Aug 172017
 

Memorial Kos Karoly

Memorialul Kos Karoly – tura de drumeţie 55km

Weekend fără concurs, asta era în plan. Doar urmează 2×2 Race şi ultra Via Maria Therezia. Şi m-am ţinut de hotărâre, dar în modul meu: am participat la o tură memorială, lângă Cluj. Am spus şi înainte, cu ocazia turei memoriale Jokai Mor, că mi se pare o idee faină să organizezi ture din care să mai şi înveţi câte ceva, să ai timp să şi socializezi – mai mult ca la un concurs obişnuit unde eşti tu şi rezultatul. Tura a fost pentru oricine –  un alt aspect important – fiind organizată pe mai multe distanţe şi pentru MTB şi pentru drumeţie/alergare. De data aceasta am ales alergarea, pe traseul cel mai lung – 55km.

IMG_20170812_065004.jpgIMG_20170812_065030.jpg

Startul – Biserica cu Cocoş – Cluj

În cazul de acum, m-am apucat iar de citit. Evident, despre Kos Karoly, un mare arhitect, cunoscut pentru interesul lui în special pentru ţinutul Călatei (pe wiki apar mai multe amănunte), pentru interesul conservării tradiţiei arhitectonice transilvane. Călata este un afluent al Someşului Mic, o zonă din preajma Clujului. Aici, arhitectul a construit biserici, clădiri reprezentative, devenite monumente istorice. A avut un aport şi la construirea Grădinii Botanice din Budapesta. Un alt amănunt – biserica din Feiurdeni a fost construită tot pe baza planului lui, iar acel plan de fapt a fost elaborat de el ca propunere la construirea Catedralei Ortodoxe din Cluj! După cum se vede n-a fost aleasă propunerea lui, a ieşit de această dată pe locul 2, dar ideea nu s-a risipit. Şi, părerea mea strict de om obişnuit, îmi plac construcţiile lui, acoperişurile parcă din poveşti.

IMG_20170812_082325.jpgIMG_20170812_125825.jpgIMG_20170812_125845.jpg

De pe traseu – vârful Batori şi vârful Riszeg

Aşa cum îi stă bine unei ture memoriale, s-au atins obiective construite de Kos Karoly. Startul la turele lungi de MTB şi drumeţie s-a dat de la Biserica cu Cocoş din Cluj, la care a fost arhitect. Finişul a fost la Stana, în Sălaj, practic dincolo de Huedin. La Stana “veche” sunt clădiri de vacanţă construite în acelaşi stil, din ce am auzit o parte de un arhitect – Muller. La Stana este şi casa unde a locuit şi creat Kos Karoly, cu un nume care suna ciudat în română – Casa Ciorii – Varjuvar. E impresionantă, se poate vizita doar la exterior… Kos Karoly n-a mai fost acolo după ce a avut loc un episod nefast după război.
Traseul a trecut pe lângă Parcul Etnografic Transilvan din Hoia, urmând în principiu culmile dealurilor. După ce am urcat vârful Batori, am trecut porţiunea de autostradă nouă “Neterminata” – ca să iau denumirea după o simfonie celebră, apoi am făcut popas la biserica din Dumbrava. Ca repere au fost traversările de şosele – varianta de legătură Căpuşul Mare – Zalău, şoseaua de Leghia, stâlpii de telefonie de pe dealul Riszeg. Până la “Neterminata” am mai fost, dar restul a fost nou pentru mine. M-am bucurat că am avut ocazia să văd împrejurimile Clujului altfel, să-mi aduc aminte cu un zâmbet de exprimarea unui coleg “frumos ţărişorul meu”.

IMG_20170812_111240.jpgIMG_20170812_111341.jpgIMG_20170812_111208.jpgIMG_20170812_111324.jpgIMG_20170812_111347.jpg

Biserica din Dumbrava

A fost o tură grea, de 55km, cu startul la ora aproximativă 6.30, un ultra ca antrenament de ultra. Am fost împreună cu un prieten, Csaba, căruia îi mulţumesc de companie. Am alergat destul de intens, a fost foarte cald, ar fi fost mult mai greu fără acele puncte de control de pe parcurs unde ni s-au pus şi etichetele cu timpul realizat. La final, la vila Szentmirei, am fost serviţi cu o mămăligă bună cu brânză şi slănină. 6h42min ne-a luat “drumeţia”, în faţa noastră doar doi biciclişti au terminat, dovadă că nu s-a grăbit nimeni.

IMG_20170812_142318.jpgIMG_20170812_142155.jpgIMG_20170812_142138.jpgIMG_20170812_142650.jpgIMG_20170812_142635.jpgIMG_20170812_142607.jpg

Finişul – Stana

După ce am băut şi o bere normal că am privit altfel perspectiva de a ne întoarce tot în alergare. În mod obişnuit, ca orice om normal, ar fi trebuit să alegem mersul cu trenul, aveam şi orele la care treceau trenurile prin halta nouă Stana, n-ar fi durat mai mult de o oră. Dar noi am luat-o înapoi, pe “Lungul drum spre casa – dupa concurs – Stana – Cluj”, pe un traseu pe care am încercat să-l facem cât mai scurt şi cu o diferenţă de nivel cât mai mică. Ne-a luat 8h pentru cei 46km, a fost mult mai greu decât la dus, am avut noroc că la Dumbrava încă am putut găsi apă. Punctele de control în principiu nu mai erau valabile, era un interval orar în care trebuia să ajungi. În rest, am rămas fără apă cam ultimii 10-15km şi n-am mai alergat deloc. L-am încetinit astfel pe Csaba, dar n-am vrut să risc accidentare pe fondul epuizării. Ne-a prins şi noaptea, dar eram pregătit – aveam frontală. Înainte de a coborî de pe deal spre strada Donath am întâlnit doi îndrăgostiţi (ştiam eu că găsesc pe cineva pe acolo 🙂 ) şi au fost bineînţeles săritori şi ne-au dat apă. Ultimii 2-3km doar un gând mai aveam – să ajung la nonstopul de la capăt Grigorescu.

IMG_20170813_081844.jpgtraseu Kos Karoly.jpgIMG_20170813_081706.jpgIMG_20170813_081649.jpg

Amănunte…
Linkuri la strava – trasee – dus şi întors
https://www.relive.cc/view/g13513635448
https://www.relive.cc/view/g13513641180
Foarte fain traseul, greu însă să te încumeţi singur şi fără punctele de alimentare trebuie să-l gândeşti cu treceri prin sate. Mulţumesc organizatorilor – clubul EKE, oamenilor de la punctele de control, a fost o sâmbătă deosebită. Poate data următoare merg cu MTB-ul, deşi nici aşa nu-i uşor, ei au tot făcut pene.

IMG_20170812_154809.jpgIMG_20170812_154836.jpg

Pe întoarcere

Aug 082017
 
Retezat Maraton

Refugiul Condorul

Maraton Retezat – prima dată când particip la un maraton montan de sub 40km cu un timp ca de ultra – ceva peste 8h. Trebuie să fie ceva motive, nu-i ușor să fiu așa “neproductiv”. Datele inițiale oricum nu sunt obișnuite – 39km cu 3000m diferență de nivel. La care se adaugă însă un singur cuvânt – Retezat. Și la cuvântul acesta, la care mulți drumeți exclamă “ce frumos”, “cel mai fain”, cred că alergătorii aleg și alte epitete, musai găsești cuvântul piatră sub diferite forme și întrebarea “unde mai e apă”.

harta-RM_dinozaur_2016-1.jpg

De fapt cred că acesta e singurul lucru de îmbunătățit – punctele de alimentare foarte rare raportat la timpul petrecut între ele. E drept că trebuie să mă scarpin bine în cap ca să găsesc încă vreun punct accesibil și nu pedeapsă pentru voluntari. Erau multe pârâiașe, a fost scris și de ele, dar tare greu te mai hotărăști să te oprești la cât de bătut în cap ești de soare. Trebuie un imbold, o sugestie – mici panouri cu texte de genul “ar fi bine să te oprești”, “apă la 100m”, “cea mai dulce apă”, “ultima apă”, “apă gratis”, “și cel din față a oprit”, “pârâul cu monede de aur”. Vă spun eu – alergătorul se oprește, bea apă și apoi gândește.

Dacă la maratoanele mai grele întâlnești și porțiuni mai tehnice, de viteză mai mică, aici excepția a fost traseul normal alergabil – adică fără să te uiți mereu pe jos și să numeri pietrele. Dacă doreai să te uiți la peisaj era musai să-ți alegi bine zona în care pășești sau să te oprești. Eu, așa, de ambiție, m-am mai uitat, am mai citit plăcuțele cu înșiruirea de vârfuri – Retezat, Peleaga, Păpușa. Ca succesiune traseul a fost – Râușor – Vălereasca – piatră – Prelucele – piatră – Retezat – piatră – Bucura – piatră – lacul Bucura – piatră – Peleaga – piatră – Păpușa – piatră – Custura – piatră – iar lacul Bucura – valea Pietrele – sigur piatră – culme Ciurila – Râușor. M-am cam sictirit de sărit coțcă din piatră în piatră și la deal și la vale. Cu cât alergai mai încet, cu atât numărai mai abitir pietrele și cu atât oboseai mai tare pentru că aveai ruperi de ritm mai dese. Nu-i de mirare că diferențele de timp dintre concurenți au fost mari – cu cât erai mai priceput, mai odihnit, mai sigur, cu atât în timp diferența față de urmăritori creștea.

La mine “n-a fost ziua mea”. Am ajuns la locul de start pe la 1 noaptea, am pus cortul, am dormit puțin și am avut noroc că citisem că s-ar putea să se decaleze startul și m-am trezit preventiv mai devreme. Am luat la timp startul dar lucrurile nu prea mergeau – mișcam greu picioarele. Eram parcă după ore întregi de alergare, nu la început de concurs. Așa, la limită, am reușit să mă țin de Pepi până pe Retezat. Am luat-o pe urcare fix pe trasa lui, peste stânci, dar el avea compasul mai mare și eu uneori trebuia să găsesc pietre intermediare ca să nu fiu nevoit să sar. Vio era chiar în spatele meu, cred că pentru ea a fost și mai grea calea “uriașului”. 🙂 Apoi au venit coborârile și a trebuit să mă liniștesc. Nu aveam reflexe și coboram prea rigid, urnind pietrele. Așa că duși au fost cei din față, parcă în câteva secunde au dispărut – eram prea absorbit de căutatul pietrelor ”sigure” și când am ridicat privirea nu mai erau. Un pic mai puțin dacă reușeam să zăbovesc pe pietre și nu mai conta pe ce calc! Data viitoare, dacă-s mai fresh.

20626418_1545234658878537_5883200932715676285_o.jpg20626399_1545323112203025_4380860758002329965_o.jpg
La Bucura, apoi cu Dan la Bucura a doua oară
20690057_1545278482207488_7026364507103194483_o.jpg20643448_1545229508879052_996711716501140175_o.jpg

M-am bucurat că am reușit să-l reajung pe Dan Lupșa (a încheiat pe locul 2 la 50+), am avut noroc că urcările mergeau rezonabil, și apoi tot împreună am alergat. Alergam în ritmul meu, mai încet pe coborâri, iar Dan se ținea de mine cu răsuflarea lui caracteristică. 🙂 Nici nu trebuia să mă întorc ca să știu că-i în spatele meu. Uneori nu se mai auzea, se oprea probabil la câte un pârâiaș. Împreună am mai adăugat în grup și pe Tase și așa am alergat până am ajuns a doua oară la Bucura.

De la Pietrele practic am  continuat singur, Tase a rămas în urmă și Dan a ales să se răcorească la pârâu. Am tot întâlnit concurenți de la semimaraton, nu m-am plictisit. Am rămas surprins că la sfârșit au fost aproape să mă ajungă Mihaela Hainăroșie (locul 2 la fete) și un băiat, am văzut apoi pe Strava că au alergat mai tare pe coborâri.

Am încheiat pe locul 17 general, cu 8h06min, dar la peste 10min distanță de cel din față, la 20min de Crina Buzgan și 32min de Pepi. Hajnal și cu Busuioc au scos niște timpi extraordinari – pe la 5h45min, dovadă că locurile 3 și 4 – prietenii Silip și Sălăgean au fost la aproximativ 40min cu 6h26min. În total 5 concurenți au încheiat cu un timp sub 7h.

Și pe Strava…
Merită parcurs traseul de maraton măcar o dată! După aceea precis îți schimbi reperele despre ce e greu și ușor la un concurs. Am văzut că au fost concurenți care au încheiat în 18h! Toată stima, sper că nu au rămas cu accidentări. Felicitări pentru organizare, ne-am simțit foarte bine! Copiii au participat și ei la proba de alergare, i-am prins fix când luau startul. N-au avut mult de alergat dar în Retezat nimic nu-i ușor. Andreea a terminat pe locul 2 după un băiat, iar Tudor între primii.

Ziua următoare ne-am zis să facem și noi o mică drumeție pe BR spre vârful Retezat. N-am putut să ne urnim la ora 8 după cum era planul prietenilor care doreau să ajungă la lacul Ștevia, tot pe BR. Degeaba le-am spus la ai mei că nu există tură de o oră în Retezat. Măcar am reușit să  ajungem deasupra pădurii, să trecem de jnepeniș și să dăm evident de pietre, să vadă și copiii cum e. 600m diferență de nivel tot am făcut, ne-am întâlnit cu multă lume, iar Hajnal la întoarcere ne-a spus că Luci Clinciu a dus o lebenită până la lac. Ăsta da regret că n-am fost până la lac! Dar în pădure măcar am văzut ceva interesant – o budă. 🙂 Cam la altitudinea de 1750m, unde trebuia să fie refugiul Condorul. N-a fost greu să-l găsim, să-l studiem puțin și să-i facem o poză. Apoi am coborât repejor că era amenințare de ploaie.

IMG_20170806_115417.jpg

Să ne vedem cu bine! Și, ca de obicei, mulțumesc pentru poze!

Jul 312017
 

Circuitul Carpatilor

Circuitul Carpaților

Anul acesta este anul alergării. Trebuia să-mi fi dat seama de la început, din momentul când am hotărât să particip la 100 Miles of Istria, un ultra din Croaţia care a avut loc în aprilie – foarte devreme după ieşirea mea din hibernare. A fost şi o iarnă lungă, combinată cu vreme dificilă pentru bicicletă, astfel că foarte puţin m-am mişcat pe două roţi şi mai tot timpul am alergat. Şi, la urma urmei, de ce să mă tot opun? Mai sunt ani!

Şi uite-aşa, fără să am mult timp la dispoziţie, continui lanţul evenimentelor din ultimele luni la care am participat şi despre care n-am prea pomenit: Maraton Apuseni, Cozia Mountain Run, Rodnei SkyRace şi Cindrel în Alergare. Şi constat că am participat până acum la toate maratoanele şi skyrace-urile din Circuitul Carpaţilor, cu o excepţie – Bate Toaca. Despre Maraton Braşov am scris la timpul potrivit.

IMG_20170527_162526.jpg 18699379_1443782322344656_8082951841687842722_o.jpg 18738994_10208922653934810_8708207993171983286_o.jpg 18814667_1448966825159539_6364554155222578398_o.jpg 18815048_1979918822229525_8733206348754254045_o.jpg 18672864_1443795529010002_8102729399022847903_o.jpg 18738771_1445331205523101_2025016083785671994_o.jpg 18699545_1443802152342673_8727375270469061656_o.jpg traseu.jpg IMG_20170528_103625.jpg IMG_20170528_120107.jpg

Maraton Apuseni – 27 mai
Este un concurs de suflet, la care mă străduiesc să particip în fiecare an, mai ales că am şi un aport la cursa de family, la partea de traseu. Anul acesta, în plus, am făcut şi o tură de drumeţie duminică cu prieteni, participanţi la concurs, cu copii, cu cine a dorit, pe un traseu – combinaţie între trackul family şi cel de cros, cu punct de maximă altitudine vârful Buscat (de fapt capătul de sus al instalaţiei de telescaun).
Nu ştiu cât de bun am fost de ghid (linkul la câteva poze de pe FB), eram cam terminat de febră şi tuşeam, mi-a fost foarte greu să închei cu un timp rezonabil maratonul din ziua precedentă şi seara m-am dus direct în pat şi n-am stat la festivitate şi distracţia de după.
Ce a mai însemnat Maraton Apuseni? Am participat ca de obicei cu întreaga familie, dar copiii au fost însoțiți de un prieten la proba family pentru că Diana a alergat pentru prima dată un semimaraton! Și nu e din cele mai ușoare!
5h31min36sec, locul 32/242 general, 8 categorie
43,1km, 2343m diferenţă nivel

Maraton Apuseni a fost şi ultimul concurs înainte de Propark Adventure – 2 iunie (de ziua mea), unde am participat în echipa Cheile Turzii. Am reuşit să-mi revin şi a fost fain, multe provocări ca de fiecare dată. Anul acesta însă am încheiat pe podium, pe locul 2, după aproape 39ore de cursă. Despre Propark am scris.

A venit vacanţa, pe insula Pag – a doua oară când merg în Croaţia anul acesta. N-am ajuns la Bate Toaca, dar pot spune că în Ceahlău am umblat de m-am săturat şi ziua şi noaptea la Propark Adventure. Acolo toată partea de trail a însemnat Ceahlău, mai mult de un maraton.

19488954_1400115460034231_7322629428896186000_o.jpgalbum1 p3.jpg

Cozia Mountain Run – 01 iul
A fost prima mea participare la acest concurs, într-o zonă prin care eram în general în trecere. A, bine, cu excepţia concursurilor de şah – de obicei naţionalele de copii şi juniori se ţin la Călimăneşti – Căciulata. Şi mănăstirea Cozia am vizitat-o cândva, dar la munte n-am ajuns până acum.
În principiu nu-mi pun probleme şi mă aştept la nişte standarde îndeplinite la concursurile care sunt sub umbrela unui/unor organizatori de încredere – în cazul de faţă Circuitul Carpaţilor aceasta înseamnă – înţelegerea unor organizatori ca să ofere un cadru de desfăşurare a unor concursuri spre binele tuturor participanţilor. Că aceste concursuri se desfăşoară prin Carpaţii noştri, formând un aşa zis circuit, deja e un bonus. Mie îmi dă ocazia să văd şi locuri noi – am umblat prin munţi dar sunt departe de a mă putea lăuda că nu mai au secrete pentru mine. Ca să pun punct, Cozia mi-a plăcut, e frumos Oltul de sus! Dar ce circulaţie este! Să stai în vale în aşa trafic… mai bine în sălbăticie.
3h46min11sec, locul 18/172 general, 7 categorie
28km, 1874m diferenţă nivel

19875495_1450536918336409_5892559795482149502_n.jpg19956077_241759876335724_8468910790359890331_o.jpg

Rodnei SkyRace – 08 iul
De data aceasta e un traseu cunoscut, prin munţi prin care am tot fost, i-am şi străbătut de la est la vest. Borşa are şi ea istoria ei pentru mine. Ţelul meu principal a fost cel pe care-l am de obicei înaintea unui concurs greu care urmează – să merg cât pot de bine dar fără să risc accidentări, fără să termin epuizat. Măcar de data aceasta am reuşit, n-am fost ca după Maraton Apuseni.
3h56min22sec, locul 20/83 general, 4 categorie
25km, 2046m diferenţă nivel

A urmat Marathon 7500 – 14-15 iulie unde am făcut echipă (Regi şi Pioni) cu Adi Toma. A ieşit bine şi am mai bifat un masiv montan des vizitat – Bucegi. Concursul contează în Circuitul Carpaţilor pe echipe, alături de Ultra Trail Făgăraş. Şi despre Marathon 7500 am scris.

20431673_1476923155698889_3290883829265586080_n.jpg20476297_1475019675889237_2440719631073528763_n.jpg

Cindrel in Alergare – 29 iul
Abia m-am întors de la Păltiniş. În ultimii ani am fost la Păltiniş de câteva ori şi am trecut şi prin Cindrel, dar de fiecare dată l-am văzut cu ochi de MTB-er. Adică n-am prea apucat să mă uit în jur, erau prea multe lucruri care-mi acaparau atenţia: marcajele, pietrele, concurenţii, traseul în sine. Da, mai demult, în drumeţie … dar atunci iar era altfel, eram şi eu altfel. Acum era ocazia, doar nu-s Usain Bolt. Atâta că din 4 labe cum am urcat pe Cindrel nu se vede mare lucru, m-am “răzbunat” însă pe coborâre.
Am tras cât am putut până la final, mă gândeam că am şanse la podium la categorie. Pe urcarea de Cindrel eram mulţi la 40+, Luci Clinciu nu era mult în faţă, eu eram mereu alături de Grigoroae (îi mulţumesc pentru ritm), Sângeorzan şi cu Pepi aproape m-au ajuns… şi îl prinsesem din urmă pe Kokovics (sunt bun la 4×4 şi la cărat bicicleta). Ştiam că de Neguş şi de Codrea nu mă pot atinge, dar am uitat de Blajiu. Asta e, nu că aş fi putut mai bine. Abia am reuşit să o ajung pe Daniela Marin – foarte bine aleargă, dacă era şi motivată de concurenţă… Am avut în cursă puls mediu 161bpm, 175 maxim. M-am cam resimţit a doua zi.
Multă mâncare şi diversă la finish, foarte mulţumesc! Eram lihnit de foame, n-am mâncat mare lucru înainte de start, nu mă aşteptam să nu găsesc multe oferte la hotelurile apropiate. Cindrelul era ocupat cu taberele de copii, iar la Hohe Rinne mi s-a părut exagerat de scump micul dejun, mai ales că nu doream decât ceva anume. Adică eu mă pornisem să stau la cort, era prea mare diferenţa. 🙂
4h24min28sec, locul 17/153 general, 5 categorie
38,1km, 1700m diferenţă nivel

Mulțumesc pentru poze! Acum urmează Retezat Maraton – 05 aug. Ştiu că e cursă grea, dar premisele nu-s chiar favorabile: momentan calculul e că ajung pe la 2 noaptea la locul de start. dar ce contează – voi avea timp mai mult pe traseu pentru Retezat şi Peleaga.

Să ne vedem cu bine! Circuitul mă mai poartă şi prin Călimani şi Făgăraş.

PS: Poate “îmi trimit şi eu prin poştă flori de ziua mea”. Mai demult aşa se bârfea: când la ziua de naştere a unei fete venea un poştaş cu un buchet de flori de la “un admirator”, noi aşa … speram, că ea îşi trimitea singură buchetul ca să impresioneze. Acum, că tot nu reuşesc să fiu pe podium şi aterizez pe lângă, poate vorbesc cu organizatorii să mă cheme lângă podium şi să-mi dea ca premiu ceva ce-mi cumpăr eu. Ceva surprinzător, încă nu ştiu ce. Voi ce idee aveti? 🙂

Jul 172017
 

Marathon7500 2017
Marathon 7500 2017 – echipa Regi și Pioni cu Adi Toma

Mijlocul lui iulie? Marathon 7500! Din nou în Bucegi, din nou echipa Regi și Pioni, a 4-a oară. Ca nume sunt consecvent, ca și coechipier însă l-am avut de această dată pe Adi Toma. Așa ne-am înțeles încă de anul trecut. Cine a făcut propunerea nu-mi mai aduc aminte, în orice caz am fost bucuros și motivat… la fel cum am fost și cu Adi Cosma (2 ediții) și Sebi Butcovan (anul trecut). Toți trei îmi sunt prieteni, cu experiență și care știu ce-i greul, dar fiecare e diferit: Adi Cosma foarte liniștit și constant, Sebi mai aprig și iute și Tomiță extrem de calculat.

În orice caz ultra-ul de anul acesta a fost altfel, a fost unul al rătăcirilor. Trei, tot una și una. N-am folosit gps-ul de drumeție ci ceasul Garmin 935 cu trackul de anul trecut al lui Stroescu, ne-a ajutat foarte mult și foarte bine în ceață, mai ales în cea de pe Bătrâna, problema a fost evident de natură umană și da … ați ghicit, ceasul era pe mâna mea. Dar rătăcirile au fost doar o parte din sarea și piperul cursei, n-au fost decisive ci doar distractive (în traducere frustrante, mai ales ultima) și destul de periculoase. Au mai fost episoade unele simpatice, altele învățătură de minte, în orice caz m-am simțit bine.

Harta elita v2.jpg

Ținta noastră a fost un timp sub 24h. Tomiță, după calcule elaborate asupra cărora n-am insistat să le aflu formulele, a spus chiar pe la 21 – 22h. Pentru că anii trecuți n-am reușit decât de două ori timpi cu ceva sub 25h și n-a fost ușor, eu eram mai reținut. În orice caz noi nu ne-am abătut de la scopul inițial nicio secundă, chiar și când am ajuns echipa lui Csaba Papp și Mihai Ungur în Poiana Guțanu (au terminat pe 3 la categoria onorifică master, bravo lor): nu ne-a interesat ce fac cei din jur, am mers în ritmul obișnuit. Da, nu-i meritul meu, eu aș fi stat scai, funcționez în impulsuri, dar pe de altă parte dacă am hotărât o dată un lucru împreună așa a rămas. Doar ce am pus o întrebare… 🙂

Cum a fost? Foarte fain! Am încheiat fără nicio problemă, mai puteam liniștit ca și Tomiță să mai mergem parcă la infinit tot așa, se vede că-i obișnuit cu ultramaratoane de mai multe zile. Timpul nostru a fost surprinzător de bun pentru ce efort am făcut, nu mi-a venit să cred că mergând așa constant, fără să forțez, pot obține un rezultat cu aproape 3 ore sub cei de anii trecuți: 22h05min. Au fost multe echipe în acest an, chiar mi s-a părut că a fost un bum, normal că au fost și multe bune și au apărut și mai multe evenimente. Locul nostru a fost 14 la general (iar ne-au depășit Luțicii de la mixt … dar am promis că … doar timpul contează), 13 la masculin și 4 sau 5 la master.

Cu ce să încep? Am să scriu câteva capitolașe, apoi văd cum le rotesc ca ordine.

Nutriția… Cam sub toate aspectele am mai avut de învățat ceva de la Tomiță. Și eu sunt calculat, dar îmi place și neprevăzutul, uneori intenționat mai las ferestre în scutul “așa e cel mai bine și fără riscuri”, alteori intru într-o stare de reverie ca și cum aș sta la malul mării și când mă trezesc și-mi aduc aminte că-i concurs deja se cam întâmplă multe. Tomiță nu-i așa, punct.

Mai întâi mi-a spus că fac totul pe dos: mănânc puțin dimineață înainte de concurs, multe prostii (s-a oprit dezgustat din cititul componentelor după câteva rânduri), beau cola sau cafea și-mi anulez efectul în timpul cursei… A, credeați că vă spun nu știu ce secrete de la el? Păi n-am fost chiar atent la ce a spus, dar m-am sacrificat și m-am trezit la 3 dimineața pentru 10 minute ca să mâncăm și apoi ne-am culcat la loc. Din camaraderie! Dar am mâncat complet altceva decât a mâncat el: 2 ouă fierte și un baton cu semințe primit cândva, sper că anul acesta. Acum că nu mai văd bine să citesc am motiv să nu mă uit nici la termen de garanție, ce să mai spun de conținut.

Partea bună, în sfârșit o laudă în privința asta de la el: mănânc mult în timpul cursei și cam orice. Sandwichurile cu brânză și salam iar nu mi-au ajuns, am mîncat batoane, geluri, m-am bucurat pentru tot ce am găsit la PA-uri: slănină, caș, lebeniță, roșii, nici nu mai știu. Am stat și la Ciubotea și la Omu a treia oară și am mâncat fără grabă supă. Acum am un kg în plus, dar vorba lui Tomiță – e ceva trecător. Sper, vreau să-l cred! Cum spune el – ultra-ul e un concurs de nutriție. I-am fost și eu de ajutor într-un fel: va studia componența gelurilor, acum a folosit și i-au prins bine.

Ritmul… “Studiile” arată că în România se pornește tare. Apăi peste tot e așa. E suficient să fie un Sove! 🙂 Și noi am început tare, dar nu știu cum doar 58min aveam la PA1 Valea Dorului, cel mai slab timp al meu de până atunci. Dar îmi plăcea că nu mă agit prea tare. N-am urmat scurtăturile pe Jepii Mari, așa am căzut de acord amândoi: nu contează câteva minute. Până înapoi la Peștera – PA6 am ajuns în 5h45min. Cel mai bun timp, mister, cu 15min mai bine ca altă dată! De fapt am ajuns în ritmul cu Sebi, dar el deja avea atunci probleme de la o accidentare mai veche.

Fără să ne dăm seama ne-a luat și pe noi valul și cred că de multă vreme Tomiță n-a fost scos din făgașele lui – am reușit eu. Ca urmare în continuare spre Omu am luat-o mai încet, cărând suplimentar și restul de mâncare necesar pentru cursă și bonus pentru el – suprapantaloni. Eu m-am tot codit – mereu pe Omu e frig, ceață, vânt, noaptea nu-i de stat, dacă mai dă și ploaia… numai când mă gândesc și-mi clănțăne dinții – și până la urmă nu prea convins am rămas la foița clasică, nu la cea “de război” pe care o folosesc la ultra-urile de pe alte meleaguri.

printscreen1.jpgprintscreen2.jpg

A pierdut semnalul ceasul pe Jepii Mici la un moment dat, si cu altele am pățit – este o gaură neagră pe acolo, până mi-am dat seama… Am fost nevoit să unesc trackurile și concluziile:
– până la PA6 Peștera – primii 33km – puls mediu 144bpm, minim 97, maxim 160, doar cam 4 minute pauză
– de la PA6 la finish (ne-au ieșit cam 97km cu rătăciri) – puls mediu 123bpm, minim 82, maxim 158, 2h5min pauză.
Cum am spus, am mâncat mult plus diverse alte motive. Am tot mers după Tomiță mai ales la vale – alerga foarte constant, mi-a plăcut ritmul lui. În afară de prima buclă când l-am scos din matcă, în rest a fost imperturbabil.

Rătăcirile… Trebuie înclinație pentru așa ceva, și eu am ceva nativ.

printscreen3 ratacire1 Valea Cerbului.jpg

Prima a fost pe Valea Cerbului, s-ar zice că e imposibil. Am mers perfect până când trackul indica stânga – coborâre pe partea cealaltă a văii. Dar nu! Eu văzusem la cineva pe Strava că putuse să păstreze traseul pe partea dreaptă unde eram noi și am continuat pe linie de nivel. Până am ajuns la un mic platou înierbat unde am zburătăcit niște capre negre și am gonit un urs. Ursul era în plan îndepărtat, abia l-am văzut – fugea la vale spre deosebire de capre.
Și de aici a început distracția – cum coborâm? Tomiță a spus că nu se mai întoarce… Și m-a întrebat dacă am mai fost pe acolo. Veci! Și nici n-o să mă mai duc. Se vedeau concurenții ca purecii la vale și noi aveam de coborât săritori cu stânci de 3-4 metri. Dacă ne blocam undeva… Noroc cu jnepenișul, de-am alunecat controlat pe el. Și noroc cu norocul… Nici caprele negre nu puteau coborî pe acolo. Și uite-așa am ajuns iar în urma echipei de mixt care a încheiat pe locul 2 – cu Dani Florea. La început le-am spus că am stat în tufe…

printscreen4 ratacire2 urcare Bucsoiu.jpg

Ne-am jurat că nu mai lăsăm cărarea. N-am lăsat-o până la urcarea de Bucșoiu după PA9 – Prepeleac. Asta măcar a fost fără de voie și de acolo m-am învățat minte să mă uit periodic la trackul de pe ceas. Undeva o luasem înainte prin jnepeniș pe o potecă clară și am ajuns la baza unui perete destul de abrupt. Cărarea normală era undeva departe în vale la stânga. De la Tomiță știu – nu ne întoarcem. Am făcut câțiva pași la dreapta unde era peretele mai accesibil si am trecut în modul 4×4 cu speranța că nu e creastă secundară și putem da în cărare. Erau și urme clare pe perete – alți deștepți, trebuie să facem un fan club, poate fi sediul central și la Cluj – știu eu de ce.
A fost un concurs cu noroc, așa că am văzut cărarea nu departe și iar ne-am tras pe fund pe jnepeniș pe unde am găsit că-i mai accesibil.

printscreen5 ratacire3 Padina rezervatie Horoabe.jpg

A treia a fost frustrantă. Pe când să încheiem concursul, după orbecăieli prin ceață pe sus și împiedicări când mă uitam la ceas – doar nu puteam memora obstacolele decât 2-3 metri cât vedeam, de la Padina am ajuns la Horoabe. Acum știu, undeva zăcuse în minte cuvântul acesta, acum am citit. Frumoase chei, am văzut în poze, dar să le străbați noaptea e pedeapsă. Tocmai ne uitasem la oră și indica 3.29 . 1,8km de traseu până la finish. Nu ne vine să credem, era timpul de luat o decizie – ori o luăm pe track spre mănăstire, dar eu nu cunosc pe unde trebuie să trecem valea Ialomiței, ori o luăm frumos spre șosea și treburile sunt clare. Ne pune michiduță și alegem trackul.
Și în loc să ajungem ca domnii la biserică, am urmat poteca pe partea stângă a văii Ialomiței și fără să ne dăm seama am continuat pe o ramură a pârâului Horoabe ce se varsă în Ialomița. Ne schimbasem și direcția de mers de nu mai înțelegeam nimic din ce văd pe ceas. La început am continuat în aceeași direcție greșită, am trecut peste pârâiașe și terenuri înșelătoare – un fel de mlaștini, am văzut pereți înalți și mi-am dat drumul la cuvinte. Eram clar în amonte de mănăstire. Am tot căutat o direcție corectă de întoarcere, că ne tot învârtisem, am trecut cred pe lângă cabana Horoabele și în sfârșit am ajuns – 36minute pentru 2km de aproape plat e o performanță. Am depășit și timpul de 22h.

Concluzii nu trag, uitându-mă în urmă mi se pare că mi-a plăcut. Nu folosiți trackurile mele – sfatul meu. În general, nu-i vorba numai de 7500. Nu intotdeauna am motive logice să las potecile. În cel mai fericit caz găsiți un morman la capăt, nu punct de belvedere. Nu-mi asum nicio responsabilitate.

Ghiveci… Ce a mai rămas de spus? Eu cred că Marathon 7500 a fost un succes. Și un pas înainte. Mare, în reglementarea viitoare a concursurilor mai grele. Nu-i de joacă. Super implicarea, organizarea, voluntarii. Ca de obicei la concursurile CPNT – etichete pe Bucșoiu – Brasov, Propark, 7500. Oameni faini și concurenții, dar e clar că unii au mai puțină experiență montană. Pisica se zice că are 9 vieți, pentru om nu m-aș baza. Felicitări tuturor, în special pentru autodepășire! Voință, muncă, speranță, dorință, luptă, încredere, spirit de echipă, un strop de necunoscut… fain.

Poate ce m-a amuzat pe mine nu a avut același efect pentru alții. Dar a fost cu bună intenție… Pe urcarea pe Jepii Mici trece Iulian Grigore pe lângă noi și apoi, de sus, ne stimulează – haide Veze! Vin eu cum pot, nu vreau să schimb ritmul, e destul de tare pentru mine și așa. Și țin minte, am cu cine mă hârjoni. Atâta că acum sunt cu Tomiță, pe el nu-l interesează treburile lumești.
Vine Bucșoiu, după primele 2 ieșiri în decor. În față iar, haide Veze. Nu-mi dau seama că e Iulian, credeam că e Vlad din echipa cu Cristina Cecan, nu puteau fi departe și în fața noastră mai era echipa de mixt a lui Florea. Tomiță nimic, eu doar mă gândesc ce să fac că nu-l pot ajunge.
Și ne ajunge o echipă… Și îi rog – când îi ajungeți pe cei din față – și arăt cu degetul – spuneți că sunteți buzduganul lui Veze și că imediat vin și eu. Dau o bere! Îi știam din vedere, dar nu le știam numele. Am aflat pe urmă că e echipa lui Bubulu și cu ei ne-am tot intersectat până pe Bătrâna. Faini oameni, cu umor! Nu știu cum făceau că mereu treceau ca trenul pe lângă noi, indiferent că era deal sau plat (la vale eram noi mai rapizi) și apoi se opreau prin tufe sau la taclale de intrau în disperare organizatorii de la Omu și iar le treceam înainte. Dar să revin – one men have a mission! Cum a auzit de bere Bubulu a și lansat un sprint pe Bucșoiu în sus, în 2 timpi și 3 mișcări a parcurs diferența de nivel de vreo 50m luîndu-l și pe celălalt Șeitan cu el. De acolo un strigăt: zice că nu-i Vlad! Eu: nu-i adevărat, minte! Apoi mi-am dat seama că avea dreptate. Dar acum îi sunt dator cu 2 beri, nu uit: înspre intrarea Gaura l-a ajuns pe adevăratul Vlad și a trimis mesajul. 🙂 Mulțumesc!

Acum un alt aspect. Fain că s-au gândit organizatorii la un reper pe Bucșoiu. Are și puterea de a stârni curiozitatea. Ca idee, de anul viitor poate fac ca și la Propark la proba cu găsirea frunzelor. Pedeapsa acolo, în cazul când nu găseai toate frunzele, a fost că trebuia să parcurgi în alergare o distanță cu atât mai mare cu cât aveai mai puține frunze identificate și să-ți faci selfie cu echipa la un reper care indica distanța. Așa și aici, concurenții sunt obligați să aibă mobil, așadar pot să-și facă un selfie cu indicatorul de Bucșoiu. Le rămâne și amintire. Se poate pune ceva specific acolo, să apară în poze, să nu se spună că și-au făcut poza cu zile înainte.

poza1.jpg

Cu privire la echipamentul obligatoriu, deja e evident că sunt tot mai mulți concurenți la un nivel tot mai ridicat și care ajung să concureze la concursuri ca 7500, în condiții care pot ajunge ușor la limita de supraviețuire. Se poate întâmpla oricui, “numai mie nu”. E trecut ca obligatoriu, dar cum mi-a adus aminte în mașină Pantiș – knowing, mastering, breaking the rules. La toate concursurile de ultra din străinătate controlul unor elemente de echipament obligatoriu nu e doar o “amenințare”, ci o realitate. Uneori te și miri de ce a abandonat un favorit, ca să transpire apoi câteva informații. La Omu ușor se poate face un control, nu sunt încă mii de concurenți. Înainte de lăsarea nopții musai de verificat frontala (poate există dar s-a stricat de la un șoc), haina de ploaie, mobilul, în fine – ce se consideră de bază, nu toate și nu prin sondaj. Fără excepție!

La sfârșit, stimă pentru cum pot merge Cristina și Vlad. Dar… Nu-i obligatoriu să ajungi la limită. Nici nu ne-a trecut prin cap că n-au nimic în plus de îmbrăcat. Nu puteam concepe. E amuzant cum povestesc Adi Țap și Bogdan ce pățesc ei de fiecare dată și merită să-i asculți și să-i vezi cum le lucesc ochii când explică. An de an! Ei doar își forțează limitele ca să-și apropie o utopie care ar deveni mult mai tangibilă cu stilul lui Tomiță. Eu nu pot să zic decât atât: nu are sens să împrăștii piticii fiecăruia, mai ales dacă nu-s periculoși.
Ce nu se face: nu se lasă coechipierul. Da, sunt excepții. Poate în pustietate, ultimă măsură. Dar aici nu. Nu contează ce spune cel slăbit sau accidentat. E mai puțin lucid ca omul de lângă el. Atâtea echipe au trecut, un telefon… Timpul contează. A trecut epoca ștafetei, a trecut și cea a focurilor din vârf de deal în vârf de deal. Dar în primul rând trebuie să recunoști că ai o problemă. Asta înseamnă un om puternic! Nu te trimite nimeni la doctor decât când pici jos. Și uneori e prea târziu.
Am scris anul trecut despre epopeea noastră – Sebi și cu mine. Tot la intrarea în Valea Gaura. Noi am procedat altfel. Cu pauze.

Mulțumesc Tomiță pentru aventură! Sper că nu te-ai plictisit! 🙂 Să ne vedem sănătoși! Și pași înainte!

Mulțumesc pentru poze! Mai adaug eu și altele, nu mă pot abține.

PS. Ce s-a întâmplat de fapt – Cristina și Vlad. De reținut, nu de acuzat.

Cristina Cecan Veze, felicitari! Dar legat de echipament obligatoriu: eu am avut haine! 
Cristina Cecan Lipsa mea acuta de energie s-a datorat si unor factori din afara cursei. Tocmai asta e frumusetea unei curse: ce se intampla si inaintea startului si cum e gestionat. Anul acesta, desi am picioare mai tari, stresul ma doboara. Cu asta in “sistem”, plus 4 rataciri, o indigestie si altele, corpul nu mai vrea sa continue .
Vezentan Laurentiu Se poate intampla la oricine sa aiba probleme fizice, sa se epuizeze. Ai fost tare, daca faceai pauza mai repede era mai bine. Stiu ca ai stat si la Ciubotea si ai mancat supa, deci te-ai straduit sa-ti revii. Luticii n-au stat. De fapt nu cred ca exista alergator de ultra sa nu fi trecut prin astfel de faze, “numai eu nu”  . Ce e cel mai important insa – ai avut echipamentul obligatoriu. Ma bucur! Pe de alta parte poate Vlad n-a avut. Nu iese fum fara foc, zvonurile nu apar din nimic. Dar… daca si Vlad a avut de toate atunci … babele de pe banca la tara trebuie sa ia lectii de la alergatori. Mai ramane… parasirea coechipierului. Nu degeaba Marathon 7500 e pe echipe: pentru siguranta. Asa a fost conceput, pentru ca altfel at fi fost nevoie de mult mai multe resurse din partea organizatorului ca sa acopere concursul. Vezi intalnirile cu ursi, rataciri pe stanci, vremea proasta… La scara mai mica, acelasi motiv este si la Maraton Apuseni – proba family – nu poti trimite copiii singuri in padure doar cu marcaj clasic.

 

Cristina Cecan Jocul este de echipa iar ce am invatat eu e ca echipa incepe cu mult inainte de 7500 si nu se termina dupa .
Vezentan Laurentiu Adica acum fugi dupa Vlad ca sa-l bati?  Vezi ca umbla deghizat in clovn, sa nu ni-i rapesti pe toti.
Cristina Cecan Sa-l bat eventual pe umar. Eu n-am sa-l condamn pe Vlad niciodata insa imi invat lectiile .
Cristina Cecan In plus, nu-mi place deloc postura de “victima”. Sunt doar o alergatoare tanara, pasionata si care rumega informatiile 
Vezentan Laurentiu Tu ai insistat sa plece? Sau faptul ca ingheta fara echipament pe el insemna un risc in plus?
Cristina Cecan Eu i-am spus sa plece, el a intrebat “esti sigura?” si am spus “da”.
Cristina Cecan M-am gandit si la el. Vroiam sa ajunga la cabana, era obosit rau.
Vezentan Laurentiu Ok, asta nu se face. N-a stiut nici el, de la tine ma asteptam sa-l trimiti cu sorcova. Putea s-o incurce el si sa scapi tu, au mai fost cazuri. Pe el l-ar fi gasit doar dimineata. Poate… Ma bucur ca s-a lamurit problema asta. Si ma bucur ca ai fost de acord sa scrii. Esti un “barbat” adevarat. 
Cristina Cecan Ah, fii linistit, se pare ca au trecut alergatori pe langa mine care nici nu s-au oprit! Viata bate filmul! 

Vezentan Laurentiu Imi permit sa pun discutia si pe blog. Mi se pare importanta.
Cristina Cecan Ai acordul meu.
Vezentan Laurentiu S-ar putea sa ne vedem la VMT.  Bafta!

May 012017
 



În jurul 100 Miles of Istria s-au selectat de la sine câteva competiții care  mi s-au părut interesante și provocatoare în același timp. Am să scriu câteva cuvinte, în locul mâncării micilor de 1 Mai, sperând ca poate – poate se va îndrepta vremea.

1. Cupa Busola de Aur – orientare – medie și lungă distanță
2. Brașov Marathon – trailrunning – proba de maraton
3. NapoCup XCO – MTB – amatori
4. Maratonul Făgetului – MTB – proba lungă

 1.
Cupa Busola de Aur  – aprilie 1 și 2 – s-a desfășurat lângă Sălicea, nu departe de Cluj, mai precis – Poiana Bivolilor, cu câteva zile înainte de competiția din Istria. Faină denumire! Și cred că nu-i departe de ce a fost mai demult acolo, sunt câteva mici lacuri/bălți care au putut fi raiul acelor animale. N-o știam, deși mai alerg sau merg cu MTB-ul pe acolo.

IMG_20170402_133231.jpg IMG_20170401_125621.jpg IMG_20170401_125655.jpg IMG_20170401_125937.jpg rezultat oficial cu split.jpg 17492744_10211902837271359_8694367680582868519_o.jpg 17545238_10211894456341841_2566253120481124663_o.jpg

Acum sunt eternele oi, ca să fiu la modă – cele din Miorița varianta modernă – cântate de Iuliana în Lupii la Vocea Rusiei și totodată cele care au scufundat o navă spion rusă (“…râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”.

Mereu reușesc să mă surprindă orientariștii cu ceva. Pentru mine e o disciplină mai nouă și e foarte greu acum să trec de nivelul de începător.
Am depășit totuși faza de alergare fără cap, când parcurgeam un semimaraton fără să găsesc toate reperele, în condițiile în care descrierea probei conținea lungimea optimă de 4-5km.
Au fost două zile, în prima medie distanță și în a doua proba de lungă distanță. Mi-a plăcut, a fost o competiție veselă și cu mulți copii. A fost soare, în sfârșit cald, au venit concurenți din toată țara. Eu sunt mulțumit de rezultatul obținut, mai am însă perioade în care mă ia valul vitezei și mă chinui să înțeleg pe hartă unde puii mei am ajuns. Măcar știu să iau reset și să mă întorc.
Am încheiat pe locul 7 la categoria M45, undeva la mijlocul clasamentului.

Top

 2.
Brașov Marathon – 22 aprilie – a urmat Istriei, am trecut de la căldura surprinzătoare din Croația la zăpada Bucegilor. A fost prima dată când am participat aici, m-a tentat și pentru că deschide șirul de competiții din Circuitul Carpaților. Pun mai jos ce am scris pe FB, e relevant.

AW110_003807.jpg 18121367_10212125744283895_512637714629809401_o.jpg AW110_003809.jpg AW110_004019.jpg 3.jpg AW110_003921.jpg Diploma Brasov Marathon 2017.jpg

A fost un concurs cu un traseu frumos pe o vreme insorita – cu multa zapada.

Au fost 31,5km, traseul de maraton fiind scurtat din cauza condițiilor, cred că a fost bine așa și într-adevăr timpii finali n-au fost mult diferiți față de anul trecut când a fost uscat. Nu s-a urcat până pe vârful Postăvaru, ci doar până la cabana cu același nume, dar eu n-am simțit lipsa.  Oricum anul acesta am urcat o dată cu schiurile la Postăvaru Night.

M-am cam chinuit eu să pășesc pe urme, n-am avut cine știe ce viteză. Spre sfârșit traseul a fost mai alergabil în stil “clasic”, trecând înainte pe acolo cei de la semimaraton și mai topindu-se și zăpada. M-am străduit să ma țin de Vio, apoi de fata care a încheiat pe locul 1, și tot așa. Până la urmă am încheiat în 4h33min47sec, pe locul 32 general și 4 categorie, la aproximativ 1 minut de locul 3.
Am tot avut cârcei, se mutau de pe un picior pe celălalt ca purecii. Treceau imediat ce luam o gură de izotonic, așa de repede de parcă era efect placebo. Se vede că m-am antrenat mai mult pentru ultra anul acesta și mi-e greu să alerg tare.

Mă bucur că am fost cu aproape toată familia și Tudor a participat și el la proba de copii.

Multumesc pentru poze!
Mai jos cateva linkuri:
Poze – album 1
Poze – album de pe FB
Rezultate oficiale
Pagina de pe FB a organizatorilor
Activitatea mea pe Strava
Cei care și-au pus activitățile pe Strava – apar pe flyby

Top

 2.
NapoCup XCO – 29 aprilie – a însemnat un început destul de brutal de sezon competițional la MTB. Pentru Istria a trebuit să fac volum la alergare, vremea a fost mai mereu dificilă pentru MTB și șosea, mie nu-mi place să merg la sală, îmi place să fiu afară în timpul liber chiar dacă acest lucru înseamnă un rezultat mai slab la o competiție. Efectul cumulat l-am simțit și înainte, și în timpul cursei.

18196072_10155316434099886_2079602013_o.jpg IMG_20170424_113712-EFFECTS.jpg traseul meu XCO.jpg

M-am străduit să mă antrenez pe traseul de XCO aproape în fiecare zi în ultima săptămână, am reușit și să vin o dată cu Andreea. La copii mi-a făcut plăcere să ajut și eu puțin la marcare în incinta Muzeului Satului (Etnografic), care a fost gazda concursului și anul trecut. Lipsa de km pe MTB mi-a scăzut și nivelul de încredere în capacitățile mele tehnice, am avut nevoie de 2 zile ca să pot trece porțiunea de rock-garden (am încercat pe stânga, apoi pe centru – am sărit ceva și mi-am atins foaia mare față și am ajuns la concluzia că mai bine pentru mine e “dreapta – stânga – stânga”), coborârea mai lungă și cât de cât abruptă n-o puteam face decât în două etape, cu oprire pe la mijloc, jumpul de la sfârșitul pădurii încă nu exista. Eram și cu cauciucuri de noroi Maxxis Beaver și nu aveam de gând să le schimb pentru că le consideram bune pentru ziua următoare la maraton.
M-am plasat cam printre ultimii concurenți, nu aveam gânduri mărețe, puteam urca peste tot dar mergeau greu picioarele. La start mi-a spus prietenul meu de la aceeași categorie Augustin, care acum a ajuns să fie mai bun, că s-a făcut “chicken line” și la rock garden. Doar atât a trebuit, mi-am setat mintea să folosesc căile mai ușoare și m-am ținut de hotărâre chiar dacă tentații au fost, mai ales după ce prietenii mei mai făceau ca găina când treceam pe acolo. 🙂 Prima dată era să ratez intrarea pe ocolire, aveam ceva viteză. La a doua coborâre mai abruptă am avut surpriza să văd plasați în colțul “meu” de aterizare de la mijloc pe tinerii care erau pregătiți să acorde ajutor în caz de accidentări așa că n-am avut ce face și am reușit să cobor pe linia pe care-mi era teamă la antrenamente.
Am fost într-adevăr lent pe urcări și n-am reușit să închei decât 3 ture din cele 4, am fost depășit spre sfârșitul turei 3 de primii concurenți mai buni. Pentru mine a fost suficient de tehnic și de greu traseul, sper să mă motiveze în continuare să fiu mai mult în șea în săptămânile ce vin. Locul 9 la categorie pentru mine, 1h14min13sec pentru 12,2km și 728m diferență de nivel.
Copiii au participat și ei la concursurile lor, Andreea a mers bine și încheiat prima (nu era greu, fiind singura la categorie, la vârsta ei deja fetele se pare că se orientează spre alte preocupări), Tudor sper să capete din nou drag de MTB.
A fost grea așteptarea copiilor până la premiere, m-am străduit să-i duc pe traseu în punctele cheie, să vadă și ei pe profesioniști și nivelul lor.

Top

 2.
Maratonul Făgetului – 30 aprilie – era proba la care speram să mă comport onorabil. După XCO însă mi-am dat seama că trebuie să fiu extrem de calculat să pot rezista la proba lungă, mai ales că se anunța vreme ploioasă. A plouat peste noapte și, chiar dacă n-am apucat anul acesta să mă duc deloc pe porțiunile noi de pe traseul lung, știam că va fi noroi. M-am pregătit ca de război, mi-am luat și un rucsăcel (la competiții cred că e prima dată când port). Practic m-am pregătit de posibil 6h, speram să mă încadrez în 5h, aveam în plan opriri la curățat angrenaj cu periuța de dinți etc. Bani am uitat să iau, se pare că am nevoie de listă. 🙂

18193269_1713976638629131_4823931696829291205_o.jpg traseul meu.jpg Trasee.jpg

Am mers rezonabil spre încet până la Peana, primul PA. Cauciucurile și-au făcut rolul, în afară de ambuteiajele clasice de început prin pădure n-am avut probleme. Fiind traseul mai greu ca de obicei, au început să se creeze distanțe mai mari între concurenți, diferențierile au apărut mai rapid și mai evident. Sus era o ceață ușoară, vizibilitate mai scăzută. Îmi pusesem gps-ul de drumeție (încă o excepție pentru mine) în modul “course” dar nu eram pe pagina cu harta. La Peana n-am oprit, m-am chinuit să mă țin după cei din față. La un moment dat am auzit bipăit de “out of course”, m-am uitat în jur, mi-a fost teamă să nu intru pe traseu de întoarcere, pe acolo erau relativ mici distanțele dintre traseul de dus și ultima buclă de întors. Până să trec pe hartă deja am dat iar de marcaj și dus am fost după cei din față. Nu mi-am pus prea mult problema de rătăcire, am aflat la punctul PA de lângă lacul Micești că s-a scurtat traseul. Am văzut pe urmă pe Strava că am făcut cu aproximativ 2km și 100m diferență de nivel mai puțin decât alții, dar n-am fost singurul. Mi-au ieșit 38km, 1000m diferență de nivel în 2h37min.

Când m-am văzut înapoi la PA Peana și mi-am dat seama că nu mai e mult, nu se mai merge pe Măgura, am început să mă agit și să cresc ritmul. Mi-am luat și gelurile și batoanele desfăcute, că n-avea sens să le arunc la finish.

Coborârea pe Valea Gârbăului n-a mai fost cea cu pietre, dar provocarea a fost noroiul. M-am descurcat binișor, cauciucurile țineau nu ca la alții care mergeau sanie. S-a mai și căzut, un băiat s-a lovit destul de rău, sper să se facă sănătos cât mai repede. Sunt rideri care s-au oprit să dea prim ajutor, să ia legătura cu salvamontiștii, chiar dacă erau în frunte și la cum îi știu eu erau de podium. Cinste lor, într-adevăr contează prioritățile. Dintre ei îl știu mai bine pe Dan Mitru, erau mai mulți de la Garage Racing dar și de la alte echipe. Am dat doar un nume, dar toată stima la cei de acolo. Îmi aduc aminte de episodul nefast de anul trecut de lângă Oradea, atunci nu s-a putut face nimic…

Top

A început în sfârșit sezonul la MTB pentru mine. Să ne vedem la competiții sănătoși, cu bună dispoziție!

Apr 142017
 

Plomin

La Plomin, primul PA, km 18

A trecut cu bine primul concurs cu adevărat solicitant din acest an: 100 Miles of Istria – ultratrail. Mi-a plăcut ideea de a merge în Croația la un concurs, am fost de multe ori în aceasta țară în concedii și am tot căutat să găsesc în perioadele respective concursuri, în special de MTB. Abia de curând s-au mai sistematizat concursurile și pe la ei, iar SportsPlanner de la noi a făcut un mare pas înainte, putând să găsești acum și concursurile din alte țări, nu numai de la noi. Punând un link de filtrare – Croația – chiar găsești evenimente, unele chiar și pe mai multe zile, atât de MTB cât și de alergare. Săptămâna ce vine de exemplu este  4 Islands MTB stage race, ceea ce sună tentant. Să vedem anul viitor…

red.jpg blue.jpg green.jpg

participanții români, toți finisheri; se mai adaugă Vio

Dar, revenind, în cazul Istriei (anul trecut în drum spre UTMB chiar am stat aproape de Umag – locația de finish, la Crveni Vrh) cine m-au stimulat să merg au fost prietenii, în special Sove și Adi Țap care au fost și anul trecut și acum aveau ceva de demonstrat. Ne-am mobilizat mulți români, în majoritate din Cluj. La Red Course – 171km cu 7120+m diferență de nivel am fost 12 competitori români și Vio din Moldova, la Blue Course – 108km cu 4470+ diferență de nivel au fost 9 români iar la Green Course – 69km cu 2410+m diferență de nivel au fost 4. În total am fost 26, la care se adaugă aparținătorii… Ceea ce e cu totul deosebit a fost faptul că toți am fost finisheri, chiar dacă unii am avut și probleme, iar la astfel de curse nu se poate să nu ai! Știam cum va fi terenul, în unii ani am fost pe Rab de exemplu cu MTB-ul, știam că va fi frumos și că relieful  mi se potrivește: nu sunt munți înalți în zonă (până pe la 1400m, să zicem un Muntele Băișorii de la noi), urcările și coborârile chiar dacă sunt cu pietre nu sunt lungi ca în Alpi, ci cam ce găsesc eu prin Făget, lângă mine.

plan orar pag1.jpg plan orar pag2.jpg

foaia cu timpii unor concurenți din 2016

100mi profil.jpg

profilul Red Course

Mi-am facut planul în consecință, atât că am fost foarte reticent, se vede că exagerat, cu privire la potențialul meu. Având în vedere experiențele de la UTMB și TDS nu am sperat să termin sub 30h și pe hârtia concepută pe baza rezultatelor unor competitori din anul trecut am trecut cea mai optimistă variantă de finish pe cineva la puțin peste 29h, iar varianta cea mai pesimistă pe la 35h, care însemna s-o las în ritm lejer că nu-i ziua mea. Am încheiat cursa în 27h33min, poziția 44 general (40 masculin), 20 categorie. Nu mi-a folosit la nimic graficul de timp dar e bine ca motivul a fost pozitiv. Mă gândisem că e o cursa prea la început de sezon, avusesem și mici probleme la un genunchi, care încă le simțisem pe prima urcare la maratonul Primavera Trail Race din Șuncuiuș cu două săptămâni înainte.

pagina 1 faces to watch.jpg pagina 2 faces to watch.jpg start list Istria Red Course.jpg

“Faces to watch” și lista de start – prima parte

Un lucru motivant (și la un ultra e greu să-ți găsești motivație în special la final, dacă n-ai motive serioase gen podium, și eu nu sunt la acel nivel) a fost însă poziționarea mea între favoriții cursei. M-am văzut și eu în tabel la “Faces to watch”, am și primit numărul de concurs în consecință – 71. Nu eram elită, dar organizatorii au ținut cont de punctajul ITRA și au considerat că se merită să dea numere mai speciale la cei cu peste 600 puncte ITRA la masculin și cu peste 500 puncte la feminin. La cursa noastră eram favoriți: Sove, Istvan Szokolszky, Mihai Șerban, Adi Țap și cu mine la băieți și Vio la fete. Așadar, la cursa roșie de 171km trebuia să închei normal undeva în primii 70, ceea ce s-a și întâmplat. A fost, ca valoare, al doilea rezultat al meu după 2014 când am participat la EcoMarathon, evident din cursele la care am participat și erau înscrise la ITRA.

Traseul a fost pitoresc, am să încerc să pun câte o poză de la fiecare PA cu localitățile respective. Chiar dacă am parcurs și noaptea o parte din cursă, am avut ce vedea, luna era aproape plină. E frumos să ai munte și mare alături, croații și cele peste 1000 de insule ale lor au ce arăta vizitatorilor. Nu au multe localități mari, dar majoritatea orășelelor sunt fortificate, plasate pe vârfuri de dealuri și sunt păstrate foarte bine.

Cursa mea, așa cum am văzut-o atunci…

Pregătirile.
Nu e mare lucru de spus. Lucrurile obligatorii nu erau multe, includeau și frontală cu baterii de rezervă. Aș fi preferat să iau cu mine două frontale fără rezervă, dar m-am conformat. Noaptea e încă lungă. A doua frontală însă am pus-o în bagajul mare pe care noi, cei roșii, l-am predat la Umag ca să fie dus la jumătatea traseului, la Buzet. Până la urmă s-a văzut că mai bine aș fi luat ambele frontale, am avut dificultăți să schimb bateriile la Petzl-ul meu pe care l-am folosit în prima parte cu acumulatorul lui.
La alimentație, alături de cateva batoane, geluri și două pachete cu jeleuri (gel shots), mi-am pregătit și sandwichuri. Am văzut că anterior la cursele lungi mereu căutam mâncare normală – paine, caș, salam (clar nu găsesc în general, ca să nu mai vorbesc de unt), așa simte organismul. Ce să-i faci, asta mâncam din copilărie, doar la școală mergeam cu mâncare de acasă nu cu bani. Am impresia că un ultrarunner e ca o femeie gravidă, trebuie să i se (sau să-și) îndeplinească toate poftele, altfel corpul cedează mai repede decât e cazul. Așa că am ținut cont și una din puținele plăceri ale vieții pentru mine în special după jumătatea cursei a fost să mănânc sandwichuri. Când mi s-au terminat (n-am calculat bine câte să iau la Buzet), a fost încă un motiv puternic, adăugat la altele care s-au ivit până atunci, pentru a lăsa ritmul spre final. Să nu uit, a fost foarte important că am luat pastile cu săruri (din 10 am folosit 8), tablete efervescente de izotonic și … nurofen.

IMG_20170414_225639.jpg IMG_20170414_225857.jpg IMG_20170414_230415.jpg

 patru găici si două elastice

Rucsacul meu obișnuit de la ultra l-am modificat, am fost în stare să-i tai din bretele pentru că nu stătea cum trebuie pe corp (la UTMB am observat, când era foarte încărcat), i-am pus găici și i-am făcut astfel un sistem de prindere din mers a bețelor de trail similar cu ce văzusem pe youtube la alte firme, n-am eu chef să cumpăr ceva nou la fiecare invenție măruntă apărută. Și la bețe, dintr-o bucată, le-am modificat prinderea la mâini, să pot să-mi las pe mâini chingile. Adică m-am pregătit mai ceva ca Rambo, ca pentru luptă, încât operațiunile să fie cât mai puțin obositoare și să ia cât mai puțin timp tot pe motivul că la ultra fiecare amănunt care te sâcâie iți sapă puternic voința și corpul abia așteaptă să adopte calea cea mai ușoară – abandonul sau mersul în vrie.
Rubrica gadget a fost prezentă și de data aceasta. Mie mereu mi-e teamă că ma rătăcesc, am ceva traume rămase de acum cațiva ani când la MTB nu erau așa bine marcate traseele și acolo după sute de metri mă prindeam că o luasem greșit. Cred că am fost printre primii de la noi care am folosit gps, aveam un Etrex Vista HCX de drumeție. Acum, cu dorința ca fiecare picătură de concentrare să nu se îndrepte spre altceva decât spre cursă, în locul gps-ului meu de drumeție cu trackul pregătit, un Dakota 20, am primit 2 ceasuri, din păcate insuficient testate în regimul în care doream să le folosesc. Le-am luat pe amândouă, unul pus în mod ultratrac și mod course, și care speram să țină toată cursa. Nu m-am putut baza pe indicațiile lui, probabil că nu era buna combinația mod course și ultratrac, că veșnic vibra de out of course, iar la urmă (adică la ultimul PA când și-a dat obștescul sfârșit) indica o distanță de peste 170km deși nu parcursesem decât 160km (cam ciudat, mă așteptam să indice mai puțin).

follow live.jpg

follow live

Pe mobil (obligatoriu să-l luăm)  am lăsat să ruleze un progrămel care arăta poziția mea reală pe un site, asta alături de informațiile pe care ai mei oricum le obțineau de la PA-urile cronometrate. Mobilul nu s-a descărcat total (se vede în poză că acumulatorul indica 27%), îl setasem sa trimită informațiile pe net la max 10min sau 300m parcurși, iar gps-ul lui era setat în mod economic și precizie medie. N-a ieșit rău înregistrarea lui.

Concursul.
Startul a fost în Labin, pe coasta estică a peninsulei Istria. Până acolo am ajuns cu autocarul organizatorilor, la fel ca toți ai noștri, având cartierul general în zona Umag (coasta vestică). Urma așadar să parcurgem distanța de ultra strabătând de la est la vest peninsula, pe ruta Labin – Plomin(km17,7) – Poklon(km43,1) – Brgudac(km57) – Trstenik(km74,3) – Buzet (km89,3 – mijlocul traseului) – Hum(km101,5) – Butoniga(km118,5) – Motovun(km129,9) – Oprtalj(km138,6) – Groznjan(km149,8) – Buje(km157,5) – Umag(km170,9). La ora locală 16 s-a dat startul.

17880071_856618827820087_5832472795257922054_o.jpg 17814261_856624164486220_4244133659313463688_o.jpg 17880477_856632531152050_397429924636663374_o.jpg

 la start în Labin

Așa cum am spus, localitățile sunt pe dealuri, iar Labin n-a facut excepție. Am pornit-o cu toții la vale pe o potecă în pădure. Toate bune și frumoase, dacă n-ai ghinion. Coboram unul după altul, nu prea puteai să vezi în față prea mult, iar dacă lăsai ritmul să ai spațiu venea imediat cineva să ocupe acel vid. Eram și cu ambele bețe în mâna dreaptă, să nu cumva să lovesc pe cei din jur. Așteptam liniștit să se termine cu coborârea, când m-am împiedicat. N-am apucat să mă redresez că m-am mai împiedicat o dată și am căzut. Deja făcusem cunoștință cu pietrele de care aveam să am parte pe tot traseul. Bine că n-am căzut la MTB ca la alergare! Și nu trecuseră 2km. M-am ales cu un genunchi julit, nu arăta prea bine dar era funcțional, și cu mâna dreaptă care arăta bine (aveam mănuși), dar cum ținusem bețele și n-am apucat să le eliberez, mi-o scrântisem destul de tare și mă durea, astfel că genunchiul clar trecuse în plan secund. Și acum nu e chiar ok, e ușor umflată la încheietură. Atunci n-am avut ce face și am purtat la început bețele doar în stânga, era și porțiune alergabilă. Apoi treptat am început să punctez, pentru simetria mișcării, și de multe ori cel puțin până la Buzet în loc de cursă mă gândeam la mână. Aveam pe lângă camelbag și un bidon în partea dreaptă spate – și după o tentativa – două mi-am luat gândul de la el, nu-l puteam scoate, trebuia să sucesc mâna. Am luat la un moment dat un nurofen și tot mișcând mâna s-au mai așezat carpienele și treptat am uitat de mână.

După căzătură Vio trecuse în față, eram alături de Zoli Szenasi și eram bucuros că am la cine mă plânge. Am alergat alături de el o vreme până mi-am revenit din șocul inițial și m-au apucat gândurile de concurs. Știam că trebuie să ajung la Plomin în aproximativ 2h10min, că la Poklon planul era de maxim 6h30min, că timpul de la mijlocul traseului – Buzet – însemna aproximativ jumătate din timpul total pe care urma să-l petrec (deși aparent scăpam de majoritatea urcărilor grele, în anii trecuți concurenții cam așa s-au comportat) și deci era un indicativ serios pentru timpul final. Nu avea sens să mă consult cu hartiuța, mai ales că urma noaptea. Mie mi-au prins bine întâlnirile de pe traseu cu ai noștri, m-au stimulat. Cumva mai tot traseul am fost alături de cineva sau aproape. Îi mulțumesc prietenei lui Adi, Andreea, pentru mesajele cu timpii de cursă ai prietenilor. Nici la acelea nu m-am uitat, n-am simțit nevoia. La Plomin(km17,7) am ajuns în 1h54min, eram mulțumit.

17880346_856935537788416_9155501750099278888_o.jpg 17880364_856940257787944_4261682837270062162_o.jpg 17917119_856970014451635_7372760529673759244_o.jpg

 Plomin

Mergeam tot mai bine, m-am întâlnit și cu Vio. Urca constant, fără grabă. Eu intrasem într-un ritm, am continuat. La Poklon(km43,1) am ajuns în 5h54min, ceea ce m-a cam mirat. Al doilea șoc l-am avut când i-am văzut pe Mihai și Istvan. Chiar nu mă așteptam, în mod normal trebuiau să fie mult în față. De fapt Istvan avea probleme cu stomacul, trebuia s-o ia mai încet. Am plecat și în continuare, fără să ne străduim prea tare, mergând fiecare în ritmul lui, am parcurs mai toată distanța până la Buzet împreună cu Mihai. Pe porțiunile mai drepte și cu panta mică eram mai rapid, la porțiunile abrupte era el mai rapid, atât la urcare cât și la coborâre. Mai alergam împreună, mai ne ajungeam, ne ajutam astfel cu traseul și aveam un ritm. Eu preferam ca la coborârile abrupte, care în general erau în partea de sus a dealurilor, s-o las mai moale. La UTMB făcusem febră musculară din cauza solicitărilor pe coborârile prelungite, doream să evit asta.

Pe unul din vârfurile dintre Brgudac și Trstenik am avut parte de prima rătăcire. Nu mult, dar deranjant, doar la ultra orice lucru negativ contează, se adună pic cu pic. Eram în spatele lui Mihai la vreo 20m iar când am ajuns sus nu l-am mai văzut. Cred că traseul continua în unghi ascuțit și nu m-am uitat unde trebuie. În orice caz m-am tot învârtit pe deal și eram gata s-o iau înapoi, noroc că vedeam frontalele de la cei din spate. Mi s-a mai alăturat un concurent, apoi altul. În trei a fost mai simplu.

La Trstenik(km74,3) Mihai iși vedea de treabă, știa cred că o luasem greșit de la ceilalți. Am pornit împreună mai departe. Iar s-a depărtat pe urcarea mai grea, dar acum aveam altă problemă: mă lăsa acumulatorul de la frontală. Trec pe lumină medie, dar inevitabilul se produce: sunt în pădure, mai am de mers mult și bine până la Buzet și trebuie să trec pe baterii. Știam că voi avea probleme cu schimbul, că e greu de dat jos acumulatorul. Cu mâna nu prea îmi dădeam seama cât de tare să trag și-mi era teamă să nu rup plasticul. Am așteptat pe cineva, m-a ajutat, a încercat și el, degeaba. După câteva minute am plecat cu partea din față de la frontală în mână, cu bateriile puse, atent să nu cumva să mă impiedic și să cadă bateriile. Așa am alergat până la Buzet și acolo am schimbat frontala cu totul.

La Buzet(km89,3) iar mi-am adus aminte de mână: nu reușeam să desfac bagajul, m-a ajutat o fată de la organizatori. Au fost foarte serviabili toți de pe acolo, mi-au adus ce am cerut – cafea, ceai, ba chiar la plecare mi-au adus pâine și ceva aripioare de pui pane pe post de sandwich, că asta cerusem. A sosit și Vio, Mihai era demult acolo, dar am plecat primul. 13h39min era timpul meu, măsurat de fapt la ieșirea din PA. Eram mult sub timpul optim propus, de 15-16h, nu mă stresam dar nici nu doream să pierd vremea, nu se știe ce va urma.

Încă nu era lumină, era înainte de ora 6. Mă tot uitam cu frontala după marcaje, dar era perioada cea mai dificila din zi din acest punct de vedere. Am luat-o greșit câțiva zeci de metri, la un pod pe dreapta nu era marcaj și am luat-o înainte. Nu am întârziat mult. Nu mult după aceea m-a ajuns Mihai. Iar eram împreună și așa am continuat până la Hum (cel mai mic oraș din lume). După Hum(km101,5) practic ne-am despărțit, avea un ritm prea bun pentru mine, eu am continuat mai încet, alimentându-mă.

Până la Butoniga(km118,5) am mers practic singur. Se anunțase o vreme bună și călduroasă. Mie nu-mi prea place căldura, iar pe la noi a fost o iarnă lungă. În weekenduri mai mult pe la munte m-am dus. Mă așteptam să fie cald, dar nu chiar așa. Ceasul meu mi-a indicat un maxim de 34 grade. Începeam să mă moleșesc. Mergeam totuși bine, am fost depașit de un italian dar ajungeam pe altcineva. Atât că omul din față nu văzuse un marcaj și o luase pe drum înainte iar italianul n-a binevoit să-l anunțe. Am urlat cât am putut și am făcut semne, clar nu aveam chef să mai fac zeci de metri pe deal în sus și pe deasupra și repede să-l ajung.
Aici la Butoniga practic prima data am simțit nevoia să stau jos. Chiar înainte de a ajunge la PA, mai trebuia să traversez barajul, m-au ajuns primii trei de la cursa verde. M-au încurajat, alergau repede, iar urmăritorii lor nu se vedeau.

De la Butoniga nu mai era mult – un “fleac” de vreo 50km. Nici diferență de nivel nu mai era multă, comparativ cu ce a fost. Dar… dupa 120km ești alt om, la fel cum se spune că dupa ce bei o bere ești alt om. La Butoniga ajunsesem după 18h20min (ora 10.21) si până la sfârșit mi-au mai trebuit 9h13min.
Mi-a spus Cipri Cioba că m-a văzut la PA, deci în acel moment era foarte în față în clasament la cursa verde. Înainte de urcarea ce urma m-a depășit prima tipă de la “verde”, fata aceea tunsă punk, cu moțul blond – prima a și încheiat. S-a uitat nițel în spate și apoi a alergat în sus parcă era pe plat.

A urmat Motovun(km130). Motovun e orașul din Istria situat la cea mai mare înălțime. Vreau să spun că într-adevăr se vede de departe de jur-împrejur. Aici am avut impresia că organizatorii au să ne urce și-n turla bisericii. M-a ajuns aici Vio, mersese foarte bine. Eu începusem deja noi protocoale de cursă, ce includeau răcire circuite sub chiuvetă, apa pe care o luam pe parcurs nu mă ajuta decât parțial. Batoane nu mai mâncasem demult, preferam geluri și jeleuri. Mi se terminaseră sandwichurile, cam repede, mâncasem mai mult decât estimarea inițială și îmi părea rău că lăsasem câteva la Buzet. M-am uitat în jur, nici urmă de Vio, am plecat mai departe.

Motovun oras.jpg Motovun.jpg

 Motovun

De la Motovun a început partea caniculară pentru mine. Eram și opărit la fund, începuse și o mică febră musculară, m-am oprit să iau al doilea nurofen. Și coborând sprințară, cine venea? Vio! N-avea probleme deosebite, așa că a trecut fluierând (la figurat) pe langă mine. La Oprtalj(km138,6) am mai apucat s-o văd că pleacă. În vreo 32km am pierdut cam 30min față de ea, eu nu-mi găseam o motivație suficient de puternică să trag tare până la sfârșit pentru cateva minute. Poate dacă fugea în fața mea un câine cu covrigi în coadă… În orice caz pentru astfel de situații mai trebuie să lucrez la motivație, să-mi folosesc imaginația. Sau… de acum încolo am sa pun pe hârtiuța mea și câte un timp utopic, să nu mă pomenesc ca acum în mijlocul drumului cu buzele umflate și fără țintă. Când ești obosit nu mai lucrează mintea, toate acestea trebuie pregătite de acasă.

Au urmat Groznjan(km149,8) și Buje(km157,5), ultima haltă înainte de finish. Înainte de Buje m-a ajuns Bogdan Ofițeru, măcar aveam cu cine alerga împreună. Nu-l știam, am aflat că e din Constanța și mi s-a părut că mai degrabă e pe profil de viteză, nu de anduranță. Cu atât mai mult m-am mirat că a mers atât de bine. Cum fiecare e cu ritmul lui, până la Buje i-am trecut iar în față. Cum a venit puțin asfalt cum a început să alerge mâncând pământul. Nu înțeleg cum de nu l-am mai văzut până la Umag(km170,9), câtă vreme am terminat în fața lui. Imediat după Buje m-a lăsat și ceasul, obosise să vibreze. Am scos al doilea, l-am pornit și l-am pus în pahar. Dacă are ceva de spus, să-și vorbească singur.
Ordinea finală la roșii noștri: Sove, Mihai, Vio, Adi, eu, Bogdan, Lucian Dincea, Istvan, Mihai Pantiș, Zoli Szenasi, Mihai Nenciu, Raul Clinciu și Ambrus Kalman.

Am căutat pe Google Earth poze cu locațiile lipsă, să fie aproximativ cum am văzut și eu locurile în timpul concursului. Le pun mai jos, în ordine.

PA0 Labin.jpg 17880346_856935537788416_9155501750099278888_o.jpg PA2 Bodaj.jpg PA3 Poklon poteca.jpg PA4 Brgudac.jpg PA5 Trstenik.jpg PA6 Buzet.jpg PA7 Hum cel mai mic oras din lume.jpg PA7 Hum.jpg PA8 Butoniga.jpg Motovun oras.jpg PA10 Oprtalj.jpg PA11 Groznjan.jpg PA12 Buje.jpg PA13 Umag finish.jpg

Am fost o echipă mare în Croația, încep să-i înțeleg pe chinezi și japonezi care vin în grup și fac poze în draci pe unde merg. 🙂

Felicitări la toți! Gata cu epopee aceasta! Să ne vedem cu bine, Croația e o țară de vizitat!
Mulțumesc pentru poze!

17855285_1417068355024022_5505300548999900940_o.jpg 17758590_1417068728357318_8339186107320775692_o.jpg 17546679_1923200524590525_3825054960607215513_o.jpg

rezultat 71.jpg

 și activitatea pe strava

Mar 272017
 
Crosul Divelor

Imagine de la Crosul Divelor

Luna martie e o veritabila perioadă de tranziție. Încetul cu încetul rămâne în urmă schiatul, nu că l-aș practica intensiv, dar sper să răsară MTB-ul, iar cu alergarea continui pentru că sunt câteva concursuri importante pentru mine curând.

Dintre evenimentele lunii martie la care am participat ca și competitor sau însoțitor (vine vremea) enumăr:
1. Cupa Primăverii la orientare – 05 martie – orientare
2. Crosul Divelor – 11 martie – galerie la concursul fetelor
3. Primavera Trail Race – 18 martie – alergare maraton
4. Postăvaru Night – 25 martie – ski tură de data aceasta

N-aș vrea să enumăr ce concursuri am “ratat”, ceea ce contează e că n-am stat între 4 pereți la sfârșiturile de săptămânâ și am avut parte de o atmosferă plină de viață și optimism.

 1.
Cupa Primăverii la orientare a fost ca un antrenament, desfășurat în zona izvorului Bilașcu – Făget. Am prins ceva noroi, mi-a și rămas un papuc înnămolit, scoțându-l apoi cu greu. Nu i-am făcut poză, n-aveam echilibru să stau într-un picior.

IMG_20170305_132607.jpg IMG_20170305_132508.jpg IMG_20170305_133520.jpg IMG_20170305_135651.jpg IMG_20170305_132543.jpg IMG_20170305_135714.jpg

A fost ceva nou pentru mine, în sensul că startul a fost grupat (în bloc). Primul reper a fost obligatoriu același la toți de la o categorie, iar apoi fiecare putea să-și aleagă succesiunea atingerii punctelor după cum credea că e mai bine. Important era să nu ratezi niciun punct, altfel nu figurai în clasament.

Evident că ordinea atingerii punctelor am stabilit-o pe baza a 2 criterii: să nu necesite multe întoarceri – traseu cât mai scurt și să nu tot urc și cobor, să nu fac prea multă diferență de nivel.

pe strava.jpg

De la început mi-am dorit să fie antrenament, să exersez, nu rezultat. Dacă doream rezultat alergam ca din pușcă după Suni de exemplu, stăteam lipit de el, dar la viteza lui sigur nu apucam să fac orientare, să judec singur traseul. Așa că l-am privit cum se duce, ca și pe alții, și mi-am îndreptat ochii de melc pe hartă. Cam după 3 repere s-au stabilit ritmurile și pozițiile la cei din jur, așa că era timpul să nu mai vorbesc de unul singur: am început să alerg alături de Attila Manases. Ne știam de la concursurile de MTB. Avusesem același traseu până la acel moment și am continuat împreună, consultându-ne. A fost interesant și sigur am făcut bine ca am mers împreună, dovadă și rezultatul: 6,4km parcurși în loc de 5,1km optim, un timp de 1h09min pentru cele 18 repere și bonus… locul 7 /14 la categorie. Îi mulțumesc, sper că l-am ajutat și eu cu câte ceva! La așa traseu, în general încheiam pe ultimul/penultimul loc și într-un timp ce se apropia de 2h. Mare lucru e să rămâi calm și să nu te repezi fără să te gândești suficient în căutarea reperelor!

Top

 2.
Crosul Divelor a fost sărbătoarea fetelor alergărețe, un concurs în care fiecare s-a “gătit” cum a vrut. Concursul a fost organizat de Runners Club Cluj, ca de obicei, în parcul Iuliu Hațieganu.

17192589_1485280411491851_740897542005270214_o.jpg 17159239_1417117061694094_5642500952720687952_o.jpg rezultate crsoul divelor 2017.jpg IMG_20170311_100337.jpg IMG_20170311_105858.jpg 1S0A9891.jpg IMG_20170311_113907.jpg

Am venit cu Andreea, am făcut o mică încălzire alături de ea și apoi am făcut poze ca atâția alții. Veselă lumea, frumoase competitoarele. S-a acordat tot ca de obicei premiul pentru cel mai trăznit costum (a câștigat din nou Agresiva – Andrea pe numele ei 🙂 ), nu pot descrie înfățișarea ei fără să mă umplu de ciocolată.
Andreea mea a fost foarte motivată de latura competițională a probei de 2km și a încheiat pe locul 3 din peste 300 participante. Normal că am fost mândru de ea. 🙂

Top

 3.
Primavera Trail Race a fost un concurs la care am participat la proba de maraton – 45km cu peste 2200m diferență de nivel. Istvan a ales o zonă de concurs deosebită –  Șuncuiuș, cu un traseu care a trecut și prin Cheile Crișului Repede.

Pe mine mă leagă de acea zonă amintiri plăcute. În studenție am practicat speologia, am fost și membru al Clubului Speologic condus de Iosif Viehmann. Atunci, prin anii ’90, se făceau multe excursii la Șuncuiuș, fiind o zonă carstică. Cea mai lungă peșteră din România se află aici – Peștera Vântului. Mergeam cu trenul, dormeam pe unde apucam, preferam în poduri la case. Ploua des (și acum a plouat în timpul concursului) dar nu ne deranja, doar mai tot timpul stăteam în peșteră. E drept că atunci îi compătimeam pe turiștii plouați sau toropiți de arșiță care se adăposteau pe sub copaci, pe când noi stăteam la rece și întuneric. În final tot turist am ajuns și eu, mai apoi cu concursurile, prea dragă îmi era lumina zilei. 🙂
Atunci fiecare speolog mai răsărit căuta o peșteră/aven la Șuncuiuș de care să-și lege numele. Era ca un pionierat, ca o obsesie. Dealurile/munții de acolo erau ca un ciur, dacă nu erai atent picai într-o groapă. Problema e că groapa trebuia să aibă anumite dimensiuni ca să devină peșteră. Iar unii căutători erau și specialiști în declararea unor găuri ca fiind cu potențial… și după curentul de aer care se simțea la buza lor. Se mai și săpa dacă era cazul. Se întrebau sătenii pe unde-și aruncau animalele moarte etc. 🙂 Erau primitori, ne primeau în gazdă și se bucurau dacă primeau în schimb becuri sau unele alimente pe care prietenii mei de atunci nu uitau să le aducă.
Țin minte că de câteva ori ne-am cazat la cineva pe un deal. Avea o fată frumoasă, nu chiar de măritat. Dar pretendenți avea deja, de pe dealurile învecinate. Nu știu cu ce se dădea pe buze, dar erau de un roșu sângeriu. 🙂 Și tatăl lui mai enumera din pretențiile lui. Ce legătură are cu mine? Păi acolo am dat cu plugul pentru prima oară! Și probabil ultima, pot spune acum… dacă n-o să fie vreo probă la Propark Adventure sau alt concurs. Era dintre pretențiile lui, să știe bărbatul să dea o brazdă cu plugul tras de cal. Cum cei din jur nu se înghesuiau, am rămas doar eu în față. Am tras o brazdă, nu prea dreaptă, pe dealul unde dorea să are. Calul puternic, plugul bine ascuțit, dar contează în principal omul. Ca de obicei, la orice muncă. Trebuie să se priceapă, să nu se lase prea tare că intră plugul prea adânc și suferă calul, plus că brazda nu va ieși la adâncime constantă, ci parcă în valuri. Dacă se lasă prea puțin doar mângâie pământul și sămânța o mănâncă păsările. Dacă nu ține ferm brazda iese în zig-zag. Concluzia despre brazda mea a fost că n-a fost un model prea reușit dar am potențial și pot dacă vreau să mai trag una, cât de cât paralelă, că le-a îndrepta el p-ormă. Nu m-au lăsat prietenii, au dorit să-și arate și ei priceperea. 🙂

17388902_1917271721865433_7408285979745308346_o.jpg 17434556_1917262928532979_7781787827862306119_o.jpg 17434668_432779697055660_7633478403984527050_o.jpg 17492738_432785100388453_3826585416715366396_o.jpg

Revenind la concurs, cu amintirile parcă mai vii ca niciodată, am tot dorit să ajung la Șuncuiuș la nenumăratele recunoașteri de traseu organizate de Istvan. N-am ajuns, am avut program. Dar de antrenat tot m-am antrenat, doar urmează Istria 100 mile. Am fost până în Cheile Turzii, am fost prin Făget pe trasee de MTB… Fiind și etapă în campionatul Ungariei au venit concurenți buni de acolo și cu atât mai mult apreciez rezultatul lui Silip – locul 2 la categorie și, normal, al lui Sove – locul 1 general și al fetelor – Vio și Cristina, primele la general fete.
Ținta mea nu a fost prea ridicată, m-am dus cu papucii mei de ultra și cu bețele, ca o avanpremieră la concursul de la Istria. Urma să nu trag prea tare și doar ultima buclă să mă testez la maxim, să văd la sfârșit cum mă simt. Atâta că ultima buclă a fost foarte udă, trecând prin apă de multe ori.
M-am pornit alături de Lazăr Sângeorzan și cum la început eram cam în urmă prima urcare a fost lentă, cu înghesuială. Lazăr s-a strecurat mai bine și nu l-am mai văzut multă vreme. Așa că la PA-uri întrebam de el. Aveam acum motivație să mă mișc mai cu talent. Abia la intrarea în bucla 2 mi s-a spus că are vreo 5 minute în față și de asemenea dintre fete Cristina e hăt departe. De Vio n-am întrebat, că n-avea sens, bănuiam că între ele e o luptă și după “hăt departe” nu mai știu ce să urmeze. Ploua și în bucla a doua porțiunea comună de la traseu  nu mai semăna la alergat cu ce a fost la prima trecere. Nu m-am obosit să-mi iau pe mine foița de ploaie și am rămas cu cea de vânt. În schimb am rugat pe unul din voluntari să-mi scoată șapca, prea îmi tot dădeau cu tifla localnicii “vezi dacă nu ți-ai luat căciulă, acum ce te faci, plouă”. L-am prins din urmă pe Lazăr și apoi am alergat împreună o bună bucată din traseu, până la trecerile de apă din bucla 3. Mulțumesc pentru companie! Acolo m-am dus în față, doream să-mi respect planul inițial. Am reajuns un grup de alergători maghiari cu care până atunci am avut un ritm asemănător, l-am întâlnit apoi pe Geza și la coborâre n-am reușit să prind pata galbenă pe care o văzusem la un moment dat cu serpentine mai jos – era Cristina, a terminat cam cu 2 minute în fața mea. Rezultatul final – 5h50min, locul 9 categorie și 22 general. Am aflat pe urmă că Adi Toma s-a motivat și el să vină mai repede, ținându-mă sub supraveghere 🙂 , doar împreună vom alerga la Marathon 7500.

Top

 4.
Postăvaru Night a fost pentru mine de astă dată un concurs de ski alpinism. Anul trecut am participat la alergare, terminând în 37min urcarea până la vârful Postăvaru. Acum am vrut să văd cum e cu schiurile, la fel am procedat și la Parângul Night. În definitiv pentru mine Postăvaru Night probabil este ultima ocazie în din acest an să port schiuri în picioare. Aproape 45minute a durat cursa mea, un timp nu prea strălucit pentru efortul pe care l-am făcut, dar eu sunt mulțumit. N-a fost frig, nu știu cum s-a prezentat vremea ziua următoare la proba de sprint, n-am putut rămâne. În schimb am dansat și eu puțin mai finuț, în clăpari, în cabana Julius Romer, unde s-a făcut de chef până la premiere.

IMG_20170327_134440.jpg
traseu.jpg
17505394_1221486301303674_4020134295906443222_o.jpg

 Acum, că s-a încheiat episodul iarnă, aștept activ ultra-trailul de la Istria, sper să fie bine cu toate că e abia început de sezon. Pe weekend mă orientez din nou la Cupa Busola de Aur.

Să ne vedem cu bine!

Top

Mar 042017
 
Parângul Night Challenge

Parângul Night Challenge

Un concurs frumos – Parângul Night Challenge. E a doua oară când vin aici, de data aceasta cu o parte din familie. Chiar dacă e cam departe, dacă este zăpadă și pentru schiat atunci nimeni nu se plictisește chiar dacă nu are echipament serios de mers pe munte sau ski tură. Anul trecut am fost la proba de alergare, forțat de lipsa zăpezii, dar acum am văzut cum e să urci 4,5km cu 900m diferență de nivel și cu schiurile. Am fost mai lent, au fost porțiuni totuși cu gheață pe pârtia B sau viscolite (spre vârful Parângul Mic) și am fost nevoit să-mi scot schiurile din picioare. 1h10min a fost timpul meu la ski tură, 54min a fost la alergare anul trecut.

Am sosit de vineri, pregătiți și de schi. Ne-am cazat (pot spune ca de obicei) la cabana Codruț și sâmbătă ne-am “dat”, mai mult pe pârtia B, eu încercând o dată și spre telescaunul nou. Tudor la un moment dat a preferat săniuța închiriată, așa că l-am lăsat să se descurce singur că deja e mare.

IMG_20170218_132141.jpgIMG_20170218_131634.jpg

Fără prea mult timp de pregătiri ne-am și înființat la startul copiilor. Ei au avut de urcat primii 300m din traseul adulților, care începea ca de obicei un pic mai sus de baza telescaunului vechi pe pârtia B. Al meu în tricou, că-i era cald. N-au fost mulți copii, dar toți erau plini de energie, inclusiv cei mici de tot. A fost o cursă veselă, cu încurajări de peste tot. Tudor a terminat primul la băieți, dar a fost depășit de două fete. 🙂 A și alunecat, mai bine îi dădeam gumele mele antialunecare primite în pachetul de start, am văzut pe urmă că nu-i erau mari. N-am putut asista la premierea lui, dar am poze – mulțumesc!

16797138_1438440999522721_5304037719472140640_o.jpg16804245_1438441266189361_3941101084672319241_o.jpg

16903351_1438440679522753_6166229452355070560_o.jpg 16722659_1438445962855558_2879315634306985320_o.jpg IMG_20170219_201535.jpg

Apoi, când a început să se însereze am luat startul. Mai întâi am plecat schiorii. N-a fost mare concurență la noi, dar eu m-am străduit să merg cât pot de bine. La început am fost mai lent, dar după primul kilometru deja ajunsesem pe locul 3 la general și mă apropiam încetișor de locul 2. Au trecut în viteză de mine Szabi, Tamas și încă doi alergători. A început apoi S-ul cu gheață și acolo chiar n-am mai putut urca, am luat-o și un pic la vale. Am urcat în clăpari și am pierdut “șirul” celor din față, nu mai știam cum stau. La punctul de alimentare am aflat că sunt pe locul 4 și îl ajunsesem pe Radu Ciulei. Urmau 1,5km de creastă. Abia apucasem să trec în față și am dat de zone fără zăpadă, fiind viscolită. Radu s-a descurcat mai bine, nu și-a dat jos schiurile, și a încheiat cu 2 min în fața mea. Final, am încheiat pe locul 4 general și 3 categorie. Păcat că n-a fost mai multă lume, zăpadă a fost și s-a putut schia foarte bine. Duminica la plecare a trebuit să-mi deszăpezesc mașina de două ori, mi-a părut rău că n-am mai putut rămâne. La alergare a fost o concurență serioasă, mulți alergători buni.

16825995_1441782812521873_153789057557140495_o.jpg16904773_1441776552522499_6898371598916750748_o.jpg

16804056_1441775679189253_5080868533522508762_o.jpg

IMG_20170219_201616.jpg

Succes lui Iancu Avram în dorința lui de a pune Parângul și Petroșaniul pe harta sportivă și activă a României! La cât suflet pune, și nu e singur acolo, mă aștept la multe surprize plăcute. Voi tot veni, mie îmi place Parângul. În timp am cunoscut ca organizatori oameni deosebiți, sufletiști, deja nu mai par picături în ocean.

Mulțumesc pentru poze, pentru atmosfera de final! Să ne vedem cu bine!

Feb 192017
 
Medalia de finisher de la copiii din Rogojel

Medalia de finisher de la copiii din Rogojel

Anul acesta Vlădeasa X-Trail s-a transformat în Vlădeasa Winter Trail. Nu a fost doar o modificare de suprafață, prietenul Cozmin s-a gândit că la o așa iarnă se potrivește și un concurs de ski de tură. M-am adaptat și eu, așa că am avut satisfacția să merg la Vlădeasa (unde merg destul de des în ultima vreme) pentru un weekend plin: sâmbătă concurs de ski de tură și duminică concursul clasic de alergare montană – din Rogojel la vârful Vlădeasa și înapoi.

Vineri am ajuns, am avut norocul de a se găsi un locșor liber și pentru mine la pensiunea Anica – locul de start – mulțumesc Cozmin, altfel mă pregătisem de stat la cabana Vlădeasa, și am avut după-masa liberă pentru orice-mi trecea prin cap. N-a fost nevoie de prea multă imaginație, imediat am plecat în drumeție să văd traseul de ski de tură. Până la cabana Vlădeasa am urcat pe o potecă alături de Cozmin ghidați de un localnic cu copilul lui și apoi am avut liber să aleg un traseu pe baza unor cuvinte cheie: pe unde am mai fost, să dureze pentru majoritatea sub 2 ore, să țin cont că sunt anunțați și începători (fără coborâri prea grele).
Era mai ușor să fi mers cu schiurile, nu mă scufundam atâta în zăpada pe coborârea aleasă – o vale care străbătea puțin și o pădure prin stânga cum urci spre creasta Vlădesei.
Sper că a ieșit binișor, măcar partea de deasupra cabanei, păcat că zăpada era insuficientă în Rogojel. Traseul final a fost pe scurt: urcare per pedes 1km de la Anica la locul de start, apoi startul tehnic pe schiuri aproximativ 2km până la cabana Vlădeasa și două ture de 3km (urcare de la cabana Salvamont în creastă imediat deasupra pădurii și coborâre pe prima vale înapoi la Salvamont). Finishul a fost la cabana Salvamont.

 

IMG_20170210_151744.jpg IMG_20170210_155734.jpg IMG_20170210_155739.jpg

Au fost la start 17 concurenți, schiul de tură nu e așa în vogă precum alergarea, dar erau majoritatea cu experiență și ca vârfuri erau Joe și Attila, amândoi și cu vechi state la Salvamont. De altfel ei au și câștigat la minute bune de restul. În “restul” mă includ și pe mine, care am încheiat pe locul 3 la general și tot 3 la categoria 40+, un loc obținut cu greu în fața lui Adi Cosma. 20 secunde ne-au despărțit, am fost mai pragmatic – am reușit să nu mă împotmolesc ca-n prima tură la coborâre și diferența după urcare a fost suficientă. 1h25min a fost timpul meu oficial pentru cei 8km și aproximativ 900m diferență de nivel.

schi tura start.jpg

16665934_1632601837047441_752979906077580460_o.jpg 16707504_1632647387042886_7574176084686754069_o.jpg 16684384_1344242455597707_2300012973863341781_n.jpg 16707230_1632596073714684_5558149874119208988_o.jpg IMG_20170213_114152.jpg

Duminică a urmat proba de alergare, de data aceasta 14km – primii 7km urcare – cu aproximativ 1000m diferență de nivel. Știam ce mă așteaptă, ca de obicei aveam concurență serioasă la categorie. Anul trecut terminasem pe locul 6 la 35+, dar acum categoriile urmau să fie cele clasice și aveam șanse la podium. Sus la Meteo ne aștepta și palinca, evident că eu nu voi avea timpul și dispoziția necesară. 🙂
Pe urcare am fost alături de Vio, care urma să încheie prima la femei. Ne-am tot schimbat la trenă, cel puțin pe mine m-a ajutat să am un ritm mai constant. Sus în creastă deja se întorceau și au trecut ca vântul pe lângă noi Tamas și Nicolae Bălan, apoi i-am văzut pe “ai mei”: Istvan Szokolsky și Silip. Nu puteam să-i mai ajung la coborâre iar toți care urmau puteau să fie la categoria mea așa că am încercat să-i țin minte. Cu Vio imediat în urma mea, în vârf am ajuns pe locul 16 și abia așteptam să ajung la coborârea mai abruptă de final, de după cabana Vlădeasa. Până acolo speram să pot ține ritmul cu cei din față. Mai întâi am trecut de Viorel, care nu era de-am meu, și-n depărtare vedeam pe Robert. Nu-l știam prea bine, nu așa bine cât mă știa el. Dar mi-era clar că trebuie să-l ajung, mai ales că la “dus” mai văzusem pe cineva tot așa de “tânăr” ca  și mine. După creastă parcă se depărtase, dar cum am ieșit din pădure și se vedea cabana Vlădeasa parcă aveam viteză dublă. La PA mai avea câteva secunde și deja era doar chestiune de timp să-l ajung. Cu el reper tot alegeam “ipotenuze”, încă era zăpadă mare și loc deschis. Chiar dacă mă străduiam să nu calc apăsat și să nu nimeresc în gropile de la alți pași, o dată tot m-am scufundat și am făcut un plonjon ca-n piscină. Dar l-am ajuns și din lupta noastră ne-am apropiat și de Lajos, un alergător foarte bun la 50+. Eram pe drumurile cu gheață de la primele case din sat. Coboram ca la MTB, de pe-o margine pe alta, pășeam cu grijă și cât mai pe vârfuri pe gheața din centru, alergam la limită. De câteva ori am simțit că rămân pe călcăie, în pericol să pic pe spate. Am ajuns însă cu bine. Spre bucuria mea, am prins locul 3 la categorie, 12 la general. Noroc cu coborârea, că altfel Robert termina în față. 1h42min a fost timpul oficial, la 50 secunde de Robert și 1min10sec de Lajos. În fața mea primul a fost Mihai Ungur, dar la peste 3minute.

16716302_1632644873709804_4409791269303014406_o.jpg16707650_1632384277069197_1906166940803967150_o.jpg

16700529_1253902208020370_103949988943222395_o.jpg 16716174_1253902268020364_5318251853466997362_o.jpg 16707627_1633669730273985_2689392599805993281_o.jpg 16797576_1633669756940649_2014711030562166285_o.jpg 16665613_1687385551554453_8080163205889963582_o.jpg 16602252_1632384410402517_6261440672648710704_o.jpg IMG_20170213_114215.jpg

Mulțumesc pentru încurajări, pentru companie! Mulțumesc oamenilor din sat pentru ospitalitate, am fost și la serbarea elevilor din sat. De super-voluntari am avut parte în acele zile, printre ei Lușu cu Miha (de la ea e și poza cu încurajarea mea scrisă pe zăpadă), Cristi, Dan Tăuțan (frumoase poze), Andreea… și lista e mare. Cu gruparea Lusu + Miha + Cristi ne-am tot întâlnit la capăt de linie, ei erau voluntarii și de pe creastă – punct întoarcere la ski de tură, și de la Meteo la alergare.

Frumos concurs, frumoasă inițiativa de implicare alături de oamenii din sat în crearea unui eveniment ca o sărbătoare în beneficiul în primul rând al copiilor. Participând la serbarea lor, chiar dacă nu au fost toate clasele, mi-am dat seama că s-a creat deja o relație comunitate – eveniment sportiv, așa cum este în Vest.

Jan 162017
 

 

Am început noul an în stilul clasic, cu Revelionul petrecut la Rogojel. Şi tot standard ianuarie e dedicat schiului de tură (anul acesta e multă zăpadă, în sfârşit) şi alergărilor de lângă Cluj.

 

Faget Winter Race 2-001.JPGDiploma Faget Winter Race 2017-001.jpg

Diploma Faget Winter Race 2017 (1)-001.jpg Faget Winter Race 1-001.JPG

De data aceasta Făget Winter Race chiar are numele asortat condiţiilor meteo. Am participat pentru a doua oară la acest concurs la proba de semimaraton. M-am străduit şi mai mult de locul 4 la categorie şi 13 la general n-am putut obţine. Am alergat la maxim, cu un puls mediu de 168bpm. De acum voi considera rezultat foarte bun orice loc la categorie de la 4 la 9. 🙂 Anul trecut am avut câteva aterizări pe lângă podium.

Am fost de două ori la recunoaştere traseu şi acest lucru cred că m-a ajutat, am ştiut ce mă aşteaptă. N-a fost uşor.

Să fie un an frumos şi să fim sănătoşi!