vezentan

Mures 24h la a treia participare

 Alergare, Mures 24h, platoul Cornesti, Targu-Mures  Comments Off on Mures 24h la a treia participare
Aug 152022
 

Din nou la competiţia Mureş 24h – 30 iulie 2022, cu dorinţa de a îndrepta micile greşeli de anul trecut şi conştient că atunci eram mai pregătit fizic. Când te gândeşti la participarea la competiţie mai întâi trebuie să ţii cont de context, de cum se încadrează în programul tău, de pregătirea ta şi apoi să-ţi stabileşti o ştachetă umană, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
La mine contextul a ţinut cont că urmează Propark Adventure care e concurs pe echipe şi ca urmare nu eram singur, trebuia să nu forţez să ajung la accidentare, să fac pe cât posibil efortul minim necesar ca să-mi îndeplinesc obiectivul. Tot de ce urmează a ţinut alegerea Mureş 24h şi în acest an, în dauna altor concursuri care ar fi fost provocare mai ales nouă pentru mine, ca Bucovina UltraRocks, cu multe necunoscute. Adică am ales o cursă controlabilă, unde la nevoie mă puteam opri oriunde în siguranţă, în locul uneia care era la mare distanţă de casă şi care implica alergare pe munte, altitudini mari, vreme imprevizibilă, obligativitatea parcurgerii traseului pentru că eu nu abandonez ci aleg ritm mai scăzut din vreme. În plus, eram alături de soţie mai multă vreme, nu doar la start şi apoi după două zile, mă putea încuraja, ajuta, putea simţi atmosfera de concurs mai bine, să ia contact cu alergătorii, organizatorii.
Pe partea de optimizare pot enumera câteva aspecte: am putut să-mi iau concediu, modul de dispunere a punctului propriu de alimentare lângă traseu, încălţăminte mai puţin de ultra, cât potrivită şi pentru noroiul posibil, setarea ceasului gps în mod specific.

Mi-am stabilit şi obiectivul, podiumul, şi ţinând cont de concurenţă, speranţa că voi putea obţine mai mult decât locul 3 la individual cum a fost anul trecut. Nu eram însă dispus să fac ture rapide, am lăsat corpul să-mi dicteze ritmul, ştiind că treptat turele vor fi mai lente, doar că am făcut în aşa fel încât să fiu avertizat când depăşesc 1h30min pe tura de aproximativ 11km cu ceva peste 200m diferenţă de nivel.
Pentru că e posibil ca printre cei care citesc să fie şi din cei care nu ştiu în ce constă cursa Mureş 24h, e vorba de alergare pe traseu de deal în zona platoului Corneşti de lângă Târgu-Mureş, pe lângă grădina zoologică. Se parcurg în 24h câte ture integrale se poate, iar câştigătorul este cine face mai multe ture, iar la acelaşi număr de ture – cine le-a făcut în timp mai scurt.

Ca şi la concursul de MTB Movilele Blăjelului, am vrut să mă duc în recunoaştere traseu cu o săptămână înainte (anul trecut am fost) dar n-am reuşit. Tehnologia însă poate suplini multe. Am studiat timpii pe tură de atunci, mi-am stabilit intervalul de timp unde era bine să ajung să mă încadrez după parcurgerea primelor ture care nu intrau în calcul şi care depindeau mai mult de forma de moment – între 1h20min şi 1h30min, deci aveam nişte simulări de câte ture apuc să fac. Dacă cei cu care concuram erau mai rapizi nu aveam de gând să forţez, asta e – stilul muncitor versus talent, tinereţe etc.
Totuşi vineri, ziua precedentă competiţiei, am parcurs o dată traseul, să nu fie modificări. Am dezactivat de pe ceas alertele la 1km parcurs, să nu mă deranjeze, şi deja ştiam de acasă câteva puncte de pe traseu unde aveam de gând să pun lap-uri manual, inclusiv la trecerea la finish. Primul punct de lap manual era dupa coborârea mai abruptă pe la km1,7, al doilea după un şanţ cu jos-sus de pe la km3, al treilea la ieşirea din pădure cu intrarea în urcare, unde intram şi în soare – km4, al patrulea nu la PA ci la vreo 100m când se termina de fapt acea urcare – km5, al cincilea la despărţirea de trasee MTB şi run dinainte de zoo pe la km8,5 şi al şaselea la finish, dar după ce treceam de punctul meu de alimentare – nu doream să mă fur singur şi intenţia era să fie timpul de tură similar cu cel oficial. Amănunţit, nu? Detalii care în sine mai mult ca sigur nu ajută pe cei care citesc, dar arată la ce nivel pregătesc o cursă. Ştiam aproximativ şi cam ce timp va trebui să aibă lap-urile respective, anticipam că uneori voi uita să apăs butonul de lap, dar acest lucru intra în dificultăţile de concurs. Mai important era că această metodă urma să mă ţină în priză, în modul concurs, să nu “adorm” cum se mai întâmplă la cursele lungi.

Până la urmă metoda cu lap-urile manuale m-a ajutat mult pentru că a fost dificil să aflu cum stă concurenţa, chiar şi locul meu în clasament, un lucru la care nu mă aşteptam. Aşa că mi-am văzut de ritmul de alergare, dar la un moment dat am simţit nevoia să tot întreb concurenţii pe care-i ajungeam sau care mă ajungeam dacă au idee de cum stau şi câte ture au la activ. Venea seara şi după mai bine de zece ore de cursă mi-am dat seama că nu ştiu nimic precis despre ceilalţi şi, în consecinţă, dacă e nevoie de ajustări la ritm. Era tot mai greu, aveam nevoie de motivaţie suplimentară dacă trebuia să alerg mai repede şi acest lucru nu era bine să-l fac brusc, urmând să se vadă efectul abia peste două – trei ture. Ghidarea după ritmul unor concurenţi pe care-i cunoşteam ca Adrian Costea, Nenu Mariana sau a celor de pe podium din acel moment nu am putut-o avea. După primul tur am fost pe locul 14, apoi pe 8 şi după ce Adrian Costea s-a decis să renunţe (poate tot că şi el urma să participe la Propark) am ajuns pe locul 5 multă vreme. Nu eram sigur însă de nimic.

Descrierea anterioară a cursei de pe facebook a fost ca o poveste, dar în spatele ei stau cele scrise mai sus, cele simţite când mi-am dat seama că am reale şanse la locul întâi după ce cumva mă resemnasem la ce viteză aveau tură de tură unii şi fusesem outlapp-at. Nu mă aşteptam să fie căderi atât de mari şi bruşte la cei din faţa mea, eram mai obişnuit cu genul de concurenţă de anul trecut, cu genul de ultramaratonist al lui Adrian Costea  la care îţi dai seama că are resurse şi nu se merită să îţi schimbi ritmul pentru glorie de moment. Anul acesta în două ture, 11 şi 12, s-a definitivat tot, tura 13 a fost de confirmare, iar tura 16 n-am mai făcut-o deşi aveam timp 1h50min pentru că obiectiv vorbind nu mai era nevoie, 16 ture am făcut anul trecut cu un timp clar mai bun şi urma Propark.

Ca să rezum o cursă de ultra, inclusiv Mureş 24h, cu referire la un principiu de viaţă: ai multe provocări, necunoscute, reuşite fără mare efort şi nereuşite când te-ai străduit cel mai mult, vrei mereu să ştii şi să înţelegi tot, dar devii înţelept când realizezi că nu vei avea cunoaşterea absolută şi nici nu vei putea controla tot şi singurul lucru ce-l poţi face e să fii în continuă mişcare pentru a deveni mai bun. Prin mişcare nu se înţelege doar cea fizică.

Ce am scris pe facebook imediat după concurs:
Mures 24h, o competitie la care am revenit pentru a treia oara – precedentele ediţii. Prima data am fost cu echipa Clubul Sporturilor Montane Rupicapra la stafeta – loc 1, apoi anul trecut la individual loc 3, iar acum un loc 1 tot la individual.

A fost o atmosfera vesela ca de obicei, multa lume cunoscuta, una din oportunitatile – punte in care se intalnesc alergatorii cu MTB-istii.
Ploaia n-a putut lipsi, dar de data aceasta a fost de durata si pana la urma traseul nu s-a mai zvantat si toata lumea a incetinit ritmul, cele mai mari probleme avandu-le, fireste, cei cu biciclete.
Pe mine vremea m-a avantajat, alaturi si de faptul ca s-a fortat ritmul la inceput. Baiatul de pe locul 2 de exemplu prin tura 6 ma depasise deja cu o tura. Nu mergeam nici eu stralucit, anul acesta n-am fost asa de pregatit ca altadata.
Sunt multe de povestit, mai imi vin in minte flash-uri, dar am sa scriu mai multe peste o saptamana, dupa Propark Adventure.
Pe scurt, in turul 11 l-am ajuns din urma pe Tudor Sirbu care era pe locul 1, habar n-aveam ca sunt in tura cu el si nu l-am recunoscut – avea foita de ploaie pe el, bete de trail si … mergea. Cum nu stiam sigur nimic referitor la clasament, eu imi luam informatiile din cursa de la concurenti. Venind din spate il auzeam cum vorbeste la telefon ca de acum incolo va umbla. Asa ca, spre ghinionul meu, l-am intrebat ce tura e, daca stie locul, si la intrebarea lui fireasca reciproca am spus ca tot turul 11 si sunt probabil pe locul 3. M-a intrebat daca sunt numarul 25 (ca noi mai mult asa ne stiam din clasamentul afisat, dupa numere, iar numarul 25 avea o problema de afisare in clasament), am spus ca nu, ca sunt numarul 20. A incheiat repede convorbirea telefonica, mi-a spus ca acum e locul 2, adica eu sunt pe 1 si a tasnit, a lasat balta mersul. Cum n-aveam nicio sansa sa ma tin de el, dupa scurt timp am simtit nevoia unei pauze scurte si m-am oprit, dar era si un fel de forma de protest.
Complicata poveste, nu? 1 minut sau 2 de vorbe, generand o gramada de ganduri. Ce mult conteaza informatia, daca treceam linistit pe langa el castigam 10min in acea tura fara stres. Asa am ajuns dupa cateva minute, dar eram motivat si in turul 12 am reusit sa trec in fata, eu putand sa alerg bine la vale.
Pana la urma am incheiat doar 15 ture, aveam 1h50min pentru turul 16 dar n-a mai fost nevoie. Anul trecut cu 16 ture abia am fost pe locul 3, dar ploaia ne-a afectat mai putina vreme, suficient insa sa facem timpi lungi, sa ne oboseasca si sa nu reusesc turul 17.
Multe multumiri organizatorilor, apreciez foarte mult efortul voluntarilor, multi fiind tineri, care au stat toata noaptea alaturi de noi, concurentii. Au inceput sa apara pozele (faine cum m-am obisnuit), va fi si clasamentul.
Ca si mine, tot locul 1 au ocupat dar la MTB Bako Annamaria si Bagonya Oszkar , au avut si ei efort intens. Felicitari, sper sa ne recuperam cu bine pana la Propark Adventure.

Multumesc pentru cuvintele de incurajare de pe traseu, felicitari concurentilor pentru efortul lor, a fost greu dar e un eveniment deosebit.
Aug 142022
 

A venit rândul să fac ordine în trecutul apropiat la evenimentele la care am participat.
Printre promisiunile de care mă ţin faţă de mine sunt şi de a participa la evenimente cât mai diverse, să nu mă limitez la sportul principal din aceşti ultimi ani – alergarea montană şi, dacă prin natura curselor la care particip am nevoie de o perioadă de recuperare mai lungă, să aleg şi ture unde pot alege cât de tare trag, nefiind chiar concurs.

Prin urmare înainte de evenimentele grele pe care le programasem şi care, ca şi anul trecut, au fost la interval de o săptămână – Mureş 24h (încă n-am apucat să scriu) 30 iulie şi Propark Adventure 5-7 august am ales să particip la Tura Memorială de MTB Vasvari Pal (16 iulie) şi la maratonul de MTB Movilele Blăjelului (24 iulie).
După cele opt zile de alergare pe Via Transilvanica din cadrul concursului Transylvania Legends de la mijlocul lunii mai am revenit aproximativ la nivelul normal de efort, am fost voluntar ca închizător pe prima jumătate din traseul de ultra de la Maraton Apuseni, am mai explorat cu MTB-ul pe la Muntele Mare şi Muntele Băişorii.

În fapt, tot ce a urmat după Transylvania Legends, un concurs mai aparte şi ieşit din standardele concursurilor clasice, a fost pentru ţintele Mureş 24h, pregătirea de MTB pentru un alt concurs unic în România – Propark Adventure şi pentru a ajuta la stabilirea definitivă a traseelor pentru acest an de la concursul MTB Odyssey din Muntele Băişorii.

1. Tura Memorială de MTB Vasvari Pal 16 iulie

Cele câteva cuvinte scrise pe facebook la timpul potrivit sunt mai jos. Subliniez că am fost extrem de bucuros că alături de mine a venit şi fiul meu, Tudor, cu greu reuşim să ne facem un program împreună. Dacă e să fac legătura acum cu subiectul de turism de la Propark Adventure, pot spune că această tură este una potrivită pentru a atinge multe locuri pitoreşti, unde poţi face multe activităţi, de la ski, înot, la downhill, drumeţie. Sunt multe concursuri în zona Munţii Gilăului din toate ramurile ca triatlon, caiac şi chiar ultratrail. Similar Făgăraş Fest, aici finish-ul a fost la Festivalul Ţinutul Călatei de la Huedin.
Intenţionat am ales să fac tura cu MTB-ul meu cu care voi participa la Propark Adventure.

Ce am scris pe facebook:
Memorial Vasvari Pal, o tura de bike (şosea) cu ruta Cluj – lac Floresti – Gilau – valea Somesului Rece – drumul Generalului – Marisel – lacul Belis – Sancraiu – Huedin.

Anul acesta tura nu a putut trece pe valea Somesului Cald, adica pe la Tarnita spre Marisel, sunt probleme cu un pod. Finishul nu a fost la Izvorul Crisului ci la Huedin unde are loc Festivalul Tara Calatei.
A fost asadar o tura mai deosebita, cu atat mai frumoasa, cu multi prieteni si cunoscuti. Am fost impreuna cu Tudor al meu, asa ca ne-am impartit bicicletele, el cu cursiera si eu cu MTB-ul.
Pe principiul – cand simti ca esti obosit mai bine mergi acasa – n-am stat prea mult in zona festivalului unde lumea abia incepea sa se stranga si am luat-o spre casa pe drumul cel mai direct. – pun doar link

 

 

 

 

 

 

2. Maratonul de MTB Movilele Blăjelului 24 iulie

Deja Mureş 24h e aproape, timp pentru antrenament de MTB pentru Propark Adventure nu mai este, trebuie să particip şi la un concurs, să văd cum mă mai simt în astfel de regim.
Dar aveam şi alte motive pentru a alege Movilele Blăjelului. Unul dintre ele, să văd cum e marcat, stilul, dacă a apărut ceva nou la concursurile în special mai lungi de MTB. Am participat la tura lungă nu pentru că sunt într-o formă de vis, ci şi pentru că ritmul e mai lent şi am timp să mă uit în jur. Eram niţel cam stresat la start, mă gândeam că poate nu mă încadrez în timpul intermediar de 4h, mai puţin de cel de 6h la final. M-au liniştit prietenii.
Dar motivele nu se mai termină: bănuiam că la Propark Adventure, cu startul din Avrig la poalele Munţilor Făgăraş, proba de trailrun va fi pe munte, dar eram convins că partea de bike va fi mai puţin tehnică şi va fi prin Colinele Transilvaniei. La marginea Colinelor este şi zona Bazna şi Mediaş unde este acest concurs. Movilele de la Blăjel în fapt sunt nişte dealuri care arată după cum le spune numele. Tipul de teren este la fel. Am cumpărat până şi harta cu zona, nu se poate spune că n-am acordat atenţie pregătirii pentru Propark. Doar că de data aceasta a fost acolo locul 5.

Ce-i drept, am ajuns aproape ultimul. Asta deşi parcursesem porţiuni din traseu într-o recunoaştere cu Tudor al meu cu o săptămână înainte. Cum se spune, ajută să ştii, dar mai trebuie să şi poţi.
Am fost cu întreaga familie, la concurs au participat şi fiica mea Andreea, dar şi sora mea Simona. Şi am rămas în concediu la câţiva paşi, la Bazna.Ce am scris pe facebook:

Zile de concediu, sa fac si eu altceva decat alergare. Si am ales Maraton XCM / XCO Movilele Blajelului , proba de maraton 62km.
O parte din pozele de mai jos sunt de la Bazna, nu departe de Blajel si Paucea, unde s-a tinut concursul.
Movilele de la … Paucea, o arie protejata, le-am vazut mai bine inainte cu cateva zile cand am fost la o scurta recunoastere de traseu cu fiul meu. A fost cum ma asteptam, traseu sinuos, tot sus-jos, specific zonei Medias, frumos si care iti mentine atentia mereu treaza.
La concurs am fost impreuna si cu fiica-mea, ea la proba scurta de 14km, asa ca a cam trebuit sa sharuiesc din echipament. Ea dorea sa marcheze intrarea intr-o vacanta binemeritata dupa examenele de la bacalaureat si admitere facultate.
Asadar, eu am ramas cu 29’erul ca altfel mi-ar fi fost prea greu sa am un ritm multumitor, dar cu papuci mai greu de folosit daca aveam nevoie de push-bike.
Daca e sa ma uit la rezultat, locul 43 din 44, putand sa fiu si ultimul, nu a fost o cursa buna. Daca spun locul 6 la categorie parca e mai bine, in stil politicianist. Important e timpul de 4h4min care pentru mine e foarte bine.
Nu m-a deranjat prea tare caldura, am avut si camel-bag si am oprit o singura data la un PA, la ultimul, pentru un pahar cu cola, doar de fite, bucuros ca am sa inchei cu bine.
Felicitari pentru organizare, bravo voluntarilor care au rezistat in caldurile acelea si pot spune ca au fost multi, era nevoie si au fost prezenti pe intregul traseu.
Multumesc pentru poze!
Si felicitari concurentilor, au fost foarte buni! Mi-am reintalnit multi prieteni cu care nu m-am vazut demult, asa ca din toate punctele de vedere ma bucur ca am fost acolo.

 

 

 

 

 

 

Urmează să scriu despre Mureş 24h. Anul acesta nu am fost la multe concursuri, dar câteva au fost şi grele şi mi-au pus provocări şi minţii: Istria 100 Mile, Transylvania Legends, Mures24h şi Propark Adventure.

Aug 132022
 

A mai trecut o ediţie Propark Adventure, a cincea pentru mine – ediţiile anterioare. Frumoasă, interesantă, cu doi coechipieri noi şi foarte buni la care am apelat cu încredere pe ultima sută de metri, când am ştiut că la Vasi a intervenit ceva şi Andreea avea de lucru şi era departe. Tot echipa “Cheile Turzii” am fost, dar cu noul format, alături de prietenii mei Annamaria Bako, Oszkar Bagonya şi Adrian Cosma. La fiecare ediţie am avut coechipieri deosebiţi, nici acum n-a fost excepţie. În fond nici nu chemi şi, la rândul lor, nici nu acceptă să fim împreună într-o competiţie cu de toate, unde contează pe lângă pregătirea fizică şi determinarea, puterea de a trece peste eşecuri, imaginaţia, cultura generală şi multe altele. S-au dovedit a fi grozavi în ciuda unor momente dificile ce au dus la mari întârzieri clar insurmontabile, care pe alţii poate i-ar fi dus la abandon.
În principiu cine ajunge sus în clasament a făcut un echilibru mai bun între reuşite şi nereuşite, a avut poate şi niţel noroc sau l-a ocolit ghinionul.
Rezultatele spun multe, iar organizatorii sunt convins că la sfârşit de concurs se uită şi le studiază, să vadă dacă se acordează pe visul lor, pe profilul dorit al competiţiei, mai cer reacţia concurenţilor… Pe scurt, anul acesta din 19 echipe au încheiat tura completă 11 şi doar o echipă a abandonat. Limita de timp de 50h nu a mai fost aşa o sperietoare, pregătirea fizică a contat mai puţin ca altădată în reuşită, în schimb a contat extrem de mult traseul ales şi să nu faci greşeli majore, că atunci nu mai puteai să revii.

Pentru că nu mă îndur să las poze pe dinafară pun şi linkuri la albume, doar unele poze le afişez separat.

Cum presimt că va urma o pădure de cuvinte în rătăcirea căreia cu greu voi mai şti de unde am plecat şi ce am vrut să spun în momentul când realizez problema, lăsând la mare ananghie pe eventualii cititori, voi crea nişte pagini pe subiectele adiacente. Pentru cei pe care-i interesează mai întâi rezultatul ca să anticipeze ce urmează, am încheiat pe locul 5, după primele trei PC-uri am fost pe locul 1 etc. Timpul nostru total a fost de 41h30min, timpul limită de 50h. Clasamentul este aici. Pentru cine e interesat de cum a evoluat competiţia, recomand ce am scris anul trecut, comparativ, mai ales pentru că tot de Munţii Făgăraş a fost vorba.

1. Mai întâi un link la subiectul cu tema “Prezentaţi ca turist în zona… Cheile Turzii obiectivele turistice, cu referiri dacă se poate la Munţii Făgăraş şi festivalul Făgăraş Fest”, cu titlul “Să fii turist în rezervaţia Cheile Turzii”. Să fie cel puţin trei articole pe Facebook sau Instagram.
Despre aceste articole ne-au întrebat la PC3 înainte de proba de caiac. Pentru că am făcut referire la Munţii Făgăraş am primit trei vouchere, din care două am folosit apoi de identificarea de triluri de păsărele la PC4, lângă cabana Suru din Făgăraş. Eu consider că e bine să rămână cele scrise de mine despre a fi turist în Cheile Turzii, e util.

2. Ce am scris deja, un rezumat

Propark Adventure race – cuvinte de final, pe scurt.
A fost a cincea participare pentru mine http://www.unpicdetimpliber.ro/…/propark-adventure-race
Am fost in echipa cu Bako Annamaria, Bagonya Oszkar si Adi Cosma. O echipa tare pentru mine sub aspect fizic, care in combinatie cu problemele aparute pe parcurs m-a facut sa simt si efortul din saptamana precedenta de la Mures 24h unde am incheiat pe locul 1 la trail. Oboseala te face mai putin sprinten la minte ceea ce la un concurs unde cuvantul aventura inseamna si previzibilitatea imprevizibilitatii duce la alegeri mai putin bune si de acolo aparitia unui lant de probleme. Cum se spune, ghinionul ti-l faci si singur si nu vine singur.
A fost pentru prima data la Propark cand m-am vazut in postura de a fi primul pe parcurs, adica pana la CP3. Am mers bine si la final de la CP10, cand n-a mai trebuit sa tot opresc sa umflu o roata.
Partea foarte buna e ca am convingerea ca am castigat doi oameni foarte buni de partea aventurii, pe Anna si Oszkar. Adi a devenit si mai bun ca inainte. Faptul ca am ajuns sa fiu veriga slaba spune multe si e de bine.

Concursul de aventura a avut probe speciale de parc aventura combinate cu cunostinte despre alimentatia si comportamentul ursilor, de gasit frunze de plante si copaci ale caror fructe le mananca zimbri (aclimatizati in muntii Fagaras), de ghicit condimente de gulas facut in tinutul sasesc, de ghicit pasarele dupa ciripit, de rezolvat un puzzle cu figuri geometrice ce reprezenta un munte cu lacuri, stanci, paduri. Am folosit o noua aplicatie de reperat si marcat deseuri.
Toate au avut legatura cu muntii Fagaras, colinele Transilvaniei, turismul si ecoturismul. Incetul cu incetul muntii Fagaras se indreapta spre postura de parc national, iar acest lucru implica schimbarea unor obiceiuri, a modului de castigare a existentei pentru localnici, fiind in stransa legatura cu educarea turistilor in general. Pentru aceasta este si evenimentul Făgăraș Fest care vad ca se tine an de an.
Punctul de start si finish a fost langa Avrig, la poalele Fagarasilor. A fost bike, traversare inot a Oltului, 21km de caiac pe Olt in jos de la Turnu Rosu la Cainenii Mari, trail pana la cabana Suru din Fagaras, bike pana la final dar cu condimentul de trail si portiune de drezina sau mocanita intre gara Hosman si gara Cornatel.
Noi pentru partea de trail am ales mersul pe creasta si ne-am ales cu un traseu pe la soare dar cu privelisti deosebite. Pe partea turistica n-am avut ce ne plange.
A fost cu probleme tehnice – multime de pene si la sfarsit un schimbator blocat pe un pinion, partea cu penele aparand in momentul cand situatia din teren ne-a trimis pe improvizatie si am ajuns pe un camp cu spini, cositi si pe care nu i-am vazut fiind noapte. Am fost toti patru pe pana, dar Adi si cu mine nu eram pe tubeless.
41h30min a fost timpul final, limita fiind 50h si probabil am incheiat pe locul 5, clasamentul de mai jos nu e definitivat.
Au fost 19 echipe, a fost interesant, provocator, m-a scos din rutina concursurilor clasice bazate mult mai mult pe componenta fizica.

Toate cele bune si felicitari colegilor de aventura, din echipa si din echipele concurente, multumesc echipei Propark pentru gandirea probelor, a punctelor de control (cateva unde a trebuit sa facem poze de grup sa dovedim trecerea prin ele). Am avut multe surprize placute, incepand cu caiacul pe Olt in jos. Pentru mine a fost o mare provocare partea de parc aventura, dar cumva am reusit doua trasee. Eram clar mai avantajati daca acceptam direct punctele de penalizare.

Pun mai jos trackul nostru.

Am inceput sa studiez traseul facut de ceilalti concurenti, diferentele dintre traseul nostru gandit si cel realizat. Pentru mine concursul nu s-a incheiat, vreau sa mai invat cate ceva.

3. Despre probele speciale şi punctele de pe traseu, de reţinut

Nu voi pune linkuri, cine doreste să ştie mai multe sunt convins că prima intrare o va face pe facebook pe pagina Propark.
Aici este un link cu hărţile scanate, sunt mai clare decat pe Google Photos.

Au fost 12 puncte de control unde puteau fi probe speciale. Nu ştiam dinainte ce va fi şi când. Ataşez hărţile de concurs, sunt utile pentru exersare la partea de stabilire trasee, ori eu acolo voi mai avea de spus câteva cuvinte. Cu cât ştiu mai mulţi despre acest concurs şi sunt mai buni, cu atât mai bine pentru mine. Oricum cel mai mult contează cât de bine faci tu şi apoi alţii.

Start: Pensiunea Brânduşa – lângă Făgăraş Fest
bike la PC1 drum forestier lângă pârâul Mârşa
proba specială 1 : de numit dintr-o listă ce mănâncă zimbrul (aclimatizat şi în Munţii Făgăraş în câteva locaţii), erau în listă şi anumite fructe, şi apoi de găsit frunzele acelor plante/copaci în jurul acelui punct
pedeapsa: distanţe de alergare
bike la PC2 Turnu Roşu, punct de dropbag 
eram pe locul 1
schimb pentru alergare-trail pe munte, de luat drybag şi costum baie
run la PC3 balastiera lângă Olt
tot locul 1
proba specială 2: de prezentat cele trei articole despre a fi turist (vedeţi punctul 1), am obţinut trei vouchere
Anna şi Adi înot pe malul opus al Oltului, luat un caiac şi un canoe (gonflabile) cu patru veste de salvare
caiac la PC4 Câinenii Mari malul stâng
locul 3, minute de locurile 1 (Vulcanii Noroioşi), 2 (Piertrele Roşii) şi tot aşa de 4 (Creasta Cocoşului care a încheiat pe 1), 5
21km în aval pe Olt, o ocazie unică pentru mine, peste 3h în care am avut parte şi de mici vâltori şi de curenţi mai iuţi; au fost excavatoare care adânceau albia, în unele porţiuni am atins pietre cu fundul caiacului, canoea nu avea probleme
run la PC5 lângă cabana Suru
am ales un traseu care ştiam că nu-l vor alege restul, pe creastă, cruce roşie şi apoi bandă roşie; totul sau nimic
dezavantaj căldura şi lipsa apei (am luat la Câineni), avantaj peisaje
am ajuns pe locul 5, 30 minute întârziere de locul 1
proba specială 3: identificat cântat de păsărele, din 10 obligatoriu 8, am identificat 6 (n-am ascultat de Adi) şi 2 puncte penalizare scoase cu 2 vouchere
am plecat repede spre PC6
run la PC6=PC2 Turnu Roşu, punct de dropbag

am ales tot traseu unic, trecând pe la cabana Suru, apoi triunghi albastru şi roşu; am oprit în Sebeşu de Sus, apoi prin Sebeşu de Jos am ajuns la Turnu Roşu
1h întârziere faţă de locul 1
proba specială 4: identificat ingrediente gulaş săsesc (cartofi, morcovi…, era vegetarian, foarte bun), listă de 30 obligatoriu 20, am găsit şi ciuperci care nu erau în listă
bike la PC7 Hula Bradului, primul punct critic care a departajat mult echipele, nu cred că ar fi ghicit cineva de la început că acesta va fi
am avut şi harta Colinele Transilvaniei, dar am ales un traseu pe care l-am bibilit mult, ce ocolea dealul
începea distraţia cu drumurile interzise, DN interzise, zone pe lângă Sibiu interzise
calea cea mai bună Pietrele Roşii (nu ştim la Creasta Cocoşului)
nu am reuşit să de ţinem de traseu (grabă), până la urmă tot pe deal am ajuns dar eram rezonabil faţă de echipa care a ajuns pe 3 (am văzut ulterior, fosta 1, Vulcanii Noroioşi)
noapte, ghinion, pene toţi patru (crenguţe pe jos cu ghimpi mulţi de porumbar – prun sălbatic, tăiate de curând, altfel se vedeau că e arbust ce creşte de 1-3m) Adi la două roţi, Adi şi cu mine cu camere, dar şi Oszkar a avut probleme de sigilare cauciuc, întârziere majoră de 1h30min în plus, la Adi cu greu am putut da roata spate jos
când credeam că am rezolvat o bicicletă ne întorceam la alta şi până terminam cea dinainte era pe geantă
bănuiesc că organizatorii au gândit că vor fi excepţii cei care reuşesc să aleagă varianta mai uşoară şi rapidă ce ocoleşte dealul, ştiind că sunt garduri, proprietăţi
noi am ocolit un gard pe partea dreaptă, altă soluţie necâştigătoare, mai lentă, echipa lui Erzsebet pe stânga, după noi, mai inspirată
proba specială 5: parc de aventură, două slackline (coardă de asigurare şi de care te prindeai cu mâinile) şi panglică pe care păşeai între doi copaci;
două corzi între alţi copaci de care te asigurai şi trebuia să te deplasezi cu ajutorul mâinilor, cine putea se prindea cu un picior să repartizeze greutatea şi să cruţe efortul braţelor
carabele se deplasau astfel, asigurând şi frânarea ca să nu revii înapoi
Anna a încercat pe proba coardă, greu, a trebuit să renunţe, Adi un slackline, eu cu chiu, cu vai un slackline şi o coardă cu carabă
timp enorm pierdut, conform clasamentului 2h30min, noi în continuare nu eram rezolvaţi cu penele pentru că mai rămăseseră ghimpi în cauciucuri
noi am făcut 3 din cele 4 lungimi cerute, am avut şi pedeapsă că nu am încheiat provocarea, nici n-am primit indiciu pentru proba următoare
în general echipele petreceau în medie 1h15min la proba specială, doar echipa care a încheiat pe locul 4 (Munţii Făgăraş) cred că au refuzat să o efectueze executând direct pedeapsa maximă,
doar că pedeapsa a fost mers cu bicicleta şi ei au fost singurii care au stat la CP7 23min
aici a devenit clar pentru noi că trebuie să greşească cei din faţă pentru a ajunge pe podium
bike la PC8 Hamba
poză ca dovadă cu biserica evanghelică
traseul ales de noi a fost cu parametri asemănători cu al celorlalţi, dar n-am ales banda roşie
ca evenimente: a trebuit să ocolim în zona Bungard un depozit de deşeuri materiale de construcţii prin care trecea drumul, cică sâmbătă şi duminică populaţia nu are acces, deşi noi doar treceam
aşa că l-am ocolit pe nişte poteci de capre şi oi
drumul a trecut prin curtea unui om; poveşti cu el, că dacă avea el nişte câini mai deştepţi, de rasă, că da, până acum drumul era valabil, se circula
în continuare luam pauze de umflat roţi
bike la PC9 spre Salcău
poză la intersecţie de drumuri cu doi fagi cu rădăcini ieşite din pământ
bike la PC10 Ţichindeal, punct de dropbag
calea cea mai bună a avut-o Pietrele Roşii, cum ne-am obişnuit
proba specială 6: de arătat în aplicaţia instalată în timpul şedinţei tehnice că am marcat un deşeu găsit pe drum
Pfui, ce probleme de memorie am avut, n-am mai ştiut cum îi spune şi eu chiar am o grămadă de aplicaţii instalate pe mobil, una chiar cu acelaşi scop! Şi pe care am folosit-o în zona Clujului! Noroc cu Adi! Cuvânt cheie HARTA! Harta deşeurilor îi spune, dar cu “ş”. No way s-o găsesc fără diacritice. Nu ştiu sigur, dar cred că la Ţichindeal am fost întrebaţi de ea şi am primit ceva vouchere.
Pare ciudat să fie două probe speciale la Ţichindeal, dar momentan sunt mulţumit că mi-am amintit de aplicaţie.
proba specială 7: de construit din figuri geometrice din placaj (în general triunghiuri) pictate cu stânci, lacuri, păduri, jnepeniş un munte
am fost singurii care am găsit soluţia dintre cei care nu aveam indiciul de la proba specială 5 – Anna a construit, bravo
n-am fost penalizaţi, dar în continuare eu tot schimbam un petec prost pus
nu ştiu cum de am rămas cu trei vouchere, dar cum nu aveam ce face cu ele, le-am dat pe un pepene roşu (oricum îl primeam)
Doar de fun
Noi când am coborât la Ţichindeal am trecut prin zona de pedeapsă (urcare) şi ca urmare ştiam denumirile de la punctele de pedeapsă (de exemplu Maliţa) şi când am ajuns la proba specială am spus că avem deja pozele de la punctele de pedeapsă, nu mai trebuie să facem proba, le putem arăta.
run la PC10B gara Hosman
la fiecare echipă i se spunea unde merge – gara Cornăţel PC10A sau gara Hosman PC10B, urmând să parcurgă cu drezina distanţa de 7km de cale ferată de mocăniţă
şi apoi să se întorcă la Ţichindeal de unde lasă drezina
în două intrevale orare însă, când circula mocăniţa cu turişti, trebuia să luăm mocăniţa
încă o idee foarte frumoasă şi cred, originală, a organizatorilor noştri, încă o experienţă unică pe care urma s-o trăim
“mocăniţă” la PC10A gara Cornăţel
nouă însă ne-a venit rândul la mocăniţă, mai lentă, şi – cine s-ar fi gândit că va fi plină cu turişti şi toate cele 41 de locuri vor fi ocupate
în sfârşit, din aceste întârzieri (mocăniţă, o singură drezină, manipulare drezină să fie întoarsă pe şine) vine explicaţia cu bonusurile de timp din clasamentul final
run la PC10 Ţichindeal, punct de dropbag
bike la PC11 Noul Român
poză cu biserica ortodoxă
noi am ales un track peste deal la Hosman în partea de început, mai scurt dar mai greu
deja începea noaptea a doua
bike la PC12 Porumbacu de Jos
poză la Monumentul Eroilor din primul război mondial
bike la Finish la Pensiunea Brânduşa, lângă Avrig
Mie, aflat la a cincea ediţie, mi s-a părut interesant, au multă imaginaţie organizatorii şi se vede şi în poze că s-au străduit să ne aducă zâmbete pe buze chiar dacă uneori nu eram chiar în forma … maximă. Eu ştiu ce mai am de îmbunătăţit, ştiu şi cât va dura – toată viaţa.
Foarte mulţumesc încă o dată!

4. Anumite porţiuni, pentru unii critice, de pe trasee
Titlul mai corect ar fi ce rute au ales unele echipe pentru a ajunge la anumite puncte de control.
Pentru că vreau să mă ajute şi pe mine în viitor, fiind vorba şi de lucruri de principiu, voi pune în pagină separată partea aceasta de trackuri.

Trasee comparative alese de echipe în ediţia din Aiud a Propark 2022 Munţii Făgăraş – Colinele Transilvaniei

Închei acum epopeea Propark, mi-a făcut plăcere să-mi amintesc şi sunt convins că, cu atât mai mult, le-a făcut plăcere celor care au conceput-o şi realizat-o. Sper că a fost bine pentru toţi, cei care au avut probleme şi-au revenit. Să ne revedem anul viitor!
Oare ce mai inventează?!

Jun 182022
 

Un titlu simplu. În fond, e o cursă care a devenit o obişnuinţă. Am fost pentru a patra oară, poate aş fi spus a şasea oară în acest an dacă se ţineau cursele din anii trecuţi.
În primele trei participări am tot progresat ca timp, ştiam cât m-am zbătut de fiecare dată, va fi grea lupta cu mine de atunci. Dar deja aveam două răspunsuri să mă justific în caz că nu mergea totul spre bine. Mai întâi, traseul era modificat. În al doilea rând, poate anul acesta nu m-aş fi înscris la cum evoluează lucrurile, dar aveam înscrierea făcută încă din 2020. De ajuns a fost că am renunţat la UltraBalaton anul trecut, tot un concurs la care mă înscrisesem cu un an înainte.
Dar mai bine să rememorez ce am scris la timpul potrivit, că eram cu amintirile mai vii. Ce voi adăuga vor fi câteva poze şi poate câteva lămuriri. De obicei când mă obligă ceva să fiu mai concis iese binişor.

3 aprilie După ce în iarnă m-am străduit să mă pregătesc, a venit primăvara cu ale ei obligaţii căpătate de mine în ultimii doi ani. Dar, în clipele de răgaz încep să mă gândesc la Istria.

Urmează pentru mine concursul din Istria, unde sunt cu numărul 36 de concurs (pe baza punctajului ITRA – 687). Nu sunt elită dar nici prea departe. Robert Hajnal (870 ITRA) e principalul favorit la acest concurs mare din UTMB World Series, o premieră cred cu un român la vârf. O altă premieră posibilă pentru un concurs de ultratrail din străinătate e reclama la Dacia Duster ca sponsor. Ataşez câteva poze din Race Guide , cu lista de la cursa Red (100mile) în ordine alfabetică, unde figurează şi alţi români, inclusiv Istvan.
Observaţie: a fost concurenţă mai mică ca-n anii buni. La fel a fost de altfel până şi la UTMB. Oamenii au tot felul de probleme iar mobilitatea e mult mai mică. În album am pus şi pozele cu Race Guide-ul cu lista de participanţi şi favoriţii.

5 aprilie Pregătiri
Am inceput partea denumita de mine “birocratia alergarii”, ultima suta de metri inainte de start.

Acea parte cu pictatul feţei si ascutirea armelor la razboinicii vechi, iar la cei moderni cu pregatirea la amanunte incredibile comparativ cu scopul, cu dileme existentiale majore cum ar fi ce culoare sa fie ciorapii ca se sa asorteze cu rucsacul si daca sa pui 20 sau 21 de geluri. Pentru a se feri de a uita ceva important si a stapani piticii din cursa, unii poarta tot felul de muţunache cu ei (vedeti poza) ca pe un talisman.

Eu numesc piticii cursei toate acele probleme care pot aparea: digestive, accidentari, vreme nefavorabila. Apropo de vreme, cine stie ca mai mereu prinde vreme proasta nu mai bine se profileaza pe alte activitati unde ar fi mult mai util, cum ar fi agricultura? Ca oamenii care aduc ploaia sunt foarte cautati acum, cu schimbarile climatice.
Piticii respecta si ei o statistica si se aliniaza pe acel clopot al lui Gauss (vedeti desen). Putem considera pe axa 0x viteza de deplasare si pe 0y numarul de pitici.
Cu cat reusesti sa ai viteza mai mare ai parte de mai putini pitici, aici se incadreaza elita. Pe masura ce viteza scade, piticii te ajung din urma, adica numarul lor creste. Din pacate pe aici sunt si eu, dar am avantajul ca-i cunosc bine, vorbesc cu ei si nu am nevoie de muţunache. Mai e si cea de-a treia categorie (observati, n-am spus ca e ultima), pe care piticii nu-i afecteaza oricat s-ar stradui. De ce? Pai nu poti sa-i faci nimic la unul pe care nu-l intereseaza rezultatul.
Ah! Acum ca mi-am adus aminte. Am vrut sa va spun de Istria 100 Mile. E a patra oara cand particip. Acum e o restanta de acum doi ani cand judecam putin altfel concursurile. Va dati seama, cum ar fi ca voi la 20 de ani, cu mintea si puterile de atunci, sa va inscrieti pentru cand ati avea 50 de ani la un concurs de ultra sau la o aselenizare? Pai sa nu te enervezi? E normal asta?
Acum, ca pasul e facut, imi tot aduc aminte. Sa zic si ceva util pentru unii, colegi de suferinta. Am ajuns la faza de traseu. Si am incarcat pe harta trackul meu din 2019 si sunt deosebiri destul de importante.
Pe harta cu rosu e cursa RED de 170km, cu albastru e BLUE de 126km si rosu inchis e fostul traseu RED din anii trecuti. Unde sunt coincidente apare doar marcarea cu rosu.
1. E o diferenta majora si de principiu de care se pare au ajuns sa tina cont organizatorii. S-au gandit in sfarsit ca ar fi momentul ca toate probele (eu am verificat la RED 170km si BLUE 126km) sa urmeze acelasi traseu, adica RED porneste din Labin, apoi inainte de Poklon (cel mai mare altitudine, Everestul lor care masoara undeva sub 1400m) se uneste cu BLUE care porneste din Lovran. Continua impreuna pana la Buzet etc.
De aici urmeaza o intreaga tevatura.
2. Buzet e tot punct de dropbag la cursa rosie, dar e la 100km nu la 90km ca inainte. Daca la BLUE e cam mjlocul traseului, la RED categoric nu. Si pentru cine nu are asistenta pe traseu e nitel mai greu ca inainte, ma refer cel putin la alimentatie.
3. Pentru a se realiza aceasta schimbare si a ramane distanta la RED tot pe la 170km, s-a pus o coborare la mare la Moscenicka Draga care a devenit PA (punct de alimentare) si, in consecinta, urcarea la Poklon a devenit mai abrupta (spre 1400m diferenta de nivel).
Cu putin inainte de Poklon se intalnesc traseele RED cu BLUE.
4. Din screenshot-ul cu portiunea de urcare la Poklon de pe road-book-ul lor reiese ca primii la RED si cei de la BLUE se intalnesc probabil la ora 22.43 la Poklon (km12 la BLUE, km51,7 la RED). De aici incolo, conform estimarilor, cei de la BLUE sunt mai rapizi si se distanteaza, e si firesc – alta distanta, alt grad de oboseala, alta viteza.
Pe mine ma ajuta daca e mai animata cursa.
5. S-a scapat de localitatea Hum de dupa Buzet (unde e si startul la GREEN 68km). Nu ca ar fi fost oaie neagra, e chiar un punct de referinta, din ce mai tin minte e considerata cea mai mica localitate din lume (adica, sa aiba si primar). Problema era ca dupa Buzet, dupa ce te schimbai, traversai de doua ori un parau si ajungeai ud la picioare. Adica, dilema la Buzet era de fiecare data – are sens sa mai schimbi sosetele si papucii?
6. Timpii de anii trecuti nu mai conteaza. Oricum s-au mai schimbat si PA-urile. De exemplu nu mai e Motovun (unde e startul la maratonul Yellow) ci Livade.
7. Ramane asadar Buzet ca punct unde se termina ascensiunile ametitoare cu mari diferente de nivel. In 2019 am prins zapada pe sus. Dupa Buzet mai ramane doar cam o treime din diferenta de nivel ce trebuie urcata, dar e tricky. Doar pare usor. Temperaturile devin mai mari spre Umag, e alergabil pentru cine mai poate. Raman urcari brutale spre cetati, eu doar in mers mai pot pe acolo.
8. Atentie, s-a schimbat putin si traseul in portiunea finala. Poate e mai clar, eu inainte mereu am avut dificultati pe la sensurile giratorii.
9. Una peste alta, pare mai echilibrata distributia punctelor de alimentare.

Spor la strunirea piticilor!

 

 

 

7 aprilie Am ajuns. Cu greu, nu cum aş fi vrut, măcar cu două zile înainte de cursă

Greu cu pozatul. O fi vreun semn?

11 aprilie Desfăşurarea cursei

Asa, pe scurt. Probabil si ceva interesant, adica nu despre mine.
Sunt imagini de la start din Labin, apoi un mic video cu atmosfera.
Apoi sunt screenshot-uri cu timpii intermediari … si nu doar ai mei.
Felicitari la toti ai nostri de la Istria, la loc de frunte fiind premiantii mari – Robert Hajnal locul 1 la RED (170km, cursa la care am participat si eu) si Cristina Cecan – locul 3 la open fete la cursa YELLOW (41km).
Despre cursa mea.
Am avut probleme pe ultima urcare mai mare dupa Livade (mai erau 33km pana la final), probabil inceput de insolatie. Eram locul 25 general, 1 la categoria mea, evident habar n-aveam, dar la cum se desfasurau lucrurile nu era mare inghesuiala in jurul meu. Dupa ce alergasem toata noaptea in tricou prin zona mai inalta din Istria, cu vant puternic si cand se mai calma picaturi de ploaie, de la Butoniga la Livade incepuse un soare pentru mine puternic.
Am luat pauza cateva minute si apoi am mers agale pentru revenire. A urmat o mica ratacire la Opartalj dupa vreo 2-4km care a avut rol pozitiv, m-a trezit si am reinceput alergarea usoara.
Vantul s-a transformat in furtuna cu ploaie si grindina partial, s-a schimbat tot traseul, a devenit mocirlos (ultimii 25km) si am alergat tot pe langa poteca sa nu patinez de la ultimul PA – Buje la finish-ul din Umag.
Asa ca in cursa mea care a inceput sa fie fara sfarsit mi-am schimbat scopul, de la 25-26 ore maxim cat doream initial, am ajuns sa lupt pentru sub 27 ore si mai ales sa fiu cat pot de rapid ca inghetam si mai tare m-as fi chinuit mergand.
Daca tot a intrebat cineva ce mi-a placut in cursa aceasta, eu nu m-am referit la peisaje. Este a patra oara cand particip la cursa RED, am fost anii trecuti si am vizitat Motovun si Hum de exemplu, am fost de atatea ori in Croatia… Eu mai degraba sunt impresionat si retin intamplari cu oameni, cu concurenti… Aceste intamplari si senzatiile raman eterne chiar daca nu le mai pot localiza peste ani.
Asa ca trei din “imaginile” intiparite in minte. Povestite.
La start. Imaginea cu Sarge Sherpa, scund si fit si alaturi de el Robert. Robert isi da jos geaca de ploaie si ramane in tricou ca si Sarge. Spre comparatie eu eram cu caciula si foita de vant. Eu cred ca toata lumea il considera pe nepalez (a incheiat pe locul 3-4) principalul adversar al lui Robert. Si eu sunt convins ca nu intamplator s-au plasat unul langa altul. E un fel de ritual ca la box, doar ca la box e evidenta dorinta de intimidare prin incordare a muschilor si cuvintele spuse. La alergare e mai subtil, la sah e complex. Intr-un fel poti spune ca prin plasarea unui concurent bun langa un alt concurent bun ii recunoaste acestuia valoarea si dovedeste respect. Nimic rau pentru competitie.
O alta imagine de pe portiunea de final unde pe langa mine au trecut multe picioare zvelte si pline de noroi in mare viteza de la cursa GREEN (55km). La o vreme cainoasa cum spunem noi, alta sansa sa rezisti in pantaloni scurti nu era decat viteza si timpul cat mai scurt la finish. Antilope…
In a treia imagine, o scurta discutie cu concurenta cu nr 15 pe o coborare (deja nu mai tin minte unde exact, imi trebuie calcule si harta). Era in faţa mea, am ajuns-o fara sa ma mai uit al marcaj si brusc am realizat ca nu am poteca clara de continuare. Discutia e cum am perceput-o, nu e exacta.
Eu. Markings? Where are the signs?
Ea. Do not trust in me? Zambet…
La faza asta cu o femeie frumoasa e greu de dat un raspuns in care sa iesi basma curata, adica cu tact…
Eu. I trust in you, but I want to see the signs.
Atata am putut, eram dupa vreo 100km de cursa, ori spre Buzet, ori spre Butoniga. Ne-au strigat altii sa ne intoarcem.
Acum si partea posibil interesanta, nu neaparat adevarata.
Robert a incheiat pe locul 1 cu al doilea timp ever (posibil tinta lui initiala, poate dorea record de cursa) – 18h26min – la proba RED, dupa Dylan Bowman in 2017 – 17h51min. A fost insa schimbat traseul anul acesta, diferenta de nivel pozitiva fiind pe la 7400m. La final timpii intre PA-uri au fost mai buni ai lui Robert decat ai lui Bowman, asadar… Pana la urma s-au doborat recorduri de cursa anul acesta, dar nu la cursa cea mai mare.
Cum am fost si in 2017 la cursa, am trackul si stiu ca pana si intre Poklon si Brgudac era traseu schimbat. Adica Dylan pe acea portiune a castigat 27minute fata de Robert doar in vreo 15km. Daca nu-i greseala de cronometrare atunci e minune. Mai sunt cateva amanunte pe care ma bazez. Am atasat niste screenshoturi. Prin 2017 cronometrarea se facea pe Stotinka, cu Livetrail e abia din 2020-2021, de cand cu afilierea concursului la UTMB World Series.
Pe scurt, Robert a alergat extraordinar si a fost greu sa-si faca timpi intermediari de comparatie ca sa stie daca poate obtine record de cursa. Asta daca chiar a dorit…
Ca observatie, Istria 100 Mile s-a tinut si in 2021, dar in toamna. Atunci a castigat cehul Tomaš Štverak, prezent si acum – a incheiat pe locul 8.
Pentru cei care sunt interesati sa vada cum a alergat locul doi, italianul Roberto Mastrotto – pe Strava: https://www.strava.com/activities/6953683651/overview

Se vede pe inregistrare si pulsul, vedeti de curiozitate de la ce distanta a inceput sa coboare sub 120bpm. Doar zic…

 

 

 

 

 

 

 

Un link la descrierea unor poze oficiale in care se prinde atmosfera de concurs: 18 iunie pe FB
Si un mic video cu atmosfera de la start: video Labin

Eu zic că nu mai trebuie completat nimic. A fost fun, cum se spune. A meritat să merg chiar dacă rezultatul n-a fost chiar cum am dorit. Aşa că nu m-aş mira să mai merg şi anul viitor.
Mulţumesc pentru companie lui Alex şi fratelui său, cu care am bătut atâţia kilometri şi cu maşina, Cristinei şi lui Istvan şi bineînţeles celor care mi-au acordat atenţie şi cu care am vorbit. Mulţumesc şi prietenilor de la RupiCapra pentru cuvintele frumoase din final.

Jun 082022
 

A doua oară la concursul de 8 etape în 9 zile Transylvania Legends? E o întrebare firească “de ce”, ținând cont că este un eveniment care se întinde pe o așa mare durată de timp, se parcurg aproximativ 650km și ești nevoit să alergi pentru aceasta câte un ultra zilnic, în medie de lungime de aproximativ 80km și … doar ai mai fost!

Așa este, am mai fost anul trecut, relatarea este aici. Până și povestitul unei astfel de experiențe e un ultra al scrisului. Am să încerc să fiu concis și totuși cei care citesc să rămână cu informații utile despre traseul Via Transilvanica de la mănăstirea Putna la Mediaș pentru că… e un traseu de viitor pentru cine dorește să cunoască România, se continuă până la Dunăre la Drobeta Turnu-Severin, fiind în lungime totală de 1400km.

Am fost a doua oară ca invitat, de altfel la fel ca Silip și Adi Costea, adică organizatorii s-au gândit la noi, podiumul de anul trecut. De această dată competiția s-a ținut în luna mai, nu în aprilie, între 13 și 21. Ca urmare a fost altă vreme, traseul (cu excepția a vreo 3-4km de traversare a Sighișoarei) a fost parcurs integral (punctul de sosire al etapei a fost și punctul de plecare din ziua următoare). Au fost și alte condiții de traseu, în majoritate a fost uscat, alergabil. A fost cald, de multe ori am suferit de sete. Mă așteptam astfel ca practic anul acesta să fie altfel simțit concursul, mai ales că lumea a revenit la normal, nemaifiind orașe cu cod roșu în care nu aveai voie să intri. Am văzut oameni veseli, mulți turiști îmbrăcați de vară, parcă altă țară ca anul trecut.

În sfârșit am avut ocazia să parcurg întregul traseu de 640km, cu etapele muntoase din Bucovina integrale. Evident, altfel m-am și resimțit pe parcurs, nu e totuna să începi cu etape de 80-90km care pentru mine au însemnat 13-14 ore zilnic sau cu 5-10 ore ca anul trecut.

Am încheiat pe locul 1 la open general, fiind singurul concurent cu traseul parcurs integral: 637km cu 15000m diferență de nivel, în 91h20min. Spre comparație, echipa “Feel Good Team” din Odorheiul Secuiesc formată din Bartha Balint, Szabi Takacs, Sandor Nagy și Kerekes Zoltan, care au parcurs alternativ etapele, a avut nevoie de doar 70h36min pentru a-l parcurge. Podiumul la individual a fost completat de Damian Minuț, Dinu Turcanu, Emil Bodea și Cornel Neagu.

Pun mai jos poze din călătoria din acest an, mulțumesc Victor Ștefan pentru ele. Și un mesaj al meu de dinainte de a începe evenimentul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Via Transilvanica.
Nu e doar un traseu. E vorba de un proiect complex, există modele și în alte țări, adresat atât românilor cât și străinilor care vor să cunoască țara noastră așa cum este. Pentru noi, așa cum reiese din desenul fetei lui Ștefan, a fost “Aleargă-ți țara”.
Dacă scopul principal al călătoriei pe Via Transilvanica este să se vadă locurile, vizitarea turistică, să se observe cu adevărat diferențele dintre zone, atunci cel mai bine e să faceți drumeție. Adică așa cum face de exemplu d-nul Dinu Mititeanu cu Marlene, care când parcurg fragmente din Via Transilvanica fac drumeție câte 20km zilnic, stau la cort că așa doresc ei și au timp să vadă amănunte, să vorbească cu localnicii, să viziteze obiectivele cum sunt bisericile, să afle de tradiții și să ne povestească și nouă. Așa că prima recomandare și a mea este drumeția. Noi, ca alergători, am parcurs traseul așa cum citești într-o carte pe diagonală.
Dar să dau câteva “liniuțe” și eu, dar fără să fac accidente:
– citiți articolele despre Via Transilvanica de la d-nul Dinu, de exemplu  www.dinumititeanu.ro , cu poze
– există site Via Transilvanica, există și aplicație
– sunt trecute cazări, recomandări
– se pot cumpăra borne sculptate, mai sunt câteva pe cei 1400km de traseu, e 1000EUR una
– pentru sponsorizare, Tibi și ai lui au fost și merg și acum în SUA, data trecută au obținut 100.000USD într-o noapte; acum merg cu un film despre Terra Banatica
– anul acesta de aceea nu țin concursurile VMT, proba de ultra etc pentru că doresc să pună toate bornele
– față de anul trecut s-au îmbunătățit și marcajele, iar unele deja au fost vandalizate
– Via Transilvanica nu este o linie cât mai scurtă între Putna și Drobeta Turnu-Severin, ci trece prin locuri diverse, cu istorie și însemnătate pentru țară, așadar străbate Bucovina (manastirea Putna – Poiana Stampei), Ținutul de Sus (Poiana Stampei – Câmpu Cetății), Ținutul Secuiesc (Terra Sicolorum, Câmpu Cetății – Archita), Ținutul Săsesc (Terra Saxonum, Archita – Micășasa), Terra Dacica (Micășasa – Ulpia Traiana Sarmisegetuza), Terra Banatica (Ulpia Traiana Sarmisegetuza – Cruşovăţ) și Terra Romana (Cruşovăţ – Drobeta Turnu-Severin); nu se putea rata Sarmisegetuza, Alba-Iulia
– există caietul drumețului, se poate cumpăra, se pot pune ștampile în el pe măsură ce parcurgeți traseul; la nevoie să știți că la sediul Tășuleasa Social se află toate ștampilele; se pot cumpăra produse Via Transilvanica (modelul probabil a fost împrumutat și de organizatorii noștri, care ne-au oferit la start caietul Transylvania Legends)
– să știți că în general magazinele sătești sunt închise între orele 10 și 17
– sunt gazde care oferă reduceri pentru drumeții Via Transilvanica
– din obiceiuri, semnalate de d-nul Dinu: știati că de Paști porțile la fetele de maritat sunt impodobite cu flori si cu oua incondeiate (si hutulii incondeiau), cu cat erau mai frumoase, cu atat erau mai bogat impodobite (la secui); știați că modelul de împrumut gen case de ajutor reciproc exista la sași sub forma “Nachbarschaft”, vecinii de pe strada, din vecinatate, să se imprumute la evenimente deosebite ca nunți, înmormântări sau să se ajute la construirea unei case
– pentru bicicliști/MTB-isti, părerea mea e că se poate parcurge traseul dar pe porțiuni chiar trebuie să n-ai nicio problemă să faci push-bike; de aceea, mai ales în Bucovina (după Mediaș nu am fost), trebuie studiat foarte bine traseul și opinia mea e că anumite bucăți trebuie ocolite, că drumuri mai accesibile sigur se găsesc
– există unele porțiuni unde nu găsești apă
– da, ar fi frumos să existe o evidenţă a tuturor celor parcurg bucăţi din Via Transilvanica, atât la drumeţie cât şi la alergare şi MTB; poate şi cu clasamente dacă se găseşte o formă de competiţie care să se desfăşoare o dată sau de două ori pe an
– va fi un fel de covor de stele cu toţi cei care au donat/cumpărat/ajutat pentru crearea Via Transilvanica
– la varianta pe mobil a Via Transilvanica se văd sculpturile de pe fiecare bornă; bornele necumpărate sunt gri

 

 

Despre concurs
– ca noutăți, în acest an s-a permis să fii finisher la open general etape chiar dacă ai lipsit câteva etape
– au fost concursuri în paralel: semimaraton și maraton Tășuleasa (finish Tășuleasa Social lângă Piatra Fântânele), semimaratonul și maratonul Cetăților (finish-ul la Mediaș)
– s-au folosit rulote pentru voluntari și PA-uri
– au alergat și copii din școlile de pe Bârgaie, care ne-au însoțit pe lungimea unui semimaraton de la Tășuleasa
– ne-au întâmpinat la un PA elevi mai mari de liceu, implicați în întreținerea unei anumite bucăți din Via Transilvanica
– au mai fost evenimente pe parcurs, dar eu am fost pe trasee zi lumină cu mici excepții, deci nu pot spune că știu tot ce s-a întâmplat

Desfășurarea
Eu mi-am făcut temele, ce am scris eu într-un fișier excel pe mai multe foi e… prea mult pentru alt cititor decât mine. Voi prezenta doar ce am scris deja pe Facebook, cu câteva observații/ imagini întipărite în minte. În rest există tabelul comparativ cu anul trecut, respectiv cel de clasament.

“Zi de pauza dupa patru etape grele. Acum suntem la Campul Cetatii, vom intra in Tinutul Secuiesc dupa ce am strabatut Bucovina si Tinutul de Sus pe traseul Via Transilvanica.
Faţă de anul trecut de data aceasta s-au parcurs etapele în întregime, în luna mai sunt mai rezonabile condiţiile de traseu decât în aprilie când mai e zăpadă.
Momentan sunt pe locul 1 între cei care au participat la toate etapele şi încep să ma simt din ce in ce mai bine după ce la început eram la limita sa abandonez.
E foarte interesant să parcurgi tara pe jos, sunt diferente de la zona la zona si nu doar de relief.
In fiecare an va fi altfel, cu timpul cred ca se va asfalta mare parte din traseu si se va pierde din sălbăticie.
Sper să închei cu bine. Momentan suntem opt cei care am făcut măcar un segment din traseu zi de zi, din care doi integralişti Tase şi cu mine.”

Eu am început concursul în condiții nu prea bune de sănătate, o formă mai ușoară de toxiinfecție alimentară combinată și cu ceva dureri de spate de la lucrul în grădină (ocupația care mi-a cam luat din timpul de alergare zilnic). Nu era prea deranjant până când a trebuit să fac efort, să alerg la concurs. Prima etapă a fost un chin continuu, în care n-am avut pauză să mă simt bine. Pace-ul de 10min/km spune multe, chiar dacă am fost printre cei puțini care am parcurs întregul traseu. Aproape 14 ore a durat etapa pentru mine, adică pe la ora 22 am ajuns la finish-ul din Pasul Mestecăniș.

M-am gândit să abandonez, eram epuizat de efortul mai ales mental, dar după ce am mâncat m-am mai gândit și mi-am spus că, în definitiv, există și varianta să parcurg doar 20km până la primul PA și tot așa în zilele următoare.

Am început să iau antiinflamatoare, două în ziua următoare, iar încetul cu încetul mi-am revenit, din etapa a cincea deja eram ok. Normal că efortul inițial, faptul că am fost nevoit să stau atâta vreme pe traseu, m-au afectat pe termen lung la ritm, anul acesta fiind mai lent până spre sfârșit cu aproape 1min/km. Nu mai vorbesc de faptul că timpul dintre și așa puținele PA-uri a devenit mult mai mare, acel litru de lichid de la start a devenit insuficient, am fost nevoit să iau apă de pe traseu mereu de la izvoare sau fântâni, am început să studiez altfel traseele căutând magazinele, eventual pensiunile. Am cumpărat sucuri, bere fără alcool, orice avea gust diferit față de ce găseam la PA-uri, pentru că la atâtea zile e firesc să cauți diversitate și la alimentație. Și am purtat cu mine în plus peturile de sucuri umplute cu apă, bând din ele și stropindu-mă pe cap. Mulțumesc lui Sergiu pentru dușurile de la rulotă, la PA-uri!

Faptul că am încheiat pe primul loc e consecința faptului că au avut probleme fizice pe parcurs principalii concurenți, începând cu Tase.
Pelerinajul meu în alergare cu viteză mai mică mi-a dat ocazia să interacționez mai mult cu localnicii, cumva a compensat lipsa mea de la poveștile de seară de la cazări. La finishurile de etapă, mai ales la început, chiar dacă porneam cu intenții mari de a povesti cu prietenii, invariabil după ce luam masa ajungeam în pat.
Tot datorită vitezei mai mici am început să fiu mai atent la timpii limită, mai precis cel la primul PA. Viteza mea de croazieră era în medie de 7km/h (undeva între 8min-9min/km, un “pace” pe care-l folosesc pentru ultra fără mari provocări dar pe distanță de 140/170km), pe care o consideram confortabilă pentru starea mea și cu care evitam depășirirea timpului regulamentar.

Prima etapă din Bucovina a fost mai sălbatică, practic fără localități între cele mari unde erau și PA-urile. Probabil în satul Spărturi (nu l-am găsit pe google maps) am întrebat de izvor pe o localnică, mi-a spus că este mai sus, iar aproape de ieșirea din sat n-am avut ce face și am vorbit cu o bătrână care trebăluia la un coteț. Pentru că eram convins că izvorul nu-i aproape, am întrebat-o de apă “în plus”. Evident, nu avea dar mi-ar fi dat din ce avea. Am renunțat însă, știam ce înseamnă să cari apă cu găleata de departe.

Din etapa a doua am început să folosesc pet-urile de la sucuri pentru apă, mai ales că am constatat că de fapt eu aveam nevoie de mai multă apă decât luam eu din flask-uri. Cumva flask-urile mă descurajau să beau apă suficient, curgând mai greu. Cu peturile diferența e mare, chiar mă gândesc să renunț la flask-uri mai ales la cursele pe căldură.

Etapa a treia a fost cea în care am ajuns primul la general, Tase având probleme la glezne.
Am avut și surpriza întâlnirii unei vânzătoare mai puțin amabile, care practic a refuzat să mă servească, mimând că are ceva important de scris într-un caiet. Asta e, no drink.

În etapa a patra a venit să alerge și Adrian Costea. Foarte mulțumesc pentru înghețata adusă pentru toți, care ne-a așteptat la final. Fiind foarte ocupat, el n-a putut participa la concurs. Nu am avut nici concurența lui Silip, care avea planuri cu Transylvania 100k și a venit cu noi doar ca să parcurgă Bucovina pe segmentele pe care nu le-am alergat anul trecut.

După ziua de pauză, în etapa a cincea am intrat cu alergarea în Ținutul Secuiesc. Multe de menționat, pomenesc de satul Înlăceni despre care am aflat din cele citite la d-nul Dinu că este cunoscut ca și satul întortocheat, adică satul cu mai multe ulițe decât case. La Lupeni am mâncat la sarmale pentru tot anul. A fost prima etapă când am ajuns la finish după un timp rezonabil, de sub 9h (până atunci am avut tot peste 12h), iar pentru foamea mea a fost prea lungă așteptarea până la masa oficială. Așadar am comandat separat o porție de sarmale, iar cele “oficiale” au avut și ele locul rezervat.
Bună și afinata, am făcut cinste și eu, și organizatorii. Iar totul a culminat cu șampania oferită de câștigătorul de etapă, Bogdan, fiind ziua lui.

Așa cum în etapa a doua m-am întâlnit cu Mihaela Bodnariu, tot așa în etapa a șasea m-am întâlnit cu Adrian Crăciunescu, amândoi fiind din concurenții de anul trecut. A fost etapa în care Tase a considerat că nu mai are rost să se lupte cu accidentarea și a alergat doar până la PA1. A pierdut locul doi la open, dar cred că a câștigat mult mai mult fiind în compania voluntarilor, a organizatorilor și având ocazia să privească cu ochi mai liniștiți natura, oamenii și localitățile pitorești.

Etapa a șaptea din Ținutul Săsesc mi-a creat doar surpriza de a fi locul doi la etapă, eu crezând că sunt pe locul trei. Mă simțeam bine și a început să fie mai pregnant spiritul competitiv. Târziu, dar potrivit pentru ultima etapă din ziua următoare.

Una dintre etapele cele mai frumoase e ultima, cu încheierea la Mediaș. Asta dacă știi s-o alergi, fiind cu multe urcări și coborâri scurte dar puternice. Față de anul trecut când eram ușor accidentat, în acest an am putut să alerg cum am vrut eu. La ultimul PA, cu vreo 15km înainte de final, am întrebat dacă e cineva în față să-l pot ajunge, să mai am cu cine povesti. Au spus că nu, că sunt la peste 30min de mine. Și… pe ultima coborâre, cu câteva sute de metri înainte de finish am ajuns o alergătoare și un alergător. Nu am luptat la maxim, am preferat să ne bucurăm fiecare de finish-ul nostru.
Cătălin Stănescu, cu care încheiasem etapa anul trecut, de data aceasta a terminat mult în fața mea, pe locul doi la etapă.

Într-una din etape am mai avut o întâlnire mai deosebită la un magazin dintr-un sat mai izolat. În faţa magazinului o umbrelă de soare si două bănci. Stau un bătrân cu un pet de bere în faţă şi o femeie. Salut, intru şi cumpăr un suc. Nu mai ştiu – Timbark sau Fanta de protocale. Probabil Timbark. Timbark-ul e 2 lei, Fanta 4 lei. Mă aşez pe banca de lângă ei. Omul avea chef de vorbă. De unde vin? Unde merg? Ce e cu beţele acelea de undiţă la mine în spate? Eu eram lovit de căldură, cumpărasem suc să-mi revin, numai chef de discuţii nu aveam. Aşa că i-am răspuns că sunt beţe de alergare şi că sunt obosit, vin de departe şi e mult de povestit. Cumva lipsa mea de apetit verbal l-a agitat, aşa că imediat ce am terminat de băut m-am ridicat şi am intrat iar în magazin să las sticla. La ieşire o aud pe femeie apostrofându-l pe bătrân: lasă mă omul în pace!

Ca să zic aşa, pe traseul Via Transilvanica dacă e să fi atent la ceva, atunci e ca peste tot: mai întâi la oameni, apoi la câini. În pădure eşti cel mai în siguranţă. Da, urme de urs, alte animale sunt. Da, am văzut o ciută uriaşă, parcă mai înaltă ca un cal poate pentru că era mai zveltă şi cu picioarele mai lungi. Şi am mai văzut o vulpe. Dar alte animale nu, au avut ele grijă să nu mă panichez. În schimb întâlniri cu câini de stână au tot fost, dar o singură dată au fost mai agresivi chiar dacă ciobanul mulgea oile nu departe, fiind seară. În astfel de cazuri e uşor de identificat masculul alfa, el dă tonul şi trebuie ţinut la respect. Şi, încetul cu încetul să te retragi spre desişuri sau dacă este, spre pădure. Acolo ei nu intră, le e frică. Retragerea trebuie făcută mereu cu faţa la ei, chiar dacă la un moment dat îţi dau pace şi se depărtează. E de ajuns ca unul din ei să vadă că le întorci spatele şi te consideră mai slab şi te atacă din nou. O altă observaţie, citită de la d-nul Dinu şi probată, să târăşti beţele sau bota după tine când te depărtezi, asta evident dacă nu-s foarte agresivi, caz în care trebuie să stai cu faţa la ei. Bota mai groasă, cum au ciobanii, e sfântă. Tac, îşi lasă capul în jos şi pleacă. Beţele nu-s aşa impresionante, sunt subţiri.

Închei povestea cu cele scrise pe FB. A fost un eveniment cu de toate și l-am încheiat cu bine. La cât e de greu și mare acaparator de timp, cred că trebuie revenit la clasamentele pe echipe, care au avantajul socializării, al vitezei crescute și deci a timpului de recuperare mai mare și al evitării accidentărilor. Am pus poze semnificative, cu veselia de final a echipei Feel Good Team, molipsitoare.

“S-a incheiat Transylvania Legends , 8 etape in 9 zile pe traseul Via Transilvanica (official group) de la manastirea Putna la Medias.
De aceasta data traseul a fost integral parcurs, fără porţiuni scoase din motive de vreme, teren cu zăpadă, restricţii cu localităţi “pe rosu”.
Vremea a fost în general foarte bună, chiar foarte cald, schimbarea desfăşurării concursului din aprilie în luna mai a avut multe efecte pozitive. Traseul a fost alergabil, rareori cu noroi, lumea din jur era în ţinute de vară, erau foarte mulţi turişti în special în Odorheiul Secuiesc. Natura a fost veselă, plină de culori.
Două etape a avut Bucovina, au fost şi cele mai grele, nu numai pentru mine. Anul trecut etapele fuseseră scurtate spre jumătate, a fost astfel mai uşor. Acum, pentru că am avut şi probleme fizice iniţiale, mi-a fost mult mai greu, după prima etapă în care m-am chinuit non-stop am vrut să abandonez. O a doua zi la fel ar fi fost imposibil de încheiat. Cu antiinflamatorii a devenit mai suportabil şi cu trecerea timpului mi-a fost tot mai bine.
Bucuvina a fost mai sălbatică, fără izvoare care să ne salveze. Lipsa satelor ne-a împiedicat să folosim şi opţiunea cumpărării de la magazine. Ţin minte că într-un sătuc am întrebat pe o bătrână de apă, a spus că este izvor mai sus, apoi la capăt de sat negăsind nimic am întrebat pe alta dacă are apă… în plus. Trebăluind şi abia mişcându-se pe la un coteţ, pe faţa ei se citea dorinţa de a mă ajuta dar şi realitatea că i-ar fi fost greu să aducă apă apoi de la acel izvor nevăzut. Am plecat, pentru mine nu era chiar existenţială apa.
În Ţinutul de Sus, pe Bârgaie, natura deja era mai avansată şi apa n-a lipsit nici la picioare. Au trecut alte două etape prin zone mai accesibile şi populate, în care deja mi-am facut obiceiul să cumpăr lichide, orice nu găseam la punctele de alimentare. No cola… Aşa că de la Timbark (pe care ulterior îl ocoleam) la fanta de portocale, bere fără alcool, orice…
Am ajuns apoi, după ziua de pauză petrecută la Câmpu Cetăţii, pentru următoarele două etape în Ţinutul Secuiesc. Mi-a adus aminte de Maramureş, care mi-e mai familiar. Mi-au plăcut înfloriturile de la casele şi porţile lor, culorile vesele, motivele cu păsărele, porţile zvelte cu găurele în frontonul de sus pentru găzduirea înaripatelor. Toate inspirau tinereţe şi veselie.
Cursa s-a încheiat în Ţinutul Săsesc, la Mediaş. Satele tipice erau mici, cu program doar de seară la magazine, cu multe case în paragină dar şi cu unele aranjate la amănunt cu stilul păstrat. Impresionante clădirile vechi, cetăţile fortificate, bisericile. Cu totul altfel ca alături înainte. Diversitate…
Am încheiat concursul pe locul 1 la open între alergătorii care au parcurs mai multe etape. Nu atât rezultatul contează, cât faptul că am fost singurul care am parcurs întregul traseu şi nu m-am accidentat. Anul trecut încheiasem pe locul 3 şi rămăsesem cu o problemă la un picior.
Am facut un tabel comparativ între anul 2021 şi anul 2022, am fost mai lent acum. Dar a fost mai greu, primele 4 etape de exemplu au fost toate încheiate în peste 12h, făcând recuperarea dificilă.
Am fost destul de constant şi am fost pe podium la etape de câteva ori: locul 2 în etapele 4 şi 7, locul 3 în etapele 3 şi 6.
În 2021 au fost 545km parcurşi în 66h08min. Acum am avut 637km şi 91h20min petrecuţi pe traseu, cu 15000m diferenţă de nivel totală. A trebuit sa fiu mai atent la timpii limită şi m-am străduit să mă menţin la un ritm mediu de 7km/h, deci undeva între 8-9min/km “pace”.
Mulţumesc pentru tot voluntarilor, organizatorilor, lui Victor fotograful. Mai caut eu poze, efectiv în timpul concursului n-am avut disponibilitatea să mă uit prin media. Chiar dacă reuşeam să ajung înainte de ora 19 la finish, timpul zbura şi când ajungeam în cameră orice gând măreţ aveam adormea instant.
Mari felicitări concurenţilor, m-am simţit foarte bine! Să vă reveniţi cât mai repede! Sănătate Tase, eşti foarte bun, îmi place spiritul tău de luptător.
Foarte greu concursul la individual, să faci tot traseul e o echilibristică la limită între ritm, alimentaţie, recuperare şi o atenţie deosebită la orice semn de accidentare care e prioritar ambiţiilor de moment. Cine ştie cum ar fi fost la noroiul de anul trecut sau la o vreme mai dificilă.
Ca să zic aşa, mi-am completat puzzle-ul cu traseul Via Transilvanica pe prima jumătate, mai am de parcurs restul, până la Drobeta-Turnu Severin.”
Apr 032022
 

După primul concurs din an, cu care încep de obicei – Făget Winter Race – despre care am scris deja, am continuat cu perioada de revenire la o formă … oarecare cu alte două concursuri la care merită să participi, fiecare în felul lor: Vlădeasa Winter Trail şi Primavera Trail Race.

La Vlădeasa – 20 februarie – nu există decât o opţiune – să urci până pe vârf la cabana meteo şi apoi să te întorci, că doar nu poţi rezista mult acolo, oricâtă ţuică ţi-ar da organizatorii, aka prietenul Cozmin Ardelean.

Mie mi-ai ieşit 15km cu 1111m diferenţă de nivel. L-am încheiat pe locul 28 general, locul 2 la categorie (la un minut de locul 1). N-a fost un timp strălucit – 2h01min, dar a fost mai bine ca la precedenta participare (2h04min).

 

 

 

 

 

 

 

Se vede din poze că, la fel ca şi la Făget Winter Race, eram îmbrăcat cam ca de război faţă de alţii, semn că atitudinea mea era încă defensivă (chiar şi beţele erau de schi clasic, să fie rezistente), nu mă simţeam în formă şi nu consideram că e musai să-mi dau sufletul. Dar m-am străduit… Pulsul mediu a fost pe la 148bpm, dar cred că la început n-a citit corect (puls de pe ceas), după primii 4km am tot păstrat 157bpm, cam ca şi la Făget.
Am pus poze de la fotografii oficiali, era păcat să nu fac şi eu public câteva din reuşitele lor. Apare şi revista Outdoor Magazine printre sponsori. Ei m-au ajutat cu echipament la Propark Adventure 2021, mulţumesc încă o dată – articolul de atunci scris de Vasile Cipcigan, prieten si coechipier acolo – Propark 2021

Ce am scris pe FB atunci:

Vladeasa Winter Race – al doilea concurs din acest an, tot cu zapada.
E simplu: alergi de la Căminul Cultural din Rogojel la Cabana Meteo de pe Vladeasa si te intorci, aproximativ 15km cu 1000m diferenta de nivel.
Si, mai important, e pentru ca asa vrei tu si o faci din placere, dupa indelungi antrenamente din timpul anului.
Asta inseamna normalitate! Si esti sustinut in ceea ce faci de familie, prieteni, organizatori, voluntari, fotografi… carora le multumesc pe aceasta cale!
Felicitari tuturor participantilor! Gradul lor de placere s-a vazut in rezultate. Sove a castigat detasat, urmat de Cristi Pop.
Eu, cu o umila placere chinuita, am incheiat pe locul 28 general, 26 masculin si 2 la categorie, la mica distanta de locul 1.
Am reusit sa recuperez la vale cateva pozitii, se pare ca e mai usor pentru mine ca la deal, probabil se datoreaza greutatii crescute.
Inchei cu speranta ca data viitoare placerea va fi mai mare!

Ah, detalii: 2h01min20sec, mai bine decat acum 2 ani, atunci a fost 2h04min. Sove a incheiat acum in aproximativ 1h33min. Dar era alta Vladeasa si eram mai tanar. In clasamentul online figureaza ora de sosire, startul a fost aproximativ la ora 10.

La Primavera Trail Race – 26 martie – însă, am avut mai multe opţiuni, inclusiv să nu particip… Pentru că e destul de aproape de Istria 100 Mile unde voi participa în 7 aprilie la proba regină – 170km cu peste 6000m diferenţă de nivel. Istria rămăsese ca restanţă încă de acum doi ani, că acum cu greu m-aş fi hotărât să plec acolo dat fiind contextul general cu pandemie şi război.

Mi-ar fi părut rău să nu mă duc la Şuncuiuş şi la concursul organizat de prietenul meu Istvan Szokolszky, mai ales că am fost într-un fel de recunoaştere traseu, adică un motiv să fiu alături de băiatul meu la un cantonament Rupicapra ţinut nu departe – la Vadu Crişului – cu o săptămână înainte. E superbă şi zona, iar organizarea pe măsură. Fiind şi un concurs mare, mă aşteptam şi la concurenţa cu prezenţe mai deosebite.
M-am înscris destul de târziu, ieşind categoric proba de ultra din calcul am ales proba de maraton, destul de lung şi greu – 55km cu 2500m diferenţă de nivel. Probele de Cros şi Wild erau totuşi prea scurte şi intense pentru mine, nu m-ar fi ajutat prea mult psihic vorbind, în acest an n-am mai alergat distanţe peste 35km şi doream o confirmare pentru Istria că aş rezista. Fiind un concurs ţinut în zonă de defileu – al Văii Crişului (Munţii Pădurea Craiului), era evident un concurs mai tehnic, cu urcări şi coborâri abrupte, greu alergabile.

 

 

 

 

 

Pentru prima dată în acest an am avut o atitudine mai ofensivă, s-a văzut după echipament. Am încheiat pe locul 6-7 la general în 6h48min, locul 1 la categorie. Primul timp a fost de 6h12min. Pulsul mediu a fost de 147bpm, cu scădere însă pe bucla de final.
M-am ţinut cât am putut de Biborka, minus ultimii 10km (bucla de Wild de pe Valea Misidului). Recunosc că acea buclă m-a cam surprins, eu am mai participat acum vreo trei ani tot la concursul de maraton şi s-a schimbat urcarea abruptă şi coborârea. A durat ceva până m-am prins şi nu mi-am putut găsi nişte repere. În orice caz la final n-am mai tras aşa de tare, eram mulţumit, am încheiat alături de prietenul de la Eke – Bartha Botond. Cum mi s-a părut că nici el nu mai avea altă motivaţie, alta decât să încheie cu mine (eram convins că s-ar fi ţinut scai), linia de sosire am trecut-o împreună.

Ce am scris pe FB:

Primavera Trail Race , o multime de trasee pentru toata lumea. Alaturi de o parte din prietenii de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, poza este de la Gabor.
Eu am ales maratonul de 55km cu 2500m+ diferenta de nivel, avand in vedere ca peste mai putin de doua saptamani sper sa pot ajunge sa concurez la Istria 100 mile in Croatia.
Mi-a mers bine, am pornit mai cu rabdare, fiind cea mai lunga distanta alergata in acest an. La inceput eram alaturi de Florin Chircu si Biborka, apoi tot in preajma doamnei care alerga foarte bine pentru mine, cu un ritm care-mi convenea. Ma straduiam sa ma tin de ea si asteptam de multe ori cu mare speranta sa-i bipaie ceasul, semn ca depaseste pulsul ei maxim setat, cand o lua la pas si ma puteam apropia. 🙂
Ca observatie, un prieten, aflat la inceput in fata, in primii 7km, m-a intrebat cat timp vreau sa scot, cam ce ritm. Habar n-am, i-am raspuns, vad dupa prima tura de vreo 13km pana la Suncuius. Apoi la intrebarea cum sa aiba ritm constant, raspunsul meu a fost sa se tina de Biborka. Mi-a spus – bine, dar ea a ramas in spate! Pai tocmai… 🙂 Mergea prea tare.
Totul a fost ok, o harjoana care tindea sa se incheie la final. Habar n-aveam pe ce loc eram, dar intr-adevar, dintr-un grup de vreo 8 persoane am ramas doar noi doi si Botond, pe care-l ajunsesem si era la alta categorie de varsta decat mine.
La a treia trecere pe la PA-ul de la Pojorata, la km41, cumva situatia s-a schimbat, Biborka a luat-o mai tare la vale si in continuare n-a mai tinut cont de puls. Pana acolo la Pojorata cam toti sufeream de sete, nu ne-au ajuns lichidele. In plus, mi-am depasit norma gandita de geluri si batoane, pusesem putine pentru efortul depus, asa ca alergam pe baza a ce gaseam la PA-uri. La Suncuius la km45 Biborka avea deja 1 minut avans, dar macar o vedeam. Apoi, tura prin apa paraului Mişid m-a incetinit mult si, cu Botond pe urmele mele dar cu restul concurentilor din spate pe care-i banuiam la mare distanta, am ales varianta soft, sa incheiem impreuna.
Asa am incheiat pe locul 5-6 la open masculin, cu Biborka la 9 minute in fata, si locul 1 la categorie, in 6h48min.

Le multumesc tuturor de acolo pentru ziua faina, cu un mare plus pentru cei alaturi de care am alergat care m-au tinut in priza tot timpul.

 

Urmează pentru mine concursul din Istria, unde sunt cu numărul 36 de concurs (pe baza punctajului ITRA – 687). Nu sunt elită dar nici prea departe. Robert Hajnal (870 ITRA) e principalul favorit la acest concurs mare din UTMB World Series, o premieră cred cu un român la vârf. O altă premieră posibilă pentru un concurs de ultratrail din străinătate e reclama la Dacia Duster ca sponsor. Ataşez câteva poze din Race Guide , cu lista de la cursa Red (100mile) în ordine alfabetică, unde figurează şi alţi români, inclusiv Istvan.

 

 

 

 

 

Apr 022022
 

Foarte greu m-am pornit să scriu despre provocarea aceasta, a doua din acest an la schi de tură. Motivul e că mă leagă multe amintiri frumoase şi interesante de zona Padiş, încă din tinereţe. E o altă lume, desprinsă parcă din poveşti, un fel de ocean în care îţi poţi pierde gândurile. Când merg la marea noastră, în larg simt tot aşa, că mă cuprinde o combinaţie de melancolie şi duioşie. Lângă Costineşti, în Golful Francez înotam până abia vedeam oamenii, apoi faleza devenea o linie, apoi parcă puteam vedea trenul, apoi doar orizont. Mă lăsam apoi în soarta hulei şi a valurilor, simţeam cum trag de mine. Cine câştigă? Şi instinctul de supravieţuire spunea stop, câteva secunde ajung până anul următor. Şi începea lupta până îmi aduceam aminte că nu aşa se face, ci cu răbdare, împreună cu valurile şi hula. Înot cum m-am învăţat de mic, bras, mă întind cât pot de lung, cu pluta pe burtă când simt valul că vine, energic când hula domină. Şi revin la … realitate. La tren, la faleză, la oameni. Aşa că acum e momentul să scriu despre provocarea din Apuseni, partea pamântească.

A fost o tură propusă în cadrul planului de activităţi CAR Cluj şi care s-a realizat în datele propuse – 27-28 februarie 2022. Nu a fost o tură ad-hoc, dar de parcurs am făcut-o doar noi doi – Adi Cosma şi cu mine, în special pentru că am considerat-o o tură dificilă ca efort fizic, iar prietenii noştri pasionaţi de schi tură de la CAR Cluj şi chiar din alte cluburi, ca Rupicapra, erau cu alte activităţi planificate sau în refacere după ce am fost împreună tot într-o tură de anduranţă pe schiuri de tură – am scris aici – Provocarea “Via Apuseni” la schi de tură din 13-14 februarie.

Copiez mai jos din descrierea iniţială a turei, lămuritoare, cu un link de completare la o pagină de pe blog unde am putut pune traseele, atât de schi cât şi cel de maşini. Blogul CAR Cluj nu permite (sau eu n-am găsit cum) inserarea (embedarea) de hărţi. Voi continua cu impresiile şi descrierea după aceea, voi încerca să fiu organizat şi să pun “capitole”, să puteţi sări la ce vă interesează.

Descrierea iniţială din planul de activităţi

Se doreşte parcurgerea cu schiurile de tură a unui traseu care îmbină două magistrale de drumeţie care ajung în Padiş (bandă roşie şi bandă albastră). Este un track parcurs real, în condiţii de iarnă, cu schiurile de tură, aşadar cu abateri unde se poate coborî mai direct.

Prima porţiune este de aproximativ 32km cu 2000m diferenţă de nivel şi din Arieşeni urmează banda roşie peste vârful Cucurbăta Mare (1848m, cel mai înalt din munţii Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop până în Padiş. Acolo se înnoptează la o cabană.

În ziua a doua se continuă din Padiş până în Şaua Cumpănăţelul, unde se separă banda roşie de cea albastră, urmând de aici banda albastră. Este traseul clasic care trece pe la Piatra Tâlharului, Nimăiasa, iar în condiţii ideale se urcă pe vârful Vlădeasa în calea spre cabana Vlădeasa şi Rogojel. Sunt aproximativ 33km de parcurs cu 1600m diferenţă de nivel.

Logistică.
Se vor plasa maşini, urmând ruta Cluj – Rogojel (lăsăm o maşină) şi apoi pe DJ1R la Avrămeşti (a doua maşină care trebuie recuperată în altă zi). De aici se pleacă în tură.
Echiparea va fi mai uşoară, de tură de o zi, cu observaţiile că va conţine mâncare pentru a doua zi.
E posibil să prindem noaptea în fiecare zi, aşadar sunt necesare frontalele.

Momentan suntem o echipă de două persoane, Adrian Cosma şi Laurenţiu Vezentan. Ideea acestei ture este a lui Adrian.

Varianta a doua.
In cazul cand mai sunt doritori, mai există variante, inclusiv cu parcurgere într-o zi a traseului Stana de Vale – Padis  18km (BR) (deci cealalta zi va fi de la Padis la Avramesti sau de la Padis la Vladeasa), ne adaptam si vedem cum ne putem ajuta.

Mai multe amănunte aici (pagina cu traseele iniţiale de schi tură – sunt trasee reale, dar parcurse înainte de alţii – şi traseul de maşini).

Preambul.

Adi a venit cu ideea de a parcurge acest traseu însumând aproximativ 65km cu schiurile de tură într-o zi. Aceasta pentru că înaintea noastră l-au parcurs în acest regim doi salvamontişti, trackul fiind aşa cum am spus, real. După experienţa însă a “Via Apuseni”, unde am fost cu Luşu şi Adi Motioc pe sensul Petreasa – Buscat în două zile 19km+27km, am ajuns la concluzia că pentru noi mult mai bine şi interesant ar fi traseul Arieşeni – Rogojel în două zile, chiar dacă provocarea nu mai este aşa de dură, fiind 32km+32km.
Motivele sunt aşa, ordinea fiind nu neaparat după importanţă:
– traseul “Via Apuseni” l-am făcut cu rucsaci grei, cu corturi, cu viteza medie de 3km/h, n-am avut evenimente neplăcute în afara celor clasice schiului de tură ca prinderea zăpezii pe schiuri, frecuşuri şi mici răni la picioare de la clăpari pentru unii dintre noi
– la 3km/h la “Via Apuseni” n-a fost diferenţă de nivel decât jumătate din cât estimam că va fi la tura actuală
– la “Via Apuseni” nu ne-am permis să ne dăm jos “focile” (eu doar când am coborât singur de pe Muntele Mare spre Buscat, fiind grăbit) şi din motivul de rucsaci grei, dar şi pentru economie de timp
– chiar dacă la tura actuală vom fi echipaţi mai lejer, cu rucsaci de 30l cu mâncare pe două zile, date fiind posibilele surprize de traseu, de starea zăpezii, nu puteam spera la starea mea fizică o viteză medie decât maxim de 5km/h, iar cu pauze ne-ar fi luat excursia spre 16 ore dacă nu mai mult – adică sigur prindeam noapte ore întregi
– noaptea ore întregi spre şi pe Vlădeasa nu e o situaţie veselă, în general acolo e vânt puternic şi o senzaţie de frig pe care o vom resimţi mult mai tare la stadiul de oboseală ce-l vom avea şi va fi greu să ne motivăm să urcăm pe vârf în locul ocolului mai sigur pe BA spre cabana Vlădeasa
– noaptea chiar nu vezi nimic şi e păcat de zona frumoasă pe care am parcurs-o de atâtea ori, inclusiv de trei ori la concursul de ultratrail Apuseni Ultra Race – 170km
– oricum vom fi în regim mai aproape de sport şi concurs decât de drumeţie, neputând să facem pauze prelungite şi poze “liniştite”
– noi urma să ne oprim în Rogojel, nu la cabana Vlădeasa (sau cabana salvamont de acolo) ca predecesorii, încă câţiva kilometri în plus, chiar dacă în coborâre
– pentru noi, spre deosebire de cei doi băieţi dinainte, o problemă în sine este transferul maşinilor, una pentru Rogojel şi una la Avrămeşti lângă Arieşeni; estimam 4 ore transferul şi cam atâta a durat
– transferul de maşini însemna oboseală în plus, trezire foarte devreme şi cu toate acestea start abia în plină zi, nu ora 6-7 dimineaţa
Pot spune că am avut dreptate în estimări, viteza noastră medie a fost de aproximativ 4km/h, ne-am simţit excelent, nu stresaţi, am putut privi peisajele, am avut o pauză reuşită la cabana Brădet din Padiş, am şi putut schia pe coborâre pe una din pârtiile din Vârtop, de pe vârful Vlădeasa spre cabana Vlădeasa şi Rogojel (în parte). Startul efectiv în prima zi l-am putut avea abia la ora 9.40 cu toată străduinţa noastră de a alege pentru maşină varianta mai scurtă prin pasul Ursoaia. La final, după ce am ajuns la Rogojel, am considerat că e mai sigur din motive de oboseală să nu recuperăm maşina din Arieşeni noaptea, am venit eu cu bicicleta după ea ziua următoare.

Transferul de maşini

Deoarece am fost doar noi doi în această tură, am avut nevoie să plasăm o maşină la Rogojel şi abia apoi să ne îndreptăm spre startul in Arieşeni. Plasarea maşinilor a fost o provocare în sine. Chiar cred că a fost singurul stres major în această tură. Nu puteam pleca de sâmbătă, cu o zi înainte, aveam program până târziu, iar parcurgerea pe noapte a traseului prin pasul Ursoaia mi s-a părut riscantă, drumul deşi fiind în principiu deszăpezit e puţin circulat, poate fi gheaţă şi chiar ninsoare proaspătă. În niciun caz nu mi-ar fi făcut plăcere să pun lanţuri la 2-4 noaptea în pustietate sau să rămânem împotmoliţi etc.
Am lăsat maşina lui Adi la Rogojel şi am pornit cu maşina mea 4×4 spre Arieşeni. Chiar dacă am parcurs pe ziuă traseul, de câteva ori la vale am mers zbârlit ca o pisică, în viteza întâi şi o dată când am avut curajul să merg într-a doua era să ies în decor.
Atât ne-a luat cu totul transferul de maşini, 4 ore.

Ziua 1 Arieşeni – vârful Cucurbăta Mare (1849m – cel mai înalt din munţii Apuseni) – Piatra Grăitoare – Vârtop – Glăvoi – Padiş

 

 

 

 

Conform trackului înregistrat, la ora 9.40 am început urcarea spre Cucurbăta Mare. Zăpada era foarte bună, chiar pulvăr pentru că ninsese proaspăt, ceea ce ne-a permis de fapt şi să ne punem schiurile în picioare chiar din locul unde am parcat maşina. În mod obişnuit nu te porneşti în tură mai lungă aşa târziu, aveam emoţii că ne prinde noaptea până la Padiş. Am avut un ritm constant şi susţinut, cu foarte scurte pauze de pozat.
Urcarea n-a fost uşoară, am şi ales o linie mai scurtă, de altfel aproximativ la fel ca trackul urmat, adică am urcat pe un picior de munte dintre vârfurile Cucurbăta Mică şi Mare, un fel de bandă albastră “de iarnă”. Nu era de mirare această scurtare, cei după care am urmat trackul aveau tot interesul să parcurgă distanţa Arieşeni – cabana Vlădeasa cât mai direct. Am văzut în timp că au ales extrem de bine până şi pe unde să coboare la Vârtop şi să străbată porţiunea de pădure  dintre Nimăiasa şi Vlădeasa în zona Vârfuraşu. Noi n-am reuşit să fim atât de precişi.

Ce a fost mai deosebit? Ce putea fi mai deosebit pe un traseu care e considerat incomparabil cu mai puţine provocări tehnice (avalanşe, gheaţă, abrupturi, cornişe…)? Vă redau aproximativ ce mi-a spus un prieten: am fost la schi de pârtie în Franţa şi pe parcurs au fost două accidente mortale, ambele pe pârtii albastre (cele mai uşoare). De fiecare dată s-au ciocnit un “bombardier” cu cineva, o dată a murit “bombardierul”.
Ce e de reţinut? Că nu poţi lăsa garda jos niciodată, chiar dacă te consideri în siguranţă că e ceva uşor şi cu atât mai mult atunci. Pentru că noi de exemplu nu eram echipaţi cu pioleţi, cu colţari. Pentru că noi eram doar doi, urma să străbatem singuri zone neumblate în condiţii de iarnă. Pentru că dacă unul dintre noi se accidenta chiar şi uşor nu puteam să ne realizăm planul şi îl stricam şi pe al coechipierului.
Ştiam că Adi stăpânea mai bine schiurile, avea şi schiuri de competiţie. Dovedise la un concurs de alergare din iarnă că şi fizic era mai bun ca mine. Aşa că mergeam pe urmele lui. Pe urcarea spre Cucurbăta am ajuns şi la o porţiune mai abruptă unde schiurile abia scrijeleau pojghiţa de gheaţă. Adi urca cu grijă. Şi acolo m-am oprit, să-mi fac un “recensământ” cu ce pot face şi la ce mă pot aştepta. Şi am adoptat linie de urcare uşor diferită. Mi-am scos încheieturile mâinilor din prinderile beţelor de schi pentru a le putea folosi urgent şi ca piolet, eram pregătit ca şi poziţie şi pentru alunecare la vale, îmi puneam problema să-mi blochez legăturile de la schiuri ca să pot canta şi face urme mai uşor în “zăpadă”. Din motive de siguranţă eu oricum nu folosesc beţe telescopice la schi când ştiu că am o provocare mai mare pentru că sunt mai puţin rezistente.
Atât, nu a fost niciun eveniment neplăcut. Aceasta era şi ideea. Trebuie să fii cu simţurile mereu active, să-ţi foloseşti experienţa şi să îţi faci timp să te gândeşti când apare ceva riscant. Mai bine am fost mai lent cu câteva minute şi regruparea am făcut-o sus la eoliene. Pe Cucurbăta a fost bine, noi am ajuns în două ore, pe la prânz, adică zăpada se tot înmuia, soarele fiind puternic. Nu acelaşi lucru a fost pe Vlădeasa, unde am ajuns după-masă şi nu era soare. Şi acolo am făcut recapitulare deşi am urcat de zeci de ori acea pantă şi salutam întâlnirea cu braduţii de pe traseu, ştiind unde se mai îmblânzeşte suişul.

Am fost bucuroşi când am ajuns deasupra pârtiei de la Vârtop, în civilizaţie, era abia ora 14 şi în sfârşit era plauzibilă încheierea traseului pe ziuă. Ne-am dat jos pieile, am schiat cu plăcere, tot era numai soare în jur. Ne-am permis o pauză de masă mai lungă, simţeam nevoia.

După Vârtop ne-am afundat cu adevărat în sălbăticie, au fost lungi porţiuni unde doar noi am lăsat urme. De la Glăvoi a început să se lase seara şi când am ajuns aproape de Padiş ne-a şi sunat gazda de la cabana Brădet, să întrebe pe unde am ajuns. Am sosit acolo cu puţin înainte de ora 18, la limita să folosim frontalele. Conform trackului a fost o tură de 8h01min, 32km cu 2000m diferenţă de nivel.

Ziua a 2-a Padiş- Vărăşoaia – Şaua Cumpănăţelu – Piatra Tâlharului – Nimăiasa – Pietrele Albe – vârful Vlădeasa (1836m) – cabana Vlădeasa – Rogojel

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În sfârşit am putut pleca la o oră mai rezonabilă, fără grabă – ora 8. Ştiam şi cum mergem iar traseul îl rememoram mai bine.

În ziua precedentă porţiunea de bandă roşie de după Vârtop până în Şaua Poniţa – Glăvoi a fost un blackout pentru mine, n-am parcurs-o din secolul trecut. Nu rămăsesem de atunci decât cu nişte amintiri dintr-un revelion petrecut la cabana veche Padiş în care, pentru a vedea încă o dată pe cineva, m-am pornit singur de nebun la Vârtop cu schiurile de tură, pe urmele unei trupe plecate per-pedes cu ore înainte. Eram fără frontală, că nu exista aşa ceva, fără hartă, de marcaje ce să mai spun. M-a prins noaptea fix pe coborârea la Vârtop, pe atunci se spunea că stai la gazdă nu la pensiune, erau doar vreo două – trei cu turişti, aşa că a fost mai simplu. Ziua următoare, înapoi, a trebuit să fiu mai atent să nu mă rătăcesc, aşa că am tot observat urme de animale. Au rămas de atunci întipărite în minte gândurile mele: când eram în loc deschis mă grăbeam să ajung în pădure să fiu mai puţin expus, iar din pădure doream să scap cât mai repede pentru că era mai dificil de parcurs pe schiuri, cu crengi, copaci căzuţi, zăpadă schimbătoare. Ajuns printre ai mei, fireşte, întrebări… lipsisem o noapte, nu spusesem la nimeni că plec. Dar erau alte vremuri şi eram tânăr.

E de menţionat că am avut nişte câini alături care au pornit cu noi din Padiş, dar ne-au părăsit când au văzut că noi chiar vrem să urcăm spre Şaua Cumpănăţelul şi era zăpadă mare (evident, iar am scurtat acolo după track), apoi am bălăurit puţin în căutarea trecerii văii Nimăiasa. Pe când eram fericiţi că mai e puţin până la Pietrele Albe, în zona de pădure de la Vârfuraşu am fost nevoiţi să fim mai tot timpul cu ochii pe track. E imposibil să putem repeta acelaşi traseu a doua oară, atâta stânga – dreapta am făcut.
Urcarea spre vârful Vlădeasa am făcut-o clasic pentru schi tură, de la Pietrele Albe, nu pe punct roşu cum pare mai uşor. Acea urcare nu e potrivită pentru schi, e potecă cu obstacole.

Am ajuns pe vârful Vlădeasa pe o vreme … tipică, abia am putut face poze. Apoi am făcut o scurtă vizită la cabana meteo ca să recuperăm haina unui prieten care a fost voluntar la Vlădeasa Winter Race şi am schiat până la cabana Vlădeasa. 7h55min a durat tura până acolo, pe la ora 16 am ajuns. Au fost 32km cu 1700m diferenţă de nivel, am mers cam la fel de bine ca-n prima zi.
Pe la ora 17 ne-am pornit spre maşina din Rogojel unde am ajuns într-o jumătate de oră. N-am putut schia până jos, deja zăpada se topise puternic. De acolo am plecat mulţumiţi spre Cluj.

Ziua a 3-a Cu MTB-ul după maşină în Arieşeni


Mi-am rezervat plăcerea de a parcurge cu bicicleta drumul până la Arieşeni în ziua următoare. Nu ştiu ce calcule fistichii am avut în cap zilele precedente, dar clar nu au fost corecte – greşisem destinaţia. Eu mă gândeam la aproximativ 80km, ca şi cum ar fi fost de ajuns la Rogojel. Adică am fost prea relaxat, fix ce am spus despre pârtiile albastre. Pe la ora 10 când am văzut de fapt că am de-a face cu peste 150km am luat viteză cu pregătirile şi abia la 10.30 am pornit din Cluj, renunţând la planurile măreţe cu ocolire şosele naţionale, cu rută cu urcări prin Sălicea şi Ciurila. N-am folosit cursiera, era şi pe trainer şi mi s-a părut o opţiune nesigură la drum lung în condiţii de iarnă. Abia am ajuns dupa 7 ore la destinaţie, pe înnoptate, cu opriri scurte.

Mar 042022
 

În data de 19 februarie am fost prezent la o activitate iniţiată de mine sub titulatura Geocaching, între joc, descoperire locuri noi şi iniţiere în orientare. Era o activitate gândită ca un liant între mai multe domenii sportive şi de petrecere a timpului liber în natură, cu dorinţa de a atrage împreună şi a se cunoaşte membrii clubului CAR filiala Cluj. Normal, cum nu-mi place să fac diferenţieri forţate, am publicat anunţul şi pe Sportul pentru amatori pentru alergători care nu sunt musai din club, subdomeniu în care eu mai anunţ amănunte despre alergările săptămânale de joi seara.

 

Ce am scris la activitatea planificată pe site-ul CAR:

—–
Cine nu-şi doreşte sa descopere o lume noua la câţiva paşi? Cine nu a fost captivat cândva de mistere? Cum e să te joci ca om mare, dar totodată să faci ceva interesant, util, să fii în natură? Cauţi o motivaţie dar vremea rea te descurajează? Mergi într-o altă ţară şi întrebi un localnic despre locurile mai ascunse iar după două-trei viraje mentale încerci să păstrezi doar privirea inteligentă şi rămâi doar cu câteva cuvinte cheie? O soluţie poate fi geocaching-ul.
Geocaching-ul este o activitate practicată încă din anul 2000 pe modelul găsirii unor cutiuţe “cache” la coordonate gps date. În general acestea sunt plasate în locuri deosebite, unele puţin cunoscute, la izvoare, puncte de belvedere… În cea mai mare parte aceste cutiuţe sunt plasate de localnici care ştiu bine zona, iar descrierile atasate sunt făcute să te atragă să le descoperi.
Consider că poate fi un prim pas în orientarea turistică şi sportivă care la rândul lor sunt esenţiale pentru supravieţuire sau pentru cei care doresc să participe la concursuri de aventură. Şi se poate practica şi-n echipă.

Linkuri utile:
geocaching.com – aici se poate crea un cont, este harta cu practic toate geocache-urile din lume
ce este geocaching – site-ul romanesc
tips&tricks
descrierea unui geocache pe care-l vom căuta
Harta care poate fi folosită este cea din colecţia Munţii Noştri – nr. 28 – Masivul Feleacu – mulţumesc lui Luşu!

>>Punct de întâlnire este parcarea de lângă restaurantul Roata – Făget, la ora 10.

>>Traseu
Traseul denumit de cei care au plasat cutiuţele (mobellino team) “dutch trail” este de aproximativ 6km de tip circuit, cu pornire de la poligonul de pe Valea Gârbăului. Vom încerca să găsim câteva cutiuţe pe parcurs.

>>Amănunte:
Traseu pe Alltrails.
Link descărcare şi aici.

Lista geocachuri din zona traseului – de citit amănunte dacă doriţi.
GC6FB7E – Faget Dutch Trail #3 – Border Stone
GC6FB86 – Faget Dutch Trail #4 – Thread Spring Junction
GC6FB8B – Faget Dutch Trail #5 – Red Triangle Trail
GC6FB9C – Faget Dutch Trail #6 – Devil Tree
GC6FB9V – Faget Dutch Trail #7 – Slamovits Hut
GC2KGN5 – Faget Dutch Trail #8 – Belvedere Brull
GC6FBA3 – Faget Dutch Trail #9 – Back to the Woods
GC6FBBF – Faget Dutch Trail #11 – Out of the Woods
GC2Q9FJ – Sacred Springs #7: Binder Well
GC3CK85 – Sacred Springs #12: Thread Spring
GC3D5VF – Sacred Springs #13: Hunter Spring

—–
Ce a rezultat, cum a fost?
Ca să rezum, cine s-a înscris pe site-ul CAR n-a venit, iar cine nu s-a înscris a venit!
Am fost patru persoane, în rândul cărora m-am bucurat că a fost pentru o vreme Zoli Bogya, un om cu multă experienţă şi în orientare.

Pentru că am folosit harta Munţii Noştri – Masivul Feleacu şi ca să aşteptăm eventualii întârziaţi în mod util, am început o discuţie pe marginea inscripţionărilor de pe hartă.
Aşa am ajuns să pomenesc despre:
– transpunerea globului pe un planiglob şi erorile care apar la reprezentare
– sistemul wgs84
– comparaţie între hărţile turistice (ca cea din Munţii Noştri) şi cele de orientare (aveam de la concursuri de orientare, din care am selectat una ce acoperea mai toată zona cu traseul nostru)
– cartea lui Ştefan Zweig – Magellan, cu marele descoperitor care a reuşit pentru prima dată să înconjoare cu corăbiile Pământul
– tipuri de busole (aveam 3 modele la mine – de amatori, profesională Silva şi militară cu vizor)
– sistemele gps, ca evoluţie, de la cel american la Glonass, Galileo
– despre sateliţii gps
– dispozitive gps ca şi cel de drumeţie (aveam Dakota 20), ceasuri multisport (aveam Forerunner 935), mobilele moderne, comparaţii, cu puncte slabe şi tari
– orientarea pe hartă cu busola, cu anumite principii de urmărit şi cu tratarea diferită a approach-ului de obiectiv (şi la geocaching se aplică)
A trecut urgent o jumătate de oră şi deja îngheţam în faţă la Roata, aşa că poveştile despre geocachuri, cum arată, ce conţin, principiile “jocului” ca să nu stricăm bucuria descoperirii pentru alţii, le-am spus din mers urcând pe Cruce Albastră. Da, de la început stabilisem că e mai uşor să urmăm potecile ştiute până ne apropiem de cutiuţe decât să o luăm direct “ca mistreţii”.

Trebuie spus de asemenea că n-am dorit să am surprize majore, aşa că în săptămânile precedente am tot fost să descopăr singur geocachurile, să văd starea lor etc, adică să nu mă fac de râs în faţa participanţilor şi să ştiu la ce să mă aştept.
În plus, ştiind că unele aveau cutiuţele deteriorate, am cumpărat cele necesare:
– alte cutiuţe de la menaj
– creioane pe care le-am tăiat să încapă şi le-am ascuţit cu ascuţitoarea
– mici blocnotesuri pentru a scrie vizitatorii în ele
– o pungă cu animăluţe ce se pot lipi şi pe pereţi, pe dosul cărora am scris “CAR geocaching event”, ca să le las amintire în cutiuţele puse

Din lista de 11 geocachuri noi, în excursia noastră în jurul Văii Cocinii, am atins 7. Au fost dintre cele cu probleme de mai multe tipuri, adică în mod deliberat am ţinut să trecem pe la acelea care erau mai interesante şi unde puteam face şi ceva util.

Rezumat despre geocachuri:
– practic noi am trecut pe la geocachurile de pe traseul “Dutch trail”, dar în zonă am mai atins pe cele cu tematica izvoarelor
– toate erau clasice, majoritatea fiind Small, dar a fost şi unul Tiny
– primul atins a fost “Border stone”, am pus un creion în el
– al doilea, “Thread Spring Junction”; ştiam că nu mai există, dispăruse, uitându-mă şi în istoria celor scrise de alţii pe geocaching.com; am pus o nouă cutiuţă cu cele necesare în locul unde evident trebuia să fie; trebuie spus că în general de întreţinerea acestor cutiuţe se ocupă cei care le-au plasat, care sunt avertizaţi pe mailuri, dar dacă trece multă vreme şi nu se întâmplă nimic atunci intervin alţii, scriind acest lucru; a fost unul dintre geocachurile la care am dorit să ajung

– al treilea, “Thread Spring”, adică izvorul firicel (cerna în maghiară); am vrut de asemenea să trecem pe la el, cutia lui era avariată şi am înlocuit-o; era şi un izvor bine întreţinut, cu loc de vatră foc şi adăpost în apropiere pe care e bine să le ştie drumeţii

– al patrulea, “Hunter Spring”; doar am pus un animăluţ în el; ca poveste, se spune că acolo era copacul cel mai vechi din Făget; izvorul nu are debit

– al cincilea, “Red Triangle Trail”; de două ori am fost singur pe la el şi nu-l găsisem, acum unul dintre noi l-a găsit; cu atât mai mult m-am bucurat cu cât nici alţii dinainte nu-l găsiseră; e la un copac aflat aproape de o intersecţie a traseului CA cu TR
– al şaselea, “Belvedere Brull”; era mai uşor de găsit şi atunci l-am vizitat din mers, după ce trecusem fără să căutăm cutiuţa de lângă casa Slamovics (căsuţa de lut); e la o zonă cu privelişte frumoasă asupra Văii Gârbaului

 

– ultimul obiectiv, pe care de asemenea eu nu-l găsisem, era “Binder Well”; acum, cu ajutoare, a fost cu succes căutarea şi am înlocuit cutiuţa tiny avariată; mai trebuie spus că izvorul se numeşte Binder după numele unui orientarist clujean, Ludovic Binder, preşedinte prin anii ’70 al Comisiei Judeţene de Turism-Alpinism

Am încheiat circuitul trecând pe la fostul poligon din Valea Gârbaului. Mi-a făcut plăcere să organizez excursia aceasta cu căutările de cutiuţe, simt că am făcut ceva util atât pentru cei care au fost cu mine cât şi pentru cei din lumea geocachului. Şi sper ca lumea să meargă şi la Atelierul de orientare cu gps-ul unde coordonator este prietenul meu Luşu. În fond, fără unele noţiuni minimale de orientare şi citire hărţi după drumeţiile pe munţi şi dealuri rămâi doar cu emoţiile … nelocalizate.

Feb 172022
 
Via Apuseni ski tura

Zilele acestea, duminică şi luni 13 şi 14 februarie am participat la provocarea intitulată de Maco “Via Apuseni” la ski de tură.

 


Introducere.
Cu situaţia din ultimii doi ani tot mai mult oamenii obişnuiţi cu activităţile în aer liber, activi în general, au căutat să-şi menţină tonusul şi obiceiurile bune respectând condiţionările. Una din alternative au fost aşa numitele provocări, indiferent dacă au fost virtuale, realizate individual sau în grupuri mici, în timp limitat. De-a lungul timpului eu am mai organizat mici provocări motivaţionale sub formă de concurs încă dinainte de aceşti ani – se găsesc la categoria concursurile mele. Aceste provocări au devenit ţinte de pregătire pentru mine, obiective care nu depindeau aşa de mult de exterior. Cu clubul Rupicapra am participat de exemplu la două provocări mari pentru mine, organizate exemplar de prietenii mei care mi-au fost coechipieri atunci. Au fost inclusiv şedinţe cu prezentări, video-uri. Am avut echipă de suport din membrii clubului. Ei le numesc challenge-uri, aşadar capitolul/pilonul clubului intitulat Rupicapra Challenge.
În anul 2020 a fost un triatlon de timp IronMan ce a implicat înot în Tarniţa 3,8km (eu acolo am înotat, singur, fiecare a făcut cum şi când a putut), urmat în ziua următoare de bike cu echipa de la Aiton (lângă Cluj-Napoca) la Poiana Neamţului, în ziua a 3-a  alergare de acolo pe creasta Făgăraşului la Valea Viştei Mari (modificare faţă de planul iniţial în care destinaţia a fost Valea Sâmbetei – adică ne-am adaptat la condiţiile de moment), iar ziua a 4-a a fost întoarcerea la Aiton. Am scris aici.

În anul 2021 a fost provocarea 10K Vertical la ski de tură. Implica urcarea a 10.000m diferenţă de nivel în 24h cu schiurile de tură, adică tot sus-jos. La alegerea şi prospecţia locului de desfăşurare stabilit la Straja am contribuit şi eu, plecând cu fiul meu la Straja pentru schi de tură şi explorat, dar cu ţinta această provocare. Evenimentul în sine n-a fost uşor, am fost nevoiţi să părăsim pârtia la 11 noaptea pentru că aşa erau restricţiile atunci, în martie, aşadar am împărţit cele 24h pe două zile, a doua zi începând la 6 dimineaţa. Mie îmi mai trebuiau două-trei ore să-mi închei diferenţa de nivel. Au mai apărut şi alte mici surprize, ca de exemplu un concurs de schi pentru copii de care nu ştiam deşi se vorbise cu salvamontul, cu patroni din zonă. Am fost nevoiţi să folosim doar o parte din pârtie în cea de-a doua zi. A fost fain, am avut invitaţi, inclusiv din alte cluburi. Am scris aici.
În anul 2022 prietenii din Rupicapra au planuri, evident. Implică mult timp însă pentru mine, un salariat obişnuit.

În acest context m-am bucurat foarte mult când am aflat că Maco caută coechipieri pentru Via Apuseni la ski de tură. Practic, această tură pe care o consider acum că merită parcursă şi-n anii următori, fiind nici prea-prea, nici foarte-foarte fizic vorbind şi cu peisaje deosebite cu lungi porţiuni neumblate iarna, a însemnat în principiu parcurgerea traseului Bandă Roşie de la parcarea Buscat, trecând peste Muntele Mare, pe la Balomireasa şi cabana Petreasa (nu departe de Muntele Frânturile unde a avut loc accidentul aviatic din Apuseni), cu o deviere la Podina – Poiana Horea. Se putea ca destinaţia/startul să fie Pasul Ursoaia – poate de anul viitor.
Pentru logistică, era nevoie de formarea unei noi echipe care să plece în sens invers, de la Podina la Buscat, să ne intersectăm pe parcurs şi să facem schimb de chei de la maşini.
Ca şi distanţă totală erau 46km pentru două zile.

Împreună cu Adi Cosma avem de gând la sfârşit de februarie să realizăm provocarea de 65km, tot cu schiurile de tură, pornind de la Avrămeşti (Arieşeni) peste vârful Cucurbăta Mare (Bihor), urmat de Padiş şi trecând, peste vârful Vlădeasa, să ajungem la cabana Vlădeasa. Aşa că această experienţă mi-a prins foarte bine ca să-mi pot evalua forţele, necesarul, cu alte cuvinte să gândim în termeni realişti pasul următor.

Clubul CAR Filiala Cluj şi provocările? Sigur! Au an de an realizări deosebite, doar că… nu sunt conştientizate sub această denumire şi atunci, cumva, se pierd. Refugiul CAR de pe Muntele Mare a fost construit anul trecut şi deja se foloseşte, inclusiv noi am făcut-o în această tură. A fost o provocare, nu? De anul trecut am observat că au devenit mult mai atenţi la partea de a valorifica trecutul, de a-l memora nu doar prin postări ale membrilor, clubului pe diverse canale media. Firesc, va fi o arhivă, activităţile structurate vor putea fi folosite în anii ce urmează. E un club mare cu peste 300 de membri, site-ul începe să reflecte pasiunile acestora.

Rezumat.

Echipa 1. Maco, Nuţu şi Gabi Oargă, echipaţi cu rucsaci mari şi saci de dormit dar fără corturi au parcurs ruta:
Buscat – Refugiul CAR Muntele Mare – 7km, înnoptare refugiu, sâmbătă
Refugiu – Cabana Petreasa – 31km, înnoptare cabană, duminică (au ajuns pe la ora 20.50 acolo, peste două ore mergând în noapte)
Cabana Petreasa – cabana Podina la maşină – 8km, luni
Echipa 2. Luşu, Ovidiu Motioc, eu, echipaţi cu rucsac mare şi corturi, cu ruta parcursă pe sens invers
cabana Podina (Poiana Horea) – cătunul La Nedei – 19km, înnoptare la cort, duminică (pe la ora 17 ne-am oprit, pe lumină)
Cătun – vârful Piatra Groşilor – 14km – despărţire, eu trebuie neaparat să fiu marţi în Cluj dar pentru Luşu şi Ovidiu era păcat să piardă o zi superbă pe munte
Vf. Piatra Groşilor – Buscat- 12km, eu, luni (am ajuns la ora 17.50, pe lumină)
Vf. Piatra Groşilor – Refugiul CAR – 5km, Luşu cu Ovidiu, înnoptare, luni
Refugiul CAR – Buscat maşină – 7km, Luşu cu Ovidiu, marţi

OBS: Ne-am întâlnit cu toţii aproape de Cantonul Steaua – 16km de Podina, duminică,
Fiind două echipe avem povestiri şi trăiri diferite. Dacă sunt ei de acord, pot ataşa aici versiunile lor. Un fel de drept la replică. 🙂

Ziua I

Noaptea

Ziua a II-a

Desfăşurarea.
Nu am scris prea mult, mi s-a părut foarte important contextul, dovadă ponderea introducerii.

Ce am scris pe FB, cu mici modificări.

A fost o tură mai de ultim moment. Iniţiativa lui Maco, cred că el a denumit-o Via Apuseni… Cu skiurile de tură aproximativ 46km din zona Şaua Ursoaia – Petreasa (nu departe de locul accidentului aviatic de acum câţiva ani), trecând apoi pe la Balomireasa – Muntele Mare – Buscat.
Am prins o vreme super frumoasă, zăpadă bună pentru tură, cu lungi porţiuni neumblate.

Pentru că s-au strâns patru oameni pentru sensul Buscat – cab. Petreasa şi era mai greu cu recuperarea maşinilor, s-a mai dat sfoară în ţară şi … m-am hotărât. Versiunea finală: Lusu cu mine şi cu Ovidiu (doar sâmbătă seara am aflat că vine şi el, deci clar a fost tură ad-hoc pentru unii) am pornit pe sensul spre Buscat dar cu rucsaci grei cu corturi, iar Maco cu Nuţu şi Gabi ceva mai suplu echipaţi dinspre Buscat.

Fiecare grup avea planuri diferite, condiţionate şi de echipare. Grupul cu mine urma petrecem noaptea în cort pe cât se poate de aproape de mijlocul traseului, iar grupul Maco a pornit cu o zi înainte, înnoptând la refugiul CAR de pe Muntele Mare şi apoi la cabana Petreasa.

N-a fost de mirare că ne-am întâlnit pe când mergeam spre … start cu domnul Dinu şi cu Marlene. Ei sunt în fiecare săptămână pe munte. Evident, una din întrebările lor a fost unde înnoptăm, tura fiind programată pe două zile. Balomireasa era aproximativ la jumătatea traseului, dar răspunsul meu în glumă a fost că … lângă ceva căsuţe. Adică oriunde, fiind munţi domoli şi puţin înalţi nu trece jumătate de oră fără să vezi construcţii umane. Pentru că eram cu cortul, nu ştiam cât de bine putem merge cu rucsaci mari, aveam destul de urcat… erau multe necunoscute.
Până la urmă duminica, în prima zi, am parcurs 19km ajungând până la cătunul La Nedei, cu cea mai mare parte din urcarea totală parcursă. Ne-am întâlnit cu grupul Maco cu puţin timp înainte, în Şaua Steaua, ei erau în mare criză de timp şi era clar că vor umbla şi noaptea. Şi noi eram întarziaţi, dar ni se cam… rupea.

Urmau aşadar 27km de parcurs pentru echipa noastră până la maşina din Buscat, cu avantajele că aveam sub 700m diferenţă de nivel pozitivă de făcut şi că deja aveam în zăpadă urmele prietenilor.

Fiind o vreme extraordinară Luşu şi Ovidiu s-au hotărât să înnopteze la refugiu iar eu, având mai puţin timp liber 🙂, am continuat până la final luni.

N-a fost uşor, turele acestea cu schiurile mai lungi de 20km te duc la limita dintre drumeţie şi concurs, o zonă gri unde celor obişnuiţi la stilul drumeţie le lipsesc timpul pentru poze şi conversaţiile, iar pe cei “autişti” care sunt mai obişnuiţi cu liniştea din timpul competiţiilor îi afectează întreruperile de ritm şi pauzele.

Mulţumesc pentru companie, demult n-am mai fost cu cortul pe munte iarna. Din poze reies câteva amănunte din instalarea corturilor şi pregătirile pentru noapte. Foarte răbdător Luşu cu amănuntele, cu supele din noapte din zăpada strânsă în pungi şi apoi topită, cu umplerea termosurilor cu ceai tot atunci etc. Mulţumesc lui Maco pentru recuperarea cu maşina de la Buscat, a apărut modificarea cu împărţirea echipei mele şi era nevoie să rămână o maşină la Buscat pentru ziua următoare.

Săptămâna următoare merg la Vlădeasa Winter Trail şi înainte, sâmbătă, organizez o excursie lângă Cluj cu geocaching. Sper să iasă bine.

Făget Winter Race 2022

 Alergare, Cluj, Cluj-Napoca, Faget Winter Race, Localitati si zone  Comments Off on Făget Winter Race 2022
Feb 172022
 
Faget Winter Race 2022

Uitându-mă în istoria blogului, este a şasea oară când particip la acest eveniment de alergare din Făget. E o tradiţie la care ţin mult, marchează deschiderea de sezon şi Noul An.
Ca de obicei în ultima vreme, fiind în întârziere cu postarea, mă ajut de memoria cuvintelor scrise pe FB la acel moment.

Făget Winter Race – primul concurs din an – semimaraton… de cativa ani incoace.

Îmi place să alerg la aceleaşi curse, în orice caz nu mă deranjează. Iar dacă acestea sunt în Făget, pe unde tot alerg, e chiar o bucurie. Cu greutăţile inerente, FWR s-a ţinut an de an, felicitări! Aştept acum Halcyon Făget Winter Trail unde probabil voi fi voluntar (am fost, dar la marcare/verificare marcare mai mult figuraţie, iar la demarcare în mod mai consistent).
Văd evoluţia, mă rog, schimbările de la o vreme… Şi încerc să mă acomodez mental la anii ce vin, să alerg mereu cu plăcere.
Aşa că a fost bine anul acesta, nu era normal să fie mai bine. Momentan am reajuns la volumul săptămânal dorit de alergare, dar cu viteza mai durează. Urmează Istria 100 mile în aprilie, că ajung acolo sau nu mai vedem.
Ţinta mea la semimaraton era 2h şi în primii 20. Aveam justificarea că acum 2 ani am avut timpul de 1h52min, 11 open şi 1 categorie. Anul acesta au fost 2h04min39sec, loc 29 open, 2 categorie. Câştigătorul, Nicu Bălan, a avut 1h34min. Un puls mediu pentru mine de 155bpm şi am reuşit să urc la 167bpm la final, nu eram rupt şi mintea era limpede: un sudoku puteam rezolva. 🙂

PS: A participat şi fiica mea, Andreea, şi a fost pe podium la open feminin la proba de cros 7km.