune si pana la varful Mutu. Prima parte, sub telegondola – 300m diferenta de nivel. Urma o traversare de drum de masini ca sa ajungem la “zid”, portiune usor mai abrupta cu 150m diferenta de nivel, de la baza telescaunului lenes si a teleschiului. Partea a treia si ultima, pana la varful Mutu, avea aproximativ 200m diferenta de nivel, dar era mult mai expusa la vant, ceata si aveai si portiuni mai plate care puteau fi considerate pierdere de timp. In principiu majoritatea am preferat sa parcurgem inlantuirea celor 3 bucati de partie pentru a nu schimba pieile prea des si pentru a ne mai si dezmorti.
Pe scurt, am reusit sa incheiem împreună patru dintre noi: Csongi, Zoli, Peter si cu mine.
Eu am incheiat primul, daca e sa calculez fix cei 10000m mi-au trebuit 19h50min.
In prima zi am parcurs 8575m diferenta de nivel in 16h55min, pana la ora 21.55 de la ora 5 dimineata. Au fost 77,65km conform Strava:
https://www.strava.com/activities/4896195060/overview
A doua zi am continuat insa sa fac ture si cu grupul determinat sa incheie provocarea – Csongi, Zoli si Peter – au incheiat cei 10000m sub 23h. Ca asa e frumos si m-au impresionat cu determinarea si unitatea lor. Am pornit dupa ora 7 si in 2h55min am indeplinit provocarea, dar in total am parcurs 23km, 2626m diferenta de nivel. https://www.strava.com/activities/4900422027/overview
Pe langa grupul “monolit”, mai spun cateva cuvinte despre cei care au schiat alaturi de noi, ne-au aratat si alt nivel si ne-au si incurajat si ajutat prin prezenta lor.
Zsolt a fost foarte tare, a avut alt ritm decat noi toti si o alta tactica de abordare a urcarilor: a tot urcat si a coborat pe bucata de partie mai abrupta, zona doi descrisa mai sus, fara sa-si dea jos pieile. A reusit sa faca astfel cel putin la inceput pe la 800m diferenta de nivel pe ora. Cred ca i-a fost tot mai greu cand au inceput sa vina schiori multi pe partie, acolo mereu e inghesuiala si se rascheteaza zapada de ajungi sa patinezi pe urcare. Pe la 7200m diferenta de nivel a acumulat in prima zi inca pe lumina, rapid, iar in ziua urmatoare a pornit in explorarea domeniului, a mers alaturi si de Joe si a facut in total 9000m.
Alpar schia zen pe coborari, era puternic pe urcari, dar obligatiile nu l-au lasat sa incheie provocarea. Ne-am bucurat ca si-a facut timp sa vina, a fost la Straja mai mult pentru noi.
Janos a avut si el strategia lui, la un moment dat s-a fixat pe bucata de partie de sub telecabina care urca la statiune, bucata care avea 300m diferenta de nivel. Fiecare dintre noi suntem unici, diversi, asa ca despre el pot spune ca-i place linistea si sa-si faca treaba singur. Zona aceea de partie nu era folosita de schiori, nefunctionand teleschiul, iar mai jos nu puteai schia pana la baza telecabinei, asa ca trebuia sa ai echipament de schi de tura. L-a afectat puternic interzicerea schiarii in acea zona de pe la 10 noaptea din cauza concursului ce se tinea in ziua urmatoare. N-am stiut de acel concurs cand am facut prospectie, ne-a obligat sa incheiem ziua intai la ora 22, portiunile doi si trei erau sub ceata groasa si vant, cu prognoze nefavorabile si in ziua urmatoare. Probabil de aceea Janos n-a mai facut touring ziua urmatoare, a schiat si ne-a ajutat.
Multumesc lui Adi Cosma pentru compania pana pe la ora 17! Cu el am tot urcat si coborat, m-am straduit sa tin ritmul alaturi de el stiind ca va fi mai alert, Adi netrebuind sa se pastreze pentru a doua zi. Inca un om cu program! N-am prea facut pauze, abia dupa plecarea lui Adi m-am dus la cabana pentru pastele cu branza (foarte multumesc).
Cred ca niciunul dintre noi n-a crezut ca am putea incheia provocarea in regim de partii din Romania cu timp sub 18h, asa ca am fost si eu nitel bulversat de aceasta posibilitate. Nu eram la nivelul sa obtin asa ceva, dar… Aveam 5200m dif de nivel dupa primele 9h, dar evident pierdusem din ritm si ma gandeam ca imi vor ramane pana la 1000m pentru ziua urmatoare. De la cei 600m dif nivel pe ora si chiar usor peste in primele ore, intrasem in pierderi calculate in zona cu 500m dif de nivel pe ora.
A fost “Veni, vidi, vici” al nostru. Bine, musamalizam ce a reusit Killian. Ma conformez regulii enuntate tot de mine, nici nu dau linkuri. 🙂 La noi au fost 10000m carpatini.
Revin ca dintr-un vis, ce mai e pe la Cluj?
PS1: Inca o data multumesc pentru poze, ma tot uit si acum, am vreme.
PS2: Multumesc Merinito in special pentru bluza. Eu nu ma inghesui in general sa fac reclama dar… am folosit-o si ziua a doua, fara s-o spal. Era cu urme de sare si aveam si alte optiuni. Si nu, nu eram bolnav, fara miros.
PS3: “N-am mai vazut oameni care sa schieze in sus! Faci un selfie cu mine?” Din glumele prietenilor mei… poate.”

Cei din club au făcut și un filmuleț reprezentativ.

27-28 martie 2021 Cupa Busola de Aur și CN Orientare.
Am participat și eu la acest concurs anual organizat în Făget, lângă Cluj. Îmi place la orientare, chiar dacă nu sunt așa de performant, iar Făgetul mi-e cunoscut binișor pentru că aici alerg regulat, ceea ce măcar mă ferește să nu ajung în alte … țări fără să-mi dau seama.
De pe facebook:
“Incepe concursul de orientare, etapa I.
Am gatat. Ei zic ca au fost 6,6km cu 245m dif nivel. Eu i-am contrazis, am 8,4km cu 467m dif nivel.”







“Etapa a II-a. Azi teren mai dificil. Etapa a II-a Cupa Busola de Aur orientare, categ M45, teoretic 5km cu 140m dif nivel. Eu 6,8km cu 308m ascent, 1h15min.”



15 mai 2021 Memorialul Jokai Mor, am ales MTB traseul N (ca de obicei).
Schimbarea față de anii trecuți a fost că am parcurs traseul împreună cu Adi Cosma, cu care de altfel voi fi alături și la concursul de aventură Propark Adventure.
De pe facebook:
“E o tura cu traditie la care am fost de cateva ori dar mereu cu MTB-ul. Este acum si varianta ultramaraton de aproximativ 52km, dar in general in aceasta perioada in ultimii ani am avut alte ultra-uri inainte si nu era bine sa alerg in regim de competitie fara pauza. In plus, la MTB ai posibilitatea sa alegi o multime de variante de la Sandulesti la Rametea.
Tura memoriala presupune sa parcurgi distanta Cluj-Rametea pe ruta aproximativa Cluj-Adrenalin Park-Tureni-Sandulesti, iar de aici ai variante spre Moldovenesti-Rametea unde e finishul. Pentru familii cu copii exista si variante mai scurte de drumetie de la Moldovenesti pe la Piatra Secuiului la Rametea (10km) sau Sandulesti-Rametea.
De data aceasta am mers alaturi de Adi Cosma , ii multumesc pentru companie, si pentru ca avem de gand sa fim in echipa la Propark Adventure in acest an.
Traseul nostru, de aproximativ 91km, a fost pe ruta Cluj-Sandulesti si apoi varianta N, pe la Cheile Turzii, Cheile Borzesti si Coltesti.
Un singur eveniment mai deosebit: Adi si-a rupt lantul si ne-am cam chinuit sa-l scurtam, oprindu-ne si de verificare. Aproximativ 30min per total am avut pauza neprevazuta.
In rest, atmosfera faina, oameni fericiti (chiar daca unii aveau fetele mai chinuite) si vreme buna.
Felicitari la toti participantii la tura, ca a fost drumetie, ultra sau MTB. Dintre toate, doar ultra a fost competitie, acolo cei de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra au ocupat tot podiumul.
Ne-am intors tot pe MTB, mai linistit, pe ruta Buru-Filea-Ciurila, deci tot asfalt. S-a schimbat si vremea iar de pe la Baisoara ne-a plouat aproape continuu.”

May 222021
 

Nu știu de ce mi-a zburat gândul în clipa asta la epopeea lui Ghilgameș. Habar n-am, nu-i nicio legătură, așa se plimbă el… Nici nu am ajuns nemuritor, nici legendar, nici “Trotinetist”, nici “American”… Am să vă spun eu de unde vin cuvintele acestea. Dar clar a fost o epopee pentru mine, sau cum am mai numit-o – transhumanță de trail, circ ambulant… Dar denumite așa, cu duioșie. Alt cuvânt mai neobișnuit pentru mine, sigur nu l-am mai folosit niciodată pe blog.

Ce a fost Transylvania Legends? Cum le place să spună la organizatori: un proiect social. Unul dedicat copiilor de la Așezământul Sfântul Leontie din Rădăuți (e prima dată când am fost în acest oraș bucovinean), un loc unde o mulțime de copii sunt îngrijiți și sprijiniți să ajungă departe când vor fi mari. Din spusele lui Florin Alexandru, la început un copil a dorit un coș de baschet. Și apoi, pentru a face un bine, pentru a împlini un mic vis pentru unii dar mare pentru acel băiat, o mână de oameni inimoși au ajuns … să străbată jumătate de țară cu noi alături. Le mulțumesc, enumăr alături de Florin pe Florentina Paval – “profa de mate”, Adrian Paval, Ioan Coroiu, fotograful Victor Ștefan… Și mai sunt, în avalanșa întâmplărilor zilnice multe am uitat sau am scăpat, așadar … mai pot completa dacă îmi scrieți.

Pun mai jos o poză cu traseul parcurs (cu verde), comparativ cu cel inițial (cu albastru). E o parte din Via Transilvanica, un alt proiect pe cale de realizare al unor alți oameni cu inițiativă și idei mari pentru viitor: al celor de la Tășuleasa Social. Vor fi 1000km, de la Mănăstirea Putna la Drobeta Turnu-Severin.
Noi am parcurs traseul de la Mănăstirea Putna la Mediaș. Inițial planul era ca traseul să fie de 641km lungime și peste 19000m diferență de nivel, dar condiițiile meteo (Vatra Dornei), starea traseelor (Sadova), restricțiile (Lupeni din Harghita) au mai redus din parametri, cei care au parcurs tot traseul în cele 8 etape, între care și eu, am alergat 545km cu peste 15000m diferență de nivel. Am trecut prin toate cele 4 sezoane de-a lungul acestui drum, a fost … de poveste. Am încheiat pe locul 3 la open, după adversari prea buni pentru mine – Adrian Costea și Codrea Silip. Ce e de remarcat e că orice lucru mare, dacă-l abordezi pe bucăți mici, e accesibil și realizabil. Doar să vrei, să ai răbdare, să ai perseverență. Am fost 6 persoane cu toții care am parcurs traseul și niciunul dintre noi nu suntem avioane. Clasamentul stă mărturie, au mai fost Florin, Emil Bodea și Lucian Dincea. Iar cei care au participat la toate etapele dar nu s-au încadrat uneori în timpii intermediari au fost mai mulți, inclusiv femei. Bravo la toți, să nu uităm însă că au fost nume mari în alergarea montană de la noi care au putut participa doar la câteva etape și și-au demonstrat valoarea, iar rolul lor în cadrul proiectului probabil a fost mai mare prin notorietatea adusă: Robert Hajnal, Bartha Balint, Cătălin Șorecău, Sălăgean Ștefan, Szabolcs Takacs, Cristian Pop, Marius Iorga, Andrei Ailenei… Ei na, dacă de unii n-ați auzit, veți auzi.

Așadar, ce a fost Transylvania Legends? Am scris eu multe la interviul inițial din 7 aprilie. Pe scurt: un proiect cu trei părți: latura socială – donațiile pentru copiii de la Așezământ, latura explorativă – parcurgerea traseului Via Transilvanica și latura competițională – să mă lupt pentru primele locuri într-o competiție cu 8 etape de ultradistanță (a durat 9 zile, din 22 aprilie în 30 aprilie, ziua de pauză a fost după etapa a IV-a).

Pun mai jos linkul la interviu, publicat pe Facebook. M-au caracterizat într-un cuvânt – “Tacticianul”. Mulțumesc!
Textul este de asemenea atașat la sfârșitul postării, e mai ușor de citit – linkul .

M-am străduit ca răspunsurile să mă reprezinte cât mai bine, chiar să ajute. Cum a fost la final, ce a însemnat realitatea și cât a corespuns așteptărilor, dau mai jos linkul la interviul cu Florin.

În mod clar așteptările mele au fost depășite sub toate aspectele, am fost impresionat. Iar locul meu final este corect, nu am a mă plânge, dacă e să mă refer la partea competițională. Mi-am respectat statusul initial între concurenții care au ales să parcurgă toate etapele.
Tot la capitolul interviuri, pentru că anul acesta a început mai deosebit și pentru că are legătură cu alergarea, atașez și un “Runterview” cu Peter Grezer.

Am încheiat cu … introducerea. Am avut nevoie de un tabel să-mi trec observațiile, amintirile pentru cele 8 etape.

Cum a început totul? Cu o invitație a lui Florin, să particip la competiție. Să vă spun drept, câte ceva auzisem, mai ales că în iunie va fi un ultramaraton pe o porțiune din Via Transilvanica. Dar eram blocat între Istria 100 Mile din aprilie și Balaton Ultramaraton 220km din 15 mai. Și atunci mi-am scos din minte alte competiții. Și… nu știu cum, nu s-au mai ținut. Istria tocmai se amânase când m-a contactat Florin, iar cursa de la Balaton la fel, dar când am citit mailul acela deja eram în concurs la Transylvania Legends. Am fost onorat de invitație și m-am bucurat, chiar dacă eram conștient că traseul nu mă avantajează, era prea rapid, nu eram pregătit pentru așa ceva, nu mă puteam “îngrășa” în două-trei săptămâni. Eu mă pregătisem pentru 170km unde era nevoie de ritm mai scăzut dar susținut pentru mai mult de 24h odată. Dar era ceva nou, era o aventură! Și neaparat am dorit să parcurg toate cele 8 etape, să văd cele 4 ținuturi străbătute: Bucovina, Ținutul de Sus, Ținutul Secuiesc și Ținutul Săsesc.
Două săptămâni la o competiție nu e glumă. Am avut de tras să ajung la liman cu planurile mele de acasă, am fost tot pe fugă … fără să alerg mai deloc săptămânile rămase până la start. Și la fel sunt și acum, când scriu! E deja 22 mai, construiesc ceva și mă antrenez muncind fizic!

Pauză până mâine…

Afișez mai jos un tabel cu date tehnice despre traseu și rezultatele mele, pentru o vedere de ansamblu. Trebuie spus că din momentul intrării în regim de competiție nu mi-am mai făcut loc de alte gânduri, am încercat să obțin maximul și asta n-am putut obține decât lăsând tot altceva la o parte. M-am desprins abia la fluierul final, după ultima etapă și cred că s-a observat asta la un alt interviu, la cald, la o jumătate de oră după finishul celor 8 etape, unde în virtutea inerției am vorbit doar despre aspectul competițional.

EtapăLungime
inițial/real
Dif nivel
inițial/real
TimpLoc etapăLoc generalDif timp/loc etapă/loc gen
Adi Costea
Dif timp/loc etapă/loc gen
Silip
180,64km3356m-6min-6min
40km1465m4h39min4/3245-6 et, 5-6 general5-6 et, 5-6 gen
284,92km2537m+28min=22min+28min=22min
51km1423m6h15min6/2753-5 et, 2-3 gen3-5 et, 2-3 gen
3102,63km2312m0min=22min0min=22min
91km1905m10h04min2-4/2332-4 et, 1-2 gen2-4 et, 1-2 gen
480km2000+m+31min=53min+29min=51min
87km2600m10h56min6/2132 et, 1 gen3-4 et, 2 gen (+2min)
567,89km2032m+49min=1h42min+39min=1h30min
64km1767m7h26min7/2433-4 et, 1 gen6 et, 2 gen (+12min)
686,00km2000+m+44min=2h26min+45min=2h15min
68km1676m8h16min7/2034 et, 1 gen3 et, 2 gen (+11min)
780,00km1500+m+1h36min=4h02min+1h41min=3h56min
85km1991m10h16min6/1635 et, 1 gen3-4 et, 2 gen (+6min)
856,03km1787m+1h37min=5h39min+1h34min=5h30min
56km1646m7h35min17/393/645 et, 1 gen7 et, 2 gen (+9min)
Total timp:Adrian Costealoc1
60h28m
Codrea Siliploc2
60h37m
Vezeloc3
66h08min
Florin Alexandruloc4
73h27m
Emil Bodealoc5
84h52m
Lucian Dincealoc6
86h31min

Acum, mai pe larg despre etape, în parte și pe baza a ceea ce am mai scris pe facebook, dar nu înainte de a scrie un rezumat și câteva concluzii pentru cei care se ghidează după proverbul “vorba multă, sărăcia omului”.

Rezumat și concluzii:
A fost un concurs peste așteptările mele, eu eram pregătit pentru condiții mult mai dure, fiind conștient că uneori s-ar putea să nu am vreme, să nu pot efectiv să ajung în civilizație să-mi asigur mâncare suplimentară, să fac cumpărături, să scot bani…
N-am sperat ca zi de zi organizatorii să aibă grijă de noi ca și o cloșcă de puii ei.
Pentru că vorbesc în numele meu, mie nu mi-a lipsit nimic, am avut condiții și de cazare foarte bune, o singură dată am dormit la cort deși mă așteptam să fie chiar zilnic. La punctele de alimentare, ce-i drept – mai rare de cum eram obișnuit, am avut tot ce de obicei mănânc la concursurile de ultra (până la distanță de maraton nu prea mă înghesui să mă opresc, ci doar daca-mi trebuie lichide).
Am fost într-o companie faină, am mai făcut prieteni, am ajuns să fim uniți, să ne ajutăm – de la concurenți la voluntari, fotograf (da, doar unul, dar a făcut poze foarte frumoase și a acoperit traseul) și organizatori.
Ca traseu am avut parte de toate, inclusiv șosea. Locurile au fost pitorești, multe cunoscute și renumite, altele izolate și liniștite. Cred că fiecare dintre noi și-a găsit ceva să admire, să i se potrivească. Am trecut prin 4 anotimpuri, am avut parte și de noroi, și de zăpadă, de iarbă udă, și de ploaie și soare puternic. Ne-am adaptat și noi, concurenții, dar și organizatorii, am fost ca un organism viu care se deplasa dintr-un loc în altul. De aceea am spus la un moment dat că parcă suntem un circ ambulant care înveselim localitățile, sau cel puțin le mai scoatem din amorțeală, din rutină.
Am trecut prin locuri unde localnicii ne-au ajutat, ne-au încurajat, e un bun început pentru stilul de viață și de comportament pe care l-am întânit în concursurile mele din afara țării.
A ieșit totul bine și pentru că organizatorii au avut sfătuitori buni atât în timpul concursului cât și înainte, la pregătiri, și nu au considerat că le pică epoleții dacă țin cont de sugestii și sfaturi. Un rol important au avut Robert Hajnal, care a și participat la prima etapă și s-a deplasat apoi cu noi la sediul Tășuleasa Social de lângă Piatra Fântânele, Tibi Ușeriu.
Sper ca și copiii de la care a pornit toată aventura să aibă parte de un viitor frumos, să continue concursul care e un unicat la noi în țară.
Logistic a fost o mare provocare, sunt convins. Cheltuielile au fost mari, iar efortul cred că e foarte greu de contabilizat. Spre comparație, cine dorește se poate uita la concursuri pe etape care asigură de toate, pe model all inclusive. Pun două linkuri, nu are mare relevanță că sunt concursuri de MTB și nu de alergare: în Croația – 4 Islands (4 etape), la noi Carpathian MTB Epic (4 etape).
Sunt puține concursuri care se întind pe aproape două săptămâni, trebuie gândită din timp o participare la astfel de evenimente.
Pentru mine, din punct de vedere sportiv, a fost un rezultat care m-a mulțumit, locul 3 la final cu 66h08min pentru cei 545km e și tot ceea ce am putut spera la modul cum s-au desfășurat etapele. Puteam fi mai jos daca Andrei Ailenei participa la toate etapele (a lipsit doar la una), puteam fi și mai jos dacă alergătorii buni de la noi își alocau timp pentru toate etapele.
Am încercat să obțin mai mult, în prima etapă am terminat în fața lui Adi Costea care a câștigat concursul și în fața lui Silip (ceea ce la un maraton normal cum a fost prima etapă nu am reușit de mulți ani).
M-am resimțit în etapa a doua dar m-a și luat nițel pe nepregătite scurtarea din mers a traseului, lucru care se poate întâmpla oricând și la cursele mari internaționale.
Am apăsat din nou pe accelarație în etapa a treia care s-a dovedit a fi cea mai grea din concurs tocmai pentru că eu consideram că am șanse mai mari. A fost o etapă de referință în care am încheiat pe locul 2-4 alături de Adi și Silip, căzând “la pace” la finalul ei pe ultimii kilometri. Am obținut și eu un podium de etapă, singurul, fiind conștient că pe măsură ce trec etapele îmi va fi tot mai greu să fiu între primii, venind zilnic în concurs concurenți noi mai odihniți. M-am lămurit definitiv și care-mi vor fi adversarii în cele 8 etape și tot definitiv că, neputând să mă desprind, va trebui să stau la pândă, să aștept o greșeală și ca să pot profita va trebui pe cât posibil să mă mențin la sub o oră – o oră jumătate de Adi și Silip. În spatele meu Florin mă gândeam că nu-mi va crea probleme, el fiind implicat și-n organizare și ca urmare de multe ori era nevoit să încetinească vorbind la telefon.
În tabelul cu datele tehnnice se vede foarte bine evoluția mea, se vede că oboseala m-a afectat în timp mai mult și că în etapele 7 și 8 am pierdut ca timp față de primii doi mai mult ca dublul timpului din primele șase. Explicație e că m-am accidentat la un picior, probabil din cauza multiplelor alunecări pe iarba udă la vale, a noroiului, când papucii mei nu aveau aderență. Firesc, n-aveam de gând să spun concurenței de problemele mele, dar timpul petrecut pe traseu a fost un indicator care n-a mințit.
A fost fain, a fost incitant, în fiecare dimineață m-am sculat cu ușurință și cu dorința de a o lua de la capăt.
Felicitări la toți, am fost ca o echipă! Și sper să ne vedem cu bine anul viitor! Sunt încă în refacere, dar până atunci mai e vreme și clar voi renunța la Istria 100 mile pentru cele două săptămâni de viață mai sălbatică, cu surprize și lipsită de stereotip.

Desfășurarea…
Voi continua… zilele următoare. Viață faină să aveți, nu renunțați la provocări pentru ceea ce voi scrie de aici încolo.

Pregătiri.
Dacă e să fie aventură… atunci să nu ne încurcăm în amănunte! Sub acest dicton din momentul în care am fost contactat de Florin, cred că a fost vineri 2 aprilie, mi-am îndreptat toate forțele să-mi rezolv “neterminatele” și, așa cum am promis, în 7 aprilie am confirmat prezența mea la concurs, dată la care a apărut și interviul de la finalul postării.
Miercuri, 21 aprilie, m-am înființat la Rădăuți la Așezământul Sfântul Leontie, unde era întâlnirea, primirea pachetelor de start și unde urma să înnoptăm, fiind pregătit pentru cort. Referitor la cort, în glumă scriam în timp ce lucram în grădină că mă pregătesc specific dormind în condiții similare. Datorită restricțiilor de la noi și fiind nevoit să mă întorc până la ora 20 acasă, am decis ca în unele nopți să dorm în grădină, să nu pierd ore de lumină. Ce a urmat, se vede în poza de mai jos și eram doar la câțiva kilometri de Cluj. Nu vă speriați, cortul cu care am fost la concurs era cort de munte și era instalat în cortul de mare.

Cum am spus, nu m-am încurcat în amănunte. Am venit cu o mașină nepretențioasă la care singura pregătire a fost că mi-am pus suportul de bicicletă în ideea că dacă se găsește cineva s-o folosească măcar primele etape și să mi-o ducă cât mai aproape la finish, la Mediaș, nu-mi va fi greu să vin s-o recuperez venind cu bicicleta după ea. Până la urmă mașina a rămas la Așezământ și m-au dus organizatorii după ea sâmbătă, când s-au întors și ei.
Am dormit la Așezământ în condiții foarte bune, deja începuseră surprizele plăcute.

Etapa I.
Mănăstirea Putna – Vatra Moldoviței, locul 4 etapă, 4 general, 4h39min pentru 40km cu 1500m diferență de nivel

Deja, de pe drumul cu mașina, eram cu gura căscată a mirare, cum de era așa de curat și așa ordine dincolo de munți, în Bucovina. În loc de sărăcie, de sălbăticie, ardeleanul din mine a trebuit să recunoască: la Rădăuți și până acolo sunt gospodării frumoase, nu sunt gunoaie în văile apelor. Spre deosebire de stilul de la noi, din Ardeal, unde oamenii se simt falnici dacă au biserici mărețe, dar casele lor sunt de multe ori de doamne-ajută, în Bucovina bunăstarea oamenilor, casele lor, se reflectă în mănăstiri. Am mai fost în Moldova, am fost în vizită și la mănăstiri, dar n-am acordat atenție unor astfel de amănunte înainte.

Ce am scris pe FB atunci, am să pun între ghilimele și la fel va fi pentru etapele următoare. E pulsul la cald de atunci, are relevanță.
“Incredibil ce curat si ordine e in Bucovina. Apele sunt curate, n-am vazut deseuri, nici nu stiu unde le pun. Casele sunt mari si frumoase, de manastiri ce sa mai zic.

La ora 7 am luat startul la o scurtă alergare cu copiii în incinta Așezământului, să ne simțim aproape de ei, să ne vedem.
La ora 9 deja eram la mănăstirea Putna, duși cu autocarul la start.
Datorită informațiilor că pe traseu, în zona de munte de la Sadova, este zăpadă și de un metru, care ne-ar fi întârziat prea mult (în cel mai bun caz pierdeam 1h-1h30min pentru 3km), dat fiind și startul la ora 9, organizatorii ne-au spus de la început că vom avea de parcurs traseul de la Mănăstirea Putna la Vatra Moldoviței (40km) și nu până la Pasul Mestecăniș, trecând prin Sadova.
Așadar am avut un singur PA – la Sucevița, iar după final ne-au transportat la Pasul Mestecăniș la pensiunea Luceafărul, care avea și căsuțe. Eu am dormit într-o căsuță, era destul de frig afară, ploua și hainele/papucii nu s-au putut usca, nicio problema, aveam patru schimburi (cât pentru primele 4 etape până la ziua pauză).

Am alergat bine, mă simțeam eliberat după atâtea zile în care n-am reușit să-mi fac timp să alerg. Am terminat pe locul 4, după Hajnal, Ștefan Sălăgean și Bartha Balint. A fost singura etapă când am fost mai bun ca adversarii mei care au parcurs toate etapele integral – Adrian Costea și Codrea Silip. Ei au încheiat împreună, pe locurile 5-6, la 6 minute de mine. Timpul meu a fost 4h39min.

Evenimente etapa I
În primul rând, chiar dacă traseul nu impunea, fiind vorba de un maraton, eu mi-am făcut un dropbag, să fie. Și acel dropbag a fost luat din greșeală și a ajuns în camera lui Adi Crăciunescu, Mihaela și Eva Hochbauer. Chiar dacă am dat sfoară în țară, ei nu au auzit că îl caut și abia dimineață, înainte de etapa a II-a, mi l-au înapoiat. De ce era așa important pentru mine? Nu pentru papucii care erau în el, pentru alte amănunte, dar lăsasem bețele de trail și acelea chiar le consideram indispensabile pentru a rezista atâtea etape cu atât mai mult cu cât vremea și traseul erau imprevizibile. De exemplu pentru etapa a II-a spre Tășuleasa Social se anunța ninsoare și zăpadă în zona Vatra Dornei și se punea problema din nou să se scurteze traseul.
Apoi, îl trec la evenimente, dar e vorba de o primă modificare nu la traseu, ci privitoare la ora de start. Pentru că erau puncte intermediare cu timpi limită destul de duri dacă se are în vedere că unii dintre noi vor alerga toate etapele, la solicitarea alergătorilor mai lenți s-a schimbat startul de la ora 9 la ora 8. Foarte bine, am fost și eu pentru din solidaritate, deși modificarea afecta pe organizatori, trebuiau să urgenteze unele lucruri și… cum s-a văzut uneori și poate alergătorii au resimțit – masa de dimineață nu s-a putut lua în principiu decât de la ora 7, ori acest lucru nu era optim pentru un start in forță, prima oră de alergare putea fi mai lentă. Eu am rezolvat acest aspect mâncând pe la ora 6 (cum mai glumeam – slănina de acasă, adică mâncarea mai “grea”) și completând numai cu masa oficială.
Un alt aspect mai simpatic, alergătorii, inclusiv eu, am cam strâmbat din nas la scurtările de trasee, că “noi ne-am pregătit pentru altceva”. Asta la început, când eram cu forțe proaspete și gata să rupem norii. Apoi, vorba ceea, “după ce ești sătul nu mai vrei a mânca”, n-am mai auzit o vorbă în acest sens în ultimele etape. Mă gândeam că dacă primele etape erau complete, cu evidenta posibilitate ca încă de la început majoritatea dintre noi să nu putem parcurge toate etapele integral, multă lume n-ar fi ajuns la final. Estimam că poate am fi fost 4 persoane din lista celor cu ținta 8 etape care să se încadreze în timpii intermediari la fiecare etapă.

Primele concluzii.
Mă simt bine, pauza nu m-a afectat, doar că ritmul de maraton nu e de mine și voi fi nițel afectat ziua următoare. Nu-i nimic, bucuria alergării compensează.
Cum am fost tot ocupat, nu eram familiarizat cu anumite amănunte legate de înscriere. Am aflat că unii participau în echipă, urmând să alerge în principiu alternativ în etape, că te mai poți răzgândi și să participi la toate etapele chiar dacă la început figurai doar cu câteva, că poți participa simultan și la individual 8 etape și în echipă. Toate acestea însemnau incertitudine cu privire la adversarii mei pentru 8 etape, nu știam încă sigur cu cine concurez și ca urmare, cum să-mi dozez efortul.
Până la final au fost trei echipe mai importante: CSM Odorheiul Secuiesc (cu Bartha Balint, Szilard Gabos, Szabolcs Takacs, Biborka Fazakas) care a și câștigat la echipe, echipa cu Silip și Sălăgean (locul 2 final) și echipa Mihaela Bodnariu – Adrian Crăciunescu (o echipă “de familie”, locul 3 final).
Echipa din Odorhei s-a comportat profesionist, s-au ajutat și ne-au ajutat, au arătat a echipă adevărată. Se sfătuiau între ei. Gabos e tânăr și nu-l știam, după ce am alergat alături de el mult timp în etapa a 2-a am câștigat un prieten. În ultima etapă au alergat împreună toți, cum am făcut și noi, Rupicapra Team, la ultima tură de la Mureș 24h. Le mulțumesc în mod deosebit! Chiar de la început Balint mi-a împrumutat un cablu de încărcare pentru ceas, din cauza grabei îl uitasem acasă după ce încărcasem trackurile de etape, o scăpare care nu-mi e caracteristică. Apoi, pe lângă ajutorul, încurajările de pe parcursul etapelor, am avut parcă rezervată câte o bere la final de la ei.
Ca adversar principal îl consideram pe Adi Costea, era singurul pe care-l știam ca fiind foarte bun și rezistent și declarat pentru 8 etape. Silip s-a hotărât pe parcurs, eu deja îmi puneam întrebări despre el datorită flexibilității de la înscrieri.

Poate pentru mulți Adi Costea e o surpriză. E drept, fiind multivalent la sporturi, nu se obosește decât rar să vină la concursuri de alergare. Pentru că am pomenit de Mureș 24h (intenționat de altfel) vă invit să vă uitați și la clasamentul de la acel concurs, la individual alergare – Mures 24h 2019. A încheiat pe locul 3, după Daniel Antonaru (poate nici pe el nu-l știți la alergare trail) și Alex Petruț (pe el dacă nu-l știți sunteți varză la cunoașterea alergătorilor de ultra români dar care stau mai mult în străinătate) și înaintea lui Nenu Mariana (o femeie ambițioasă, aici nu aveți scuze dacă n-ați auzit de ea). E doar o referință acest concurs, cine dorește caută și altele.
Ce mai doresc să spun e că la Târgu-Mureș, de unde e și Costea, e un centru de triatlon mare, poate cel mai serios din țară. În orice caz de aici a pornit o inițiativă care a dus la un salt brusc în triatlonul de la noi – un om care a ajuns să conducă cu succes Federația de Triatlon – Peter Klosz – RIP. Și că la noi în țară te poți pomeni cu sportivi foarte buni de care n-a auzit nimeni, numai ce vezi că ajung pe podium chiar dacă nu te impresionează la început pentru că nu au echipament superperformant și nu fac parte dintr-un club de renume. Pe scurt, îți strică toate planurile un Ion pe care dacă-l întrebi cum a ajuns aici îți spune că a auzit că e un concurs în zonă. Și dacă-l întrebi ce-l recomandă, ce performanțe are, îți arată așa în zare niște dealuri pe care le-a cosit unde se văd turme de oi pe care le mulge zilnic. Bine, exagerez, dar înțelegeți ideea: noi suntem pe undeva, eu consider de exemplu că sunt un amator cu pretenții. Să nu cumva să înțelegeți că-l compar pe Adi cu Ion, atâta mai lipsește, după ce a mai fost taxat cu atâtea porecle. Ce să-i faci, undeva trebuie să fie un echilibru, nu le poți avea pe toate.

Etapa a-II-a.
Pasul Mestecăniș – Poiana Stampei, loc 6 in etapă, 5 general, 6h15min pt 51km cu 1400m+ dif nivel.

A fost o etapă cu ninsoare, zăpadă, practic iarnă. Am pornit mai lent, am auzit pe parcurs că se va scurta etapa pentru că nu sunt condiții bune de traseu spre Tășuleasa Social și la PA-ul de la Podul Ilvei nu pot ajunge mașinile organizatorilor. Deja în fața mea se formase un grup mai mărișor care se depărtase, eu am alergat împreună cu Gabos de la CSM Odorheiul Secuiesc până spre final.

PA-uri au fost la Vatra Dornei și Poiana Negrii. Până la urmă de la scurtarea la 62km s-a ajuns la cea de 51km și eu n-am mai putut face nimic, am încheiat la 28minute de Adi și Silip. Per total eram în spatele lor la 22min.

Am fost transportați apoi lângă Piatra Fântânele, la sediul Tășuleasa Social. Super condiții au fost acolo, mulțumesc, iar mâncarea, așa cum deja începusem să mă obișnuiesc, foarte bună și la discreție.

Au fost insa 51km, de la Pasul Mestecanis la Poiana Stampei. A nins aproape pe tot traseul, a fost alergare prin zapada. Pe parcurs s-a hotarat scurtarea etapei, era greu de ajuns la Tasuleasa si PA3 de la Lunca Ilvei nu era accesibil pentru masinile organizatorilor.
N-am facut poze pe traseu, m-am gandit ca am inca multa vreme pana la km80.

Evenimente etapa a II-a:
Am ratat PA2 Poiana Negrii. Trackul era diferit de marcaj pe coborâre, eu am luat-o pe track și Gaboș după mine. De altfel nici n-am observat că marcajul lipsește, probabil a fost o scurtă porțiune. Cert e că trecusem de un kilometru cât spusese Ioan Coroiu că mai este până la PA (ne întâlnisem cu el), am intrat în Poiana Negrii și am început să sun organizatorii și pe Balint (și pentru că era Gaboș cu mine). Abia la ieșire din Poiana Negrii am aflat de la Balint că trecusem, nu era însă o problemă, și cu vreo 3-4km înainte de finalul etapei am primit un nou telefon să mă anunțe că vor fi 51km.
S-a anunțat că premiul cel mare pentru finisherii celor 8 etape va fi o trotinetă electrică. Câștigătorul, conform regulamentului, era cel care încheie cursa cu cei mai mulți kilometri parcurși, iar în caz de egalitate va conta timpul total al fiecăruia.

Concluzii:
Partea cu scurtarea la 51km puțin m-a bulversat, dar sunt etape multe și totul depinde mai ales de mine.
Așa cum am mai spus, am câștigat un prieten, pe Gaboș. Și e cel mai mare câștig.
Pentru că la sfârșitul etapelor se anunțau podiumurile la etape, nu și la general, m-am gândit că dacă doresc un podium de etapă ar fi mai bine mai repede, cât sunt mai odihnit, să mă pot compara cu cei nou veniți.
Anunțarea trotinetei ca premiu am considerat-o un mare dezavantaj, un stimul pentru nehotărâți. Și cu atât mai mult trebuia să fac ceva să știu sigur cine dorește să meargă până la capăt și cine nu.
Urma una dintre etapele cele mai grele și lungi, cu noroi la început. În sfârșit ceva unde poate am ceva de spus, unde pot să-mi dau seama cum stau ca pregătire la distanțe lungi față de ceilalți. Știam că Silip nu mai alergase peste 80km la concursuri. Odată cu Tășuleasa am trecut din Bucovina cu munții ei în Ținutul de Sus, în Bârgaiele lui Ștefan Sălăgean.
Trebuia numai să mă simt bine, în tot răul este și un bine – etapa a doua poate m-a afectat mai puțin ca pe cei din față care au tras tare la final.

Etapa a III-a.
Tășuleasa Social – Șieuț, loc 2-4 in etapă, 3 general, 10h04min pt 95km cu 1900m+ dif nivel.

Chiar dacă primii pași au fost mai prudenți, am văzut că iar se formează un grup în față și… chiar mă simțeam bine. Era timpul să lămuresc necunoscutele. Și, după Szabolcs Takacs aflat la prima etapă, am trecut în față ori de câte ori ritmul mi se părea că se lasă și concurenții se apucă de povestit. Am vrut liniște, fiecare pentru el. Cine e să se rupă, să se rupă. Să știu cine merge pentru 8 etape.
Așa că am continuat metodic, am considerat că încep să am succes când Silip și Ștefan alergau la câțiva metri unul de altul. Ștefan era afectat de zilele precedente, când a alergat extraordinar, terminând de exemplu nu departe de Robert Hajnal în prima etapă.
A trecut PA1 Bistrița Bârgăului și am stat foarte puțin acolo, acum m-am străduit chiar mai mult ca de obicei. Eram un grup format din Adi, Silip, Ștefan și cu mine. Ailenei lipsea, avusese un eveniment. Urma urcare pe șosea, eu posibil să fi plecat mai repede decât ei de la PA cu 2 minute. Dar acele minute au însemnat aproximativ 15-20km în care am alergat singur, abia când a venit valea lipsa mea de antrenament de viteză s-a simțit și m-au ajuns.
Speram să tragă unul de altul, să forțeze până mă ajung, neștiind exact cât de în față sunt. Din păcate, socoteala aceasta nu mi-a ieșit, mașina lui Ștefan ne-a însoțit cu bune intenții de altfel, dar pentru mine era clar că nu pot avea secrete, că știau unde sunt, la cât timp în față. Mașina parca în fața mea și apoi și ei, dar și eu, puteam estima după cât de repede mă ajunge cam cât timp e între noi (ei știau evident mai exact). Era ca un buzdugan aruncat de zmei în față. Și gata prima evadare. Dar măcar am încercat.
La PA2 Petriș, trecând de 50km, Ștefan a început să rămână în urmă. Am plecat rapid, iar de data aceasta Adi și Silip nu m-au mai lăsat să-mi fac de cap. În 500m m-au ajuns și am alergat împreună. La ultimul PA – Jeica, a venit propunerea lui Silip să nu mai tragem unii de alții, că mai sunt zile. Și am încheiat împreună toți trei.
Ca glumă spuneam că, la cât sunt de obosit, de aceea au dorit să fie cu mine că eram singurul cu ceas cu track funcțional, la Silip se descarcase acumulatorul și Adi nu avea track și era într-o stare de disperare că mereu se rătăcea (aștepta sa primească unul din etapa următoare). Realitatea e că ne-am cam dat seama fiecare de punctele tari și slabe, traseul urma să fie pe poteci, prin pădure, am și luat-o greșit o dată cu toate că aveam track. Silip se dovedise foarte bun pe urcări, Adi pe coborâri, era mai înalt ca noi și avea un compas mare. Eu am dovedit ambiție, am fost motorul până atunci și … nu se știe. Cum se va termina tura? În urcare, în coborâre? Va fi potecă clară? Mai bine pace.
Am încheiat așadar etapa alături de Adi și Silip. Podium la etapa, locul 2.

Am înnoptat la pensiunea Maria din Șieuț, prima și singura noapte la cort. Silip și Adi plecaseră la Bistrița, Adi ca să ia și un ceas.

De la inceput am vazut ca ma simt bine si m-am gandit ca de data aceasta sa sparg gasca de alergatori buni din fata. In plus, dat fiind ca traseul se anunta cu noroi in primii 20km, erau bine de parcurs cat mai repede, cat noroiul e inghetat.
Dupa Szabi Takacs care era mai odihnit si nu aveam cum sa-l ajung, am incercat sa fiu mereu in fata, sa nu las ritmul de grup sa se aseze, sa se rupa oricine… chiar si eu. Sa ajung la km 40, 50, sa se termine si distantele obisnuite pentru care se antreneaza alergatorii.

Azi se doarme la cort. Scanteile din spatele cortului pozat sunt de la foc. Momentan ca muzica e Mike Oldfield. Se mai vede si o bere, nu stiu de care, nu-i important.


Evenimente etapa a III-a.
Am dormit la cort dar tot restul am avut asigurat la pensiune. Aveam sac de puf, n-am suferit de frig.
Era foc de tabără, organizatorii încercau să ne creeze și o atmosferă pe măsură cum e la sfârșit de zi în drumeții, cu povești, cântece… Dar la un concurs care nu s-a încheiat… mai greu să se mobilizeze concurenții, mai ales că etapa a fost grea și unii au avut nevoie și de 13h, adică au ajuns la pensiune la ora 21! A fost una din puținele etape în care o parte din concurenți nu s-au încadrat în timpul intermediar, în special ultimul de la Jeica. Nicio fată nu a trecut de Jeica. Eva ce a fost pe baricade la focul de tabără, restul ne cam lingeam rănile.
Apropo de dormitul la cort la concursuri, e cu dus și întors. Am avut experiențe mai puțin odihnitoare în special la triatloane. Îmi aduc aminte și acum de triatlonul de la Reci, unde am stat în camping, sau de triatlonul de la Bezid, unde am stat pe malul lacului, loc neamenajat. Ideea e că în principiu în locurile amenajate poți avea vecini care n-au nicio treabă cu concursul, iar dacă e și weekend e evident că vor face nopți lungi cu muzică la maxim. La Reci pur și simplu a venit cineva cu o furgonetă seara, a pus boxele la maxim și a deschis ușile. Nimeni din jur nimic, eu fiind cu familia am stat mai cuminte. Dar, ca o forță a naturii ce sunt, pe la două noaptea m-am dus și l-am luat la rost și apoi au sărit și alții. Pe la 4 dimineața a încetat, n-aveai ce-i face. La 7 a fost startul la concurs, am dormit o grămadă. Înotul a fost la 7 pentru a nu ocupa apa când oamenii vor să se scalde când se face mai cald. La Bezid în schimb am auzit toată noaptea povești pescărești și amintiri din armată din cortul vecin.
Dar aici eram doar noi între noi, eu am dormit binișor…

Concluzii.
A fost etapa decisivă pentru tot concursul, din punctul meu de vedere. Știam sigur că și Silip va parcurge 8 etape și faptul că n-am putut să mă desprind de ei, deși consideram că mai bine de atât nu pot, mi-a arătat că voi depinde de ei, de greșelile lor, pentru a reuși un loc care de fapt nu mi s-ar cuveni. Tot la 22min de ei am rămas după această etapă.
Am reușit însă să-l desprind pe Ștefan care a încheiat la peste o oră de noi. Asta a arătat și cât de volatil poate fi timpul, cât de mult contează să nu ai căderi, să fii constant. Și că o oră diferență se poate reduce la 0 oricând.
În sfârșit am fost pe podium la etapă. Singurul.

Etapa a IV-a.
Șieuț – Câmpu Cetății, loc 6 in etapă, 3 general, 10h56min pt 87km cu 2600m+ dif nivel.

E duminică, 25 aprilie. După această etapă urmează pauza de o zi. Oare cum vor fi Adi și Silip față de mine după etapa precedentă? Au fost buni, cel care s-a resimțit cel mai mult am fost eu. Adi avea și track și poate și de aceea a trecut pentru prima dată în fața lui Silip în clasament, terminând în fața lui cu 2 minute. În continuarea etapelor, pentru toți cei din jur, cred că cel mai interesant a fost să urmărească lupta dintre ei. Eu am pierdut în această etapă 29 minute față de Silip și 31 minute față de Adi. Podiumul începea să se contureze, eu aveam un loc 3 clar și încă speram ca prin minimizarea pierderilor să-mi păstrez șanse pentru un loc 2. În niciun caz nu mai puteam câștiga, era cu totul improbabil ca doi oameni cu experiența lor să facă un pas greșit.

Etapa a pornit din Șieuț, adică până la Monor unde ar fi trebuit să fie popasul în ziua dinainte am mers pe trackul din ziua precedentă. Evident, eu încărcasem trackul din ziua curentă, n-am vrut să risc să se blocheze ceasul prin schimbarea navigației de la un track la altul, așa că primii 10-12km i-am făcut “pe neve”, fără track, depinzând de marcaje și pe spiritul de observație al celor din jurul meu.

Începutul a fost bun, am fost în fața lui Adi, dar m-a ajuns când am luat-o greșit la o intersecție. Aici am fost nițel frustrat pentru că nu e prima dată când se întamplă la un concurs să nu am cu cine vorbi deși sunt cu concurenți în jur. Degeaba strig, întreb, gesticulez, nu mă aude și nu se uită nimeni, parcă aș fi într-un univers paralel. Și asta pentru că sunt concurenți care poartă căști și ascultă muzică. Nu zic că nu-i ajută la păstrarea ritmului, dar dacă traseul e cu probleme pot alerga mult și bine dar în direcție greșită. Dacă am un concurent în față, că aveam și mă luasem după el, văd că o ia greșit și strig la el degeaba, ce să fac? Intervale să-l ajung? Am așteptat puțin să văd ce fac cei din spate, să nu mă obosesc să scot telefonul să văd pe unde e trackul, nici cu ei n-am avut ce discuta. Până la Adi și Florin.
În prima etapă o luase greșit Balint, dar era destul de departe în fața mea, n-aveam cum să-l ajung fiind și urcare, și nu m-a auzit. L-am sunat, că-i știam numărul de la alte concursuri! A trecut ceva vreme până m-a ajuns și a încheiat etapa în fața mea.

Puncte de alimentare au fost la Brâncovenești (de unde dacă doriți puteți cumpăra schiuri second și echipament), Cașva și Brădățel.
Finishul etapei a fost la Hanul Pescăresc din Câmpu Cetății, o locație foarte faină unde am stat în căsuțe spațioase cu toate condițiile, ca la un hotel. Aici am rămas și ziua următoare.

Ce am scris atunci:
“Etapa a IV-a a fost mai greu, m-am resimtit dupa ziua precedenta. Locul 6 in etapa, din fata mea Silip si Costea au parcurs toate etapele.Traseul a fost frumos, valurit, cu urcari puternice uneori, trecand prin zone putin umblate. Sunt din ce in ce mai impresionat de traseul Via Transilvanica. Si am confirmarea ca e posibil ca o mana de oameni care pun suflet pot realiza un concurs de asa anvergura ca Transylvania Legends .
Azi e zi de pauza, de spalat si uscat echipament. Mai sunt 4 etape pana la Medias, care strabat Transilvania nu pe calea cea mai scurta, ci pe una pitoreasca.
Din intamplarile de etapa? Costea a mers foarte bine, m-a depasit o data la inceput, inainte de PA1. Apoi, pe cand credeam ca incep sa-mi revin si sa am ritm acceptabil, aud in spate tropot de pasi asa, de nicaieri. Era tot el cu doi alergatori, se ratacisera. Glumeam apoi spunand ca si-a luat un cal harnic dar nepriceput, adica un prieten care avea track dar nu l-a salvat de ratacire. Le-am spus ca macar sa stie care-i numele localitatii de finish.
In orice caz, au disparut la vale, trecand pe langa mine ca MIG-urile, si asa mi-am dat seama ca nu sunt chiar asa de bine pe cum am crezut. 🙂
In rest, urme de urs, peisaje deosebite, pe unele coborari pe iarba uda era sa pic pe spate de nenumarate ori.Pozele doar cu apa si podul sunt ale mele, restul sunt de la concurenti.”

Evenimente etapa a IV-a.
În afară de episodul rătăcirii care doar m-a stresat puțin, a mai fost episodul amuzant când m-a ajuns din nou din urmă Adi, despre care am scris mai sus. Mai pot completa că vorbele lui Costea către cei din grupul lui au fost ceva de genul: “Măi, dacă-i mai văd spatele lui Veze o dată…”.

Concluzii.
Mă voi strădui să alerg cât mai bine în continuare, cursa e abia la jumătate, dar momentan oboseala m-a afectat mai mult ca pe primii doi. Ei sunt încă în stare să fie pe podium de etapă, eu nu. Plus că am febră musculară. Sunt la 51min de Silip, încă sub o oră, deci am șanse.

Etapa a V-a.
Câmpu Cetății – Lupeni, loc 7 in etapă, 3 general, 7h26min pt 64km cu 1700m+ dif nivel.

E marți, timpul să o luăm din nou din loc. A făcut bine sau rău pauza? În orice caz, e ordine în toate lucrurile mele. Traseul a fost nițel scurtat, la Lupeni sunt restricții și e mai bine să nu îl străbatem.
PA-uri au fost la Sovata, Praid și Atia. Foarte frumos și în Ținutul Secuiesc! Și am fost surprins să văd în parcul de lângă lacul Ursu de la Sovata purceluși de porc mistreț alergând printre băncuțe!

Cazarea a fost la un hotel, nu țin minte exact unde. Dar aici a fost episodul fain cu Adi – “Americanul”. Am să scriu mai jos, la evenimentele etapei.

“Eu zic ca am alergat bine. Atata ca primii au fost mai rapizi. 🙂 Loc 7 etapa, probabil.
Traseul de aproximativ 64km (n-am ochelari) a pornit de la Campu Cetatii si s-a incheiat in Lupeni (de Odorhei), fiind deja in Tinutul Secuiesc.
Am trecut prin Sovata, inconjurand lacul Ursu. Nu pot sa ma plang, vremea a fost perfecta, innorat, noroi placut, nu iarba uda pe care patinam acum doua zile si numai in zig-zag alergam la vale.
Am vazut doi purcelusi de mistret foarte faini, vargati, care mi-au taiat calea in parcul de la Sovata, m-am linistit cand m-am gandit ca mistreata sigur trecuse.
Fiind un traseu rapid, a fost fara poze, astept pe Victor fotograful sa la posteze.
Ce mai e de remarcat e ca pe la km52, intr-un mic satut a fost cineva cu un PA ad-hoc, ca s-a gandit ca avem nevoie si regulamentul nu interzice. Fain baiatul, am baut un pahar de cola si am luat doua pastile de dextro. Sigur nu era strain de sportul de performanta. Multumesc!
Incetul cu incetul lumea mai afla de noi si ne ajuta. Pentru normalitate!”

Evenimente etapa a V-a.
Doar lucruri faine au fost. Întâlnirea cu purcelușii și PA-ul ad-hoc al băiatului de la Înlăceni.
A, și să nu uit! A fost etapa alergată de Biborka de la echipa CSM Odorheiul Secuiesc! Ca să ne aducem aminte de asta, am tot văzut mici panouri de încurajare cu numele ei! Hajra! A încheiat etapa pe primul loc la fete, normal, și pe locul 5 per total, în fața lui Silip. De fapt, cu Silip a alergat cred mai tot traseul! Vedeți, deja chibițez!

Despre “Americanul”. La hotelul unde ne-am cazat era o recepționeră simpatică, un fel de factotum: adică și făcea cazări, și servea la bar, și tot de ea ne-am izbit când am luat masa seara și dimineața. Ei, și Adi, fiind băiat fain cu ochi albaștri, înalt etc, pe scurt idealul bărbătesc, normal că sensibilizează partea feminină și … știe și el asta foarte bine. Pentru că eram în secuime, normal că doamna vorbea maghiară, mai ales maghiară. Și Adi… cât putea, să atingă încă o coardă sensibilă. Doar e din Târgu-Mureș, acolo ar fi și păcat să nu știi să o rupi în maghiară. Problema lui era că nu avea lei ci … euro. Iar cititorul de carduri nu funcționa. De ce avea euro? Pentru o furcă! V-am spus că Adi e multivalent, umblă și cu bița. Așa, încă n-am spus tot contextul. Etapa aceasta în sfârșit a reușit să se distanțeze cât decât de Silip, mai adăugând 10min la diferența dintre ei. Și bănuiesc că și de aceea a dorit să facă cinste.
Ca să fie clar, sigur că a plătit, dar nu fix atunci. Doamna nu accepta… euro. Și de aici … cineva a pronunțat cuvântul – “Americanul”. Așa i-a rămas numele în continuare, până a mai primit o poreclă să-i atârne ca o tinichea “de coadă”: “Trotinetistul”. Da, oamenii sunt răi și invidioși în special pe cei buni. Așa că atunci când recepționera întreba de el, punctam: “Americanul?”. Și așa a ajuns să i se adreseze și ea.

Concluzii.
E prima etapă când închei la mai mult de jumătate de oră de adversarii mei, mai precis la 39min de Silip, și ca urmare bariera ultimă de 1h30min dintre mine și el a fost atinsă. Lucrurile sunt clare. Deja am trecut în regimul de chibițare a luptei dintre Silip și Adi, în această etapă Adi s-a distanțat cu încă 10min și diferența dintre ei a ajuns la 12min.

Ce mai e de spus? În această etapă o mare parte a Via Transilvanica a coincis cu Via Mariae. Eu tot căutasem înainte de concurs puncte comune/trasee comune între concursurile mele de MTB și alergare și traseul Via Transilvanica, în dorința de a avea măcar un avantaj moral față de concurență. Până acum n-a fost mare lucru, partea de la Sadova ar fi trecut pe la Fundu Moldovei unde am fost la ultra-ul tot pe etape – Ultrabug.

Precum vedeți, am început să fiu mai concis. Partea competițională s-a cam încheiat, încep să admir peisajul.

Etapa a VI-a.
Lupeni – Dârjiu, loc 7 in etapă, 3 general, 8h16min pt 68km cu 1600m+ dif nivel.

Au fost 2 PA-uri, la Odorheiul Secuiesc și Mărtiniș. Odorheiul Secuiesc l-am străbătut în parte pe o alee frumoasă folosită și ca pistă de bicicletă. Ca să ajungem la start am fost transportați câțiva kilometri, iar finishul la Dârjiu a fost o mică modificare față de planul inițial în care figura Archita ca destinație.

Cazarea la Dârjiu a fost la un localnic lângă biserica de unde am luat startul ziua următoare. Foarte bune condiții, mâncare, avea o curte mare unde am încăput cu toții, inclusiv soarele.

“Azi, miercuri, a fost etapa a VI-a de la Lupeni la Dârjiu, 68km. Un loc 7 pe etapa, raman pe locul 3 general la numar de kilometri parcursi si timp general, dupa Costea Adrian si Codrea Gheorghe Silip .
Dupa un inceput pe ploaie usoara, vremea s-a indreptat suficient sa fie optima pentru alergat. Traseul, chiar daca a avut pe alocuri noroi, a fost alergabil si banuiesc ca alergatorii care nu au avut de parcurs toate etapele au putut alerga tot. Frumos in secuime, traseul Via Transilvanica a traversat Odorheiul Secuiesc si … localitatea Daia. De ce? D’aia! 🙂
Va aduceti aminte de cormoranii unui fost ministru al agriculturii?
Un traseu linistit, pustiu, putine sate pe zeci de kilometri. Doar eu si natura, foarte putin am alergat alaturi de altii. Asta e, am un ritm unic. 🙂
Am trecut pe la statuia lui Isus, am remarcat inscriptiile diferite de pe pietrele care marcheaza traseul Via Transilvanica, uneori cu motive specifice zonei.
Sunt multumit de cum am mers, m-am straduit ca de obicei ca, oricat de slab am inceput, finishul – ultimii 20-30km, sa fie mai bun.
Ai mei, Silip cu Adrian, se tot lupta. Eu astept… activ. Nu pot face mai mult. Dar alergarea e chiar o placere, trag dar am si perioade de adormire, desprindere de concurs.Uneori ma gandesc ca suntem ca un circ ambulant care se deplaseaza de la o locatie la alta, cu catel si purcel. E drept, inca n-am adoptat caini si pisici de pe drum. 🙂Dar cred ca gazdele noastre s-au bucurat de … veselia noastra. 🙂
Mai sunt doua etape, incep sa ma simt ca la inceput, sa ma adaptez. Cam atat…”


Evenimente etapa a VI-a.
Surpriza a fost din partea lui Robike, un MTB-ist foarte bun și prieten bun cu Adi Costea. A venit la noi, la Dârjiu, special să-i facă masaj lui Adi, să-l ajute la recuperare în lupta lui cu Silip. Și atunci am mai încăput și eu, și alții – inclusiv Ailenei, pe mâinile lui. Și s-a priceput.
Ziua următoare n-am mai avut febră musculară, însă din păcate am constatat că am o problemă de inflamare în zona tibiei și, ca să mă protejez, va trebui să alerg mai lent, cu atenție să nu fac mișcări bruște în lateral. Adică brusc am devenit fan al asfaltului, al drumurilor fără provocări.

Concluzii.
Pierd tot mai mult timp raportat la primii, în această etapă 45min diferență față de Silip, 2h15min diferență totală. Silip a recuperat un minut față de Adi, așa că situația rămâne strânsă între ei, 11min.
Firește, n-am făcut tam-tam cu problema mea fizică, dar eram îngrijorat.

Etapa a VII-a.
Dârjiu – Sighișoara, loc 6 in etapă, 3 general, 10h16min pt 85km cu 1900m+ dif nivel.

Plecând de la Dârjiu, nu de la Archita, etapa urma să fie chiar monstruos de lungă dacă încheiam la Stejărenii, prelungindu-se cu porțiunea Dârjiu – Archita. Pur și simplu, alergând și mai încet, timpul trecea greu și la Sighișoara când am ajuns, aflând că nu e doar PA ci chiar finish de etapă nu mi-a părut rău. De acolo la Stejărenii urma o urcare lungă.

Așadar puncte de alimentare au fost: PA1 Archita, PA2 Saschiz și PA3 Săpârtoc.
Dacă la Archita a fost un PA cu stilul cu care ne-am obișnuit, la Saschiz am fost întâmpinat de produse tradiționale, am gustat și eu din băutura cu răbărbar, am mâncat prajituri… S-au alăturat la acel punct o comunitate de femei din Saschiz și ne-au ajutat. Mulțumim! Saschizul este una din localitățile care știe cum să arate ospitalitatea, nu degeaba acolo e și startul unei curse cunoscute de MTB – TBT (Transylvania Bike Trails) Race, care promovează turismul în zonă, traseul trecând pe la localități cunoscute din zonă. Noi am fost pe o porțiune din acel traseu, eu am participat la vreo două ediții, este marcaj specific.
A fost foarte cald, noroc cu cișmelele de la marginea drumului, multe funcționale. Și la Saschiz Ioan Coroiu mi-a turnat apă pe cap cu găleata.
Pentru cazare și start ne-au transportat la Stejărenii.

“Astazi a fost etapa a VII-a, penultima, de la Darjiu la Sighisoara, 85km cu 2000m dif. nivel.
Pentru mine a fost foarte greu, o caldura mare cu care nu am fost obisnuit. S-a mai strans si oboseala, toata stima la primii ca au facut fata la astfel de conditii.
Eu am tot vizitat cismelele, mi-am udat sapca si capul…
Si azi, din nou, am trecut prin satul Daia. Dar Daia ce tine de comuna Apold. Trebuie sa studiez aspectul, de ce s-a ales numele acesta.
10h16min, locul 6 in etapa, cam asta am realizat. La general tot pe 3 am ramas.
A fost o lupta dura pentru minute intre Adrian si Silip, Silip a mai redus din diferenta, e cam la 6 min de Adrian. Maine… o vor lua de la capat. Eu sunt simplu spectator alergator, chibitez pe la PA-uri dupa ce aflu diferentele intermediare dintre ei.
Multumesc lui Robike pentru masaj, mi-a prins bine chiar daca rezultatul cursei a fost mai slab. Multumesc ca de obicei prietenilor de la clubul din Odorheiu Secuiesc pentru sprijin, pentru bere. 🙂
Si multumesc organizatorilor, voluntarilor si fotografilor pentru efort.
Foarte fain traseul, de unde ieri au fost portiuni in comun cu Via Mariae astazi, fiind in Tinutul Sasesc, trecand pe la Saschiz am vazut marcaj de TBT Race de MTB. Si am si coborat pe o poteca amenajata pentru downhill, doar ca se vedea ca n-a fost intretinuta de ceva timp.”

Evenimente etapa a VII-a.
Căldură mare și la propriu, și la figurat. La partea de figurat mă refer la ajutorul localnicelor de la Saschiz și chiar la lupta dintre Silip și Adi. Silip chiar s-a străduit și a reușit să reducă la aproape jumătate diferența față de Adi, fiind acum la doar 6 minute de el.

Concluzii:
Greu și lung pentru mine. Noroc cu traseul fain. 1h41min pierdute față de Silip, cu toate acestea cei de după mine au încheiat la 1h30 diferență și am fost pe locul 6 în etapă. Fetele s-au oprit la Săpârtoc, nu s-au încadrat în timp. Iar Eva… a ales să viziteze localitățile săsești, m-am pomenit cu ea parcă chiar la biserica din Saschiz. Nu m-am putut abține să nu scap o înțepătură, mai ales că ea a fost una din vocile care a protestat la scurtările de traseu din etapele de început.

Etapa a VIII-a și ultima.
Stejărenii – Mediaș, loc 17 in etapă, 3 general, 07h35min pt 56km cu 1600m+ dif nivel.

Chiar fost un ultra în etape și la scris!
Traseul a trecut prin Criș, Mălâncrav (PA1), Noul Săsesc și Biertan (PA2) și a fost surprinzător de vălurit. O mare porțiune a fost pe traseu de MTB, curat și întortocheat, pe culme în pădure – traseul de MBM (Mediaș Bike Marathon).
Am alergat în partea finală cu Adrian Stănescu, mulțumesc de companie. El era la prima competiție de trail așa de lungă. Acum văd în clasament că figurează la 10min de mine, dar am terminat împreună.
A fost încă 1h34min adăgată între mine și Silip, în total 5h30min. E ceva diferență! Ultimele două etape au făcut mai mult decât să dubleze diferența de până atunci. Eu am rămas în statusul de refacere…
Silip nu a reușit să mai reducă din diferență, pierzând încă 3 minute, dar cele 9 minute de la final după atâtea zile și atâția kilometri au arătat intensitatea luptei lor. Bravo lor!
De aici vine și porecla adăugată lui Adi – “Trotinetistul”. Aștept o poză cu ea Adi!
Locul 1 Adrian Costea – 60h28min
Locul 2 Codrea Silip – 60h37min
Locul 3 Veze – 66h08min
Locul 4 Florin Alexandru – 73h27min
Când nu mai era mult până la final m-am întâlnit cu cineva în pădure. Am rămas surprins. Dar dacă a vrut discreție, așa să rămână.

În loc de concluziile și evenimentele de etapă, e de ajuns ce am scris atunci:

“S-a incheiat concursul Transylvania Legends .
Ultima etapa a fost de la Stejarenii de langa Sighisoara la Medias, trecand pe la impresionantul Biertan, cam 56km cu 1700m diferenta de nivel.
Daca in ziua precedenta traseul a mai coincis in zona Saschiz cu TBT Race, adica Transilvania Bike Trails de MTB, acum o mare parte de traseu, din zona Biertan la Medias, Via Transilvanica a urmarit o creasta sinuoasa in general prin padure de la MBM, adica Medias Bike Marathon. A fost un traseu superb curatat ca de MTB, tot un sus-jos. … Singurul regret e ca nu l-am putut alerga cum trebuie, sa-mi dau drumul la vale si din viteza sa ma joc încercând sa urc cat mai mult din panta ce urmeaza. Limitarile de la glezna unui picior mi-au facut kilometri interminabili, dar macar am putut vedea privelistile ce se deschideau printre ramurile copacilor.
La un moment dat am mers pe sensul invers maratonului, s-a sesizat foarte usor din pantele care deveneau mai abrupte si coborarile mai line.
Din ce stiu 8 persoane au reusit sa participe la toate etapele, din care 6 le-au parcurs integral. Lupta stransa dintre Codrea Gheorghe Silip si Costea Adrian s-a incheiat cu victoria muncita a lui Adrian, dupa vreo 545km au fost 9 min intre ei. Bravo la toti, in special lor si fetelor care au rezistat atatea etape!
Eu am fost pe 3 la general, aproximativ 66 ore am petrecut pe trasee, pe undeva la 5h30min de ei. In etapa 8 am fost pe locul 17, cu 7h39min pentru 56km, au venit multi oameni noi. Catalin Sorecau a castigat etapa, au fost multi buni, iar de la echipa CSM Odorheiul Secuiesc au participat toti care au parcurs etape in zilele precedente.
Daca merita sa mergeti pe Via Transilvanica? Sigur ca da! Alaturi de Via Maria este un traseu care strabate Romania, cu deosebirea ca daca Via Maria era conceput pentru pelerinaj, Transilvanica e mai modern, gandit special sa urmeze traseele cat mai pitoresti si cu istoric din tara, sa aiba si cursivitate.Merita sa veniti la concursul de ultra pe etape Transylvania Legends? Da! E gandit si pentru cei care nu fac toate etapele integral, alegand sa mai viziteze locurile. Pentru mine organizatorii au fost ca o echipa de sprijin in tot ce a insemnat logistica, m-au incurajat si m-au ajutat cat au putut de bine. S-au straduit sa fie bine pentru toti, au ales locatii unde ne-am putut odihni si cu mancare buna. Si s-au adaptat din mers si la conditiile de cursa si au tinut cont de problemele concurentilor. Multumesc!
Le multumesc la toti care au fost in jurul meu atatea zile, de la participanti la fotograf, organizatori si voluntari si de asemenea celor care m-au urmarit si sprijinit cu cuvinte frumoase, unele cu umor.
Eu atat am putut face, a fost distractiv, ca un joc real, un concediu “transhumantic”.
A durat cam mult scrisul, iar raman in urma! 🙂

Pozele selectat sunt puse în album.


NumeInterviul din 7 aprilie
IntroVezentan Laurențiu, este un om fain și plin de viață, un binecunoscut ultramaratonist care se alătură proiectului Transylvania Legends.
Deși a participat și încă continuă să participe la cele mai provocatoare maratoane și ultramaratoane atât din țară cât și din străinătate, Laurențiu (Veze) se consideră un alergător amator.
De ce? Spune că vrea să păstreze acest hobby ca unul practicat cu plăcere, în care se bucură de alergat, de frumusețea locurilor străbătute, de oamenii pe care îi întâlnește la aceste competiții, de sentimentul înălțător pe care alergarea în sine i le oferă. Acest lucru nu înseamnă însă că nu luptă să obţină maximul în condiţiile date, pregătirea avută.
Pasionat de șah și mountain bike, în toamna anului 2010 Laurențiu se hotărăște să participe la primul semimaraton din viața lui, Făget Tour de la Cluj. Experienţa lui în alergare mai cuprinsese câteva triatloane, dar alergarea nu era proba lui forte.
Un an mai târziu, în 2011 participă la prima ediţie a Maratonului Intenaţional Cluj – şosea şi apoi la Hercules Maraton, 45 km.
Iar de atunci, a continuat an de an să fie prezent și să termine cele mai cunoscute competiții de alergare.
Îi plac foarte mult concursurile pe echipe, de unde a învăţat multe mai ales din situaţiile critice. Ce trebuie remarcat este progresul său în timp care nu ţine cont de vârstă.

2016 – 38h58min loc 432 și 2018 – 32h16min loc 199 – Ultra-Trail du Mont-Blanc (UTMB) Franţa, 171 km
2014 – întrerupere concurs, 2015 – 24h52min loc 9 open, 2016, 2017, 2018 – 22h07min loc 2 open, 2019 – 18h33min loc 3 open, 1 master, prima dată sub 20h – Marathon 7500 – echipe, 90 km
2017 – 27h33min loc 44, 2018 – 25h42min loc 29, 2019 24h52min loc 32 – 100 Miles of Istria Croaţia, 170 km
2017 – 26h41min loc 5-6, traseu de rezervă, 2018 – 38h17min loc 4-5 – Pirin Ultra 160km Bulgaria
2019 – 28h41min loc 1, 2020 – 25h53min loc 1- Apuseni Ultra Race 180 km
2013, 2014, 2015, 2017, 2019 – 4h55min, prima dată sub 5h – Maraton Piatra Craiului
2015 – singurul abandon, 2016 – 49h28min loc 4, 2017 – 38h50min loc 2 – Propark Adventure – echipe
2011 – 4h22min, 2012 – 3h38min, 2013 – 3h25min, 2014 – 3h06min, 2015 – 3h06min, 2016 – 3h10min – Maraton Internaţional Cluj – şosea
2015 – 12h28min, 2016 – 14h02min X-Man (triatlon tip IronMan) Oradea
Martie 2021 – Rupicapra Challenge ski de tură – 10k Vertical, adică 10000 diferență pozitivă de nivel într-o cursă cu schiurile parcursă în 24h, cu un timp efectiv sub 20h

Lista este parțială, dar Veze, așa cum îl știm cu toții, este un ultraș îndrăgostit de munte și competiție. Conform clasamentului ITRA pe ţară, a ajuns pe locul 65 general şi 2 la cursele lungi XXL, după Robert Hajnal, cu un coeficient individual de 691.
Despre competiţii şi nu numai, scrie pe blogul http://www.unpicdetimpliber.ro/ . De anul trecut a început să facă alergări de grup săptămânale pe trail cu scopul iniţial de antrenament pentru Maraton Apuseni şi, deoarece a considerat că este nevoie de ele în aceste vremuri deosebite, le-a continuat http://sportulpentruamatori.unpicdetimpliber.ro/ . Pasiunea din şah o continuă sub forma emisiunii săptămânale “Regi şi Pioni” de pe canalul regional TVR Cluj http://www.regisipioni.ro/ , numele „Regi şi Pioni” fiind folosit de altfel la unele competiţii pe echipe.
Este unul dintre cei mai buni tacticieni când vine vorba de Ultramaraton.
Iar pe 22 Aprilie 2021, va participa la cea mai spectaculoasă și provocatoare competiție din România – proiectul Transylvania Legends, proiect social dedicat copiilor de la Așezământul Sf. Leontie din Rădăuți.
Pentru Veze, această competiție realizată în scop social, nu este prima la care participă și în care se implică.
Din anul 2015, an de an, el a mai participat la Walking Month, o competiție sportivă caritabilă în care donațiile au mers către diverse cauze, de exemplu în 2020 “Masa pe roţi” către bătrânii singuri, în 2016 “Păşim pentru ca ei să poată păşi” către copiii cu deficiențe locomotorii aflați în grija Serviciului de Ajutor Maltez din România.
Transylv. Legends:De ce ai spus „DA” acestui proiect Laurențiu?
LaurențiuÎmi place foarte mult ţara asta şi ori de câte ori pot o explorez nu numai ca … relief. Ceea ce m-a atras în mod specific e că acest eveniment este multivalent: are ca scop principal proiectul social şi apoi lansarea/descoperirea traseului turistic Via Transilvanica pe noi tronsoane amenajate. La ora la care scriu ştiu că aţi cooptat ca alergători personalităţi şi aceasta mă onorează. Voi încerca să fac faţă onorabil provocării competiţionale, care este a III-a latură a evenimentului. Voi ţine însă cont de acest aspect.
TL:Ce te motivează Laurențiu să nu renunți la parcurgerea tuturor acestor competiții provocatoare? Cum reușești să-ți menții focusul atunci când simți că nu mai poți?
VL:Eu mereu mă pornesc greu când vreau să fac ceva pentru că ştiu că felul meu de a fi este să nu renunţ şi să nu mă mulţumesc cu puţin. Şi mai ales că nu-mi plac jumătăţile de măsură. Se vede poate şi în felul cum încep un concurs, nu sunt fanul începutului puternic şi sfârşitului lamentabil.
Aşadar, când iau o hotărâre sunt perseverent, aş zice că la aşa nivel încât sunt adus la limită şi tocmai acest fapt mă determină să mă gândesc mult înainte şi să găsesc suficiente motive de care să mă ancorez când am nevoie.
Când simt că nu mai pot… nu fac decât să-mi aduc aminte de ce am hotărât să mă implic. Ca şi cu deciziile din viaţă. Asta când am ajuns la limita limitelor. Acesta este pragul de sus. Zona obişnuită este când am puterea să privesc în jur, să mă pot gândi la rezultat, când îmi găsesc motivaţii ad-hoc, atunci în general mă ajut de concurenţă. Indiferent de rezultat, puteţi fi convins că eu am făcut efectiv tot ce-am putut, că m-am implicat sub toate aspectele.
TL:De ce alergi astfel de distanțe?
VL:Consider că alergările lungi pun la încercare un om obişnuit sub mai multe aspecte. Cu cât provocările sunt mai lungi cu atât aspectul fizic se estompează în defavoarea celui psihic. Concursurile lungi sunt o viaţă în altă viaţă. Se spune că dacă vrei să cunoşti un om cu adevărat atunci trebuie să mergi cu el pe munte. De aceea îmi plac şi competiţiile pe echipe, am certitudinea că îmi câştig prietenii adevărate.
La stilul practic, eu alerg aproape zilnic mult, mă ajută să mă detaşez şi să-mi pun ordine în gânduri. Pentru mine nu e timp pierdut alergatul prin pădure. Eu sunt genul care mă gândesc la o problemă fără să am nevoie de hârtie şi pix, să mă uit la monitor. Dar asta înseamnă că nu pot alerga tare şi mi-e greu să mă antrenez pentru şosea.
În plus, consider că alergarea în regim de viteză mai scăzut e mai puţin invazivă ca alergarea “la roşu”. Pentru partea de cardio, de creştere a plusului, folosesc MTB sau indoor cycling.
TL:Câte etape vei alerga Laurențiu?
VL:Doresc să alerg toate etapele. Va fi greu, nu sunt obişnuit cu distanţele acestea care implică viteză de regim mai mare.
Ştiu că nu se ajunge la altitudini mari, maxim 1100m, ori acest lucru înseamnă că voi avea mult de interacţionat cu localnicii, voi străbate multe aşezări. Nici cu acest lucru nu sunt obişnuit, eu mă simt mai în siguranţă singur în pădure.
M-am uitat „par avion” la traseu, cu drumeţia, concursurile mele de alergare, MTB, aventură, am atins multe din zonele străbătute. Unele porţiuni mă aştept să fie dificile, diferenţa de nivel de pe hârtie nu se va simţi în realitate la fel.
TL:Ne spui ce tactică vei aborda Veze? :)))
VL:În parte reiese din ce am spus înainte. Voi tatona la început, mai ales că în condiţiile de acum e mai greu să-ţi dai seama de forma de moment. Înainte mă testam la concursuri.
Voi aştepta cu răbdare să mă motiveze şi concurenţii. Ştiu că mă pot baza pe ei! Mă voi agăţa de ei cu un elastic invizibil. Ştiu că elasticul se va rupe dacă încerc să mă prind de Robert, de Balint. Îmi ştiu locul şi voi încerca … cel puţin să mi-l păstrez.
Ştiu că nu e o cursă obişnuită, nu e aşa de simplu, chiar şi concurenţii vor avea scopuri diferite în funcţie de câte etape vor să alerge de exemplu.
Sunt multe de spus. Voi gândi şi specific în funcţie de cum mă voi simţi după fiecare etapă.
Şi… voi sacrifica la nevoie UltraBalaton 220km din 15 mai. E mai prioritară cursa aceasta.
TL:Cui ai mai recomanda o astfel de competiție cum este Transylvania Legends Laurențiu?
VL:E simplu! Doriţi să vă cunoaşteţi cu adevărat ţara, să vedeţi cum sunt şi trăiesc oamenii simpli? Doriţi să vedeţi diversitate, să aveţi parte de o ospitalitate de la cine nu vă aşteptaţi? Doriţi concomitent să faceţi şi o faptă bună? Să aveţi parte de autocunoaştere la alt nivel?
Pentru mine va fi ceva nou, şi asta cred că spune multe.
Sunt convins că fiecare îşi va găsi în această „transhumanţă” o parte care să-l mulţumească. Şi sigur vom avea parte de multe surprize.
TL:Mulțumim și ne vedem la start în scurtă vreme!
VL:Vă mulţumesc pentru oportunitate, de la început am simţit această cursă apropiată de suflet. Rămâne să descopăr de ce. Am acum subiect nou în alergările mele. Să ne vedem cu bine!
FinalVino și tu la linia de start pe 22 Aprilie alături de Laurențiu și mulți alți oameni pasionați de viață, alergare, susținerea cauzelor sociale și aventuri de neuitat!
Înscrie-te într-o călătorie incredibilă în care vei alerga cât jumătate de Românie și alătură-te legendelor care nu contenesc în a-și trăi visul clipă de clipă:
https://transylvania-legends.com
Transylvania Legends – Trăiește aventura!

Revenire din tabel

Oct 162020
 

S-a încheiat a doua participare a mea la Apuseni Ultra Race (ediția a IV-a) cu un nou loc 1 la general.

OBS: Am pus ce am scris într-un fișier online, poate e mai ușor de citit.

Anul trecut am câștigat cu timpul de 28h41min, am avut probleme respiratorii la final pe ultimii 40km, adică din Măguri-Răcătău. Anul acesta am luat măsuri … drastice: un simplu buff în plus să-l pun pe gât și piept.
Având şi mai multă experienţă pe acest traseu, rezultatul s-a văzut: 25h53min (al doilea timp din cei patru ani de AUR, după 25h30min al lui Bartha Balint din 2018), tot locul 1 la open: am mers cu 2 ore mai bine pe ultimii 40km și cam cu 3h mai bine per total de la Beliș. La Răchițele – km93 eram în urmă față de timpul de anul trecut cu jumătate de oră.
Am avut pe ceas trackul real de anul trecut, modificat cu muchia Șoarecului în locul drumului Generalului (2-3km mai scurt traseul). Doar la ședința tehnică s-a anunțat că nu se trece peste Curcubăta Mică, adică nu se face ocolirea pe la eoliene.

“On a warm summer’s evening
On a train bound for nowhere
I met up with a gambler

He said, “Son, I’ve made a life
Out of readin’ people’s faces
And knowin’ what the cards were
By the way they held their eyes.
So if you don’t mind my sayin’
I can see you’re out of aces
For a taste of your whiskey
I’ll give you some advice.”

Said, “If you’re gonna play the game, boy,
You gotta learn to play it right.”
Kenny Rogers – The Gamblerhttps://youtu.be/7hx4gdlfamo

Cum a fost pentru mine? N-a fost simplu.
Am avut o evoluție de pe locurile 5-7 până pe locul 1 întinsă până la km116 Beliș, când i-am prins din urmă pe primii doi concurenți și prieteni – Claudiu Beletoiu și Karoly Csaki.

A fost o cursă cu trei viteze, mai bine spus cu trei niveluri de efort.
La început a fost „autobuzul”, în care am avut un ritm ca și cum nu știam dacă mai urmează să alerg 100km sau 200km. Am ținut acest ritm până la cabana Vlădeasa, când a urmat trecerea la nivelul următor.
De ce cabana Vlădeasa, locul startului cursei de 100km, și nu Răchițele care e al doilea punct de dropbag și pare un reper mai evident, începând asfaltul? Sunt mai multe motive, am să le enumăr la timpul potrivit.
La cabana Vlădeasa am trecut la un nivel de efort crescut, tot sub cel de maraton. La ritmul de maraton te străduieşti să urci orice în alergare, încă nu era cazul și probabil când voi dori …nu voi putea. Ritmul acum era mai susținut, cei din urmă putând să ma ajungă doar cu un cost care le putea afecta evoluția la final. Evident, speram să mă apropiu de podium, pe Florin, atunci locul 3, îl “citisem” că abia se ține de primii doi încă din Cetățile Rădesei când ne-am întâlnit, el fiind pe întoarcere buclă.
De la Beliș, după ce am ajuns pe locul unu, era evident că trebuie să dau tot ce pot, în limite rezonabile, să nu mă rup – nivelul trei de efort. Oricum dacă nu era Beliș ar fi fost Măguri-Răcătău, după planul inițial.

O cursă de 180km e lungă, ai timp să-ți tot revizuiești planurile, să studiezi forma adversarilor, să încerci să anticipezi ce vor şi ce urmează, să te adaptezi. Sunt aspecte care par minore, lucruri mărunte, dar pentru un om în modul “race” acestea contează foarte mult în luarea deciziilor. Contează foarte mult voința, să fii pregătit psihic pentru efortul ce vine, adică cel mai important e să ai mintea limpede și odihnită. La fel ca multe lucruri din viață, unii învață aceste lucruri, alții le au în instinct și le aplică fără să se gândească că este o știință în spate. Iar unii le teoretizeaza după ce văd că au efect… Orice slăbiciune ai, un adversar va căpăta un ascendent moral extraordinar dacă le identifică la tine și aproape sigur atunci devii victimă și ești ajuns până la final. La cursele lungi contează enorm moralul.

Dacă ar fi să clasific oamenii competitivi după stilul de participare la competiții, i-aș încadra în două categorii: gheparzi și lupi.
Gheparzii atacă fulgerător, pot ajunge la pulsuri astronomice, au prima șansă în special la cursele scurte. Dezavantajul lor e că pot ataca doar de maxim două – trei ori și apoi nu mai au energie. Gheparzii – animalele – nu atacă decât când sunt siguri că prind prada pentru că știu că dacă nu reușesc atunci a doua oară au mai puține șanse și apoi … ajung să mănânce “şoricei şi furnici”.

Lupii, pe de altă parte, sunt şi ei o forță, sunt prădători, dar nu sunt așa de puternici în raport cu o parte din victimele lor. Și atunci ei le aleargă, le obosesc, nu acționează decât arareori singuri. Aș spune că până când forțele se echilibrează. Abia apoi ei dau atacul. Eu categoric nu sunt din prima categorie, eu sunt nevoit să aștept, să am răbdare. Și să fiu foarte atent la acele mici semne, să le știu „citi”. Dar toate acestea nu valorează nimic dacă neglijezi forma proprie, dacă nu mai suntem capabili să aplicăm informațiile.
„You never count your money
When you’re sittin’ at the table”.
Unii dintre noi facem greșeala aceasta. Ca să dau un exemplu din șah, e același lucru cu a juca într-un turneu cu mai multe jocuri, după 3-4 etape te uiți la rezultate și-ți spui că ai putea ajunge pe locul 1 pentru că X e în urmă pierzând un joc. Și uiți esențialul: că trebuie să te concentrezi mai întâi să câștigi partidele tale şi apoi să faci scenarii.

“You got to know when to hold ’em,
Know when to fold ’em,
Know when to walk away,
And know when to run.
You never count your money
When you’re sittin’ at the table.
There’ll be time enough for countin’
When the dealing’s done.

Every gambler knows
That the secret to survivin’
Is knowin’ what to throw away
And knowin’ what to keep.
‘Cause every hand’s a winner,
And every hand’s a loser,
And the best that you can hope for
Is to die in your sleep.”

And somewhere in the darkness
The gambler he broke even
And in his final words
I found an ace that I could keep.”

Într-o cursă mereu e o luptă și cu tine însuți, dar și cu adversarii. Trebuie să-i cunoști ca potențial, să le știi punctele tari și slabe, să le compari cu ale tale. Orice mic avantaj contează. Funcționează și păcălirea propriei minți, dar și a adversarului. Dacă la tine “în casă” e totul în ordine te poți uita în jur, uneori un avantaj care doar e în mintea manipulată de tine poate constitui un suport moral ca o pompă de adrenalină.

Ca să fac un rezumat cu ce consider eu un om cu stil competitiv, evident la nivelul lui de a performa, am pus ca exemplu textul și muzica lui Kenny Rogers – The Gambler, mi se par elocvente. Textul categoric nu se referă doar la poker și tot așa pokerul nu este doar un simplu joc de noroc.

Poate nu vă plac versurile citate, poate nu vă place muzica country. Nu mai zic de manele… Cineva va considera acest lucru o vulnerabilitate. Spuneți că vă plac? E o slăbiciune… Când aveți de-a face cu competitivii, cu o minte competitivă, chiar dacă doar doresc să se încalțe, să mănânce mai repede ca voi, nicicum nu e bine ce faci, ce-ți place sau nu – undeva, ceva ai greșit. Dacă în realitate n-ai greșit și ești mai bun e super, vei câștiga, dar fii convins că nu va renunța.

Hai să pun și câteva melodii antrenante care sigur vă vor place. 😊
Rammstein – Du Hast https://youtu.be/W3q8Od5qJio
The Chemical Brothers – Horse Power https://youtu.be/M59NqwDQeW0
The HU – Wolf Totem https://youtu.be/jM8dCGIm6yc

Dintre slăbiciunile pe care le urmăresc la adversari la alergare, în ordinea în care îmi vin în minte, scriu mai jos. Sunt multe şi pentru că la o cursă lungă apar probleme de care în mod normal la celelalte nu te izbeşti. Evident, de cealaltă parte, încercați să le ascundeți. Și mai bine nu vorbiți…
1. Atitudinea la start și pe parcurs
E motivul pentru care ierbivorele în fața dușmanului nevăzut, prădătorului ascuns în iarbă, aleg să zburde vesele și sprinten, arătând că sunt sănătoase și pregătite de fugă. Mesajul e că dacă se iau prădătorii după ele, poate dau greș și „sfatul” lor e să aleagă altă victimă. Interesant nu? Ierbivorele nu aleg să nu mai meargă pe pășunile cu iarbă grasă unde știu că le pândesc dușmanii. Ba chiar își iau și puii cu ele. Instinctiv știu că din sutele câte sunt câteva vor cădea inevitabil victimă. Și acceptă acest lucru, poate pentru că altfel nu trec niciuna peste iarnă.
Ca să fac o paralelă cu viața noastră de acum, când vom renunța la …? Unii dintre noi vom fi victime… Nu vom mai duce niciodata copiii noștri pe „pășune”? Noi ca noi, dar timpul nu le rezolvă pe toate, în câțiva ani copiii devin adulți iar zilele acestea pot lăsa urme adânci în psihicul lor. Vor întreba poate, aşa cum unii dintre noi am întrebat la rândul nostru după ‘89, “voi ce-aţi făcut să fie mai bine?”. Viața merge înainte… 

2. Problemele pe “lanțul de transmisie”
Poate alergi ciudat, poate alergi altfel. Nu contează, nu e relevant. Câtă vreme ești în față ești mai bun ca urmăritorii și meriți respect pentru asta. Cineva se va uita însă la modificările din dinamica alergării tale. Și știe la ce să se uite. Unii la nivel instinctiv, cum am mai spus.

3. Flatulența.
Evident, tot ce scriu e comparativ cu starea în care ești tu. Dacă tu ești ok și cel de lângă tine deja are mici probleme digestive, e chestiune doar de timp să treacă pe alimentație mai solidă, să renunțe de exemplu la geluri și să încetinească. Eu știu că trebuie să iau măsuri când trec prin aşa ceva şi mă aştept ca şi alţii să facă la fel dacă au experienţă, altfel riscă să piardă şi mai mult timp.

4. Starea de nervozitate că nu mai apare PA-ul.
În mod normal punctele de alimentare sunt stații de sprijin, nu o destinație. Contează doar să “pontezi” trecerea pe la ele. Dacă ajungi să-ți dorești doar să ajungi la un anumit punct, cineva își va da seama… şi oricum înseamnă că eşti cam terminat şi corpul îţi cere o pauză. Eu încerc să tratez astfel de situații în mod activ, adică să umblu nu să stau. Știu că temporar am pierdut lupta cu oricine e în jurul meu, de nivelul meu.

5. Rămânerea mai mult timp la PA-uri. Ori e semn că ai o problemă ori nu te interesează timpul final. În orice caz după opririle îndelungate corpul începe să se relaxeze și se acutizează toate problemele pe care le-ai avut și apar altele de care nu știai. Percepția e ca și la ultimele intervale de la un antrenament, cu greu te mai repornești.

6. Orice schimbare de comportament.
De exemplu de la un stadiu de vorbărie non-stop la tăcere absolută, fără să fie efortul mai mare.

7. Privitul în spate. La MTB e și riscant, dar la alergare se mai poartă. Dacă vin din urmă abia aștept să văd asta la cineva, chiar dacă privirea e aruncată pe furiș. Nu-l mai consider un pericol și privesc mai departe.

8. Mai sunt. Sunt convins că pe baza experienței proprii mai puteți enumera.

Ce avantaje consider că le am, care sunt așii? Răbdarea și perseverența. Și asul mi-ar plăcea să fie imprevizibilitatea. Dezavantaje am destule…

Condiții inițiale.
Cunoșteam traseul, l-am mai parcurs, dar eram conștient că mai ales noaptea trebuia să fiu foarte atent să nu deviez ca anul trecut.
Nu eram la maxim de formă, sunt și acum în mijloc de Walking Month, o competiție umanitară în care contează numărul de pași zilnic, eram cam obosit și am făcut și mica greșeală să umblu cu papucii de drumeție. Am rezolvat cu leucoplast, speram să țină.
Ce era mai grav, eram într-o stare de oboseală cronică, parcă nu aveam voință şi am lăsat pe ultima clipă pregătirile.

Ce am putut face să-mi revin pe ultima sută de metri, în condițiile în care joi a trebuit să merg la serviciu de la ora 6 și n-am putut prinde autobuzul din Stațiunea Muntele Băișorii?
Am mers cu mașina spre Arieșeni și m-am oprit pentru limpezirea gândurilor la Câmpeni. Vizită cu pași pentru WM, stat la o terasă în centru lângă primărie. Da, peste tot se asfaltează și în jurul primăriei din Câmpeni e la fel, e pietriș tasat. Stând la bere aud “dom’ primar” în sus și-n jos. Mă așteptam să fie cel din pozele lipite, adică primarul actual. Dar nu, era un contracandidat pe care cunoscuții deja îl gratulau cu această titulatură! Deja începeam să mă simt mai bine, să mă relaxez… Apoi am urcat și pe la blocuri, am constatat că cel mai des văd fast-fooduri mici, că oamenii mai vorbesc pe la porți că ce-o făcut și ce n-o putut face săracu’… Plus mulți tineri în albastru care împărțeau afișe. Mi-am revenit, am ajuns la Arieșeni fresh și pregătit de concurs.
Mi-am adus aminte că pe vremuri mă relaxa mersul săptămânal pe Oser doar ca să observ oamenii cum negociază, cum discută, să văd minunile ce le vând. E tot o formă de meditație, cum se spune acum, doar că atunci nu se folosea termenul, eu o făceam la nivel instinctiv și abia de auzisem de yoga. Consider orice formă de meditație un mod de a te ajuta să te concentrezi mai bine în momentele importante, la concursuri. Te ajută înainte, după competiție, în timpul ei dacă ai probleme mari dar în orice caz nu “mirosind florile în furtună” câștigi, în concluzie poeziile cu ce bine și frumos a fost pe parcurs când am câștigat nu sunt de mine.

Pe adversari îi cunoșteam, aveam să aflu că nu vine Balint. Andrei Țale e mai bun ca mine, așa că pe el l-am scos din ecuație, dacă nu se întâmpla ceva n-aveam nicio șansă.
Și m-am uitat și pe clasamentul ITRA la cursele XXL. Acolo stăteam foarte bine, dacă la general abia eram pe locul 97 pe țară, la cursele lungi sunt încă pe locul 5! Cine sunt în față? Robert Hajnal, Alex Petruț, Bartha Balint și Cristian Manole. Bine, Hajnal e cu o clasă peste noi, e singurul cu peste 800 ITRA. E un ascendant moral să ştii că după calcule ar trebui să închei primul, nu? Îţi dă o linişte interioară, obligațiile le-am scos din minte. Gabor, pe care-l consideram principalul contracandidat după Țale, dar și Claudiu și Csaki erau după mine.

Startul – “Cei trei mușchetari”.

M-a sunat Gabor cu o lună înainte să ne planificăm concursul. Mulţumesc, s-a ocupat şi de cazare, m-a ajutat şi la transport. Propunerea lui a fost să mergem împreună. Noi ne-am înţeles extraordinar la Marathon 7500 anul trecut, locul 3 general, singura dată când am coborât sub 20h – mai precis 18h30min, suntem cam la acelaşi nivel. Doar că eu aveam o reţinere, amintindu-mi că la UTMB în 2016 nu ne-a mers prea bine. Şi am decis să mergem împreună cât putem, dar fiind o cursă individuală, fiecare se opreşte şi face ce doreşte, urmând să revină dacă poate. N-am fugit unul de celălalt în această perioadă, în partea de început a concursului.
Joi, în preziua concursului, mă sună şi Ionuţ Silinc. Mai întâi pentru că are o problemă: şi-a uitat beţele acasă. Eu eram deja plecat din Cluj, nu l-am putut ajuta. Nu mi-a venit în minte să-i spun să se intereseze de bețe de schi, că doar Stațiunea Muntele Băișorii e cunoscută mai ales pentru schi. Şi a venit şi el cu propunerea să alergăm împreună. Tot aşa, fiecare cât poate să se ţină.
Pe Ionuţ l-am cunoscut când a făcut parte din echipa “Cheile Turzii” la Propark Adventure în 2018, am încheiat atunci pe locul doi la general. E foarte tare, e cu cross-fit-ul şi cu Spartan race-urile. Face de toate doar că, vorba lui, e primul lui concurs de ultra de 180km şi vrea să vadă cum e, cu ţinta doar să-l încheie. No, cu asta m-a cam dat gata… iar faptul că a încheiat pe locul 2-3 împreună cu Gabor arată că dacă avea şi beţe…

Şi uite-aşa ne-am pomenit în formaţie de … trei muşchetari, individual dar împreună. Om vedea ce se mai întâmplă pe parcurs.

Etapa I. „Autobuzul” Arieşeni – cabana Vlădeasa.

Să explic ce este cu autobuzul. În marile tururi de ciclism, pe etape, – Turul Franţei, Italiei, Spaniei care apar pe la TV, ca să fie mai atractive, nu doar câştigătorii la general contează (all-arounderi, sportivi compleţi şi echilibraţi), s-au mai introdus pentru dinamism clasamente pentru sprinteri (mai mari, muşchiuloşi)– cei care adună mai multe puncte la sprinturi, termină primii etapele de plat, clasamentele pentru căţărători (mici şi uşori), pentru tineri etc. Ei bine, căţărătorii şi în special sprinterii au probleme să încheie în timp limită unele etape, tipic sprinterii la etapele montane rămân în urmă şi riscă să fie descalificaţi pentru că există timpi limită finali, trebuie să se încadreze într-o anumită marjă faţă de primii în clasamentul general. Dacă-s descalificaţi, gata cu planurile lor, doar finisherii după toate etapele contează în clasamentul respectiv al sprinterilor, cățărătorilor… Şi atunci există pentru ei aşa-numitul “autobuz”. Este ultimul pluton, care ajunge în timp util la finish în fiecare etapă. Dacă nu eşti în stare nici măcar să te ţii de el, mergi acasă.

Aşa şi aici la ultra. Problema principală cu lipsa de concursuri din acest an este că nu prea ştiai cum stai. Dacă mai pui la socoteală că mai ai unele probleme, eu cu degetele mici de la picioare, că nu eşti prea odihnit… atunci mai bine porneşti mai lent până te lămureşti că totul e în regulă. Dacă porneşti cum eşti obişnuit s-ar putea să fie peste posibilităţile tale în regim de anduranţă şi să pierzi mult mai mult la final.
Dacă luăm în considerare de exemplu cursa de anul acesta de la UltraBalaton – 220km în principiu șosea – turul lacului Balaton, a fost printre finisheri David Iancu, cu un timp de aproximativ 29 de ore. Felicitări pentru rezultat, dar putea sigur mult mai bine dacă nu se grăbea la început. Un pace de 6 la mie care lui i se părea chiar cam lent eu îl consider prea rapid în cazul lui. De ce? Pentru că a făcut prima sută de kilometri în aproximativ 10 ore și apoi restul de 120km în… 19 ore, începuse să aibă probleme de digestie după cele 10 ore. Din acest punct de vedere nu este o reușită.

Revenind la cursă, ca de obicei unii pornesc tare. Suntem cel puţin dublu ca număr de participanţi faţă de anul trecut. Faptul că anul acesta n-au fost decât câteva competiţii a făcut ca acele câteva care au rezistat să aibă o prezenţă numeroasă. Toată stima pentru organizatori şi voluntari, pentru fotografi. În astfel de condiţii e clar că motivaţiile lor nu pot fi decât de natură sufletească.
Am considerat că dacă la primul PA Poiana Stânișorii sunt aproape de Adi Crăciunescu şi Mihaela Bodnariu atunci sunt în parametrii normali. Nu contează că deja sunt în urmă cu 5 minute faţă de timpul de anul trecut, că am în faţă nici nu ştiu câţi concurenţi. Noi am rămas împreună, cei trei.
Urma urcarea spre Curcubăta Mare, nu mai ştiu sigur dacă trebuie să urc la eoliene sau nu, nu ascult de Gabor care o ia înainte şi mă abat spre Curcubăta Mică. Mă uit în urmă, doar Ionuţ e după mine, lipit, văd pe alţii care îl urmează pe Gabor. Ne întoarcem şi îl reajungem relativ repede pe Gabor, doar eram în regim de “autobuz”. Pun aici un (1), e un prim eveniment de cursă, în care am greșit puțin dar cel puţin mi-am dat seama că Gabor n-are nici cea mai mică intenţie să scape de noi cel puţin la început. În fond, la un moment dat va fi fiecare pentru el, asta dacă nu ajungem tot împreună până la ultimele PA-uri. Voi nota între paranteze evenimentele de referință de pe parcursul traseului.

Nimic deosebit până la PA4 Padiş. Pierdem timp constant faţă de anul trecut, s-a format un alt grup de trei muşchetari în faţă ce-l urmăreau pe Andrei Ţale care era detaşat şi fugea parcă în regim de maraton. Cei trei erau Florin, Claudiu şi Csaki. Până la Padiş, adică km41, aveau deja 25 min avans, am şi remarcat că parcă studiaseră timpii mei de anul trecut.
Noi alternam alergatul cu mersul, le-am spus la ai mei că m-am săturat să tot sar coţcă şi să schimb concomitent direcţia peste rădăcinile din zona Padiş, sunt prea bătrân pentru asta şi nu merită efortul. Zona îmbârligată nu-i aşa lungă, dacă vor mai repede să meargă. M-au lăsat în față…

La Padiş n-am stat mult, până la urmă n-am mâncat plăcintă cu brânză deşi eu sunt fan plăcinte, nu simţeam nevoia. Fratele geamăn al lui Csaki era acolo şi eram convins că-l informează ce facem, cât timp suntem în urmă etc. Mi s-a părut firesc, pentru mine a fost greu să alerg primul anul trecut încă de la cabana Vlădeasa fără să ştiu nimic despre cei din spate multă vreme. Eram curios cât timp se vor menţine cei trei împreună la acel ritm, nu putea fi confortabil pentru toți ori eu eram pleaznă.

În drum spre Cetăţile Rădesei, unde este bucla prin peşteră, îi vedem în sfârşit pe cei trei. Cronometrez timpul care ne ia până parcurgem circuitul, sunt 27minute (2). În peşteră îl văd cu surprindere pe Andrei, abandonase, avusese probleme. No, se schimbă puţin datele problemei, suntem pe locurile 4-6 şi se poate lupta pentru locul 1 (3). În plus, observasem că Florin nu arăta prea fresh şi deja avea probleme să se menţină în grup cu Csaki si Claudiu (4). Şi ne urma Adi Toma, şi încă singur! Nu era cu mai mult de 20 minute după noi, ştiam că avea probleme de la start dar se pare că momentan nu se vedeau (5). Cu el am fi avut de furcă pe măsură ce ne apropiam de finish. L-am luat în calcul, putea fi o surpriză.

Pfui, urma PA5 la Şaua Cumpănăţelu. Anul trecut era mai apropiat de Padiş şi au fost 18km până la PA-ul următor de la Nimăiasa. Acum… au fost cam 18km şi la PA nu aveau încă apă! Am luat apă doar la Nimăiasa, după încă 4 km. Pe mine nu m-a afectat problema, puţin pe Gabor. Şi, cum alergam şi mă gândeam, ştiind că la fel au păţit şi cei din faţă, am ajuns chiar să consider un avantaj lipsa apei (6).
Cei trei din fața noastră erau armonică, Csaki și Claudiu erau împreună dar Florin mereu îi ajungea din urmă la PA-uri. Cel puțin așa îmi imaginam după spusele voluntarilor care pomeneau de 2+1. Două lucruri se desprindeau: că Florin trăgea să se țină de ei și-l înțeleg – era locul 3 – și, mai important, ceilalți doi probabil stăteau cam multișor la PA-uri (7).Urmează cabana Vlădeasa de pe circuitul Vlădesei cu urcare pe vârf – a doua buclă de pe traseu, unde e un drum acum pietruit de la Pietrele Albe la cabană. Ionuţ nu mai e cu noi de la Nimăiasa, încă nu ne-a ajuns, a stat mai mult acolo. Am şi crezut că asta a fost istoria mersului împreună, în fond cabana Vlădeasa e la km 76 şi cei obişnuiţi cu distanţe până la maraton încep să lase ritmul (8).
Pe drum spre cabană ne face o poză Dan Tăuţan (iar ne întâlnim cu el) şi apoi … buf. Alergam la vale cu Gabor în paralel, pe marginea pe care alergam m-am împiedicat de o piatră mai răsărită, nu m-am putut redresa şi feieş pe pietriş. Noroc că aveam mănuşile – mânere de la Leki pe mâini că altfel cred că aventura mea se încheia acolo. N-am putut să scap fără julituri pentru că pe pietriş mi-au derapat şi mâinile (9). Pe scurt, un şoc din care mi-am revenit în câteva minute chinuindu-mă să alerg, lovituri la un genunchi şi ceva zgârieturi la podurile palmelor, eram plin de praf şi cred că atunci mi s-a și rupt papucul drept, s-a despicat lateral. Am acum acasă două perechi de papuci la fel, la ambele dreptul se poate arunca (10).
Apoi am simţit adrenalina, un şuvoi ca de şampanie care urcă spre cap năvalnic şi brusc mintea mi s-a limpezit cum nu ştiu s-o mai fi simţit aşa de multă vreme. Au urmat furnicături pe piele ca atunci când asculți o voce deosebită și gata, mi-am revenit. Eram “chrystal clear”, mai hotărât ca nicicând, alături de Gabor.
M-am spălat la ultimul pârâu înainte de cabană, i-am spus la Gabor că nu opresc pentru supă, i-am spus că anul trecut am ajuns la cabană la două minute după primul – Alexandru Ştirb, n-am stat, el s-a străduit să mă ajungă şi la Beliş, după ce a pierdut mai multe poziţii, a abandonat.

Etapa a II-a. Lupta pentru podium cabana Vlădeasa – Beliș

PA7 Cabana Vlădeasa a fost din start un punct de cotitură pentru mine, un punct de schimbare de ritm prevăzut dacă mă simțeam bine (11). S-au adunat multe aspecte care mi-au întărit convingerea că trebuie să accelerez. Cum zicea un clasic în viață (și probabil încă la pușcărie) “nu mă ridic din pat pentru 2000eur”, așa și eu, pentru 1-2 motive nu mă obosesc să schimb ceva, înseamnă că trebuie să fiu obosit tare să nu găsesc mai multe și la nevoie să nu-mi lucreze imaginația.
1. În primul rând eram pe locurile 4-5 cu Gabor.
2. Apoi faptul că primii trei chiar se distanțaseră în timp la peste 30min, cred că erau 37min. Ariana care era la PA la cabană ne-a și făcut observația că toți concurenții întâlniți (ea a fost la mai multe PA-uri, fiind cu coordonarea la organizare) numai asta întreabă, despre timpi și unde sunt ceilalți. Mie mi se părea normal…
3. Doream măcar să-l pot ajunge pe Florin, urma o urcare spre vârful Vlădeasa unde dacă nu te simțeai bine puteai pierde cel puțin 10 minute.
4. Și faptul că Gabor a oprit la supă (12) a creat ocazia să-l “întind” puțin dacă dorea să mă ajungă cu orice preț, cu atât mai mult cu cât mi se părea devreme să forțeze, cursa adevărată de abia începea. Până acolo practic mai mult eu am fost ghid cu ceasul meu, de acum încolo va fi nevoit să folosească gps-ul lui de drumeție care e mai incomod de manevrat în alergare. Am mai spus, fiecare amănunt contează.
5. Cel mai mult însă au contat cele 30 minute întârzierea față de timpul de anul trecut. Și nu pentru că doream să fiu mai bun, ci pentru că AUR are loc în septembrie și de pe la 19.30 în pădure practic este întuneric. Putea deveni un mare inconvenient să cobor de pe vârful Vlădeasa pe semiîntuneric în condițiile în care primii au coborât pe lumină. Știu zona, dar în fiecare an se mai schimbă câte ceva, anii trecuți nu era așa de bine marcat. Era deja ora 17.25, de la Răchițele oricum urma noaptea.

Și am mers mai tare la deal. Că de alergat nu alergam decât în porțiunile mai ușoare. Gabor era după mine, îl vedeam, maxim 5 minute, dar nu mă ajungea. Foarte bine că nu s-a solicitat prea tare, are și multă experiență. Avea vreme să mă tot ajungă dacă lăsam pasul. Știam că odată ajuns sus aveam avantaj până la drumul forestier – ultimii 7-10km până la Răchițele de unde însă el putea alerga mai tare.
La Răchițele a urmat “cireșul de pe tort” cum spun în glumă prietenii. Chiar nu mă așteptam să-i prind din urmă pe cei din față. Eram foarte concentrat la ce trebuie să fac, să nu uit de acumulator să-mi încarc ceasul, să-mi aduc aminte pe unde am luat-o greșit de câteva ori anul trecut… Aveam un mare stres legat de PA-uri, să nu le ratez. În fiecare an unele s-au modificat, iar noaptea trebuie atenție suplimentară. În plus, la Mărișel nu există să nu greșesc măcar câțiva zeci de metri la bifurcații de drumuri și chiar să fiu nevoit să sar garduri. Cum a spus și Cozmin, se construiește mult, se asfaltează… Fiecare minut va conta, nu mă simțeam așa de puternic să-mi permit irosirea de timp.
Cum am sosit eu, cum s-a dat adunarea (13). Csaki a apărut de undeva și au plecat. Nici nu știu dacă erau toți trei sau numai doi. Nu conta. I-am hâșâit cum se spune, aveam un mare avantaj moral. Trebuie că au făcut o pauză cam mare. Era 19.44, ora luată doar acum din clasamentul oficial, mi-am și pus frontala.
Andrei Țale era acolo, m-a ajutat și el cu sfaturi, mulțumesc. Eram pe modul autist, nu prea amabil, cred că mă mișcam ca un robot. Mi-am permis să mânânc în sfârșit ceva cald, o papară, știam că e ultima mâncare caldă (și prima), știam că va trebui să urc spre Dealul Botii mai încet din cauza asta și va trebui să am răbdare. Mulțumesc foarte mult fetelor, voluntarelor, multe de la RupiCapra: Adriana, Ildiko…

Înainte cu câteva minute să ies am avut parte de o surpriză plăcută dar și periculoasă: Gabor a intrat însoțit de Ionuț. Undeva pe coborâre de pe vârf Ionuț l-a ajuns și mai departe aveau să meargă împreună (14). Pentru mine ei erau deja cu cele mai mari șanse să mă ajungă, indiferent pe ce loc mă situam.
Am urcat pe Valea Răchițele, șosea, mai mergând, mai alergând și mi-am intrat în ritm. La PA Dealul Botii nu eram departe de Florin, dar nu-l vedeam oricât mă străduiam să deslușesc vreo mișcare de lumină. Până la urmă mi-am dat seama că mă uitam în direcție greșită, drumul fiind sinuos și înconjurat de pădure. Pe o pantă de 10% înainte de Bălcești l-am ajuns (15), ne-am urat baftă și am trecut mai departe. Florin mergea, trebuia să-și revină, altfel la pas i-ar fi luat multă vreme până la finish, fiind mai mult de 65km de parcurs. Eu făcusem anul trecut 8h30min pe ultimii 40km! În orice caz e remarcabilă ambiția cu care s-a agățat atâta vreme de primii doi, doar că probabil mai bine era să alerge în ritmul lui. A încheiat cu bine pe locul 6 la general.
Mi-am pus buff-ul la gât, deja simțeam rece și, în funcție de vânt, vale sau deal, continuu îl mișcam mai sus sau mai jos, nu doream să mai am problemele de respirație de anul trecut (16).
A urmat un episod interesant înainte cu puțin de PA11 Beliș, km116. Din sens opus a venit o mașină cu număr de Bihor, s-a oprit în dreptul meu și omul s-a dat jos, mi-a spus că în fața mea sunt la maxim 500m doi alergători și că nu-i mult până-i ajung. Și-a lăsat mașina baltă și a început să alerge alături de mine, povestindu-mi că mai demult a făcut și el atletism (17). Fain omul, dar mi-era greu să cred că în postură de șofer poți aprecia corect distanțele, când localnicii stând pe loc îți dau niște repere de timp și distanță de te apucă râsul dacă situația n-ar fi de plâns.
I-am mulțumit și la intersecția ce urma s-a întors.

Etapa a III-a. Păstrarea locului 1 Beliș – Stațiunea Muntele Băișorii

În câteva minute în care m-a apucat groaza că nu mai găsesc PA-ul am ajuns la PA Beliș. Aici Csaki și Claudiu stăteau de vorbă, Claudiu simțea nevoia să se îmbrace (18). Cred că așa cum eram eu surprins să-i văd așa au fost și ei, în mod normal ar fi fost Florin în locul meu. În orice caz era clară epuizarea lui Claudiu, pasa lui proastă prin care trecea. M-am grăbit să plec, având cu greu răbdare ca voluntara de acolo să pună stafide și arahide în farfurii, părându-mi interminabilă tragerea mănușilor de gumă peste mâini ca să mă poată servi.
Era clar un punct de cotitură la concurs, urma să fiu primul și primul impuls a fost să o iau la goană, fiind și convins că Florin nu va rezista perechii Gabor-Ionuț și că aceștia mă vor urmări cu perseverență. Ce trebuia să se întâmple sigur la Măguri-Răcătău, adică să trec la nivelul 3 de efort, era musai să se întâmple acum (19). Dar… n-am pornit atât de convins, fiind curios să văd dacă Csaki îl lasă în urmă pe Claudiu sau nu. Era o ocazie, poate unică: vrea sau nu locul 1? N-avea rost să fug mai tare alături de el, e mult mai puternic ca mine. Și n-a plecat… (20) Regretă acum sau nu… nu știu. Dacă va fi întrebat în mod sigur va spune că a făcut ceea ce trebuia să facă.
Ce aș fi făcut eu? Aș fi plecat, categoric. Fiecare cu ritmul lui, e cursă individuală. Poate după câțiva kilometri treceam eu printr-o cădere fizică și aș fi fost ajuns. Nu m-aș fi supărat dacă eram depășit. Nu era o situație de viață și de moarte. Am avut experiență în care ar fi fost mai bine să las temporar omul de lângă mine singur. Nu-i de povestit de ce și în ce context, fiecare om păstrează și secrete. Eu în general mă străduiesc să nu fiu prins în ofsaid a doua oară.
A urmat drumul la PA12 Mărișel, iar cu emoții că nu găsesc PA-ul, apoi au apărut săgeți indicatoare pe asfalt. Și obișnuitele sărituri peste garduri, greșisem “șinele”. Urcarea în zona de pârtie o făcusem cât mi-am putut-o permite de tare, doream să evit să fiu ajuns din urmă, speram ca să nu-și revină așa de repede Claudiu și să câștig ceva timp.
La Mărișel voluntarele erau agitate că din informațiile lor trebuie să sosească 6 oameni. No, mă gândeam, care 6?! Am luat-o la vale repede pe porțiunea nouă – muchia Șoarecului.
După experiența de anul trecut de la PA13 Măguri-Răcătău n-am făcut mulți pureci nici acolo. Un recovery, șosete nu mai aveam de schimb, papucii măcar nu mă strângeau, am luat în mână ce am apucat și gata. Doream să descurajez orice tentativă de a fi ajuns, eram sigur că cineva va întreba cât am stat (21).
Și am început să mă gândesc că e momentul să întreb cum stau, ce avans am. Nu era bine să forțez de frica să nu fiu ajuns din urmă. Mă gândisem de acasă pe cine aș putea întreba (22).
Urcarea la PA14 Dobrin, de aproximativ 10km cu 930m diferență de nivel, o făcusem anul trecut foarte lent. Acum aș fi vrut să mai cresc diferența de timp față de urmăritori, acasă am văzut că de fapt pe segmentul Strava pierdusem cam jumătate de minut față de Gabor și Ionuț. Eu am fost atunci mulțumit de cum am urcat, așa că cu atât mai mult apreciez efortul lor de a mă ajunge. Practic însă, în scriptele timpilor de la PA-uri, eu făcând pauze foarte scurte, am câștigat timp.
La Dobrin mă așteptau Lușu, Flaviu, Bianca, Mihaela… o mulțime de prieteni, știam că au și cola. Cola mi-am pus și în dropbag, să fiu sigur că am, am considerat-o mai importantă decât o pereche de papuci de schimb. Bine că mi-au ținut papucii până la final!
Lușu, ca de obicei, m-a întâmpinat afară, la drum. N-am oprit nici pentru apă, deși era pe terminate, găseam eu ceva pârâu și câteva ore voi rezista chiar dacă voi avea diaree pe urmă. Doream astfel să transmit un mesaj: dacă doriți să mă ajungeți va trebui să nu vă opriți! (23) Eu puteam să rezist cu ce aveam la mine, nu-mi trebuia nimic. Mă descurcam cu batoane și geluri, nu aveam probleme.
Per ansamblu, am mers bine de la Beliș la finish față de anul trecut, am câștigat peste 3h.
La câteva zeci de metri după despărțirea de Lușu, iar un incident. Latră câinii în jurul meu în neștire, merg la pas să nu-i agit mai tare. Nici nu-i văd, dar sunt aproape. Trec pe lângă un gard aflat în stânga, deja era ușoară ceață și nu vedeam la distanță, se aprinde o lumină, merg mai departe pe drumul de țară. Din spate se aude un motor de mașină de teren turat puternic ce vine în urma mea cu faza lungă. Mă dau la o parte, cine știe unde se grăbește. Oprește agresiv în paralel cu mine, merg mai departe. Iar accelerează și oprește, văd un om care se holbează la mine. No frate, o fi proprietarul de pe acolo, ce crede, că-i mănânc câinii? S-a lămurit și el că-s pașnic și s-a întors (24).
Primesc informația că sunt doi care mă urmează și n-au mai mult de 23 minute întârziere. Pentru că la Măguri-Răcătău tot cam atât era diferența, era limpede că trag tare. Am întrebat: bine, bine, dar cine? Am mai primit un telefon și erau Gabor și Ionuț, fix de cine mi-era mai frică. Acum chiar am luat-o la goană în noapte. Tocmai ce oprisem să iau apă de la un pârâu (25). După ceas mai erau 18km pentru mine și 23minute nu mi se păreau insurmontabili. Numai să vină coborârea…

La PA15 Tina, cam cu 20km înainte de final, știam că voi găsi pe Gyongyi și Cipri. Eram pe marcaj, ceața începea să fie tot mai persistentă, marcajul eram convins că tot Cipri l-a pus ca și anul trecut. Doream să-l întreb de ce la trecerea peste pod la Măguri-Răcătău nu s-a pus săgeată, că iar era s-o iau greșit. Pentru gps nu contează o eroare de până la 20m și nu e totuna să fii pe un mal sau altul al unui pârâu, poți pierde kilometri până să vezi greșeala.
La PA însă era liniște, pace, întuneric. Strig, nimic. Mă gândesc că poate sunt pe undeva plecați. Nu risc să intru să bat la ușă după episodul cu mașina de teren, cine știe ce balaur deranjez. Alerg mai departe. Al doilea PA fără oprire de alimentare, de această dată neprevăzut. (26).

În spate nu mă uit, nu vreau să mi se vadă frontala. Cum am mai spus, e un semn de slăbiciune să te întorci să te uiți la adversarii din spate.
Totul pare limpede cu privire la traseu, e marcat, mai greșesc câte un pic încadrările când sunt drumuri în paralel, pun la încărcat ceasul pentru a treia oară, nu l-am putut ține suficient înainte la acumulatorul portabil, au mai fost ceva provocări de orientare. Iar va trebui să mă bazez pe mobil. Nu mai văd marcaj, nu văd stâlpii, mă gândesc că din cauza ceții, aveam să aflu pe urmă că nu i-au ajuns panglicile la Cipri și că dimineața a marcat în continuare.
Urc pe Muntele Mare pe un drum clar și brusc mă pomenesc cu bila de la stația meteo de pe vârf în față! Am luat-o prea tare în dreapta. Nu-i vorbă, se putea ocoli vârful și pe sub stația meteo, prin dreapta, dar nu era conform trackului și scurtam. Mă întorc, o iau mai direct în stânga, mobilul parcă arată tot aiurea și sunt nevoit să iau ceasul, măcar imi arată deviația de la traseu – vreo 100m (27).
Parcă nu se mai termină cu revenirea pe traseu, e brumă peste tot și alerg tot prin șanțuri și smocuri de iarbă udă. Trec și pârâiașe, habar n-aveam de ele înainte. Au fost peste 5 minute pierdute, dar măcar m-am convins că nu e nimeni în spate, e o beznă totală.
Sus lângă vârf văd iar o mașină de teren cu farurile aprinse, no, acum deja e prea de tot, ce naiba am mai făcut? Nimic grav, era un fel de punct de control inopinat cred, ne-am salutat, am spus numărul și am mers mai departe. Cam dificil să stai acolo, chiar și cu mașina (28).
A urmat mai ales coborâre, fără niciun incident, n-am stat mult nici la PA La Mlaștini, ultimul, iar la finish am ajuns înainte de ora 8 dimineața, la timp să-i văd pe maratoniști cum pleacă cu autobuzul la startul din Măguri-Răcătău. După Dobrin îmi trecuse prin cap să încerc să dobor recordul lui Balint de 25h30min, dar mai întâi am avut dificultăți să-mi aduc aminte dacă timpul lui e și 30 minute sau și 50 minute – dovadă că nu eram chiar fresh, iar apoi m-am gândit că oricum, chiar dacă voi scoate un timp mai bun, acesta nu va rezista decât un an și în schimb poate “reușesc” să ajung distrus la final.
Gabor și Ionuț au încheiat împreună pe locurile 2-3 cu timpul de 26h40min, iar Csaki și Claudiu cu timpul de 28h57min (aproape de timpul meu de anul trecut).  Florin a depășit 30h, terminând în 31h22min. E prima ediție în care sunt mai mulți finisheri sub 30h, la precedentele 3 ediții doar învingătorii reușind acest lucru, chiar dacă pe parcurs timpii au fost strânși.
Cam atât cu povestea cursei, știam că va fi lungă și de la început n-am mai scris-o direct pe blog ci în editor word. Poate o și las așa, e mai citibilă, iar pe blog voi pune un link la fișier și câteva fragmente. Cine știe, poate va citi cineva și să nu-i pun piedici suplimentare.

Mulțumesc organizatorilor, voluntarilor și fotografilor pentru efort, știu că ați pus mult suflet și vreau să vă spun că a meritat tot efortul vostru, să nu aveți dubii. Sunt o mulțime de poze frumoase care reflectă și munca voastră. Mulțumesc spectatorilor pentru atmosfera de la final și premiere!
Așadar, fotografii și unde am identificat că au făcut poze:
Alex Szabo – start
Claudiu Szabo – ridicare numere, start, Cetățile Rădesei, premiere
Dan Tăuțan – peisaje, Cheile Galbenei, Pietrele Albe, premiere
Flaviu Negru – peisaje nocturne, Cheile Galbenei – lanțuri, vârful Vlădeasa
Inesa Cebanu – finish
Iulia Zaharie – vârful Curcubăta Mare
Voi posta pe facebook fotografiile, e păcat să nu se vadă și la mine pe perete, sigur nu toată lumea are răbdarea să se uite și să citească ce am scris, sunt alte scrieri, cărți care merită mai degrabă citite. Am să fac poze și la ce am primit ca premiu, mai ales la cărți, n-am avut vreme deloc până acum deși a trecut aproape o lună, am făcut un mare efort la Walking Month. Am ajuns la 64 kg de la 69 inițial, n-am mai fost așa de “ușor” de peste 10 ani.

Toată stima pentru efortul depus de concurenți, pentru mine ați fost greu de depășit și cred că ați progresat foarte mult.
Bravo Gabor și Ionuț, m-ați ajutat mult în prima jumătate de cursă, nu cred să fi avut stăpânirea și convingerea că-i pot ajunge pe cei din față fără voi. Ionuț, acum că ai încheiat primul ultra de 180km, propunerea mea este să faci un Ironman. Habar n-am cum stai cu înotul, dar părerea mea e că-i păcat să te limitezi la alergare, chiar dacă poți ajunge elită la ultra.
Csaki și Claudiu, chiar sunt curios dacă ați ținut cont de timpii mei de anul trecut și, mai ales, dacă la început ați făcut greșeala să forțați să vă țineți în plasa lui Andrei.
Păstrând proporțiile, îmi aduc aminte că la UTMB în 2019, când au participat o mulțime de vedete, inclusiv Killian și Walmsley, a fost rupere la început. Walmsley a alergat incredibil de tare, ceva gen 3.20, 3.40 pace mediu până la primul PA, apoi la al doilea, înainte de care era și urcare puternică, a avut media sub 4 la mie. S-au ținut de el și Killian, și alții, probabil la presiunea rangului pe care-l au și a spectatorilor care-i urmăreau. Walmsley însă s-a retras și toate s-au întors cu capul în jos. Au abandonat declarat prin accidentare și favorite, și favoriți, iar Killian … s-a oprit în urma efectelor unei mușcături de viespe dinaintea cursei.
Mulțumesc Florin pentru încurajare!
Pentru mine a fost o cursă în care a trebuit să-mi folosesc toată priceperea și puterea.

Un triatlon mai neobișnuit, o provocare Rupicapra Challenge

 Fagaras, Munti, Provocari, Triatlon  Comments Off on Un triatlon mai neobișnuit, o provocare Rupicapra Challenge
Aug 272020
 

Ce fac oamenii când li se ia jucăria? Cum care jucărie? Concursurile în special din weekenduri… Da, știu, ar fi putut să sape în grădină, să planteze un pom, să salveze omenirea. Dar nu, ei se mai întâlnesc la câte o vorbă, mai la o bere, mai la croșetat… Și de obicei în astfel de situații apar idei năstrușnice, cu cât mai irealizabile cu atât par mai bune, mai fezabile.

Noroc că vine dimineața și pui o frână, dar să nu uităm că vine iar seara. Și tot așa, până iese la iveală o provocare mai realistă. Acum, mecanismul acesta nu-i sigur că s-a aplicat aici, ca să spun așa eu am băut bere solo. Meritul meu e că în brainstormingul meu singuratic am decis să mă alipesc dorinței prietenilor mei de la Rupicapra Team – Szenasi Zoltan, Katona Alpar, Csongor Vagasi de a face un fel de triatlon în mai multe zile. Și tot meritul meu e că m-am gândit că trebuie să existe un mecanism în spate care să te împingă la nebunii, că nu doar noi avem idei crețe în această perioadă.

Am mai scris și pe FB despre provocare, o repet aici. Evident am ținut o ședință relaxată miercuri, s-a prezentat planul mai în detaliu, s-a intrat în amănunte ce țin de logistică… Aveam mașină de însoțire – mulțumim lui Arpad care ne-a însoțit cu fiul său în acest periplu.
Până la această ședință nu știam decât că mergem cu bicicletele în Făgăraș vreo 200km, parcurgem acolo creasta dar nu toată și ne întoarcem tot cu bicicleta 200km, evident pe alt traseu și tot așa de clar era că ambele trasee nu vor fi pe drumuri naționale decât când nu vom avea încotro. Mie mi se părea suficient de amănunțit atât. 🙂
Cu cazarea, așa cum probabil știe lumea care s-a străduit să-și găsească loc pentru concediu, a fost mai greu – am găsit până la urmă o căsuță în Poiana Neamțului unde urma să dormim în cele două nopți după bike 1 și run. Urma așadar să mai alocăm timp și pentru transport pentru că ideea de bază a fost că de unde ajungem cu bicicleta să plecăm în alergare și de unde ajungem cu alergarea să continuăm cu bicicleta spre casă.

Ziua1 – vineri 21 august – înot 4km. Ca să fie ca la Ironman, unde proba de înot e 3,8km. Fiecare face proba când și unde poate și dacă poate.
Ziua2 – sâmbătă 22 august – bicicletă de la Aiton – județul Cluj (am pus Aitonul pe harta României, cred că Zoli e mândru) la Poiana Neamțului, lângă Avrig, la poalele Făgărașului.
Traseul în mare: Aiton – Tureni – Săndulești – Buru – Râmetea – Poiana Aiudului – Aiud – Rădești – Blaj – Soroștin – Mândra – Ocna Sibiului – Sibiu – Tălmaciu – Avrig – Poiana Nemțului.
Aproximativ 220km cu o diferență de nivel absolut ciudată dată de Alltrails și Trace de Trail, chiar și Garmin Connect – peste 4000m. În schimb aplicația Komoot dădea superoptimista calculație de 1500m diferență de nivel. Adevărul a fost la mijloc, am făcut niște exchibiții cu aducere la altitudinea hărții și până la urmă au reieșit vrei 2400m.
Ziua3 – duminică 23 august – alergare de la Poiana Neamțului până pe Valea Sâmbetei, de unde poate mașina să ne recupereze.
Traseul în mare: Poiana Neamțului – cab. Bârcaciu – vf Scara și apoi pe bandă roșie în principiu – vf Șerbota – Custura Sărății – vf Negoiu – Strunga Dracului sau cea a Doamnei ( am ales-o pe cea din urmă) – lacul Călțun – vf Laița – iezerul Caprei – vf Mircii – vf Viștea Mare – vf Moldoveanu – vf Slăninei (sau coborâre din Fereastra Mică a Sâmbetei) – cabana Valea Sâmbetei și pe vale în jos
Aproximativ 48km cu 4500m+, de astă dată pe bune – toate aplicațiile au fost “pe acolo”.
Ziua4 – luni 24 august – bicicletă de la Stațiunea Climaterică Sâmbăta la Aiton.
Traseul în mare: Stațiunea Climaterică Sâmbăta – Sâmbăta de Sus – Cincșor – Cincu – Merghindeal – Agnita – Pelișor – Moșna – Mediaș – Blăjel – pe lângă Târnăveni – Vama Seacă – Ocna Mureș – Unirea – Moldovenești – Săndulești – Aiton
Pe la 206km cu 2000m+ diferență de nivel, rezonabil.

No, acum sper că e destul de clar ce am dorit, iar la întrebarea “de ce” am răspuns în primele rânduri.

Acum, să trec la partea frumoasă, drumul până la finish. Cum am văzut eu aventura am descris pe scurt (sper!, ăsta e gândul de început) mai jos.

Ziua1 – înotul în Tarnița.

Acum, pe bune: în toată țara e greu să te antrenezi la piscine. Lumea care poate înoată de 2-3 ori pe săptămână în ape deschise. Să nu vă imaginați că acest lucru nu afectează sănătatea oamenilor, mai ales a celor care practică intensiv acest sport care e considerat de unii cel mai complet. Și vai de copiii noștri! La bun simț e că un om sănătos, cu obiceiuri sănătoase, se îmbolnăvește mai greu și în principiu face forme mai ușoare la boli.

Eu am tot lăsat deoparte înotul în speranța remedierii cât mai rapide a situației. Până la urmă, cu dead-lineul provocării aproape, am reușit să înot în Tarnița de două ori câte doi kilometri, doar să-mi aduc aminte cum e, cum stau cu neoprenul și rapid mi-am adus aminte cum e să faci julituri la gât și să te doară mușchii umerilor pentru că nu ești antrenat și nu ești suficient de tehnic să faci mișcarea mâinilor corect.

Vineri, ziua cu cei 4km. N-am vrut să fac dus-întors câte doi kilometri, mi se părea plictisitor și deprimant, am văzut că pot ajunge la o peninsulă unde de multe ori am stat cu cortul și de acolo mă pot întoarce în alergare ușoară înapoi la mașină.
Zis și făcut, am mers cu mașina în zona de finish, am ascuns o pungă cu papuci și haine, m-am întors la start și gata. Măcar nu aveam limită de timp ca la concursurile de tip Ironman.

Cum am ieșit din micul golf de start cum parcă înotam pe loc, aveam curent contrar. S-au mai adăugat și trecerile prin zone cu apă neobișnuit de rece unde strănutam periodic, m-am cam chinuit. Cu răbdarea stau bine, a fost singurul atu’. Am avut grijă să nu forțez, să nu solicit umerii, iar rezultatul s-a văzut: 2h19min pentru cei 4km. Am ajuns lihnit de foame la mal, mi-am recuperat lucrurile și am pornit copăcel spre mașină.

Mi-a plăcut că nu am întâlnit în lac decât oameni cu ambarcațiuni cu vâsle. Am fost atât de aiurit că mi-am lăsat punga cu lucrurile de la start și abia înainte de Florești mi-am făcut un recensământ al înotului și mi-am adus aminte de ea. A fost o oră în plus pierdută în trafic.

Ziua2 – bicicletă Aiton – Poiana Neamțului.

Conform planului urma să plecăm din Aiton la ora 6, în consecință cu Csonghi și cu Alpar ne-am pornit mai devreme de acasă.
Am avut noroc de vreme bună, poate puțin prea caldă, iar de mișcat ne-am mișcat binișor, deși am făcut destul de multe pauze. Spre sfârșit ne-au cam durut tălpile și posterioarele, normal la așa distanță.
13h30min a fost durata totală pentru cei 222km cu 1839m diferență de nivel (10h21min de mișcare).
Eu m-am ambiționat să ajung fix la cabana Poiana Neamțului de unde urma să alergăm ziua următoare, așa că am avut parte de 4km la dus și tot atât la întors de drum forestier, o plăcere pentru cursieră.
Nu mi-am pus probleme însă, “pe vremea mea” nu erau MTB-uri și am fost de multe ori cu bicicleta – cursieră pe baieuri în tot felul de locuri, inclusiv în Padiș. Atunci mi se părea firesc să car bicicleta, să cos baierurile. Și atunci m-am învățat să nu pun bagaje mari pe suportul de bicicletă, că e mai bine în spate. Și tot de atunci am reținut că o cursieră nu e atât de sensibilă pe cât pare, dar ajută mult cum “te dai” cu ea în zonele improprii.

Momentele de menționat din prima zi? Cred că toți ne-am protejat să fim rezonabil de fresh pentru ziua de trail.
Am avut parte de o “scurtătură” de la Meșcreac la Crăciunelu de Jos, de la km 77 la km 89 unde am circulat pe drum de pământ direct peste câmpuri. Am avut fenomenala viteză medie de 7,7km/h, dar am evitat folosirea mai lungă a drumului național de la Aiud. De întrebat am întrebat localnicii cum e drumul: 2km de drum de pământ. Au trecut vreo 4km și mai întâlnim un țăran – știm deja, numai 2km de pământ urmează.
Cred că de aici ne-a rămas întipărită în minte întrebarea “cât mai e până la Luduș” și răspunsul “2km”. De aici încolo, indiferent dacă eram la trail sau la bike, când eram mai obosiți și fără chef ne reveneam de îndată când cineva punea întrebarea și ceilalți spuneau răspunsul.
Al doilea moment de menționat, să nu se spună că nu am avut probleme tehnice, a făcut pană Alpar și am constatat că de fapt era aproape explodat cauciucul față. Am avut de schimb în mașina lui Arpad un cauciuc de tour ride mai cramponat și s-a rezolvat problema.

Practic ziua1 a fost îndeplinită 100%, am avut vreme de stat la terasă la bere și supă. Pe la 19.30 sosisem și eu din scurta escapadă de făcut o poză la cabana Poiana Neamțului.

Ziua3 – trail de la Poiana Neamțului până pe Valea Viștei Mari la cabana Viștea Mare

Greu de sculat să pornim pe ora 5 de la Poiana Neamțului! Totuși o tură de 200km cu cursiera e solicitantă, mai ales dacă mai mult ai ținut-o pe trainer și “ocupația” de bază în ultima vreme e alergarea. Am mai întârziat puțin cu repararea bețelor de tracking ale lui Csonghi, așa că de pornit am pornit efectiv la ora 5.26. Au fost porțiuni mai tehnice, în special Custura Sărății, care ne-au întârziat mult și timpul a început să ne preseze destul de repede. Pauzele au contat mult în economia turei, ca să mă exprim în limbaj de lemn.

Încă înainte de Negoiu ne puneam problema că poate nu reușim să ajungem pe Valea Sâmbetei. În grup de patru câți eram deplasarea era mai înceată, fiecare avea problemele lui, fiecare dorea să fotografieze ceva, de preferință altceva decât ceilalți. 🙂 A fost de-a dreptul poetic până la un moment dat.

Lume am început să întâlnim mai multă de la Negoiu, până atunci doar corturi răzlețe, drumeți liniștiți în mici grupuri.

Ne-am întâlnit cu Hajnal, cu prietena. Să nu-l recunosc, avea plete, eu eram obișnuit să-l văd tuns scurt și cu echipament de alergare, nu cu rucsac mare și cort. Am stat puțin de vorbă despre Apuseni Ultra Race înainte de a ajunge la lacul Capra unde ne aștepta Arpad cu cola și pachetele noastre pentru restul drumului.

Alpar avea unele probleme și a preferat să se oprească la lacul Capra, să nu ne întârzie. Se gândea că așa are posibilitatea să se recupereze mai bine pentru ziua următoare. În schimb de aici ne-a însoțit Peti, salvamontist și montainbiker, ce știa de aventura noastră. Urcase Transfăgărășanul cu bicicleta dimineață ca să se întâlnească cu noi. Așadar, nu era nici el chiar fresh.

În noua formație, presați de timp, ne-am mișcat mai repede și cu pauze mai mici. Doar la ora 14.30 ajunsesem la lacul Capra, la km25, jumătatea drumului, trecuseră aproximativ 9h.

Turiștii se întorceau, nu erau așa de mulți cum am văzut în pozele ce circulă pe internet. Noi apelam destul de des la întrebarea cu Ludușul, de s-a pus în temă cu asta și Peti.

La ora 19 deja eram întorși pe Viștea de pe Moldoveanu unde ne aștepta liniștit Zoli. I se părea că nu e ok să continuăm spre Sămbăta, mai bine coborâm direct pe Valea Viștei, să nu ne prindă noaptea.
Ne-am uitat pe hartă, am măsurat, eu am fost pentru continuare după plan. Ieșeau 12km pe Valea Viștei până să avem șansa să ne întâlnim cu mașina, în condițiile în care nu știam cum e pe acolo, n-am mai fost și putea fi potecă doar din amintiri și greu de străbătut, fără viteză.
În favoarea continuării planului era vremea bună, e drept că mai erau 5km de creastă dar totul era clar, mai mult de 400m+ diferență de nivel nu mai aveam și tot 12km erau, dar până aproape la Stațiunea Climaterică Sâmbăta. Iar cu mașina sigur se putea ajunge mai sus, poate trebuie să facem doar spre 9-10km de traseu clasic, umblat.

În final am hotărât să nu ne despărțim, Peti nici nu avea frontală, și am continuat pe Valea Viștei Mari. În condiții mai dure nu-s pe principiul votului majoritar, nici nu am adus în discuție asta. Nici cu veto-ul nu-s de acord. În schimb, consider că fiecare știe ce poate și cum se simte mai bine decât ceilalți, așadar pentru decizie trebuie să cântărești și acest lucru, să te gândești la celălalt de lângă tine, la faptul că suntem o echipă și efortul mai mare uneori e să rămâi o echipă. Provocarea era menită să ne unească, să fim împreună în situațiile mai dificile, de aici a început totul, altfel era o competiție obișnuită care pe care.

Eu m-am ales cel puțin cu străbaterea unei văi prin care n-am mai fost, mai sălbatică, cu o singură turmă de oi și un refugiu pe parcurs. Pârâiașele spălau de multe ori poteca care mergea sinuos la vale. Ne-a ajuns destul de repede umbra și noaptea, dar am coborât în siguranță la ai noștri – Arpad, băiatul lui și Alpar. Ei ne așteptau la cabana Viștea Mare.

Am parcurs 51,5km cu 4200m+ diferență de nivel în 16h50min, din care mers efectiv 11h50min. Adică pe la ora 22.30 abia am ajuns la mașină, am avut de mers apoi cu ea la cazare și cred că pe la ora 1 noaptea ne-am culcat.

A fost mai greu decât m-am așteptat, trebuia să fie provocare, să-și merite numele! N-a fost cine știe ce schimbare de plan, poate a fost chiar mai greu pe Valea Viștei Mari, consider că am făcut împreună ce a fost mai bine pentru toți. Urma o nouă zi, întoarcerea, trebuia să ne odihnim bine, nu conta ora de finish, doar mergeam acasă. Am decis să ne trezim numai la 7 și la 8.30 cel târziu să plecăm cu mașina spre Viștișoara sau Viștea de Sus, unde ducea asfaltul. Noile destinații, apropiate de Sâmbăta de Sus, erau în concordanță cu circuitul pe care doream să-l facem conform ideii de bază enunțate mai la început.

Ziua4 – întoarcerea pe biciclete de la Viștea Mare la Aiton

Am urmat planul, de la Viștea Mare am ajuns la Sâmbăta de Sus și apoi de acolo traseul a fost în mare cel stabilit. Eram din nou în formația noastră de patru, Alpar se simțea bine.
Am trecut prin sate săsești, cu bisericile lor fortificate și cu casele cu ziduri plasate nu imediat lângă șosea, ci cu spațiu verde în față.
Am trecut și prin punctul marcat ca fiind “centrul țării”.
La Dealu Frumos am băut o bere iar la Mediaș am făcut o pauză mai mare, dictată și de o ploaie puternică. Aici Csonghi s-a decis să-și pună bicicleta pe mașină și să ne ajute ca parte din echipa de suport. Avea probleme în special cu tălpile de la atâta pedalat. Pentru noi a fost un mare ajutor în continuare, era greu pentru Arpad să fie și cu șofatul, și cu cumparăturile, și cu opririle noastre, unele nu conform înțelegerilor noastre prealabile.

No, de la Mediaș a urmat Blăjel și apoi… schimbare de traseu. Părea mai rapid pe la Jidvei, dar trackul inițial încărcat pe ceas mergea până aproape de Târnăveni și apoi o lua pe la Herepea, Șilea și Fărău la Ocna Mureș. Am fi putut avea și acolo surprize cu drumurile noastre județene, ce pot spune sigur că pe la Jidvei am avut. Drumul județean 107V pe la Sânmiclăuș și Alecuș e un fel de drum forestier, aproximativ 13km.
După câteva sute de metri în care ne-am dat seama că nu sunt șanse de mai bine, am chemat mașina de suport, nici nu știu dacă apucaseră să ajungă departe. Eu am continuat pe bicicletă, eram în fond cel mai ușor dintre noi, cu șanse mai mici să-mi prăpădesc cauciucurile sau gențile de bicicletă. Pe când pedalam mă gândeam că de fapt foarte greu aș fi încăput în mașină, am fi fost șase. Am ajuns la șosea mai repede ca mașina, care era cu garda mai joasă și trebuia să aibă grijă la balans. O oră a trecut, viteza medie 13km/h, doar de vreo 2-3 ori mi-au scăpat printre dinți mici cuvinte de omagiu adresate drumului și celui care l-a lăsat așa.

Restul a decurs liniștit, am mers cursiv, traseul în final a fost:
Viștea de Sus – Sâmbăta de Sus – Cincșor – Cincu – Merghindeal – Agnita – Pelișor – Moșna – Mediaș – Blăjel – Bazna – Cetatea de Baltă – Jidvei – Sânmiclăuș – Alecuș – Ocna Mureș – Unirea – Turda – Săndulești – Aiton

Traseul a măsurat 197km cu 1600m+ diferență de nivel, în aproape 12h din care 9h15min timp de mișcare. Pe la ora 22 am ajuns în Aiton, mulțumiți că am încheiat cu bine aproape tot ce ne-am propus. Cred că și mai mulțumiți am fost pentru că n-a fost ușor, acum avem încă un weekend de ținut minte pentru o viață.

Mulțumesc Csonghi, Alpar, Zoli, Arpad, Peti pentru tură, mulțumesc de asemenea băiatului lui Arpad că ne-a ajutat și sunt curios despre ce impresie i-am făcut noi, adulții, cu toții. Dar parcă mi-e frică să-l întreb. 🙂

Pentru mine e posibil să urmeze Apuseni Ultra Race 180k, sper să ne recuperăm cu toții cât mai repede.

Pentru cine e curios, pun trackurile de pe Strava mai jos.
Ziua 1 – Rupicapra Tri Challenge – inot 4km Tarnita
Inapoi la start de la finish inot cu punga cu costum neopren in mana

Ziua 2 – Rupicapra Tri Challenge – Aiton – Poiana Neamtului

Ziua 3 – Rupicapra Tri Challenge – Poiana Neamtului – cabana Vistea Mare – mica schimbare de plan

La shopping in Avrig
Ziua 4 – Rupicapra Tri Challenge – Vistea de Sus – Aiton

PS: Mulțumesc și pentru poze, unele sunt făcute de coechipierii mei!

Jul 202020
 

Am programat cu Csaba ultra-ul acesta pe două zile pentru luna iunie, dar l-am amânat în weekendul 18-19 iulie, în ideea că poate se vor atașa mai mulți prieteni.

Propunerea lui Csaba a venit poate și ca urmare a amânării turei de parcurgere a Munților Meridionali pe care trebuia s-o facă în compania lui Zoli Bogya.

Eu am pus doar “pe hârtie” traseul, pe care l-am dorit mai provocator, nestandard. De aceea, atât pentru munții Rodnei, cât și pentru Suhard, nu am urmat strict banda roșie, ci ne-am abătut și spre vârfuri importante și cunoscute care nu fac parte din traseul obișnuit. Pe traseu am avut grijă să adaug de pe hărți câteva izvoare, zone de campare, mai știam vreo 2-3 adăposturi.

Trebuie să menționez că am mai parcurs creasta Rodnei pe bandă roșie cu Lușu acum mulți ani în drumeție, în 2010. Se pot vedea modificările la lungime și diferență de nivel.

De asemenea, ca să-mi aduc aminte cum e să te înscrii la un concurs, m-am înscris la Halfmarathon challenge organizat de clubul Runners. Evident, m-am luptat cu brio pentru ultimele locuri, ierarhia în clasament fiind făcută pe baza timpului cel mai bun obținut la o distanță de minim un semimaraton în weekendul 18-19 iulie. Eu am avut așadar 2 încercări, într-una am făcut 68km și în a doua 48km, s-a luat de pe Strava alergarea cea mai rapidă pentru 21km.

Vă recomand concursul de trail, cu traseu fizic însă – Făget Trail Challenge. Este un tip de concurs de alergare mai deosebit în țara noastra, organizat de prietenii mei de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra . Prima etapa este in padurea Faget.
Ce este caracteristic: se poate alerga oricand în săptămâna 25-31 iulie, rezultatele se inregistreaza cu ajutorul unei aplicatii pe mobil.

Am trecut în titlu “parcurgere” și nu “traversare” pentru că termenul traversare e mai potrivit pentru străbarea munților pe latura mai scurtă, unii montaniarzi (de exemplu d-l Dinu Mititeanu) obiectând la folosirea improprie a cuvântului.

Traseele au fost:

Ziua 1 – creasta Rodnei de la pasul Șetref la pasul Rotunda, devieri pentru Pietrosul, Puzdrele, Ineu – cu Csaba Papp si Adi Cosma

Traseul mai exact: pasul Setref han Tentea (cazare) – vf Posiușiu – vf Capu Muntelui – vf Bătrâna – vf Rebra – vf Buhăiescu Mic – vf Buhăiescu Mare – vf Pietrosul Rodnei – vf Obârșia Rebrii – vf Cormaia – vf Repede – vf Puzdrelor – vf Laptelui Mare – vf Galațului – vf Gărgălau – vf Clăii – vf Omului – vf Cișa – vf Coasta Netedă – vf Ineu – vf Ineuț – pasul Rotunda cab Croitor
Pe scurt: ploaie dupa ora 15, prima cu grindina pe creastă înainte de a ajunge pe Ineu, ultima din zona Lala până la final

Ziua 2 – creasta Suhardului de la pasul Rotunda la Vatra Dornei, devieri pentru Omului și Ousor – cu Csaba

Traseul mai exact: pasul Rotunda cab Croitor – vf Omului – vf Pietrele Roșii – vf Diecilor – vf Oușorul – Vatra Dornei
Pe scurt: ploaie după ora 12, multe stâne, jnepeniș la Pietrele Roșii, coborârea de pe Oușorul plină de copaci căzuți

Au rezultat, conform Strava, 68km cu 4611m diferență pozitivă de nivel pentru ziua 1 (timp total 14:32:10), respectiv 48,7km cu 1976m diferență pozitivă de nivel pentru ziua 2 (timp total 8:59:58).

Traseele le-am urmat practic așa cum le-am gândit de la început. Alături de noi a fost în prima zi și prietenul nostru Adrian Cosma, alături de care am participat în echipă la câteva concursuri grele – Marathon 7500, Ultra Trail Făgăraș și Carpathia Trail. Cu Csaba de asemenea am fost împreună la Marathon 7500, așa că eu îi cunoșteam pe amândoi foarte bine în regim de concurs.

Organizare
Fiind 3 persoane care urmau sa se descurce pe cont propriu in totalitate, am plecat fiecare cu masina proprie. Csaba si cu mine am mers la Vatra Dornei (punctul final), am lasat masina mea cu bagaje de schimb pentru toti 3, apoi cu masina lui Csaba ne-am indreptat spre pasul Setref (locul de start, hanul Tentea) lasand de asemenea bagaje la cabana Croitor (popasul intermediar din pasul Rotunda unde urma sa innoptam la sfarsitul primei zile). Adi a venit direct la Șetref.
Bagajele au trebuit sa contina cel putin mancare, echipament de schimb, frontala.

Desfășurare eveniment

Trebuie spus că de la început se știa ca vremea va putea crea probleme, motiv pentru care nici n-am fost mai multi la start. Sunt convins ca puteam forma un grup mai mare de alergatori in conditii mai favorabile. Stiu ca de exemplu prietenii din CAR filiala Cluj au amanat o tura pe Țibleș și Creasta Cocoșului din motive de progniza meteo. Pe traseu nu am întâlnit decât foarte puțini turiști, două perechi înainte de Pietrosul Rodnei și două după Gărgălău în prima zi, iar în Suhard a fost pustiu, cu excepția unei perechi de cehi.
Noi ne-am spus ca vom vedea și ne vom adapta. Am fost trei, un număr ideal dpdv al vitezei de deplasare si al sigurantei. In ziua a doua, Adi trebuind sa plece, nu ne-am simtit asa de confortabil trecand prin apropierea numeroaselor stâne din Suhard.

Pozele sunt de pe albumul: Câteva din poze: Poza cu cabana Croitor e din ziua precedenta, de vineri când am dus bagajele de schimb. Sâmbătă seara când am ajuns de pe traseu, în plină ploaie, numai la poze nu ne-am gândit. 🙂

Ziua 1 – munții Rodnei
La ora 5 am plecat din Șetref, toate s-au potrivit, iar până la Pietrosul am fost în grafic, cu o viteză medie aproximativă de 5km/h. Înainte de Puzdrele am întâlnit primii turiști, două perechi care deja își căutau loc de cort. Știam că după ora 15 urmau ploile. Norii veneau și plecau, glumeam spunând că până la urmă se vor întâlni “verișorii” și vor face un chef deasupra noastră.
De pe Puzdrele am schimbat puțin traseul inițial, alegând varianta de la Rodnei Sky Race, cu urcare pe varfurile Laptelui și Galațului.
Pe Gărgălău devenisem mai optimiști, speram să scăpăm neplouați, uscați – cum spunea Csaba. Ne-am salutat cu două perechi de turiști deja echipați cu pelerine de ploaie.
Am tot alergat pe creastă până în zona varfului Coasta Netedă, nu mult până la Ineu, și n-am mai scăpat: a venit un front de ploaie cu grindină dinspre Ineu de a trebuit să coborâm puțin să nu fim fix în calea vântului. Era evident că nu puteam rezista mult timp așa ghemuiți și nemișcați la peste 2000m altitudine, abia apucasem să ne luăm hainele de ploaie mai serioase, dar suprapantalonii nu. Adi, care era puțin în fața noastră, a coborât și el spunând că trebuie să mergem orice ar fi. Am fost de acord, numai să treacă valul de grindină. N-am stat mai mult de 5 minute și apoi, sub ploaie torențială și vânt puternic de față am continuat cu o alergare chinuită spre Ineu. Eram în echilibru termic, era ok.
Am privit partea bună a lucrurilor, dacă înainte Ineul nu se vedea de nori și ceață, acum era o acalmie temporară care ne-a permis să urcăm și chiar să facem poze și să filmăm.
A urmat Ineuțul și apoi o coborâre pe bandă roșie mai tehnică spre șaua Gajei. Evident, un nou front de ploaie ne-a prins și ultimele ore până la cabana Croitor a plouat nonstop, ploaie asezonată cu mici fulgere și tunete.

Am ajuns la destinație puțin înainte de ora 20, rezonabil.

Ziua 2 – munții Suhardului

Ne resimțeam puțin după ziua precedentă, mereu mi s-a părut că e mai ușor să faci un traseu dintr-o dată decât să-l împarți pe două zile. Deja, dacă-ți dai timp să gândești prea mult, ai tendința să alegi soluțiile mai comode. Ne-am lăsat influențați și noi și am amânat cu o oră plecarea, la ora 6. Motivul era evident vremea, plouase și peste noapte. Speranța era că cu cât plouă mai mult când suntem la adăpost, cu atât e mai puțin probabil să ne plouă pe traseu.

Ne-a filmat puțin Adi la start, apoi a plecat să prindă ocazii spre Șetref la mașina lui. Noi am luat-o în sus spre prima stână îmbrăcați cu tot ce aveam la noi. Ne-a însoțit o vreme și un câine mic și negru pripășit la cabana. Aveam să aflu apoi că-i genul maratonist, a mai fost cu turiști și spre Șanț, și spre Vatra Dornei. Cu noi se pare că nu i-a plăcut și s-a întors înainte de a ajunge pe vârful Omului, a și fost scărmănat nițel de câinii de stână. Cine știe, poate și-a adus aminte că pe traseul acesta vor fi multe stâni.
În orice caz, dacă doriți să parcurgeți Suhardul, bețele sunt foarte utile. Din spusele d-lui Croitor, proprietarul cabanei, ciobanii coboară cu oile în 12 septembrie. Am să țin minte această dată. Sunt munți mai molcomi, cu pășuni, cu multe oi și mulți câini, cu stâni parcă înadins puse la răspântii de drumuri și pe traseu. Sunt frumoși, se văd munții mai înalți din jur, merită vizitați și iarna pentru schi de tură.

Am tot alergat prin Suhard pe la o altitudine între 1600m și 1200m. După ora 12 se anunțau și aici ploi și așa a fost. Apucasem să trecem de vărfurile mai înalte, de peste 1900m, ca Omu. Am avut dificultăți și am fost încetiniți de urcarea prin jnepeniș spre vârful Pietrele Roșii. Ne-am și rătăcit puțin și am executat o mică buclă “de întârziere”.

Apoi a venit ploaia, ceața. Noi mergeam spre Oușoru care, deși ar fi trebuit să-l vedem de la mare distanță, nu era nicăieri. La începutul ploii ne-am intersectat cu o pereche de cehi, veneau de la Vatra Dornei și doreau să facă și creasta Rodnei. Simpatici, ne-au întrebat ce hărți folosim, dacă mai sunt turiști. Le-am spus să-și ia apă suficientă de la izvorul unde urmau să ajungă peste 1-2km, că de altele n-am dat și nici n-am fost dornic să conversez cu ciobanii.

Ca și pe Ineu, dacă perseverezi reușești: am urcat pe ploaie pe Oușorul, am schimbat la urcare traseul – l-am abordat pe drumul de țară, iar când am ajuns sus a fost frumos, considerând standardul zilei: nu lătra nimeni, nu ploua. Coborârea în schimb a fost dificilă. Căzuți erau și copacii cu marcajul triunghi albastru.
Când ne-am urcat pe unul pus de-a curmezișul m-a întrebat Csaba: pe unde o fi traseul? Păi, i-am răspuns, care-i capătul cu rădăcina? Probabil a fost o furtună ce a doborât copacii, pur și simplu la un moment dat nici n-am mai căutat cărarea, am coborât pe unde ne-a fost mai ușor… spre ultima stână din drum. Dacă alegeam și ca urcare acest traseu, ca pe trackul inițial, probabil renunțam. Au rămas marcajele de la concursul Oușorul challenge de anul trecut și e evident că mai nimeni nu a mai urcat pe vârf anul acesta.

Am ajuns cu bine la Vatra Dornei pe la ora 15, sub ploaia cea veșnică, dar mai călduță. De data aceasta ne-am încadrat în media de 5km/h, a fost și traseul mai ușor per ansamblu. Am dat apoi turul pe la cabana Croitor și Șetref (e mâncare bună la hanul Țentea) să ne recuperăm lucrurile și seara pe la ora 22 am ajuns acasă.

A meritat efortul celor două zile, am avut noroc că în punctele esențiale vremea ne-a ajutat. Am fost împreună cu Csaba și Adi ca o echipă veche, dezbaterile au fost puține și rapide. Mulțumesc pentru timpul petrecut împreună, n-a fost de data aceasta nici concurs, nici provocare de timp, dar a fost frumos în multe alte feluri.

La munte “cine se scoală de dimineață ajunge departe” e o zicală verificată. Să ne vedem cu bine pe poteci!

Acum câteva update-uri.

Un link la screenshoturi din aplicația Locus de pe android. Sunt screenshoturi făcute pentru traseul inițial.
Adaug traseele parcurse, se pot descărca.