vezentan

Progresul, Luptătorul şi Liniştitul în echipă cu mine la Propark Adventure 2021

 Adventure, Fagaras, Munti, Nucsoara, Perisani, Piscul Negru, Propark Adventure Race, Saua Podeanu, Sboghitesti  Comments Off on Progresul, Luptătorul şi Liniştitul în echipă cu mine la Propark Adventure 2021
Aug 102021
 

Propark Adventure 2021 – 06-08 august 2021, start-finish la Sboghiţeşti – Argeş.

Am fost o echipă incredibilă. Echipa “Cheile Turzii”, locul 3 la ediţia din acest an a Propark Adventure. Am parcurs 226km cu 6700m diferenţă de nivel în 44h32min. N-am dormit nicio clipă, dacă cumva timpul v-ar sugera acest lucru. Când mă uitam înainte spre data de start a aventurii Propark care se tot apropia şi vedeam că nu reuşim să ne întâlnim (doar Adi şi cu mine, care oricum ne cunoşteam bine de la multiplele noastre concursuri cum sunt cele de Marathon 7500, Ultra Trail Făgăraş, ski tură de la Vlădeasa etc), că Andreea încă nu are bicicletă, că e la început cu MTB-ul, că Vasi e salvamontist dar n-am văzut să participe la concursuri de anduranţă, mă gândeam că suntem complet diferiţi. Acum, după concurs, spun la fel: suntem diferiţi dar … există un element în comun care apare când trebuie: determinarea, forţa interioară care trece dincolo de pregătirea diferită, de backgroundul diferit.
Am vrut să-i caracterizez pe fiecare din echipă printr-un cuvânt. Am fost în echipă aşadar cu Andreea Pavel “Progresul”, cu Vasile Cipcigan “Luptătorul” şi Adrian Cosma “Liniştitul”. Am să spun şi de ce, exemplificând cu câteva episoade din timpul cursei.
Noi am avut momente critice în concurs, sunt convins că fiecare echipă a avut indiferent de poziţia în clasamentul final. Fiind la a patra participare la Propark pot spune că e ceva firesc, ba mai mult, nu e normal să nu existe astfel de situaţii, ar însemna că nu suntem în concurs ci am face turism.
Dar…Am avut senzaţia că mergem parcă cu frâna de mână trasă de la început. Am continuat. Am avut evenimente, mici accidentări. Asta zic eu, poate judecam altfel dacă mi se întamplau mie. Am continuat. Abia am putut coborî, şchiopătând spre Piscul Negru. Am continuat. Nu ne-am împăcat cu un push-bike pe valea Pietrelor. Am continuat. Am schimbat din mers traseul pe baza a ceea ce aveam la noi, fără semnal gsm. Am continuat. Ne-am mai răzgândit o dată. Am continuat. Starea de rău a devenit o constantă, o bicicletă a început să cedeze. Am continuat. Luptă la final, fiind ajunşi din urmă. Am rezistat presiunii. Şi finish. Io încă aşa ceva…

Andreea a fost “Progresul” din echipa noastră. Cu o bicicletă foarte bună dar necunoscută, pe trasee la care totuşi am avut noroc că nu au fost tehnice, a evoluat de la o oră la alta. “Pajiştea” de pietre şi bolovanii erau o sperietoare pentru ea la coborâri. Noi am fost lenţi la MTB la început, foarte lenţi. Mă uitam în spate şi nu vedeam pe nimeni. Speranţa mea era ca alergarea de dinainte de caiac să ne salveze şi să nu fim între ultimele două echipe care urmau să “beneficieze” de caiacele cele mai lente. Vorba unui organizator: ce mai contează 15 minute întârziere la caiac pentru ultimii?
A căzut şi s-a ridicat. S-a şi accidentat la o mână, la genunchi… Cineva era musai să rămână după ea. A avut episod de înfricare, se vedea după cum coboară, nu a spus nimic. Şi a trecut peste, şi-a revenit, a mai căzut o dată, iar sus. La coborârea lungă în noapte de vreo 10km dinspre Muntişorul spre Arefu, undeva la km190 de cursă (noi am avut un traseu mai solicitant între P10 Primăria Perişani şi P11 Berindeşti, asta e, nu suntem perfecţi, dar a fost traseul cel mai frumos din spusele organizatorilor), unul după altul ne-a depăşit pe toţi şi a trecut în faţă. Mă uitam la ea cum mişcă ghidonul cu rapiditate printre pietre, parcă toată se împrăştia. Mere? Mere… Are viteză cât noi? Are. Nu pică? Nu se opreşte? Are din nou încredere şi stăpânire? Înseamnă ca face bine dar altfel. N-am mai spus nimic. Am văzut atâtea… Eu n-aş putea, nu mai am reflexele acelea, eu mă străduiesc să compensez.
Am primit ca echipă trofeul de loc 3, acel căluţ de lemn stilizat. Am căzut de acord să rămână la ea. L-a meritat.

Vasi a fost “Luptătorul”. Era opusul Andreei la MTB. Fix opusul, nu ne jucăm cu cuvintele: cobora dar la urcări era aproape mereu pe ultimul pinion. Andreea urca foarte bine, am mers porţiuni alături de ea să văd cam ce efort înseamnă pentru mine, să-l memorez. Îţi dai seama, făcând periodic acest lucru, de statusul fiecăruia dintre noi, comparativ, în timpul întregii curse. Ce rezulta pentru echipă e evident: molcomi la deal şi cu grijă la vale. Când la final ne ajunseseră pe ultimii kilometri cei de pe locul 4, echipa “Someşul inferior”, şi l-am mai ajutat împingând la bicicletă, mi-am dat seama de ce: de bicicleta aia s-ar bucura orice iubitor de fier vechi. Să nu cumva să cadă pe tine că te omoară. Nici nu ştiu cum a rezistat atâţia kilometri, la gabaritul meu n-aş fi făcut faţă. Am încercat să-l împing şi de pe bicicletă, mă pricep la asta. Dar parcă împingeam un zid. Noi am avut traseul stabilit cel mai solicitant fizic din primele 4 echipe: 226km cu 6700m diferenţă de nivel. Bine, iniţial trebuiau să iasă sub 200km, dar am modificat din mers trackul şi am mai şi bâjbăit ceva. Spre sfârşit în mod constant avea o stare de rău, se oprea scurt şi o lua de la capăt. A fost pe Himalaya sau pe unde o fi fost, nu ştiu. Dar luptător e puţin spus. Şi are un ritm la mers…

Adi e “Liniştitul”. Nu l-am văzut niciodată agitat, ce să mai spun nervos. Şi chiar cred că ne cunoaştem de peste zece ani. A fost elementul de echilibru, pe care te poţi baza, siguranţa că din partea lui nu poţi avea surprize, că ai spatele asigurat. Cred că e ca şi cei care nu văd unele culori, îşi imaginează cum ar fi starea aceea pe care o vede la alţii. Spune ce are de spus pe un ton egal, indiferent de importanţa celor zise. Problema e aşadar că trebuie să fii mereu foarte atent când vorbeşte şi mai bine întrebi de două ori dacă nu auzi.
Un exemplu limpede a fost cu lupta noastră cu echipa lui Erzsebet Hodas, “Someşul inferior” din ultimii 7-8km. Eu am aflat şi i-am văzut că sunt în urma noastră abia atunci când deja îl ajunseseră pe Vasi. Adi, care mereu era în faţă spre final şi se oprea privind spre noi în spate, a spus ceva de genul “ne-a ajuns o echipă”. Auzisem eu câinii de la stâna aceea nebună hămăind în noapte după ce trecusem de ea, mă uitasem în spate dar nu văzusem frontale. Apoi am neglijat aspectul. El i-a văzut demult, îi spusese şi Andreei. Dar ea probabil nu înţelesese. Şi la mine informaţia nu ajunsese… Şi, cum bicicleta Andreei spre sfârşit avea probleme la frâna spate care se puteau agrava, am convenit ca la vale dacă e mai abrupt să meargă pe lângă că oricum … nu vine nimeni. A fost un duş rece brusc şi o mobilizare exemplară şi am reuşit să terminăm cu câteva minute înainte de urmăritori. I-am spus Andreei să-l cheme în ajutor pe Adi, să coboare din sfera lui din vârf de deal, că eu trebuie să împing. Şi el a făcut dute-vino, ne-am înţeles toţi bine rolurile. Da, echipa lui Erji a fost penalizată cu 5h din cauza unei mici greşeli la Sălătrucu. Nimic de comentat, o neatenţie, dar pe merit penalizarea. Nu a schimbat cu nimic meritul lor, au fost aproape şi au fost buni. Şi s-au încadrat în timp, am fost patru echipe în timp regulamentar care am atins toate punctele. Bravo tuturor echipelor! Bravo Vulcanilor Noroioşi pentru locul 2, sunt o constantă pe podium la Propark, au şi câştigat de câteva ori. Bravo Creasta Cocoşului pentru locul 1, bravo amicului meu cu care mă tot întâlnesc la concursurile din anul acesta – Adrian Costea. Dar, cum spun în glumă, habar n-aveţi cum e să nu dormi două nopţi şi să pedalezi noaptea spre cer.

Totul a început când Vasi m-a întrebat dacă nu vreau să particip la Propark, că alături de el e Andreea. Şi că tot ce doreşte e să termine cu bine, fără pretenţii la podium, asta aşa, să nu-mi fac iluzii. Îi cunoşteam pe amândoi, ştiam ce pregătire aveau în ultima perioadă. Şi zic: tu ştii că de fapt să închei această cursă înseamnă practic să fii pe podium? Adică se cam bat cap în cap scopul şi realitatea. Participasem deja de 3 ori la Propark , prima dată am abandonat, apoi am fost locul 4 (cam excepţie să fii finisher şi să nu fii pe podium) şi apoi locul 2. Deci obiectivul nostru, dincolo de declaraţii, e podiumul. Şi aş dori ca alături de noi, dacă doreşte, să vină Adi. E siguranţă, nu e rachetă cu pretenţii, ne trebuie o bază. Şi aşa a rămas, cu propunerea onorantă ca eu să fiu căpitan de echipă. Şi am ales numele de echipă de data trecută, “Cheile Turzii”. Ne reprezintă zona Clujului, sunt cunoscute.

Voi spune cum s-a desfăşurat concursul nostru mai pe îndelete zilele următoare. Momentan scriu despre câteva aspecte importante care să reflecte cursa, amploarea ei, complexitatea ei. Adică mai multe informaţii utile care să vă atragă în aventură în anii ce vin. Dacă nu împărtăşeşti ce-ţi place rişti să rămâi singur.

În primul rând le mulţumesc celor care au fost alături de noi şi ne-au sprijinit în efortul nostru.
Încep cu Suni Andras, care a fost alături de mine în două ediţii precedente, şi care de la distanţă a fost baza la stabilirea trackului nostru în noaptea dinaintea startului. Nu ne-am culcat pe la ora 1 noaptea ca în alţi ani. A fost un traseu inteligent făcut, într-adevăr nu cel mai uşor dar cel mai frumos şi poate cel mai sigur. E greu cu stabilirea unui traseu şi pentru principiile de care trebuie să ţii seama, între care e şi nivelul celor la care te adresezi, punctele lor tari şi slabe. De exemplu degeaba faci un traseu de locul 1, cu riscurile de rigoare, pentru putinţa unei echipe de nivel mediu. Noi am mai “stricat” din el, din logica lui, am improvizat. Da, trebuie nervi tari să-l urmezi. Vorba ceea: pe aici ar trebui să fie drum.
Mulţumesc pentru sponsorizare revistei Ski&Outdoor Magazine, care prin Vasi ne-a ajutat cu echipamentul NorthFinder. N-am purtat în concurs tot ce am primit din două motive: cel mai important e că… e prea bun să-mi permit să-l port în hârşâiala asta de concurs. Măcar să apuc să mă bucur de el în condiţii normale – o săptămână să zicem. Apoi aveam eu tabieturile mele, greu de trecut peste ele, verificate si răsverificate în concursuri de acest gen.
Mulţumesc de asemenea cofetăriei Tata Vlad pentru batoanele primite, aici e meritul Andreei pentru că-i cunoaşte. Incredibil de bune, stau şi mă gândesc acum ce voi lua la UTMB dacă voi reuşi să ajung acolo. A fost o proba edificatoare Propark.
Trebuie spus că Adi şi cu mine suntem de la Rupicapra Team, care au fost alături de noi ca de obicei. Vasi va intra şi el în trupa noastră faină.

Despre concurs, cum să spun pe scurt? Eu din 2017 n-am mai participat şi nu pentru că n-aş fi vrut. Mi-a plăcut de la început atât ca structură cât mai ales oamenii care-l înconjoară. Un sincer bravo pentru acest an, peste aşteptări! Foarte bine gândit, o zonă nouă ca de obicei. Făgăraşul sudic, zona Nucşoara, Transfăgărăşan. România rămâne mereu surprinzătoare. Repet cuvintele unui părinte spuse în alt context, dar sunt memorabile: nu poţi să n-o iubeşti! Să zic de progres e o jignire la adresa ediţiilor precedente. Aşa că mai bine un “keep going”, se vede că puneţi suflet şi asta apreciez în primul rând la un concurs. Aţi dorit să fie mai uşor, mai accesibil? Foarte bine, să fie mulţumiţi cu toţii! Ştim să-l complicăm să fie şi pentru noi o provocare. 🙂 E la liberă alegere traseul.
În principiu pot spune că a crescut ponderea alergării, care coroborată cu lungile forestiere mai puţin tehnice de la MTB (am văzut că de fapt drumurile judeţene din acea zonă sunt mai degrabă neasfaltate) a dus la o mai mică importanţă a cerinţei să fii un ciclist bun. Pe noi ne-a avantajat acest lucru. Și mi-au plăcut probele, au fost instructive, draguțe.

Faină tema cu rangerii.
Concursul a început înainte de a… începe. Primeam vouchere care ne puteau ajuta în decursul dacă postăm în media despre concurs, despre valorile naturale din munţii Făgăraş şi … Cheile Turzii, că echipa noastră poartă numele acestei rezervaţii naturale.
Pun aici linkuri la cele scrise de noi, a rămas acolo niţel din sufletul nostru.

Continui cu traseul nostru real, l-am unit pentru a fi mai uşor de urmărit. Amănuntele despre probele speciale şi punctele de control vor fi prezentate după aceea.

Scurtă descriere
Am avut de căutat pe parcurs probe ADN (excremente de urs, cerb, râs) şi păr (în special de urs) şi de pus în recipiente pentru a fi duse la P11 (Berindeşti).
Noi am găsit 1 rahat urs, 1 rahat posibil cerb, 1 păr urs, n-am avut nevoie de voucherele câştigate pe parcurs. Vă daţi seama că le-am purtat vreo 40 de ore cu mine, funny.
Au fost pentru noi:
bike 32,5km P1 Sboghiţesti (start) – P2 (Călugăriţa – pod Vidraru)
run 10km (circuit Valea lui Stan, canion) P2 – P3 – P4
P3 proba via ferrata
P4=P2=P9 era punctul de schimb bike-run-caiac
P4 proba cunoştinţe de prim ajutor (Adi cu Vasi s-au prezentat acolo, au avut şi o mică penalizare de alergare dar au încheiat proba înainte de sosirea Andreei şi a mea cu caiacul şi canoea), la final rapel de pe pod în caiace
caiac 13km (cu tot cu 1,5km pana la pod) P4- P5 (Valea Buda); da, noi atât am făcut, am greşit puţin … direcţia
P5 proba de găsit o floare (buruiană) propăşită din America la noi – într-o mică zonă delimitată, semăna cu muşeţelul dar era mai mică şi cu petalele foarte dese (am găsit, trebuia s-o smulgem cu tot cu rădăcină)
run 27km P5-P6 (Hotel Piscu Negru)
P6 proba de cunoştinţe turistice, ce obiective din listă sunt în E de Transfăgărăşan şi care pot fi atinse în maxim 10h de un turist obişnuit (minim 3, Adi a spus 5 şi a primit 2 vouchere) S-a văzut că e montaniard, a fost fără ezitare spre mirarea fotografului voluntar de acolo, un om tare de treabă. S-a mirat şi Vasi, mai ales că el e salvamontist. A pomenit deci de Podragu, de vârful Roşu, Moldoveanu … Aşa liniştit şi imperturbabil cum e el. Sigur vrei să continui, întreabă voluntarul? Ai spus deja 3! Adi spunea în continuare denumiri şi atunci m-am apucat să spun numerele din dreptul lor.
run 6km P6 – P7 (şaua Podeanu) aici am făcut poză la indicator, primisem informaţia că din cauza vântului voluntarii au coborât la o stână
run 21km P7 – P8 (Cumpăna, adică înapoi la lac)
P8 proba de găsit un castor (Adi, exasperat că ne tot tragem pe c… s-a dus el şi l-a găsit). Precizez că era vorba de a găsi un emiţător de sunete care ar fi putut fi pe un castor cu ajutorul unei antene
run 13km (nu caiac2, aşa am ales de siguranţă, să avem şanse să ajungem dacă putem echipa de pe locul 2) P8 – P9 (Călugăriţa)
P9 proba de prezentare poze cu descriere de pe FB cu Propark, am avut 3 la număr, pe tema rezervaţie naturală Cheile Turzii – Munţii Făgăraş, am primit vouchere (proba ar fi trebuit să fie în Şaua Podeanu, dar acolo n-au fost condiţii de vreme bună)
bike 34km P9 – P10 Primăria Perişani din Băiaşu (am făcut poză, ştiam că s-ar putea să fie puncte de control fără voluntari, dar ne-am agitat mai ales că nu era semnal gsm să avem confirmare)
bike 50km (7h30min) P10 – P11 Berindeşti (trecând prin Sălătrucu) A fost modificare faţă de trackul de acasă care implica dus-întors în porţiunea Perişani – râul Topolog
P11 proba de prezentare probe ADN strânse, n-am avut nevoie de vouchere
bike 20km P11 – P1 (finish)

Ataşez câteva din pozele făcute pe traseu, o parte de către fotografii oficiali cărora le mulţumesc.

Cum a fost pe larg aventura noastră, îmi trebuie muult timp să scriu. Să-mi fac curaj mai întâi.
Bravo alor mei, aţi fost cei mai buni pentru mine!

Propark Adventure, comparatie intre traseele primelor 4 echipe, referinta noi (loc 3). Si cateva observatii, la cat ma pricep eu.

Traseele au fost luate de pe Strava de la inregistrarile Erzsebet Hodas (loc 4), a mea (loc 3), Rosioru (loc 2) si Dan Caba (loc 1). Din pacate Dan Sorin Caba nu are activat flyby la Strava, asa ca e mai greu cu urmarirea comparativa.

Loc 1 Creasta Cocosului cu Costea Adrian cu rosu. La loc 1 lipseste portiunea de caiac2, de aceea e linie dreapta din unirea de trasee.
Loc 2 Vulcanii Noroiosi cu Rosioru Daniel Marius cu verde.
Loc 3 Cheile Turzii cu Andreea Pavel, Adi Cosma si Vasile Cipcigan , cu albastru.
Loc 4 Somesul Inferior cu Erzsèbet Katalin Hodas cu alb.

Loc 1 vs loc 3, deosebiri, descriere
Loc 1 a mers mai direct la caiac1, adica spre malul stang. Din unele poze, fiind si mai devreme, nu se vad asa valuri de la vant ca la noi, loc 3.
Loc 1 in zona Piscul Negru de la alergare au urmat aceeasi linie ca si noi, pe creasta, nu pe CA prin vale. Dar, fiind pe ziua, si-au permis sa continue pe creasta trecand peste Piscul Negru si coborand spre hotel mai incolo, deci parcurgand mai putin din CA care a fost dificil.
Loc 1 de la P9 la P10 a trecut prin Salatrucu.
Loc 1 de la P10 la P11 au trecut tot prin Salatrucu si au ales trecerea la Arefu pe unde am hotarat ca nu-i sigur pentru noi.
Trebuie spus ca ei au incheiat pe ziua, deci bike-ul l-au facut pe lumina si altfel mergi pe lumina.

Loc 2 vs loc 3, deosebiri, descriere
Loc 2 a facut la inceput si la dus si la intors sosea (P1-P2), zona de start.
Loc 2 au facut caiac1 ca si loc 1, mai direct, mal stang.
Loc 2 in zona Piscul Negru au mers ca noi. Deosebiri neesentiale.
Loc 2 de la P9 la P10 au mers ca noi pe la Mlaceni, doar cu un ocol, netrecand prin vale. Noi ne-am tot oprit acolo.
Loc 2 de la P10 la P11 au trecut prin Salatrucu si au ales varianta mai din jos spre Arefu, dar au fost ok si nu au mers pe sosea portiunea aceea rosie ca si locul 4, scapand de penalizare. Au mers o bucata cred ca fix pe malul raului Topolog.

Loc 4 vs loc 3, deosebiri, descriere
Loc 4 au mers fix ca noi pana la P10. Inclusiv caiacul1, adica malul drept, cred ca noi ne-am luat dupa ei gresind directia (cam 4h au facut). Doar noi am alergat in loc de caiac2.
Loc 4 asadar de la P9 la P10 au trecut prin Valea Pietrele, dar ei au parcurs-o in 2h18min si au stat si 16min in pauza pe acolo.
Alegerea de la P9 la P10 n-a fost determinanta la primele 4 locuri. Daca consideram diferenta de la intersectie vale Topolog la P10, aveam asa: loc 1 1h50min, loc 2 1h30min, loc 3 2h35min, loc 4 2h18min.
Loc 4 de la P10 la P11 a ales ca loc 2 Rosioru portiunea la Arefu, dar au gresit urmand soseaua rosie, fiind penalizati cu 5h.

Obs cu privire la trasee, de retinut pt altadata.
A fost mai rapid pe culme la alergare decat pe CA. Am vazut noi in departare fostul loc 3. Si acela mersese pe lumina si au pierdut multa vreme, depasindu-i. Daca era lumina poate si noi urcam pe Piscul Negru ca si loc 1.
La portiunea cu Valea Pietrele cred ca era mai bine, chiar si in acele conditii sa ne desprindem de track si sa urcam in dreapta, au fost mai multe drumuri de caruta care se desprindeau din vale si urcau fara bolovanis pe culmea dealului, fiind inieerbat acolo, nu padure si bolovani ca la noi.
La cum aveam trackul, raman la parerea ca era mai bine de la P10 la P11 sa fi mers invers, cu acel ocol de valea Pietrelor, ceva de genul cum a facut loc 2 Rosioru.
Pentru noi, pe noapte, cu cele spuse de acel localnic nitel afumat, cu faptul ca noi am avut dificultati si la push-bike-ul de pe valea Pietrelor, a fost de inteles ca am ales ca de la Salatrucu sa dam din nou in trackul nostru original, chiar daca am facut ocol.
Ps:
Am mai adugat harta pe care figureaza punctele de control.
Clasamentul este pe https://time-it.ro/2021/proparkadventure/
De fun, pe flyby finishul locului 3 si 4. Am fost ajunsi de locul 4 inainte cu 7km. O mica bucata din registrarea locului 4 lipseste. Selectati inregistrarea corespunzatoare de la Erzsebet. https://labs.strava.com/flyby/viewer/#5764555837?c=u813fpp6&z=A&t=1X3i6t&a=PSSYV4o0Rlc

A trecut o săptămână şi, după cele scrise de Andreea şi … ce va scrie Vasi, mi se pare că nu trebuie să mă obosesc prea tare să fac o descriere pe larg. În fond contează prin ceea ce scriu să redau din atmosfera de acolo, ce am simţit eu, să ştiţi cum e la un concurs de aventură şi din perspectiva mea. Redau mai jos cele scrise de Andreea.

Noi am avut traseul cel mai solicitant spre sfârşit, peste 300m diferenţă de nivel mai mult decât ceilalţi şi peste 7km în plus ca lungime. Dar am ales să nu riscăm şi, într-adevăr, dacă eram mai atenţi la motivul pentru care au trecut organizatorii cu roşu (interzis) drumul judeţean DJ703H de legătură cu drumul comunal DC249 probabil că alegeam de la Sălătrucu spre Arefu calea aleasă de echipa de pe locul 2, DC249, care era drum oficial de legătură şi era tot sigur. Cu singura observaţie că era musai să traversăm DJ703H doar o dată şi pe maxim 500m să mergem pe el, conform regulamentului.
Aşa, am ajuns mai obosiţi la finish, ne-a trebuit mai mult timp decât ne aşteptam să parcurgem traseul şi am fost aproape de a pierde locul 3. Dar… eu cel puţin am fost parcă mai fericit aşa!

Jul 212021
 

Într-un stil necaracteristic pun alături trei din activitățile mele sportive trecute, mai importante, care au precedat concursul Transylvania Legends. Prioritățile mele sunt acum în schimbare, a trebuit să mă adaptez ținând cont de prelungirea la infinit a nivelului de alertă mai mult sau mai puțin global.

Voi face scurte prezentări ale acestor evenimente, atașând câteva poze sau trackuri semnificative.

4-7 martie 2021. În ordinea și a importanței, dar și a efortului depus, încep cu provocarea 10K Vertical – ski tură.









Ce am scris pe facebook:
“A fost 10k Vertical, adica 10000m diferenta de nivel pozitivă parcurși cu schiurile de tura în 24h… O provocare de tipul Rupicapra Challenge in care e vorba de echipa, de a reusi sa duci la indeplinire un scop suficient de greu pentru a aduce la limita atat fizic cat si pe alte planuri un om … obisnuit. Adica o forma de concurs in care mai ales duci o lupta cu tine însuți si te bucuri daca reusesc cat mai multi dintre ai tai. In care ajuti pe cel de langa tine cand e cazul, iar locul ocupat la final se subordoneaza prioritatii de a încheia cu bine cat mai multi. Fireste, ramane o mare bucurie sa termini si primul, e si dovada si incurajarea pentru ceilalti ca se poate.
Provocarea noastra, a echipei Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, a luat forma inca de anul trecut, dar atunci a fost perioada de urgenta. Anul acesta am decis ca, adaptandu-ne conditiilor, putem da o forma ideii initiale nascute cel mai probabil in mintea prietenilor Szénási Zoltán , Csongor Vágási , Hadnagy Péter si Alpar Gyorgy Katona . Cine mai stie …
Acum a avut loc varianta pandemica, cu pauza intre orele 23 si 5 dimineata.
Dupa tatonari in diverse domenii schiabile din tara ne-am decis la Straja. Aici am si eu merit! A fost propunerea mea, am fost și în prospecție, mai întâi cu fiul meu, apoi și cu echipa.
Ne-am strans mai multi, opt care am luat startul: adaug pe Adi Cosma si doi invitati: János Márk-Nagy si Zsolt Kovacs . Stiam ca o parte dintre noi nu vom putea ramane pana la final, ca in plus pot aparea probleme. Dar, daca suntem mai multi, poate nu e chiar nebunie, nu? Adica ne-au sprijinit si voluntari, ca la o echipa adevarata: Bea Lózer, Péter Mária, Balint Aba, Endre Molnar . Nu uit de asta data sa adaug multumirile mele si pentru Ramona Szenasi , discreta, pe care implicit am considerat-o organizator si cumva “fara nume”. Le multumesc tuturor pentru suport, pentru poze, incurajari, a fost un eveniment special! Multumesc si echipei Salvamont de la Straja care ne-a asigurat un spatiu apropiat de partie pentru a ne putea descurca cu logistica.
Traseul stabilit de noi putea fi considerat a fi format din 3 parti, sumand 650m diferenta de nivel, inlantuite de undeva de la partia de sub telegondola ce urca in statiune si pana la varful Mutu. Prima parte, sub telegondola – 300m diferenta de nivel. Urma o traversare de drum de masini ca sa ajungem la “zid”, portiune usor mai abrupta cu 150m diferenta de nivel, de la baza telescaunului lenes si a teleschiului. Partea a treia si ultima, pana la varful Mutu, avea aproximativ 200m diferenta de nivel, dar era mult mai expusa la vant, ceata si aveai si portiuni mai plate care puteau fi considerate pierdere de timp. In principiu majoritatea am preferat sa parcurgem inlantuirea celor 3 bucati de partie pentru a nu schimba pieile prea des si pentru a ne mai si dezmorti.
Pe scurt, am reusit sa incheiem împreună patru dintre noi: Csongi, Zoli, Peter si cu mine.
Eu am incheiat primul, daca e sa calculez fix cei 10000m mi-au trebuit 19h50min.
In prima zi am parcurs 8575m diferenta de nivel in 16h55min, pana la ora 21.55 de la ora 5 dimineata. Au fost 77,65km conform Strava:
https://www.strava.com/activities/4896195060/overview
A doua zi am continuat insa sa fac ture si cu grupul determinat sa incheie provocarea – Csongi, Zoli si Peter – au incheiat cei 10000m sub 23h. Ca asa e frumos si m-au impresionat cu determinarea si unitatea lor. Am pornit dupa ora 7 si in 2h55min am indeplinit provocarea, dar in total am parcurs 23km, 2626m diferenta de nivel. https://www.strava.com/activities/4900422027/overview
Pe langa grupul “monolit”, mai spun cateva cuvinte despre cei care au schiat alaturi de noi, ne-au aratat si alt nivel si ne-au si incurajat si ajutat prin prezenta lor.
Zsolt a fost foarte tare, a avut alt ritm decat noi toti si o alta tactica de abordare a urcarilor: a tot urcat si a coborat pe bucata de partie mai abrupta, zona doi descrisa mai sus, fara sa-si dea jos pieile. A reusit sa faca astfel cel putin la inceput pe la 800m diferenta de nivel pe ora. Cred ca i-a fost tot mai greu cand au inceput sa vina schiori multi pe partie, acolo mereu e inghesuiala si se rascheteaza zapada de ajungi sa patinezi pe urcare. Pe la 7200m diferenta de nivel a acumulat in prima zi inca pe lumina, rapid, iar in ziua urmatoare a pornit in explorarea domeniului, a mers alaturi si de Joe si a facut in total 9000m.
Alpar schia zen pe coborari, era puternic pe urcari, dar obligatiile nu l-au lasat sa incheie provocarea. Ne-am bucurat ca si-a facut timp sa vina, a fost la Straja mai mult pentru noi.
Janos a avut si el strategia lui, la un moment dat s-a fixat pe bucata de partie de sub telecabina care urca la statiune, bucata care avea 300m diferenta de nivel. Fiecare dintre noi suntem unici, diversi, asa ca despre el pot spune ca-i place linistea si sa-si faca treaba singur. Zona aceea de partie nu era folosita de schiori, nefunctionand teleschiul, iar mai jos nu puteai schia pana la baza telecabinei, asa ca trebuia sa ai echipament de schi de tura. L-a afectat puternic interzicerea schiarii in acea zona de pe la 10 noaptea din cauza concursului ce se tinea in ziua urmatoare. N-am stiut de acel concurs cand am facut prospectie, ne-a obligat sa incheiem ziua intai la ora 22, portiunile doi si trei erau sub ceata groasa si vant, cu prognoze nefavorabile si in ziua urmatoare. Probabil de aceea Janos n-a mai facut touring ziua urmatoare, a schiat si ne-a ajutat.
Multumesc lui Adi Cosma pentru compania pana pe la ora 17! Cu el am tot urcat si coborat, m-am straduit sa tin ritmul alaturi de el stiind ca va fi mai alert, Adi netrebuind sa se pastreze pentru a doua zi. Inca un om cu program! N-am prea facut pauze, abia dupa plecarea lui Adi m-am dus la cabana pentru pastele cu branza (foarte multumesc).
Cred ca niciunul dintre noi n-a crezut ca am putea incheia provocarea in regim de partii din Romania cu timp sub 18h, asa ca am fost si eu nitel bulversat de aceasta posibilitate. Nu eram la nivelul sa obtin asa ceva, dar… Aveam 5200m dif de nivel dupa primele 9h, dar evident pierdusem din ritm si ma gandeam ca imi vor ramane pana la 1000m pentru ziua urmatoare. De la cei 600m dif nivel pe ora si chiar usor peste in primele ore, intrasem in pierderi calculate in zona cu 500m dif de nivel pe ora.
A fost “Veni, vidi, vici” al nostru. Bine, musamalizam ce a reusit Killian. Ma conformez regulii enuntate tot de mine, nici nu dau linkuri. 🙂 La noi au fost 10000m carpatini.
Revin ca dintr-un vis, ce mai e pe la Cluj?
PS1: Inca o data multumesc pentru poze, ma tot uit si acum, am vreme.
PS2: Multumesc Merinito in special pentru bluza. Eu nu ma inghesui in general sa fac reclama dar… am folosit-o si ziua a doua, fara s-o spal. Era cu urme de sare si aveam si alte optiuni. Si nu, nu eram bolnav, fara miros.
PS3: “N-am mai vazut oameni care sa schieze in sus! Faci un selfie cu mine?” Din glumele prietenilor mei… poate.”

Cei din club au făcut și un filmuleț reprezentativ.

27-28 martie 2021 Cupa Busola de Aur și CN Orientare.
Am participat și eu la acest concurs anual organizat în Făget, lângă Cluj. Îmi place la orientare, chiar dacă nu sunt așa de performant, iar Făgetul mi-e cunoscut binișor pentru că aici alerg regulat, ceea ce măcar mă ferește să nu ajung în alte … țări fără să-mi dau seama.
De pe facebook:
“Incepe concursul de orientare, etapa I.
Am gatat. Ei zic ca au fost 6,6km cu 245m dif nivel. Eu i-am contrazis, am 8,4km cu 467m dif nivel.”







“Etapa a II-a. Azi teren mai dificil. Etapa a II-a Cupa Busola de Aur orientare, categ M45, teoretic 5km cu 140m dif nivel. Eu 6,8km cu 308m ascent, 1h15min.”



15 mai 2021 Memorialul Jokai Mor, am ales MTB traseul N (ca de obicei).
Schimbarea față de anii trecuți a fost că am parcurs traseul împreună cu Adi Cosma, cu care de altfel voi fi alături și la concursul de aventură Propark Adventure.
De pe facebook:
“E o tura cu traditie la care am fost de cateva ori dar mereu cu MTB-ul. Este acum si varianta ultramaraton de aproximativ 52km, dar in general in aceasta perioada in ultimii ani am avut alte ultra-uri inainte si nu era bine sa alerg in regim de competitie fara pauza. In plus, la MTB ai posibilitatea sa alegi o multime de variante de la Sandulesti la Rametea.
Tura memoriala presupune sa parcurgi distanta Cluj-Rametea pe ruta aproximativa Cluj-Adrenalin Park-Tureni-Sandulesti, iar de aici ai variante spre Moldovenesti-Rametea unde e finishul. Pentru familii cu copii exista si variante mai scurte de drumetie de la Moldovenesti pe la Piatra Secuiului la Rametea (10km) sau Sandulesti-Rametea.
De data aceasta am mers alaturi de Adi Cosma , ii multumesc pentru companie, si pentru ca avem de gand sa fim in echipa la Propark Adventure in acest an.
Traseul nostru, de aproximativ 91km, a fost pe ruta Cluj-Sandulesti si apoi varianta N, pe la Cheile Turzii, Cheile Borzesti si Coltesti.
Un singur eveniment mai deosebit: Adi si-a rupt lantul si ne-am cam chinuit sa-l scurtam, oprindu-ne si de verificare. Aproximativ 30min per total am avut pauza neprevazuta.
In rest, atmosfera faina, oameni fericiti (chiar daca unii aveau fetele mai chinuite) si vreme buna.
Felicitari la toti participantii la tura, ca a fost drumetie, ultra sau MTB. Dintre toate, doar ultra a fost competitie, acolo cei de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra au ocupat tot podiumul.
Ne-am intors tot pe MTB, mai linistit, pe ruta Buru-Filea-Ciurila, deci tot asfalt. S-a schimbat si vremea iar de pe la Baisoara ne-a plouat aproape continuu.”

May 222021
 

Nu știu de ce mi-a zburat gândul în clipa asta la epopeea lui Ghilgameș. Habar n-am, nu-i nicio legătură, așa se plimbă el… Nici nu am ajuns nemuritor, nici legendar, nici “Trotinetist”, nici “American”… Am să vă spun eu de unde vin cuvintele acestea. Dar clar a fost o epopee pentru mine, sau cum am mai numit-o – transhumanță de trail, circ ambulant… Dar denumite așa, cu duioșie. Alt cuvânt mai neobișnuit pentru mine, sigur nu l-am mai folosit niciodată pe blog.

Ce a fost Transylvania Legends? Cum le place să spună la organizatori: un proiect social. Unul dedicat copiilor de la Așezământul Sfântul Leontie din Rădăuți (e prima dată când am fost în acest oraș bucovinean), un loc unde o mulțime de copii sunt îngrijiți și sprijiniți să ajungă departe când vor fi mari. Din spusele lui Florin Alexandru, la început un copil a dorit un coș de baschet. Și apoi, pentru a face un bine, pentru a împlini un mic vis pentru unii dar mare pentru acel băiat, o mână de oameni inimoși au ajuns … să străbată jumătate de țară cu noi alături. Le mulțumesc, enumăr alături de Florin pe Florentina Paval – “profa de mate”, Adrian Paval, Ioan Coroiu, fotograful Victor Ștefan… Și mai sunt, în avalanșa întâmplărilor zilnice multe am uitat sau am scăpat, așadar … mai pot completa dacă îmi scrieți.

Pun mai jos o poză cu traseul parcurs (cu verde), comparativ cu cel inițial (cu albastru). E o parte din Via Transilvanica, un alt proiect pe cale de realizare al unor alți oameni cu inițiativă și idei mari pentru viitor: al celor de la Tășuleasa Social. Vor fi 1000km, de la Mănăstirea Putna la Drobeta Turnu-Severin.
Noi am parcurs traseul de la Mănăstirea Putna la Mediaș. Inițial planul era ca traseul să fie de 641km lungime și peste 19000m diferență de nivel, dar condiițiile meteo (Vatra Dornei), starea traseelor (Sadova), restricțiile (Lupeni din Harghita) au mai redus din parametri, cei care au parcurs tot traseul în cele 8 etape, între care și eu, am alergat 545km cu peste 15000m diferență de nivel. Am trecut prin toate cele 4 sezoane de-a lungul acestui drum, a fost … de poveste. Am încheiat pe locul 3 la open, după adversari prea buni pentru mine – Adrian Costea și Codrea Silip. Ce e de remarcat e că orice lucru mare, dacă-l abordezi pe bucăți mici, e accesibil și realizabil. Doar să vrei, să ai răbdare, să ai perseverență. Am fost 6 persoane cu toții care am parcurs traseul și niciunul dintre noi nu suntem avioane. Clasamentul stă mărturie, au mai fost Florin, Emil Bodea și Lucian Dincea. Iar cei care au participat la toate etapele dar nu s-au încadrat uneori în timpii intermediari au fost mai mulți, inclusiv femei. Bravo la toți, să nu uităm însă că au fost nume mari în alergarea montană de la noi care au putut participa doar la câteva etape și și-au demonstrat valoarea, iar rolul lor în cadrul proiectului probabil a fost mai mare prin notorietatea adusă: Robert Hajnal, Bartha Balint, Cătălin Șorecău, Sălăgean Ștefan, Szabolcs Takacs, Cristian Pop, Marius Iorga, Andrei Ailenei… Ei na, dacă de unii n-ați auzit, veți auzi.

Așadar, ce a fost Transylvania Legends? Am scris eu multe la interviul inițial din 7 aprilie. Pe scurt: un proiect cu trei părți: latura socială – donațiile pentru copiii de la Așezământ, latura explorativă – parcurgerea traseului Via Transilvanica și latura competițională – să mă lupt pentru primele locuri într-o competiție cu 8 etape de ultradistanță (a durat 9 zile, din 22 aprilie în 30 aprilie, ziua de pauză a fost după etapa a IV-a).

Pun mai jos linkul la interviu, publicat pe Facebook. M-au caracterizat într-un cuvânt – “Tacticianul”. Mulțumesc!
Textul este de asemenea atașat la sfârșitul postării, e mai ușor de citit – linkul .

M-am străduit ca răspunsurile să mă reprezinte cât mai bine, chiar să ajute. Cum a fost la final, ce a însemnat realitatea și cât a corespuns așteptărilor, dau mai jos linkul la interviul cu Florin.

În mod clar așteptările mele au fost depășite sub toate aspectele, am fost impresionat. Iar locul meu final este corect, nu am a mă plânge, dacă e să mă refer la partea competițională. Mi-am respectat statusul initial între concurenții care au ales să parcurgă toate etapele.
Tot la capitolul interviuri, pentru că anul acesta a început mai deosebit și pentru că are legătură cu alergarea, atașez și un “Runterview” cu Peter Grezer.

Am încheiat cu … introducerea. Am avut nevoie de un tabel să-mi trec observațiile, amintirile pentru cele 8 etape.

Cum a început totul? Cu o invitație a lui Florin, să particip la competiție. Să vă spun drept, câte ceva auzisem, mai ales că în iunie va fi un ultramaraton pe o porțiune din Via Transilvanica. Dar eram blocat între Istria 100 Mile din aprilie și Balaton Ultramaraton 220km din 15 mai. Și atunci mi-am scos din minte alte competiții. Și… nu știu cum, nu s-au mai ținut. Istria tocmai se amânase când m-a contactat Florin, iar cursa de la Balaton la fel, dar când am citit mailul acela deja eram în concurs la Transylvania Legends. Am fost onorat de invitație și m-am bucurat, chiar dacă eram conștient că traseul nu mă avantajează, era prea rapid, nu eram pregătit pentru așa ceva, nu mă puteam “îngrășa” în două-trei săptămâni. Eu mă pregătisem pentru 170km unde era nevoie de ritm mai scăzut dar susținut pentru mai mult de 24h odată. Dar era ceva nou, era o aventură! Și neaparat am dorit să parcurg toate cele 8 etape, să văd cele 4 ținuturi străbătute: Bucovina, Ținutul de Sus, Ținutul Secuiesc și Ținutul Săsesc.
Două săptămâni la o competiție nu e glumă. Am avut de tras să ajung la liman cu planurile mele de acasă, am fost tot pe fugă … fără să alerg mai deloc săptămânile rămase până la start. Și la fel sunt și acum, când scriu! E deja 22 mai, construiesc ceva și mă antrenez muncind fizic!

Pauză până mâine…

Afișez mai jos un tabel cu date tehnice despre traseu și rezultatele mele, pentru o vedere de ansamblu. Trebuie spus că din momentul intrării în regim de competiție nu mi-am mai făcut loc de alte gânduri, am încercat să obțin maximul și asta n-am putut obține decât lăsând tot altceva la o parte. M-am desprins abia la fluierul final, după ultima etapă și cred că s-a observat asta la un alt interviu, la cald, la o jumătate de oră după finishul celor 8 etape, unde în virtutea inerției am vorbit doar despre aspectul competițional.

EtapăLungime
inițial/real
Dif nivel
inițial/real
TimpLoc etapăLoc generalDif timp/loc etapă/loc gen
Adi Costea
Dif timp/loc etapă/loc gen
Silip
180,64km3356m-6min-6min
40km1465m4h39min4/3245-6 et, 5-6 general5-6 et, 5-6 gen
284,92km2537m+28min=22min+28min=22min
51km1423m6h15min6/2753-5 et, 2-3 gen3-5 et, 2-3 gen
3102,63km2312m0min=22min0min=22min
91km1905m10h04min2-4/2332-4 et, 1-2 gen2-4 et, 1-2 gen
480km2000+m+31min=53min+29min=51min
87km2600m10h56min6/2132 et, 1 gen3-4 et, 2 gen (+2min)
567,89km2032m+49min=1h42min+39min=1h30min
64km1767m7h26min7/2433-4 et, 1 gen6 et, 2 gen (+12min)
686,00km2000+m+44min=2h26min+45min=2h15min
68km1676m8h16min7/2034 et, 1 gen3 et, 2 gen (+11min)
780,00km1500+m+1h36min=4h02min+1h41min=3h56min
85km1991m10h16min6/1635 et, 1 gen3-4 et, 2 gen (+6min)
856,03km1787m+1h37min=5h39min+1h34min=5h30min
56km1646m7h35min17/393/645 et, 1 gen7 et, 2 gen (+9min)
Total timp:Adrian Costealoc1
60h28m
Codrea Siliploc2
60h37m
Vezeloc3
66h08min
Florin Alexandruloc4
73h27m
Emil Bodealoc5
84h52m
Lucian Dincealoc6
86h31min

Acum, mai pe larg despre etape, în parte și pe baza a ceea ce am mai scris pe facebook, dar nu înainte de a scrie un rezumat și câteva concluzii pentru cei care se ghidează după proverbul “vorba multă, sărăcia omului”.

Rezumat și concluzii:
A fost un concurs peste așteptările mele, eu eram pregătit pentru condiții mult mai dure, fiind conștient că uneori s-ar putea să nu am vreme, să nu pot efectiv să ajung în civilizație să-mi asigur mâncare suplimentară, să fac cumpărături, să scot bani…
N-am sperat ca zi de zi organizatorii să aibă grijă de noi ca și o cloșcă de puii ei.
Pentru că vorbesc în numele meu, mie nu mi-a lipsit nimic, am avut condiții și de cazare foarte bune, o singură dată am dormit la cort deși mă așteptam să fie chiar zilnic. La punctele de alimentare, ce-i drept – mai rare de cum eram obișnuit, am avut tot ce de obicei mănânc la concursurile de ultra (până la distanță de maraton nu prea mă înghesui să mă opresc, ci doar daca-mi trebuie lichide).
Am fost într-o companie faină, am mai făcut prieteni, am ajuns să fim uniți, să ne ajutăm – de la concurenți la voluntari, fotograf (da, doar unul, dar a făcut poze foarte frumoase și a acoperit traseul) și organizatori.
Ca traseu am avut parte de toate, inclusiv șosea. Locurile au fost pitorești, multe cunoscute și renumite, altele izolate și liniștite. Cred că fiecare dintre noi și-a găsit ceva să admire, să i se potrivească. Am trecut prin 4 anotimpuri, am avut parte și de noroi, și de zăpadă, de iarbă udă, și de ploaie și soare puternic. Ne-am adaptat și noi, concurenții, dar și organizatorii, am fost ca un organism viu care se deplasa dintr-un loc în altul. De aceea am spus la un moment dat că parcă suntem un circ ambulant care înveselim localitățile, sau cel puțin le mai scoatem din amorțeală, din rutină.
Am trecut prin locuri unde localnicii ne-au ajutat, ne-au încurajat, e un bun început pentru stilul de viață și de comportament pe care l-am întânit în concursurile mele din afara țării.
A ieșit totul bine și pentru că organizatorii au avut sfătuitori buni atât în timpul concursului cât și înainte, la pregătiri, și nu au considerat că le pică epoleții dacă țin cont de sugestii și sfaturi. Un rol important au avut Robert Hajnal, care a și participat la prima etapă și s-a deplasat apoi cu noi la sediul Tășuleasa Social de lângă Piatra Fântânele, Tibi Ușeriu.
Sper ca și copiii de la care a pornit toată aventura să aibă parte de un viitor frumos, să continue concursul care e un unicat la noi în țară.
Logistic a fost o mare provocare, sunt convins. Cheltuielile au fost mari, iar efortul cred că e foarte greu de contabilizat. Spre comparație, cine dorește se poate uita la concursuri pe etape care asigură de toate, pe model all inclusive. Pun două linkuri, nu are mare relevanță că sunt concursuri de MTB și nu de alergare: în Croația – 4 Islands (4 etape), la noi Carpathian MTB Epic (4 etape).
Sunt puține concursuri care se întind pe aproape două săptămâni, trebuie gândită din timp o participare la astfel de evenimente.
Pentru mine, din punct de vedere sportiv, a fost un rezultat care m-a mulțumit, locul 3 la final cu 66h08min pentru cei 545km e și tot ceea ce am putut spera la modul cum s-au desfășurat etapele. Puteam fi mai jos daca Andrei Ailenei participa la toate etapele (a lipsit doar la una), puteam fi și mai jos dacă alergătorii buni de la noi își alocau timp pentru toate etapele.
Am încercat să obțin mai mult, în prima etapă am terminat în fața lui Adi Costea care a câștigat concursul și în fața lui Silip (ceea ce la un maraton normal cum a fost prima etapă nu am reușit de mulți ani).
M-am resimțit în etapa a doua dar m-a și luat nițel pe nepregătite scurtarea din mers a traseului, lucru care se poate întâmpla oricând și la cursele mari internaționale.
Am apăsat din nou pe accelarație în etapa a treia care s-a dovedit a fi cea mai grea din concurs tocmai pentru că eu consideram că am șanse mai mari. A fost o etapă de referință în care am încheiat pe locul 2-4 alături de Adi și Silip, căzând “la pace” la finalul ei pe ultimii kilometri. Am obținut și eu un podium de etapă, singurul, fiind conștient că pe măsură ce trec etapele îmi va fi tot mai greu să fiu între primii, venind zilnic în concurs concurenți noi mai odihniți. M-am lămurit definitiv și care-mi vor fi adversarii în cele 8 etape și tot definitiv că, neputând să mă desprind, va trebui să stau la pândă, să aștept o greșeală și ca să pot profita va trebui pe cât posibil să mă mențin la sub o oră – o oră jumătate de Adi și Silip. În spatele meu Florin mă gândeam că nu-mi va crea probleme, el fiind implicat și-n organizare și ca urmare de multe ori era nevoit să încetinească vorbind la telefon.
În tabelul cu datele tehnnice se vede foarte bine evoluția mea, se vede că oboseala m-a afectat în timp mai mult și că în etapele 7 și 8 am pierdut ca timp față de primii doi mai mult ca dublul timpului din primele șase. Explicație e că m-am accidentat la un picior, probabil din cauza multiplelor alunecări pe iarba udă la vale, a noroiului, când papucii mei nu aveau aderență. Firesc, n-aveam de gând să spun concurenței de problemele mele, dar timpul petrecut pe traseu a fost un indicator care n-a mințit.
A fost fain, a fost incitant, în fiecare dimineață m-am sculat cu ușurință și cu dorința de a o lua de la capăt.
Felicitări la toți, am fost ca o echipă! Și sper să ne vedem cu bine anul viitor! Sunt încă în refacere, dar până atunci mai e vreme și clar voi renunța la Istria 100 mile pentru cele două săptămâni de viață mai sălbatică, cu surprize și lipsită de stereotip.

Desfășurarea…
Voi continua… zilele următoare. Viață faină să aveți, nu renunțați la provocări pentru ceea ce voi scrie de aici încolo.

Pregătiri.
Dacă e să fie aventură… atunci să nu ne încurcăm în amănunte! Sub acest dicton din momentul în care am fost contactat de Florin, cred că a fost vineri 2 aprilie, mi-am îndreptat toate forțele să-mi rezolv “neterminatele” și, așa cum am promis, în 7 aprilie am confirmat prezența mea la concurs, dată la care a apărut și interviul de la finalul postării.
Miercuri, 21 aprilie, m-am înființat la Rădăuți la Așezământul Sfântul Leontie, unde era întâlnirea, primirea pachetelor de start și unde urma să înnoptăm, fiind pregătit pentru cort. Referitor la cort, în glumă scriam în timp ce lucram în grădină că mă pregătesc specific dormind în condiții similare. Datorită restricțiilor de la noi și fiind nevoit să mă întorc până la ora 20 acasă, am decis ca în unele nopți să dorm în grădină, să nu pierd ore de lumină. Ce a urmat, se vede în poza de mai jos și eram doar la câțiva kilometri de Cluj. Nu vă speriați, cortul cu care am fost la concurs era cort de munte și era instalat în cortul de mare.

Cum am spus, nu m-am încurcat în amănunte. Am venit cu o mașină nepretențioasă la care singura pregătire a fost că mi-am pus suportul de bicicletă în ideea că dacă se găsește cineva s-o folosească măcar primele etape și să mi-o ducă cât mai aproape la finish, la Mediaș, nu-mi va fi greu să vin s-o recuperez venind cu bicicleta după ea. Până la urmă mașina a rămas la Așezământ și m-au dus organizatorii după ea sâmbătă, când s-au întors și ei.
Am dormit la Așezământ în condiții foarte bune, deja începuseră surprizele plăcute.

Etapa I.
Mănăstirea Putna – Vatra Moldoviței, locul 4 etapă, 4 general, 4h39min pentru 40km cu 1500m diferență de nivel

Deja, de pe drumul cu mașina, eram cu gura căscată a mirare, cum de era așa de curat și așa ordine dincolo de munți, în Bucovina. În loc de sărăcie, de sălbăticie, ardeleanul din mine a trebuit să recunoască: la Rădăuți și până acolo sunt gospodării frumoase, nu sunt gunoaie în văile apelor. Spre deosebire de stilul de la noi, din Ardeal, unde oamenii se simt falnici dacă au biserici mărețe, dar casele lor sunt de multe ori de doamne-ajută, în Bucovina bunăstarea oamenilor, casele lor, se reflectă în mănăstiri. Am mai fost în Moldova, am fost în vizită și la mănăstiri, dar n-am acordat atenție unor astfel de amănunte înainte.

Ce am scris pe FB atunci, am să pun între ghilimele și la fel va fi pentru etapele următoare. E pulsul la cald de atunci, are relevanță.
“Incredibil ce curat si ordine e in Bucovina. Apele sunt curate, n-am vazut deseuri, nici nu stiu unde le pun. Casele sunt mari si frumoase, de manastiri ce sa mai zic.

La ora 7 am luat startul la o scurtă alergare cu copiii în incinta Așezământului, să ne simțim aproape de ei, să ne vedem.
La ora 9 deja eram la mănăstirea Putna, duși cu autocarul la start.
Datorită informațiilor că pe traseu, în zona de munte de la Sadova, este zăpadă și de un metru, care ne-ar fi întârziat prea mult (în cel mai bun caz pierdeam 1h-1h30min pentru 3km), dat fiind și startul la ora 9, organizatorii ne-au spus de la început că vom avea de parcurs traseul de la Mănăstirea Putna la Vatra Moldoviței (40km) și nu până la Pasul Mestecăniș, trecând prin Sadova.
Așadar am avut un singur PA – la Sucevița, iar după final ne-au transportat la Pasul Mestecăniș la pensiunea Luceafărul, care avea și căsuțe. Eu am dormit într-o căsuță, era destul de frig afară, ploua și hainele/papucii nu s-au putut usca, nicio problema, aveam patru schimburi (cât pentru primele 4 etape până la ziua pauză).

Am alergat bine, mă simțeam eliberat după atâtea zile în care n-am reușit să-mi fac timp să alerg. Am terminat pe locul 4, după Hajnal, Ștefan Sălăgean și Bartha Balint. A fost singura etapă când am fost mai bun ca adversarii mei care au parcurs toate etapele integral – Adrian Costea și Codrea Silip. Ei au încheiat împreună, pe locurile 5-6, la 6 minute de mine. Timpul meu a fost 4h39min.

Evenimente etapa I
În primul rând, chiar dacă traseul nu impunea, fiind vorba de un maraton, eu mi-am făcut un dropbag, să fie. Și acel dropbag a fost luat din greșeală și a ajuns în camera lui Adi Crăciunescu, Mihaela și Eva Hochbauer. Chiar dacă am dat sfoară în țară, ei nu au auzit că îl caut și abia dimineață, înainte de etapa a II-a, mi l-au înapoiat. De ce era așa important pentru mine? Nu pentru papucii care erau în el, pentru alte amănunte, dar lăsasem bețele de trail și acelea chiar le consideram indispensabile pentru a rezista atâtea etape cu atât mai mult cu cât vremea și traseul erau imprevizibile. De exemplu pentru etapa a II-a spre Tășuleasa Social se anunța ninsoare și zăpadă în zona Vatra Dornei și se punea problema din nou să se scurteze traseul.
Apoi, îl trec la evenimente, dar e vorba de o primă modificare nu la traseu, ci privitoare la ora de start. Pentru că erau puncte intermediare cu timpi limită destul de duri dacă se are în vedere că unii dintre noi vor alerga toate etapele, la solicitarea alergătorilor mai lenți s-a schimbat startul de la ora 9 la ora 8. Foarte bine, am fost și eu pentru din solidaritate, deși modificarea afecta pe organizatori, trebuiau să urgenteze unele lucruri și… cum s-a văzut uneori și poate alergătorii au resimțit – masa de dimineață nu s-a putut lua în principiu decât de la ora 7, ori acest lucru nu era optim pentru un start in forță, prima oră de alergare putea fi mai lentă. Eu am rezolvat acest aspect mâncând pe la ora 6 (cum mai glumeam – slănina de acasă, adică mâncarea mai “grea”) și completând numai cu masa oficială.
Un alt aspect mai simpatic, alergătorii, inclusiv eu, am cam strâmbat din nas la scurtările de trasee, că “noi ne-am pregătit pentru altceva”. Asta la început, când eram cu forțe proaspete și gata să rupem norii. Apoi, vorba ceea, “după ce ești sătul nu mai vrei a mânca”, n-am mai auzit o vorbă în acest sens în ultimele etape. Mă gândeam că dacă primele etape erau complete, cu evidenta posibilitate ca încă de la început majoritatea dintre noi să nu putem parcurge toate etapele integral, multă lume n-ar fi ajuns la final. Estimam că poate am fi fost 4 persoane din lista celor cu ținta 8 etape care să se încadreze în timpii intermediari la fiecare etapă.

Primele concluzii.
Mă simt bine, pauza nu m-a afectat, doar că ritmul de maraton nu e de mine și voi fi nițel afectat ziua următoare. Nu-i nimic, bucuria alergării compensează.
Cum am fost tot ocupat, nu eram familiarizat cu anumite amănunte legate de înscriere. Am aflat că unii participau în echipă, urmând să alerge în principiu alternativ în etape, că te mai poți răzgândi și să participi la toate etapele chiar dacă la început figurai doar cu câteva, că poți participa simultan și la individual 8 etape și în echipă. Toate acestea însemnau incertitudine cu privire la adversarii mei pentru 8 etape, nu știam încă sigur cu cine concurez și ca urmare, cum să-mi dozez efortul.
Până la final au fost trei echipe mai importante: CSM Odorheiul Secuiesc (cu Bartha Balint, Szilard Gabos, Szabolcs Takacs, Biborka Fazakas) care a și câștigat la echipe, echipa cu Silip și Sălăgean (locul 2 final) și echipa Mihaela Bodnariu – Adrian Crăciunescu (o echipă “de familie”, locul 3 final).
Echipa din Odorhei s-a comportat profesionist, s-au ajutat și ne-au ajutat, au arătat a echipă adevărată. Se sfătuiau între ei. Gabos e tânăr și nu-l știam, după ce am alergat alături de el mult timp în etapa a 2-a am câștigat un prieten. În ultima etapă au alergat împreună toți, cum am făcut și noi, Rupicapra Team, la ultima tură de la Mureș 24h. Le mulțumesc în mod deosebit! Chiar de la început Balint mi-a împrumutat un cablu de încărcare pentru ceas, din cauza grabei îl uitasem acasă după ce încărcasem trackurile de etape, o scăpare care nu-mi e caracteristică. Apoi, pe lângă ajutorul, încurajările de pe parcursul etapelor, am avut parcă rezervată câte o bere la final de la ei.
Ca adversar principal îl consideram pe Adi Costea, era singurul pe care-l știam ca fiind foarte bun și rezistent și declarat pentru 8 etape. Silip s-a hotărât pe parcurs, eu deja îmi puneam întrebări despre el datorită flexibilității de la înscrieri.

Poate pentru mulți Adi Costea e o surpriză. E drept, fiind multivalent la sporturi, nu se obosește decât rar să vină la concursuri de alergare. Pentru că am pomenit de Mureș 24h (intenționat de altfel) vă invit să vă uitați și la clasamentul de la acel concurs, la individual alergare – Mures 24h 2019. A încheiat pe locul 3, după Daniel Antonaru (poate nici pe el nu-l știți la alergare trail) și Alex Petruț (pe el dacă nu-l știți sunteți varză la cunoașterea alergătorilor de ultra români dar care stau mai mult în străinătate) și înaintea lui Nenu Mariana (o femeie ambițioasă, aici nu aveți scuze dacă n-ați auzit de ea). E doar o referință acest concurs, cine dorește caută și altele.
Ce mai doresc să spun e că la Târgu-Mureș, de unde e și Costea, e un centru de triatlon mare, poate cel mai serios din țară. În orice caz de aici a pornit o inițiativă care a dus la un salt brusc în triatlonul de la noi – un om care a ajuns să conducă cu succes Federația de Triatlon – Peter Klosz – RIP. Și că la noi în țară te poți pomeni cu sportivi foarte buni de care n-a auzit nimeni, numai ce vezi că ajung pe podium chiar dacă nu te impresionează la început pentru că nu au echipament superperformant și nu fac parte dintr-un club de renume. Pe scurt, îți strică toate planurile un Ion pe care dacă-l întrebi cum a ajuns aici îți spune că a auzit că e un concurs în zonă. Și dacă-l întrebi ce-l recomandă, ce performanțe are, îți arată așa în zare niște dealuri pe care le-a cosit unde se văd turme de oi pe care le mulge zilnic. Bine, exagerez, dar înțelegeți ideea: noi suntem pe undeva, eu consider de exemplu că sunt un amator cu pretenții. Să nu cumva să înțelegeți că-l compar pe Adi cu Ion, atâta mai lipsește, după ce a mai fost taxat cu atâtea porecle. Ce să-i faci, undeva trebuie să fie un echilibru, nu le poți avea pe toate.

Etapa a-II-a.
Pasul Mestecăniș – Poiana Stampei, loc 6 in etapă, 5 general, 6h15min pt 51km cu 1400m+ dif nivel.

A fost o etapă cu ninsoare, zăpadă, practic iarnă. Am pornit mai lent, am auzit pe parcurs că se va scurta etapa pentru că nu sunt condiții bune de traseu spre Tășuleasa Social și la PA-ul de la Podul Ilvei nu pot ajunge mașinile organizatorilor. Deja în fața mea se formase un grup mai mărișor care se depărtase, eu am alergat împreună cu Gabos de la CSM Odorheiul Secuiesc până spre final.

PA-uri au fost la Vatra Dornei și Poiana Negrii. Până la urmă de la scurtarea la 62km s-a ajuns la cea de 51km și eu n-am mai putut face nimic, am încheiat la 28minute de Adi și Silip. Per total eram în spatele lor la 22min.

Am fost transportați apoi lângă Piatra Fântânele, la sediul Tășuleasa Social. Super condiții au fost acolo, mulțumesc, iar mâncarea, așa cum deja începusem să mă obișnuiesc, foarte bună și la discreție.

Au fost insa 51km, de la Pasul Mestecanis la Poiana Stampei. A nins aproape pe tot traseul, a fost alergare prin zapada. Pe parcurs s-a hotarat scurtarea etapei, era greu de ajuns la Tasuleasa si PA3 de la Lunca Ilvei nu era accesibil pentru masinile organizatorilor.
N-am facut poze pe traseu, m-am gandit ca am inca multa vreme pana la km80.

Evenimente etapa a II-a:
Am ratat PA2 Poiana Negrii. Trackul era diferit de marcaj pe coborâre, eu am luat-o pe track și Gaboș după mine. De altfel nici n-am observat că marcajul lipsește, probabil a fost o scurtă porțiune. Cert e că trecusem de un kilometru cât spusese Ioan Coroiu că mai este până la PA (ne întâlnisem cu el), am intrat în Poiana Negrii și am început să sun organizatorii și pe Balint (și pentru că era Gaboș cu mine). Abia la ieșire din Poiana Negrii am aflat de la Balint că trecusem, nu era însă o problemă, și cu vreo 3-4km înainte de finalul etapei am primit un nou telefon să mă anunțe că vor fi 51km.
S-a anunțat că premiul cel mare pentru finisherii celor 8 etape va fi o trotinetă electrică. Câștigătorul, conform regulamentului, era cel care încheie cursa cu cei mai mulți kilometri parcurși, iar în caz de egalitate va conta timpul total al fiecăruia.

Concluzii:
Partea cu scurtarea la 51km puțin m-a bulversat, dar sunt etape multe și totul depinde mai ales de mine.
Așa cum am mai spus, am câștigat un prieten, pe Gaboș. Și e cel mai mare câștig.
Pentru că la sfârșitul etapelor se anunțau podiumurile la etape, nu și la general, m-am gândit că dacă doresc un podium de etapă ar fi mai bine mai repede, cât sunt mai odihnit, să mă pot compara cu cei nou veniți.
Anunțarea trotinetei ca premiu am considerat-o un mare dezavantaj, un stimul pentru nehotărâți. Și cu atât mai mult trebuia să fac ceva să știu sigur cine dorește să meargă până la capăt și cine nu.
Urma una dintre etapele cele mai grele și lungi, cu noroi la început. În sfârșit ceva unde poate am ceva de spus, unde pot să-mi dau seama cum stau ca pregătire la distanțe lungi față de ceilalți. Știam că Silip nu mai alergase peste 80km la concursuri. Odată cu Tășuleasa am trecut din Bucovina cu munții ei în Ținutul de Sus, în Bârgaiele lui Ștefan Sălăgean.
Trebuia numai să mă simt bine, în tot răul este și un bine – etapa a doua poate m-a afectat mai puțin ca pe cei din față care au tras tare la final.

Etapa a III-a.
Tășuleasa Social – Șieuț, loc 2-4 in etapă, 3 general, 10h04min pt 95km cu 1900m+ dif nivel.

Chiar dacă primii pași au fost mai prudenți, am văzut că iar se formează un grup în față și… chiar mă simțeam bine. Era timpul să lămuresc necunoscutele. Și, după Szabolcs Takacs aflat la prima etapă, am trecut în față ori de câte ori ritmul mi se părea că se lasă și concurenții se apucă de povestit. Am vrut liniște, fiecare pentru el. Cine e să se rupă, să se rupă. Să știu cine merge pentru 8 etape.
Așa că am continuat metodic, am considerat că încep să am succes când Silip și Ștefan alergau la câțiva metri unul de altul. Ștefan era afectat de zilele precedente, când a alergat extraordinar, terminând de exemplu nu departe de Robert Hajnal în prima etapă.
A trecut PA1 Bistrița Bârgăului și am stat foarte puțin acolo, acum m-am străduit chiar mai mult ca de obicei. Eram un grup format din Adi, Silip, Ștefan și cu mine. Ailenei lipsea, avusese un eveniment. Urma urcare pe șosea, eu posibil să fi plecat mai repede decât ei de la PA cu 2 minute. Dar acele minute au însemnat aproximativ 15-20km în care am alergat singur, abia când a venit valea lipsa mea de antrenament de viteză s-a simțit și m-au ajuns.
Speram să tragă unul de altul, să forțeze până mă ajung, neștiind exact cât de în față sunt. Din păcate, socoteala aceasta nu mi-a ieșit, mașina lui Ștefan ne-a însoțit cu bune intenții de altfel, dar pentru mine era clar că nu pot avea secrete, că știau unde sunt, la cât timp în față. Mașina parca în fața mea și apoi și ei, dar și eu, puteam estima după cât de repede mă ajunge cam cât timp e între noi (ei știau evident mai exact). Era ca un buzdugan aruncat de zmei în față. Și gata prima evadare. Dar măcar am încercat.
La PA2 Petriș, trecând de 50km, Ștefan a început să rămână în urmă. Am plecat rapid, iar de data aceasta Adi și Silip nu m-au mai lăsat să-mi fac de cap. În 500m m-au ajuns și am alergat împreună. La ultimul PA – Jeica, a venit propunerea lui Silip să nu mai tragem unii de alții, că mai sunt zile. Și am încheiat împreună toți trei.
Ca glumă spuneam că, la cât sunt de obosit, de aceea au dorit să fie cu mine că eram singurul cu ceas cu track funcțional, la Silip se descarcase acumulatorul și Adi nu avea track și era într-o stare de disperare că mereu se rătăcea (aștepta sa primească unul din etapa următoare). Realitatea e că ne-am cam dat seama fiecare de punctele tari și slabe, traseul urma să fie pe poteci, prin pădure, am și luat-o greșit o dată cu toate că aveam track. Silip se dovedise foarte bun pe urcări, Adi pe coborâri, era mai înalt ca noi și avea un compas mare. Eu am dovedit ambiție, am fost motorul până atunci și … nu se știe. Cum se va termina tura? În urcare, în coborâre? Va fi potecă clară? Mai bine pace.
Am încheiat așadar etapa alături de Adi și Silip. Podium la etapa, locul 2.

Am înnoptat la pensiunea Maria din Șieuț, prima și singura noapte la cort. Silip și Adi plecaseră la Bistrița, Adi ca să ia și un ceas.

De la inceput am vazut ca ma simt bine si m-am gandit ca de data aceasta sa sparg gasca de alergatori buni din fata. In plus, dat fiind ca traseul se anunta cu noroi in primii 20km, erau bine de parcurs cat mai repede, cat noroiul e inghetat.
Dupa Szabi Takacs care era mai odihnit si nu aveam cum sa-l ajung, am incercat sa fiu mereu in fata, sa nu las ritmul de grup sa se aseze, sa se rupa oricine… chiar si eu. Sa ajung la km 40, 50, sa se termine si distantele obisnuite pentru care se antreneaza alergatorii.

Azi se doarme la cort. Scanteile din spatele cortului pozat sunt de la foc. Momentan ca muzica e Mike Oldfield. Se mai vede si o bere, nu stiu de care, nu-i important.


Evenimente etapa a III-a.
Am dormit la cort dar tot restul am avut asigurat la pensiune. Aveam sac de puf, n-am suferit de frig.
Era foc de tabără, organizatorii încercau să ne creeze și o atmosferă pe măsură cum e la sfârșit de zi în drumeții, cu povești, cântece… Dar la un concurs care nu s-a încheiat… mai greu să se mobilizeze concurenții, mai ales că etapa a fost grea și unii au avut nevoie și de 13h, adică au ajuns la pensiune la ora 21! A fost una din puținele etape în care o parte din concurenți nu s-au încadrat în timpul intermediar, în special ultimul de la Jeica. Nicio fată nu a trecut de Jeica. Eva ce a fost pe baricade la focul de tabără, restul ne cam lingeam rănile.
Apropo de dormitul la cort la concursuri, e cu dus și întors. Am avut experiențe mai puțin odihnitoare în special la triatloane. Îmi aduc aminte și acum de triatlonul de la Reci, unde am stat în camping, sau de triatlonul de la Bezid, unde am stat pe malul lacului, loc neamenajat. Ideea e că în principiu în locurile amenajate poți avea vecini care n-au nicio treabă cu concursul, iar dacă e și weekend e evident că vor face nopți lungi cu muzică la maxim. La Reci pur și simplu a venit cineva cu o furgonetă seara, a pus boxele la maxim și a deschis ușile. Nimeni din jur nimic, eu fiind cu familia am stat mai cuminte. Dar, ca o forță a naturii ce sunt, pe la două noaptea m-am dus și l-am luat la rost și apoi au sărit și alții. Pe la 4 dimineața a încetat, n-aveai ce-i face. La 7 a fost startul la concurs, am dormit o grămadă. Înotul a fost la 7 pentru a nu ocupa apa când oamenii vor să se scalde când se face mai cald. La Bezid în schimb am auzit toată noaptea povești pescărești și amintiri din armată din cortul vecin.
Dar aici eram doar noi între noi, eu am dormit binișor…

Concluzii.
A fost etapa decisivă pentru tot concursul, din punctul meu de vedere. Știam sigur că și Silip va parcurge 8 etape și faptul că n-am putut să mă desprind de ei, deși consideram că mai bine de atât nu pot, mi-a arătat că voi depinde de ei, de greșelile lor, pentru a reuși un loc care de fapt nu mi s-ar cuveni. Tot la 22min de ei am rămas după această etapă.
Am reușit însă să-l desprind pe Ștefan care a încheiat la peste o oră de noi. Asta a arătat și cât de volatil poate fi timpul, cât de mult contează să nu ai căderi, să fii constant. Și că o oră diferență se poate reduce la 0 oricând.
În sfârșit am fost pe podium la etapă. Singurul.

Etapa a IV-a.
Șieuț – Câmpu Cetății, loc 6 in etapă, 3 general, 10h56min pt 87km cu 2600m+ dif nivel.

E duminică, 25 aprilie. După această etapă urmează pauza de o zi. Oare cum vor fi Adi și Silip față de mine după etapa precedentă? Au fost buni, cel care s-a resimțit cel mai mult am fost eu. Adi avea și track și poate și de aceea a trecut pentru prima dată în fața lui Silip în clasament, terminând în fața lui cu 2 minute. În continuarea etapelor, pentru toți cei din jur, cred că cel mai interesant a fost să urmărească lupta dintre ei. Eu am pierdut în această etapă 29 minute față de Silip și 31 minute față de Adi. Podiumul începea să se contureze, eu aveam un loc 3 clar și încă speram ca prin minimizarea pierderilor să-mi păstrez șanse pentru un loc 2. În niciun caz nu mai puteam câștiga, era cu totul improbabil ca doi oameni cu experiența lor să facă un pas greșit.

Etapa a pornit din Șieuț, adică până la Monor unde ar fi trebuit să fie popasul în ziua dinainte am mers pe trackul din ziua precedentă. Evident, eu încărcasem trackul din ziua curentă, n-am vrut să risc să se blocheze ceasul prin schimbarea navigației de la un track la altul, așa că primii 10-12km i-am făcut “pe neve”, fără track, depinzând de marcaje și pe spiritul de observație al celor din jurul meu.

Începutul a fost bun, am fost în fața lui Adi, dar m-a ajuns când am luat-o greșit la o intersecție. Aici am fost nițel frustrat pentru că nu e prima dată când se întamplă la un concurs să nu am cu cine vorbi deși sunt cu concurenți în jur. Degeaba strig, întreb, gesticulez, nu mă aude și nu se uită nimeni, parcă aș fi într-un univers paralel. Și asta pentru că sunt concurenți care poartă căști și ascultă muzică. Nu zic că nu-i ajută la păstrarea ritmului, dar dacă traseul e cu probleme pot alerga mult și bine dar în direcție greșită. Dacă am un concurent în față, că aveam și mă luasem după el, văd că o ia greșit și strig la el degeaba, ce să fac? Intervale să-l ajung? Am așteptat puțin să văd ce fac cei din spate, să nu mă obosesc să scot telefonul să văd pe unde e trackul, nici cu ei n-am avut ce discuta. Până la Adi și Florin.
În prima etapă o luase greșit Balint, dar era destul de departe în fața mea, n-aveam cum să-l ajung fiind și urcare, și nu m-a auzit. L-am sunat, că-i știam numărul de la alte concursuri! A trecut ceva vreme până m-a ajuns și a încheiat etapa în fața mea.

Puncte de alimentare au fost la Brâncovenești (de unde dacă doriți puteți cumpăra schiuri second și echipament), Cașva și Brădățel.
Finishul etapei a fost la Hanul Pescăresc din Câmpu Cetății, o locație foarte faină unde am stat în căsuțe spațioase cu toate condițiile, ca la un hotel. Aici am rămas și ziua următoare.

Ce am scris atunci:
“Etapa a IV-a a fost mai greu, m-am resimtit dupa ziua precedenta. Locul 6 in etapa, din fata mea Silip si Costea au parcurs toate etapele.Traseul a fost frumos, valurit, cu urcari puternice uneori, trecand prin zone putin umblate. Sunt din ce in ce mai impresionat de traseul Via Transilvanica. Si am confirmarea ca e posibil ca o mana de oameni care pun suflet pot realiza un concurs de asa anvergura ca Transylvania Legends .
Azi e zi de pauza, de spalat si uscat echipament. Mai sunt 4 etape pana la Medias, care strabat Transilvania nu pe calea cea mai scurta, ci pe una pitoreasca.
Din intamplarile de etapa? Costea a mers foarte bine, m-a depasit o data la inceput, inainte de PA1. Apoi, pe cand credeam ca incep sa-mi revin si sa am ritm acceptabil, aud in spate tropot de pasi asa, de nicaieri. Era tot el cu doi alergatori, se ratacisera. Glumeam apoi spunand ca si-a luat un cal harnic dar nepriceput, adica un prieten care avea track dar nu l-a salvat de ratacire. Le-am spus ca macar sa stie care-i numele localitatii de finish.
In orice caz, au disparut la vale, trecand pe langa mine ca MIG-urile, si asa mi-am dat seama ca nu sunt chiar asa de bine pe cum am crezut. 🙂
In rest, urme de urs, peisaje deosebite, pe unele coborari pe iarba uda era sa pic pe spate de nenumarate ori.Pozele doar cu apa si podul sunt ale mele, restul sunt de la concurenti.”

Evenimente etapa a IV-a.
În afară de episodul rătăcirii care doar m-a stresat puțin, a mai fost episodul amuzant când m-a ajuns din nou din urmă Adi, despre care am scris mai sus. Mai pot completa că vorbele lui Costea către cei din grupul lui au fost ceva de genul: “Măi, dacă-i mai văd spatele lui Veze o dată…”.

Concluzii.
Mă voi strădui să alerg cât mai bine în continuare, cursa e abia la jumătate, dar momentan oboseala m-a afectat mai mult ca pe primii doi. Ei sunt încă în stare să fie pe podium de etapă, eu nu. Plus că am febră musculară. Sunt la 51min de Silip, încă sub o oră, deci am șanse.

Etapa a V-a.
Câmpu Cetății – Lupeni, loc 7 in etapă, 3 general, 7h26min pt 64km cu 1700m+ dif nivel.

E marți, timpul să o luăm din nou din loc. A făcut bine sau rău pauza? În orice caz, e ordine în toate lucrurile mele. Traseul a fost nițel scurtat, la Lupeni sunt restricții și e mai bine să nu îl străbatem.
PA-uri au fost la Sovata, Praid și Atia. Foarte frumos și în Ținutul Secuiesc! Și am fost surprins să văd în parcul de lângă lacul Ursu de la Sovata purceluși de porc mistreț alergând printre băncuțe!

Cazarea a fost la un hotel, nu țin minte exact unde. Dar aici a fost episodul fain cu Adi – “Americanul”. Am să scriu mai jos, la evenimentele etapei.

“Eu zic ca am alergat bine. Atata ca primii au fost mai rapizi. 🙂 Loc 7 etapa, probabil.
Traseul de aproximativ 64km (n-am ochelari) a pornit de la Campu Cetatii si s-a incheiat in Lupeni (de Odorhei), fiind deja in Tinutul Secuiesc.
Am trecut prin Sovata, inconjurand lacul Ursu. Nu pot sa ma plang, vremea a fost perfecta, innorat, noroi placut, nu iarba uda pe care patinam acum doua zile si numai in zig-zag alergam la vale.
Am vazut doi purcelusi de mistret foarte faini, vargati, care mi-au taiat calea in parcul de la Sovata, m-am linistit cand m-am gandit ca mistreata sigur trecuse.
Fiind un traseu rapid, a fost fara poze, astept pe Victor fotograful sa la posteze.
Ce mai e de remarcat e ca pe la km52, intr-un mic satut a fost cineva cu un PA ad-hoc, ca s-a gandit ca avem nevoie si regulamentul nu interzice. Fain baiatul, am baut un pahar de cola si am luat doua pastile de dextro. Sigur nu era strain de sportul de performanta. Multumesc!
Incetul cu incetul lumea mai afla de noi si ne ajuta. Pentru normalitate!”

Evenimente etapa a V-a.
Doar lucruri faine au fost. Întâlnirea cu purcelușii și PA-ul ad-hoc al băiatului de la Înlăceni.
A, și să nu uit! A fost etapa alergată de Biborka de la echipa CSM Odorheiul Secuiesc! Ca să ne aducem aminte de asta, am tot văzut mici panouri de încurajare cu numele ei! Hajra! A încheiat etapa pe primul loc la fete, normal, și pe locul 5 per total, în fața lui Silip. De fapt, cu Silip a alergat cred mai tot traseul! Vedeți, deja chibițez!

Despre “Americanul”. La hotelul unde ne-am cazat era o recepționeră simpatică, un fel de factotum: adică și făcea cazări, și servea la bar, și tot de ea ne-am izbit când am luat masa seara și dimineața. Ei, și Adi, fiind băiat fain cu ochi albaștri, înalt etc, pe scurt idealul bărbătesc, normal că sensibilizează partea feminină și … știe și el asta foarte bine. Pentru că eram în secuime, normal că doamna vorbea maghiară, mai ales maghiară. Și Adi… cât putea, să atingă încă o coardă sensibilă. Doar e din Târgu-Mureș, acolo ar fi și păcat să nu știi să o rupi în maghiară. Problema lui era că nu avea lei ci … euro. Iar cititorul de carduri nu funcționa. De ce avea euro? Pentru o furcă! V-am spus că Adi e multivalent, umblă și cu bița. Așa, încă n-am spus tot contextul. Etapa aceasta în sfârșit a reușit să se distanțeze cât decât de Silip, mai adăugând 10min la diferența dintre ei. Și bănuiesc că și de aceea a dorit să facă cinste.
Ca să fie clar, sigur că a plătit, dar nu fix atunci. Doamna nu accepta… euro. Și de aici … cineva a pronunțat cuvântul – “Americanul”. Așa i-a rămas numele în continuare, până a mai primit o poreclă să-i atârne ca o tinichea “de coadă”: “Trotinetistul”. Da, oamenii sunt răi și invidioși în special pe cei buni. Așa că atunci când recepționera întreba de el, punctam: “Americanul?”. Și așa a ajuns să i se adreseze și ea.

Concluzii.
E prima etapă când închei la mai mult de jumătate de oră de adversarii mei, mai precis la 39min de Silip, și ca urmare bariera ultimă de 1h30min dintre mine și el a fost atinsă. Lucrurile sunt clare. Deja am trecut în regimul de chibițare a luptei dintre Silip și Adi, în această etapă Adi s-a distanțat cu încă 10min și diferența dintre ei a ajuns la 12min.

Ce mai e de spus? În această etapă o mare parte a Via Transilvanica a coincis cu Via Mariae. Eu tot căutasem înainte de concurs puncte comune/trasee comune între concursurile mele de MTB și alergare și traseul Via Transilvanica, în dorința de a avea măcar un avantaj moral față de concurență. Până acum n-a fost mare lucru, partea de la Sadova ar fi trecut pe la Fundu Moldovei unde am fost la ultra-ul tot pe etape – Ultrabug.

Precum vedeți, am început să fiu mai concis. Partea competițională s-a cam încheiat, încep să admir peisajul.

Etapa a VI-a.
Lupeni – Dârjiu, loc 7 in etapă, 3 general, 8h16min pt 68km cu 1600m+ dif nivel.

Au fost 2 PA-uri, la Odorheiul Secuiesc și Mărtiniș. Odorheiul Secuiesc l-am străbătut în parte pe o alee frumoasă folosită și ca pistă de bicicletă. Ca să ajungem la start am fost transportați câțiva kilometri, iar finishul la Dârjiu a fost o mică modificare față de planul inițial în care figura Archita ca destinație.

Cazarea la Dârjiu a fost la un localnic lângă biserica de unde am luat startul ziua următoare. Foarte bune condiții, mâncare, avea o curte mare unde am încăput cu toții, inclusiv soarele.

“Azi, miercuri, a fost etapa a VI-a de la Lupeni la Dârjiu, 68km. Un loc 7 pe etapa, raman pe locul 3 general la numar de kilometri parcursi si timp general, dupa Costea Adrian si Codrea Gheorghe Silip .
Dupa un inceput pe ploaie usoara, vremea s-a indreptat suficient sa fie optima pentru alergat. Traseul, chiar daca a avut pe alocuri noroi, a fost alergabil si banuiesc ca alergatorii care nu au avut de parcurs toate etapele au putut alerga tot. Frumos in secuime, traseul Via Transilvanica a traversat Odorheiul Secuiesc si … localitatea Daia. De ce? D’aia! 🙂
Va aduceti aminte de cormoranii unui fost ministru al agriculturii?
Un traseu linistit, pustiu, putine sate pe zeci de kilometri. Doar eu si natura, foarte putin am alergat alaturi de altii. Asta e, am un ritm unic. 🙂
Am trecut pe la statuia lui Isus, am remarcat inscriptiile diferite de pe pietrele care marcheaza traseul Via Transilvanica, uneori cu motive specifice zonei.
Sunt multumit de cum am mers, m-am straduit ca de obicei ca, oricat de slab am inceput, finishul – ultimii 20-30km, sa fie mai bun.
Ai mei, Silip cu Adrian, se tot lupta. Eu astept… activ. Nu pot face mai mult. Dar alergarea e chiar o placere, trag dar am si perioade de adormire, desprindere de concurs.Uneori ma gandesc ca suntem ca un circ ambulant care se deplaseaza de la o locatie la alta, cu catel si purcel. E drept, inca n-am adoptat caini si pisici de pe drum. 🙂Dar cred ca gazdele noastre s-au bucurat de … veselia noastra. 🙂
Mai sunt doua etape, incep sa ma simt ca la inceput, sa ma adaptez. Cam atat…”


Evenimente etapa a VI-a.
Surpriza a fost din partea lui Robike, un MTB-ist foarte bun și prieten bun cu Adi Costea. A venit la noi, la Dârjiu, special să-i facă masaj lui Adi, să-l ajute la recuperare în lupta lui cu Silip. Și atunci am mai încăput și eu, și alții – inclusiv Ailenei, pe mâinile lui. Și s-a priceput.
Ziua următoare n-am mai avut febră musculară, însă din păcate am constatat că am o problemă de inflamare în zona tibiei și, ca să mă protejez, va trebui să alerg mai lent, cu atenție să nu fac mișcări bruște în lateral. Adică brusc am devenit fan al asfaltului, al drumurilor fără provocări.

Concluzii.
Pierd tot mai mult timp raportat la primii, în această etapă 45min diferență față de Silip, 2h15min diferență totală. Silip a recuperat un minut față de Adi, așa că situația rămâne strânsă între ei, 11min.
Firește, n-am făcut tam-tam cu problema mea fizică, dar eram îngrijorat.

Etapa a VII-a.
Dârjiu – Sighișoara, loc 6 in etapă, 3 general, 10h16min pt 85km cu 1900m+ dif nivel.

Plecând de la Dârjiu, nu de la Archita, etapa urma să fie chiar monstruos de lungă dacă încheiam la Stejărenii, prelungindu-se cu porțiunea Dârjiu – Archita. Pur și simplu, alergând și mai încet, timpul trecea greu și la Sighișoara când am ajuns, aflând că nu e doar PA ci chiar finish de etapă nu mi-a părut rău. De acolo la Stejărenii urma o urcare lungă.

Așadar puncte de alimentare au fost: PA1 Archita, PA2 Saschiz și PA3 Săpârtoc.
Dacă la Archita a fost un PA cu stilul cu care ne-am obișnuit, la Saschiz am fost întâmpinat de produse tradiționale, am gustat și eu din băutura cu răbărbar, am mâncat prajituri… S-au alăturat la acel punct o comunitate de femei din Saschiz și ne-au ajutat. Mulțumim! Saschizul este una din localitățile care știe cum să arate ospitalitatea, nu degeaba acolo e și startul unei curse cunoscute de MTB – TBT (Transylvania Bike Trails) Race, care promovează turismul în zonă, traseul trecând pe la localități cunoscute din zonă. Noi am fost pe o porțiune din acel traseu, eu am participat la vreo două ediții, este marcaj specific.
A fost foarte cald, noroc cu cișmelele de la marginea drumului, multe funcționale. Și la Saschiz Ioan Coroiu mi-a turnat apă pe cap cu găleata.
Pentru cazare și start ne-au transportat la Stejărenii.

“Astazi a fost etapa a VII-a, penultima, de la Darjiu la Sighisoara, 85km cu 2000m dif. nivel.
Pentru mine a fost foarte greu, o caldura mare cu care nu am fost obisnuit. S-a mai strans si oboseala, toata stima la primii ca au facut fata la astfel de conditii.
Eu am tot vizitat cismelele, mi-am udat sapca si capul…
Si azi, din nou, am trecut prin satul Daia. Dar Daia ce tine de comuna Apold. Trebuie sa studiez aspectul, de ce s-a ales numele acesta.
10h16min, locul 6 in etapa, cam asta am realizat. La general tot pe 3 am ramas.
A fost o lupta dura pentru minute intre Adrian si Silip, Silip a mai redus din diferenta, e cam la 6 min de Adrian. Maine… o vor lua de la capat. Eu sunt simplu spectator alergator, chibitez pe la PA-uri dupa ce aflu diferentele intermediare dintre ei.
Multumesc lui Robike pentru masaj, mi-a prins bine chiar daca rezultatul cursei a fost mai slab. Multumesc ca de obicei prietenilor de la clubul din Odorheiu Secuiesc pentru sprijin, pentru bere. 🙂
Si multumesc organizatorilor, voluntarilor si fotografilor pentru efort.
Foarte fain traseul, de unde ieri au fost portiuni in comun cu Via Mariae astazi, fiind in Tinutul Sasesc, trecand pe la Saschiz am vazut marcaj de TBT Race de MTB. Si am si coborat pe o poteca amenajata pentru downhill, doar ca se vedea ca n-a fost intretinuta de ceva timp.”

Evenimente etapa a VII-a.
Căldură mare și la propriu, și la figurat. La partea de figurat mă refer la ajutorul localnicelor de la Saschiz și chiar la lupta dintre Silip și Adi. Silip chiar s-a străduit și a reușit să reducă la aproape jumătate diferența față de Adi, fiind acum la doar 6 minute de el.

Concluzii:
Greu și lung pentru mine. Noroc cu traseul fain. 1h41min pierdute față de Silip, cu toate acestea cei de după mine au încheiat la 1h30 diferență și am fost pe locul 6 în etapă. Fetele s-au oprit la Săpârtoc, nu s-au încadrat în timp. Iar Eva… a ales să viziteze localitățile săsești, m-am pomenit cu ea parcă chiar la biserica din Saschiz. Nu m-am putut abține să nu scap o înțepătură, mai ales că ea a fost una din vocile care a protestat la scurtările de traseu din etapele de început.

Etapa a VIII-a și ultima.
Stejărenii – Mediaș, loc 17 in etapă, 3 general, 07h35min pt 56km cu 1600m+ dif nivel.

Chiar fost un ultra în etape și la scris!
Traseul a trecut prin Criș, Mălâncrav (PA1), Noul Săsesc și Biertan (PA2) și a fost surprinzător de vălurit. O mare porțiune a fost pe traseu de MTB, curat și întortocheat, pe culme în pădure – traseul de MBM (Mediaș Bike Marathon).
Am alergat în partea finală cu Adrian Stănescu, mulțumesc de companie. El era la prima competiție de trail așa de lungă. Acum văd în clasament că figurează la 10min de mine, dar am terminat împreună.
A fost încă 1h34min adăgată între mine și Silip, în total 5h30min. E ceva diferență! Ultimele două etape au făcut mai mult decât să dubleze diferența de până atunci. Eu am rămas în statusul de refacere…
Silip nu a reușit să mai reducă din diferență, pierzând încă 3 minute, dar cele 9 minute de la final după atâtea zile și atâția kilometri au arătat intensitatea luptei lor. Bravo lor!
De aici vine și porecla adăugată lui Adi – “Trotinetistul”. Aștept o poză cu ea Adi!
Locul 1 Adrian Costea – 60h28min
Locul 2 Codrea Silip – 60h37min
Locul 3 Veze – 66h08min
Locul 4 Florin Alexandru – 73h27min
Când nu mai era mult până la final m-am întâlnit cu cineva în pădure. Am rămas surprins. Dar dacă a vrut discreție, așa să rămână.

În loc de concluziile și evenimentele de etapă, e de ajuns ce am scris atunci:

“S-a incheiat concursul Transylvania Legends .
Ultima etapa a fost de la Stejarenii de langa Sighisoara la Medias, trecand pe la impresionantul Biertan, cam 56km cu 1700m diferenta de nivel.
Daca in ziua precedenta traseul a mai coincis in zona Saschiz cu TBT Race, adica Transilvania Bike Trails de MTB, acum o mare parte de traseu, din zona Biertan la Medias, Via Transilvanica a urmarit o creasta sinuoasa in general prin padure de la MBM, adica Medias Bike Marathon. A fost un traseu superb curatat ca de MTB, tot un sus-jos. … Singurul regret e ca nu l-am putut alerga cum trebuie, sa-mi dau drumul la vale si din viteza sa ma joc încercând sa urc cat mai mult din panta ce urmeaza. Limitarile de la glezna unui picior mi-au facut kilometri interminabili, dar macar am putut vedea privelistile ce se deschideau printre ramurile copacilor.
La un moment dat am mers pe sensul invers maratonului, s-a sesizat foarte usor din pantele care deveneau mai abrupte si coborarile mai line.
Din ce stiu 8 persoane au reusit sa participe la toate etapele, din care 6 le-au parcurs integral. Lupta stransa dintre Codrea Gheorghe Silip si Costea Adrian s-a incheiat cu victoria muncita a lui Adrian, dupa vreo 545km au fost 9 min intre ei. Bravo la toti, in special lor si fetelor care au rezistat atatea etape!
Eu am fost pe 3 la general, aproximativ 66 ore am petrecut pe trasee, pe undeva la 5h30min de ei. In etapa 8 am fost pe locul 17, cu 7h39min pentru 56km, au venit multi oameni noi. Catalin Sorecau a castigat etapa, au fost multi buni, iar de la echipa CSM Odorheiul Secuiesc au participat toti care au parcurs etape in zilele precedente.
Daca merita sa mergeti pe Via Transilvanica? Sigur ca da! Alaturi de Via Maria este un traseu care strabate Romania, cu deosebirea ca daca Via Maria era conceput pentru pelerinaj, Transilvanica e mai modern, gandit special sa urmeze traseele cat mai pitoresti si cu istoric din tara, sa aiba si cursivitate.Merita sa veniti la concursul de ultra pe etape Transylvania Legends? Da! E gandit si pentru cei care nu fac toate etapele integral, alegand sa mai viziteze locurile. Pentru mine organizatorii au fost ca o echipa de sprijin in tot ce a insemnat logistica, m-au incurajat si m-au ajutat cat au putut de bine. S-au straduit sa fie bine pentru toti, au ales locatii unde ne-am putut odihni si cu mancare buna. Si s-au adaptat din mers si la conditiile de cursa si au tinut cont de problemele concurentilor. Multumesc!
Le multumesc la toti care au fost in jurul meu atatea zile, de la participanti la fotograf, organizatori si voluntari si de asemenea celor care m-au urmarit si sprijinit cu cuvinte frumoase, unele cu umor.
Eu atat am putut face, a fost distractiv, ca un joc real, un concediu “transhumantic”.
A durat cam mult scrisul, iar raman in urma! 🙂

Pozele selectat sunt puse în album.


NumeInterviul din 7 aprilie
IntroVezentan Laurențiu, este un om fain și plin de viață, un binecunoscut ultramaratonist care se alătură proiectului Transylvania Legends.
Deși a participat și încă continuă să participe la cele mai provocatoare maratoane și ultramaratoane atât din țară cât și din străinătate, Laurențiu (Veze) se consideră un alergător amator.
De ce? Spune că vrea să păstreze acest hobby ca unul practicat cu plăcere, în care se bucură de alergat, de frumusețea locurilor străbătute, de oamenii pe care îi întâlnește la aceste competiții, de sentimentul înălțător pe care alergarea în sine i le oferă. Acest lucru nu înseamnă însă că nu luptă să obţină maximul în condiţiile date, pregătirea avută.
Pasionat de șah și mountain bike, în toamna anului 2010 Laurențiu se hotărăște să participe la primul semimaraton din viața lui, Făget Tour de la Cluj. Experienţa lui în alergare mai cuprinsese câteva triatloane, dar alergarea nu era proba lui forte.
Un an mai târziu, în 2011 participă la prima ediţie a Maratonului Intenaţional Cluj – şosea şi apoi la Hercules Maraton, 45 km.
Iar de atunci, a continuat an de an să fie prezent și să termine cele mai cunoscute competiții de alergare.
Îi plac foarte mult concursurile pe echipe, de unde a învăţat multe mai ales din situaţiile critice. Ce trebuie remarcat este progresul său în timp care nu ţine cont de vârstă.

2016 – 38h58min loc 432 și 2018 – 32h16min loc 199 – Ultra-Trail du Mont-Blanc (UTMB) Franţa, 171 km
2014 – întrerupere concurs, 2015 – 24h52min loc 9 open, 2016, 2017, 2018 – 22h07min loc 2 open, 2019 – 18h33min loc 3 open, 1 master, prima dată sub 20h – Marathon 7500 – echipe, 90 km
2017 – 27h33min loc 44, 2018 – 25h42min loc 29, 2019 24h52min loc 32 – 100 Miles of Istria Croaţia, 170 km
2017 – 26h41min loc 5-6, traseu de rezervă, 2018 – 38h17min loc 4-5 – Pirin Ultra 160km Bulgaria
2019 – 28h41min loc 1, 2020 – 25h53min loc 1- Apuseni Ultra Race 180 km
2013, 2014, 2015, 2017, 2019 – 4h55min, prima dată sub 5h – Maraton Piatra Craiului
2015 – singurul abandon, 2016 – 49h28min loc 4, 2017 – 38h50min loc 2 – Propark Adventure – echipe
2011 – 4h22min, 2012 – 3h38min, 2013 – 3h25min, 2014 – 3h06min, 2015 – 3h06min, 2016 – 3h10min – Maraton Internaţional Cluj – şosea
2015 – 12h28min, 2016 – 14h02min X-Man (triatlon tip IronMan) Oradea
Martie 2021 – Rupicapra Challenge ski de tură – 10k Vertical, adică 10000 diferență pozitivă de nivel într-o cursă cu schiurile parcursă în 24h, cu un timp efectiv sub 20h

Lista este parțială, dar Veze, așa cum îl știm cu toții, este un ultraș îndrăgostit de munte și competiție. Conform clasamentului ITRA pe ţară, a ajuns pe locul 65 general şi 2 la cursele lungi XXL, după Robert Hajnal, cu un coeficient individual de 691.
Despre competiţii şi nu numai, scrie pe blogul http://www.unpicdetimpliber.ro/ . De anul trecut a început să facă alergări de grup săptămânale pe trail cu scopul iniţial de antrenament pentru Maraton Apuseni şi, deoarece a considerat că este nevoie de ele în aceste vremuri deosebite, le-a continuat http://sportulpentruamatori.unpicdetimpliber.ro/ . Pasiunea din şah o continuă sub forma emisiunii săptămânale “Regi şi Pioni” de pe canalul regional TVR Cluj http://www.regisipioni.ro/ , numele „Regi şi Pioni” fiind folosit de altfel la unele competiţii pe echipe.
Este unul dintre cei mai buni tacticieni când vine vorba de Ultramaraton.
Iar pe 22 Aprilie 2021, va participa la cea mai spectaculoasă și provocatoare competiție din România – proiectul Transylvania Legends, proiect social dedicat copiilor de la Așezământul Sf. Leontie din Rădăuți.
Pentru Veze, această competiție realizată în scop social, nu este prima la care participă și în care se implică.
Din anul 2015, an de an, el a mai participat la Walking Month, o competiție sportivă caritabilă în care donațiile au mers către diverse cauze, de exemplu în 2020 “Masa pe roţi” către bătrânii singuri, în 2016 “Păşim pentru ca ei să poată păşi” către copiii cu deficiențe locomotorii aflați în grija Serviciului de Ajutor Maltez din România.
Transylv. Legends:De ce ai spus „DA” acestui proiect Laurențiu?
LaurențiuÎmi place foarte mult ţara asta şi ori de câte ori pot o explorez nu numai ca … relief. Ceea ce m-a atras în mod specific e că acest eveniment este multivalent: are ca scop principal proiectul social şi apoi lansarea/descoperirea traseului turistic Via Transilvanica pe noi tronsoane amenajate. La ora la care scriu ştiu că aţi cooptat ca alergători personalităţi şi aceasta mă onorează. Voi încerca să fac faţă onorabil provocării competiţionale, care este a III-a latură a evenimentului. Voi ţine însă cont de acest aspect.
TL:Ce te motivează Laurențiu să nu renunți la parcurgerea tuturor acestor competiții provocatoare? Cum reușești să-ți menții focusul atunci când simți că nu mai poți?
VL:Eu mereu mă pornesc greu când vreau să fac ceva pentru că ştiu că felul meu de a fi este să nu renunţ şi să nu mă mulţumesc cu puţin. Şi mai ales că nu-mi plac jumătăţile de măsură. Se vede poate şi în felul cum încep un concurs, nu sunt fanul începutului puternic şi sfârşitului lamentabil.
Aşadar, când iau o hotărâre sunt perseverent, aş zice că la aşa nivel încât sunt adus la limită şi tocmai acest fapt mă determină să mă gândesc mult înainte şi să găsesc suficiente motive de care să mă ancorez când am nevoie.
Când simt că nu mai pot… nu fac decât să-mi aduc aminte de ce am hotărât să mă implic. Ca şi cu deciziile din viaţă. Asta când am ajuns la limita limitelor. Acesta este pragul de sus. Zona obişnuită este când am puterea să privesc în jur, să mă pot gândi la rezultat, când îmi găsesc motivaţii ad-hoc, atunci în general mă ajut de concurenţă. Indiferent de rezultat, puteţi fi convins că eu am făcut efectiv tot ce-am putut, că m-am implicat sub toate aspectele.
TL:De ce alergi astfel de distanțe?
VL:Consider că alergările lungi pun la încercare un om obişnuit sub mai multe aspecte. Cu cât provocările sunt mai lungi cu atât aspectul fizic se estompează în defavoarea celui psihic. Concursurile lungi sunt o viaţă în altă viaţă. Se spune că dacă vrei să cunoşti un om cu adevărat atunci trebuie să mergi cu el pe munte. De aceea îmi plac şi competiţiile pe echipe, am certitudinea că îmi câştig prietenii adevărate.
La stilul practic, eu alerg aproape zilnic mult, mă ajută să mă detaşez şi să-mi pun ordine în gânduri. Pentru mine nu e timp pierdut alergatul prin pădure. Eu sunt genul care mă gândesc la o problemă fără să am nevoie de hârtie şi pix, să mă uit la monitor. Dar asta înseamnă că nu pot alerga tare şi mi-e greu să mă antrenez pentru şosea.
În plus, consider că alergarea în regim de viteză mai scăzut e mai puţin invazivă ca alergarea “la roşu”. Pentru partea de cardio, de creştere a plusului, folosesc MTB sau indoor cycling.
TL:Câte etape vei alerga Laurențiu?
VL:Doresc să alerg toate etapele. Va fi greu, nu sunt obişnuit cu distanţele acestea care implică viteză de regim mai mare.
Ştiu că nu se ajunge la altitudini mari, maxim 1100m, ori acest lucru înseamnă că voi avea mult de interacţionat cu localnicii, voi străbate multe aşezări. Nici cu acest lucru nu sunt obişnuit, eu mă simt mai în siguranţă singur în pădure.
M-am uitat „par avion” la traseu, cu drumeţia, concursurile mele de alergare, MTB, aventură, am atins multe din zonele străbătute. Unele porţiuni mă aştept să fie dificile, diferenţa de nivel de pe hârtie nu se va simţi în realitate la fel.
TL:Ne spui ce tactică vei aborda Veze? :)))
VL:În parte reiese din ce am spus înainte. Voi tatona la început, mai ales că în condiţiile de acum e mai greu să-ţi dai seama de forma de moment. Înainte mă testam la concursuri.
Voi aştepta cu răbdare să mă motiveze şi concurenţii. Ştiu că mă pot baza pe ei! Mă voi agăţa de ei cu un elastic invizibil. Ştiu că elasticul se va rupe dacă încerc să mă prind de Robert, de Balint. Îmi ştiu locul şi voi încerca … cel puţin să mi-l păstrez.
Ştiu că nu e o cursă obişnuită, nu e aşa de simplu, chiar şi concurenţii vor avea scopuri diferite în funcţie de câte etape vor să alerge de exemplu.
Sunt multe de spus. Voi gândi şi specific în funcţie de cum mă voi simţi după fiecare etapă.
Şi… voi sacrifica la nevoie UltraBalaton 220km din 15 mai. E mai prioritară cursa aceasta.
TL:Cui ai mai recomanda o astfel de competiție cum este Transylvania Legends Laurențiu?
VL:E simplu! Doriţi să vă cunoaşteţi cu adevărat ţara, să vedeţi cum sunt şi trăiesc oamenii simpli? Doriţi să vedeţi diversitate, să aveţi parte de o ospitalitate de la cine nu vă aşteptaţi? Doriţi concomitent să faceţi şi o faptă bună? Să aveţi parte de autocunoaştere la alt nivel?
Pentru mine va fi ceva nou, şi asta cred că spune multe.
Sunt convins că fiecare îşi va găsi în această „transhumanţă” o parte care să-l mulţumească. Şi sigur vom avea parte de multe surprize.
TL:Mulțumim și ne vedem la start în scurtă vreme!
VL:Vă mulţumesc pentru oportunitate, de la început am simţit această cursă apropiată de suflet. Rămâne să descopăr de ce. Am acum subiect nou în alergările mele. Să ne vedem cu bine!
FinalVino și tu la linia de start pe 22 Aprilie alături de Laurențiu și mulți alți oameni pasionați de viață, alergare, susținerea cauzelor sociale și aventuri de neuitat!
Înscrie-te într-o călătorie incredibilă în care vei alerga cât jumătate de Românie și alătură-te legendelor care nu contenesc în a-și trăi visul clipă de clipă:
https://transylvania-legends.com
Transylvania Legends – Trăiește aventura!

Revenire din tabel

Feb 242021
 

Primul concurs din anul 2021 a fost pentru mine Făget Winter Trail, organizat de prietenii de la Runsilvania. A fost zăpadă, frumos, traseul schimbat și scurtat, nu a fost blocstart (startul decalat se putea lua în oricare din cele două zile 16-17 ianuarie), adică au fost luate măsuri să putem alerga în siguranță.

Eu am făcut un semimaraton, adică de trei ori o buclă de 7km, timpul final fiind bun pentru mine: 1h55min57. Am fost doar trei care am coborât sub bariera de 2h, cu acest timp am încheiat pe locul 3 la general și 1 la categoria 50-59 de ani.
N-au fost mulți concurenți foarte buni, lumea e încă înțepenită după sărbători. Brandon Kurtinecz și Tamas Bogya au terminat în fața mea, cu un timp apropiat – 1h43min, o dovadă că … nu-s eu chiar rachetă.

Dacă tot am scris despre acest eveniment, profit să adaug și despre acțiunea mea săptămânală – alergarea de grup de joi seara (acum am revenit la ora 19) de la Baza Unirea.
Ce am de subliniat? Am încărcat traseele parcurse în general prin Făget pe tot parcursul anului trecut pe Wikiloc. Poate vor folosi la cineva de inspirație. Cam așa arată, grupate, ca în poza de mai jos.

Am scris despre trasee și pe site-ul creat special – Sportul pentru amatori http://sportulpentruamatori.unpicdetimpliber.ro/index.php/2021/02/23/trackurile-pe-wikiloc/.

Nu înainte de a mulțumi organizatorilor și voluntarilor pentru inaugurarea concursurilor din acest an la Cluj, mai spun despre … visurile mele 🙂 referitoare la normalitate: m-au acceptat la UTMB – cursa 170km de la sfârșit de august, mai am restanțele din anul precedent ca Istria 100 mile, UltraBalaton, CarpathiaTrails pe echipe cu Adi Cosma…
N-am stat degeaba după concurs, am fost voluntar la Făget Winter Trail organizat de prietenii mei de la RupiCapra și tot alături de ei m-am tot pregătit la Vlădeasa, Straja și Borșa pentru următoarea provocare – 10K Vertical – adică urcarea a 10.000m diferență de nivel cu schiurile de tură în decurs de 24h.

Un an fain la toți!

Activități 2020

 Activitati, Activități 2020  Comments Off on Activități 2020
Jan 172021
 

E rândul să scriu din nou un rezumat al anului trecut. Acum despre 2020 – anul virusat.
Am alergat mult, chiar mai mult ca anul precedent. Și nu numai am alergat, a fost un an plin, mai puțin însă cu concursuri. Am uitat să menționez despre concursurile Rupicapra organizate pădurile din jurul Clujului – Făget (am și participat, am și făcut eu traseele, sper că v-au plăcut), Feleac, Hoia și Lomb.
În general lumea a încercat se comporte cum spun și psihologii – să se adapteze, dar și să păstreze din obiceiurile/tabieturile zilnice cu care s-au obișnuit și îi liniștește – cum e băutul cafelei pentru unii.

Se vede în pozele rezumat ce am făcut, mai adaug câteva videouri de pe youtube pe care le-am făcut (unele) cu prietenii, să ne înnecăm amarul. 🙂

Conform Strava, că e mai simplu: Anul acesta voi avea peste 5000km alergati, 164k dif nivel, peste 1000km MTB.
Cu inotul stiti si voi, mai mult in vana, in rest Tarnita.
In luna noiembrie am lucrat la un gard zi lumina, asa ca doar doua alergari am avut. Noroc cu Walking Month dinainte.
Alte statistici dupa ce le vad in clip, sunt cateva amintiri, putine concursuri.
1. 261 zile active. Practic 30 zile din noiembrie au fost 0 pentru ceasul meu, tarnacopul nu se pune, nici ca mi-am busit nitel coastele din cauza lui sau a forezei.
2. Joi a fost cea mai activa zi. Nu-i de mirare, am tot participat la alergarea de grup de joi seara – Sportul pentru amatori .
3. Sportul la care am fost cel mai activ a fost evident alergarea.
4. 754 ore la activitati. Asta e mai bine de o luna, 31 de zile, zi si noapte. Si nu e gata anul. Sa zicem, o luna intreaga din an, fara pauze de somn, miscare cronometrata.
5. Cea mai activa ora – de la 9 la 10. Asta e nitel surprinzator pentru mine, dar e plauzibil. Eu lucrez in ture. 6. 6282km total pana acum.
7. Cea mai lunga activitate – 222km, la Rupicapra Team TriChallenge, cand am fost cu prietenii pe traseul Aiton (langa Cluj) la Poiana Neamtului cu cursiera.
8. Average pace 8.15, grade adjusted pace 7.16. Cam lent, nu ma mir, dar am alergat enorm cu scop de ultra, deci cu ritm sub cel de maraton. Si am avut multa diferenta de nivel, tot prin paduri. Viteza medie la MTB-cursiera 20km/h.
9. 164740m dif nivel, cu 5000 mai mult ca-n 2019.
10. Activitatea cu cea mai mare diferenta de nivel – Apuseni Ultra Race 175km, 6674m diferenta nivel. E o amintire frumoasa, am castigat acel concurs si eram in plina luna Walking Month, nu eram chiar odihnit.
11. Segmentul Strava cel mai folosit de mine – Pista Alergare Parcul Babes! De 189 de ori! Tot restul anului am alergat prin paduri, tot pe trasee diferite in afara de luna Walking Month cand am fost nevoit sa aleg asfaltul fara diferenta de nivel. Si apare in statistici.

Walking Month 2020 – echipa “Pașii ne unesc”

 Alte concursuri, Cluj, Cluj-Napoca, Localitati si zone, Walking Month  Comments Off on Walking Month 2020 – echipa “Pașii ne unesc”
Dec 182020
 

Ca în fiecare an până acum, am participat la concursul caritabil Walking Month și anul acesta, anul cu restricții. Evenimentul s-a desfășurat pe durata unei luni, evident, din 15 septembrie în 14 octombrie, dar efectiv am avut multe de făcut și n-am avut vreme și nici răbdare să scriu, în parte și pentru că a trebuit să fac din lucrurile amânate sine die.
Luna Walking Month a fost ca o gaură în timp pentru tot ce a însemnat altceva decât activitățile zilnice obligatorii.

Despre Walking Month am tot spus și repet: mi-a plăcut faptul că de fiecare dată contribuțiile adunate de la participanți s-au folosit pentru binele comunității, pentru a suplini o lipsă, pentru a rezolva o problemă fix “de lângă mine” și că alături mi-am putut construi și o provocare sportivă de echipă/individuală.

De data aceasta, datorită situației devenite și mai dificilă a bătrânilor singuri, a restricțiilor care au afectat mult economia, organizatorii Walking Month au avut ca țintă asigurarea mâncării pentru aceștia, sub titulatura “Masa pe roți”.
Au venit astfel în sprijinul Serviciului de Ajutor Maltez care s-a ocupat de această problemă mulți ani și care acum a fost copleșit de numărul de cereri. Toată stima pentru toți cei implicați, evident și participanților la concurs.

Începutul, scopul sportiv

Inițial m-am gândit să particip singur, fiind voie în acest an. Organizatorii au ținut cont de sugestiile participanților, au permis echipe formate și din una, două sau trei persoane iar o parte din premii au fost prin tragere la sorți cu intenția de a premia echipe din toate zonele de clasament, nu doar pe cele de podium. Anii trecuți am fost printre câștigători sau am participat cu întreaga familie, în orice caz de fiecare dată mi-am stabilit câte o țintă și individual, ca să zic așa – o provocare de tip sportiv.
Ca o compensare pentru toate schimbările intempestive din societate de acum care s-au reflectat în absolut toate aspectele vieții, am simțit nevoia să mă autodepășesc, să încerc să-mi depășesc recordul de pași individual din anul doi de competiție – 2.176.357 pași. Acel record “neomologat” pentru că atunci nu contau clasamentele individuale, însemna o medie de peste 72.000 pași/zi și a însemnat atunci practic un nou serviciu pentru mine, zi de zi alocând pentru alergare (ca să câștig timp) sau mers mai mult de 8 ore. Și atunci, ca și acum, am profitat și de pașii făcuți la ultramaratoane, care au fost însă o picătură în ocean, un impuls trecător, borne care s-au adăugat zilelor în principiu de weekend. Așadar, cel mai mult m-au ajutat zilele când am fost liber, cele de concediu, programate de la început după calendarul lunii Walking Month.

Așadar, ținta mea urma să fie cu totul individuală în acest an, și anume depășirea numărului maxim de pași făcuți de cineva la acest concurs în toți acești ani, record care-mi aparținea. Trebuia să obțin o medie zilnică de minim 73k pași, ceea ce însemna practic peste 7h de alergare (eu fac 10k pași/oră de alergare sau 7500 pași/oră de mers intensiv). Cum și lucrez, oboseala se acumulează, în mod clar nu mă simțeam în stare să alerg atâta pe durata unei luni întregi, așa că trebuia să și merg, și urma să mă aștept la cel puțin 10h de efort zilnic special pentru acest eveniment. Voi încheia pe primul loc la individual sau nu, nu depindea numai de mine. Vorba blogului meu, cine are mai mult decât “un pic de timp liber” va câștiga. Dacă și rezistă…
Merită efortul sau nu? Întrebarea aceasta chiar trebuie scoasă din minte imediat ce ți-ai fixat o astfel de țintă.

Ca idee, ca să știți de la început “nivelul” meu calificare în cadrul acestui concurs ( latura sportivă), că așa e mai semnificativ și cuvintele pot avea altă greutate, am încheiat acum pe locul 2 la general individual, cu 2.446.557 pași și pe locul 4 la general cu echipa “Pașii ne unesc”, echipă mixtă formată din 4 persoane, din care trei au fost elevi, adolescenți.

A, dar am spus că eu aveam de gând să particip doar individual acum! Ce s-a întâmplat? Mai nimic, decât că pe la 12 noaptea înainte de ultima zi de înscriere m-a rugat cineva să fac parte dintr-o echipă. Urma să fiu alături de trei adolescenți, elevi, eu – unul din tartorii concursului, poate cel mai mare dintre toți.
Am tot bombănit și cârcotit, că doar deja era ziua următoare și la ora 5 trebuia să ma trezesc pentru mers la serviciu.
Evident am pus condiții, toate ca să reteze din start orice dorință a lor (și, dictată sau nu de subconștient, mai ales a mea) de a câștiga la echipe, de a fi pe podium. De ce? În primul rând doream să mă asigur că participarea lor nu se va transforma într-un regim de armată, neglijând ce e de fapt important în viață. Apoi, pentru că știam că nu avem cum câștiga… știam cu cine avem de-a face. Nu-s fan al misiunilor imposibile și mai ales inutile, dar am experiența aceasta… 🙂
În clar, am spus “nu” planului lor inițial de a face 30k pași zilnic de persoană (cu excepția mea, care eram liber să fac ce doresc) pentru că și acest lucru mi s-a părut prea mult, că e un consum de timp prea mare. La un calcul sumar, cum sigur nu aveau cum să fie alergători de anduranță la vârsta lor, 30.000 pași zilnic însemna minim 4 ore, care se adăugau la 8 ore școală, 8 ore somn, 4 ore teme și alte activități obligatorii. Nu ar mai fi rămas nimic pentru altceva.
Scopul lor în viață nu e acesta, pot să se autodepășească, să simtă efortul suplimentar, dar acesta să nu-i afecteze la învățat că și așa școala acum e parcă în bătaie de joc, un obicei care e executat din inerție și care cumva s-a perpetuat și a rezistat în democrația noastră. În plus, cu restricțiile, orice clipă/ocazie de socializare e mult mai importantă decât un rezultat la un concurs care, oricum, are partea caritabilă în prim plan.

Și am pus numele echipei, așa cum mi-a venit inspirația la acea oră: Pașii ne unesc. Am dorit să fie și cu mesaj și, în orice caz, n-am vrut să fie în engleză sau prescurtări șmechere. Am considerat că peste 70% din echipe vor avea un nume străin, nu doream să fiu ca majoritatea.

Ca observație, cu unul din membrii echipei nu m-am văzut, nu m-am auzit și n-am corespondat deloc în mod direct. Mi s-a părut mai neobișnuit, dar nu deranjant! 🙂 Când am avut însă ceva de spus s-a auzit prin intermediari. Le mulțumesc pentru înțelegere, pentru implicare, că m-au ales în echipă, știu că s-au străduit și cred că a fost și pentru ei o lecție de viață în direct. Din viața reală, unde e musai să ai priorități, să ai o ierarhie, să știi ce e important pentru tine. Eu pot fi așezat într-un fel la rubrica “așa nu” dar, să zic așa, îmi permit. Sunt expert în marele nimic – irosirea timpului pe lucruri mărunte. Îmi dă parcă un sentiment de libertate, nu poate găsi nimeni niciun rost la ce fac și astfel sigur nimeni nu poate contesta faptul că e doar pentru că “așa vreau eu”.

Desfășurarea competiției

Nu insist pe modul cum am petrecut luna. În fapt, chiar am fost foarte ocupat și oboseala s-a tot strâns. Nu sunt supraponderal, să zicem că la început aveam 69kg la 170cm înălțime și idealul meu de greutate era 67kg, iar la sfârșitul lunii WM am ajuns la 63kg. Eu nu mă simt confortabil așa de slab și n-am mai avut atât de pe la 35-40 de ani. Un singur concurs mai mare am avut în acest timp – Apuseni Ultra Race 170km (l-am și câștigat).

Să zic așa, în cursul lunii am ajuns să mă plictisesc de atâta alergare pe asfalt și prin parcuri. De obicei alerg prin Făget, prin pădure, pe trasee mereu schimbate și anul acesta am aproape 5000km alergați. A trebuit să mă adaptez, să pot alerga cu efort minim cât mai mult timp și pentru aceasta era important să nu fie diferență de nivel și noroi.

Am pornit din start cu încărcarea de pași cu două zile în urmă, conform regulamentului aveam voie să-mi editez numărul de pași cu două zile în urmă, pe lângă ziua precedentă. Adică eu puneam zilnic pașii pe răspoieri în aplicația Walking Month cu evidența pașilor. Și încetul cu încetul am ajuns în partea de sus a clasamentului.
La echipe figuram pe locul 9 în clasamentul intermediar, iar un top ten la final îl consideram arhimulțumitor pentru noi.
Am urmărit ce se întâmplă în special cu echipele Smashers, Random 12 pe care nu le cunoșteam ca și componență, la altele din top 10 mai aveam informații, erau cu prieteni dintre cei cu experiența acestui concurs de pași.
Smashers era pe locul 1 și Random 12 pe locul 3 în clasamentul intermediar.

Cum în primul rând mă interesa clasamentul individual, am ajuns să-mi dau seama că sunt concurenți care sunt la limita plauzibilului cu numărul de pași. Și am început să-i denumesc, fictiv, semnificativ, după cum consideram că ar trebui să fie profilul ideal al unor astfel de concurenți: să nu lucreze, să fie antrenați și rezistenți… genul pensionarilor activi care trebuie să se simtă dacă se poate utili sau să facă ceva cu scop. Unii aleg să fie utili pe la biserică, alții pe la bloc… Și de aceea i-am denumit moși.

Să zic așa: era cineva care făcea 170k pași zilnic. Era primul în clasamentul individual. Ajungându-se deja în săptămâna 3, o astfel de evoluție nu putea fi reală, umană. Și l-am denumit Moșu1. Pentru că în mod sigur avea mult timp liber, nu lucra. Și mai trebuia să aibă echipă în spate să-l ajute cu alimentația, cu masajul… ca la un concurs profesionist. Și în mod sigur ar fi fost campion mondial la anduranță la 30 zile. Vă puteți uita peste recordurile mondiale la alergare pe 48h, 6 zile etc. E drept, acolo se numără kilometrii parcurși, dar se vede că în timp, chiar dacă se aleargă teoretic non-stop, distanțele scad aproape exponențial. Dacă inițial să zicem că teoretic ar fi 240k pași în primele 24h (10k pași la alergare pe oră), după aceea…
Eu la concurs de ultra, cum a fost AUR anul acesta, am avut 140k pași într-o zi, de la 6 dimineața la ora 24 – linkul la statistica Garmin Connect (sunt “la liber” și celelalte zile). În ziua următoare 70k, iar în ziua dinaintea competiției m-am străduit să nu depășesc 30k ca să nu-mi compromit cursa. În fine, Moșu1 era din echipa Random 12. A fost descalificat spre final iar echipa (echipă probabil creată aleatoriu, adică “random”) a ajuns de pe locul 2 la general până pe locul 486 final. Dacă luăm ca referință pașii echipei Smashers care a încheiat pe locul 1 – 5477k (cu care se lupta Random 12) și scădem pașii Random 12 de la final – 544k, putem aproxima câți pași ar fi avut Moșu1 la final – adică 4933k, cu o medie de 164k/zi. Inuman…

Echipa Smashers a încheiat pe locul 1, era în componență cu Maria, câștigătoarea la individual. N-o cunoșteam, eu am denumit-o Moșu2. Făcea 100k zilnic până spre ultima săptămână de concurs. Atunci s-a întâmplat ceva, poate legat și de Moșu1. Despre 100k zilnic vreme de o lună nu pot spune decât că nu cred că eu pot face atât, și dacă aș avea timpul necesar am mari dubii că aș rezista. În orice caz eu am făcut pașii pe afară, am fost mult și pe întuneric, e clar că mai ales pentru o femeie cel mai bine e să facă pașii pe bandă în casă. Nu ajung pașii făcuți la o sală de fitness, nu știu să existe săli cu program non-stop.

În clasamentul final eu am încheiat pe locul 2 la general, după descalificarea lui Moșu1. Am avut 2.446.527 pași (81.550 pași/zi media), Maria – Moșu2 – fiind cu 133k în față (a scăzut la 86k pași/zi media de la 100k/zi). Să zicem că eu am fost Moșu3 din clasament sau Nr1. Am să atașez mai jos screenshot-urile cu pașii mei, în general eu eram activ de pe la ora 5 dimineața până spre ora 24. Tot ce am avut peste 100k pași pe zi a fost în zile libere, fără alt program, dedicate Walking Month și cu plan riguros de pași, iar secvența de final când am avut 4 zile cu peste 100k efectiv m-a făcut fizic să fiu la limită și aproape de accidentare. E o diferență uriașă între pașii făcuți zilnic până la 70k și ce e în plus. Ca să fac o comparație, e ca și cum ai fi elev de 9 și dorești să fii elev de 10. De la 9 la 10 e doar un punct, ca între 6 și 7 sau între 8 și 9. Dar dacă până la 9 te mai poți baza pe talent, pe noroc, pe învățatul doar la clasă, mai sus înseamnă și pregătire suplimentară… iar majoritatea tot nu iau 10, că nu pot. Asta e, conform clopotului lui Gauss. Dar prima condiție e să vrei să iei 10.

Lupta mea la individual se ducea în primul rând pentru atingerea țelului meu. De Moșu1 sau Moșu2 era clar că nu mă pot atinge și nu era treaba mea cum fac ei pașii. Am un deosebit respect pentru Nr2, e cel/cea denumit de mine așa. Poate am să aflu cândva cine e. Pe alții care au încheiat în top 10 la individual îi știam în mare parte. Eram să zicem fără pașii puși la zi, iar Nr2 se străduia să țină ritmul meu. Era evident că e un om normal, dar foarte conștiincios și serios.
Mai demult, când mergeam mai mult pe munte în drumeții, prietenii le spuneau la căinii oploșiți pe la cabane “weekendăi”, pentru că erau slabi, ca vai de ei, și când veneau turiștii mâncau în neștire, parcă ca să-și facă rezerve pentru restul săptămânii.
Nr2 era pe locul 3 la general când am ajuns la el. Era, în sensul pașilor făcuți, un “weekendău”: Nr2 făcea 40-50k pași/zi în timpul săptămânii, a urcat când “m-a simțit” în zona lui pe la 60k, dar doar în weekend putea face 90k pași într-o zi și pe la 80k în alta. Aș spune perfect legal, își arăta limitele atât de timp cât și de oboseală.
Eu sper că nu l-au ajuns cei din spate, mi s-a părut că nu s-a descurajat când a văzut că încetul cu încetul mă depărtez și nu a abandonat lupta, a continuat să facă pași mulți până la final și chiar mi se pare că a încercat să mă inducă în eroare ascunzând pași și modificând orele la care punea de obicei pașii în aplicație. Eu urmăream modificările lui de comportament, de număr de pași puși, ca să-mi dau seama dacă mai crede că are șanse să treacă în fața mea sau nu. Până la un moment dat avea tabieturi, în sensul că avea un interval orar când punea pașii. Nu avea însă de unde ști că eu am pași rezervă. Probabil a încheiat pe locul 3 la individual.

Am spus de pragul critic de 70k/zi pași. Anul acesta am luat-o mai tare de la început cu pașii făcuți, să nu ajung să mai chinui la sfârșit. Abia așteptam să ajung în situația să nu trebuiască să fac mai mult de 70k, să am o medie peste acei 73k considerați țintă, ca să mă pot relaxa. Doar că la sfârșit, în ultimele zile, am început să țin cont și de clasamentul la echipe unde ne zbăteam să ne menținem în top 10. În afară de primele 4 echipe (cu tot cu Random 12 la acel moment), restul erau tangibile, eram într-un grup destul de compact și aveam avantajul celor două zile necontorizate la zi. Și atunci am păstrat ritmul, cu riscul să fiu zombie la sfârșit. Așa am încheiat pe locul 4 la general echipe cu 4.561.318 pași (53% din pași sunt făcuți de mine), după ce a dispărut Random 12, am avut și noroc. Echipa Pantera Roz de pe locul 5 a fost în urma noastră cu 110k pași, iar în față am avut echipa NON-STOP de pe locul 3 la 586k pași.

Finalul

În situația deosebită declarată de pandemie s-a schimbat și modul cum s-a făcut premierea. S-a făcut online, folosind aplicația Zoom și folosindu-se Facebook pentru distribuire. În edițiile precedente era o întrunire la sediul organizatorilor, organizată ca un show. Au apărut probleme inerente, evident, e greu cu sincronizarea din mai multe locații, cu prezentatori în diverse locuri. Probabil a fost și o linie secundară de comunicație pentru coordonare.
Cel mai important e că din punct de vedere umanitar au reușit să sprijine pe bătrâni. Conform statisticilor oferite, e primul an în care banii donați au fost sub cei din anul precedent, dar e normal, sunt condiții deosebite.

Până și achiziția de brățări de fitness a fost afectată pentru că, nu-i așa, noi trebuie să ne conformăm tendinței generale de a boicota produsele chinezești pentru că suntem mari și tari și ne permitem. Firmele de la noi cu greu supraviețuiesc, nu le este gândul la sponsorizări. Noi suntem rățușca cea urâtă care dorește să fie cu UE, care e de partea SUA, iar China, Rusia&Co sunt de partea opusă. S-a format o alianță economică în locul celei trans-pacifice, din care nu face parte SUA. E declarat cel mai mare bloc comercial din lume. Un link la BBC, sunt știri și la noi dar dacă sunt chestiunile mai sensibile știrile noastre mai și dispar, nu te poți baza că linkurile rămân valabile peste o lună sau două.
E o luptă economică, poate pandemia este doar un aspect al ei. Ciudată coincidență legată de acordurile comerciale și pandemie, în China nu sunt probleme cu virusul, nici în Noua Zeelandă. Sunt supraoameni, educați și cuminți, n-au WC în fundul curții, nu mănâncă mici și nu beau bere.
La noi masca, cu porii ei creati prin picotehnologie, e principala armă împotriva covid a omului de rând, apogeul tehnicii aplicate în medicină în lupta împotriva sars-cov-2 la care nu e voie să-i spui gripă că-l jignești.
Cum am mai spus, bine că am ajuns cu oameni pe Lună cu o tehnologie bazată pe relee și aceștia au ajuns sănătoși și înapoi! Absolut credibil și adevărat, deși gurile rele spun au trecut peste 50 de ani de atunci, acușica se bate suta de ani, plini de eșecuri deși au apărut procesoarele între timp.

Eu intrasem în regimul de recuperare sub toate aspectele, în consecință n-am putut asista la premiere în direct, m-am uitat pe bucăți în zilele următoare. Au fost inadvertențe, nu le-a prea ieșit tragerea la sorți și … de exemplu la premierea pe echipe de o persoană au premiat-o tot pe Maria, deși era din echipa de 4 persoane.
Cu ce trebuie să rămânem însă e binele pe care ne-am străduit să-l facem cu toții celor mai năpăstuiți, cu bucuria că am avut ocazia să fim alături de prieteni într-un scop comun. Mulțumesc încă o dată coechipierilor, familiei care m-a acceptat ca nălucă prin casă vreme de o lună.

Felicitări organizatorilor pentru ceea ce au făcut, pentru continuarea proiectului lor și-n acest an! Să ne vedem cu bine anul viitor!

Oct 162020
 

S-a încheiat a doua participare a mea la Apuseni Ultra Race (ediția a IV-a) cu un nou loc 1 la general.

OBS: Am pus ce am scris într-un fișier online, poate e mai ușor de citit.

Anul trecut am câștigat cu timpul de 28h41min, am avut probleme respiratorii la final pe ultimii 40km, adică din Măguri-Răcătău. Anul acesta am luat măsuri … drastice: un simplu buff în plus să-l pun pe gât și piept.
Având şi mai multă experienţă pe acest traseu, rezultatul s-a văzut: 25h53min (al doilea timp din cei patru ani de AUR, după 25h30min al lui Bartha Balint din 2018), tot locul 1 la open: am mers cu 2 ore mai bine pe ultimii 40km și cam cu 3h mai bine per total de la Beliș. La Răchițele – km93 eram în urmă față de timpul de anul trecut cu jumătate de oră.
Am avut pe ceas trackul real de anul trecut, modificat cu muchia Șoarecului în locul drumului Generalului (2-3km mai scurt traseul). Doar la ședința tehnică s-a anunțat că nu se trece peste Curcubăta Mică, adică nu se face ocolirea pe la eoliene.

“On a warm summer’s evening
On a train bound for nowhere
I met up with a gambler

He said, “Son, I’ve made a life
Out of readin’ people’s faces
And knowin’ what the cards were
By the way they held their eyes.
So if you don’t mind my sayin’
I can see you’re out of aces
For a taste of your whiskey
I’ll give you some advice.”

Said, “If you’re gonna play the game, boy,
You gotta learn to play it right.”
Kenny Rogers – The Gamblerhttps://youtu.be/7hx4gdlfamo

Cum a fost pentru mine? N-a fost simplu.
Am avut o evoluție de pe locurile 5-7 până pe locul 1 întinsă până la km116 Beliș, când i-am prins din urmă pe primii doi concurenți și prieteni – Claudiu Beletoiu și Karoly Csaki.

A fost o cursă cu trei viteze, mai bine spus cu trei niveluri de efort.
La început a fost „autobuzul”, în care am avut un ritm ca și cum nu știam dacă mai urmează să alerg 100km sau 200km. Am ținut acest ritm până la cabana Vlădeasa, când a urmat trecerea la nivelul următor.
De ce cabana Vlădeasa, locul startului cursei de 100km, și nu Răchițele care e al doilea punct de dropbag și pare un reper mai evident, începând asfaltul? Sunt mai multe motive, am să le enumăr la timpul potrivit.
La cabana Vlădeasa am trecut la un nivel de efort crescut, tot sub cel de maraton. La ritmul de maraton te străduieşti să urci orice în alergare, încă nu era cazul și probabil când voi dori …nu voi putea. Ritmul acum era mai susținut, cei din urmă putând să ma ajungă doar cu un cost care le putea afecta evoluția la final. Evident, speram să mă apropiu de podium, pe Florin, atunci locul 3, îl “citisem” că abia se ține de primii doi încă din Cetățile Rădesei când ne-am întâlnit, el fiind pe întoarcere buclă.
De la Beliș, după ce am ajuns pe locul unu, era evident că trebuie să dau tot ce pot, în limite rezonabile, să nu mă rup – nivelul trei de efort. Oricum dacă nu era Beliș ar fi fost Măguri-Răcătău, după planul inițial.

O cursă de 180km e lungă, ai timp să-ți tot revizuiești planurile, să studiezi forma adversarilor, să încerci să anticipezi ce vor şi ce urmează, să te adaptezi. Sunt aspecte care par minore, lucruri mărunte, dar pentru un om în modul “race” acestea contează foarte mult în luarea deciziilor. Contează foarte mult voința, să fii pregătit psihic pentru efortul ce vine, adică cel mai important e să ai mintea limpede și odihnită. La fel ca multe lucruri din viață, unii învață aceste lucruri, alții le au în instinct și le aplică fără să se gândească că este o știință în spate. Iar unii le teoretizeaza după ce văd că au efect… Orice slăbiciune ai, un adversar va căpăta un ascendent moral extraordinar dacă le identifică la tine și aproape sigur atunci devii victimă și ești ajuns până la final. La cursele lungi contează enorm moralul.

Dacă ar fi să clasific oamenii competitivi după stilul de participare la competiții, i-aș încadra în două categorii: gheparzi și lupi.
Gheparzii atacă fulgerător, pot ajunge la pulsuri astronomice, au prima șansă în special la cursele scurte. Dezavantajul lor e că pot ataca doar de maxim două – trei ori și apoi nu mai au energie. Gheparzii – animalele – nu atacă decât când sunt siguri că prind prada pentru că știu că dacă nu reușesc atunci a doua oară au mai puține șanse și apoi … ajung să mănânce “şoricei şi furnici”.

Lupii, pe de altă parte, sunt şi ei o forță, sunt prădători, dar nu sunt așa de puternici în raport cu o parte din victimele lor. Și atunci ei le aleargă, le obosesc, nu acționează decât arareori singuri. Aș spune că până când forțele se echilibrează. Abia apoi ei dau atacul. Eu categoric nu sunt din prima categorie, eu sunt nevoit să aștept, să am răbdare. Și să fiu foarte atent la acele mici semne, să le știu „citi”. Dar toate acestea nu valorează nimic dacă neglijezi forma proprie, dacă nu mai suntem capabili să aplicăm informațiile.
„You never count your money
When you’re sittin’ at the table”.
Unii dintre noi facem greșeala aceasta. Ca să dau un exemplu din șah, e același lucru cu a juca într-un turneu cu mai multe jocuri, după 3-4 etape te uiți la rezultate și-ți spui că ai putea ajunge pe locul 1 pentru că X e în urmă pierzând un joc. Și uiți esențialul: că trebuie să te concentrezi mai întâi să câștigi partidele tale şi apoi să faci scenarii.

“You got to know when to hold ’em,
Know when to fold ’em,
Know when to walk away,
And know when to run.
You never count your money
When you’re sittin’ at the table.
There’ll be time enough for countin’
When the dealing’s done.

Every gambler knows
That the secret to survivin’
Is knowin’ what to throw away
And knowin’ what to keep.
‘Cause every hand’s a winner,
And every hand’s a loser,
And the best that you can hope for
Is to die in your sleep.”

And somewhere in the darkness
The gambler he broke even
And in his final words
I found an ace that I could keep.”

Într-o cursă mereu e o luptă și cu tine însuți, dar și cu adversarii. Trebuie să-i cunoști ca potențial, să le știi punctele tari și slabe, să le compari cu ale tale. Orice mic avantaj contează. Funcționează și păcălirea propriei minți, dar și a adversarului. Dacă la tine “în casă” e totul în ordine te poți uita în jur, uneori un avantaj care doar e în mintea manipulată de tine poate constitui un suport moral ca o pompă de adrenalină.

Ca să fac un rezumat cu ce consider eu un om cu stil competitiv, evident la nivelul lui de a performa, am pus ca exemplu textul și muzica lui Kenny Rogers – The Gambler, mi se par elocvente. Textul categoric nu se referă doar la poker și tot așa pokerul nu este doar un simplu joc de noroc.

Poate nu vă plac versurile citate, poate nu vă place muzica country. Nu mai zic de manele… Cineva va considera acest lucru o vulnerabilitate. Spuneți că vă plac? E o slăbiciune… Când aveți de-a face cu competitivii, cu o minte competitivă, chiar dacă doar doresc să se încalțe, să mănânce mai repede ca voi, nicicum nu e bine ce faci, ce-ți place sau nu – undeva, ceva ai greșit. Dacă în realitate n-ai greșit și ești mai bun e super, vei câștiga, dar fii convins că nu va renunța.

Hai să pun și câteva melodii antrenante care sigur vă vor place. 😊
Rammstein – Du Hast https://youtu.be/W3q8Od5qJio
The Chemical Brothers – Horse Power https://youtu.be/M59NqwDQeW0
The HU – Wolf Totem https://youtu.be/jM8dCGIm6yc

Dintre slăbiciunile pe care le urmăresc la adversari la alergare, în ordinea în care îmi vin în minte, scriu mai jos. Sunt multe şi pentru că la o cursă lungă apar probleme de care în mod normal la celelalte nu te izbeşti. Evident, de cealaltă parte, încercați să le ascundeți. Și mai bine nu vorbiți…
1. Atitudinea la start și pe parcurs
E motivul pentru care ierbivorele în fața dușmanului nevăzut, prădătorului ascuns în iarbă, aleg să zburde vesele și sprinten, arătând că sunt sănătoase și pregătite de fugă. Mesajul e că dacă se iau prădătorii după ele, poate dau greș și „sfatul” lor e să aleagă altă victimă. Interesant nu? Ierbivorele nu aleg să nu mai meargă pe pășunile cu iarbă grasă unde știu că le pândesc dușmanii. Ba chiar își iau și puii cu ele. Instinctiv știu că din sutele câte sunt câteva vor cădea inevitabil victimă. Și acceptă acest lucru, poate pentru că altfel nu trec niciuna peste iarnă.
Ca să fac o paralelă cu viața noastră de acum, când vom renunța la …? Unii dintre noi vom fi victime… Nu vom mai duce niciodata copiii noștri pe „pășune”? Noi ca noi, dar timpul nu le rezolvă pe toate, în câțiva ani copiii devin adulți iar zilele acestea pot lăsa urme adânci în psihicul lor. Vor întreba poate, aşa cum unii dintre noi am întrebat la rândul nostru după ‘89, “voi ce-aţi făcut să fie mai bine?”. Viața merge înainte… 

2. Problemele pe “lanțul de transmisie”
Poate alergi ciudat, poate alergi altfel. Nu contează, nu e relevant. Câtă vreme ești în față ești mai bun ca urmăritorii și meriți respect pentru asta. Cineva se va uita însă la modificările din dinamica alergării tale. Și știe la ce să se uite. Unii la nivel instinctiv, cum am mai spus.

3. Flatulența.
Evident, tot ce scriu e comparativ cu starea în care ești tu. Dacă tu ești ok și cel de lângă tine deja are mici probleme digestive, e chestiune doar de timp să treacă pe alimentație mai solidă, să renunțe de exemplu la geluri și să încetinească. Eu știu că trebuie să iau măsuri când trec prin aşa ceva şi mă aştept ca şi alţii să facă la fel dacă au experienţă, altfel riscă să piardă şi mai mult timp.

4. Starea de nervozitate că nu mai apare PA-ul.
În mod normal punctele de alimentare sunt stații de sprijin, nu o destinație. Contează doar să “pontezi” trecerea pe la ele. Dacă ajungi să-ți dorești doar să ajungi la un anumit punct, cineva își va da seama… şi oricum înseamnă că eşti cam terminat şi corpul îţi cere o pauză. Eu încerc să tratez astfel de situații în mod activ, adică să umblu nu să stau. Știu că temporar am pierdut lupta cu oricine e în jurul meu, de nivelul meu.

5. Rămânerea mai mult timp la PA-uri. Ori e semn că ai o problemă ori nu te interesează timpul final. În orice caz după opririle îndelungate corpul începe să se relaxeze și se acutizează toate problemele pe care le-ai avut și apar altele de care nu știai. Percepția e ca și la ultimele intervale de la un antrenament, cu greu te mai repornești.

6. Orice schimbare de comportament.
De exemplu de la un stadiu de vorbărie non-stop la tăcere absolută, fără să fie efortul mai mare.

7. Privitul în spate. La MTB e și riscant, dar la alergare se mai poartă. Dacă vin din urmă abia aștept să văd asta la cineva, chiar dacă privirea e aruncată pe furiș. Nu-l mai consider un pericol și privesc mai departe.

8. Mai sunt. Sunt convins că pe baza experienței proprii mai puteți enumera.

Ce avantaje consider că le am, care sunt așii? Răbdarea și perseverența. Și asul mi-ar plăcea să fie imprevizibilitatea. Dezavantaje am destule…

Condiții inițiale.
Cunoșteam traseul, l-am mai parcurs, dar eram conștient că mai ales noaptea trebuia să fiu foarte atent să nu deviez ca anul trecut.
Nu eram la maxim de formă, sunt și acum în mijloc de Walking Month, o competiție umanitară în care contează numărul de pași zilnic, eram cam obosit și am făcut și mica greșeală să umblu cu papucii de drumeție. Am rezolvat cu leucoplast, speram să țină.
Ce era mai grav, eram într-o stare de oboseală cronică, parcă nu aveam voință şi am lăsat pe ultima clipă pregătirile.

Ce am putut face să-mi revin pe ultima sută de metri, în condițiile în care joi a trebuit să merg la serviciu de la ora 6 și n-am putut prinde autobuzul din Stațiunea Muntele Băișorii?
Am mers cu mașina spre Arieșeni și m-am oprit pentru limpezirea gândurilor la Câmpeni. Vizită cu pași pentru WM, stat la o terasă în centru lângă primărie. Da, peste tot se asfaltează și în jurul primăriei din Câmpeni e la fel, e pietriș tasat. Stând la bere aud “dom’ primar” în sus și-n jos. Mă așteptam să fie cel din pozele lipite, adică primarul actual. Dar nu, era un contracandidat pe care cunoscuții deja îl gratulau cu această titulatură! Deja începeam să mă simt mai bine, să mă relaxez… Apoi am urcat și pe la blocuri, am constatat că cel mai des văd fast-fooduri mici, că oamenii mai vorbesc pe la porți că ce-o făcut și ce n-o putut face săracu’… Plus mulți tineri în albastru care împărțeau afișe. Mi-am revenit, am ajuns la Arieșeni fresh și pregătit de concurs.
Mi-am adus aminte că pe vremuri mă relaxa mersul săptămânal pe Oser doar ca să observ oamenii cum negociază, cum discută, să văd minunile ce le vând. E tot o formă de meditație, cum se spune acum, doar că atunci nu se folosea termenul, eu o făceam la nivel instinctiv și abia de auzisem de yoga. Consider orice formă de meditație un mod de a te ajuta să te concentrezi mai bine în momentele importante, la concursuri. Te ajută înainte, după competiție, în timpul ei dacă ai probleme mari dar în orice caz nu “mirosind florile în furtună” câștigi, în concluzie poeziile cu ce bine și frumos a fost pe parcurs când am câștigat nu sunt de mine.

Pe adversari îi cunoșteam, aveam să aflu că nu vine Balint. Andrei Țale e mai bun ca mine, așa că pe el l-am scos din ecuație, dacă nu se întâmpla ceva n-aveam nicio șansă.
Și m-am uitat și pe clasamentul ITRA la cursele XXL. Acolo stăteam foarte bine, dacă la general abia eram pe locul 97 pe țară, la cursele lungi sunt încă pe locul 5! Cine sunt în față? Robert Hajnal, Alex Petruț, Bartha Balint și Cristian Manole. Bine, Hajnal e cu o clasă peste noi, e singurul cu peste 800 ITRA. E un ascendant moral să ştii că după calcule ar trebui să închei primul, nu? Îţi dă o linişte interioară, obligațiile le-am scos din minte. Gabor, pe care-l consideram principalul contracandidat după Țale, dar și Claudiu și Csaki erau după mine.

Startul – “Cei trei mușchetari”.

M-a sunat Gabor cu o lună înainte să ne planificăm concursul. Mulţumesc, s-a ocupat şi de cazare, m-a ajutat şi la transport. Propunerea lui a fost să mergem împreună. Noi ne-am înţeles extraordinar la Marathon 7500 anul trecut, locul 3 general, singura dată când am coborât sub 20h – mai precis 18h30min, suntem cam la acelaşi nivel. Doar că eu aveam o reţinere, amintindu-mi că la UTMB în 2016 nu ne-a mers prea bine. Şi am decis să mergem împreună cât putem, dar fiind o cursă individuală, fiecare se opreşte şi face ce doreşte, urmând să revină dacă poate. N-am fugit unul de celălalt în această perioadă, în partea de început a concursului.
Joi, în preziua concursului, mă sună şi Ionuţ Silinc. Mai întâi pentru că are o problemă: şi-a uitat beţele acasă. Eu eram deja plecat din Cluj, nu l-am putut ajuta. Nu mi-a venit în minte să-i spun să se intereseze de bețe de schi, că doar Stațiunea Muntele Băișorii e cunoscută mai ales pentru schi. Şi a venit şi el cu propunerea să alergăm împreună. Tot aşa, fiecare cât poate să se ţină.
Pe Ionuţ l-am cunoscut când a făcut parte din echipa “Cheile Turzii” la Propark Adventure în 2018, am încheiat atunci pe locul doi la general. E foarte tare, e cu cross-fit-ul şi cu Spartan race-urile. Face de toate doar că, vorba lui, e primul lui concurs de ultra de 180km şi vrea să vadă cum e, cu ţinta doar să-l încheie. No, cu asta m-a cam dat gata… iar faptul că a încheiat pe locul 2-3 împreună cu Gabor arată că dacă avea şi beţe…

Şi uite-aşa ne-am pomenit în formaţie de … trei muşchetari, individual dar împreună. Om vedea ce se mai întâmplă pe parcurs.

Etapa I. „Autobuzul” Arieşeni – cabana Vlădeasa.

Să explic ce este cu autobuzul. În marile tururi de ciclism, pe etape, – Turul Franţei, Italiei, Spaniei care apar pe la TV, ca să fie mai atractive, nu doar câştigătorii la general contează (all-arounderi, sportivi compleţi şi echilibraţi), s-au mai introdus pentru dinamism clasamente pentru sprinteri (mai mari, muşchiuloşi)– cei care adună mai multe puncte la sprinturi, termină primii etapele de plat, clasamentele pentru căţărători (mici şi uşori), pentru tineri etc. Ei bine, căţărătorii şi în special sprinterii au probleme să încheie în timp limită unele etape, tipic sprinterii la etapele montane rămân în urmă şi riscă să fie descalificaţi pentru că există timpi limită finali, trebuie să se încadreze într-o anumită marjă faţă de primii în clasamentul general. Dacă-s descalificaţi, gata cu planurile lor, doar finisherii după toate etapele contează în clasamentul respectiv al sprinterilor, cățărătorilor… Şi atunci există pentru ei aşa-numitul “autobuz”. Este ultimul pluton, care ajunge în timp util la finish în fiecare etapă. Dacă nu eşti în stare nici măcar să te ţii de el, mergi acasă.

Aşa şi aici la ultra. Problema principală cu lipsa de concursuri din acest an este că nu prea ştiai cum stai. Dacă mai pui la socoteală că mai ai unele probleme, eu cu degetele mici de la picioare, că nu eşti prea odihnit… atunci mai bine porneşti mai lent până te lămureşti că totul e în regulă. Dacă porneşti cum eşti obişnuit s-ar putea să fie peste posibilităţile tale în regim de anduranţă şi să pierzi mult mai mult la final.
Dacă luăm în considerare de exemplu cursa de anul acesta de la UltraBalaton – 220km în principiu șosea – turul lacului Balaton, a fost printre finisheri David Iancu, cu un timp de aproximativ 29 de ore. Felicitări pentru rezultat, dar putea sigur mult mai bine dacă nu se grăbea la început. Un pace de 6 la mie care lui i se părea chiar cam lent eu îl consider prea rapid în cazul lui. De ce? Pentru că a făcut prima sută de kilometri în aproximativ 10 ore și apoi restul de 120km în… 19 ore, începuse să aibă probleme de digestie după cele 10 ore. Din acest punct de vedere nu este o reușită.

Revenind la cursă, ca de obicei unii pornesc tare. Suntem cel puţin dublu ca număr de participanţi faţă de anul trecut. Faptul că anul acesta n-au fost decât câteva competiţii a făcut ca acele câteva care au rezistat să aibă o prezenţă numeroasă. Toată stima pentru organizatori şi voluntari, pentru fotografi. În astfel de condiţii e clar că motivaţiile lor nu pot fi decât de natură sufletească.
Am considerat că dacă la primul PA Poiana Stânișorii sunt aproape de Adi Crăciunescu şi Mihaela Bodnariu atunci sunt în parametrii normali. Nu contează că deja sunt în urmă cu 5 minute faţă de timpul de anul trecut, că am în faţă nici nu ştiu câţi concurenţi. Noi am rămas împreună, cei trei.
Urma urcarea spre Curcubăta Mare, nu mai ştiu sigur dacă trebuie să urc la eoliene sau nu, nu ascult de Gabor care o ia înainte şi mă abat spre Curcubăta Mică. Mă uit în urmă, doar Ionuţ e după mine, lipit, văd pe alţii care îl urmează pe Gabor. Ne întoarcem şi îl reajungem relativ repede pe Gabor, doar eram în regim de “autobuz”. Pun aici un (1), e un prim eveniment de cursă, în care am greșit puțin dar cel puţin mi-am dat seama că Gabor n-are nici cea mai mică intenţie să scape de noi cel puţin la început. În fond, la un moment dat va fi fiecare pentru el, asta dacă nu ajungem tot împreună până la ultimele PA-uri. Voi nota între paranteze evenimentele de referință de pe parcursul traseului.

Nimic deosebit până la PA4 Padiş. Pierdem timp constant faţă de anul trecut, s-a format un alt grup de trei muşchetari în faţă ce-l urmăreau pe Andrei Ţale care era detaşat şi fugea parcă în regim de maraton. Cei trei erau Florin, Claudiu şi Csaki. Până la Padiş, adică km41, aveau deja 25 min avans, am şi remarcat că parcă studiaseră timpii mei de anul trecut.
Noi alternam alergatul cu mersul, le-am spus la ai mei că m-am săturat să tot sar coţcă şi să schimb concomitent direcţia peste rădăcinile din zona Padiş, sunt prea bătrân pentru asta şi nu merită efortul. Zona îmbârligată nu-i aşa lungă, dacă vor mai repede să meargă. M-au lăsat în față…

La Padiş n-am stat mult, până la urmă n-am mâncat plăcintă cu brânză deşi eu sunt fan plăcinte, nu simţeam nevoia. Fratele geamăn al lui Csaki era acolo şi eram convins că-l informează ce facem, cât timp suntem în urmă etc. Mi s-a părut firesc, pentru mine a fost greu să alerg primul anul trecut încă de la cabana Vlădeasa fără să ştiu nimic despre cei din spate multă vreme. Eram curios cât timp se vor menţine cei trei împreună la acel ritm, nu putea fi confortabil pentru toți ori eu eram pleaznă.

În drum spre Cetăţile Rădesei, unde este bucla prin peşteră, îi vedem în sfârşit pe cei trei. Cronometrez timpul care ne ia până parcurgem circuitul, sunt 27minute (2). În peşteră îl văd cu surprindere pe Andrei, abandonase, avusese probleme. No, se schimbă puţin datele problemei, suntem pe locurile 4-6 şi se poate lupta pentru locul 1 (3). În plus, observasem că Florin nu arăta prea fresh şi deja avea probleme să se menţină în grup cu Csaki si Claudiu (4). Şi ne urma Adi Toma, şi încă singur! Nu era cu mai mult de 20 minute după noi, ştiam că avea probleme de la start dar se pare că momentan nu se vedeau (5). Cu el am fi avut de furcă pe măsură ce ne apropiam de finish. L-am luat în calcul, putea fi o surpriză.

Pfui, urma PA5 la Şaua Cumpănăţelu. Anul trecut era mai apropiat de Padiş şi au fost 18km până la PA-ul următor de la Nimăiasa. Acum… au fost cam 18km şi la PA nu aveau încă apă! Am luat apă doar la Nimăiasa, după încă 4 km. Pe mine nu m-a afectat problema, puţin pe Gabor. Şi, cum alergam şi mă gândeam, ştiind că la fel au păţit şi cei din faţă, am ajuns chiar să consider un avantaj lipsa apei (6).
Cei trei din fața noastră erau armonică, Csaki și Claudiu erau împreună dar Florin mereu îi ajungea din urmă la PA-uri. Cel puțin așa îmi imaginam după spusele voluntarilor care pomeneau de 2+1. Două lucruri se desprindeau: că Florin trăgea să se țină de ei și-l înțeleg – era locul 3 – și, mai important, ceilalți doi probabil stăteau cam multișor la PA-uri (7).Urmează cabana Vlădeasa de pe circuitul Vlădesei cu urcare pe vârf – a doua buclă de pe traseu, unde e un drum acum pietruit de la Pietrele Albe la cabană. Ionuţ nu mai e cu noi de la Nimăiasa, încă nu ne-a ajuns, a stat mai mult acolo. Am şi crezut că asta a fost istoria mersului împreună, în fond cabana Vlădeasa e la km 76 şi cei obişnuiţi cu distanţe până la maraton încep să lase ritmul (8).
Pe drum spre cabană ne face o poză Dan Tăuţan (iar ne întâlnim cu el) şi apoi … buf. Alergam la vale cu Gabor în paralel, pe marginea pe care alergam m-am împiedicat de o piatră mai răsărită, nu m-am putut redresa şi feieş pe pietriş. Noroc că aveam mănuşile – mânere de la Leki pe mâini că altfel cred că aventura mea se încheia acolo. N-am putut să scap fără julituri pentru că pe pietriş mi-au derapat şi mâinile (9). Pe scurt, un şoc din care mi-am revenit în câteva minute chinuindu-mă să alerg, lovituri la un genunchi şi ceva zgârieturi la podurile palmelor, eram plin de praf şi cred că atunci mi s-a și rupt papucul drept, s-a despicat lateral. Am acum acasă două perechi de papuci la fel, la ambele dreptul se poate arunca (10).
Apoi am simţit adrenalina, un şuvoi ca de şampanie care urcă spre cap năvalnic şi brusc mintea mi s-a limpezit cum nu ştiu s-o mai fi simţit aşa de multă vreme. Au urmat furnicături pe piele ca atunci când asculți o voce deosebită și gata, mi-am revenit. Eram “chrystal clear”, mai hotărât ca nicicând, alături de Gabor.
M-am spălat la ultimul pârâu înainte de cabană, i-am spus la Gabor că nu opresc pentru supă, i-am spus că anul trecut am ajuns la cabană la două minute după primul – Alexandru Ştirb, n-am stat, el s-a străduit să mă ajungă şi la Beliş, după ce a pierdut mai multe poziţii, a abandonat.

Etapa a II-a. Lupta pentru podium cabana Vlădeasa – Beliș

PA7 Cabana Vlădeasa a fost din start un punct de cotitură pentru mine, un punct de schimbare de ritm prevăzut dacă mă simțeam bine (11). S-au adunat multe aspecte care mi-au întărit convingerea că trebuie să accelerez. Cum zicea un clasic în viață (și probabil încă la pușcărie) “nu mă ridic din pat pentru 2000eur”, așa și eu, pentru 1-2 motive nu mă obosesc să schimb ceva, înseamnă că trebuie să fiu obosit tare să nu găsesc mai multe și la nevoie să nu-mi lucreze imaginația.
1. În primul rând eram pe locurile 4-5 cu Gabor.
2. Apoi faptul că primii trei chiar se distanțaseră în timp la peste 30min, cred că erau 37min. Ariana care era la PA la cabană ne-a și făcut observația că toți concurenții întâlniți (ea a fost la mai multe PA-uri, fiind cu coordonarea la organizare) numai asta întreabă, despre timpi și unde sunt ceilalți. Mie mi se părea normal…
3. Doream măcar să-l pot ajunge pe Florin, urma o urcare spre vârful Vlădeasa unde dacă nu te simțeai bine puteai pierde cel puțin 10 minute.
4. Și faptul că Gabor a oprit la supă (12) a creat ocazia să-l “întind” puțin dacă dorea să mă ajungă cu orice preț, cu atât mai mult cu cât mi se părea devreme să forțeze, cursa adevărată de abia începea. Până acolo practic mai mult eu am fost ghid cu ceasul meu, de acum încolo va fi nevoit să folosească gps-ul lui de drumeție care e mai incomod de manevrat în alergare. Am mai spus, fiecare amănunt contează.
5. Cel mai mult însă au contat cele 30 minute întârzierea față de timpul de anul trecut. Și nu pentru că doream să fiu mai bun, ci pentru că AUR are loc în septembrie și de pe la 19.30 în pădure practic este întuneric. Putea deveni un mare inconvenient să cobor de pe vârful Vlădeasa pe semiîntuneric în condițiile în care primii au coborât pe lumină. Știu zona, dar în fiecare an se mai schimbă câte ceva, anii trecuți nu era așa de bine marcat. Era deja ora 17.25, de la Răchițele oricum urma noaptea.

Și am mers mai tare la deal. Că de alergat nu alergam decât în porțiunile mai ușoare. Gabor era după mine, îl vedeam, maxim 5 minute, dar nu mă ajungea. Foarte bine că nu s-a solicitat prea tare, are și multă experiență. Avea vreme să mă tot ajungă dacă lăsam pasul. Știam că odată ajuns sus aveam avantaj până la drumul forestier – ultimii 7-10km până la Răchițele de unde însă el putea alerga mai tare.
La Răchițele a urmat “cireșul de pe tort” cum spun în glumă prietenii. Chiar nu mă așteptam să-i prind din urmă pe cei din față. Eram foarte concentrat la ce trebuie să fac, să nu uit de acumulator să-mi încarc ceasul, să-mi aduc aminte pe unde am luat-o greșit de câteva ori anul trecut… Aveam un mare stres legat de PA-uri, să nu le ratez. În fiecare an unele s-au modificat, iar noaptea trebuie atenție suplimentară. În plus, la Mărișel nu există să nu greșesc măcar câțiva zeci de metri la bifurcații de drumuri și chiar să fiu nevoit să sar garduri. Cum a spus și Cozmin, se construiește mult, se asfaltează… Fiecare minut va conta, nu mă simțeam așa de puternic să-mi permit irosirea de timp.
Cum am sosit eu, cum s-a dat adunarea (13). Csaki a apărut de undeva și au plecat. Nici nu știu dacă erau toți trei sau numai doi. Nu conta. I-am hâșâit cum se spune, aveam un mare avantaj moral. Trebuie că au făcut o pauză cam mare. Era 19.44, ora luată doar acum din clasamentul oficial, mi-am și pus frontala.
Andrei Țale era acolo, m-a ajutat și el cu sfaturi, mulțumesc. Eram pe modul autist, nu prea amabil, cred că mă mișcam ca un robot. Mi-am permis să mânânc în sfârșit ceva cald, o papară, știam că e ultima mâncare caldă (și prima), știam că va trebui să urc spre Dealul Botii mai încet din cauza asta și va trebui să am răbdare. Mulțumesc foarte mult fetelor, voluntarelor, multe de la RupiCapra: Adriana, Ildiko…

Înainte cu câteva minute să ies am avut parte de o surpriză plăcută dar și periculoasă: Gabor a intrat însoțit de Ionuț. Undeva pe coborâre de pe vârf Ionuț l-a ajuns și mai departe aveau să meargă împreună (14). Pentru mine ei erau deja cu cele mai mari șanse să mă ajungă, indiferent pe ce loc mă situam.
Am urcat pe Valea Răchițele, șosea, mai mergând, mai alergând și mi-am intrat în ritm. La PA Dealul Botii nu eram departe de Florin, dar nu-l vedeam oricât mă străduiam să deslușesc vreo mișcare de lumină. Până la urmă mi-am dat seama că mă uitam în direcție greșită, drumul fiind sinuos și înconjurat de pădure. Pe o pantă de 10% înainte de Bălcești l-am ajuns (15), ne-am urat baftă și am trecut mai departe. Florin mergea, trebuia să-și revină, altfel la pas i-ar fi luat multă vreme până la finish, fiind mai mult de 65km de parcurs. Eu făcusem anul trecut 8h30min pe ultimii 40km! În orice caz e remarcabilă ambiția cu care s-a agățat atâta vreme de primii doi, doar că probabil mai bine era să alerge în ritmul lui. A încheiat cu bine pe locul 6 la general.
Mi-am pus buff-ul la gât, deja simțeam rece și, în funcție de vânt, vale sau deal, continuu îl mișcam mai sus sau mai jos, nu doream să mai am problemele de respirație de anul trecut (16).
A urmat un episod interesant înainte cu puțin de PA11 Beliș, km116. Din sens opus a venit o mașină cu număr de Bihor, s-a oprit în dreptul meu și omul s-a dat jos, mi-a spus că în fața mea sunt la maxim 500m doi alergători și că nu-i mult până-i ajung. Și-a lăsat mașina baltă și a început să alerge alături de mine, povestindu-mi că mai demult a făcut și el atletism (17). Fain omul, dar mi-era greu să cred că în postură de șofer poți aprecia corect distanțele, când localnicii stând pe loc îți dau niște repere de timp și distanță de te apucă râsul dacă situația n-ar fi de plâns.
I-am mulțumit și la intersecția ce urma s-a întors.

Etapa a III-a. Păstrarea locului 1 Beliș – Stațiunea Muntele Băișorii

În câteva minute în care m-a apucat groaza că nu mai găsesc PA-ul am ajuns la PA Beliș. Aici Csaki și Claudiu stăteau de vorbă, Claudiu simțea nevoia să se îmbrace (18). Cred că așa cum eram eu surprins să-i văd așa au fost și ei, în mod normal ar fi fost Florin în locul meu. În orice caz era clară epuizarea lui Claudiu, pasa lui proastă prin care trecea. M-am grăbit să plec, având cu greu răbdare ca voluntara de acolo să pună stafide și arahide în farfurii, părându-mi interminabilă tragerea mănușilor de gumă peste mâini ca să mă poată servi.
Era clar un punct de cotitură la concurs, urma să fiu primul și primul impuls a fost să o iau la goană, fiind și convins că Florin nu va rezista perechii Gabor-Ionuț și că aceștia mă vor urmări cu perseverență. Ce trebuia să se întâmple sigur la Măguri-Răcătău, adică să trec la nivelul 3 de efort, era musai să se întâmple acum (19). Dar… n-am pornit atât de convins, fiind curios să văd dacă Csaki îl lasă în urmă pe Claudiu sau nu. Era o ocazie, poate unică: vrea sau nu locul 1? N-avea rost să fug mai tare alături de el, e mult mai puternic ca mine. Și n-a plecat… (20) Regretă acum sau nu… nu știu. Dacă va fi întrebat în mod sigur va spune că a făcut ceea ce trebuia să facă.
Ce aș fi făcut eu? Aș fi plecat, categoric. Fiecare cu ritmul lui, e cursă individuală. Poate după câțiva kilometri treceam eu printr-o cădere fizică și aș fi fost ajuns. Nu m-aș fi supărat dacă eram depășit. Nu era o situație de viață și de moarte. Am avut experiență în care ar fi fost mai bine să las temporar omul de lângă mine singur. Nu-i de povestit de ce și în ce context, fiecare om păstrează și secrete. Eu în general mă străduiesc să nu fiu prins în ofsaid a doua oară.
A urmat drumul la PA12 Mărișel, iar cu emoții că nu găsesc PA-ul, apoi au apărut săgeți indicatoare pe asfalt. Și obișnuitele sărituri peste garduri, greșisem “șinele”. Urcarea în zona de pârtie o făcusem cât mi-am putut-o permite de tare, doream să evit să fiu ajuns din urmă, speram ca să nu-și revină așa de repede Claudiu și să câștig ceva timp.
La Mărișel voluntarele erau agitate că din informațiile lor trebuie să sosească 6 oameni. No, mă gândeam, care 6?! Am luat-o la vale repede pe porțiunea nouă – muchia Șoarecului.
După experiența de anul trecut de la PA13 Măguri-Răcătău n-am făcut mulți pureci nici acolo. Un recovery, șosete nu mai aveam de schimb, papucii măcar nu mă strângeau, am luat în mână ce am apucat și gata. Doream să descurajez orice tentativă de a fi ajuns, eram sigur că cineva va întreba cât am stat (21).
Și am început să mă gândesc că e momentul să întreb cum stau, ce avans am. Nu era bine să forțez de frica să nu fiu ajuns din urmă. Mă gândisem de acasă pe cine aș putea întreba (22).
Urcarea la PA14 Dobrin, de aproximativ 10km cu 930m diferență de nivel, o făcusem anul trecut foarte lent. Acum aș fi vrut să mai cresc diferența de timp față de urmăritori, acasă am văzut că de fapt pe segmentul Strava pierdusem cam jumătate de minut față de Gabor și Ionuț. Eu am fost atunci mulțumit de cum am urcat, așa că cu atât mai mult apreciez efortul lor de a mă ajunge. Practic însă, în scriptele timpilor de la PA-uri, eu făcând pauze foarte scurte, am câștigat timp.
La Dobrin mă așteptau Lușu, Flaviu, Bianca, Mihaela… o mulțime de prieteni, știam că au și cola. Cola mi-am pus și în dropbag, să fiu sigur că am, am considerat-o mai importantă decât o pereche de papuci de schimb. Bine că mi-au ținut papucii până la final!
Lușu, ca de obicei, m-a întâmpinat afară, la drum. N-am oprit nici pentru apă, deși era pe terminate, găseam eu ceva pârâu și câteva ore voi rezista chiar dacă voi avea diaree pe urmă. Doream astfel să transmit un mesaj: dacă doriți să mă ajungeți va trebui să nu vă opriți! (23) Eu puteam să rezist cu ce aveam la mine, nu-mi trebuia nimic. Mă descurcam cu batoane și geluri, nu aveam probleme.
Per ansamblu, am mers bine de la Beliș la finish față de anul trecut, am câștigat peste 3h.
La câteva zeci de metri după despărțirea de Lușu, iar un incident. Latră câinii în jurul meu în neștire, merg la pas să nu-i agit mai tare. Nici nu-i văd, dar sunt aproape. Trec pe lângă un gard aflat în stânga, deja era ușoară ceață și nu vedeam la distanță, se aprinde o lumină, merg mai departe pe drumul de țară. Din spate se aude un motor de mașină de teren turat puternic ce vine în urma mea cu faza lungă. Mă dau la o parte, cine știe unde se grăbește. Oprește agresiv în paralel cu mine, merg mai departe. Iar accelerează și oprește, văd un om care se holbează la mine. No frate, o fi proprietarul de pe acolo, ce crede, că-i mănânc câinii? S-a lămurit și el că-s pașnic și s-a întors (24).
Primesc informația că sunt doi care mă urmează și n-au mai mult de 23 minute întârziere. Pentru că la Măguri-Răcătău tot cam atât era diferența, era limpede că trag tare. Am întrebat: bine, bine, dar cine? Am mai primit un telefon și erau Gabor și Ionuț, fix de cine mi-era mai frică. Acum chiar am luat-o la goană în noapte. Tocmai ce oprisem să iau apă de la un pârâu (25). După ceas mai erau 18km pentru mine și 23minute nu mi se păreau insurmontabili. Numai să vină coborârea…

La PA15 Tina, cam cu 20km înainte de final, știam că voi găsi pe Gyongyi și Cipri. Eram pe marcaj, ceața începea să fie tot mai persistentă, marcajul eram convins că tot Cipri l-a pus ca și anul trecut. Doream să-l întreb de ce la trecerea peste pod la Măguri-Răcătău nu s-a pus săgeată, că iar era s-o iau greșit. Pentru gps nu contează o eroare de până la 20m și nu e totuna să fii pe un mal sau altul al unui pârâu, poți pierde kilometri până să vezi greșeala.
La PA însă era liniște, pace, întuneric. Strig, nimic. Mă gândesc că poate sunt pe undeva plecați. Nu risc să intru să bat la ușă după episodul cu mașina de teren, cine știe ce balaur deranjez. Alerg mai departe. Al doilea PA fără oprire de alimentare, de această dată neprevăzut. (26).

În spate nu mă uit, nu vreau să mi se vadă frontala. Cum am mai spus, e un semn de slăbiciune să te întorci să te uiți la adversarii din spate.
Totul pare limpede cu privire la traseu, e marcat, mai greșesc câte un pic încadrările când sunt drumuri în paralel, pun la încărcat ceasul pentru a treia oară, nu l-am putut ține suficient înainte la acumulatorul portabil, au mai fost ceva provocări de orientare. Iar va trebui să mă bazez pe mobil. Nu mai văd marcaj, nu văd stâlpii, mă gândesc că din cauza ceții, aveam să aflu pe urmă că nu i-au ajuns panglicile la Cipri și că dimineața a marcat în continuare.
Urc pe Muntele Mare pe un drum clar și brusc mă pomenesc cu bila de la stația meteo de pe vârf în față! Am luat-o prea tare în dreapta. Nu-i vorbă, se putea ocoli vârful și pe sub stația meteo, prin dreapta, dar nu era conform trackului și scurtam. Mă întorc, o iau mai direct în stânga, mobilul parcă arată tot aiurea și sunt nevoit să iau ceasul, măcar imi arată deviația de la traseu – vreo 100m (27).
Parcă nu se mai termină cu revenirea pe traseu, e brumă peste tot și alerg tot prin șanțuri și smocuri de iarbă udă. Trec și pârâiașe, habar n-aveam de ele înainte. Au fost peste 5 minute pierdute, dar măcar m-am convins că nu e nimeni în spate, e o beznă totală.
Sus lângă vârf văd iar o mașină de teren cu farurile aprinse, no, acum deja e prea de tot, ce naiba am mai făcut? Nimic grav, era un fel de punct de control inopinat cred, ne-am salutat, am spus numărul și am mers mai departe. Cam dificil să stai acolo, chiar și cu mașina (28).
A urmat mai ales coborâre, fără niciun incident, n-am stat mult nici la PA La Mlaștini, ultimul, iar la finish am ajuns înainte de ora 8 dimineața, la timp să-i văd pe maratoniști cum pleacă cu autobuzul la startul din Măguri-Răcătău. După Dobrin îmi trecuse prin cap să încerc să dobor recordul lui Balint de 25h30min, dar mai întâi am avut dificultăți să-mi aduc aminte dacă timpul lui e și 30 minute sau și 50 minute – dovadă că nu eram chiar fresh, iar apoi m-am gândit că oricum, chiar dacă voi scoate un timp mai bun, acesta nu va rezista decât un an și în schimb poate “reușesc” să ajung distrus la final.
Gabor și Ionuț au încheiat împreună pe locurile 2-3 cu timpul de 26h40min, iar Csaki și Claudiu cu timpul de 28h57min (aproape de timpul meu de anul trecut).  Florin a depășit 30h, terminând în 31h22min. E prima ediție în care sunt mai mulți finisheri sub 30h, la precedentele 3 ediții doar învingătorii reușind acest lucru, chiar dacă pe parcurs timpii au fost strânși.
Cam atât cu povestea cursei, știam că va fi lungă și de la început n-am mai scris-o direct pe blog ci în editor word. Poate o și las așa, e mai citibilă, iar pe blog voi pune un link la fișier și câteva fragmente. Cine știe, poate va citi cineva și să nu-i pun piedici suplimentare.

Mulțumesc organizatorilor, voluntarilor și fotografilor pentru efort, știu că ați pus mult suflet și vreau să vă spun că a meritat tot efortul vostru, să nu aveți dubii. Sunt o mulțime de poze frumoase care reflectă și munca voastră. Mulțumesc spectatorilor pentru atmosfera de la final și premiere!
Așadar, fotografii și unde am identificat că au făcut poze:
Alex Szabo – start
Claudiu Szabo – ridicare numere, start, Cetățile Rădesei, premiere
Dan Tăuțan – peisaje, Cheile Galbenei, Pietrele Albe, premiere
Flaviu Negru – peisaje nocturne, Cheile Galbenei – lanțuri, vârful Vlădeasa
Inesa Cebanu – finish
Iulia Zaharie – vârful Curcubăta Mare
Voi posta pe facebook fotografiile, e păcat să nu se vadă și la mine pe perete, sigur nu toată lumea are răbdarea să se uite și să citească ce am scris, sunt alte scrieri, cărți care merită mai degrabă citite. Am să fac poze și la ce am primit ca premiu, mai ales la cărți, n-am avut vreme deloc până acum deși a trecut aproape o lună, am făcut un mare efort la Walking Month. Am ajuns la 64 kg de la 69 inițial, n-am mai fost așa de “ușor” de peste 10 ani.

Toată stima pentru efortul depus de concurenți, pentru mine ați fost greu de depășit și cred că ați progresat foarte mult.
Bravo Gabor și Ionuț, m-ați ajutat mult în prima jumătate de cursă, nu cred să fi avut stăpânirea și convingerea că-i pot ajunge pe cei din față fără voi. Ionuț, acum că ai încheiat primul ultra de 180km, propunerea mea este să faci un Ironman. Habar n-am cum stai cu înotul, dar părerea mea e că-i păcat să te limitezi la alergare, chiar dacă poți ajunge elită la ultra.
Csaki și Claudiu, chiar sunt curios dacă ați ținut cont de timpii mei de anul trecut și, mai ales, dacă la început ați făcut greșeala să forțați să vă țineți în plasa lui Andrei.
Păstrând proporțiile, îmi aduc aminte că la UTMB în 2019, când au participat o mulțime de vedete, inclusiv Killian și Walmsley, a fost rupere la început. Walmsley a alergat incredibil de tare, ceva gen 3.20, 3.40 pace mediu până la primul PA, apoi la al doilea, înainte de care era și urcare puternică, a avut media sub 4 la mie. S-au ținut de el și Killian, și alții, probabil la presiunea rangului pe care-l au și a spectatorilor care-i urmăreau. Walmsley însă s-a retras și toate s-au întors cu capul în jos. Au abandonat declarat prin accidentare și favorite, și favoriți, iar Killian … s-a oprit în urma efectelor unei mușcături de viespe dinaintea cursei.
Mulțumesc Florin pentru încurajare!
Pentru mine a fost o cursă în care a trebuit să-mi folosesc toată priceperea și puterea.

Un triatlon mai neobișnuit, o provocare Rupicapra Challenge

 Fagaras, Munti, Provocari, Triatlon  Comments Off on Un triatlon mai neobișnuit, o provocare Rupicapra Challenge
Aug 272020
 

Ce fac oamenii când li se ia jucăria? Cum care jucărie? Concursurile în special din weekenduri… Da, știu, ar fi putut să sape în grădină, să planteze un pom, să salveze omenirea. Dar nu, ei se mai întâlnesc la câte o vorbă, mai la o bere, mai la croșetat… Și de obicei în astfel de situații apar idei năstrușnice, cu cât mai irealizabile cu atât par mai bune, mai fezabile.

Noroc că vine dimineața și pui o frână, dar să nu uităm că vine iar seara. Și tot așa, până iese la iveală o provocare mai realistă. Acum, mecanismul acesta nu-i sigur că s-a aplicat aici, ca să spun așa eu am băut bere solo. Meritul meu e că în brainstormingul meu singuratic am decis să mă alipesc dorinței prietenilor mei de la Rupicapra Team – Szenasi Zoltan, Katona Alpar, Csongor Vagasi de a face un fel de triatlon în mai multe zile. Și tot meritul meu e că m-am gândit că trebuie să existe un mecanism în spate care să te împingă la nebunii, că nu doar noi avem idei crețe în această perioadă.

Am mai scris și pe FB despre provocare, o repet aici. Evident am ținut o ședință relaxată miercuri, s-a prezentat planul mai în detaliu, s-a intrat în amănunte ce țin de logistică… Aveam mașină de însoțire – mulțumim lui Arpad care ne-a însoțit cu fiul său în acest periplu.
Până la această ședință nu știam decât că mergem cu bicicletele în Făgăraș vreo 200km, parcurgem acolo creasta dar nu toată și ne întoarcem tot cu bicicleta 200km, evident pe alt traseu și tot așa de clar era că ambele trasee nu vor fi pe drumuri naționale decât când nu vom avea încotro. Mie mi se părea suficient de amănunțit atât. 🙂
Cu cazarea, așa cum probabil știe lumea care s-a străduit să-și găsească loc pentru concediu, a fost mai greu – am găsit până la urmă o căsuță în Poiana Neamțului unde urma să dormim în cele două nopți după bike 1 și run. Urma așadar să mai alocăm timp și pentru transport pentru că ideea de bază a fost că de unde ajungem cu bicicleta să plecăm în alergare și de unde ajungem cu alergarea să continuăm cu bicicleta spre casă.

Ziua1 – vineri 21 august – înot 4km. Ca să fie ca la Ironman, unde proba de înot e 3,8km. Fiecare face proba când și unde poate și dacă poate.
Ziua2 – sâmbătă 22 august – bicicletă de la Aiton – județul Cluj (am pus Aitonul pe harta României, cred că Zoli e mândru) la Poiana Neamțului, lângă Avrig, la poalele Făgărașului.
Traseul în mare: Aiton – Tureni – Săndulești – Buru – Râmetea – Poiana Aiudului – Aiud – Rădești – Blaj – Soroștin – Mândra – Ocna Sibiului – Sibiu – Tălmaciu – Avrig – Poiana Nemțului.
Aproximativ 220km cu o diferență de nivel absolut ciudată dată de Alltrails și Trace de Trail, chiar și Garmin Connect – peste 4000m. În schimb aplicația Komoot dădea superoptimista calculație de 1500m diferență de nivel. Adevărul a fost la mijloc, am făcut niște exchibiții cu aducere la altitudinea hărții și până la urmă au reieșit vrei 2400m.
Ziua3 – duminică 23 august – alergare de la Poiana Neamțului până pe Valea Sâmbetei, de unde poate mașina să ne recupereze.
Traseul în mare: Poiana Neamțului – cab. Bârcaciu – vf Scara și apoi pe bandă roșie în principiu – vf Șerbota – Custura Sărății – vf Negoiu – Strunga Dracului sau cea a Doamnei ( am ales-o pe cea din urmă) – lacul Călțun – vf Laița – iezerul Caprei – vf Mircii – vf Viștea Mare – vf Moldoveanu – vf Slăninei (sau coborâre din Fereastra Mică a Sâmbetei) – cabana Valea Sâmbetei și pe vale în jos
Aproximativ 48km cu 4500m+, de astă dată pe bune – toate aplicațiile au fost “pe acolo”.
Ziua4 – luni 24 august – bicicletă de la Stațiunea Climaterică Sâmbăta la Aiton.
Traseul în mare: Stațiunea Climaterică Sâmbăta – Sâmbăta de Sus – Cincșor – Cincu – Merghindeal – Agnita – Pelișor – Moșna – Mediaș – Blăjel – pe lângă Târnăveni – Vama Seacă – Ocna Mureș – Unirea – Moldovenești – Săndulești – Aiton
Pe la 206km cu 2000m+ diferență de nivel, rezonabil.

No, acum sper că e destul de clar ce am dorit, iar la întrebarea “de ce” am răspuns în primele rânduri.

Acum, să trec la partea frumoasă, drumul până la finish. Cum am văzut eu aventura am descris pe scurt (sper!, ăsta e gândul de început) mai jos.

Ziua1 – înotul în Tarnița.

Acum, pe bune: în toată țara e greu să te antrenezi la piscine. Lumea care poate înoată de 2-3 ori pe săptămână în ape deschise. Să nu vă imaginați că acest lucru nu afectează sănătatea oamenilor, mai ales a celor care practică intensiv acest sport care e considerat de unii cel mai complet. Și vai de copiii noștri! La bun simț e că un om sănătos, cu obiceiuri sănătoase, se îmbolnăvește mai greu și în principiu face forme mai ușoare la boli.

Eu am tot lăsat deoparte înotul în speranța remedierii cât mai rapide a situației. Până la urmă, cu dead-lineul provocării aproape, am reușit să înot în Tarnița de două ori câte doi kilometri, doar să-mi aduc aminte cum e, cum stau cu neoprenul și rapid mi-am adus aminte cum e să faci julituri la gât și să te doară mușchii umerilor pentru că nu ești antrenat și nu ești suficient de tehnic să faci mișcarea mâinilor corect.

Vineri, ziua cu cei 4km. N-am vrut să fac dus-întors câte doi kilometri, mi se părea plictisitor și deprimant, am văzut că pot ajunge la o peninsulă unde de multe ori am stat cu cortul și de acolo mă pot întoarce în alergare ușoară înapoi la mașină.
Zis și făcut, am mers cu mașina în zona de finish, am ascuns o pungă cu papuci și haine, m-am întors la start și gata. Măcar nu aveam limită de timp ca la concursurile de tip Ironman.

Cum am ieșit din micul golf de start cum parcă înotam pe loc, aveam curent contrar. S-au mai adăugat și trecerile prin zone cu apă neobișnuit de rece unde strănutam periodic, m-am cam chinuit. Cu răbdarea stau bine, a fost singurul atu’. Am avut grijă să nu forțez, să nu solicit umerii, iar rezultatul s-a văzut: 2h19min pentru cei 4km. Am ajuns lihnit de foame la mal, mi-am recuperat lucrurile și am pornit copăcel spre mașină.

Mi-a plăcut că nu am întâlnit în lac decât oameni cu ambarcațiuni cu vâsle. Am fost atât de aiurit că mi-am lăsat punga cu lucrurile de la start și abia înainte de Florești mi-am făcut un recensământ al înotului și mi-am adus aminte de ea. A fost o oră în plus pierdută în trafic.

Ziua2 – bicicletă Aiton – Poiana Neamțului.

Conform planului urma să plecăm din Aiton la ora 6, în consecință cu Csonghi și cu Alpar ne-am pornit mai devreme de acasă.
Am avut noroc de vreme bună, poate puțin prea caldă, iar de mișcat ne-am mișcat binișor, deși am făcut destul de multe pauze. Spre sfârșit ne-au cam durut tălpile și posterioarele, normal la așa distanță.
13h30min a fost durata totală pentru cei 222km cu 1839m diferență de nivel (10h21min de mișcare).
Eu m-am ambiționat să ajung fix la cabana Poiana Neamțului de unde urma să alergăm ziua următoare, așa că am avut parte de 4km la dus și tot atât la întors de drum forestier, o plăcere pentru cursieră.
Nu mi-am pus probleme însă, “pe vremea mea” nu erau MTB-uri și am fost de multe ori cu bicicleta – cursieră pe baieuri în tot felul de locuri, inclusiv în Padiș. Atunci mi se părea firesc să car bicicleta, să cos baierurile. Și atunci m-am învățat să nu pun bagaje mari pe suportul de bicicletă, că e mai bine în spate. Și tot de atunci am reținut că o cursieră nu e atât de sensibilă pe cât pare, dar ajută mult cum “te dai” cu ea în zonele improprii.

Momentele de menționat din prima zi? Cred că toți ne-am protejat să fim rezonabil de fresh pentru ziua de trail.
Am avut parte de o “scurtătură” de la Meșcreac la Crăciunelu de Jos, de la km 77 la km 89 unde am circulat pe drum de pământ direct peste câmpuri. Am avut fenomenala viteză medie de 7,7km/h, dar am evitat folosirea mai lungă a drumului național de la Aiud. De întrebat am întrebat localnicii cum e drumul: 2km de drum de pământ. Au trecut vreo 4km și mai întâlnim un țăran – știm deja, numai 2km de pământ urmează.
Cred că de aici ne-a rămas întipărită în minte întrebarea “cât mai e până la Luduș” și răspunsul “2km”. De aici încolo, indiferent dacă eram la trail sau la bike, când eram mai obosiți și fără chef ne reveneam de îndată când cineva punea întrebarea și ceilalți spuneau răspunsul.
Al doilea moment de menționat, să nu se spună că nu am avut probleme tehnice, a făcut pană Alpar și am constatat că de fapt era aproape explodat cauciucul față. Am avut de schimb în mașina lui Arpad un cauciuc de tour ride mai cramponat și s-a rezolvat problema.

Practic ziua1 a fost îndeplinită 100%, am avut vreme de stat la terasă la bere și supă. Pe la 19.30 sosisem și eu din scurta escapadă de făcut o poză la cabana Poiana Neamțului.

Ziua3 – trail de la Poiana Neamțului până pe Valea Viștei Mari la cabana Viștea Mare

Greu de sculat să pornim pe ora 5 de la Poiana Neamțului! Totuși o tură de 200km cu cursiera e solicitantă, mai ales dacă mai mult ai ținut-o pe trainer și “ocupația” de bază în ultima vreme e alergarea. Am mai întârziat puțin cu repararea bețelor de tracking ale lui Csonghi, așa că de pornit am pornit efectiv la ora 5.26. Au fost porțiuni mai tehnice, în special Custura Sărății, care ne-au întârziat mult și timpul a început să ne preseze destul de repede. Pauzele au contat mult în economia turei, ca să mă exprim în limbaj de lemn.

Încă înainte de Negoiu ne puneam problema că poate nu reușim să ajungem pe Valea Sâmbetei. În grup de patru câți eram deplasarea era mai înceată, fiecare avea problemele lui, fiecare dorea să fotografieze ceva, de preferință altceva decât ceilalți. 🙂 A fost de-a dreptul poetic până la un moment dat.

Lume am început să întâlnim mai multă de la Negoiu, până atunci doar corturi răzlețe, drumeți liniștiți în mici grupuri.

Ne-am întâlnit cu Hajnal, cu prietena. Să nu-l recunosc, avea plete, eu eram obișnuit să-l văd tuns scurt și cu echipament de alergare, nu cu rucsac mare și cort. Am stat puțin de vorbă despre Apuseni Ultra Race înainte de a ajunge la lacul Capra unde ne aștepta Arpad cu cola și pachetele noastre pentru restul drumului.

Alpar avea unele probleme și a preferat să se oprească la lacul Capra, să nu ne întârzie. Se gândea că așa are posibilitatea să se recupereze mai bine pentru ziua următoare. În schimb de aici ne-a însoțit Peti, salvamontist și montainbiker, ce știa de aventura noastră. Urcase Transfăgărășanul cu bicicleta dimineață ca să se întâlnească cu noi. Așadar, nu era nici el chiar fresh.

În noua formație, presați de timp, ne-am mișcat mai repede și cu pauze mai mici. Doar la ora 14.30 ajunsesem la lacul Capra, la km25, jumătatea drumului, trecuseră aproximativ 9h.

Turiștii se întorceau, nu erau așa de mulți cum am văzut în pozele ce circulă pe internet. Noi apelam destul de des la întrebarea cu Ludușul, de s-a pus în temă cu asta și Peti.

La ora 19 deja eram întorși pe Viștea de pe Moldoveanu unde ne aștepta liniștit Zoli. I se părea că nu e ok să continuăm spre Sămbăta, mai bine coborâm direct pe Valea Viștei, să nu ne prindă noaptea.
Ne-am uitat pe hartă, am măsurat, eu am fost pentru continuare după plan. Ieșeau 12km pe Valea Viștei până să avem șansa să ne întâlnim cu mașina, în condițiile în care nu știam cum e pe acolo, n-am mai fost și putea fi potecă doar din amintiri și greu de străbătut, fără viteză.
În favoarea continuării planului era vremea bună, e drept că mai erau 5km de creastă dar totul era clar, mai mult de 400m+ diferență de nivel nu mai aveam și tot 12km erau, dar până aproape la Stațiunea Climaterică Sâmbăta. Iar cu mașina sigur se putea ajunge mai sus, poate trebuie să facem doar spre 9-10km de traseu clasic, umblat.

În final am hotărât să nu ne despărțim, Peti nici nu avea frontală, și am continuat pe Valea Viștei Mari. În condiții mai dure nu-s pe principiul votului majoritar, nici nu am adus în discuție asta. Nici cu veto-ul nu-s de acord. În schimb, consider că fiecare știe ce poate și cum se simte mai bine decât ceilalți, așadar pentru decizie trebuie să cântărești și acest lucru, să te gândești la celălalt de lângă tine, la faptul că suntem o echipă și efortul mai mare uneori e să rămâi o echipă. Provocarea era menită să ne unească, să fim împreună în situațiile mai dificile, de aici a început totul, altfel era o competiție obișnuită care pe care.

Eu m-am ales cel puțin cu străbaterea unei văi prin care n-am mai fost, mai sălbatică, cu o singură turmă de oi și un refugiu pe parcurs. Pârâiașele spălau de multe ori poteca care mergea sinuos la vale. Ne-a ajuns destul de repede umbra și noaptea, dar am coborât în siguranță la ai noștri – Arpad, băiatul lui și Alpar. Ei ne așteptau la cabana Viștea Mare.

Am parcurs 51,5km cu 4200m+ diferență de nivel în 16h50min, din care mers efectiv 11h50min. Adică pe la ora 22.30 abia am ajuns la mașină, am avut de mers apoi cu ea la cazare și cred că pe la ora 1 noaptea ne-am culcat.

A fost mai greu decât m-am așteptat, trebuia să fie provocare, să-și merite numele! N-a fost cine știe ce schimbare de plan, poate a fost chiar mai greu pe Valea Viștei Mari, consider că am făcut împreună ce a fost mai bine pentru toți. Urma o nouă zi, întoarcerea, trebuia să ne odihnim bine, nu conta ora de finish, doar mergeam acasă. Am decis să ne trezim numai la 7 și la 8.30 cel târziu să plecăm cu mașina spre Viștișoara sau Viștea de Sus, unde ducea asfaltul. Noile destinații, apropiate de Sâmbăta de Sus, erau în concordanță cu circuitul pe care doream să-l facem conform ideii de bază enunțate mai la început.

Ziua4 – întoarcerea pe biciclete de la Viștea Mare la Aiton

Am urmat planul, de la Viștea Mare am ajuns la Sâmbăta de Sus și apoi de acolo traseul a fost în mare cel stabilit. Eram din nou în formația noastră de patru, Alpar se simțea bine.
Am trecut prin sate săsești, cu bisericile lor fortificate și cu casele cu ziduri plasate nu imediat lângă șosea, ci cu spațiu verde în față.
Am trecut și prin punctul marcat ca fiind “centrul țării”.
La Dealu Frumos am băut o bere iar la Mediaș am făcut o pauză mai mare, dictată și de o ploaie puternică. Aici Csonghi s-a decis să-și pună bicicleta pe mașină și să ne ajute ca parte din echipa de suport. Avea probleme în special cu tălpile de la atâta pedalat. Pentru noi a fost un mare ajutor în continuare, era greu pentru Arpad să fie și cu șofatul, și cu cumparăturile, și cu opririle noastre, unele nu conform înțelegerilor noastre prealabile.

No, de la Mediaș a urmat Blăjel și apoi… schimbare de traseu. Părea mai rapid pe la Jidvei, dar trackul inițial încărcat pe ceas mergea până aproape de Târnăveni și apoi o lua pe la Herepea, Șilea și Fărău la Ocna Mureș. Am fi putut avea și acolo surprize cu drumurile noastre județene, ce pot spune sigur că pe la Jidvei am avut. Drumul județean 107V pe la Sânmiclăuș și Alecuș e un fel de drum forestier, aproximativ 13km.
După câteva sute de metri în care ne-am dat seama că nu sunt șanse de mai bine, am chemat mașina de suport, nici nu știu dacă apucaseră să ajungă departe. Eu am continuat pe bicicletă, eram în fond cel mai ușor dintre noi, cu șanse mai mici să-mi prăpădesc cauciucurile sau gențile de bicicletă. Pe când pedalam mă gândeam că de fapt foarte greu aș fi încăput în mașină, am fi fost șase. Am ajuns la șosea mai repede ca mașina, care era cu garda mai joasă și trebuia să aibă grijă la balans. O oră a trecut, viteza medie 13km/h, doar de vreo 2-3 ori mi-au scăpat printre dinți mici cuvinte de omagiu adresate drumului și celui care l-a lăsat așa.

Restul a decurs liniștit, am mers cursiv, traseul în final a fost:
Viștea de Sus – Sâmbăta de Sus – Cincșor – Cincu – Merghindeal – Agnita – Pelișor – Moșna – Mediaș – Blăjel – Bazna – Cetatea de Baltă – Jidvei – Sânmiclăuș – Alecuș – Ocna Mureș – Unirea – Turda – Săndulești – Aiton

Traseul a măsurat 197km cu 1600m+ diferență de nivel, în aproape 12h din care 9h15min timp de mișcare. Pe la ora 22 am ajuns în Aiton, mulțumiți că am încheiat cu bine aproape tot ce ne-am propus. Cred că și mai mulțumiți am fost pentru că n-a fost ușor, acum avem încă un weekend de ținut minte pentru o viață.

Mulțumesc Csonghi, Alpar, Zoli, Arpad, Peti pentru tură, mulțumesc de asemenea băiatului lui Arpad că ne-a ajutat și sunt curios despre ce impresie i-am făcut noi, adulții, cu toții. Dar parcă mi-e frică să-l întreb. 🙂

Pentru mine e posibil să urmeze Apuseni Ultra Race 180k, sper să ne recuperăm cu toții cât mai repede.

Pentru cine e curios, pun trackurile de pe Strava mai jos.
Ziua 1 – Rupicapra Tri Challenge – inot 4km Tarnita
Inapoi la start de la finish inot cu punga cu costum neopren in mana

Ziua 2 – Rupicapra Tri Challenge – Aiton – Poiana Neamtului

Ziua 3 – Rupicapra Tri Challenge – Poiana Neamtului – cabana Vistea Mare – mica schimbare de plan

La shopping in Avrig
Ziua 4 – Rupicapra Tri Challenge – Vistea de Sus – Aiton

PS: Mulțumesc și pentru poze, unele sunt făcute de coechipierii mei!

Jul 202020
 

Am programat cu Csaba ultra-ul acesta pe două zile pentru luna iunie, dar l-am amânat în weekendul 18-19 iulie, în ideea că poate se vor atașa mai mulți prieteni.

Propunerea lui Csaba a venit poate și ca urmare a amânării turei de parcurgere a Munților Meridionali pe care trebuia s-o facă în compania lui Zoli Bogya.

Eu am pus doar “pe hârtie” traseul, pe care l-am dorit mai provocator, nestandard. De aceea, atât pentru munții Rodnei, cât și pentru Suhard, nu am urmat strict banda roșie, ci ne-am abătut și spre vârfuri importante și cunoscute care nu fac parte din traseul obișnuit. Pe traseu am avut grijă să adaug de pe hărți câteva izvoare, zone de campare, mai știam vreo 2-3 adăposturi.

Trebuie să menționez că am mai parcurs creasta Rodnei pe bandă roșie cu Lușu acum mulți ani în drumeție, în 2010. Se pot vedea modificările la lungime și diferență de nivel.

De asemenea, ca să-mi aduc aminte cum e să te înscrii la un concurs, m-am înscris la Halfmarathon challenge organizat de clubul Runners. Evident, m-am luptat cu brio pentru ultimele locuri, ierarhia în clasament fiind făcută pe baza timpului cel mai bun obținut la o distanță de minim un semimaraton în weekendul 18-19 iulie. Eu am avut așadar 2 încercări, într-una am făcut 68km și în a doua 48km, s-a luat de pe Strava alergarea cea mai rapidă pentru 21km.

Vă recomand concursul de trail, cu traseu fizic însă – Făget Trail Challenge. Este un tip de concurs de alergare mai deosebit în țara noastra, organizat de prietenii mei de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra . Prima etapa este in padurea Faget.
Ce este caracteristic: se poate alerga oricand în săptămâna 25-31 iulie, rezultatele se inregistreaza cu ajutorul unei aplicatii pe mobil.

Am trecut în titlu “parcurgere” și nu “traversare” pentru că termenul traversare e mai potrivit pentru străbarea munților pe latura mai scurtă, unii montaniarzi (de exemplu d-l Dinu Mititeanu) obiectând la folosirea improprie a cuvântului.

Traseele au fost:

Ziua 1 – creasta Rodnei de la pasul Șetref la pasul Rotunda, devieri pentru Pietrosul, Puzdrele, Ineu – cu Csaba Papp si Adi Cosma

Traseul mai exact: pasul Setref han Tentea (cazare) – vf Posiușiu – vf Capu Muntelui – vf Bătrâna – vf Rebra – vf Buhăiescu Mic – vf Buhăiescu Mare – vf Pietrosul Rodnei – vf Obârșia Rebrii – vf Cormaia – vf Repede – vf Puzdrelor – vf Laptelui Mare – vf Galațului – vf Gărgălau – vf Clăii – vf Omului – vf Cișa – vf Coasta Netedă – vf Ineu – vf Ineuț – pasul Rotunda cab Croitor
Pe scurt: ploaie dupa ora 15, prima cu grindina pe creastă înainte de a ajunge pe Ineu, ultima din zona Lala până la final

Ziua 2 – creasta Suhardului de la pasul Rotunda la Vatra Dornei, devieri pentru Omului și Ousor – cu Csaba

Traseul mai exact: pasul Rotunda cab Croitor – vf Omului – vf Pietrele Roșii – vf Diecilor – vf Oușorul – Vatra Dornei
Pe scurt: ploaie după ora 12, multe stâne, jnepeniș la Pietrele Roșii, coborârea de pe Oușorul plină de copaci căzuți

Au rezultat, conform Strava, 68km cu 4611m diferență pozitivă de nivel pentru ziua 1 (timp total 14:32:10), respectiv 48,7km cu 1976m diferență pozitivă de nivel pentru ziua 2 (timp total 8:59:58).

Traseele le-am urmat practic așa cum le-am gândit de la început. Alături de noi a fost în prima zi și prietenul nostru Adrian Cosma, alături de care am participat în echipă la câteva concursuri grele – Marathon 7500, Ultra Trail Făgăraș și Carpathia Trail. Cu Csaba de asemenea am fost împreună la Marathon 7500, așa că eu îi cunoșteam pe amândoi foarte bine în regim de concurs.

Organizare
Fiind 3 persoane care urmau sa se descurce pe cont propriu in totalitate, am plecat fiecare cu masina proprie. Csaba si cu mine am mers la Vatra Dornei (punctul final), am lasat masina mea cu bagaje de schimb pentru toti 3, apoi cu masina lui Csaba ne-am indreptat spre pasul Setref (locul de start, hanul Tentea) lasand de asemenea bagaje la cabana Croitor (popasul intermediar din pasul Rotunda unde urma sa innoptam la sfarsitul primei zile). Adi a venit direct la Șetref.
Bagajele au trebuit sa contina cel putin mancare, echipament de schimb, frontala.

Desfășurare eveniment

Trebuie spus că de la început se știa ca vremea va putea crea probleme, motiv pentru care nici n-am fost mai multi la start. Sunt convins ca puteam forma un grup mai mare de alergatori in conditii mai favorabile. Stiu ca de exemplu prietenii din CAR filiala Cluj au amanat o tura pe Țibleș și Creasta Cocoșului din motive de progniza meteo. Pe traseu nu am întâlnit decât foarte puțini turiști, două perechi înainte de Pietrosul Rodnei și două după Gărgălău în prima zi, iar în Suhard a fost pustiu, cu excepția unei perechi de cehi.
Noi ne-am spus ca vom vedea și ne vom adapta. Am fost trei, un număr ideal dpdv al vitezei de deplasare si al sigurantei. In ziua a doua, Adi trebuind sa plece, nu ne-am simtit asa de confortabil trecand prin apropierea numeroaselor stâne din Suhard.

Pozele sunt de pe albumul: Câteva din poze: Poza cu cabana Croitor e din ziua precedenta, de vineri când am dus bagajele de schimb. Sâmbătă seara când am ajuns de pe traseu, în plină ploaie, numai la poze nu ne-am gândit. 🙂

Ziua 1 – munții Rodnei
La ora 5 am plecat din Șetref, toate s-au potrivit, iar până la Pietrosul am fost în grafic, cu o viteză medie aproximativă de 5km/h. Înainte de Puzdrele am întâlnit primii turiști, două perechi care deja își căutau loc de cort. Știam că după ora 15 urmau ploile. Norii veneau și plecau, glumeam spunând că până la urmă se vor întâlni “verișorii” și vor face un chef deasupra noastră.
De pe Puzdrele am schimbat puțin traseul inițial, alegând varianta de la Rodnei Sky Race, cu urcare pe varfurile Laptelui și Galațului.
Pe Gărgălău devenisem mai optimiști, speram să scăpăm neplouați, uscați – cum spunea Csaba. Ne-am salutat cu două perechi de turiști deja echipați cu pelerine de ploaie.
Am tot alergat pe creastă până în zona varfului Coasta Netedă, nu mult până la Ineu, și n-am mai scăpat: a venit un front de ploaie cu grindină dinspre Ineu de a trebuit să coborâm puțin să nu fim fix în calea vântului. Era evident că nu puteam rezista mult timp așa ghemuiți și nemișcați la peste 2000m altitudine, abia apucasem să ne luăm hainele de ploaie mai serioase, dar suprapantalonii nu. Adi, care era puțin în fața noastră, a coborât și el spunând că trebuie să mergem orice ar fi. Am fost de acord, numai să treacă valul de grindină. N-am stat mai mult de 5 minute și apoi, sub ploaie torențială și vânt puternic de față am continuat cu o alergare chinuită spre Ineu. Eram în echilibru termic, era ok.
Am privit partea bună a lucrurilor, dacă înainte Ineul nu se vedea de nori și ceață, acum era o acalmie temporară care ne-a permis să urcăm și chiar să facem poze și să filmăm.
A urmat Ineuțul și apoi o coborâre pe bandă roșie mai tehnică spre șaua Gajei. Evident, un nou front de ploaie ne-a prins și ultimele ore până la cabana Croitor a plouat nonstop, ploaie asezonată cu mici fulgere și tunete.

Am ajuns la destinație puțin înainte de ora 20, rezonabil.

Ziua 2 – munții Suhardului

Ne resimțeam puțin după ziua precedentă, mereu mi s-a părut că e mai ușor să faci un traseu dintr-o dată decât să-l împarți pe două zile. Deja, dacă-ți dai timp să gândești prea mult, ai tendința să alegi soluțiile mai comode. Ne-am lăsat influențați și noi și am amânat cu o oră plecarea, la ora 6. Motivul era evident vremea, plouase și peste noapte. Speranța era că cu cât plouă mai mult când suntem la adăpost, cu atât e mai puțin probabil să ne plouă pe traseu.

Ne-a filmat puțin Adi la start, apoi a plecat să prindă ocazii spre Șetref la mașina lui. Noi am luat-o în sus spre prima stână îmbrăcați cu tot ce aveam la noi. Ne-a însoțit o vreme și un câine mic și negru pripășit la cabana. Aveam să aflu apoi că-i genul maratonist, a mai fost cu turiști și spre Șanț, și spre Vatra Dornei. Cu noi se pare că nu i-a plăcut și s-a întors înainte de a ajunge pe vârful Omului, a și fost scărmănat nițel de câinii de stână. Cine știe, poate și-a adus aminte că pe traseul acesta vor fi multe stâni.
În orice caz, dacă doriți să parcurgeți Suhardul, bețele sunt foarte utile. Din spusele d-lui Croitor, proprietarul cabanei, ciobanii coboară cu oile în 12 septembrie. Am să țin minte această dată. Sunt munți mai molcomi, cu pășuni, cu multe oi și mulți câini, cu stâni parcă înadins puse la răspântii de drumuri și pe traseu. Sunt frumoși, se văd munții mai înalți din jur, merită vizitați și iarna pentru schi de tură.

Am tot alergat prin Suhard pe la o altitudine între 1600m și 1200m. După ora 12 se anunțau și aici ploi și așa a fost. Apucasem să trecem de vărfurile mai înalte, de peste 1900m, ca Omu. Am avut dificultăți și am fost încetiniți de urcarea prin jnepeniș spre vârful Pietrele Roșii. Ne-am și rătăcit puțin și am executat o mică buclă “de întârziere”.

Apoi a venit ploaia, ceața. Noi mergeam spre Oușoru care, deși ar fi trebuit să-l vedem de la mare distanță, nu era nicăieri. La începutul ploii ne-am intersectat cu o pereche de cehi, veneau de la Vatra Dornei și doreau să facă și creasta Rodnei. Simpatici, ne-au întrebat ce hărți folosim, dacă mai sunt turiști. Le-am spus să-și ia apă suficientă de la izvorul unde urmau să ajungă peste 1-2km, că de altele n-am dat și nici n-am fost dornic să conversez cu ciobanii.

Ca și pe Ineu, dacă perseverezi reușești: am urcat pe ploaie pe Oușorul, am schimbat la urcare traseul – l-am abordat pe drumul de țară, iar când am ajuns sus a fost frumos, considerând standardul zilei: nu lătra nimeni, nu ploua. Coborârea în schimb a fost dificilă. Căzuți erau și copacii cu marcajul triunghi albastru.
Când ne-am urcat pe unul pus de-a curmezișul m-a întrebat Csaba: pe unde o fi traseul? Păi, i-am răspuns, care-i capătul cu rădăcina? Probabil a fost o furtună ce a doborât copacii, pur și simplu la un moment dat nici n-am mai căutat cărarea, am coborât pe unde ne-a fost mai ușor… spre ultima stână din drum. Dacă alegeam și ca urcare acest traseu, ca pe trackul inițial, probabil renunțam. Au rămas marcajele de la concursul Oușorul challenge de anul trecut și e evident că mai nimeni nu a mai urcat pe vârf anul acesta.

Am ajuns cu bine la Vatra Dornei pe la ora 15, sub ploaia cea veșnică, dar mai călduță. De data aceasta ne-am încadrat în media de 5km/h, a fost și traseul mai ușor per ansamblu. Am dat apoi turul pe la cabana Croitor și Șetref (e mâncare bună la hanul Țentea) să ne recuperăm lucrurile și seara pe la ora 22 am ajuns acasă.

A meritat efortul celor două zile, am avut noroc că în punctele esențiale vremea ne-a ajutat. Am fost împreună cu Csaba și Adi ca o echipă veche, dezbaterile au fost puține și rapide. Mulțumesc pentru timpul petrecut împreună, n-a fost de data aceasta nici concurs, nici provocare de timp, dar a fost frumos în multe alte feluri.

La munte “cine se scoală de dimineață ajunge departe” e o zicală verificată. Să ne vedem cu bine pe poteci!

Acum câteva update-uri.

Un link la screenshoturi din aplicația Locus de pe android. Sunt screenshoturi făcute pentru traseul inițial.
Adaug traseele parcurse, se pot descărca.

Mar 262020
 

Update 30 iunie – scurtă lecție de Photoshop cu oameni

Update 10 mai – perceived exertion si coronavirusul
Update 15 aprilie – cum ne dăm seama că situația se ameliorează și de urmărit piesa reală “după război mulți viteji se arată”
Update 03 aprilie – o estimare statistică a evoluției răspândirii virusului în România
Update 02 aprilie – a dispărut județul necunoscut, autoritățile devin mai transparente
Update 30 martie – explicații asupra ordonanței 4, mai permisivă
Update 27 martie – linkuri utile, situația globală
Ce am scris în 26 martie – articolul de început – Vin vremuri noi


Update 30 iunie – scurtă lecție de Photoshop cu oameni

Am spus la un moment dat, legat de întreaga situație complexă creată de acest virus “nevăzut” la care noi am reacționat atât de vizibil, că aș putea face o mica lectie de editare video/grafica pe baza comparatiei cu modul cum s-au comportat/”așezat” oamenii în raport cu “pandemia”.

În fața unei asemenea provocări, necunoscutul a scos din oameni instinctele primare de supraviețuire, frica de moarte. N-aș fi crezut că frica aceasta e atât de puternică și la tineri, la care moartea pare asa de indepartata, fiind si mai nonconformisti, plasati de exemplu la asigurările auto la maxim de sume de asigurare, deci cu riscuri mai mari.

Ce e de neașteptat pentru unii, deși au fost restrictii dure, un sondaj IRES a scos la iveala că și acum, în iunie, 4 din 10 persoane consideră virusul periculos și, mai important, 8 din 10 ar accepta măsuri chiar mai restrictive decât în perioada de urgență. Mie mi-e teamă că “dresarea” aceasta va avea urmări pe termen lung.

Să revin la subiect. În programele de editare ca Photoshopul, un aspect foarte important e organizarea pe nivele, pe layere. Această organizare permite revelarea sau ascunderea elementelor grafice, mascarea lor.
Există un creator (editorul) care lucrează cu imaginile, le dispune pe layere, și există un “end user”, un destinatar, care vede doar rezultatul final, adică ce lasă să se vadă creatorul. La oameni este tot așa. Sunt organizați pe straturi sociale, fiecare cu privilegiile și restricțiile lor, cu cunoașterea și ignoranța lor, au și conducători.
Cu cât stratul social este mai sus, mai privilegiat, de la acel nivel în jos poate vedea mai multe, ca din avion. Dar și la ei intervine creatorul care-i poate lasă să vadă filtrat. Baza, imaginea de background care e nivelul cel mai de jos, nu vede mai sus ce se intamplă – sunt oamenii cei mai simpli, să spunem că intră și copiii mici care nici n-au un orizont prea îndepărtat, lumea lor e familia. La noi, în viata reală, cine e Creatorul? Dumnezeu? Oculta mondială? Parlamentul, Președintele, Statul? Trioul care anunța măsurile? Cine a hotărât cum stau layerele, care categorie socială e mai sus? Am văzut cu toții că medicii au urcat câteva nivele, jandarmii, politistii au ramas… de ei e mereu nevoie pentru ținerea situației sub control.
Am văzut de asemenea că biserica a avut derogări de la măsurile generale. Au fost tot felul de exceptii inclusiv la granițe care, dacă virusul chiar era periculos, la acest moment cine știe câți mai existam și în ce condiții.

Toate aceste acțiuni care nu au cum să nu fie intentionate și văzute ca bâlbăieli, au demonstrat că o mare parte din frică nu este justificată.
Ce nu mi-a plăcut la toata societatea noastră și ce a demonstrat sistemul aceste de layere e că la mulți oameni cocoțați prin conjunctură mai sus li s-a vazut, cum se spune, fundul. Fiecare are un preț pe care se vinde, nu?

Ne tot plângeam că votanții PSD, văzut ca răul suprem, s-au cumpărat cu un litru de ulei și un kilogram de făină. Așa, și? Cu cât ați fost cumpărați voi, cei ce tăceti? Da, un litru de ulei e puțin pentru voi, dar pentru acei oameni care fac foamea a fost suficient. Da, pentru “background” e de ajuns uleiul și făina.
La voi cât a fost, câteva prime pe care trebuie să le justificați acum? Mi se pare că alunecați în jos… Și că, în plus, ați fost fiecare în pătrățelul lui, nici măcar nu ați dorit să vă uitați la ce puteați vedea pe layerele de mai jos, ați rămas pe layerul vostru. Păi sunt unii deasupra voastră pe scara socială, fără atâta știință: ei primesc pe șase luni dublul salariului fără restricții și explicații.

Dar stiti care e problema? Că iar se va schimba ordinea layerelor cum vor hotărî “ei”. Dacă vă place așa, asta e. Dar urmele rămân, acum știm cum v-ați comportat și am luat notițe. Din păcate și “ei”. Cârpe, asta suntem, pradă ușoară la orice manipulare. Nu cei câțiva de sus au impus nazismul, stalinismul, extremismul în general, nu puteau singuri. Nu au dispărut fără urmă acei oameni, acele popoare. Noi suntem, urmașii lor, cei ce acceptăm sub promisiunea că nu pățim nimic și suntem protejați, să facem nefăcutele. Asta e, am notat. La fiecare e bine să ceri doar ce vrea să dea, să n-ai dezamăgiri.

Si mai e un amanunt, legat de specialisti. Mereu se replica la cei care isi pun intrebari si cauta raspunsuri, care vor sa inteleaga realitatea – ca nu sunt specialisti, sa lase specialistii sa le arate calea. Fara argumente, doar se pune pumnul in gura de catre oameni care la randul lor nu sunt cu nimic mai destepti, mai pregatiti decat “rebelii”.
Dar cine e specialist cu adevarat? Macar la acest lucru sa ne intelegem, ce trebuie sa cunoasca un specialist? E suficient sa fii doar medic? Doar jurist? Doar matematician? Ce implica sa stii ca sa poti lua decizii corecte la scara nationala, internationala? Layerele medic, jurist, matematician stiu multe, au o baza. Dar specialitatea de epidemiolog implica o contopire a acestor layere, e transdisciplinara.

Spunea o actriță, instinctual, că i se pare că a fost ținta unui experiment. Și că-i e frică de ce urmează. Poate ceva ce nici nu-i capabilă să-și imagineze.

Ce mascăm în continuare? În editoare există butonul “back” sau “step back”. În viața reală…

Top


Update 10 mai – perceived exertion și coronavirusul

Situația reintră la normal … în timp, mai intră în joc și inerția – ieșirea din colivie, dar multe voci spun că nimic nu va mai fi ca înainte. Și așa este. Putea fi mai grav, să spunem că acum a fost doar o simulare.
Iar această simulare nu pot spune că am trecut-o cu rezultat favorabil. Nu doar noi, românii. Nu știu, poate frica excesivă de moarte…

Am acceptat fără crâcnire ordonanțele de urgență. Unde ne sunt revoluționarii? Doar un exemplu: am acceptat cele 2 ore pentru vârstnici. Aruncându-se cu vorbe, s-a testat și dacă acceptăm izolarea lor totală. Măcar aici am comentat, au sacrificat și ei un Cercel și s-a modificat favorabil orarul. Pe scurt – tinerilor, în special celor sub 30 de ani: acum înțelegeți de ce a rezistat comunismul? Nu v-ați opus deloc, nu mai acuzați vârstnicii, adică părinții … altora. Din ce am văzut, tinerii sub 14 ani au suportat cel mai ușor izolarea: oricum stăteau pe mobil sau calculator.

Despre cuantumul amenzilor ce mai e de zis? Dacă eram pe vremea Inchiziției probabil amenda era arderea pe rug. La noi. Nici n-are sens să mă obosesc să dau linkuri. Poate memoria mă înșală, dar ce mai contează. Țin minte că amenda maximă la noi e de 20.000 lei, de vreo 6 ori mai mult ca salariul mediu pe economie. În nicio altă țară nu e așa de mare. În Germania e 0,3 din salariul lor mediu. Grosso modo la noi e de 20 de ori mai mare amenda maximă ca la ei, raportată la salariile medii. Suntem noi de 20 de ori mai “răi” ca ei? Nu! Ai noștri conducători așa cred, nu știu, poate sunt desprinși de realitate. Ce e mai grav e că s-a ajuns la aceste valori ale amenzilor prin mărirea lor prin noi ordonanțe de urgență. Adică aceasta a fost măsura luată. În condițiile în care au lăsat să intre în țară fără control adecvat aproximativ 1 milion de cetățeni. Și au lăsat să iasă “când a trebuit” pentru alții mii de cetățeni.

Părerea mea e că diferența de nivel real de trai, de civilizație, e greșit să se măsoare între salariile medii dintre România și Germania. Mai corect e între acele amenzi, mai corect e 20. Îmi și imaginez că europenii noștri s-au întrebat cum de am strâns atâtea amenzi, în așa valoare. Și apoi s-au gândit: fiecare cu mama lui, nu ne băgăm, la ei așa merge; ai lor nu comentează, noi nu ne-am fi permis așa ceva. Noi, românii, suntem de 20 de ori mai toleranți ca alții. De mămăligă. Dar acel 20 mai arată ceva: acesta e respectul clasei conducătoare față de omul de rând, comparativ cu cel arătat în Germania. Jignitor? Se pare că nu. Poate ar fi cazul să oferim și noi, cei de rând, aceeași lipsă de respect în contrapartidă.
Trebuie spus că la noi, în Cluj, a fost respect reciproc: jandarmii n-au sărit să amendeze pentru nimicuri, iar clujenii nu s-au dat prea mult în stambă. Mă gândesc că fiecare parte a apreciat că măsurile sunt excesive. Bravo celor care au ajutat pe vârstnici, care le-au dus de mâncare, care au avut un rol la funcționarea cantinelor pentru săraci.

În sport e la modă acum să se măsoare efectele unui efort, intensitatea efortului, prin “perceived exertion”, adică cum ai simțit acel efort, cât de tare te-a afectat. Se consideră mai corectă acea estimare decât o diagramă de puls, puls care e supus modificărilor de mediu etc. Așadar, care e perceived exertion al unui român față de un german când primește o amendă? Eu spun că perceived exertion e chiar mai mare de 20, fie și numai din motivul că un nivel de trai mai scăzut înseamnă economii mai mici, dependența de salariu de pe azi pe mâine.

Sunt voci care spun: ce contează amenzile dacă oamenii respectă legile. Pe bune? Sunt legile corecte, suntem într-o lume ideală? Ce contează mai mult, litera sau spiritul legii? Care rezistă mai mult, litera sau spiritul legii?

Ce va urma sigur va fi bine. Pentru că acesta e mersul lucrurilor, nu pentru că ar fi meritul special al cuiva. Apreciez însă pe Trump, cu “nebuniile” lui. Eu nu le consider așa. Mereu am căutat să văd ce e în spatele declarațiilor lui, măcar din motivele că a realizat ceva în viață și a ajuns și președintele celei mai tari țări din lume, cel puțin până acum. Sigur e mai bine informat ca alții. A dovedit atitudine, nu s-a lăsat copleșit, a căutat mereu soluții de ieșire din impas. Cu toate că situația din SUA părea să devină cea mai gravă. A luptat împotriva curentului cu riscul să fie considerat ridicol, să se râdă de el. I s-a rupt, în situații de criză nu imaginea personală e cea mai importantă. Și mai e ceva de spus: în SUA au fost proteste. Că au fost întemeiate sau nu, au fost! Până și la purtarea măștii au comentat. Ei țin la libertate cu orice preț.

Trecând la modul de reflectare în media a evoluției pandemiei, în continuare sunt dezamăgit. E inacceptabilă și cenzura celor care nu sunt de aceeași părere cu majoritatea. Nu așa se combate. A mai ieșit în evidență și Google. Au fost întrebați dacă pot să monitorizeze mișcările de populație, să arate modificările de comportament pe hartă în timpul pandemiei. Implica evident cunoașterea locației populației. Răspunsul a fost ceva de genul: sigur, imediat, numai să apăsăm un buton. Doar o întrebare: e suficient dacă prezentăm situația începând de acum 10 ani? Eu știu că în Israel s-au monitorizat purtătorii de coronavirus, că exista o hartă unde puteai vedea dacă a trecut printr-un loc un purtător cu zile înainte, ca să nu treci pe acolo. Poate e fake news, dar e plauzibil.

Să ne vedem cu bine la alergări, am ceva idei și trasee în minte pentru Sportul pentru amatori.

Citez din Jurnal din anul coronavirusului al lui Mihnea Boștină, virusolog.

4 mai: Date nemțești

Toată lumea este de acord că testele pe care se bazează statisticile actuale surprind doar spuma valului de infecții cu SARS-CoV-2.

Un studiu efectuat timp de zece zile într-o zonă din vestul Germaniei, care a analizat peste 1 000 de persoane, a estimat mortalitatea Covid-19 la 0.37%. Studiul este realizat pe un număr relativ mic de persoane și sunt greu de extrapolat condițiile dintr-un orășel din Germania la întreaga planetă. Cu toate acestea, această cifră este cu mult mai aproape de valoarea reală decît acel 6% (nota: la România se referă procentul) rezultat din statisticile de azi.

Linkul zilei: Un material care detaliază rezultatele studiului menționat.”

Nota mea: în link sunt trecute comparativ și decesele de gripă normală din anii precedenți. Pentru România, ar fi fost 3000 de decese de gripă, față de cei 961 morți de covid de acum. Dar mai bine vă uitați la linkurile propuse.

Top


Update 15 aprilie – cum ne dăm seama ca “pulime” că situația se ameliorează și de urmărit piesa reală “după război mulți viteji se arată”

Mai întâi un remember.

1) De ținut minte: Noua Zeelandă a adoptat o altă politică de tratare a pandemiei. Guvernul s-a consultat cu mediul de afaceri, iar Stephen Tindall, fondatorul celui mai mare lanț de retail din acea țară a spus că e mai bine scurt și tare, nu lung și progresiv. Nu se referea la sex.

Ce am scris pe FB în 9 aprilie.
De ce am pus linkul acesta? Doamna care vorbeste “posibil din pat” e prim ministru în Noua Zeelanda. Serios, pe bune… La început mi s-a părut că are dinții cam lungi, că nu e cine știe ce frumusețe. Nu că ar conta… Dar după ce o asculți devine fotomodel.
Știți pilda aceea cu soția iubită? Toată lumea din jur ți-a spus că e urâtă, să nu te însori cu ea, dar ție ți se părea cea mai frumoasă femeie din lume și ai trăit fericit alături de ea. Din păcate s-a îmbolnăvit și a murit. Când te-ai uitat ultima dată la ea, așa așezată acolo fără suflare, ai exclamat în gând: da, prietenii au avut dreptate! Are gura puțin strâmbă, un ochi mai mare și unul mai mic, știu că șchiopăta… Dar… pentru mine rămâne cea mai frumoasă femeie din lume, mama copiilor mei și știu că am să-i simt lipsa pentru totdeauna. Nu că Ardern ar fi urâtă…

Un articol despre cum s-au luat masurile acolo: https://www.washingtonpost.com/…/6cab3a4a-7822-11ea-a311-ad…
S-au dat rapoarte zilnice la amănunt, s-au închis brusc granitele, nu treptat. De Pasti au 4 zile fara restrictii deosebite. Nu se poate zice ca n-au fost transparenti.
Ministrul sănătății de la ei a fost prins cu MTB-ul și cu familia la plajă. Arden i-a spus în mod public că l-ar fi dat afară dacă acest lucru “nu ar fi perturbat răspunsul la criză”.
La link am ajuns citind ca de obicei “Jurnalul din anul coronavirusului”.
https://savantgarde.ro/jurnal-din-anul-coronavirusului/
Mie mi se pare simpatica abordarea aceasta, să răspunzi la întrebări într-un cadru neoficial, fără fardări, aranjări de păr etc.
Îndemnul la ei a fost “stay in your own bubble”.

2) Un alt caz deosebit a fost al Suediei, care n-a închis cu totul economia și dreptul la mișcare. Momentan neconformarea la tendința țărilor din jur nu a făcut-o să fie exemplu negativ, situația la ei e mult mai bună ca în Italia, Spania, SUA.

3) Ce mai e de ținut minte? Că spre deosebire de atitudinea autorităților din Noua Zeelandă, de cuvântarea fără urmă de amenințare a Angelei Merkel (10 martie) – care a dovedit astfel că e un mare politician, ai noștri au avut cuvântări nelalocul lor cu privire de exemplu la “dezertarea” unor medici, spunând că “ne gândim” să nu-i mai lăsăm să practice medicina. Un link despre discursul lui Orban, că sunt mai multe, iar în contrast mai jos e discursul lui Merkel, am preferat originalul în germană, subtitrat, că limba germană e foarte frumoasă.

 4) Să mai și râdem.
Asta e a doua stire funny de la Digi dupa cea cu insula (localitatea) fara coronavirus din inima Lombardiei. Deci explicatia acum ca in vestul Europei cetatenii sunt mai sensibili la virus e ca la noi a fost comunism. Cred ca de la salam cu soia si nechezol ni se trage imunitatea. Ca batranii nostri au trait in comunism.

No, am trait s-o vad si pe asta. M.A.I. sa imparteasca Lumina! Ironia sortii…

Ei, da, cum poate un om obișnuit să “ghicească” când urmează relaxarea? Simplu, să urmărească modificările de comportament ale personajelor principale din media, dar și a cadrelor medicale și nu numai. De exemplu dacă un politician începe să combată puternic că dorește relaxare economică, că dorește binele lumii și în special al bătrânilor, să poată să-și facă cumpărăturile nu numai între 11 și 13… Da, ați ghicit, deja au apărut pe scenă să zicem astfel de … vizionari. Deși detest acest mod de manifestare, mă bucur pentru că e un semn bun, că mergem spre bine. Cum sunt optimist de felul meu și cum nu cred că viziunile lor merg mai departe de una sau două săptămâni, că nu-și permit să-și riște imaginea ci vor s-o îmbunătățească, mă aștept în consecință să înceapă ordonanțele de relaxare maxim până la 1 Mai muncitoresc. Ce spune președintele țării nu iau în calcul, nu știu de ce, e instinctiv – fără supărare.

Am mari așteptări de la piesa “După război mulți viteji se arată”. Sunt convins că nu voi fi dezamăgit.

Ce mai e de spus la finalul acestui update? Că noi toți putem spune că suntem subiecții unui experiment, gen Milgram experiment. S-au făcut o mulțime de filme pe această temă, eu l-am văzut pe acesta, cu testul de memorie și pedepsele cu șocuri electrice. Cu această pandemie s-a făcut practic o radiografie a societății de acum, la nivel global. Cum pe noi ne interesează mai întâi ai noștri, va fi de reținut cum s-au comportat diversele pături ale societății la această criză, mai ales cele care au căpătat brusc puteri mai mari sau însemnătate mai mare. Nu doar gradul de supunere al populației de rând contează. Asa, mai practic și mai simplu… Cum mai stați cu prieteniile? Mici schimbări esențiale? Mă bucur că nu…

Top

Update 3 aprilie:


Estimare evoluție pandemie în România, neoficial.
Epidemic calculator cu setările lui Bogdan Micu: ziua 0 în 8 martie, cu 2000 bolnavi intrați în țară atunci. Se consideră ca 2 din 3 români respectă cât de cât corect regulile.
Ca observație, populația României la ora actuală conform worldometer este 19,27 milioane nu 20,175 cât a pus el, iar acum la granițe e plin de români care intră în țară.

Rezultă următoarele:
încheiere pandemie în 1 iulie
în 8 aprilie 5000 cazuri (de fapt spitalizări, că infectați și în perioadă de incubație sunt zeci de mii)
între 17-25 aprilie 8600 spitalizări – maximul de cazuri din spitale (sunt așadar mai multe vârfuri ale pandemiei, din mai multe puncte de vedere)
între 25-30 aprilie se ajunge la 1000 decese
la final vor fi pe la 2650 decese.

Urâtă e statistica asta, și încă e considerat un scenariu mai optimist, mai bun ca în Italia și Spania, că s-au luat măsurile mai repede. Nu-i de mirare că alegerile locale nu se mai țin nici în 28 iunie, tocmai s-a anunțat.
Dintr-un astfel de grafic ne putem pune întrebarea dacă a raportat și raportează corect China, fapt de care este si acuzată. Pare că începutul a fost mai devreme și decât noiembrie anul trecut.
Și e clar că și “kurzarbeit“, adică munca cu program redus, trebuie nu numai luată în calcul, ci și aplicată. Germanii au folosit-o la criza economică din 2008. Bine că nu i-au spus blitzkrieg – amintire din razboiul al doilea mondial.
O altă idee citită și mi se pare ok – perioade de relaxare intercalate cu #statiacasa, pentru a se putea controla rata îmbolnăvirilor. Doar cu #statiacasa nu mai merge.

A apărut cu întârziere și statistica deceselor din săptămâna 12 din Italia. E way away peste limitele considerate normale pentru zona nordică.

Încă un epidemiolog care recomandă aerul curat și exercițiile fizice. Spune că nu trebuie să ne concentrăm pe boală, ci pe sănătatea noastră. Avem astfel mai mari șanse să facem forme ușoare. Decât mimoză de apartament să nu te lovească trenul…


Top


Update 02 aprilie
În sfârșit a dispărut județul necunoscut
din statisticile pe țară, lucrurile devin mai transparente (sper să nu fie optimism “fake”). În mod normal aceasta înseamnă că situația e spre bine și viața va reveni la normal … mai repede. Nici nu prea e altceva de făcut, că lumea obișnuită nu are rezerve și nu poate trăi cu interdicții să muncească.
Revin la linkurile date mai înainte.
https://covid19.geo-spatial.org/dashboard/main?map=cazuri_confirmate– pe România
E amuzantă legătura dintre senzorii seismici și activitatea oamenilor (și de plâns…). De citit în continuare jurnalul de mai jos, despre “liniștea” de pe Pământ, din 2 aprilie.
https://savantgarde.ro/jurnal-din-anul-coronavirusului/
Transparența parcă se simte și în rezumatul prezentat pentru azi, 2 aprilie.
https://stirioficiale.ro/informatii/buletin-de-presa-2-aprilie-2020-ora-13-00
Despre șomaj tehnic, refuz de detașare/delegare a personalului medical puteți afla opinii ale juriștilor de exemplu pe
http://www.chirita-law.com/stiri/
Că trebuie să privim totul cu o reticență ne arată faptul că în statisticile din Italia încă n-au apărut buletinele săptămânale cu decesele după săptămâna 11 din acest an. Reamintesc că în săptămâna 11 a apărut evident faptul că numărul de decese a depășit limitele obișnuite pentru acea perioadă, însemnând mai mult ca sigur că pot fi atribuite unui factor nou – virusul actual. Când vor apărea? Se pare că atunci când situația revine la normal. Probabil vor exista săptămâni lipsă, vor sări peste aceste săptămâni care nu le convin. Odată și odată tot le vor pune, că doar certificatele de deces nu pot fi ascunse, dar e mai important să reintre viața în normal și acolo.
http://www.salute.gov.it/portale/caldo/dettaglioContenutiCaldo.jsp?lingua=italiano&id=4547&area=emergenzaCaldo&menu=vuoto (selectați “Archivio report” să vedeți rapoartele grafice săptămânale).

Bella ciao!

Top


Update 30 martie – linkuri:
Valabile cele dinainte. Ordonanta 4 are câteva modificări în bine, unele clarificări. Găsiți ordonanța la linkul cu informațiile oficiale din 27 martie.

Ce implică ordonanța 4 descrie pe scurt Radu Mititean:

Mai jos, cum vede o specialistă în sănătate globală rezolvarea pe termen lung la epidemii, ea e la nivel 7-8 după cum se declară, într-o scală de la 1 la 10, unde 1 sunt habarniștii și 10 e OMS. Nu interpretez. Sfatul ei principal este să ne spălăm pe mâini mai des ca de obicei.

Care măști mi se par utile de exemplu pentru vânzători, mai degrabă decât cele obișnuite care, vorba celei de mai sus, nu sunt bune pentru omul sănătos ce circulă pe stradă: viziere gen protecție motocositoare.

Și despre ce fac Rupicaprele ca să-și mențină starea de fitness și, la urma urmei, de echilibru în lumea aceasta parcă tot mai nebună.

Top


Update 27 martie – linkuri utile:

https://maladiecoronavirus.fr/

Un jurnal zilnic despre COVID-19, ținut de un virusolog: Jurnal din anul coronavirusului.
Ultimele informații oficiale, formulare
Informații juridice – Chiriță și asociații
Un film … SF? Contagion (2011).
Situația globală – platforma Arcgis
Situația pe județe în România, unde a apărut un nou județ “Necunoscut”

Top

*****************************************

Vin vremuri noi

La jumătate de secol de existență pot spune, ca și noi toți de altfel, “am trăit s-o văd și pe asta”.

Acum, după ordonanța militară 3, după ce se ia măsura să ajungă armata pe străzi, armată care este bine privită și e considerată alături de populație, e clar că evoluția virusului e îngrijorătoare. Conform multor scenarii, curând există pericolul depășirii capacității de îngrijire a bolnavilor.

Ce trebuie înțeles este că nu mai suntem pe vremea “crede și nu cerceta”, populația – noi, oamenii de rând – trebuie să fim cooptați, să fim informați, pentru ca împreună să trecem acest hop al evoluției. Sigur ne vom adapta. Nu este de ajuns ca 3 crai de la Răsărit să ne vestească urgia, oamenii mereu au priceput când este ceva “mai aproape de piele”, când le explică cineva de-al lor. Forța nu este o soluție, și nici intimidarea. Am văzut în poze la Chișinău cum armata defila cu echipament ca de război, sper ca aici armata să nu-mi aducă aminte de Revoluție.

Nu-mi plac viziunile în alb și negru, nu mi-aș dori să văd printre oamenii autorităților “executanții perfecți”, cei care aplică la sânge legile perfectibile folosind doar mușchii și funcția lor fără să gândească. Dacă nu erau în trecut astfel de oameni sigur nu erau morți la Revoluție și nici nu puteau exista lagărele germane și gulagul rusesc în cel de-al doilea război mondial.

Eu la Cluj văd că lumea respectă regulile. Sigur, e ceea ce văd eu. Pentru ca toți să fim cât mai conștienți, să facem ca această gripă să nu ne suprasolicite sistemele, nu este suficient un #staiacasa fără explicații. Sunt de aceeași părere cu oameni mult mai în temă ca mine, care reușesc să exprime în cuvinte ceea ce eu doar am intuit că nu e în regulă, că situațiile pe județe, orașe, chiar dacă comunicate o dată pe zi, sunt mai stimulante să se respecte noile reguli decât situațiile pe țară. Altfel se poate obține fix contrariul, cel puțin mie mi se pare că toate cazurile sunt în alte părți, că “ai mei” din apropiere sunt cuminți.

Aș dori să aud opinii, sfaturi, ale medicilor din Cluj pe baza situației reale de aici, la fel aș dori să văd, să aud ce spun autoritățile locale. Dar cuvinte vorbite la subiect, nu generalități.

Pentru că în timpul meu liber mergeam des la concursuri, în ultima vreme mai mult de alergare, normal că imediat mi-a venit ideea unei “competiții” între județe la cazuri de infectare cu acest coronavirus. Totul constructiv, să ne ajutăm între noi. Premiul final pentru toți e limitarea răspândirii bruște a virusului. Să vedem că începe să scadă numărul de cazuri, să avem feedback că aici, în orașul nostru, se văd efectele sacrificiilor noastre și suntem pe drumul cel bun, suntem împreună și putem persevera. Dacă în altă parte au metode mai bune, să le luăm exemplul.

Eu am trecut pe Zwift cu alergări virtuale și probabil mai multe antrenamente de cycling indoor. Trebuie să-mi schimb obiceiurile, chiar dacă oricum alergam mai tot timpul singur prin pădure. Evident, nu spun că n-o să mai calc pe alături … niciodată, dar “faceți ce zice popa, nu ce face el”. Întrerup alergările săptămânale de grup de joi seara de la ora 19 prin Făget din cadrul “Sportului pentru amatori“, gândite și ca antrenament pentru Maratonul Apuseni de la sfârșit de mai sub denumirea “Ia-ți doza de alergare“. Mi-a făcut plăcere, chiar dacă n-am putut vorbi în timpul lor pentru că era noapte, frig și uneori zăpadă. Dar am compensat prin modificarea traseelor, în fiecare săptămână a fost altul.

Mă bucur că a rămas încă posibilitatea zilnică a “activității fizice individuale”. Dacă nu sărim peste cal, abuzând de ea, sper ca autoritățile să o lase în listă. Ne ajută să ne aerisim, așa cum o fac și cei cu animale de companie.

Să ne respectăm bătrânii, m-am săturat să-i văd ponegriți ca și cum ar fi la marginea societății. E mersul firesc al vieții, vom ajunge și noi acolo în cea mai mare parte, măcar din acest motiv să fim mai înțelegători. Sigur nu vom fi mai deștepți ca ei când vom atinge vârsta lor și nu vom fi mai buni ca acum. Nu bătrânii de rând cu pensiile lor au fost problema înainte, ci cei cu pensii nesimțite. De altfel orice abuz, exces, are şi o doză de nesimțire. Pe bune, de unde acuzaţia că ei care sunt mulţi votează cu nu ştiu cine? Eu văd că în partide se schimbă generaţiile, sunt şi alte generaţii de bătrâni. Cine de fapt sunt închistaţi în prejudecăţi? Acum, că și virusul a pus tunurile pe ei, mai tragem și noi. Să nu uităm că majoritatea sunt bolnavi, mulți singuri, și știm fiecare dintre noi cât de amabili și săritori suntem când nu ne simțim bine. Mă bucur că au măcar două ore pe zi posibilitatea să iasă din casă și unii pot și-n restul timpului.

E important să rămânem cu moralul ridicat, să mai și zâmbim și să glumim. În acest ton am făcut clipul de mai jos. Nu este o idee originală, mi-a venit brusc dorința să-l fac ca o “provocare” și e pe grabă editat. Evident, ca să-l realizez a trebuit să improvizez, să caut program de editare video pe mobil, apoi am văzut că pot insera și muzică… Cam jumătate de oră mi-a luat cu totul, iar dintr-o înregistrare de 10 minute am tăiat cam 20 de secunde, să nu vă plictisiți.

Mai alăturez două clipuri, poate le știți. Dar eu vreau să rămână mărturie peste ani.

Mai întâi un clip cu Ion al nostru, pus în fața unei alegeri. Bine, poate îl voi întreba și eu ceva mai încolo, sigur îmi va răspunde că varianta B e cea dorită.

Apoi, un clip hazliu, simulând isteria, al unei femei israeliene, pusă în situația să stea acasă cu cei patru copii care, fiecare, are teleșcoală. Trecând peste situațiile în care este pusă să învețe partituri pentru clarinet, fracții la matematică, concluzionează: numai așa își pot da seama copiii ce puțin cunoaștem noi, adulții, din ce învață ei obligatoriu.
Aș putea spune și eu: numai așa ne putem da seama cum funcționează acum sistemele de sănătate, poliție, armată, finanțe… Numai așa putem vedea solidaritatea, nu numai între oamenii de rând, dar și a sistemelor, băncilor, firmelor, oamenilor cu bani și influență. E bine că se gândesc la amânări de rate, la salarii pentru oamenii în șomaj tehnic, nimeni nu dorește anarhie. Poate va trebui să se dea și mâncare, alimente de bază gratis. Dacă în războiul al doilea mondial unele uzine din bazinul Ruhr au trecut la fabricarea de armament, acum aud că sunt firme din industria auto care fac aparate de ventilație pentru sănătate. Cum spunea cineva, și această situație poate fi o oportunitate, nu e musai colaps, și nu la șmecherii mă gândesc.

Poate acum e momentul și pentru învățământ să primescă un reset. Ce este cu adevărat important să învețe copiii pentru viață? Ce este cu adevărat de bază? Ce se predă acum la Teleșcoala de pe TVR2, ce predau profesorii online la clasele de elevi?

Și închei cu emisiunile de șah realizate de MF Alin Toma Andreica și de mine, pe sistem Teleșcoală la distanță.


Să fim constructivi, optimiști, uniți și înțelegători. Dar și disciplinați. Spun din nou despre Croația. Este o țară care a fost în parte și sub romani, este în vecinătatea Italiei, “țară de pirați” cum îmi place mie să spun, vin acolo la concursuri italieni la grămadă de parcă ar fi țara lor, locuiesc acolo mulți cu rude în Italia etc. Știți ce mail am primit de la organizatorii de la Istria 100 Mile? Primul, nu cel cu amânarea. Mi-au scris că ministerul sănătății le-a spus că totul este sub control, că sistemul lor de sănătate este bine pus la punct. Eu știu că este așa, am fost prin spitalele lor și nu ca să primesc paracetamol. Și au atașat comunicatul oficial. Mă uit fix acum, la peste o lună de atunci, la Croația și România. “For the record”, ei atunci începeau să aibă cazuri, noi nu aveam.
Așadar, 26 martie 2020, sursa Arcgis: Croația 481 confirmați, 1 mort, 22 recuperați, activi 458; Romania 906 confirmați, 17 morți, 86 recuperați, 803 activi. Populația Croației este de 4,1 milioane locuitori, a României de 19,27 milioane locuitori. Așa este, sunt mai puțini ca noi ca populație, dar ar fi putut fi în situația Italiei. Și noi suntem … binișor. Deci se poate!

Este o experiență care ne poate ridica cu cel puțin o treaptă în evoluția noastră ca umanitate.
Sănătate, să trecem acest hop cu bine și să ne revedem curând relaxați și dornici de noi aventuri!

Top