Oct 112018
 


Vârful Pirin, poză din concurs

poza din concurs.jpg

Poză din timpul concursului, mulțumesc!

Anul acesta mi-am dorit din nou să vin la Pirin Ultra în Bulgaria. Munţii Pirin sunt deosebiţi, cu vârfuri care depăşesc 2900m, cu porţiuni tehnice care sunt o provocare şi la drumeţie, cu abrupturi şi cu privelişti care te încântă sau te înfioară, în funcţie de vreme. Am scris mai multe anul trecut, când am parcurs mare parte din cursă cu Mihai Şerban. Atunci a fost vreme urâtă şi traseul a fost schimbat, nu s-a putut urca pe vârful Pirin (2577m) care este cel mai dificil mai ales în condiţii de noapte. Cum nu aveau traseu alternativ, n-au avut ce face şi ne-au trimis înapoi de la Senokos la punctul de dropbag Zagaza şi astfel am avut parte de un fel de maraton/ultra de forestier de aproximativ 48km cu 1000m diferenţă de nivel. Unii au cam căzut psihic după ce au aflat această decizie, nu erau obișnuiți să alerge atâta continuu.

20181002_081652.jpg 20181002_081156.jpg 20181002_073759.jpg 20181002_081416.jpg 20181002_073718.jpg

La Drobeta-Turnu Severin, în drum spre Bansko

Se înţelege astfel de ce am vrut să vin din nou în 2018: speram să parcurg traseul în întregime, să revăd vârful Pirin după 20 de ani.
Mi-am făcut şi un mic plan de drumeţie pentru duminică, după concurs, dacă mă vor ţine forţele: să străbat partea înaltă a munţilor Pirin, ocolită de concurs, cu vârful Vihren (2914) şi “căluţul” Koncheto, aflate pe banda roşie clasică. Am reuşit şi acest lucru, a fost un traseu de 41km cu 2500m diferenţă de nivel, pe ruta Bansko – cab Vihren – Vihren – Kutelo 2 – Kutelo 1 (2908) – Koncheto (cu refugiul respectiv) – poalele vârfului Albutin (2688) – cab Javorov – Bansko. La limită am fost cu timpul să nu mă prindă noaptea sus pe creastă, am plecat singur la drum abia la ora 12, după participarea la premierea concursului. A fost beznă doar de la Javorov, nu mai existau riscuri. Doar nişte câini de stână mi-au zgâriat urechile, că aşa mi-am construit trackul, să evit cât mai mult şoseaua.

2018-10-03 15.34.16.jpg 2018-10-03 10.51.12.jpg 2018-10-03 14.11.13.jpg 20181007_124302.jpg 20181007_122154.jpg

Bansko, Bulgaria, una din cele mai mari stațiuni de ski din Europa de Est

Caracteristici de cursă şi modificări faţă de anii trecuţi
Au fost câteva măsuri luate de organizatori în urma experienţelor din anii precedenţi. Pe scurt, aveau de rezolvat câteva probleme.
Pe traseul întreg parcurs acum 2 ani, doar 6 persoane au încheiat cu bine (primii doi au încheiat în peste 38h), şi acelea s-au grupat în principiu câte două. Atunci a fost vreme bună. Nici anul trecut n-a fost nu ştiu cât mai bine, chiar dacă traseul a fost scurtat şi cu diferenţă mai mică de nivel. Era clar că cel puţin marcajul trebuie îmbunătăţit, că era cam … inexistent. Într-adevăr, anul acesta s-a îmbunătăţit radical: steguleţe roşii pentru căldările munţilor, indicatoare de direcţie (nu chiar peste tot unde era nevoie), benzi de două tipuri – de firmă sau alb-roşii clasice. Unde era cazul au pus reflectorizante.
Şi anul trecut s-au mai schimbat cabanele de la PA-uri, să fie mai primitoare. De exemplu în acest an s-a schimbat până şi cabana Vihren cu Banderitsa (PA9). Nici nu am băgat de seamă, m-am şi oprit cu Adelin la cabana Vihren ca să mi se spună că nu e acolo PA-ul în acest an. Explicaţie pot să dau acum, după drumeţia mea de duminică: ca să urc pe vârful Vihren am oprit la cabana Vihren să cumpăr o cola. Comandase cineva de mâncare şi efectiv n-am mai putut sta, eram grăbit să nu mă prindă noaptea sus. Şi am renunţat, am încercat măcar să iau apă de la WC. Robinetele nu funcţionau şi atunci am luat apă direct din pârâu, care traversa poteca ceva mai sus.
S-a făcut o cale de ocolire a vârfului Pirin, care sus e plin de lapiezuri care devin alunecoase şi în condiţii de vreme bună, noaptea spre dimineaţă. Am avut parte de vreme extraordinară, optimă, fără vânt! Dar şi aşa n-a fost uşor pe vârful Pirin, pe care n-am reuşit să-l parcurg pe ziuă.
S-a schimbat ora de start, vineri de la 6 dimineaţa la ora 0. Erau astfel mari şanse să parcurgem, cei care suntem cât de cât buni, vârful Pirin pe ziuă. Cred că se estima ca primii sosiţi să aibă un timp de 30-35 ore şi să ajungă sâmbătă la oră optimă (6-11 dimineaţa) înapoi la Bansko.
S-a schimbat însă şi s-a făcut mai greu traseul, probabil după modificările ITRA cu încadrările curselor. De la 150km s-a ajuns la 160km, şi de la 10000m diferenţă de nivel s-a ajuns la 11000m. A rămas la categoria XXL şi 6 puncte ITRA. PA1 a devenit cabana Bezbog.
Traseul schimbat reiese foarte bine din schiţa de mână făcută anul trecut, la care am trecut modificarea. Traseul oficial este şi el ataşat mai jos.
Un alt lucru care nu trebuia să-l neglijez era faptul că traseul de 66km era inclus într-un circuit de skyrun “Migu Run Skyrunner World Series” şi urmau să vină sute de concurenţi, foarte mulţi din străinătate.  N-a venit Kilian Jornet, dar participase la unele etape precedente. A venit de exemplu locul 3 de la TDS – rusul Dmitry Mityaev. Cum ne putea influenţa acest lucru? Noi aveam traseul mai greu, mai tehnic, eram cam 60 de concurenţi, veniţi şi din străinătate dar simțeam că principala cursă era cea de 66k. S-au concentrat foarte mult să fie perfect la cursa de 66km şi se putea să neglijeze unele aspecte la cursa lungă. Au fost de exemplu mai multe anunţuri la cursa scurtă, s-au făcut mai multe poze (la noi încă n-au apărut), poate şi resursele umane au fost concentrate pe cursa mai scurtă etc. Startul la 66km nu s-a mai dat deodată cu al nostru, ci sâmbătă dimineaţă la ora 8. Pe mine şi pe Adelin nu ne-au ajuns rachetele, am terminat cam cu o oră înainte!
Au rămas fideli combinaţiei cipuri de orientare şi logger (un tracker – cu gps şi cartelă gsm). Ştiau exact poziţia noastră şi în cazuri mai deosebite ne puteau suna. Sau puteam suna noi să ne ajute la orientare. Unii au sunat, cred că şi Adina. Important era să nu-ţi ţii telefonul închis sau în mod avion. Anul trecut Bogdan Boja (Bubulu) a luat-o greşit şi a ajuns pe traseul de 66km (startul era comun şi a văzut concurenţi în faţă). N-a putut fi avertizat pentru că ţinea telefonul în mod avion. A trebuit să abandoneze.

În urma tuturor acestor modificări, tot mi se părea că mai există câteva provocări, pe lângă traseul în sine care impunea să nu rişti să te accidentezi, mai ales când eşti singur.
Nu cunoşteam prima parte de 27km cu 2000m diferenţă de nivel, până la PA1 Bezbog. Era un timp limită de 6h care putea constitui o problemă. E la început dar… am câteva repere de timp de anii trecuţi. Tronsonul de 27km şi 2950m diferenţă de nivel (bucla Pirin) a fost făcut de primii acum 2 ani în … 9h. Penultimul tronson de 14km şi 1500m diferenţă de nivel, ce conţinea ultima urcare l-am făcut cu Mihai Şerban anul trecut în … 6h! E drept că eram la sfârşit, că era noapte, nu erau marcaje, dar 14km în 6h?
Uitându-mă pe lista scurtă a concurenţilor de la cursa noastră mi s-a părut că sunt vreo 10 care vor trebui să se grăbească şi acest lucru îi va costa pe mai departe. Norocul a fost că n-au fost dificultăţi tehnice, a fost mai mult drum forestier.
O altă problemă care a rămas a fost distanţa mare în timp între PA-uri. Chiar dacă distanţele nu erau excesiv de mari, maxim 27km, puteai ajunge de la un PA la altul în peste 9h. Acest lucru i-a costa pe câţiva concurenţi buni, care au ajuns pe urcarea de Pirin înaintea mea. Cu unul m-am întâlnit când cobora înapoi la Senokos. Mi-a spus, sibilic, că nu-i ziua lui. A fost primul multă vreme, adică până pe acea urcare. Am aflat apoi “de pe surse” că unii nu şi-au calculat bine mâncarea şi au rămas, de exemplu, cu 2 batoane pentru cele 9 ore de tronson sau mai rău…

Date fiind aceste circumstanţe, eram destul de reticent şi neîncrezător că totul va fi perfect. Nu eram prea încrezător că va fi un aşa salt brusc de calitate la marcaje, mi-am pus şi gps-ul Dakota 20 de drumeţie, cu trackul cu toate punctele, nefiltrate, cu punctele de alimentare şi cu o hartă  cu linii de nivel. Aveam şi pe ceas traseul cu punctele reduse la maxim 10000. Ceasul mi s-a întâmplat să mi se blocheze, nu în curse, şi oricum era mai dificil de observat direcţia exactă de mers fiind ecranul mai mic. Dacă aveam de-a face cu jnepeni…
Tot la capitolul neîncredere, am pus în dropbagul de Zagaza o sticlă de cola, deşi am întrebat la sedinţa tehnică dacă se dă aşa ceva şi mi s-a spus că da. Ei bine, cred că a fost doar un singur punct unde a fost cola. Le-am acordat totuşi credibilitate, n-am pus două sticle de cola cum am vrut iniţial. 🙂

Şi n-am putut să nu mă întreb de ce participă la Pirin Ultra concurenţi aflaţi la prima lor cursă de tip XXL, unii chiar dintre ai noştri. E o cursă mai grea ca UTMB, mai sălbatică şi tehnică. Dar până la urmă, cinste lor, au încheiat cu bine, au dovedit că şi-au apreciat bine forţele.

profil.jpg Pirin timpi.jpg harta manuala 2018.jpg

Profilul, schița de mână cu modificarea de anul acesta

Cursa

Nu insist detaliat pe cursa în sine. În fond, pregătirea durează mai mult şi e mai importantă. Când ajungi în cursă deja “alea iacta est” şi ar fi ideal să fii în condiţii de maxim potenţial. Spun numai evenimentele mai importante, “schimbările de macaz”, adică de obiective sau de mod de abordare. Ca observație, în urma UTMB unde nu mi-am pus chiar ce am dorit în materie de îmbrăcăminte pentru că au impus ei prea multe și altceva, la Pirin Ultra cerând un minim minimalist, mi-am pus bucuros ce-am vrut: în plus foiță de vânt și vestă de bicicletă, impermeabilă și care izolează foarte bine, fără să te încălzești excesiv. N-am mai avut probleme de respirație ca la UTMB.

Bansko – PA1 Bezbog
Dat fiind timpul limită de 6h, 27km cu 2000m diferenţă de nivel, fiind şi la ultra, nu puteam să nu acord atenţie sporită acestui segment. Cum am spus, nu ştiam cât e de alergabil, iar PA1 era pe o urcare puternică.
Tot ce pot spune e că la început mă simţeam adormit, poate în urma faptului că participam şi la Walking Month, deşi am încercat să mă protejez. Nu am pornit tare, dar nici nu eram ultimul, iar după 10km deja eram la optim. Vremea era şi se anunţa perfectă.
Singurul eveniment neplăcut: am luat-o greşit la km15! Am parcurs în plus 1,8km în 25min, şi cu o urcare. Aveam două gps-uri la mine dar… Eram pe forestier, coborâre, depăşire şi, cel mai important, era marcat. Cineva binevoitor sau rămăsese marcaj de la alta cursă? Din toate tipurile de marcaj ce puteau fi, într-adevăr era marcajul nespecific, cel cu banda alb-roşie. Împreună cu doi concurenţi de care tocmai trecusem ne-am întors un pic, apoi am continuat… Pe ceas deja eram la peste 200m de track. Nu am dat zoom out suficient şi am crezut că pot da în traseu mai repede, dar mă întorceam şi urcam. În fine… puteam fi mai calm. S-au rătăcit vreo 8 persoane pe acolo…
Am considerat că am stat la un PA timpul acela şi am mers mai departe. La început la un ultra nimic nu e irecuperabil. Am stat mai puţin la PA1, unde am ajuns pe când ieşea Adina.

PA1 Bezbog – PA2 cab Pirin – PA3 Begovitsa – PA4 Sinanica
Până la km 65 Sinanica nu e de remarcat decât că a venit ziua şi în sfârşit eram alături de concurenţi de care nu mai puteam trece în viteză. Aveam alături concurenţi cu acelaşi ritm, dar şi ei ori se rătăciseră, ori unul din ei a pornit de la start cu 30min întârziere, avusese probleme.
La capitolul incidente, că şi aici am avut, a fost că o dată am luat-o tot aşa greşit, după cineva, dar m-am prins repede. L-am strigat pe cel din faţă să se întoarcă şi apoi i-am reajuns supărat pe doi care au fost în spatele meu, tocmai trecusem de ei, şi le-am spus “shame on you”. Iar eram cap de grup, iar a fost o schimbare de direcţie bruscă, dar de data aceasta m-au strigat. Mulţumesc!

PA4 Sinanica – PA5 Zagaza
Doar 6-8km, coborâre, dar nimic nu-i simplu. Pe timpi figurez cu 1h10min, dar e al treilea timp pe interval şi locul 7 la general. PA5 Zagaza e cu dropbag, sigur voi sta mai mult ca de obicei. Am băut cola pus de mine, am mâncat mai serios – urmau 24km de drum de ţară unde era musai să alerg dacă mai doresc ceva de la clasament. Mi-am schimbat şosetele, papucii Hoka SpeedGoat2 noi erau impecabili, nu mă durea nimic.
La Zagaza mai urma să revin când devine PA8, a trebuit să iau un mic powerbank pentru ceas care între timp se oprise, să-mi schimb bateriile la Dakota şi să-mi iau multe batoane, mâncare, geluri. Venea şi partea cea mai grea, cea mai tehnică, cu vârful Pirin.

PA5 Zagaza – PA6 Senokos
Dacă nu alergi aici atunci n-ai cum să scoţi un timp rezonabil. Şi trebuie să alergi, că o să-ţi fie dor de alergat pentru multă vreme. A început cu o urcare unde m-am străduit să merg rapid şi apoi am fugit cât am putut de bine, dar fără să mă obosesc.
La Senokos am întrebat pentru prima dată cum stau în clasament. Eram pe locul 5, scosesem din nou al 3-lea timp pe interval. Reuşisem chiar la sfârşit să mai ajung două persoane. Mare avantaj cu loggerul, ei pot să-ţi spună nu numai când au ajuns cei din faţă, dar şi cam pe unde se află cei din spate. Atunci nu mă interesa ce-i în spate, dar la Javorov da.
Venea Pirinul, eram la km95.

2018-10-05 19.18.48.jpg2018-10-05 20.21.09.jpg

Poze făcute în timpul concursului, noaptea am ajuns la stâncile de pe vf. Pirin

PA6 Senokos – PA7 cab Javorov
Acesta-i segmentul cu muntele Pirin, cea mai grea porțiune din traseu, 27km cu 2930m dif pozitivă și 2075m dif negativă. 9h pentru primii de acum 2 ani. Am prins lumină până am ajuns la stânci. Doi dintre concurenţi au pornit ca o furtună în faţa mea de la Senokos, parcă erau din altă cursă. M-am resemnat, eu nu puteam să urc aşa, nu-mi plac intervalele, n-aş fi terminat cursa. Păreau aşa de proaspeţi că mi-am pus problema că au parcurs cu vreo maşină bucata precedentă, cu drumul de ţară. Dar… după o vreme i-am ajuns. Îşi luaseră frontalele, se îmbrăcaseră. Iar au ţâşnit, parcă mergeam pe loc când mă uitam la ei. Iar i-am ajuns, mâncau. Şi tot aşa, nici nu mai ştiu de ce se opreau. La stânci i-am lăsat în spate şi aşa au rămas.
Cum s-a coborât noaptea, deşi erau corzi, o dată n-am mai găsit steguleţ de reper şi m-am blocat – era o tufă de jnepeni deasupra şi părea inexpugnabilă. Am coborât câţiva metri şi am dat de trasa ideală. În rest am mers bine, m-am bucurat că am ajuns pe vârful Pirin în formă.
A urmat coborârea, mai dificilă. Cu cât coboram mai mult, cu atât apăreau parcă alte şi alte probleme. Corzi încă mai erau, stâncile deveneau umede şi trebuia să am grijă să nu alunec. În spate cred că am văzut frontale, dar erau foarte departe. În sfârşit am ajuns la drum forestier. Parcă am evadat! În sfârşit puteam alerga. Mai urma un munte până la Javorov, pe la 2200m, era important să alerg. Cu urcările parcă nu mai eram aşa zmeu, mi-au dovedit-o cei dinainte.
Şi vine poteca, urcare. Brusc, o surpriză. Văd pe potecă ceva reflectorizant. Pfui, e om! Mă gândesc că o fi vreun bulgar. Îl întreb dacă e bine. Bine că doar doarme. Şi e Adelin! No, asta da surpriză! E bine, are el ceva la un picior şi-l deranjează la coborâri, dar doar se odihnea. Ce-i drept, era un loc bun, chiar dacă izolat. Era jos, în pădure, nu era frig. Doar că pentru unii ar putea părea cam …
Mi-a spus că m-a aşteptat şi că ar fi fain să continuăm împreună. Mintea mea încă lucra la ce s-a întâmplat, nu eram pregătit să mai merg cu cineva. Ştiam că primii 3 aveau peste 2 ore avans, nu ştiam cum au mers în porţiunea de coborâre. Pe Pirin (erau voluntari) aflasem că Adelin are până la jumătate de oră avans.  Şi … pentru mine e ok, dar să aibă răbdare cu mine pe urcări. Urc cât pot de bine, dar nu pot urca ca şi el şi în plus mi-au revenit puseurile de somn de la start. Dar fără somn, că mi-e groază de stat prea mult la un PA, mă pornesc foarte greu. Dacă cumva se plictisește, s-o ia înainte.
Până s-a împachetat am continuat în sus şi m-a ajuns rapid. De aici încolo am mers împreună până la finish, la fel cum am făcut cu Mihai Şerban anul trecut. Probabil am fi fost mai rapizi dacă mergeam individual, că fiecare aveam slăbiciuni care nu coincideau.
Am ajuns la Javorov în 9h10min, cam timpul primilor de acum 2 ani. Primii 3 au mers mai bine, dar ei au fost singurii care au prins integral vârful Pirin pe lumină. Ce mult a contat acea rătăcire de la început!

PA7 Javorov – PA8 Zagaza
Teoretic mai sunt doar 37km. Un fleac! Sub un maraton! Cât timp am făcut?
Păi să socotim: 5h03min+5h54min+1h13min=12h10min! Matematica nu minte. Ce pot spune e că sigur nu ne-am târât și am și alergat.
Au urmat deci 12km cu 930m diferenţă pozitivă şi 1300m negativă. Ţineam minte că 6 ore ar putea să ne ia segmentul. Noi am făcut 5h.
La Javorov am aflat că sunt chiar peste 3h diferenţă faţă de locurile 2-3 care merg împreună. Cam asta va fi situaţia şi la final, minuni mai rar se întâmplă. După noi cei mai apropiaţi încă nu ajunseseră pe vârful de 2200m, cu ei n-avem de ce să ne îngrijorăm. Ne-am permis să mâncăm serios şi aici, la Javorov, şi la Zagaza. Mai urma doar Banderitsa, iar de acolo nu mai era mult şi era la vale.

PA8 Zagaza – PA9 Banderitsa
La Zagaza, cum se spune, am stat cât a fost nevoie. Știu de anul trecut: 6h pentru 14km. Poate reușesc totuși să-mi bat recordul. Iar şosete, n-a fost nevoie să schimb papucii. Am băut cola dar am lăsat pe masă ce a rămas, poate au nevoie şi alţii. Cursa asta n-am simţit aşa senzaţie de foame ca la UTMB. Se vede că am mers mult mai mult.
Şi ce trebuie remarcat, am ajuns cică pe un traseu pe care l-am mai parcurs anul trecut, pe care-l ştiu. Atâta că nu seamănă. Atunci a fost pe noapte, nu ştiu cum am reuşit cu Mihai să ne tot împotmolim prin jnepeni urmând trackul. Era atâta spaţiu înierbat! Dar tot am avut probleme mici de orientare, nu prea vedeam steguleţele din căldare. Cu timpul m-am mai obişnuit şi am început să le văd.
Am urcat în şaua de Vihren, cred că-i spune Kabata, şi apoi  vale şi iar vale. Ne-am oprit la cabana Vihren, PA-ul de anul trecut. Că aşa ţineam minte. Ne-am luat picioarele la spinare imediat ce am aflat că acum PA9 e Banderitsa.

PA9 Banderitsa – Bansko (finish)
Aici chiar am fugit, cu motivația să încheiem sub 38h30min. Am ajuns cu bine după 38h17min la finish, pe locurile 4-5 la general. Primul a terminat în 29h33min, următorii doi în 35h. Deci n-am mers chiar strălucit. E drept că după noi urma o nouă pauză de peste 3h, locul 6 fiind cronometrat cu 41h28min. Spre deosebire de alte dăți, eram rupt de somn, în rest nicio problemă.

Trackul pus de organizatori

Trackul din cursa reală
Bravo Adina! Ea a terminat pe podium la fete și a fost mare parte singură. Știu că celelalte fete au fost însoțite, cel puțin așa mi s-a părut. Mulțumesc Adelin pentru companie, în general la concursuri eu sunt cam ursuz. 🙂 Și Georgiana, și Anton au reușit să încheie în timpul limită, felicitări! Bubulu a avut probleme cu picioarele, dar pot spune că a rămas optimist ca de obicei, ceea ce-i mai important.

20181007_135637.jpg2018-10-08 01_10_35-Greenshot.jpg20181007_125136.jpg

20181007_144340.jpg 20181007_141705.jpg 20181007_144839.jpg 20181007_155616.jpg 20181007_155656.jpg 20181007_165809.jpg 20181007_163851.jpg 20181007_162638.jpg 20181007_162551.jpg 20181007_173616.jpg 20181007_173629.jpg 20181007_172505.jpg 20181007_172520.jpg 20181007_171020.jpg 20181007_171622.jpg 20181007_182542.jpg 20181007_174818.jpg

20181007_180106.jpg

Poze din excursia de duminică
Cam așa a fost concursul pentru mine, sâmbătă am avut vreme să mă odihnesc, iar duminică, așa cum am spus, am făcut drumeția planificată de acasă. Sănătate, iar dacă doriți o cursă mai puțin obișnuită, veniți la Pirin Ultra. De data aceasta nu m-am simțit ca la o aventură, a fost o cursă de ultra mai grea ca de obicei și frumoasă în felul ei.
E una din cele 5 curse europene care sunt considerate de calificare la HardRock Endurance Run 100mile din California. Evident, cu tragere la sorți. Dar e așa de departe!

Sep 062018
 


UTMB 2018 – poză făcută la finish de trei zâne bune

Din nou la UTMB! Am simțit ceva emoții și o mare bucurie. Nu de multe ori în viață poți participa la un astfel de concurs care e considerat neoficial un campionat mondial de ultratrail pe lungă distanță – XXL în clasificarea ITRA. Este vorba de o cursă de 170km și peste 10.000m diferență de nivel, desfășurată în jurul Mont-Blanc (4810m), o cursă care trece prin trei țări – Franța (pornește și se sfârșește la Chamonix), Italia și Elveția. Vârfurile (am numărat 9 clare) nu depășesc totuși 2600m și nu sunt probleme să ajungi la zăpadă. Din reclama lor reiese că sunt implicate 19 comune, peste 2000 de voluntari, și într-adevăr se vede implicarea comunităților la acest festival montan.

20180827_170436_HDR.jpg

De pe drum, la trecerea prin tunel

20180829_181632.jpg 20180829_182223.jpg 20180828_110337_HDR.jpg 20180828_094818_HDR.jpg 20180828_094316_HDR.jpg 20180827_215314_HDR.jpg

Chamonix, în mijlocul evenimentelor

Anul acesta au participat, aș spune ca de obicei, mai toți alergătorii de vârf din lume, în frunte cu Kilian Jornet, Zach Miller, Caroline Chaverot, Jim Walmsley, Tim Tollefson, Luis Alberto Alzaga, Gedimias Grinius. Foarte mulți au avut probleme de tot felul, adică, de exemplu, din enumerarea de mai sus niciunul n-a încheiat cursa. Eu am participat acum 2 ani la proba UTMB și acum 3 ani la proba TDS și din ce am înțeles condițiile de anul acesta au semănat mult cu cele de anul trecut.

Despre condițiile meteo din anul acesta (care oricum și la noi a fost cam șturlubatic) pot descrie așa: vânt, ploaie rece pe la înălțimi în prima noapte (startul s-a dat la ora 6 seara pentru ca primii sosiți din cursă să aibă parte de o primire cât mai festivă, cu cât mai mult public – estimarea oficială 20h45min pentru câștigător) și ploaie caldă mai jos, prin comune. Din a doua zi condițiile meteo s-au îmbunătățit și partea bună a fost că nu s-a suferit de căldură.

20180829_131503.jpg 20180829_135320.jpg 20180829_131436.jpg 20180829_131957.jpg 20180829_131824.jpg

Ridicare pachet de înscriere, totul este programat și gândit în amănunt. Chiar dacă fișele cu ce trebuia să prezinți la control nu conțineau aceleași elemente la toți, un lucru era comun: haina de ploaie se verifica

20180830_123321.jpg 20180828_175122.jpg

Standurile organizatorilor altor concursuri. Abia aștept să fie printre ele și din România

Cum am primit veștile despre vreme? Fix înainte cu o zi (marți) de a merge (conform programării) să-mi ridic kitul și să-mi fie verificat echipamentul obligatoriu am primit mesajul că totul e ok și echipamentul e cel obișnuit. Vineri însă am primit trei mesaje cu câteva ore înainte de start. Mai întâi mi s-a scris că se scoate Tete aux Vents – ultimul vârf înainte de La Flegere  pentru că a avut loc un accident și a căzut o stâncă peste cineva (varianta 5 de traseu). M-am uitat peste porțiunea nouă de ocolire, părea mai accesibilă pentru că urcarea de 850m diferență de nivel se făcea din două bucăți intercalate de o coborâre de 250m diferență de nivel, fără să ajungă mai sus de 1900m cât are La Flegere. Apoi că va fi vânt de nord și nopți reci cu real feel de 0 grd Celsius. Și … ultimul, că va fi vreme urâtă până sâmbătă după-masă, foarte frig, real feel de -10grd Celsius și că este nevoie de kitul de vreme rece – în plus ochelari (să țină la vânt și să-i poți folosi și noaptea, deci nu de soare) și o a doua haină cu mâneci lungi.

De ce am insistat atât pe descrierea vremii? Mai întâi pentru că se pare că oamenii aceia chiar se pricep și au nimerit prognoza și, surprinzător, au nimerit și timpul primului sosit aproape la secundă. Xavier Thevenard a sosit în 20h44min16sec! Anul trecut s-a mers mai bine, traseu a fost puțin mai scurt și cu mai mică diferență de nivel. S-a câștigat cu 19h01min54sec. Apoi mulți concurenți au abandonat din cauza hipotermiei, Caroline Chaverot din lista de mai sus. Tot din lista de mai sus pot spune din ce am citit și auzit că toți cei care s-au luat la start după Jim Walmsley au abandonat. Din spusele comentatorilor de la XTrail Running Forum până la Les Houches (primul punct) ei au alergat cu 3min25sec/km! Cică Jim are compas mare! 🙂 Păi eu nu sunt în stare să alerg cu acest ritm nici să fie cursa de 1km! La testele mele Cooper abia scot pe 12min ceva peste 3km. Cu ei concurez eu?! Au filmat în special cursa băieților și e foarte semnificativ clipul, merită să-l vedeți chiar dacă se vorbește în spaniolă. Au luat un scurt interviu la Luis Alberto Alzaga care a abandonat la Courmayeur, au arătat cum au alergat cap la cap Zach Miller și Xavier Thevenard, se vede cât de epuizat a fost Zach și cât mânca el la un punct de alimentare! Vreau să spun că și la nivelul meu ar fi trebuit să mănânc și mai mult, e incredibil ce consum implică o viteză de deplasare ceva mai mare la distanțe lungi. Despre Kilian Jornet nu știu decât că a abandonat după Courmayeur pentru că nu se simțea bine. Varianta oficială e că a fost înțepat cu 3 ore înainte de o albină și e alergic. Nu știu ce s-a întâmplat și mă mir de abandonul lui Gedimias, am o simpatie pentru el și pentru trecutul lui, chiar dacă nu-l cunosc. În completare, câțiva favoriți au căzut și s-au accidentat.

M-am abținut cu greu până acum să pomenesc de performanțele alor noștri. În primul rând mari felicitări lui Robert Hajnal care a sosit pe locul 2 la general cu timpul de 21h31min37sec! E incredibil ce a realizat el, a pus România și pe harta de ultratrail a lumii, așa cum au făcut înainte de exemplu Ionuț Zincă și fetele noastre Denisa și Ingrid pentru skyrunning.
Robert va rămâne de poveste și poate și model pentru echipamentul folosit, în special pantalonii lui care par mai degrabă de drumeție decât de alergare la elite! 🙂 S-ar putea ca în special chinezii și japonezii să copieze stilul cu bluză albă și pantaloni mai strânși în special la genunchi. Comentatorii au avut o singură explicație: știe el de ce. 🙂 Mulți i-au luat interviu la Robert, iar ultimul interviu l-au luat cei de la XTrail Running Forum (vă puteți uita și la alte interviuri semnificative). Încă nu l-am vizionat, pun mai jos linkul și aștept și eu să citesc ce va scrie Robert pe blogul lui.

https://www.facebook.com/xtrailrunningforum/videos/246367212731000/

Al doilea sosit dintre români a fost Kovacs Zsolt din Cluj, poziția 62 general cu 27h31min57sec. E un timp extraordinar pentru mine, s-a autodepășit, e dintre puținii care și-a respectat punctajul ITRA la acest concurs (661 la concurs, 660 al lui la general), majoritatea încheind cu câteva zeci de puncte sub punctajul lor general (inclusiv eu, chiar dacă eu consider că am mers bine). Până acum Zsolt a avut cel mai bun timp ever al unui român la UTMB, obținut în 2013 – 28h30min. Ce mai merită subliniat în dreptul lui e că nu a fost ajutat de o echipă, a fost sprijinit doar de soția lui. Normal că dorea un rezultat mai bun, în jur de 24h, dar n-a fost să fie anul acesta: doar 14 persoane au încheiat sub 24h. Francesca Canepa, pe care o apreciez foarte mult văzând-i stilul de alergare la Istria 100 mile anul trecut, fiind și mai mică de statură și doar cu ceva mai tânără ca mine, a încheiat pe locul 1 general femei (pentru mine n-a fost așa o surpriză), și cu toată presiunea fetelor din spatele ei a scos un timp de ceva peste 26h.
Următorul român sosit a fost Daniel Moldoveanu (nu-l cunosc, probabil locuiește în Italia) cu 30h39min59sec, locul 140 general.
Apoi am urmat eu, locul 199 general (obținut la stilul smuls când intram pe râul L’Arve în Courmayeur) cu timpul de 32h16min48sec. Mi-am îmbunătățit timpul de acum doi ani cu aproape 7 ore (38h58min34sec), dar atunci am prins pe La Giete furtună cu trăznete și fulgere și … eram înțepenit de febra musculară căpătată pe coborârea cu trepte de rădăcini și pământ spre Courmayeur. Foarte mult mi-a folosit acea experiență anul acesta și cred că am fost și mai bine pregătit, UTMB 2016 fiind primul ultra de 170km pentru mine.
Felicitări la toți ai noștri – Andrei Sovereșan, Daniel Motoc etc, am fost 17 participanți doar la această cursă. Succes la TDG la Vio, sper să-și fi revenit Mihai Șerban și să poată participa și el la TDG!

Inserez mai jos și varianta oficială a cursei UTMB, pentru atmosferă. Nu pot să nu spun însă că parcă acum 2 ani a fost mai impresionant la start, “starostele” concursului punându-ne să strigăm la unison pe bărbați, apoi pe femei, apoi pe toți. Chiar m-am simțit atunci ca pe arenele romane! Acum au pus un chitarist să zăngăne. 🙂 Dar tot a fost fain!

Aștept cu răbdare acum pozele și alte videoclipuri, UTMB de anul acesta pot spune că mi-a adus câteva mari plusuri, n-aș fi crezut că se mai poate să adaug ceva la vârsta mea:
1. O mai mare încredere în mine. Nu știu dacă se va vedea în continuare acest lucru la cursele lungi, dar încrederea mi-a dat liniștea necesară la sfârșit ca să nu greșesc și să iau decizii corecte, deși am avut probleme.
2. Fizic am rezistat chiar și la un ritm ceva mai intens ca de obicei la astfel de distanță. N-am avut absolut deloc probleme la picioare. E drept că m-am protejat pe coborârea spre Courmayeur, dar picioarele bune m-au salvat pe ultimele 3 coborâri de după Champex-Lac, reușind să-mi păstrez aproximativ locul în pluton.

Și acum despre cursa mea…
Începutul. 
Am planificat UTMB ca și acum doi ani, ca un concediu care începe cu o vacanță la mare. Tot ca și atunci, am ales Croația nordică, să nu trebuiască să fac un mare ocol. Zona Umag a fost perfectă și atunci, și acum. Atunci ne-am cazat la Crveni Vrh, acum într-un bungalow la Kanegra. Deja Kanegra o știam, alergasem mult acum 2 ani prin zonă. Mai aveam opțiunea Slovenia – Piran sau Portoroz, doream musai la camping, rămâne probabil pe altă dată. Voi descrie ce am făcut prin Croația mai încolo.

Spre deosebire de acum doi ani, când ne-am cazat la Saint Gervais, acum am ales Chamonix. A fost mult mai bine, familia n-a mai depins de mine la transport și a putut urmări desfășurarea evenimentelor foarte ușor. Nu s-au plictisit deloc, au jucat baschet și fotbal cu localnicii, au schimbat adrese de instagram. Nu spun unde ne-am cazat, mi-a plăcut prea mult. 🙂

Decizii înainte de cursă.
Mai întâi și mai întâi știam că ai mei nu vor putea merge pe la punctele de alimentare. Acum 2 ani erau prea mici și le-a fost rău pe serpentine cu autobuzele organizatorilor, acum s-a întâmplat altceva. Am avut un mare ajutor însă prin mesajele pe care mi le trimitea regulat Diana, cu poziția mea și cu ce fac românii mei, poziția celui din față și evenimente de cursă ca abandonurile.

În urma mesajelor meteo a trebuit să pun cu mine ochelari și mai ales a doua haină. Tare n-aș fi vrut să menționeze mâneca lungă! Îmi puneam o vestă impermeabilă de la MTB și cred că nu mai aveam problemele de respirație ulterioare. Așa am hotărât să pun vesta și pantalonii scurți în bagajul intermediar de la Courmayeur și nu le-am folosit, cum n-am folosit nici a doua haină. Acum, da, aș fi luat vesta cu mine, chiar dacă aveam dificultăți cu atâta bagaj.

Am pornit în cursă cu obiectivul de 34 ore setat pe ceas, adică un pace mediu de aproximativ 12min/km. Speram însă, n-am avut curajul să spun nici la prieteni, la un timp de aproximativ 30h, pentru că mai puțin de 30h de fapt înseamnă un punctaj ITRA de 600+ . Cu ceva mai mult am eu, deci nu pot spune că sunt exagerat.

Am hotărât însă să pornesc fără să forțez cu nimic, condițiile meteo anunțate nu păreau propice unui rezultat PB. În plus, aveam și o ușoară febră musculară! Pornesc să fac 170km cu acea febră musculară, căpătată surprinzător cu două zile înainte la alergarea pe traseul fetei mele Andreea – un traseu de orientare cu startul pe platoul Le Savoy, un platou folosit de parapantiști la aterizări și de unde pornește un telescaun! E drept că traseul avea 5km cu 450m diferență de nivel și ploua și nu eram încălzit. Totuși… mă așteptau 10.000m diferență de nivel la concursul meu.

Voi descrie la sfârșit cursele copiilor, și Tudor și Andreea participând la cursele pe categorii de vărstă – Tudor la Mini PTL – orientare 3km cu 150m diferență de nivel (Andreea participase acum 2 ani la aceeași cursă) și Andreea la YRun – concurs în 2 etape, una de 2,1km prin oraș pe asfalt și cea de orientare care m-a făcut pe mine să devin mai reticent la startul meu.

Evident că voi ține cont pe parcurs de tot ce mi s-a părut mai deosebit acum doi ani, în frunte cu coborârea la Courmayeur și cu alimentația. Am avut la mine câteva geluri, batoane, powergel shots și o pungă cu salam, caș și pâine, toate feliate. Și am încercat să amân cât mai mult folosirea gelurilor, chiar dacă de data aceasta am cumpărat cât mai de calitate.
Cum nu sunt sponsorizat decât de familie, pot enumera fără frică ce mi se potrivește. Gelurile GU nu mi-au creat probleme chiar dacă am rămas cu stomacul gol, în mod normal n-aș fi putut lua în astfel de situații. Batoanele Isostar au fost ok, dar Clif chiar mi-au făcut plăcere. Batoanele Aptonite de tip jeleu m-au salvat de câte ori doream schimbare de gust și ceva ușor, păcat că am uitat la Courmayeur să completez rezerva. La fel mi-au folosit powergelurile. Izotonicul de la Gu era ok dar în situații cu stomac în pioneze mă irita și de exemplu pe urcarea nouă și ultima spre La Flegere am murit de sete, eram drămuit cu apa iar bidonul cu izotonic era aproape plin și nu-l puteam folosi. Pare că am avut multe la mine? Nu chiar, în total vreo 10 batoane și 4 geluri plus o punguță cu powergeluri și punga cu alimente, toate trebuiau să-mi ajungă până la Courmayeur, speram la maxim 14h până acolo.

46969928.jpg 46948023.jpg 46950882.jpg 46948810.jpg 46950884.jpg 46948812.jpg 46916158.jpg 46933708_1.jpg 47082006.jpg 47082004.jpg

Poze organizatori

Startul.
Au fost mai mult de 2500 oameni la start. Dacă mai pun și aparținătorii, spectatorii etc a fost chiar o nebunie frumoasă. La final au abandonat mai mult de 700. Eu cred însă că nu regretă nimeni participarea, chiar dacă uneori rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor.

S-a fugit tare, care a putut. Eu n-am putut și n-am vrut, deși m-am plasat înainte cu o oră și un sfert de start. Ploua în neștire și eu stăteam nemișcat cu foița pe mine. Dacă nu mă mișcam nu-mi era frig, mă încălzeau cei din jur. Eram cam la 20m de poarta de start. Având în vedere că tot nu aveam de gând s-o rup la fugă, îmi trebuia clar încălzire pentru febra musculară, am avut tot timpul din lume să mă întreb de ce stau ca măgarul în ploaie când cazarea mea e așa de aproape. Dar no, unde ați văzut oi fără măgar?

Măcar i-am văzut pe ecranele de acolo pe favoriți și chiar și pe Robert. Era cred al 38-lea favorit.

Pe urcarea spre Le Delevret m-a prins din urmă Sove. Era ușor nemulțumit că nu poate fugi și sunt ambuteiaje. E drept că stăteam uneori câte un minut sau două ca să putem urca niște trepte sau să ne încadrăm pe o potecă îngustă. Eu eram zen, nu eram dispus să fac niciun efort în plus la depășiri, dacă aveam pârtie treceam, dacă nu, nu. I-am spus să stea calm, e abia începutul. La ce înghesuială era, mă așteptam să am 1000 de persoane în față.

Saint Gervais.
Ajung la al doilea punct de alimentare de pe parcurs, orășelul cazării mele de acum doi ani. Deja era aproape întuneric deși pe ceas nu mersesem rău, ploua și norii nu lăsau soarele să se vadă. M-am alimentat, la Le Delevret nu oprisem că știam că va fi înghesuială. Am observat că au cola, salam (cârnaț), caș și biscuiți. Am ținut minte.

A sosit primul mesaj, eram sigur că de la Diana. Nu l-am citit, nu avea rost, era prea devreme. Am început să citesc mesajele abia după ce nu am mai primit. 🙂 Parcă mă exprim ca Phytia , tot în dodii, dar e chiar adevărul. Bănuiam că peste noapte nu voi primi mesaje și așa a fost. Am citit mesajele abia după ce am ajuns mai jos pe coborârea de la Arete du Mont Favre spre Courmayeur, unde eram setat să cobor cu atenție.

Nu sunt multe de spus despre urcările în nori de la Col du Bonhomme, Col de la Seigne, Col des Pyramides Calcaires. Știam că cele două de la urmă sunt două vârfuri mai apropiate, atât. Era noapte, frig, vânt, ploua, sus pe vârfuri trebuia să-mi pun geaca de ploaie, jos o puneam în bagaj chiar dacă ploua – nu puteam fugi de căldură și nu doream să transpir. Alergam și așteptam cu stoicism să ajung la Courmayeur, abia de acolo puteam vedea ce damage-uri aveam, iar cursa adevărată va urma abia după Arnouvaz de la kilometrul 100.
La punctele de alimentare de sus nu stăteam decât foarte puțin, luam biscuiți, caș și salam, beam un pahar de cola, mâncam din mers. Completam pe parcurs cu batoane. Primul gel știu că l-am luat cam după 2 ore, după Les Contamines. La început m-am bucurat că găsesc la punctele de alimentare ce aveam și eu în bagaj. Apoi am început să mă gândesc că există și aspectul negativ că eu car degeaba mâncarea mea și nu voi avea meniu variat.

A venit ultima urcare înainte de Courmayeur, Arete du Mont Favre. Pe coborâre am citit ultimul mesaj al Dianei. Habar n-aveam cum stau, eram aerian și cumva simțeam nevoia de motivație suplimentară. Ceasul spunea că stau bine, dar el nu arăta decât un bine relativ la viteza medie, ori în prima parte a cursei trebuie să fii lovit rău să fii în urmă.

Un șoc pozitiv pentru mine, ultimul mesaj scria așa: La Balme 344, V1 121, Sovereșan 304. Am derulat urgent în sus să văd primele mesaje. Eu mă așteptam să fiu mult mai în spate, de la poziția 500 în sus. E drept că în ultima vreme fugisem distanțe destul de mari singur și nu mai era înghesuială. În plus, chiar dacă nu aveam țintă să ajung pe cineva, din spate nu mă mai depășise nimeni demult și rar mai ajungeam pe cineva. Era încă noapte.
Și văd că scrie în acele mesaje Saint Gervais 567, apoi Le Contamines 465. Ok, e credibil, se pare că am mers bine. Și ce e mai important, mă simțeam bine, chiar dacă eram ud leoarcă.

Courmayeur.
M-am uitat pe timpul petrecut la acest punct unde ai acces la bagajul intermediar, în 2016 am stat 40min, enorm. Și atunci m-am străduit să fiu rapid, dar e așa de complicat să te descurci singur! Ai de mers să iei bagajul, apoi să-l lași, sala e mare, orice vrei să iei de mâncare parcurgi zeci de metri, nu mai spun dacă trebuie să te duci știm noi unde. Avem de gând să fiu mult mai rapid, mi-am și repetat în minte înainte de a ajunge ce trebuie să fac. De încărcarea ceasului am scăpat, aveam la mine un dispozitiv de încărcare cu trei din bateriile care oricum trebuia să le am suplimentar la mine, dintr-o frontală mai veche. Mi-am schimbat doar șosetele, Hoka erau ok, rezistaseră și la apă, erau puțin mai înalți și mă udasem foarte puțin, nu mă dureau mușchii și încheieturile. Ca sa economisesc timp îmi pusesem în bagaj o sticlă de cola și am băut din ea și am mâncat doar din bagaj, nici nu știu ce era pe la mesele de alimentare, n-am trecut pe acolo. N-am mai luat cu mine salam etc, începeam să mă sictiresc și eram convins că voi găsi în continuare.

La ora 6.45 soseam la punctul de alimentare, la 7.17 figuram că am trecut de Place de L’Angel.

De data aceasta urcările la Refugio Bertone și Bonatti (eram deja în Italia) au mers mult mai bine. Eram încântat, aveam șanse chiar să termin în sub 30h.

Măi dragă, chiar ce se spune despre asiatici e adevărat? Adică fac la poze în neștire. Urc concentrat spre Bertone, cât pot de bine, și mă roagă prin gesturi, un taiwanez cred, să-i fac poză cu Mont Blancul acoperit de zăpadă. Într-adevăr peisajul era superb, se vedea zăpada în contrast cu iarba pe care călcam, era dimineață destul de devreme. Nu știu de ce m-a ales tocmai pe mine, care nu eram dispus să arunc cu minutele așa, fără rost. 🙂 Auzi, să-și facă poze! Și încă a trebuit să-i fac vreo trei – patru, ba cu un picior ridicat, ba cu o mână… M-am străduit apoi să mă depărtez de el cât mai repede, dar fără mare succes, că mergea bine.
Au început să sosească noi mesaje.

Mesaje
Place de L’Angel 254, V1 82, Moldoveanu 198, Hajnal 4, Sove 431.
Refugio Bertone 256, V1 83, Moldoveanu 198, Hajnal 3, Kovacs 77, Sove 460.

Din aceste mesaje am citit doar pe ultimul, si așa pe grabă, nici n-am văzut bine pentru că … nu mai văd bine. M-am mirat că Sove e în spatele meu, nu am văzut când l-am depășit, m-am gândit că la vreun punct de alimentare unde era înghesuială. Undeva spre Col du Bonhomme s-a întâmplat, m-am uitat acum. Nu știam cine-i Moldoveanu, bravo lui că mergea bine, mă așteptam să fie Zsolt așa în față, iar la Hajnal la fel, atâta că la Robert nu știam sigur dacă am văzut 3 sau 31, n-am acordat atenție lucrului și era greu credibil să fie 3. Scuze! 🙂

Spre  Arnouvaz am început să simt că e vorba totuși de UTMB. Nu mai alergam așa vesel la drum întins, mă mai depășea câte un concurent, în fond de la Courmayeur am reușit să plec destul de repede (scrie 20min), deci clar întrecusem pe mulți care sunt buni și cu care nu avea rost să mă compar. La poziția mea, între 200 și 300, deja erau concurenți tari pentru mine, unii păreau foarte proaspeți, aveau viteză. Oare locul meu e între ei?

De acum încolo am început să citesc regulat mesajele, au început să conteze. Doream să rămân în priză, conectat la concurs și la timp.

Mesaj
Arnouvaz 257, V1 86, Moldoveanu 190, Kilian Jornet abandon la Refuge Bonatti.

No, iar nu e ziua lui Kilian. Tocmai acum, când niște polonezi mă botezaseră Kilian! Trecusem de ei doar temporar pe urcarea spre Bonatti, m-au întrebat unde mă grăbesc și le-am spus “to catch Kilian”. Aha! Atât le-a trebuit! I-am felicitat pentru succesul compatriotului lor de la TDS, o altă mare surpriză (eu țineam cu rusul), le-am spus că sunt din România dar cred că n-au știut exact ce-i cu țara asta și tot lăudau un concurs din Slovenia.

Peste Grand Col Ferret la La Peule (km 105).
Deja încep să mă gândesc La Fouly, unde prietenii mei Adriana și Csaba mi-au pregătit un clip de încurajare. Mi-au spus de surpriză ca să nu cumva să nu mă uit. De la efortul susținut stomacul îl simțeam tot mai gol și tot mai greu de satisfăcut. Ce mâncam în punctele de alimentare se scurgea repede, începeam să nu mai am chef de batoane iar la izotonic trebuia să am grijă să nu-mi facă crampe la stomac. Urma apoi hopul cu Champex-Lac, cu o urcare “nerepertoriată”, adică neglijată ca importanță față de celelalte urcări, dar care data trecută m-a cam terminat, părea nesfârșită.

Așa, pe mesaj, avansasem.
La Peule 249, V1 84, Moldoveanu 188, Hajnal 2, are 145km.

Cred că acest mesaj nu l-am citit, aș fi sesizat că Robert e pe locul 2. Începeam să fiu la limită și să devin mai “autist”.

La Fouly (km111).
În sfârșit! Atâta că, preocupat fiind de mâncat și alte lucruri am uitat complet de clipul de întâmpinare! Adică până acolo mă tot gândisem la clip și când să fie momentul… Mi-am adus aminte după ce am ieșit de la punct! Curată ramolire! Mi-a dat clipul apoi Adriana, așa că acum l-am încărcat pe youtube, de amintire! Mulțumesc foarte mult! Și-a îndeplinit rolul chiar dacă nu l-am văzut atunci, m-a motivat să ajung la el.

Mesajul
La Fouly 244, V1 83, Moldoveanu 182, Hajnal 2, Kovacs 96, Sove 406. Și câteva cuvinte de suflet de la Diana. Parcă știa că începe să-mi fie mai greu.

Și da, de fapt eu mă uitasem la televizor! Dar nu mai știam de ce! 🙂 Am văzut scris (iar n-am citit cu atenție mesajul) un crawl cu Hajnal, informație cu el. Stau și mă uit, cum nu știu eu franceză, să înțeleg despre ce e vorba. Ce caută Robert scris acolo, ce-i cu tonul agitat al comentatorului? Când în țară vezi numai vești cu români care fac tot felul de nefăcute prin Vest, mai întâi nu m-am gândit la o veste bună. Apăi și când am priceput! Erau imagini cu Thevenard și se vorbea de Robert! Uau! Deci văzusem bine locul 3 în mesaj, nu era vorba de 31! Ia să mai citesc mesajele!

Și cam așa a trecut La Fouly! Am trecut pe modul de luptă, am început să mă agăț de cei din față, să se depărteze dar numai pas cu pas. Începeam să am îndoieli că voi termina sub 30h.

Champex Lac (km 125, race time 21h57min)

Am avut norocul cu un grup bun. Adică … oricum în zona mea deja erau de nivelul meu, poate chiar mai buni. Atâta că nu contează doar fizicul.

Eram într-un grup, mai erau schimbări, dar începeam să-i recunosc. Am reușit să fug mare parte din cei 15km datorită lor. M-am ambiționat să mă țin după numărul 2799 – o fată (Moira Guerini, 667 ITRA). Era “capăt de serie”. Cum de i-au dat acest număr? Din păcate am văzut că la Champex Lac a abandonat, alergase bine, nu părea afectată și intrase înaintea mea la punct. M-au salvat și de o mică rătăcire, într-un sat am greșit direcția.
Am primit și felicitări de la oameni, aveam numărul 930 și pentru un 930 arătam bine.

Mesajele
Robert Hajnal locul 2
Champex Lac 246, V187, Moldoveanu 180

Robert a ajuns! Mai sunt pentru mine 45km, un maraton mai lung. 8h pare un timp suficient, dar matematic ar trebui să am o medie de sub 12min/km (peste 5km/h). Mi-am coborât ștacheta la timpul maxim de 31h.

Și un episod de la ieșirea “de la boxe”… ies ca de obicei molfăind, cu mâinile ocupate, una cu biscuiți, una cu salam – mușcat evident. Și vine o fată să-mi dea o manșetă albă cu sponsorul Columbia. Eu îi arăt mâinile ocupate, ea nu renunță. No, ce să faci! Am trecut mâna cu salamul prin manșetă, că părea mâna mai liberă.

La Giete (km 137, race time 24h45min, ora 7 seara)
Urcarea La Giete am prins-o acum doi ani și pe noapte, și cu furtună. Nu știam cum arată pe sus, știu că mă târam cu capul plecat și aproape în genunchi, cu bețele trăgându-le după mine, eram foarte expus și nu se vedeau decât din când în când copaci. Acum era lumină dar ceva nu mergea. Și nu era doar foamea aceea isterică și stomacul gol. Nu puteam respira adânc, hărăiam ca un astmatic și când tușeam începea să mă usture pieptul. Noaptea cu ploaie și apa rece băută la punctele de alimentare și-au făcut efectul. Trebuia să-mi fi luat acea vestă.
Am urcat cum am putut de bine, m-a mai ajuns câte cineva, iar singura mea dorință era să fiu ajuns cât mai sus pe urcare să pot să-i ajung la coborârea ce urmează. De acum încolo asta va fi tactica mea: urcări constante cum pot și la vale să fiu rapid. Nu aveam probleme cu picioarele și am constatat că majoritatea celor din jurul meu nu aleargă bine la vale. Cum e ceva cât de cât tehnic cum “numără” pietrele și rădăcinile. Auzisem eu pe un sportiv de vârf din USA că pe la ei nu sunt curse așa tehnice ca-n Europa. Poate așa este, dar UTMB nu-l consider tehnic, sunt curios cum vor considera concursurile de la noi. La UTMB singura zonă care e mai dificilă e fix porțiunea nou introdusă pe care am prins-o și noaptea.

Am văzut într-unul din interviuri că și Robert și-a schimbat tactica spre sfârșit, dar din alte motive. A văzut că nu-l mai poate ajunge pe Thevenard a început să-și protejeze locul 2 față de spaniolul din spate. La aceeași concluzie a ajuns: accentul pe fuga la vale.

Trient (km 141, race time 25h32min)
Încă sunt în Elveția, încă e lumină. Coborârea merge bine, nu trebuie să respir din adâncul sufletului. A trebuit să mă opresc o dată să mănânc ceva. E prima dată când mă opresc pentru asta și nu e punct de control, dar efectiv începe să treacă prea mult timp de la un punct de alimentare la altul și trebuie să mă liniștesc să pot înghiți. Simt mâncarea ca pe un pansament la stomac.

Mesaj
Trient 197 V1 68, Moldoveanu 163, Sovereșan 290.
De fapt, acum pe graficul oficial figurez cu poziția 210 la Trient. Sigur în timpul cursei pozițiile nu au fost chiar corect afișate, dar pentru mine atunci așa arătau. Singura observație de reținut a fost că Sove și-a revenit.

Les Tseppes (km 145, race time 27h02min)
A fost una din urcările fără sfârșit. Singura explicație prin care am ajuns în poziția 205 e că la punctele de alimentare concurenții încep să stea destul de mult. Au trecut câțiva pe lângă mine, dar am reușit să mă mențin și chiar să ajung pe cineva, o fată (Carrie Craig, 605ITRA). A venit noaptea și nu mai venea coborârea. Glumeam cu ei și spuneam că dacă nu găsim vârful nu putem coborî.

Mesaj
Le Tseppes 205, V1 74, Moldoveanu 150, Sove 248
Mi-am găsit o nouă motivație, să nu mă ajungă Sove. 🙂 Poate îmi dă o bere.

Vallorcine (km 152, race time 28h16min)
Frumoasă coborâre, mai are și părți plăcute traseul, nu numai chinul urcărilor. Am descoperit că orezul, și fără supă, îmi face foarte bine, mai bine ca tăițeii, țin mai mult timp.

Mesaj
Vallorcine 198, V1 72, Sove 248

Tre le Champs (km 157, race time 29h17min)
Era alergabilă porțiunea, chiar dacă timpul petrecut nu arată asta. Am început să stau minute bune pe la punctele de alimentare. Am tot căutat să recunosc traseul, mă gândeam la Col des Montets și trebuia să ajung acolo pe șosea. Abia acum am înțeles că nu se ajungea nici pe acolo. Urma porțiunea nouă spre La Flegere, pe care o speram mai accesibilă, să mă încadrez măcar în 32 de ore.

Mesaj
Tre le Champagne 197, V1 75, Moldoveanu 135, Sove 232

2018-09-06 17_33_22-UTMB 2018 track real unificat - MapSource.jpg

Traseul real, cu o modificare principală (cu albastru), înainte de La Flegere. 

La Flegere (km 163, race time 31h18min)
A fost o porțiune grea, și pe urcare dar și pe coborârea intermediară. Din profilul care l-au dat organizatorii țineam minte că la coborâre sunt 250m diferență de nivel. A părut mult mai mult. Era marcat perfect și totuși aveam senzația că nu merg bine, că mă rătăcisem. Parcă mă tot învârteam în jurul unor stânci imense. Am început să vorbesc cu cei din spatele meu, să-i întreb dacă-i bine. Până mi-am dat seama că în jurul meu nu-i nimeni și cine știe de când vorbesc singur.
Vreo șapte persoane m-au ajuns nu departe de punctul de alimentare La Flegere, alții pe parcurs. Nu mai aveam apă, cum am spus înainte, aveam bidonul cu izotonic aproape plin dar nu doream să mă ating de el.
Sus, spre surprinderea mea, doar eu am oprit. Am întrebat dacă nu au ceva de mâncare, era cam pustiu pe acolo, doar apă și cola. Nu era trecut ca punct cu mâncare. Aveau o mică oală cu orez, am primit și o linguriță, a fost perfect.

Mesaj
La Flegere 206, V1 76, Sove 234.

N-am mai citit mesajul, dar Diana își făcea datoria și mă aștepta. Am zburat efectiv la vale. Trecuse cineva chiar atunci, dar cobora bine și nu l-am ajuns. În schimb am prins din urmă opt concurenți, rând pe rând, mai îmi trăgeam din când în când răsuflarea când nu-mi ajungea aerul, iar porneam la goană. Cel puțin mie așa mi se părea, că fug tare. Cea mai mare satisfacție am avut-o la râul L’Arve, cam cu 1km înainte de finish, când l-am ajuns din urmă pe un francez. Făcea parte din grupul inițial de la Champex Lac, mă tot întâlneam cu el la puncte de alimentare și pe traseu, dar era cam taciturn. Eu tot “Hello”, el nimic, de crezusem că era neamț. Poate era și el obosit și fără prea mult chef de vorbă. 🙂

Finalul a fost cu o surpriză plăcută pentru mine. M-au întâmpinat Diana, așa cum mă așteptam, dar și trei fete vesele – Alexandra și Teodora Vermeșan și Andreea Stoian. Foarte frumos gestul lor, au fost alături la finish la mai mulți români, atât cât au putut, că nu stăteau în Chamonix. Am văzut poze și cu Robert, și cu Zsolt! Eu doar am auzit, la 2 noaptea, printre alte încurajări, strigăte de “Veze, Veze”. Nici n-am reacționat la început, eram concentrat încă la cursă și nu mi-am dat seama că e ceva în neregulă să fiu strigat după o poreclă. Și până m-am gândit… eram deja la finish! Mulțumesc încă o dată pentru primire! Am tot avut norocul să întâlnesc români faini la concursuri în străinătate, acum 2 ani am primit o bere la finish de la Grigore Iulian parcă, și atunci chiar eram terminat. Acum mă simțeam epuizat, dar am tras cât am putut la final și mi-am revenit repede după un paracetamol. Fără bere de data asta, dar cu strângeri în brațe și o poză frumoasă pe care o și postez la început.

Un loc 199 la final, 32h16min48s, o cursă în care m-am simțit foarte bine și mi-a făcut plăcere să alerg. Poate e o cursă de adio UTMB pentru mine, poate nu. Depinde foarte mult de ce-și doresc ai mei. Parcă văd că mă tot împinge Andreea să mai vin o dată, că ea vrea să participe la YCC. Tot își făcea calcule când împlinește 18 ani să poată participa la OCC. Cine știe…

Cursele copiilor.
La UTMB sunt curse și la copii, pe categorii de vârstă. La cei mici, până la 13 ani, nu sunt curse competitive, nu se fac clasamente. Există Mini UTMB, Mini PTL (care e și orientare) etc. La cei de 14 – 15 ani, nu se fac premieri, dar clasament se face, așa, ca să existe. Cursa se numește YRun (youth run) și are două probe: alergare șosea prin oraș și orientare pe un traseu mai greu ca Mini PTL. La 16-17 ani este YCC, unde de data aceasta există și premieri. Tot două probe sunt, prima de șosea prin oraș ca și la YRun, care e și o departajare la startul din ziua următoare, când au de alergat 15km peste munte de la Courmayeur la Chamonix.
Ai mei au participat la Mini PTL, respectiv la YRun.

Mini PTL pentru Tudor
Știam de acum 2 ani când am participat alături de Andreea, că această cursă e cu tematică, că trebuie să ții minte siglele organizatorilor și sponsorilor principali. Erau 4 puncte de găsit și cifrele erau 4810, adică înălțimea Mont Blanc. Am făcut o recunoaștere traseu (aveam deja harta dată) cu Tudor și Andreea și am făcut poze să găsim siglele corecte. În mod normal tot 4810 trebuia să fie.

Pozele de pe traseu vorbesc de la sine. N-a ieșit însă 4810, ci o inversare, 4180, tocmai ca să nu semene cu anii trecuți. În plus, n-au mai lăsat părinții să participe alături de copii ca acum 2 ani, atunci alergasem alături de Andreea, mai ales că nici nu cunoștea limba să se înțeleagă cu cei din jur.

20180829_135425.jpg 20180829_120119.jpg 20180829_121346.jpg 20180829_122623.jpg 20180829_123600.jpg 20180829_121333.jpg 20180829_121955.jpg

Imagini de la recunoașterea de traseu

Tudor a alergat bine, a încheiat pe locul 5 sau 6, nu contează fix locul, nu este clasament, toți au primit numărul 1. Traseul a fost de 3km și 150m diferență de nivel.

20180829_143810.jpg 20180829_151319.jpg

YRun pentru Andreea
A fost un concurs simpatic, simțeai ambiția copiilor și chiar au alergat de și-au dat sufletul. Andreea a încheiat pe locul 2 la fete și la proba de asfalt, și la proba de orientare. La orientare au avut un traseu solicitant, nu degeaba m-am pomenit eu cu febră musculară apoi la startul UTMB. Nu cunoșteam traseul, au primit harta abia la start, așa că eu l-am parcurs după concursul Andreei și pozele sunt de după concurs. Primul punct era deja luat de organizatori. Traseul pe asfalt a fost de 3 ture de 700m, iar cel de orientare de 5km și 450m diferență de nivel. La orientare, la punctele de control, Andreea trebuia să citească niște litere și la sfârșit să spună cuvântul rezultat. Cuvântul de anul acesta a fost QUEBEC.

20180828_162713_HDR.jpg 20180828_180614.jpg 20180828_180711.jpg

Ziua 1 de concurs

20180829_171539.jpg 20180829_163658.jpg 20180829_170818.jpg 2018-08-29 18_53_03-Greenshot.jpg

Ziua 2 de concurs; Clasamentul e cel din poză, dar e greu de ghicit numele Andreei. Nu știu cum a ajuns să fie trecută ca băiat și de nume ce să mai spun. În italiană într-adevăr Andrea e nume de băiat.

Au revoir, UTMB!

PS.
Despre vacanța la Kanegra, în Croația, ca popas înainte de UTMB, voi scrie cu altă ocazie.

Jul 162018
 

 

La Omu prima dată – poză Adriana

Anul acesta Marathon 7500 a împlinit 10 ani. Organizatorii de la CPNT s-au gândit să marcheze evenimentul cu introducerea unor noi curse, coafând puțin și denumirile acestora: o dată la Omu (Marathon 1600 – cursă nouă), de 2 ori la Omu (Marathon 3200 – fosta cursă “Hobby” care oricum numai pentru amatori de alergare de weekend nu era, fiind o cursă serioasă la munte), de 3 ori la Omu (Marathon 7500 – cursa regină până acum) și … noul rege – de 4 ori la Omu – Marathon 8500, cu noua buclă introdusă – pe la Mălăiești.

A fost a 5-a participare pentru mine, prima fiind în compania lui Adi Cosma în 2014, ediție pe care multă lume a ținut-o minte pentru că a fost singura întreruptă din cauza vremii. Pentru cine a participat atunci n-a fost greu acum să accepte condițiile mai drastice cu privire la echipamentul obligatoriu pentru toate cursele.
Țin minte că aveam o foiță de ploaie la mine, primită la un concurs de triatlon, nou-nouță în husă, dar fără … glugă. Nu mă gândisem că nu are (fiind de fapt pentru bike), nu mi-a trecut prin cap să mă uit la acest … amănunt, și nici la organizatori. Și a fost o ploaie torențială, care pe Bucșoiu a fost spre ninsoare. Parcă toată apa se încăpățâna să curga pe la spate pe sub haine udându-mă complet până jos în papuci. Singura soluție a fost să-mi scot hainele din pantaloni, ca apa să treacă măcar pe deasupra suprapantalonilor. Ne-au oprit pe toți care am ajuns la Omu 2, pe majoritatea la Gura Diham, nu am fost prea veseli de decizie. Evident cei mai oropsiți au fost cei mai buni – cei care au apucat să coboare la Ciubotea și au ajuns la Omu pentru a 3-a oară. Erau printre ei și Zsolt Kovacs cu veșnicul lui partener Bartha Balint. Era deja multă lume la Cabana Omu, deși eram înăuntru simțeam că intru în hipotermie, și când am văzut că decizia nu mai e cu întors am și plecat urgent la vale la Peștera cu primul grup format, scăpând de starea de îngheț destul de greu. Ca să nu irosesc totuși ziua de sâmbătă, am hotărât dimineață ad-hoc să merg ca închizător la cursa Hobby, și aceasta schimbată să nu mai ajungă pe Omu.

Au fost multe motive să aleg 7500 în loc de 8500. Nu m-am grăbit. Mai întâi a contat să cad de acord cu Csaba Papp, coechipierul meu de anul acesta. Pentru că propunerea să alergăm împreună a fost a lui am așteptat să se pronunțe mai întâi el. A crescut ca alergător foarte mult în ultima vreme, lumea încă nu-l știe, așa că eu oricum eram deja super fericit de echipă, îi mulțumesc pentru încredere și pentru cursă. Așa s-a format RupiCapra Team, după numele clubului sportiv la care-i membru. Știam că în cadrul clubului există un sistem de recompensă pentru performanță între membri, ceea ce-i și motivant dar și destul de tricky pentru mine ca și coechipier: va fi sigur o cursă grea, cu o responsabilitate în plus.

Motivele mele pentru 7500. Cele ale lui Csaba sunt secrete. 🙂
Mai întâi a contat că sunt înscris la UTMB. Doream să nu rămân cu urmări fizice care să mă împiedice să mă antrenez după cursă. Oricum 7500 e o cursă dificilă mai ales din cauză că e greu alergabilă, iar coborârile sunt o provocare dacă ai pretenții la un rezultat bun dar fără stat pe tușă mai mult sau mai puțin timp, după cum ți-e foaita. Eu nu sunt totuși Zsolt ca să-mi permit. 🙂 Impresionant pentru mine a fost că a câștigat la 8500, văzând și aflând în cursă ce probleme are “Hamid” Balint.
M-am mirat că s-a înscris așa multă lume la 8500, era și lume cunoscută de mine, dar și competitori despre care nu știam nimic. Punând grosso modo 4h pentru bucla de Mălăiești, îmi dădea pentru o echipă medie un timp de la 26h în sus (cum o consideram și pe a noastră). Dacă puneam un timp la prima echipă de peste 20h, primul meu gând era să fac o echivalare 8500=UTMB. Adică cei care s-au înscris la 8500 s-au dus de fapt la un UTMB! Bine, exagerez, dar nu și dacă spun Istria 100 mile! Bine că a fost vreme bună!
De fapt anul acesta s-au bătut recordurile de participare la competiție, era o mare responsabilitate și un motiv în plus ca organizatorii să sufle și-n iaurt: cred că au fost mult la biserică în ultima vreme, n-au fost incidente. Mi s-a părut mai clară situația la vârf la 7500, eram convins că Blajiu și Pepi se vor înscrie aici și e un dezavantaj, dar puteam estima o poziție pentru noi – un loc 5, punând un X la locul 4 care putea răsări din echipele noi, dar cu mari șanse de un loc mai bun. N-au fost departe echipa de mixt de pe locul 1, nu-i cunosc, felicitări!
Am preferat să merg la o cursă cunoscută de mine ca traseu, ca nivel de efort, ca timp final estimat, așa că a fost încă un punct în favoarea 7500.
Singurul motiv “negativ” a fost că 7500 nu mai are categoria “master”. Acum, după cursă, mă mir că nu a fost premiere la 8500 la master, probabil nu a încheiat cursa nicio echipă. Chiar a fost cursă grea, “bătrânii” merg la sigur și nu riscă, dar nici încheieturile nu mai sunt ce-au fost.
Csaba a spus 7500 și gata. Am pus pe ceas o estimare de ritm la 20h final, dar cu specificația că nu cred să fiu în stare să scot sub 21h.

37205463_1963884730343772_2823530686009311232_o.jpg

37290138_1963893820342863_2322405257805561856_o.jpg 37225232_1963893793676199_6848309105610719232_o.jpg 37198250_1963893840342861_5834942968330452992_o.jpg

La Omu prima dată
Cursa.
Ne-am pregătit amănunțit. În primul rând contează însă motivația, să ai încredere în tine. Din păcate înainte cu o săptămână mi s-a întâmplat ceva și nu eram prea vesel. Mă tot monitorizam, la bike indoor chiar am ajuns la un maxim la VO2max, n-am mai avut atâta de când am trainerul, dar nu eram convins. O mică jenă tot durere e, cu cât mă gândeam mai mult parcă mă transformam într-un ipohondru apocaliptic, dacă există o astfel de specie. Reticența mea s-a cam observat, abia în ultima zi m-am mai liniștit.

Multă lume la start, așteptări mari, sigur se va începe tare, că așa e la noi: nu contează că-i 800m sau 90km. O strângere de mână și un schimb de priviri cu Csaba și ne plasăm și noi mai în față. Surprinzător însă, după primii kilometri vedem încă pe primii, nu suntem departe de Tilea&Blajiu care vor fi un reper bun pentru noi o vreme. Cum eram la grămadă – concurenți de la 7500 și 8500, singurul lucru important era să avem un ritm bun și să sperăm că acesta e suficient să ne mențină cât mai în față.

Până înapoi la Peștera nu sunt multe de spus. După prima buclă de vreo 30km nici nu contează o jumătate de oră, important e să o termini fresh, cu chef de fugă, ca după încălzire. Ce e important de menționat e că am scăpat de obsesia cu monitorizarea, m-am mai descărcat și eu povestind și cu Zsolt. Mă miram că mă tot intersectez cu ei, mergeau tot cu sincope, Hamid avea probleme. Și Zsolt se mira la rândul lui că e pe primul loc la 8500 (credeam eu și de fapt era pe locul 2, dar tot un loc excelent) deși erau nevoiți să se tot oprească. Hamid era lac de transpirație, mare ghinion!

Dar să nu uit, nu suntem la 8500 ci la 7500! Anul acesta nu știu ce a fost așa diferit, dar clar era mai altfel. La PC2 Poiana Stânii eram în spatele lui Pepi deși ei sunt foarte buni la coborâre. Am mai vorbit cu Csaba, să nu ne ambalăm, era prematur. Ei au dovedit de atâtea ori că pot un timp de sub 20h, noi nu. Să nu-i stimulăm intercalându-ne cu ei, altfel va fi situația mai încolo dacă vom mai putea decide. Decât cu 50m în față cu stres și chin, mai bine boem în spate. Apăi n-o avut ce face săracul Csaba, copăcel în ritmul meu. S-au și dus că nu i-am mai văzut. Mergeam totuși bine și noi.

Am ajuns împreună cu Zsolt și Balint la PC4 Intersecție Jepi, eram șocat. Ne-au depășit pe coborâre, dar eram fix în spatele lor. Foarte bine mergeau și echipa de mixt Kicking Omu. Eram cam a 6-a echipă din grămada 7500/8500. Neașteptat! Important era că suntem bine. Pfui, ce s-au dus! Incredibil ce urcă Accenture când se simt bine! Nici nu m-am uitat în clasament acum să văd ce timp au făcut față de noi, nu vreau să mă las de alergare. Ce să mai spun de primii de la 7500 – Silip cu Alin, Adelin cu Buliga – rachete.

P_20180713_123826.jpg

P_20180713_123757.jpg

De bunăvoie și nesilit de nimeni… la Omu – poză Adriana
La Peștera CP6
a fost timpul pentru primele mele concluzii. În primul rând mă bucuram că am scos un timp bun și Csaba era mulțumit. În timp ce ne mișcam repede cu echiparea pentru restul cursei, mă gândeam că Csaba urcă mai bine ca mine și răgaz puteam avea doar la coborâri sau drum întins. Mă cam încurcau bețele la alimentarea din mers, nu degeaba nu le-am luat la Istria 100 mile și Salomon UltraTrail Hungary. Dar aici sunt altfel de urcări și coborâri.
Și l-am văzut pe Adelin! Mie mi se părea că arată ok, dar abandonase, nu era bine cu stomacul. Am avut reținere să vorbesc cu el, mă gândeam ce rău ar fi fost să fiu eu în astfel de situație. La cât de stresat am fost în ultimele zile, parcă șuierase un glonț pe lângă capul meu, nu mai doream să mă întorc la gândurile negre. A, că tot am ajuns la gloanțe, cum se spune – bărbații tot povestesc de armată chiar dacă au făcut puțină vreme – numărul de concurs al nostru a fost 241 – numărul meu de pluton – batalionul 2, compania 4, plutonul 1 infanterie. Ne-a purtat noroc. I-am spus la Csaba atât: suntem pe locul 3 la general 7500! Cei din spate se pare că-s departe.

20180716_152620.jpg

37219841_1963894937009418_8084342337678868480_o.jpg

Tablou după poză cu măgar, în drum spre Omu
Prima dată la Omu
 CP 7 a mers bine, era și soare. Chiar dacă eram încărcați cu mâncare pentru restul buclelor, eram bine și optimiști amândoi, cu un ritm asemănător, nu ne încetineam unul pe altul. Ne-am întâlnit cu vițeluși, vaci și mulți, mulți măgăruși! Atâția n-am mai văzut demult laolaltă. Și mi s-a făcut cadou și o poză! Mulțumesc fotografei, am primit în pachetul de la premiere și un tablou frumos cu 2 măgari, unul cu bețe. 🙂 La Omu ne-a așteptat Adriana, soția lui Csaba, împreună cu fata mai mică. Foarte sufletistă, mulțumesc pentru tot! Ne-a încurajat mereu, s-a străduit tot timpul cât am fost împreună să ne transforme psihicul într-unul de superman, mult peste unul de învingător. Noroc că mă uitasem înainte acasă în oglindă. Tot locul 3 eram oficial, dar spunea lumea că Alin nu se simte bine. Au și mers foarte tare, motivația lor era să-și bată propriul timp de anul trecut – pe la 16h30min. Eu în lumea mea mă simțeam “nemuritor și rece”. Pepi și Blajiu se distanțaseră, urma o coborâre lungă pe Valea Cerbului unde diferența de timp se putea dubla dacă nu ne străduiam.
Pe urcare mi-am dat seama că uitasem să iau acumulatorul ca să încarc ceasul. A fost o greșeală care avea să ne influențeze, a trebuit să opresc înregistrarea la un moment dat ca să pot folosi ceasul în caz de rătăciri.

La CP8 Gura Diham am ajuns cu bine, coboram mulțumitor, cel mai important – mai bine decât cei din spate. Nu aveam probleme cu picioarele, eram în grafic cu timpul pentru 20h, aveam de unde pierde pe urcarea grea de Bucșoiu.

A urmat Prepeleacul CP9, care ca de obicei pare la capătul unui drum fără sfârșit, străbătând o mulțime de văi seci. La Poiana Izvoarelor n-a mai fost om ca anii trecuți și am făcut prima greșeală “la comun”, nu am luat apă. Știam că nu mai este apă până la Omu, dar parcă intervenise o relaxare și o mulțumire în atitudinea noastră, devenisem mai neglijenți. Se stricase puțin și vremea, apăruse ceața și ploua încetișor. Aici vremea pot spune că ne-a ajutat, altfel ne-am fi târât până la Omu.

La urcarea de Bucșoiu au apărut primele semne mai clare de slăbiciune. Csaba urca mai lent, lipsa lichidelor ne afecta pe amândoi. Drămuiam cum puteam ceea ce mai aveam. Ne-am întâlnit pe Bucșoiu cu Dani Florea și unul din Șeitani (iar am lapsus, scuze), ne-au mai încurajat. Pe ceas urcam cu 32min/km, eram lenți.

La Omu 2 CP10 am oprit ceasul. Cu ce ceață se lăsase și cu perspectivele de a face peste 21h era important să păstrăm bateria pentru situațiile mai dificile. Mai aveam 9% rezervă, parcursesem 56km, dar “maratonul” până la finish va fi greu. N-o să mai pot ști cum stăm ca timp, dar deja 20h era o utopie: eram doar cu 2 minute mai bine ca reperul de timp la CP10 și urma greul. Oare reușim 21h? Altfel spus: ne-a luat 12h să facem 56km, putem face 35km în 9h?

A urmat feblețea mea – coborârea de Ciubotea CP11: unul din misterele Bucegilor, coborârea la care faci un timp parcă ai fi pe urcare. Față de oamenii normali am scos un timp bun. Jos ne-am întâlnit și cu Alin, care abandonase. Silip plecase ca să aibă companie pe urmele echipei Sponser Master Team  Pepi&Blajiu care erau primii. Noi eram oficial pe locul 2 la general, cu echipa de mixt pe locul 3 la peste 30min în spate.

A durat ceva până la intrarea în Valea Gaura CP12. Iar eram la limită cu apa și mă țineam greu de Csaba. Simțeam o foame nebună și nu mai aveam chef nici de batoane, iar geluri în astfel de situații nu mănânc. Tare mult mi-a lipsit ceva pâine, nu luasem cu mine de la Peștera toate sandwichurile pregătite. Trebuia să încetinesc și să forțez astfel și pe Csaba să luăm apă. Am tot amânat oprirea până deasupra cascadei, nu departe de lanțuri, iar acolo deja era târziu – au fost peste 3h de la Ciubotea cu 1l de apă. Mă uit acum la timp și nu pare să fi pierdut așa mult pe urcarea spre Omu 3 față de anul trecut, dar acele 15min nu reflectă adevărul: eram terminat de foame și sete, mă simțeam gol pe dinăuntru și nu puteam mânca decât cu încetinitorul. În rest mă simțeam perfect. 🙂

Ca să fie totul mai mult ca perfect, din căldare spre Omu 3 după ce am trecut de hămăitul câinilor nu mai vedeam nimic, parcă se terminaseră și stâlpii indicatori. Aveam impresia că Csaba ține prea mult stânga și nu aveam chef deloc să fac urcare în plus. Să ajung pe la zona Hornuri ca să am de unde coborî… Am pornit ceasul în navigare, am avut baftă să prindem un pinten bun. Am și strigat, se vedeau frontale de la voluntari deasupra, patrulau să ajute concurenții. 500m au spus ei că mai e până la cabana Omu, apoi ne-am mai întâlnit cu concurenți care toți spuneau că mai sunt 200m. Inclusiv Adi Cosma 🙂 . Cei 200m parcă au durat o jumătate de oră, plus că nicicum nu reușeam să păstrăm poteca (care știam că-i lată) din cauza ceții. Nu-i invidiam deloc pe cei de la 8500. Adi de exemplu abia acum pornise să coboare spre Ciubotea (după Mălăiești) și era aproape ora 12 noaptea! Și pe Adi Crăciunescu l-am văzut, organizatorii opriseră pe concurenții de la 8500 să mai coboare spre Mălăiești și toți erau îndrumați să meargă spre Ciubotea – practic să treacă de la 8500 la 7500.

În sfârșit la Omu 3 CP13! Am primit liber de la Csaba să stăm până la ora 24 (era 23.30), oricum timpul deja ne ieșise din obiectiv. Am luat supă, mâncam o lingură apoi vreo 20 secunde întrebam stomacul: mai merge una? Am căpătat ritm și după două guri de cola deja parcă am fost alt om. Dar tot flamând… Am tot luat pâine de pe masă, păcat că n-am luat și cu mine. Cola am lăsat-o moștenire la oropsiții care vin după noi. Aveam să aflu că probabil și Balint a băut din cola mea, la a 4-a oară la Omu ajunseseră după ora 1 noaptea și nu se mai servea. Am plecat mai repede de ora 24, în timp ce stăteam s-a încărcat puțin și acumulatorul de la ceas – mulțumesc fetei care avea cablu și încărcător.

Faină coborârea de Guțanu la CP14! Niciodată nu-i la fel! Anul acesta nu s-a văzut nimic până foarte jos. Cea mai mare parte din traseul spre poiana Guțanu l-am făcut tot pe lângă poteci, după track. La Guțanu voluntari dormeau duși, degeaba am strigat. I-am împuns cu bețele! 🙂 Pepi&Blajiu aveau mult timp înainte, era 2 noaptea, când e somnul mai dulce. Scuze și mulțumesc pentru pâine! Ne-au întrebat când vin următorii, așa a trebuit să ne uităm în sus după frontale. I s-a părut la Csaba că vede ceva și am estimat vreo 30min, mai pot dormi încă. Noi am întins-o, ce mult face motivația! Chiar am mers bine în continuare, la Șaua Strunga am bătut civilizați la ușă și am așteptat să ne scrie numărul.

20180716_152337.jpg
37218038_1749271978442037_3412466303967952896_o.jpg
20180716_152231.jpg

La ora 4 dimineața, după 22h07min am ajuns la finish, pe locul 2 la general. Cum se spune, peste ani va rămâne doar rezultatul, nu și conjunctura. Eu sunt extrem de mulțumit, chiar dacă timpul obținut e ușor sub cel de anul trecut. Am alergat mult într-un ritm care-mi convine alături de Csaba, dacă eram mai puțin grăbit și mai liniștit era și mai bine. Au abandonat mulți concurenți buni, au avut ținte înalte. Altfel de fapt nici nu poți ajunge sus. E problema fiecăruia cât de hard vrea să-și trăiască cursa câtă vreme nu dă de lucru la salvamontiști, organizatori etc.

Screenshot_20180712-155956.jpg

Entuziasm după finish – poză Adriana
Pentru mine ediția a X-a a Marathon 7500 a fost de nota 10. Mulțumesc foarte mult Csaba pentru companie! Au fost perioade lungi cu alergare fără reținere, dar și cu urcări la limită. A fost fain! Felicitări concurenților pentru că și-au împins limitele, sunt convins că după o zi sau două uită că a fost greu și anul viitor ne întâlnim iar! Bravo Pepi&Blajiu pentru locul 1 la 7500, bravo Zsolt&Balint pentru locul 1 la 8500! Și bravo Vio&Katharina pentru locul 1 la 3200! Multă lume bună la Marathon 7500, nu pot să-i enumăr pe toți și dacă spun că Ingrid, Zincă, Țale au luat locul 1 nu-i ceva ieșit din comun! O surpriză plăcută, alături de mixtul de la 7500, a fost și echipa Cipri cu Serghei, noi cu ei ne luptam la distanță! Nu m-aș fi gândit! 🙂

Felicitări organizatorilor, voluntarilor! Pot spune deja mulțumesc pentru poze! Eu sper să rămână și cursa de 7500. Normal că dacă nu-i încotro ne-om înscrie și la 8500, dar deja 8500 e altă categorie chiar dacă procentual 1000m în plus diferență de nivel adăugată la 7500m nu pare mult, contează însă mai mult timpul de finish pentru comparațiile cu alte curse. Anul trecut am fost la Pirin Ultra în Bulgaria și la fel am spus că nu-i o cursă obișnuită și se pare că anul acesta schimbă din traseu. Și 7500, și 8500, și Pirin nu sunt curse alergabile ca altele cu cifre mai impresionante. A, domeniul marathon8500.ro încă nu-i luat. 🙂

Jul 022018
 



Luna iunie din acest an a fost mai deosebită faţă de anii trecuţi. Cresc copiii, brusc sfârşitul de an şcolar devine mai important ca şi cel calendaristic. Deşi eram înscris la maratonul Roşia Montană … mi-am zis că mai sunt ani. Am ales Get fit with Garmin , un concurs “3 în 1”, unde am putut participa cu toată familia… sau cel puţin aşa a fost planul iniţial. În plus m-am bucurat să văd că sunt implicaţi în eveniment prieteni de la CAR Universitar Cluj şi Clujul Pedalează. E fain să existe colaborare între firme şi cluburi, mai ales din acelaşi oraş, nu este prima dată când văd acest lucru – e normal.

Am făcut înscrieri la foc automat la cele trei probe competiţionale (au mai fost ateliere de yoga, body fit şi nutriţie): alergare cu obstacole şi MTB pentru mine, alergare cu obstacole family pentru perechile Tudor şi Diana, Andreea şi cu mine. Nu mă întrebaţi pe ce criterii s-au făcut perechile, nu eu am hotărât, am o vagă impresie că există un algoritm la mijloc – o înţelegere între copii.

M-am bucurat să fiu considerat “ambasador sportiv al probei Family din cadrul Get Fit with Garmin 2018”, am şi scris câteva cuvinte motivaţionale (ok, nu pot să spun doar “câteva”, au mai “plivit” şi ei) – un link .

Desfăşurarea competiţiei

Cumva m-am simţit ca D’Artagnan când a trebuit să confirme că i-a provocat la duel pe cei trei muşchetari … pe rând: particip la toate probele, dacă rezist (fără haştag) de la una la alta. Între timp Andreea a considerat că proba ei de obstacole – Capacitatea – a fost destul de epuizantă şi mi-a dat astfel un răgaz mai mare între alergare şi MTB, pe care l-am petrecut ca spectator la family.

start obstacole.jpgcauciucuri.jpg

folie1.jpg

A fost prima oară când am participat la o probă de alergare cu obstacole. Ştiam la ce pot să mă aştept, noroc că acest concurs a fost mai mult de popularizare, de iniţiere. Am avut de făcut două ture în jurul hotelului Belvedere, solicitante fizic, cu urcări şi coborâri bruşte ce includeau trepte. Partea de obstacole a fost reprezentată, în ordine, de o echilibristică pe banci cum vezi în sălile de sport, de sărit printre cauciucuri de maşină, de un topogan cu apă – folie întinsă pe pământ udată cu apă – mai am şi acum urme şi, la sfârşit, am sărit garduri. Primii concurenţi au dispărut rapid din peisaj, că pur şi simplu am uitat de ei. Mi-am adus aminte de ei abia după ce am văzut clasamentul 🙂 . A fost un loc 9 pentru mine, rezonabil.

family.jpg

A urmat deci proba family – o tură pe acelaşi traseu, reprezentanţii familiei mele au rămas doar Tudor şi Diana. Foarte bine a mers Tudor – locul 1 la categoria lui şi 4 la general.

bike.jpgbike1.jpg

A venit apoi ploaia, numai bine că urma MTB-ul. Traseul însă nu a apucat să se îmbibe prea tare cu apă şi să devină periculos. S-a putut da startul cu o uşoară întârziere. Simpatică şi proba aceasta – 5 ture, dar obstacolele au fost înlăturate şi porţiunea cu topoganul scoasă. M-am simţit bine, iar după ambuteiajul de la început am mers tot mai bine. Din păcate m-a depăşit Vlad Sabău şi am fost nevoit să mă opresc după 4 ture din cele 5, pe când să-l înhaţ pe Călin Drule. 🙂 Parcă mai uşor e fără obstacole, am încheiat pe locul 7, la câteva secunde de Călin.

La final

Dacă tot a fost vorba despre familie şi sport, nu pot să nu menţionez că la MTB şi family a participat şi sora mea. La MTB a fost prima (ar fi trebuit să particip cu ea la 4 Munţi ca acum 2 ani – echipa Vezentanii – dar s-a amânat concursul), iar la family pe locul 3 la categoria celor mici. Bravo lor!
Mulţumesc pentru poze, pentru atmosferă. Mă bucur că am rămas la Cluj. Mulţumesc organizatorilor că m-au ales ambasador la family la acest concurs, sper că nu i-am dezamăgit.

Jun 212018
 

În weekend, pentru ca Bike 4 Mountains a fost amânat, am luat decizia să plec totuşi la un concurs la care mi-a plăcut să particip şi anul trecut.

Atunci am fost la Tour de Tur – proba de MTB. A fost un concurs declarat şi cu o tentă de orientare, nefiind marcat decât sporadic. Evident că m-am rătăcit niţel, dar a fost fain, am tot strâns la cartonaşe – cele care arătau că am fost pe la toate punctele de control.

Am avut noroc atunci că am fost cu nişte prieteni de la EKE şi ne-am cazat la pensiunea – fermă Kentaur – aproape de graniţa cu Ungaria, la ceva distanţă de lacul Mujdeni, dar a meritat.

Acum, deşi am reuşit să vin cu Tudor, fiind pe ultima sută de metri, ne-am cazat chiar la motelul de lângă lac şi a fost gălăgie, mai bine stăteam la cort.

Am ales să particip la proba de alergare din 2 motive: a fost prima ediţie cu posibilitatea aceasta şi vremea a fost schimbătoare – nu degeaba se reprogramase 4 Munţi.

Am pus mai jos câteva poze de la startul probelor de maraton şi race – MTB, care au precedat startul alergării. De data aceasta toate probele – MTB şi alergare au fost clar de tip concurs, nu au fost doar o modalitate de a populariza rezervaţia râului Tur, cu un marcaj aproximativ.

34779984_10215705825423686_9027257134265401344_o.jpg 35082727_10215705896585465_152361070017642496_o.jpg 35026259_10215705823303633_9134092242435178496_o.jpg 35026230_10215705822343609_5782887895983456256_o.jpg 34985230_10215705824583665_7520684320244105216_o.jpg 34880162_10215705821263582_808994666870472704_o.jpg 34877106_10215705840864072_7374654560301744128_o.jpg 35189852_10215705841064077_7428223836253847552_o.jpg

Despre concursul meu ce să spun: m-am străduit, am avut un puls mediu de 165bpm (putea fi şi mai mare dacă nu încetineam să mă mai orientez – am alergat o mare parte din traseu practic singur), am şi luat-o greşit împreună cu alţii la un moment dat. La un semi nu prea mai ai şanse să revii dacă ai făcut 1km în plus, din care jumătate pe urcare (5min30sec m-a costat neatenţia). 

După prima rătăcire a trebuit să încerc să recuperez, să urc cât am putut de tare, am depăşit din nou pe unii concurenţi, am fost ajutat de “grupul meu” să n-o iau razna din nou, mulţumesc şi lui Ghiţă Negru. Am ajuns singur şi … m-am acomodat cu benzile de marcare, privind când era cazul şi trackul de pe ceas.

Am încheiat pe locul 6 general dar pe locul 4 la categorie, la câteva secunde de locul 3 – 2h22min, 24km (în loc de 22km sau 23km cât ar fi trebuit), 816m diferenţă de nivel. Cred că am avut şi cartonaşe în plus (sau alţii dinaintea mea în minus) – au fost cam surprinse fetele care le verificau 🙂 .

strava flyby Tur.JPG
35098060_10215705943826646_7395576295188332544_o.jpg

Linkul la Strava (şi cei câţiva care şi-au postat cursa)…

Felicitări concurenţilor de la toate probele, au fost trasee interesante şi solicitante. N-am prea apucat să văd mare lucru din peisaje, prea aveam ochii ca de melc. Felicitări organizatorilor, mulţumesc voluntarilor! Şi … bravo sorei mele pentru timpul de 4h30min la maratonul de MTB – locul 1 la fete (de fapt şi singura la proba lungă de 65km).

35123864_10215705850944324_8061145601565261824_o.jpg 34727799_10215705821383585_118012215096770560_o.jpg 34984748_10215705837223981_3796490964969717760_o.jpg 35076808_10215705848904273_5832522655474909184_o.jpg 34860800_10215705828383760_8217518626303901696_o.jpg 35134085_10215705826623716_5365343635166461952_n.jpg 34984836_10215705849544289_8519359448873959424_o.jpg 35225725_10215705850424311_4577812414522720256_o.jpg 35267359_10215705848704268_2858812188783542272_o.jpg 35086718_10215705850304308_3112253553175953408_o.jpg 34962634_10215705832943874_6188289597059891200_o.jpg 35052170_10215705834103903_6820441115821342720_o.jpg 35049243_10215705822463612_5919880739792355328_o.jpg 35102489_10215705824463662_8835617716447477760_o.jpg

După concurs am dorit să văd împreună cu Tudor ce înseamnă cimitir “vesel” de la Săpânţa. De fapt, în afară de culorile vii cu care sunt vopsite frumos încrustatele cruci, cuvintele descriu pe scurt vieţile persoanelor mai dragi sau nu care s-au stins în acele locuri. E o tradiţie mai deosebită, parcă mai optimistă, care consideră moartea ceva natural, punând accentul pe învăţămintele vieţilor apuse, pe realizările şi moştenirile oamenilor. Poţi să intri în contact astfel cu istoria locului, cu ocupaţiile localnicilor şi să-ţi imaginezi cum te-ai comporta şi ce ar trebui să faci ca să ai o viaţă frumoasă, realizată, să fii un exemplu pentru urmaşi. Parcă mai mult aici se vede însemnătatea expresiei “verba volant, scripta manent”. Şi tot aşa se poate spune că ceea ce rămâne după un om sunt câteva lucruri simple care contează, sistemul de valori e clar.

Am pozat câteva necroloage.

Cum era timpul şi pentru masă, am ales plăcinta maramureşeană şi n-am regretat. În combinaţie cu vizionarea setului 2 de la meciul Halep – Stephens a fost chiar o reîncărcare perfectă a bateriilor pentru drumul în serpentine ce urma, pe la Cavnic şi Lăpuş. Rezultatul final l-am aflat live prin telefon.

Să ne revedem cu bine!

Jun 032018
 

Între primele mele”keyframe-uri” de anul acesta Istria 100 mile, Salomon UltraTrail Hungary şi Bike 4 Mountains care urmează am continuat să aleg activităţi de timp liber mai deosebite, care mi-au plăcut anii precedenţi, dar pe linia povestită în Un început de an mai neobişnuit – din postură diferită de cea de concurent sau … participare la tură şi nu concurs.

Aşa pot încadra prezenţa la Tura memorială Jókai Mór – MTB şi Maraton Apuseni family.
La tura memorială am participat pentru a doua oară, şi acum tot la MTB şi tot împreună cu prietenul meu Zsolt L. Am considerat că trebuie să fac ceva şi în vederea concursului Bike 4 Mountains având în vedere că mai tot timpul m-am antrenat la alergare.
La Maraton Apuseni, deşi s-a introdus şi proba de ultra care mă tenta, era prea devreme după concursul din Ungaria ca să-mi revin la un nivel normal şi am ales să revin la family după mulţi ani, ultima dată participând ca şi concurent cu copiii în 2013, la a doua ediţie family. În rest, în 2012 am fost organizator (eu am introdus proba family la Maraton Apuseni, aflat la a doua ediţie) şi din 2014 am participat ca şi concurent la proba de maraton.

1. Tura memorială Jókai Mór – MTB – 12 mai
2. Evenimentul Maraton Apuseni family – 26 mai

 1.
Tura memorială Jókai Mór – MTB a fost şi în acest an un eveniment gândit pentru toată lumea, de la cei mici la cei mari, de la plimbăreţi sau cicloturişti la cei cu veleităţi sportive şi competitive. Au fost ture organizate pentru tracking/alergare şi pentru MTB cu distanţe şi dificultăţi diferite, de la 10k la 75km.

DSCN0934.JPG

DSCN0935.JPG DSCN0936.JPG DSCN0937.JPG DSCN0939.JPG DSCN0938.JPG DSCN0949.JPG DSCN0943.JPG DSCN0948.JPG DSCN0946.JPG DSCN0945.JPG DSCN0944.JPG

Multă lume ca de obicei, mulţi copii, o atmosferă faină la care au contribuit foarte mult organizatorii şi voluntarii – mai ales gospodinele voluntare. Aşa a fost şi anul trecut. La turele organizate de EKE nu sunt puncte de alimentare cum sunt eu obişnuit la concursuri, cu izotonic, cu batoane, fructe etc, aici sunt produse de casă, “de la ţară”, în care intră zacusca, dulceţurile, magiunul peste care tronează sute de felii de pâine cu untură şi ceapă. Ca băutură principală e apa, dar cine doreşte mai poate servi ceai. Se poate completa “meniul” oricând cu ce cumperi la magazinele săteşti care sunt deschise sigur cu această ocazie. Marea majoritate participă cu prietenii, în grup, aşa că e un bun prilej de socializare, de distracţie. În glumă am pus şi eu o poză cu “apa de izvor” pe care am luat-o în cursa mea cu Zsolt.

DSCN0940.JPGDSCN0942.JPG

DSCN0950.JPG DSCN0952.JPG DSCN0933.JPG

Noi am ales ca şi anul trecut (când ne rătăcisem) tot tura cea mai grea – traseul numit N, pe ruta Cluj – Adrenalin Park – BR – Tureni – Sănduleşti – intrare Cheile Turzii – Curmătura – Cheile Borzeştilor – Moldoveneşti – Pietroasa – Piatra Secuiului – Colteşti – Râmetea. Am apreciat că organizatorii au avut grijă să străbată traseele înainte, deşi erau multe variante propuse, iar în cazul Cheilor Borzeştilor au curăţat pe coborâre poteca. Traseul nostru de acum pe Strava

DSCN0953.JPGDSCN0954.JPG

DSCN0955.JPG

Pentru că ziua următoare, duminică, trebuia să fiu la serviciu n-am putut să stau mult la Râmetea şi am pornit încetişor spre casă pe un traseu mai uşor şi mai rapid.

Top

 2.
Evenimentul Maraton Apuseni family am avut ocazia să-l văd anul acesta mai de aproape şi de asemenea am putut aprecia mai bine munca depusă de colegii de la CAR Universitar în organizarea basecampului. Eu consider că acest maraton a ajuns să fie unul dintre cele mai bine organizate concursuri, nu numai din ţară. Bravo alor noştri, le mulţumesc şi din postura de participant. Sunt oameni care an de an vin ca voluntari la punctele de control, la basecamp, unii sunt “în anonimat”, nu-i ştiu decât prietenii şi organizatorii.

Anul acesta noutăţile mari cu care a venit Maraton Apuseni au fost proba de ultra şi înscrierea probelor de ultra şi maraton la ITRA. E o mare responsabilitate, un mare pas înainte din punct de vedere competiţional. Eu sper că participanţii la ultra au apreciat pozitiv traseul, e posibil să apară îmbunătăţiri de anul viitor, poate legate şi de încadrarea probei la 5 puncte ITRA, nu 4 ca acum. Asta ar însemna lungime mai mare şi diferenţă de nivel crescută. Momentan n-au apărut clasamentele la ITRA, dar nu e motiv de îngrijorare, nici la Salomon Ultra-Trail Hungary încă n-au apărut, deşi s-a desfăşurat cu o săptămână înainte.

20180526_101341_HDR.jpgDSCN1040.JPG

DSCN1039.JPG DSCN1038.JPG DSCN1035.JPG DSCN1042.JPG

Cum mă simt eu legat mai mult de proba family, rândurile următoare se vor adresa acestei probe.
Ca de obicei am fost să marchez traseul cu zile înainte, dar micile panouri cu imagini vesele au fost pregătite şi puse de voluntari. Traseul de family e unul dintre cele mai dificile pentru copii, având 3,2 km şi 150m diferenţă de nivel.

Ce am remarcat în mod deosebit este că proba family, mai precis evenimentul family, nu se limitează acum numai la concursul în sine. Copiii au putut să folosească hamacele, să se caţere pe un panou artificial, să participe la un treasure hunt în păduricea de lângă Skiland, au mai fost şi alte ateliere gândite pentru ei. Andreea mea s-a lăsat pictată şi a fost încurajată să ajute şi ea la pictarea micuţilor, având o înclinare artistică.

20180526_135827_HDR.jpg20180526_140232_HDR.jpg

20180526_140254.jpg

Proba family transformată în evenimentul family am putut-o aprecia în transformarea ei pozitivă de-a lungul anilor. Am mai scris şi în 2016 despre evoluţie, mai există şi acum poze şi filmare de la prima ediţie – 2012 când au participat o mână de copii şi părinţi – site-ul de atunci mai există pe platforma blogspot,  cum sunt eu ordonat există şi clasamentele 🙂 ,  se vede creşterea evenimentului, acum participând aproape 300 de familii. Atunci am insistat ca toţi copiii să fie prezenţi pe şi lângă podium, în fond contează mai mult atitudinea, participarea, nu rezultatul. Pun o poză din 2012 cu startul de atunci drept mărturie… Încă nu am poză de la startul de anul acesta, pentru comparaţie.

DSC_0001.jpg

remember 2012

Copiii mei au participat în fiecare an şi acum s-au bucurat că îi pot însoţi. Cu atât mai fericit am fost eu că le-am fost alături. Nu mă puteam împărţi să fiu cu amândoi deodată, aşa că până sus la Plopiş am alergat cu Tudor (el având o concurenţă mai tare cu băieţii) şi apoi am continuat cu Andreea până la finish. Tudor a încheiat pe locul 5 la general şi tot  locul 5 la categorie, iar Andreea pe locul 1 la fete.

MA family cu Tudor.jpg33575955_10214433050394618_3158706240117276672_o.jpg

Foarte buni alergători sunt copiii, pun şi mult suflet, dau totul. Bravo lor! Traseul meu pe Strava

Să ne vedem cu bine, pentru mine urmează acum 4 Munţi, unde voi participa în echipă cu sora mea, ca şi acum 2 ani.

Top

May 282018
 

UTH 2018

UTH 2018

Prezenţa la UTH (Salomon Ultra-Trail Hungary) a fost ceva deosebit pentru mine. Aşa cum am mai spus, anul trecut – participând la Pirin Ultra, am avut şansa să fiu unul din cei trei norocoşi care au fost aleşi să participăm la UTH din postura de VIP la proba de 112km şi 4200+ diferenţă de nivel. Într-un fel chiar meritam, mă autodepăşisem şi încheiasem Pirin Ultra pe locul 5 la general, alături de prietenul meu Mihai Şerban.

UTH VIP descriere.JPGVIP.png

UTH poza 1.JPG

UTH poza 2.JPG

A fost al doilea meu concurs de alergare din Ungaria, după Spuri Balaton Szupermaraton din 2015 , dar primul de trail-running. Startul şi finish-ul la UTH a fost în Szentendre, un foarte frumos orăşel de la marginea Budapestei, situat pe malul nordic al Dunării.

Pregătiri
Am ajuns să fiu foarte calculat în pregătirea unui concurs, mai ales dacă este de ultra. Asta pentru că încetul cu încetul trebuie să-mi drămuiesc cu tot mai mare atenţie efortul meu din concurs şi din afara concursului, scăzându-mi simţitor (până şi eu am remarcat) cu vârsta capacitatea de recuperare şi de efort. Îmi aduc aminte că acum doi ani, după ce participasem cu sora mea în echipă la concursul de MTB pe etape 4 Munţi, la câteva zile distanţă m-am dus la X-Man Oradea – triatlonul de tip ironman, unde am scos un timp aproximativ de 14h, mai slab cu aproape 2h decât înainte. M-am străduit atunci, dar pur şi simplu corpul lucra cu altă viteză şi atunci l-am lăsat să funcţioneze cum vrea şi am avut timp să meditez ce voi face în continuare. Semne am avut şi înainte, dar aici nu m-am mai putut păcăli.

Am început deci să ţin cont de tapering şi alte noţiuni peste care săream în beletristica mea de concurs, să încerc să-mi folosesc cunoştintele şi experienţa căpătate nu numai la trail-running, orice mă putea ajuta să-mi conserv energia şi să mă motiveze.

0031.jpg0030.jpg

0028.jpg 0027.jpg 0022.jpg 0026.jpg 0023.jpg 0029.jpg 0014.jpg 0017.jpg 0005.jpg 0004.jpg 0011.jpg 0002.jpg 0001.jpg 0003.jpg 0012.jpg 0016.jpg

Primul pas a fost să ajung măcar cu o zi înainte, prilej pe care l-am folosit şi să vizitez Szentendre. Mi-am pus un MTB cu mine şi am avut vreme chiar să parcurg, înainte de concursul care începea sâmbătă la miezul nopţii, primii 5km (ieşirea din oraş) şi ultimii 6,5 (din PA Skanzen). Fiind cu MTB-ul am reuşit să traversez uşor şi să ajung de la porţiunea de start la cea de finish – Skanzen, luând-o pe drumuri de ţară şi păstrând direcţia. Chiar a fost important să fac acea explorare, am bâjbâit atunci traseul mai ales prin orăşel (nefiind încă marcat, dar şi marcajul nu ajută mult în condiţiile unei localităţi pline de viaţă şi colorată vesel) şi, cum s-a dovedit în cursă – bateria de la ceas mi se descărcase pe ultimii 19km de nu mai ştiam nici cât e ora, mă şi rătăcisem puţin împreună cu alţii, eram şi epuizat de foame – am simţit un confort deosebit, am primit forţe proaspete când am ajuns pe porţiunea cunoscută şi, ca şi calul care simte apropierea grajdului, am fugit foarte bine, chiar scoţând un timp comparabil cu primii alergători.

32949001_10209742812006221_8891001135045804032_o.jpg32926292_10215538572202460_8663276832230998016_o.jpg

Mi-am ridicat kitul, m-am bucurat că am primit un număr frumos – 200, m-am şi întânit cu Vlad Crişan, care participa şi el la cursa lungă. Am auzit şi voci feminine prin oraş care vorbeau româneşte, dar pe concurenţii români de la celelalte probe nu-i cunoşteam.

Merită să pomenesc aici un episod mai simpatic de la înscriere. Chiar pe loc nu mi-am dat seama, ulterior însă am interpretat pozitiv. Dau buletinul domnişoarei/doamnei şi ea îmi caută plicul de înscriere în cutii. Erau toate numerele în ordine, nu aveam tratament special ca VIP. Nici nu era cazul… Extrage un plic, se uită dânsa la buletin, iar caută, iar găseşte… Trec câteva minute. Mai vine o domnişoară să mă întrebe dacă-s “liber”, îi spun că-s cu prietena ei care tot sapă în dosare. În sfârşit apare cu plicul şi mă întreabă dacă e adevărat ce scrie acolo. Mă uit mirat la numele meu scris corect, nelămurirea ei era legată de vârstă. Pe plic scria data naşterii. Da, doamnă, e corect, ’69! Mă simt şi acum tânăr… 🙂

Ca să închei cu explorarea împrejurimilor, cu locurile pe unde se va desfăşura concursul, pun mai jos şi ce am scris pe FB despre ce am făcut după concurs, luni.

“Dupa plimbarea prin Szentendre din ziua 1, recunoasterea de traseu la UTH (parte finala in special) din ziua 2 si concursul din ziua 3, pentru ziua 4 a ramas sa vad si eu un mic muzeu – cel al martipanului si biserica ordodoxa sarba.

0025.jpg0024.jpg

0025.jpg 0026.jpg 0027.jpg 0016.jpg 0014.jpg 0028.jpg 0022.jpg

De ce fix muzeul martipanului din multitudinea de muzee din Szentendre? Poate pentru ca e ceva ce se si mananca. Am si luat o ciocolata pentru acasa, din a 4-a incercare am reusit sa iau fara alcool…

La muzeul – biserica era in schimb inchis. Asta este, luni pentru unguri e ca duminica pentru noi – cam toate inchise. Ceva – ceva m-am lamurit si cu prezenta acestei biserici in Szentendre: in urma emigrarii sarbilor in imperiul habsburgic datorita otomanilor. Interesant este si faptul ca biserica ortodoxa sarbeasca este autocefala, fiind pe locul 6 ca importanta in cadrul bisericilor ortodoxe. https://ro.wikipedia.org/…/Biserica_Ortodox%C4%83_S%C3%A2rb…

0001.jpg0003.jpg

0002.jpg 0005.jpg 0004.jpg

Pun la inceput poze cu Dunarea la Szentendre, ca poate se lipeste ceva si de Somes si Cluj.”

“Dupa-amiaza – o plimbare de 50km cu MTB-ul pe la cateva puncte de alimentare de la UTH – Visegrad, Pap-ret, Skanzen.

0001.jpg0005.jpg

0009.jpg 0010.jpg 0007.jpg 0006.jpg 0003.jpg 0004.jpg 0002.jpg

Pare mai normal sa urci dealurile pe asfalt… Plin de piste de biciclete, se circula cu bicicletele si pe drum si pe langa drum, si pe trotuar, Nu se supara nimeni, e o stare normala. Cred ca nu exista om acolo care sa nu fi folosit macar o data-n viata bicicleta. Pe traseul pe langa Dunare am intalnit sute de biciclisti (nu-i exagerare), de la copii care abia umbla la batrani. Si indicatoarele cu semn de bicicleta sunt cele mai numeroase.
M-a impresionat si organizarea traseelor (drumetie, bicicleta) cu indicatoare, cu puncte explicative. E alta lume.
Traseul: https://www.strava.com/activities/1587310174/overview “

Planul
I-am înnebunit eu pe oameni şi la Seminarul “Care îţi sunt limitele” cu ITRA. În fond e un criteriu de performanţă care se vrea obiectiv, iar pentru mine un instrument de estimare a posibilităţilor mele, astfel încât să fiu mulţumit sau nu de un rezultat. Pentru cei buni e simplu – să fie pe podium, pentru unul ca mine care pentru a putea merge bine îi trebuie motivaţie şi motivaţia e mai greu de găsit, ITRA e ok.

Aşa încât mi-am pus pe ceas trackul cu un timp de 15h19min – timpul unui concurent de anul trecut Biriki Attila. În dreptul lui scrie că acel rezultat a fost echivalentul a 610 ITRA. Eu acum am la general 612 ITRA, dar în ultima vreme am participat mai mult la curse lungi de 170km – XXL cum sunt codificate ITRA, iar UTH la 112km e XL. Pentru XXL am ajuns să obţin performanţe uşor peste 620 ITRA, dar pentru XL stau mai prost – 530 ITRA. Explicaţiile momentan sunt pe două direcţii: majoritatea curselor la care am participat la XL sunt pe echipe, mai precis Marathon 7500, care clar nu reflectă fix potenţialul unui om;  TDS e de asemenea XL, dar a fost acum 3 ani şi a fost din primele mele curse lungi; un lucru care s-ar putea să conteze şi a fost pricină de emoţii pentru mine – pace-ul mediu diferit la XXL şi XL. Pentru XXL la 610 ITRA sau peste trebuie un pace mediu de 9min+ pe km, iar la XL trebuie un ritm cam cu un minut mai rapid – pe la 8min/km. Pot sau nu pot? Scriptele arată că ar trebui să pot. Şi când te gândeşti că unii consideră că un pace mediu de 8min/km nu e alergare! 🙂 Eu consider că trebuie să fii alergător bun! Atâta că nu alergi la puls maxim sau n-ar trebui…

Odată stabilit ritmul pe care trebuie să-l am, mi-am îndreptat atenţia la alte elemente ajutătoare.
M-am uitat în lista concurenţilor, n-am văzut pe nimeni cunoscut care să fie “compatibil” cu mine. Şi, ca de obicei în astfel de situaţii, atenţia mea se îndreaptă spre sexul frumos, mai uşor de urmărit şi cu o prezenţă mai rară la cursele lungi. Din păcate acest reper nu mi-a folosit, UTH este o cursă cu număr limitat de participanţi – 200, eu am pornit destul de tare (neştiind să mă calibrez exact ca ritm), din lista de fete de exemplu Makai Viktória a lipsit  – am văzut pe urmă că motivul a fost S24H (europeanul de şosea ultra 24H ţinut la Timişoara, unde Viktória a reprezentat Ungaria – locul 5 echipe feminin – şi încă foarte bine – locul 13 individual – 214,5km – puţin înainte de prima noastră fată – Mara Guler – felicitări alor noştri – fete şi băieţi – aflaţi la prima participare la un asemenea eveniment).
În rest, doar lucruri clasice, care măcar să nu mă întârzie dacă nu mă pot ajuta: două frontale în loc de una şi baterii rezervă, sandwichuri cu caş, brânză, salam la punctele cu bagaj de schimb (două aici), fără beţe, pregătit sufleteşte pentru un Făget mai lung cu up-down-uri mai dure. Nu degeaba ungurii le spun munţi la “dealurile” din nordul Budapestei! Chiar au atribute de munţi, cu poteci lungi pe linii de nivel cu prăpăstii într-o parte, cu părţi abrupte mai stâncoase, cu urcări dintr-o bucată de sute de metri diferenţă de nivel, deşi au maxim 700m altitudine. Explicaţia e că acele dealuri parcă pornesc toate de la nivelul Dunării şi ajung la 700, nu ca-n Făget unde urcările pornesc de la 350m. Sunt tehnice şi pentru MTB.
Fizic eram “ok cu emoţii”, reuşisem să-mi revin dupa Istria 100 mile de unde rămăsesem cu uşoară durere la un inghinal, speram să nu recidiveze şi pentru asta în primul rând trebuia să fiu cu grijă la primii kilometri până mă încălzesc. Eram poate singurul la 112km cu pantaloni lungi deşi se anunţau călduri mari (aşa mi-am tradus eu SMS-ul primit de la organizatori “o zi cu temperaturi normale pentru această perioadă”), nu doream şocuri termice noaptea.

33365468_1991928174390151_5001173950844108800_o.jpg33223742_1991856064397362_1967722224232169472_o.jpg

33079101_1991849831064652_6258461030439976960_o.jpg 33196284_1991945927721709_2582132538763902976_o.jpg 33322436_1992467417669560_8462495761207132160_o.jpg

Cursa
Am început bine, la primele puncte chiar m-am întâlnit cu Vlad, care eram sigur că aleargă repede la început, ca toţi tinerii. La start m-am întâlnit cu un băiat care mă cunoştea, fusesem vecini în Gheorgheni, acum stătea în Budapesta – Petrov Iván. Nu figura în lista de români. Era triatlonist bun, mai bun ca mine – de 10 – 11 ore la ironman, spera la un rezultat de 13h. Eu nu eram aşa optimist, nici pentru el (nu mai alergase aşa distanţă la trail), nici pentru mine. El a pornit tare, cu primul grup, eu am rămas în al doilea, cel de urmăritori, ştiam că primii nu erau normali – erau şi cu 800 ITRA.

Şi la start am avut parte de un episod simpatic. Am intrat primul la controlul de echipament obligatoriu şi, fiind şi străin, speakerul m-a reperat şi m-a întrebat de ce intru aşa repede în zona de start, cu 45min înainte. I-am răspuns că la UTMB am fost cu 2h înainte şi abia mi-am găsit un loc acceptabil la 100m de poartă, fiind în primii 500. 🙂 Mda, cred că eu sunt rău de gură … nativ, fără efort, mai mult – trebuie să fac eforturi să fiu amabil şi cum eram concentrat la altceva mi-a scăpat observaţia.

Să revin… Ştiam traseul, primii km, o porţiune care şerpuia la început pe lângă un pârâiaş, fiind şi pistă de biciclete. Deja într-un km sau doi grupul fruntaş de vreo 10 alergători s-a distanţat, eu începusem să mă chinui să mă ţin de al doilea (eram tot vreo 10) şi speram să vină cât mai repede urcările mai consistente, să mai pună oamenii frână. Încetul cu încetul s-a reglat situaţia şi am început să avansez. Mă obişnuisem cu marcajele reflectorizante, mă aşteptam să fie multe schimbări de direcţie pentru că traseul sigur era circulat, trecea prin zone locuite, nu era sălbăticia de la munte, drumurile de ţară şi potecile se întretăiau des cu altele. Eram atent, mă ajuta prezenţa concurenţilor din faţă şi, când ne-am mai rărit, nefiind decât o mână de oameni, mi-a fost mai greu şi-mi consultam des ceasul să văd dacă-s pe track. Aşa am obsevat că era setat “gesture” pe on şi ecranul ceasului mai merau era aprins, doar la trail cu mâinile mereu făceam ceva. Acesta a fost şi motivul pentru care nu m-a ţinut bateria până la final, iar la punctul 2 de schimb bagaje de la km64 – Lepence – am greşit şi nu l-am pus la încărcat – aveam şi un timp bun şi mă grăbeam.

A fost o zonă în care am bâjbâit, erau mulţi copaci căzuţi, tăiaţi, dar m-am descurcat se pare binişor, chiar am mai ajuns pe cineva. Doar acolo am văzut stilul masacru în pădure cum e frecvent la noi. Cred totuşi că a fost excepţie, poate au fost doborâţi de vreo furtună (era noapte încă şi nu vedeam mare lucru). Când am fost cu MTB-ul luni pe la Pap -ret n-am văzut aşa ceva, lemne am văzut la marginea drumului dar erau de foc, crăpate la dimensiune. Totul era îngrijit, măturat, curat.

Ştiu acum că am ajuns până pe locul 10 la general, alergam bine, eram cu peste 1h în faţa partenerului meu virtual. Simulasem pe trackul virtual timpii cu Attila şi am văzut că şi el în prima parte ajunsese la peste 30min în faţa roboţelului care nu ştia de deal şi vale şi doar “alerga” cu 8min30/km. Attila pierduse treptat tot avantajul, aşa că evident trebuia să intervină ori numai oboseala ori … provocări pe traseul de final. Oare păţesc ca la Istria anul trecut când am crezut că am scăpat de urcările grele pe ultimii 40km şi am avut dificultăţi inclusiv din cauza căldurii?

Problema devenise că ajunsesem singur, probabil primul din grupul 2 de urmăritori. Chiar dacă se luminase, lăsam frontala aprinsă pentru că încă mă ajuta să văd panglicile reflectorizante. Capul îl mişcam ca pe un girofar, erau drumuri de ţară care brusc trebuiau abandonate şi apoi cotit pe vreo potecă ca să ajung la alte drumuri de ţară. O dată n-am văzut bifurcaţia şi doi alergători din spate m-au strigat să vin înapoi. M-am uitat pe ceas şi totul părea ok, am mai continuat să alerg puţin sperând că s-au înşelat. Trackul însă era aproximativ, avea doar vreo 7000 puncte, aşa că … văzând că ei nu mă urmează, m-am întors. În fond, dacă doi îţi spun că eşti beat, te duci să te culci, nu? I-am ajuns, le-am mulţumit.

Aşa am ajuns să alerg iar în grup, eram vreo 2-4 alergători care aveam ritm asemănător. Începea să se încălzească afară, eram trecut de Lepence, urcasem fără “damage” prea mare Pap-ret care părea cel mai impresionant din partea de sfârşit a cursei. Mai trebuie să menţionez ideea organizatorilor de a pune “intervale” pe traseu, tot ceva gen ciclism, unde sunt sprinturi intermediare. Au fost pentru cursele mai lungi segmente de curse premiate cu frontală Neo (la bărbaţi – cred că segmentul cu Domos), cu alte produse de la sponsori, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Aşa a avut şi Făget Tour la noi (urcarea de Măgura – papuci La Sportiva), Maraton Făget Clujul Pedalează (tot urcarea Măgura ca şi KOM la proba lungă – maraton MTB). Aşa a fost Pap-ret pentru femeile de la proba de 112km. Deci clar a fost greu şi am fost atent să-mi drămuiesc energia. Trecusem de Visegrad, deja începeam să întâlnesc (adică să ajung pe ultimii de la cursa scurta numită tot Visegrad sau să fiu ajuns de alţii mai buni de la cursele medii), de la Pap-ret mai aveam 20km. Floare la ureche! Aveam încă aproape 1h avans faţă de partenerul virtual, dar pierdeam încetul cu încetul din avantaj şi asta însemna că alergam cu medie mai proastă de 8min30/min.

Şi au început parcă toate: ceasul şi-a dat obştescul sfârşit – “gesture” şi-a făcut “datoria”, eu aveam crampe la burtă şi a trebuit să mă opresc de două ori, mai simţeam şi căldura. După opririle în tufe, cum era firesc în sfârşit am simţit că mi-e foame şi mi-am dat seama că ruscacul e plin de batoane şi geluri care în mod normal trebuiau să fie deja consumate. Dar când e târziu, nu mai poţi decât să ciuguleşti ca o pasăre, ca să nu-ţi strici echilibrul şi aşa precar. Şi să încetineşti… Asta am şi făcut. Măcar nu eram deshidratat, dar nu aveam energie şi voinţă, am păţit ca la X-man la prima participare, când întârzierea la mers “undeva” mi-a mascat senzaţia de foame.

Măcar dacă era traseul mai puţin dificil! Dar acum urmau provocările repertoriate la cursele mai scurte – aveam să aflu că sunt două dealuri abrupte înainte de Skanzen. Când am ajuns la baza primului i-am întrebat pe voluntarii de la startul “provocării” dacă-i ultimul (ţineam minte că trebuie să mai fie 600m diferenţă de nivel). Mi-au spus cu satisfacţie că mai e unul! 🙂 Asta m-a liniştit definitiv şi am purces să urc de-a dreptul dealul, marcajul nici nu conta, că doar era aproape căţărare pe rădăcini şi pietre. Pe urcarea care nu se mai termina l-am întrebat pe cineva: Himalaya? N-a înţeles la început…

A fost cel mai greu semimaraton ever! De fapt ultimii 19km cred că i-am parcurs în 3h, bine că n-a înregistrat ceasul că acum eram incă deprimat. https://www.strava.com/activities/1584436432
Aşa am pierdut câteva locuri şi poate singurul meu regret e că nu am terminat cu jumătate de oră mai repede, deşi şi aşa am încheiat cu timp mai bun ca acela programat. Chiar înainte de a ajunge la Skanzen m-am şi rătăcit puţin cu un grupuleţ întreg – nu văzusem o deviaţie de la drumul de ţară pe care coboram în viteză (atâta cât aveam). Auzisem zgomote în desişul din dreapta şi nu m-am uitat, m-am gândit că are cineva vreo nevoie. Atâta că, ciudat, a început să vorbească şi cei din jur să-i răspundă. Şi văd pe altcineva că se uită la ceas, probabil la track, apoi îmi dau seama că femeia din tufe căuta traseul. Singura soluţie – înapoi şi, cum e mai fain, trebuie să urcăm. Nu mult, maxim 100m. Dar eu încă eram la minim… Mama lui de ceas…

Finalul.
De la Skanzen – lux. Şosea, drum de ţară, totul cunoscut. Am sprintat la sfârşit, îmi revenisem. Timpul final – 15h01min, locul 18 la general, m-a depăşit o fată. Vlad a încheiat şi el cu câteva ore întârziere, a avut probleme, iar Ivan în 15h33min.

Foarte fain concursul, peisaje neaşteptat de spectaculoase atât spre Dunăre, cât şi spre castele, porţiuni cu poteci ca la munte, e un relief deosebit, unic. Mă bucur că am avut şansa să particip! Voluntarii au fost inimoşi, veseli, atâta că degeaba îţi face cu ochiul o sirenă când eşti leşinat. 🙂

După acest concurs, ciudat, m-am simţit chiar în formă. Contează totuşi distanţa, la 170km intri deja pe “damage”. Nu m-am înscris totuşi pentru săptămâna următoare la Maraton Apuseni la probele lungi, am rămas la cea mai responsabilă şi mai frumoasă – family.

May 022018
 

Care iti sunt limitele?

Care iti sunt limitele?

Imediat începe vara și mă uit în urmă la rezultatul unei decizii de-ale mele: două postări în acest an – una despre Activități 2017 și una despre un concurs – Istria 100 mile. După “standardul” anilor trecuți, aș fi fost la cam la a 14 postare despre un concurs (din cele 38 de exemplu din 2017). Parcă adie o schimbare, deși concursurile sunt doar vârful aisbergului și baza încă nu s-a topit. Adică la mișcare pe afară nu s-a modificat mare lucru și am fost la diverse concursuri locale și nu doar în calitate de concurent.
M-am “orientat” mai spre orientare și lucruri nestandard, mai neobișnuite.
Să fac o enumerare cu ceea ce voi aminti pe scurt:

1. Crosul Divelor ca voluntar – 3 martie
2. Beard Run 3 – Crosul treptelor – 17 martie
3. Cupa Compass ed 16 – orientare – 24 martie
4. Olimpiada de șah pe licee – zona NV  – neimplicat decât cu gândul 🙂 – 14 aprilie
5. Maraton Internațional Cluj ca voluntar – 15 aprilie
6. Cupa Busola de Aur 2 etape – orientare – 21, 22 aprilie
7. Seminar “Care îți sunt limitele”, alături de Vio și Alin Cârdei – 26 aprilie

Pot spune că fiecare în parte îmi trezește un fel de nostalgie mai copilăroasă, așa că sunt din categoria evenimentelor de care îmi voi aduce aminte mereu și deci au însemnat un plus pentru mine, nelimitat doar la efortul fizic.

 1.
Crosul Divelor e mai degrabă un vestitor al primăverii la care băieții nu trebuie să lipsească, ca suporteri și admiratori – evident. Păcat ca sunt așa timizi! 🙂 Am și eu prințesele mele care participă an de an la acest concurs, așa că venirea mea n-a fost ceva ieșit din comun. Că în mod obișnuit sunt pregătit să alerg oricând iar nu e “out of limit”.
Rezultatul a fost că am făcut pe iepurele (la sugestia prietenului Horațiu) și am parcurs prima tură și la cursa de 2km și la cea de 5km, cu singura preocupare să nu fiu surclasat de dive și să fiu astfel de ajutor. Cum a fost bine organizat și voluntari pe traseu nu au apărut probleme. Faptul că Andreea a încheiat pe locul 2 cursa de 2km m-a făcut și mai bucuros că am fost acolo.
Câteva poze am făcut și eu – un link.

28514736_173289616636343_5247261729451631112_o.jpg PMCJ6253_.jpg 28424396_173290939969544_586283399426613913_o.jpg DSCN0779.JPG

Top

 2.
Beard Run 3 sau Crosul Treptelor  – eveniment caritabil – a însemnat pentru mine un prim test în noul an. Nu sunt feblețea mea treptele acestea “noi”, făcute mai mari și mai abrupte decât cele anterioare, dar am vrut să-mi testez cu această ocazie și viteza și puterea.
Ce am scris atunci pe facebook:
Beard Run 3 – crosul treptelor – un concurs caritabil, in care toti banii de inscriere au fost donati pentru achizitionarea unei ambulante. Pas cu pas, cu rabdare…
A fost primul meu concurs din anul acesta, un loc 4 la general la tura lunga cu 5 urcari. N-am apreciat corect cat de tare sa trag de la inceput, asa ca la ultima bucla m-am pomenit cu un timp cu aproximativ 20sec mai bun ca restul – 5min36sec https://www.strava.com/activities/1457157535/segments .
Ca de obicei, la astfel de concursuri conteaza mai mult sa participi si sa fii alaturi de prieteni si familie. Diana a facut parte din una din multele echipe Garmin si a incheiat pe locul 2 stafete, iar Tudor a incheiat pe locul 3 la baieti. In acest timp unii invata – Andreea. 
Felicitari participantilor, organizatorilor si … sa avem orasul pe care ni-l dorim!

28700793_10214627581817118_6474491476164663245_o.jpg PMCJ9635_.jpg 28947878_10214627581937121_461023232704511909_o.jpg

Top

 3.
Cupa Compass ediția 16 – orientare – a fost ca de obicei o provocare pentru mine. Poate totuși ar trebui să tratez orientarea mai serios și să învăț mai multe, să ajung la un nivel mai puțin … obositor. 🙂 După ce m-am învârtit de pomană peste 30min, răstimp în care cred că am găsit doar 2 repere, am avut norocul să dea Gyongyi peste mine și, cum am observat că reperele coincideau, am parcurs restul de traseu împreună, mai mult încurcând-o. Mie în schimb mi-a prins foarte bine parteneriatul, din care am rămas nu cu multe, e drept, că dacă nu știi nici nu poți pricepe totul deodată. E ca diferența dintre a vedea din avion terenul față de cum îl vezi pierdut prin tufe, ca un șoricel. Ce a pus capac a fost și stilul de atacare a unui reper, la unul de exemplu nici nu mi-am dat seama că a punctat în viteză și a trebuit să mă întorc. Am crezut că doar s-a dezechilibrat puțin că era o zonă abruptă. Singurul meu avantaj e că nu mă descurajez ușor, m-am abținut și nu mi-am aruncat busola în semn de protest. În fond ea nici n-am observat să aibă nevoie de busolă și să devin profesionist așa simplu… 🙂
De pe facebook:
Cupa Compass – ed 16 – orientare. Fain, soare, ca o zi de primavara.  Am participat la categoria M45. Traseul a fost de medie distanta, zona Bradet – Galcer (ca de obicei la orientaristi fiecare petec de pamant are un nume, la alergare sau MTB spun doar atat – Faget – si am rezolvat locatia).

A fost multa lume si mai ales multi copii pentru acest sport interesant si instructiv dar care nu e in voga la noi. Are acea atmosfera de prietenie specifica concursurilor in care fiecare se stie cu fiecare si … a ramas la vechea si modica taxa de participare de 10 – 15 lei prin care se vede clar ca organizatorii sunt si voluntari.  Alte vremuri in aceste vremuri!

Pe Strava – https://www.strava.com/activities/1468856930/overview .

20180324_122200.jpg 20180324_150452.jpg 20180324_150503.jpg

Top

 4.
Olimpiada de șah pe licee – zona NV – o enumăr pentru că Andreea a reușit împreună cu echipa claselor 5-8 de la Hațieganu să se califice în finala pe școli. Ceva tot îi place la șahul ăsta… Că cel mai probabil nu va putea merge la finala pentru că e clasa a VIII-a, nu-i așa important. Eu nu am decât meritul că am încurajat-o.

30705179_1848863225184451_1162733829840961536_o.jpg 30706552_1848853928518714_7389753801298673664_o.jpg

Top

 5.
Maratonul Internațional Cluj l-am trăit ca voluntar. Am fost o echipă de bicicliști pe care Horațiu ne-a rugat să avem rol de însoțire a primilor concurenți de la probele de maraton, semimaraton și ștafete. Pentru mine traseul era destul de întortocheat, l-am și parcurs de 2 ori înainte de concurs ca să nu greșesc și să induc în eroare alergătorii. În timpul concursului însă, ca de obicei, n-au fost probleme, dar au fost cazuri când am folosit fluierul și o dată chiar a trebuit să mă opresc să nu lovesc pe cineva. Kenyanul s-a descurcat perfect, s-a strecurat.
De pe facebook – mai întâi ce am scris în ziua premergătoare (aveam ceva emoții):
Recunoastere traseu alergare Maraton Cluj 2018, fara Parc Babes si Stadion

Maine, in faţa kenyenilor…
Simt ca MTB-ul nu mă va trăda.  Singura întrebare: cu ce mă îmbrac. Roşu?

Tot de pe facebook, după cursă:
M-am bucurat ca am avut ocazia sa insotesc pe primul maratonist de la Wizz Air Cluj-Napoca Marathon . Cu MTB-ul, cum altfel, doar vorbesc de un kenyan.

Felicitari concurentilor, celor care s-au zbatut sa se autodepaseasca. Imi pare rau ca Balan Nicolae a incheiat pe locul 4, pana la ultimii 3-4 km a fost mai tot timpul pe locul 2. A fost un reper pentru “noi”, adica pentru Kiplagat, cam la 3min in spate.

Felicitari si organizatorilor, voluntarilor si spectatorilor, fiecare s-a straduit in felul lui sa fie totul bine. Fain ca m-am intalnit cu multi prieteni, ca alaturi de mine pe bicicleta am avut prieteni deja pot spune – vechi.

Traseul a fost interesant, ai putut vedea si Clujul istoric, dar si parcurile Mare si Babes pe unde-si duc veacul clujenii cand vor un pic de liniste si racoare. N-a fost insa un traseu de batut recordurile de timp la maraton, e insa un aspect secundar. Fain de asemenea a fost ca au fost benzi separate pentru transportul public si astfel nu cred ca au fost multi carcotasi pe care sa-i deranjeze sărbătoarea … noastra.
Am fost de 2 ori pe traseu in recunoastere, prima data sambata, fara sa intru in Parcul Babes si pe stadion, si o data astazi, pe la ora 7 dimineata, cand erau aproape gata montate gardurile, separatoarele etc. In cursa insa e totul altfel, chiar daca esti doar observator. Si a fost destul de stresant pentru mine, a trebuit sa fiu atent la multe… si ceva am gresit chiar la final. Dar nu asta e important.

Cum decurge o cursa pentru un winner? Well, e o senzatie cam inedita pentru mine, ceva despre am tot citit si gandit.  Clar stiu ce sa fac si am pregatirea necesara daca as fi intr-o astfel de postura. Dar atat!  
Mai intai startul… Impreuna cu Kertesz Levente , Tudor StupariuBoldi Calin Mircea si … (nu stiu numele) am asteptat in afara stadionului sa apara alergatorii. Poza de mai jos este de la crosul de 5km dinainte de maraton (primii). Enorm de multi participanti au fost la cros (si Andreea mea), unii si cu carucioare cu copii, am crezut ca n-au sa se termine pana incep maratonistii si clar va fi imposibil de trecut de ei. Dar… totul a fost gandit ok.
In timp ne-am repartizat, sa nu pateasca ceva primii alergatori. Eu am ramas cu kenyanul. Am schimbat cateva vorbe cu el, am banuit ca e stresat ca nu stia cine e in faţă şi trăgea prea tare. Scăpase un băiat care alerga extraordinar, dar era de la stafeta. Nu m-a crezut Kiplagat, dar in timp s-au mai schimbat lucrurile: stafetele aveau numere de 4 cifre, noi de 3.

Primul semimaraton a fost fara multe povesti, cam 1h12min a durat. Nicu Balan era la 3minute si distanta s-a pastrat pana spre final. In apropierea lui insa mai era un alergator, probabil Stefan Lupu, dar acesta statea “la cutie”, tinandu-l sub control pe Nicu.
Fantastic ce seamana o cursa de alergare cu una de ciclism! Ce mult te ajuta cineva care este in faţa ta pentru ritm! Cand “al meu” era depasit de cineva de la stafeta o vreme reusea sa se tina si avea alt ritm. Probabil daca avea concurent mai aproape putea sa traga si mai tare, dar vreau sa spun ca nu i-a fost usor in special la final. Asa ca, inca o invatatura, credeti in voi, pana nu bate gongul nu se sfarseste nimic, orice e posibil! Si lasati in faţa voastră şi pe alţii, faceţi schimb la “trenă” dacă ritmul e asemănător, ajuta tot grupul, primul trebuie să fii la finish nu pe parcurs! Daca omul de langa nu colaboreaza, incetiniti sau trageti-va la o parte, punct. Poate l-ati fi ajuns…

A venit finalul, mi-am luat ramas bun de la kenyan inainte de intrarea pe stadion si am tasnit sa anunt, daca e cazul, ca soseste primul maratonist. Si de aici o mica bâlbă, am luat-o pe culoarul gresit, de bucla, nu de finish (n-am vazut marcajul), iar omul meu, desi era departe, ajungand sa aiba incredere oarba in mine… idem  Dar a fost un baiat inspirat inainte de finish, si cu forta necesara, si a mutat un gard si invingatorul a avut parte de primirea dorita!

Acum, back to work, astept sa incheie cursa de 10km si Diana. 
Daca ma gandesc bine, as putea sa ma obisnuiesc cu chibiţatul, e şi asta o meserie. In orice caz, pentru cei din breasla asta, e incomparabil mai mic efortul! Trebuie sa fi trait asa ceva, cu un nivel cat mai sus e si mai bine, ca sa devii un chibit bun. M-am straduit sa nu inoportunez prea tare fotografii de pe parcurs, sper ca am si reusit.

Fain să ai aşa un concurs în oraşul tău!
Cursa mea cu MTB-ul (de fapt a lui Kiplagat în alergare): – Strava.

QzibuSjnmW5g3KkM_zwSd9-Sw3wIwSA-qvuwIWOECjQ-2048x1455.jpg ok.jpg 30722914_1922141221192648_7449060045456670720_n.jpg

Top

 6.
Cupa Busola de Aur 2 etape – orientare – asta chiar a fost hard pentru mine. Au fost două etape – lungă și medie, iar prima chiar a fost extenuantă, mai ceva ca un maraton. Nu din cauza efortului fizic… Noroc că pe mine nu mă doare capul. 🙂
De pe facebook:
Azi, Cupa Busola de Aur, Casele Micesti – prima etapa – long distance – sunt epuizat, mai ales psihic.

Parametri tehnici, la categoria M45: 5,4km cu 220m dif nivel. Pentru mine, conform trackului: 18,5km, 4h, 926m dif nivel (in majoritate cred ca urcari aiurea, direct prin padure si lastarisuri, nu pe poteci). https://www.strava.com/activities/1522317404/overview

Cam 1h mi-a luat sa gasesc primul reper (din 14), si acela cu ajutoare.  La punctul 13, gata-gata sa-l ia “recuperatorii”, in mainile lor am inscris cipul. Ultimul, 14, era cam … luat, l-am cautat in nestire. Au spus ca m-au si sunat, sa-mi ceara voie – foarte de treaba – e clar ca n-au cum sa stea toata ziua dupa mine. Momentan sunt finisher, beau o bere si ma laud. Nu va pun poza cu timpii intermediari, ca sa ma protejez. 

Maine cica va fi mai usor (padurea mai usor de strabatut) – medie distanta. Ma duc la nani sa fiu la maxim, poate reusesc sa termin pana la premiere. Nu a mea, evident. 

Super concurs, veniti si voi! http://www.compass-cluj.ro/Tartalom/index_ro.php

PS: Azi, duminica, la etapa a 2-a – medie distanta – a fost mai bine. Doar un punct l-am balbait si “floricica” traseului arata mult mai bine: 1h06min. Tot ultimul, dar… in loc de 4,1km cu 170m dif nivel am facut 6,3km si 271m dif nivel. Uman. https://www.strava.com/activities/1524644318/overview
Ce e fain – l-am mobilizat pe Radu Kis – a venit la concurs in locul alergarii planificate prin Cheile Turzii. Asa ca, data urmatoare o anunt si pe Dobrescu Alina . 

2018-04-22 07_53_27-Cupa Busola de Aur - prima etapa - long distance (pentru mine de 3xLD) _ Run _ S.jpg Cupa Busola de Aur 2018_Page_1.jpg Cupa Busola de Aur 2018_Page_2.jpg 31100373_10215335747331965_742848640048955392_o.jpg 31064427_10215328532511599_4490167121447223296_o.jpg 2018-04-23 08_18_21-Overall results – Google Chrome.jpg

Top

 7.
Seminar “Care îți sunt limitele”, alături de Vio și Alin Cârdei – a fost de fapt o întâlnire prietenească unde am răspuns, împreună cu Viorica Mălai și Alin Cârdei, la câteva întrebări legate în special de motivația noastră și de modul cum ne stabilim limitele, cum ne organizăm concursul.
Cum pe facebook nu am scris decât înainte de seminar:
O tema interesanta la seminarul organizat de Maraton Apuseni msg systems . Eu inca nu cred ca omul are limite, desi realitatea ma contrazice mereu. Dar, no, inca sunt tanar, mai am vreme, nu-s irecuperabil. 
mă simt dator să fac un scurt rezumat.

În primul rând le mulțumesc “alor mei” că am fost invitat. Spun asta și pentru că reiese din prezentarea mea ca fiind “ultramaratonist, ciclist montan și coleg de club”.
Dacă am reușit să fiu cât de cât convingător, logic, dacă am reușit să fiu de folos la cineva cu opiniile mele, m-aș bucura. Eu m-am străduit, cel puțin să nu fiu prea standard, și m-am și pregătit cum am știut mai bine. Am ținut însă cont de câteva reguli de bază care mie mi s-au părut esențiale: să nu spun lucruri pe care le-am citit poate în cărți sau le-am auzit dar nu le-am folosit în curse, să nu mă apuc cu câteva zile înainte să pregătesc răspunsuri corecte, științifice, dar care să nu mă reprezinte. Pentru asta există specialiști, antrenori etc. ori eu nu am fost chemat în astfel de calitate și nici nu sunt o astfel de persoană. Mi-am permis însă să pomenesc de câteva cărți.
Mai fac o precizare: am venit cu o parte din răspunsuri scrise, dar nu le-am citit acolo. Poate am greșit, n-am spus tot ceea ce am scris, n-am scris tot ceea ce am spus. Nu pentru că au o deosebită valoare, ci pentru că așa gândesc eu. Și îmi pare rău că nu am spus anumite lucruri. E ceea ce reproșez uneori la alții: se pregătesc un an la un eveniment în toate amănuntele și apoi fac modificări radicale la fața locului, de parcă tot ce au gândit un an pot să-l facă mai bine în stres printr-o sclipire de “geniu”. Cam lungă introducerea…

din timpul seminarului.jpg 31118627_1774393912616827_1665518691673964544_o.jpg

Conținutul fișierului meu “întrebări” (ciorna), corectat pe alocuri (doar răspunsurile mele, nu coincid decât în parte cu ceea ce am spus):

As porni de la ce inseamna cuvantul ultra: nu e folosit doar la maraton, inseamna mai mult, extrem. Si extrem, greu poate sa iti fie si la o alergare de 50m. Te poti accidenta si la o proba scurta, americanii care sunt vestiti in statistici (eu am fost impresionat de cati parametri tin cont ei la baschet in NBA) au statistica cu cati oameni mor la maraton. Am citit ca 1 la 150mii alergatori mor la maraton. Se stie acest lucru si totusi oamenii vin si maratonul are loc. Nimic de speriat! Dar…

Actul de a lua parte la o activitate fara sa te antrenezi are si un nume: complexul Superman. Ca participi nepregatit la un concurs la care iti risti viata asta deja suna a iresponsabilitate si prostie. Din pacate lumea de astazi merge fatis spre sustinerea propriului interes, dar omul apartine unei comunitati si trebuie sa te gandesti cand iei o hotarare si la apropiatii tai, la organizatori etc. Au fost concursuri in Romania la care s-a renuntat din cauza unor evenimente nedorite.
Si uite-asa vedem ca putem folosi termenul de ultra in mod peiorativ, ceva gen ultras. Ne plangem in Romania de conditii, salarii etc. Si putem spune: avem ultraconducere, ultraparlament, ultradrumuri. Echivalentul incompetentei. Dati-mi si mie sa proiectez un pod peste Dunare, si ce-i mai grav: eu sa accept, la cunostintele mele actuale.

Pentru mine un ultramaraton este impingerea unor limite, dar cu posibilitatea, avantajul de a-mi reveni daca e cazul. Nu m-as duce daca n-ar aparea lucruri noi, din care sa am de invatat ceva. E un joc de sah in care de cateva ori imi pot retrage mutarea. Sa fie clar, eu la concursuri totdeauna voi da maxim, la limita riscului … pe care incerc sa-l calculez. Ca nu se vede, e alta discutie. Pana acum m-am descurcat, sper ca nu am creat probleme. Pentru mine un concurs inseamna sa dau tot ce-i mai bun din mine, sa-mi folosesc toate cunostintele acumulate si din alte domenii. Altfel exista si ramuri necompetitive cum este drumetia, care chiar e faina…

E instructiv sa vezi pe urma ce ai realizat din ceea ce ai planificat, ai anticipat, pe scurt ai gandit. E important sa-ti dai tie feedback. Fara asta nu progresezi. Ultramaratonul e ca-n viata. Alergarea se supune regulilor de zi cu zi. Se spune ca alergarea e un mod de viata sanatos. Atata ca intervine cuvantul ultra care se bate cap in cap cu sanatatea. Oare? Tocmai am spus ca de fapt conteaza antrenamentul, pregatirea sub toate aspectele, nu numai fizice. Daca concurezi in limita bunului simt dispare aspectul ultra. Daca nu, ai esec si cand alergi dupa autobuz.

Si sa nu uitam: alergare nu e singura optiune de a-ti petrece timpul liber in mod n-as spune numai sanatos (ca suna egoist sa te referi doar la ce inseamna pentru tine), ci si pozitiv in comunitate. Daca ai probleme, alergarea fiind totusi mai invaziva, poti trece la bicicleta, inot, drumetie…

Important e sa nu te plictisesti, sa cauti ceva nou. Eu rotesc activitatile mele din timpul liber. Am nevoie de ele pentru echilibru. Am si spus ca atunci cand nu voi mai putea voi trece la drumetie, la activitati necompetitive si voi incheia cu sahul. Adica un ciclu al vietii, de la sah am pornit. De fapt nu chiar, dar la sah am insistat mai semnificativ. Ciclul meu de viata, cel de timp liber suna cam asa: sah, speologie, drumetie, bicicleta tot timpul, triatlon, MTB, alergare si acum orientare (cu rezultate amuzante, ca de copil care invata sa umble). Tipuri de competitii: triatlon pana la genul ultra care inseamna de tip ironman, MTB, alergare sosea si trail, orientare, aventura (Propark la noi). Foarte faine competitiile in echipe, asa cum va place sa alergati in grup puteti incerca sa alergati la concursuri cu inca cineva cu acelasi ritm (mai ales la incepatori e foarte bine).

Ce e important in tot amestecul acesta: sa va rezervati o ora pe zi numai pentru voi. Peste ani va veti da seama cat de mult conteaza. O ora nu-i mult, meritati. Chiar, pentru ce traiti, pentru ce lucrati? Ganditi-va ca ajutati și pe ai voștri si comunitatea, pe cei din jur daca sunteti fit și sănătoși. Daca revin fix la ultramaraton, aici apare o problema: depasesc ora zilnica si ajung la 3 ore. Ceea ce zi de zi, an de an e mult. De aceea înainte am luat-o mai incetisor cu MTB-ul: ca pe langa 1h-2h, mai trebuia macar 30 min pentru curatat bicicleta, ceea ce inseamna timp pierdut. Si, mai trebuie sa si inveti in sensul propriu, sa devii mai bun si pe alte planuri, nu? Eu consider ca ultramaratonul e o etapa din viata mea. Atat! Merita sa incerci, asta da. Dar nu-i in orice caz cel mai important lucru din viata, e doar trendy acum. Timpul trece, viata nu-i vesnica.

Eu ce voi spune aici e in principal din propria experienta, pentru aspectele stiintifice intrebati “un medic sau specialist”. Si cititi, de exemplu, Jason Koop – “Training essentials for ultrarunners”. Sunt explicații pe înțelesul tuturor, există și în varianta digitală.

Întrebări, la care am răspuns mai cu “liniuțe”, sper sa nu se supere lumea ca le deconspir:

  1. Cati km pe sapt ar trebui cumulati pentru a avea rezultate bune la un ultra?

un plan: 100k pe săpt ca antrenament la endomondo pt cursă de 64k (mai mult nu exista plan la endomondo!): ritmul pe baza testului cooper care se face o dată la câteva săptămâni – eu folosesc 1 zi pauza (e bine pt refacere)

ex pentru mine: Ma – intervale (11k 4.11) sau tempo (17k 4.42); Mi, J, V – 11-15k easy (5.39); S,D 28k, 21k

important sa fie 2 legate de gen semi sau mai mult, asa iti dai seama daca poti ultra (de fapt asta e una din sugestiile mele ca sa vă dați seama dacă puteți alerga un ultra)

Si acum ganditi-va ca va antrenati pentru triatlon de tip ironman (4km inot, 180km bike, 42km alergare), unde alergarea e maratonul. Unde incap inotul si bicicleta?

ma refer la rezultat bun pentru un amator, care e si antrenor, si sponsor si competitor
daca doriti performanta … cea mai buna e reteta clasica (antrenor etc…)

Si cititi! Am adus 2 carti.
Matt Fitzgerald scrie: “Essential week-by-week training guide” – plans, scheduling tips, workout goals for triathletes of ALL Levels. Cine recunoaste in sinea lui ca nu e SuperElite si ar alege un plan pentru incepatori?
Joe Friel: “The triathletes training bible” – editia 3
exemple: pag 153 biblie ; pag 54 quick reference; 52 sapt plan, pe 1 an
De ce carti despre triatlon care sunt de aproximativ 500 pagini fiecare? Pentru ca acolo vezi ce inseamna viata organizata, cum sa obtii maxim din minim, simti ce inseamna sa fii profesionist. Amatorul “profesionist” e ca un lucrator care se scoala la 5 si isi incheie ziua la 10 noaptea, zi de zi, an de an. Si in “biblie” scrie de exemplu si de miscarea de pendul pe care trebuie sa o aiba piciorul in alergare, de tinuta in alergare… lucruri pe care nu le gasesti oriunde. Si sunt carti scrise de americani care se bazeaza mult pe statistici, cum am mai spus.

Eu am renuntat sa le studiez, fac de placere, nu? Sunt amator! Placere se refera nu numai la partea fizica, cum s-a incetatenit. De aceea am renuntat la sahul de performanta, iti dai seama ca a fi profesionist inseamna o activitate de toata ziua, trebuie să sacrifici tot. Avem si serviciu unde ar trebui sa ne manifestam profesionismul nostru (cel mai mult timp alocat dintr-o zi), si familie, chiar daca le neglijam si acum. Pentru ca ne ambitionam sa facem ultramaraton intr-un mod sanatos, adica antrenandu-ne corespunzator.

  1. Cum iti antrenezi mintea pentru a face fata competitiei?

Ca simularile, ca la examen, repeti cum te comporti in diverse cazuri
Ai o problema si trebuie s-o rezolvi, atunci apelezi la experienta ta din rezolvarea unor probleme asemanatoare; sau la a altora, De aceea ati venit la seminar, nu?
Încerci sa-ti invingi teama cautand lucruri cunoscute, te ajuta sa elimini emotiile.
Cauți oameni cunoscuti.

  1. De ce creste pulsul mult mai mult pe coborari decat pe urcari si daca e normal sa se intample asa? Alimentația vegana ar putea fi potrivita pentru un ultramaratonist?

Sunt convins ca si vegan se poate. Eu nu sunt si din ratiuni practice: nu vreau sa mor de foame la PA-uri cu mancarea langa mine. Nu are sens sa-mi antrenez corpul pentru cateva alimente si apoi in timpul cursei sa fiu fortat de imprejurari sa mananc altceva. Sigur voi avea probleme. Eu mananc efectiv aproape orice, iar la competitii cat simt ca e bine, nu depinde de cantitate. Daca simt ca e ceva in neregula nu mananc si nu beau nimic 30 min. Evident in tot acest timp incetinesc daca e nevoie.

O explicatie: la vale ritm crescut, exista ruperi de ritm, atentie marita; coordonare, concentrare; uneori nici nu respiri regulat, poti ajunge epuizat jos, iti trebuie adaptare sa poti trece in mod urcare. Ori asta inseamna ca ai ajuns pe rosu.
Si cand gandesti creste pulsul chiar daca stai pe scaun

Cat este pulsul unui pilot de F1? E o dovada ca pulsul nu depinde numai efortul fizic.

La un control medical mi se lua pulsul si dupa ce a tot aranjat ventuzele, se tot uita agitata la mine, in disperare m-a intrebat: ati facut efort inainte? Nu, doar ma gandesc! Bine ca nu mi-a facut ceva injectie! A trebuit sa stau leguma, sa-mi golesc mintea de orice gand, ca-n adormire.

Concluzia: eu la ultramaraton o atentie speciala mi-o indrept spre coborari, sa le fac ponderat, altfel “ma rup”. Ceea ce nu s-a intamplat la Istria la inceput, m-a luat putin valul.
Concluzia dupa seminar: posibil ca persoana in cauza sa nu urce in alergare si sa dea “blana” pe coborare. 🙂

  1. Pt oricare din invitati: Ce consuma in timpul unei curse in afara de geluri?

Ce sunt antrenat. Ce mananc zi de zi si nu e perisabil.
Batoane pt eliminarea senzatiei de foame; paine cu salam, slanina, cas, branza; Sunt fan branza si cas. Prefer painea unsa cu unt etc sa nu fie seaca. Stiu ca unii evita “chimicalele”, dar ele sunt gandite sa suplineasca consumul la efort. Si sunt mai practice.

Ca anecdota va pot spune ca un profesor de la UMF care preda biochimia (pe vremea impuscatului) spunea ca absolut toate mancarurile au un sambure cancerigen. Era inalt si uscativ. Si ce sa faci? Pe cand ajungi sa nu mananci nimic, mori. Ca magarul lui Buridan. Ori la ultra e musai sa mananci, sa va spun ce se intampla daca uiti?

Atentie la apa, izotonic; de la organizatori: seminte, cola, anumite fructe, cas
Un lucru invatat: fara apa nu se asimileaza ce mananci si atunci ai gaze etc.
Si tot un lucru citit in carti dar care il folosesc, pe baza a ceea ce imi place si stiu ca imi face bine. La un PA ma uit direct daca exista 2-3 mancaruri principale – pentru mine sunt cas, branza, paine, cola. Apoi ma uit dupa salam sau similar, seminte … Apoi la restul. Ce stiu ca nu exista (cel putin la noi in tara) iau de la start (exemplu cas, paine). Alimentele le imaginati ca niste cercuri concentrice, daca nu gasiti pe primele din cercul interior treceti la urmatorul etc. E valabil mai ales la cursele lungi. Altfel, e ca si cum ati avea de rezolvat o problema cu un triunghi in care vi se dau o gramada de elemente dar nu stiti concluzia.

  1. Cand v-ati dat seama care e granita dintre pot si nu mai pot ??

Pot sau nu un anumit ţel: acest lucru il stabilesc inainte de cursa, la rece, cand am mintea clara: daca fac estimare corecta, atunci sunt multumit.
In timpul cursei, daca sunt nevoit, scad ritmul, trebuie sa ma multumesc cu mai putin.
Simti ca-ti depasesti „atributiile” cand incepi sa ai greutati la mancat, cand esti moale, cand iti scade atentia – pierzi marcaje, te impiedici.
Apoi treci la nivelele urmatoare, din care poti sa nu-ti mai revii in graba – frisoane, frig, tremura mainile etc

Cel mai bine simti asta la MTB, pe coborari. Spre sfarsitul cursei traseele pe care le biruiai la antrenament fara probleme le simti riscante. Eu preventiv spre sfarsit cobor mai lent sau … descalec. Scade foarte mult coordonarea din cauza efortului.
Am scris si in 100 miles of Istria pentru a doua oară ce mi s-a intamplat: m-a rugat un baiat sa pun o semnatura pe un caiet si n-am fost in stare, n-am putut sa-mi controlez miscarea mainii. Am incercat si a a doua oara, tot degeaba, apoi am renuntat. Bine ca nu te supune nimeni la acest test in curse!

  1. Ce antrenamente recomandati pt incepatori?

Drumetie, mers. In planurile de antrenament gasite pentru cineva incepator si drag mie erau incluse etape de mers saptamanal. Dhaene spunea ca pt ultra trebuie sa fii cat mai mult pe munte.
Si trebuie sa-si imbunatatesca starea de fitness, e bine pentru orice sport.
Aici este acel lucru despre care am omis sa spun in timpul seminarului: practicati drumetia, asa vedeti mai bine natura si o apreciati. In fond lumea de astazi care e pe repede inainte a sarit o etapa, inainte de alergare, si acea etapa e drumetia. Eu inainte de alergare am fost tot drumet si sper sa inchei cu bine tot asa. 

  1. Cu cât timp trebuie să te pregătești pentru un ultra? Si ce antrenamente mai exact?

Fiecare cat poate, e clar ca trebuie sa fie mai mult si mai bine ca pentru un maraton (vezi punctul 1).
In general planurile de antrenament au peste 2 luni si nu degeaba; pur si simplu nu te lasa sa pui ziua cursei mai repede si atunci te apuci sa-ti decalezi antrenamentul la cate saptamani mai ai la dispozitie pana la cursa
Dar cel mai mult conteaza pregatirea psihica. Am spus deja la punctul 2. Eu deja am timpul pentru UltraTrail Hungary la care voi participa peste o luna, corespunzator la 610 ITRA. Cat pot de des ma gandesc daca pot sau nu, studiez traseul etc. Si daca tot sunt coleg de club cu un mare om, iubitor al muntelui – Dinu Mititeanu, nu pot sa nu spun de “cicăleala” lui: veniti cu mine pe munte numai daca vă pregătiți cu informații despre traseu, despre zona, munti, varfuri etc. Ca altfel degeaba veniți… Poate de aceea nici nu merg asa des cu dânsul. 🙂
La seminar am vorbit mai mult despre ITRA, despre scopul acestui clasament, despre faptul ca se doreste a fi echivalentul ELO la șah, despre faptul ca e perfectibil – incă nu mi se pare că ține cont de valoarea adversarilor. Oare la ce timp pentru UTH (corespunzător la 610 ITRA) m-am gândit că mi-e accesibil dacă-s în formă maximă, fără probleme fizice? Acolo nu cunosc alergători de care “să mă țin” ca un câine, nu am rezultate din anii precedenți de la alergători cunoscuți și de valoare apropiată mie. 🙂 Pentru ultra de la Maraton Apuseni ca să fii finisher ar trebui să ai minim 400 ITRA și fără probleme fizice, ca să dau un număr rotund. Chiar dacă nu figurezi în clasament, precis ai prieteni de aceeași valoare care sunt.

  1. Recomandari ptr.un incepator (fost sportiv de performanta, sportiv amator acum, dar cu vointa si placere de a alerga) in ale maratonului.

Probabil ca esti fit. Folosirea cunostintelor acumulate la performanta conteaza enorm: eu le fol pe cele de la sah si apoi de la alte sporturi ca MTB; fa ce stii mai bine ca sa ajungi la nivel de competitie si adauga alergare dupa orice plan care crezi ca ti se potriveste, o sa-ti dai seama in cateva zile. Doar un sfat: nu uita ca nu e bine daca te doare ceva.

  1. Este benefic/Se merita sa alergi intensiv? Simțiți că a meritat antrenamentul pentru ultramaraton?

Normal, numai faptul ca iti creste increderea si deja …
Fara, intri in complexul Superman.

  1. Ce mananci inainte de concurs?

Toata lumea pune intrebare legata de mancare ori nu acesta e aspectul principal. Te antrenezi si la mancat.

Mancare normala, prefer oua, ceva satios.

  1. Pe unde va antrenați în Cluj?

Mai ales Faget, iar pentru intervale, viteza – parc.

  1. 3 lucruri pe care le recomanda sa nu le facem ca si sportivi, alergatori

Fara excese.

Fara trisari, comportament inadecvat, belicos, isteric, trebuie sa fii stapan pe sine, pe situatie.

Nu risca, cauta de fiecare data solutia sigura – aici intra si sa te stii autoaprecia corect, sa stii renunta chiar daca ai apreciat gresit la inceput.

Am dorit să pornesc o discuție pe marginea unei întrebări “scrise la tabla”, o reformulare a “Care îți sunt limitele”.

Cum sa faci din ultra sa nu fie “ultra”? Adică, cum sa faci ca un concurs care pare ca te depaseste sa-ti devina accesibil. Si aici nu e vorba doar de ultramaraton. Eu cred ca raspunsurile la intrebarile precedente se potrivesc.

Pentru ca seminarul era de fapt ca o indrumare la Maraton Apuseni, si mai ales la Ultra-ul nou, eu am fost chiar pe traseu inainte de seminar, pe bucla noua, ca sa stiu ce sa spun daca cumva sunt intrebat. Si asta in conditiile in care in mod sigur nu voi putea participa desi mi-as fi dorit – cum am spus – merg inainte cu o saptamana la Salomon UltraTrail Hungary, am invitatie. La MTB asa procedeaza profesionistii: chiar daca nu au timp sa parcurga tot traseul, isi rezerva timp sa parcurga macar ultima portiune, incearca astfel sa aiba un minim avantaj față de restul (sau să nu-l piardă). Între elite diferențele sunt foarte mici, conteaza fiecare amănunt: dacă au venit cu o zi mai devreme, dacă au reușit să fie recuperați și la potențial maxim…

De pe facebook:

Azi am fost pe bucla suplimentara de ultra (29km cu 1000m dif nivel – aprox 3h25min) de la Maraton Apuseni msg systems si apoi pe traseul de copii (3km cu 150m dif nivel – aprox 20min).

Totul e ok, bun si de MTB  . Dar mai multe amanunte maine la 
https://www.facebook.com/events/577511892620726/

Traseele:
https://connect.garmin.com/modern/activity/2650526818
https://connect.garmin.com/modern/activity/2650526894

Evident, ce-i oficial e valabil. 

Și am avut și câteva propuneri:

  1. Clasament in coada finisherilor pt cei care nu continua dupa maraton, eventual fara medalie de finisheri.
  2. Termen limita ca la maraton – 9h30min pt Skiland
  3. Posibilitate lasare bagaj schimb la Skiland in spatiu accesibil.
  4. Impunerea frontalei măcar pentru cei care încheie bucla de maraton în peste 8 ore.

Traseul de ultra de la Maraton Apuseni necesită alergare. Nu e un ultra obișnuit. Cei mai lenți trebuie să se gândească la un timp de 5h pentru bucla de ultra.

Succes în ceea ce vă propuneți!

Top

Apr 112018
 

 Umag, 100 Miles of Istria

Este a doua oară când particip la cursa lungă de la Istria, cea de 100 mile. Pentru că îmi place zona – am fost de multe ori în Croația, poate și pentru că îmi place peștele cum îl prepară ei … sau pentru că simțeam că pot merge mai bine ca anul trecut, când am avut și o căzătură “right from the start” și pe urmă, în plus, n-am putut să mă adaptez prea bine la căldurile de acolo …sau poate pentru nenumărații prieteni care știam că vor să vină și ei în număr chiar mai mare – în orice caz am fost foarte dornic să particip din nou.
Anul trecut (atunci am scris mai multe) n-am putut merge decât singur, acum m-am străduit mai mult să atrag și restul familiei. M-am asigurat că Diana vine, înscriind-o într-un moment de euforie la primul ei maraton (nu era cursă mai scurtă din păcate, și ea mai mult de un semimaraton nu alergase). Cu copiii însă n-am mai găsit soluție, ei având un program mai important decât “un pic de timp liber” al meu.
Și uite-așa ne-am pornit ca doi porumbei la drum, unul urmând să zboare la cursa roșie (unde era cât de cât considerat dintre cei mai buni – cu 609 ITRA anul trecut eram la categoria “people to follow”, dar anul acesta concurența a fost mai mare) și unul la cursa galbenă.

Firește, fiecare am avut ținta noastră, după capacități și pregătire. Diana dorea să încheie cu bine cursa, pentru ea provocarea extremă era timpul limită final de 8 ore, iar eu doream un timp mai bun decât anul trecut (27h33min), speram sub 27 ore.
Mi-am și încărcat trackul nou (era o mică schimbare la startul din Labin – unde și căzusem – probabil multă lume a fost nițel încurcată de poteca îngustă în coborâre, pe pietre care răsar din iarbă și rădăcini, și organizatorii au ales să fie traseul de start mai clasic și lat) să-l pot folosi în mod course, să pot estima mai bine cum alerg.
M-am tot gândit și am pus o viteza medie de 7km/h, ceea ce însemna un timp final de 25h51min – pe logica – dacă tot vreau sub 27h, atunci să fie ținta 26h, iar dacă m-am gândit la 26h atunci să fie ceva rotund la viteză medie, să nu dea cu virgulă.
Ca de obicei mi-am făcut o listă de timpi reali de anul trecut, dar de data aceasta doar am tot recitit-o, n-am luat-o cu mine. Lista conținea 8 persoane pe care ori le cunoșteam ori erau semnificative. În fruntea listei era Alenka Pavc, o slovenă care m-a impresionat (24h52min anul trecut, să am și un timp de Superman ca referință), apoi urmau Andrei Sovereșan (24h58min), Ulrike Striednig (AUT, 25h07min – am multe femei în listă că sunt mai ușor de recunoscut și mai puține în zona aerisită de la vârf 🙂 ), Mihai Șerban (25h33min, e o referință bună pentru mine, anul trecut am alergat alături de el la Istria dar n-am rezistat la final, și tot anul trecut am încheiat împreună Pirin Ultra pe locurile 5-6 la general, păcat că anul acesta n-a fost și el), Vio Mălai (26h47min, de multe ori îmi dau seama cum merg la concursuri după timpul ei, anul trecut m-a depășit după Motovun, ultimul “maraton” al meu a fost leșinat), Adrian Țap (26h48min, un exemplu de cum să mergi tare la început – cu timpii care eu nu cred să-i pot atinge dacă vreau să ajung la final, și apoi să te rupi la sfârșit), Luca Flamigni (ITA, 27h27min, un om pe care nu-l știu dar care m-a depășit la final, e exemplul opus lui Adi Țap, adică în cazul când îmi merge prost la început să mă încurajeze timpii lui, că se poate). A 8-a persoană sunt … eu, cu asta am încheiat lista.

Drumul am încercat să-l facem mai deosebit și util totodată, fără să ne obosim prea tare. Am înnoptat la Velence (HU) și apoi am ales o rută spre Umag care să treacă prin localități emblemă pentru traseele noastre. Musai era să includem și Motovun, pentru că acolo era startul cursei Dianei, să știe cum arată urcările. Cu o vreme schimbătoare dar înspre bine era și mai important să văd cu ochii mei cum se prezintă situația, ceva gen cum fac recunoaștere traseu profesioniștii la MTB 🙂 . Croația continentală și muntoasă era cu zăpadă. Am ajuns la Poklon (zona muntoasă din Istria, am urcat la serpentine…) unde nu părea să fie zăpadă, la Hum (cel mai mic oraș din lume – are primar, au găsit și ei un mijloc de reclamă), Motovun (orașul uriașului bun din legendele croate Veli Joze). Poze sunt mai jos.

0001.jpg 0003.jpg 0002.jpg 0004.jpg 0005.jpg 0006.jpg 0007.jpg 0008.jpg 0009.jpg 0010.jpg 0011.jpg 0012.jpg 0013.jpg 0014.jpg 0015.jpg 0016.jpg 0019.jpg 0020.jpg 0018.jpg 0022.jpg 0023.jpg 0024.jpg 0026.jpg 0028.jpg 0027.jpg 0029.jpg 0031.jpg 0033.jpg 0035.jpg 0034.jpg 0036.jpg 0017.jpg 0021.jpg 0025.jpg 0032.jpg 0030.jpg 0037.jpg

Ne-am plimbat și prin Umag ziua, era păcat să nu vedem marea pe soare.

DSCN0833.jpg DSCN0835.jpg DSCN0836.jpg DSCN0837.jpg DSCN0839.jpg DSCN0840.jpg DSCN0845.jpg DSCN0846.jpg DSCN0834.jpg DSCN0848.jpg DSCN0850.jpg DSCN0852.jpg DSCN0853.jpg DSCN0854.jpg DSCN0855.jpg DSCN0856.jpg DSCN0847.jpg DSCN0857.jpg

Am rămas hotărât ca pentru prima oară la un concurs de 170km să alerg fără bețe, iar ca papuci să folosesc Kalenji, că-s cei mai noi: Kiprun Trail TR în zona deluroasă până la Buzet și Kiprun Long (de șosea) pentru ultimii 80km. N-am avut probleme din partea asta.

Startul a fost amânat cu o oră față de anul trecut – a fost la ora 17. Probabil încă o decizie luată după experiența de anul trecut, atâta că de astă dată cred că n-au nimerit-o și au să revină. Mă gândesc că au luat în considerare timpul câștigătorilor de anul trecut, care au ajuns prea devreme la Umag, scoțând sub 19 ore. Anul acesta în schimb scoțianul Paul Giblin a încheiat cu ceva peste 21h, l-a prins căldura. Traseul a fost mai dificil din cauza zăpezii din pădure de lângă Poklon, a noroiului și chiar a apelor mai mari care trebuiau traversate după Buzet. În cazul cel din urmă eu m-am descălțat la prima trecere și apoi la restul am renunțat, ce mai contau o bășică sau două la ce alte probleme mai aveam.

S-a pornit incredibil de tare, cu Sove în frunte, aș putea spune “ca de obicei”. Din culise am aflat că dorea să bată timpul pe urcările din prima porțiune, în orice caz a rezistat în față la primii 3 timpi intermediari, record: Plomin și Prodol pe  locul 1, Poklon pe locul 3. Cine știe, poate a pus și el umărul la rezultatul final mai slab al lui Giblin. I-a rupt… 🙂

Eu cu greu și cu răbdare am reușit să-l prind din urmă pe Oli (Aladar Kurta) după vreo 5km, pe Vio și Istvan Szokolszky nici n-am apucat să-i văd după start. Imposibil să te abții să nu alergi mai tare în astfel de condiții, mai ales dacă începi să-ți intri în ritm și să te simți bine. Așa că f… toate calculele de un an și dăi înainte. O ajung pe Vio înainte de primul punct de alimentare Plomin, văd că Adi Toma e pe urmele mele, surprinzător pentru mine, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că în general nu-l interesează aspectul competitiv. Știu cum aleargă, am fost împreună la Marathon 7500 anul trecut, iar anul acesta s-a antrenat mai mult ca mine, nu vă spun cât.

red.png

În goana mea și a lui Adi l-am prins din urmă pe Istvan și la al doilea PA – Prodol eram toți trei împreună.  Primele cuvinte ale lui Istvan când ne-am întâlnit au fost “Măi băieți, nu mergem prea repede?”. Toată lumea a fost de acord că da, spre stima noastră. Dar am continuat în același ritm și cică eram 3 oameni cu scaun la cap, cu experiență etc. Dar a fost fain. Am văzut pe urmă că Adi Țap (de acasă) mi-a scris un mesaj, ne urmărea și dorea să transmită salutări la grupul “celor 3 mușchetari”. Telefonul meu din păcate se oprise. Știu că am trecut de Alenka Pavc și am început să le spun câte ceva ce ştiam despre ea. În orice caz gluma că suntem la ultra se îngroșa, aveam dovada. Cred că atunci dintre femei doar Canepa mai era în fața noastră, e drept că departe, iar slovena (nu Alenka) care a încheiat pe locul 2 ne-a depășit mai târziu.

Era deja noapte, ritmul a încetinit presupun că la toți, am avut mici probleme de orientare, noroc cu Istvan că venea cu mine. Adi era în față, se desprinsese de noi. Pe porțiunile mai expuse de pe creste trebuia mare grijă la direcția de mers ca să vezi stegulețele. La Poklon iar am ajuns împreună. Scăpasem de zăpadă și de vârful cel mai înalt de pe traseu, de peste 1400m (nu pare mult, dar și Muntele Băișorii e tot pe acolo și la noi se schia până de curând).

A urmat Brgudac. Nici nu mai știu cine din grupul nostru era în față, cert e că am ajuns împreună. Aici Adi a spus stop, e ultra, a rămas mai mult, iar eu am continuat cu Istvan cam în același ritm.

Cred că cu puțin înainte de Trstenik m-am despărțit de Istvan, rămăsesem amândoi fără apă, iar el a continuat mai încet. Mai erau cam 5km pe care am preferat să-i parcurg mai repede să nu sufăr de sete prea mult. Alenka trecuse de noi, dar la Trstenik cred că a întârziat destul de mult, a ieșit cu puțin înaintea mea și nu era prea veselă. Omul ei care o așteptase la punct o tot încuraja. Aveam să aflu la final că abandonase la Buzet, deși ajunsese acolo cu peste 10min în fața mea.

De la Trstenik practic am avut o cursă solitară, la Buzet am stat minimul necesar, dar erau așa multe de făcut că tot am staționat cam un sfert de oră. Ca de obicei mi-a fost greu să desfac bagajul de schimb, am fost ajutat. Pe la 6 dimineața am ieșit de la Buzet și acum urma lupta mea cu oboseala și cu febra musculară. Principala grijă a etapei ce urma era să parcurg cât pot de mult din traseu până se face soarele greu de suportat. Trecuseră 13 ore, anul trecut am fost cu 40 min mai lent, și asta în condițiile în care atunci am alergat pe ziuă mai mult și pe sus a fost uscat. După teoria multora, chiar dacă am parcurs mai mult de jumătate de traseu (88km), jumătatea a doua ia tot atâta timp, dacă nu și mai mult. Adică încă 13h, deci aproximativ 26h timp final, asta dacă…

Ce mai e de spus: Hum cu apele, Butoniga unde am fost mult mai în regulă ca anul trecut. La Butoniga n-am mai stat pe scaun, am putut pleca mai repede. Verzii (traseul de 60k) deja intraseră pe traseu, primii trecuseră deja, chiar dacă aveam timp mai bun, startul întârziat “m-a trimis” la o oră mai înaintată în zonă. Ceasul meu care la intrarea la Buzet arăta vesel că sunt înainte de partenerul meu virtual cu vreo jumătate de oră (nu mă așteptam la asta, în mod normal trebuia să tot recuperez spre final), acum îmi zicea că nu mai e mult și intru pe pierdere. Iau o aspirină, să mai scap de febra musculară, să pot fugi. Oricum fuga mea însemna deja cam 7 – 7.20 la mie, că-i la vale, că-i la deal. Mai aveam una, pentru Buje dacă e nevoie.

La Motovun a trebuit să stau mai mult (se vede asta în timpul de Oprtalj). Cam tot cât la Buzet, vreo 15 min, deși numai stăteam și beam încetișor cola și mestecam biscuiți. Nu mai aveam chef nici de pâinea mea cu caș și slanină, am mai luat totuși în punguță niște caș de pe masă, era foarte bun. Simțeam că dacă plec n-o să rezist la căldură și va trebui să mă opresc aiurea, fără atâtea posibilități ca aici.  M-am hotărât să stau până simt că pot alerga ok și sunt răcorit suficient. M-am uitat la ceas, am considerat că au trecut 5 min, la următoarele 5 min urma să iau decizia următoare, și tot așa de câte ori e necesar. Am zis “pas” o dată, plus timpul inițial.

Grele urcările la Oprtalj și Groznjan, la pas mai lent ca verzii și albaștri din jur, deși clar aveau burtică mai mare ca mine. La coborârile mai abrupte mă chinuiam. Dar partea bună a fost că puteam alerga chiar mai bine ca mulți în rest. Înainte de Groznjan l-am întâlnit pe Sove pe potecă, își oblojea rănile de la picioare lângă un pârâiaș. Stătea la povești cu un croat, Roko, un prieten al lui, organizator la Dalmacija Ultra Trail.

Îmi aduc aminte iar de un episod de pe traseu. Am întâlnit un băiat care lua autografe de la alergători într-un caiet. Mi-a făcut semn și mie. Cred că era după Motovun. Firește că m-am oprit din viteza mea supersonică scoțând fum la papuci. Am luat pixul și … n-am reusit să-mi fac semnătura. A ieșit ca o aritmie la EKG. Am mai încercat o dată, dar tot n-am reusit să-mi controlez mișcarea mâinii. Mi-am cerut scuze și am plecat. Cam asta a însemnat echilibru la efort pentru mine: nimic pentru altceva. 

Ultimul PA – Buje. Doream să ajung la Umag altfel ca anul trecut. Atunci mi-a fost foarte greu și n-aveam motivație la final, alergam intermitent. Acum puteam mai repede dar mereu simțeam nevoia să mă opresc. Am ajuns pe un austriac de la verzi, am trecut de el și … am trecut la pas. Decât mai tare și cu pauze, mai bine după el. Era ștampilă nu alta. Nu alerga mai tare de 7 la mie, dar pașii lui erau imperturbabili. Ba nu, la noroi s-a transformat în om. Acolo am rămas preventiv câțiva metri mai în spate, mi-a fost frică că ștampilarea lui o să mă umple de noroi. Am trecut sigur și de unul sau doi roșii, iar înainte cu un km de final am țâșnit cu un sprint ce mi se părea fulminant (pe ceas cam de 6 la mie), nu înainte de a-i spune “danke schön” și a-i arăta numărul meu roșu, să nu rămână frustrat că a profitat de el cineva de la cursa lui. Deși erau mulți de care am trecut, se pare că n-au fost roșii printre ei. 🙂

Așa a decurs cursa, am încheiat înainte de ora 19, pe lumină, pe locul 29 general (27 masculin, 15 la VM1), cu un timp de 25h42min. Undeva pe ultima porțiune am trecut în fața partenerului virtual care a încheiat ca un robot cu timpul lui de 25h51min. Probabil că eram prea absorbit de papucii austriacului (după ei l-am recunoscut la final și m-am uitat să-i știu și fața).

O dată trecută cursa începe o nouă epopee: recuperarea, de fapt stadiul iniţial de ieşire din modul concurs. Aici pentru mine chiar e o provocare de obicei după un concurs lung  în care am mers la maxim. Mai întâi a trebuit să stau jos, mi-a fost greu să vorbesc cu Alex (dacă el a fost, că eu eram în memory shut down), am găsit însă soluția la lipsa cheii de la gazdă (era la Diana și ea nu sosise, startul cursei galbene a fost ulterior trecerii mele prin Motovun, la ora 14) și a telefonului descărcat: luat bagajele de la organizatori, făcut duș și îmbrăcat cu tot ce aveam, ca de iarnă, inclusiv glugă pe cap și suprapantaloni, dus înapoi bagajul la organizatori (că nu mă simțeam în stare să-l car 1km până la cazare), mâncare oficială (groaznic cum le-a trecut prin cap să facă sala de mese mai jos de nivelul solului, trebuind să cobori 2 scări), luat cheia de rezervă de la gazde după un secol cât mi-a luat kilometrul acela, încărcat mobilul, citit mesajele, venit cu mașina înapoi la start cu haină mai groasă în așteptarea Dianei.

Și Diana a sosit, puțin după ora 22, cu 6 minute întârziere față de timpul de 8h. Încheiase primul ei maraton și se mișca mai cu talent ca mine, nu știuse însă să aprecieze timpul scurs la PA-uri. La unul dintre ele s-a luat cu poveștile și a stat cel puțin 18min. Dar a rămas cu prieteniile. 🙂

Nu mai e mult de spus: cred că toți românii ne-am străduit cât am putut la cursa asta, dar nu mereu merg treburile ok. N-am mai făcut poză de grup de final, eu cel puțin până la plecare doar am dormit și am mâncat. Rămâne pe data viitoare! Felicitări tuturor, mulțumesc pentru compania de pe traseu în special la Istvan și Adi.

Mulțumesc lui Vlad Arhire pentru că mi-a acordat atenție după concurs – am spus și eu câteva cuvinte în articolul

http://aimx.ro/100-miles-istria-cifre-declaratii-limite-si-performante-pentru-romani/

Cursa mea pe Strava:

Oct 132017
 

Maraton Piatra Craiului

Maraton Piatra Craiului 2017 este încheierea Circuitului Carpaților. Nu se poate să nu se țină, ar fi păcat. E drept că n-am fost la toate competițiile din Circuit, dar poate anii următori mă duc acolo unde n-am reușit acum, să mai văd țara și munții noștri. E faină ideea cu Circuitul, din punctul meu de vedere strict ca și competitor nu m-ar deranja să se adauge și alte concursuri care merită, chiar dacă se desfășoară simultan, oricum nu voi putea participa la toate și nu asta contează cel mai mult. Un concurs din Circuit înseamnă niște standarde care le respectă, niște așteptări pentru mine. Să zicem așa, e echivalentul româneasc la concursurile certificate ITRA.

22281709_1463641877089353_6223853348325325705_n.jpg

Dar să revin la MPC. După ediția jubiliară de anul trecut când s-a parcurs traseul în sens invers, se revine la traseul normal. Așa scria în descriere și așa ar fi fost dacă n-ar fi venit vremea ploioasă … de la Cluj. Așa am auzit la PA-ul de la Curmătura, când nu mai aveam mult până la finish – “Uite, el e din Cluj! Ploaia vine de la Cluj!” Așa se spune pe acolo când vine vremea rea. 🙂 Bine că nu vine ceața și smogul, că suntem într-o depresiune ca într-un microclimat. De ele scap însă ușor urcând pe dealurile Feleacului.

Traseul normal … normal că nu a fost normal pentru că nu se putea normal! Normal! A fost altfel, nu s-a urcat mai sus de 1700m, am recunoscut porțiuni din traseul clasic, mai știam partea de Curmătura, au fost și noutăți. A plouat, a fost lapoviță și ninsoare, dar n-a fost așa frig și mai ales – n-a ajuns vântul la noi. Nu au fost condiții extreme! Totuși s-au plâns oamenii că a fost greu, că trebuia amânat, că nu trebuia pusă bucla etc, parcă mai mult decât la orice alt concurs. Mie ceasul mi-a indicat 43,5km și 2460m diferență de nivel. Din cei 43,5km cred că 9km au fost de alergat la munte (partea de început spre Plaiul Foii și Prăpăstiile Zărneștilor) și doar restul de 34km de alergat pe munte. 34km au fost în fapt de munte, și timpul meu final a arătat acest lucru – 5h47min – în condițiile în care am început foarte greu și am accelerat pe parcurs când mi-am revenit tocmai ca să n-o lungesc pe o vreme dificilă. Pentru mine cursa a început după km20. În anii precedenți traseul normal îl parcursesem undeva între 5h06min și 5h25min, nu mare diferență.

Un exemplu de condiții mai grele, dar nu extreme – s-a scurtat și cursa “din mers”: Pirin Ultra – Bulgaria “run like no other” – 150km cu 9000+ diferență de nivel. Am făcut la final 140km cu 6800m diferență de nivel. La km110 aveam de urcat în șa pe creasta principală la 2600m (creasta care ducea la vârful Vihren 2914m) și apoi să cobor la cabana Vihren. Noaptea. Total 13km. Timpul? 5h35min. Aproape cât MPC-ul meu de anul acesta! Cum se spune – același om, aceeași pregătire, cu câteva săptămâni înainte. Și n-am fost singur, ci cu Mihai Șerban. Am fost printre primii, e drept că alții pe lumină au parcurs bucata cu o oră mai repede, noi am și bâjbăit.

22228273_1463642013756006_7371143600373667994_n.jpg

Cine a avut probleme la MPC și-a depășit limitele și a ajuns în stare de epuizare prin “metode clasice” cum e un ritm prea intens nesusținut de alimentație suficientă. Adevărul e că alergarea “te fură”, intri într-o stare din care e greu să te desprinzi și să asculți de nevoile pământești ale corpului. Și asta pe vreme urâtă te costă! Să nu uităm că acum câțiva ani cineva tremura de frig, avea spasme, era culcat pe jos. Și asta pe urcarea pe Diana și atunci a fost foarte cald! Epuizare, dorință de a ține pasul cu cei mai buni! Ce ar fi însemnat asta în condițiile de acum? În fapt, nu acest lucru s-a întâmplat acum, dar la mai mulți concurenți? Cum poți să tragi peste limite când nu știi când se termină cursa, ce provocări ai pe parcurs?! Eu habar n-aveam de traseu! Nu cred că ceilalți erau mult mai cunoscători. Am mai spus și altădată: citiți cu atenție regulamentul. E făcut mai ales spre binele concurentului. Gândiți-vă de ce s-au scris anumite lucruri. Cum s-a făcut selecția la concurs? Oare de ce? La câte concursuri din România la care ați participat s-a cerut experiență montană, curse de un anumit grad de dificultate încheiate cu bine? Cum a fost acolo? Cum v-ați comportat? Imediat trebuie percutat și luat măsuri. Ați mai fost la MPC și n-au fost probleme? Și ce? Atunci poate ați avut altă motivație, ați alergat doar ca să încheiați cursa, acum vreți mai mult și vă permiteți să riscați. Oare?
Și poate cea mai pertinentă întrebare: în cât timp estimați că parcurgeți traseul? Eu vă mărturisesc că este primul lucru la care mă gândesc. De ce? Pentru că îmi influențează toată cursa: echipament, alimentație, ritm la start, așteptări, rezerva la necunoscut.
Ca să vedeți ce serios am tratat cursa în condițiile de acum (și am mai participat la MPC câteva ediții și atunci nu m-am gândit la așa ceva) – am avut și bani la mine: o hârtie de 50lei și una de 10 lei. De ce? Chiar așa amănunt contează și merită atenția? Pentru mine da! Dacă ajung la un cătun, o colibă, vreau să cumpăr ceva? Doar n-or fi nababi pe acolo bătrânii ăia care trăiesc de pe o zi pe alta. Oi primi gratis ceva de mâncare dar mi-ar fi jenă să cer… 10 lei nu-i așa mult. Dar dacă cumva ajung total aiurea și am nevoie de transport? 50 de lei sper să ajungă. Am cântărit, doar 10g cu tot cu punguță, îmi pare rău că n-am scos bateria din cheia de la mașină, că era 20g. 🙂 Asta apropo de echipament minimalist.
Ajungi mai calculat după ce participi la un ultra. Să vedeți ce înseamnă să ajungi epuizat după ritm de maraton la km50. Și să mai ai de parcurs 120km și dublu diferență de nivel! Depinde de cât de antrenat ești, îți revii cu muultă răbdare, știi că dacă mai ajungi în astfel de stare o dată sau de două ori ești terminat sau intri în modul supraviețuire, n-ai 9 vieți ca pisica. Și sigur nu mai ești cum ai fost, e cursă ratată ca rezultat. Puteai mai bine! Din ciclul “spune-mi cum ești la km50 și-ți spun cine ești la sfârșit”. La maraton pragul e la distanța de semi: după 20km se vede cine e antrenat de semi și cine pentru distanțe mai lungi.

medalia.jpg

Și acum pun mai jos fragmente din ce am postat pe facebook, ca de obicei în ultima vreme.
Și nu uit să-i mulțumesc lui Luci Clinciu pentru înscrierea gratuită, anul trecut n-am putut participa, n-am spus nimic, pur și simplu … Mai bine să ne trăim viața frumos, alături de cei dragi, nu-i fără sfârșit cum pare la 30 de ani.

Ce am postat pe Facebook, nițel adaptat

FB, a doua postare
Maraton Piatra Craiului – editia 11 – un concurs mai special pentru mine: am ajuns și eu CarpathianMan, am trecut cu bine suita de concursuri de MTB (4 Munți în echipă cu sora mea Simona Pop), alergare în etape (Ultra Trail Fagaraș în echipă cu prietenul Adi Cosma) și Postăvaru Night (o dată skyrunning și o data cu schiuri de tură), încheierea fiind Maraton Piatra Craiului.

Am avut și eu ocazia să ajung pe scena și să spun câteva cuvinte. Am încercat să fiu scurt, n-am fost coerent așa cum aș fi vrut. Încerc și acum. M-am gândit ce să spun, totul părea simplu, oricum de scris o cuvântare era cam greu – ar fi trebuit să scriu foarte mare sau să fiu cu ochelari, o postura puțin mai neobișnuită pentru mine – CarpathianMan cu ochelari? 🙂 . Poate era mai bine totuși cum a procedat Andreea Dan – a fost un discurs frumos care l-a influențat emoțional pe al meu. Mi-a scăpat aspectul acesta – că înaintea mea vor vorbi și alții, mare eroare!

Merită să participi la concursurile CarpathianMan, mai ales cele pe echipe și pe etape. Ajungi să vezi “mai altfel” munții, oamenii, să simți că ești o echipă nu numai cu coechipierul ci și cu toți ceilalți: prieteni, concurenți, voluntari, organizatori… cabanieri. Orice se întâmplă la cineva se reflectă și te influențează.
Se muncește mult la trasee, unele sunt inedite, ajungi să parcurgi munții pe unde n-ai fost niciodată chiar dacă ai mulți ani în spate de drumeție. Se vede când se pune suflet…
Și mie îmi place să particip la concursuri din care învăț ceva. Și mereu e ceva nou. La fiecare start de la concursurile mai deosebite îmi sare gândul la replica celebră din BD la munte – “Ce avem noi aici?”. 🙂 Asta apropo și de MPC!

Maraton Piatra Craiului de anul acesta? Parca l-aș dori tot pe acelasi traseu și anul viitor! Sau de fiecare dată pe alt traseu! Am avut parte de zăpadă, ploaie, ninsoare, noroi în două culori… Cel negru a fost de groază pentru mine. De fiecare dată când vedeam că se schimbă terenul călcam cu grijă așa cum la început încerci cu degetul apa. Iar de zăpada proaspătă la vale… eram ca schiorii începători – fugeam în diagonală, fără să mă pot opri, dintr-o pădure în alta, străbătând toată “pârtia”. Simțeam că doar dacă mă trântesc pe jos pot să mă opresc și nu găseam un loc potrivit.

43,5km, 2460m diferenta nivel, 5h47min. Luna Walking Month “umblă pentru cei ce nu pot umbla” – concurs caritabil pe echipe era la sfârșit, lună în care am alergat o săptămână serios, nu cu viteză dar extrem de mult. Am avut de ales între un rezultat mai bun la MPC sau un rezultat mai bun la Walking Month. Am ales WM, titlul de CarpathianMan a fost arhisuficient pentru mine. Nu puteam să nu aleg WM, e pe echipe, deci nu sunt singur să fac ce vreau. Just for records, în ziua MPC am făcut 100.000 pași din care 50.000 la concurs. Am tot alergat pe ploaie și după concurs! Ziua precedentă, vineri, 72000 pași (undeva între 7h alergare și 10 ore mers). Ca reper pentru mine – într-o oră fac 10.000 pași alergați sau 7000 pași de mers consistent. Media pe ultima săptămâna de Walking Month a fost de peste 89000 pași zilnic, ce să-i faci dacă m-am trezit doar cu 10 zile înainte de încheierea lunii că mă interesează rezultatul!

Eu n-am nevoie de clasament, mă interesează cum stau față de prieteni. Le spun la toți “Bravo” și mă gândesc în sinea mea pentru cei mai rapizi “da, sigur, la tine a fost numai soare” sau, la cei din urmă, “yes, te-am luat”. 

Și propunerea mea (că tot e la modă să faci sugestii și să dai sfaturi la organizatori) e puțin alta decât ce am tot auzit: să existe o lingură de lemn ca premiu pentru ultimul sosit, valabil mai ales la concursurile în echipe sau pe etape. Noutatea ar fi că lingura s-ar decerna doar dacă ultimul ar sosi într-un timp să zicem cu 20min mai mare ca penultimul. Ar fi multe avantaje, nu insist. Și ar fi o competiție și la sfârșitul clasamentului, oamenii ar găsi soluția să încheie împreună și mai în siguranță… Și dacă ajungi să ai o colecție de linguri, când le folosești la bucătarie te mai gandești … cum să ajungi mai competitiv sau … la mine, dacă dați și un nume la lingură, nu mă supăr să-i spuneți premiul Veze 🙂 . Să las și eu ceva moștenire în lumea alergării…
Mda, poate că aș acorda lingura și la DNF-iștii din prima jumătate a clasamentului… temporar. Sau care necesită intervenţii sau ajutor de la cei din jur. De ciudă, că sunt buni! De ce să aibă numai premii și medalii ca trofee? Ia să mai fie și o lingură printre ele! Dovadă că un rezultat bun nu se obține fără căderi! Dacă nu vor lingură, să aibă curajul să termine cursa cu un rezultat mai slab!
De unde propunerea? Consider că sunt două categorii de oameni la concursuri care-și pun viața în pericol, și nu numai atât: ultimii și cei din față care cad jos când riscă prea mult.

Să vină zăpada! Nu numai după gât când te oprești în copaci ca la MPC!
Toata stima la organizatori și voluntari!

lingura.jpg

FB, prima postare

Mie mi s-a părut ok MPC-ul anul acesta. Super că au modificat traseul și nu s-a amânat cursa. Atâta că n-am ajuns la ședința tehnică și nu știam sigur cât va dura concursul, chiar dacă se estimau 41km. A semănat puțin cu condițiile de la Maraton Brașov. Am alunecat și eu, asta e. Am fost mulțumit și de PA-uri, e drept că aveam batoane și geluri la mine, nu-mi puteam permite să mi se facă foame. Așa e la munte când e frig și plouă/ninge: trebuie să ajuți și mai mult organismul. Să vedeți cum e la Pirin ultra: anul trecut s-au facut (primii concurenți) 26km între două PA-uri în 10 ore! Noaptea! Așa că fiecare cu reperele lui. Ca îmbrăcăminte am avut pe mine tricou și mânecuțe, peste o vestă care ține de ploaie/zăpadă și ține la vânt (foarte important pentru piept și spate), mănuși de bicicletă fără degete (foarte bune pentru căzături), gaitere, papuci de ultra care sunt mai serioși, șosete duble și șapcă pe cap. Normal, pantaloni lungi. Nu mi-a fost frig. Eram liniștit, în rucsac mai aveam: foiță de ploaie, haină sintetică, căciulă, mănuși groase impermeabile și șosete (toate puse într-o pungă). Sănătate!

PS: În general nu-mi place și evit să apelez la organizatori și să pun una din miile de întrebări pe care le-au pus probabil și alții. Asta în timp ce au de lucru, au de rezolvat o mulțime de treburi mai importante. Și mai ales că e ceva ce scrie clar în regulament. Dar… mi s-a părut foarte calm. 🙂 L-am întrebat pe Luci dacă pot să-mi pun cu mine doar mănuși simple, având și cele de MTB. S-a uitat cu atenție la mine și mi-a spus brusc: pune groase. Am făcut ochii mari, dar așa am făcut. A fost certitudinea că nu va fi o cursă ușoară.

Mulțumesc pentru poze!