vezentan

Jun 182022
 

Un titlu simplu. În fond, e o cursă care a devenit o obişnuinţă. Am fost pentru a patra oară, poate aş fi spus a şasea oară în acest an dacă se ţineau cursele din anii trecuţi.
În primele trei participări am tot progresat ca timp, ştiam cât m-am zbătut de fiecare dată, va fi grea lupta cu mine de atunci. Dar deja aveam două răspunsuri să mă justific în caz că nu mergea totul spre bine. Mai întâi, traseul era modificat. În al doilea rând, poate anul acesta nu m-aş fi înscris la cum evoluează lucrurile, dar aveam înscrierea făcută încă din 2020. De ajuns a fost că am renunţat la UltraBalaton anul trecut, tot un concurs la care mă înscrisesem cu un an înainte.
Dar mai bine să rememorez ce am scris la timpul potrivit, că eram cu amintirile mai vii. Ce voi adăuga vor fi câteva poze şi poate câteva lămuriri. De obicei când mă obligă ceva să fiu mai concis iese binişor.

3 aprilie După ce în iarnă m-am străduit să mă pregătesc, a venit primăvara cu ale ei obligaţii căpătate de mine în ultimii doi ani. Dar, în clipele de răgaz încep să mă gândesc la Istria.

Urmează pentru mine concursul din Istria, unde sunt cu numărul 36 de concurs (pe baza punctajului ITRA – 687). Nu sunt elită dar nici prea departe. Robert Hajnal (870 ITRA) e principalul favorit la acest concurs mare din UTMB World Series, o premieră cred cu un român la vârf. O altă premieră posibilă pentru un concurs de ultratrail din străinătate e reclama la Dacia Duster ca sponsor. Ataşez câteva poze din Race Guide , cu lista de la cursa Red (100mile) în ordine alfabetică, unde figurează şi alţi români, inclusiv Istvan.
Observaţie: a fost concurenţă mai mică ca-n anii buni. La fel a fost de altfel până şi la UTMB. Oamenii au tot felul de probleme iar mobilitatea e mult mai mică. În album am pus şi pozele cu Race Guide-ul cu lista de participanţi şi favoriţii.

5 aprilie Pregătiri
Am inceput partea denumita de mine “birocratia alergarii”, ultima suta de metri inainte de start.

Acea parte cu pictatul feţei si ascutirea armelor la razboinicii vechi, iar la cei moderni cu pregatirea la amanunte incredibile comparativ cu scopul, cu dileme existentiale majore cum ar fi ce culoare sa fie ciorapii ca se sa asorteze cu rucsacul si daca sa pui 20 sau 21 de geluri. Pentru a se feri de a uita ceva important si a stapani piticii din cursa, unii poarta tot felul de muţunache cu ei (vedeti poza) ca pe un talisman.

Eu numesc piticii cursei toate acele probleme care pot aparea: digestive, accidentari, vreme nefavorabila. Apropo de vreme, cine stie ca mai mereu prinde vreme proasta nu mai bine se profileaza pe alte activitati unde ar fi mult mai util, cum ar fi agricultura? Ca oamenii care aduc ploaia sunt foarte cautati acum, cu schimbarile climatice.
Piticii respecta si ei o statistica si se aliniaza pe acel clopot al lui Gauss (vedeti desen). Putem considera pe axa 0x viteza de deplasare si pe 0y numarul de pitici.
Cu cat reusesti sa ai viteza mai mare ai parte de mai putini pitici, aici se incadreaza elita. Pe masura ce viteza scade, piticii te ajung din urma, adica numarul lor creste. Din pacate pe aici sunt si eu, dar am avantajul ca-i cunosc bine, vorbesc cu ei si nu am nevoie de muţunache. Mai e si cea de-a treia categorie (observati, n-am spus ca e ultima), pe care piticii nu-i afecteaza oricat s-ar stradui. De ce? Pai nu poti sa-i faci nimic la unul pe care nu-l intereseaza rezultatul.
Ah! Acum ca mi-am adus aminte. Am vrut sa va spun de Istria 100 Mile. E a patra oara cand particip. Acum e o restanta de acum doi ani cand judecam putin altfel concursurile. Va dati seama, cum ar fi ca voi la 20 de ani, cu mintea si puterile de atunci, sa va inscrieti pentru cand ati avea 50 de ani la un concurs de ultra sau la o aselenizare? Pai sa nu te enervezi? E normal asta?
Acum, ca pasul e facut, imi tot aduc aminte. Sa zic si ceva util pentru unii, colegi de suferinta. Am ajuns la faza de traseu. Si am incarcat pe harta trackul meu din 2019 si sunt deosebiri destul de importante.
Pe harta cu rosu e cursa RED de 170km, cu albastru e BLUE de 126km si rosu inchis e fostul traseu RED din anii trecuti. Unde sunt coincidente apare doar marcarea cu rosu.
1. E o diferenta majora si de principiu de care se pare au ajuns sa tina cont organizatorii. S-au gandit in sfarsit ca ar fi momentul ca toate probele (eu am verificat la RED 170km si BLUE 126km) sa urmeze acelasi traseu, adica RED porneste din Labin, apoi inainte de Poklon (cel mai mare altitudine, Everestul lor care masoara undeva sub 1400m) se uneste cu BLUE care porneste din Lovran. Continua impreuna pana la Buzet etc.
De aici urmeaza o intreaga tevatura.
2. Buzet e tot punct de dropbag la cursa rosie, dar e la 100km nu la 90km ca inainte. Daca la BLUE e cam mjlocul traseului, la RED categoric nu. Si pentru cine nu are asistenta pe traseu e nitel mai greu ca inainte, ma refer cel putin la alimentatie.
3. Pentru a se realiza aceasta schimbare si a ramane distanta la RED tot pe la 170km, s-a pus o coborare la mare la Moscenicka Draga care a devenit PA (punct de alimentare) si, in consecinta, urcarea la Poklon a devenit mai abrupta (spre 1400m diferenta de nivel).
Cu putin inainte de Poklon se intalnesc traseele RED cu BLUE.
4. Din screenshot-ul cu portiunea de urcare la Poklon de pe road-book-ul lor reiese ca primii la RED si cei de la BLUE se intalnesc probabil la ora 22.43 la Poklon (km12 la BLUE, km51,7 la RED). De aici incolo, conform estimarilor, cei de la BLUE sunt mai rapizi si se distanteaza, e si firesc – alta distanta, alt grad de oboseala, alta viteza.
Pe mine ma ajuta daca e mai animata cursa.
5. S-a scapat de localitatea Hum de dupa Buzet (unde e si startul la GREEN 68km). Nu ca ar fi fost oaie neagra, e chiar un punct de referinta, din ce mai tin minte e considerata cea mai mica localitate din lume (adica, sa aiba si primar). Problema era ca dupa Buzet, dupa ce te schimbai, traversai de doua ori un parau si ajungeai ud la picioare. Adica, dilema la Buzet era de fiecare data – are sens sa mai schimbi sosetele si papucii?
6. Timpii de anii trecuti nu mai conteaza. Oricum s-au mai schimbat si PA-urile. De exemplu nu mai e Motovun (unde e startul la maratonul Yellow) ci Livade.
7. Ramane asadar Buzet ca punct unde se termina ascensiunile ametitoare cu mari diferente de nivel. In 2019 am prins zapada pe sus. Dupa Buzet mai ramane doar cam o treime din diferenta de nivel ce trebuie urcata, dar e tricky. Doar pare usor. Temperaturile devin mai mari spre Umag, e alergabil pentru cine mai poate. Raman urcari brutale spre cetati, eu doar in mers mai pot pe acolo.
8. Atentie, s-a schimbat putin si traseul in portiunea finala. Poate e mai clar, eu inainte mereu am avut dificultati pe la sensurile giratorii.
9. Una peste alta, pare mai echilibrata distributia punctelor de alimentare.

Spor la strunirea piticilor!

 

 

 

7 aprilie Am ajuns. Cu greu, nu cum aş fi vrut, măcar cu două zile înainte de cursă

Greu cu pozatul. O fi vreun semn?

11 aprilie Desfăşurarea cursei

Asa, pe scurt. Probabil si ceva interesant, adica nu despre mine.
Sunt imagini de la start din Labin, apoi un mic video cu atmosfera.
Apoi sunt screenshot-uri cu timpii intermediari … si nu doar ai mei.
Felicitari la toti ai nostri de la Istria, la loc de frunte fiind premiantii mari – Robert Hajnal locul 1 la RED (170km, cursa la care am participat si eu) si Cristina Cecan – locul 3 la open fete la cursa YELLOW (41km).
Despre cursa mea.
Am avut probleme pe ultima urcare mai mare dupa Livade (mai erau 33km pana la final), probabil inceput de insolatie. Eram locul 25 general, 1 la categoria mea, evident habar n-aveam, dar la cum se desfasurau lucrurile nu era mare inghesuiala in jurul meu. Dupa ce alergasem toata noaptea in tricou prin zona mai inalta din Istria, cu vant puternic si cand se mai calma picaturi de ploaie, de la Butoniga la Livade incepuse un soare pentru mine puternic.
Am luat pauza cateva minute si apoi am mers agale pentru revenire. A urmat o mica ratacire la Opartalj dupa vreo 2-4km care a avut rol pozitiv, m-a trezit si am reinceput alergarea usoara.
Vantul s-a transformat in furtuna cu ploaie si grindina partial, s-a schimbat tot traseul, a devenit mocirlos (ultimii 25km) si am alergat tot pe langa poteca sa nu patinez de la ultimul PA – Buje la finish-ul din Umag.
Asa ca in cursa mea care a inceput sa fie fara sfarsit mi-am schimbat scopul, de la 25-26 ore maxim cat doream initial, am ajuns sa lupt pentru sub 27 ore si mai ales sa fiu cat pot de rapid ca inghetam si mai tare m-as fi chinuit mergand.
Daca tot a intrebat cineva ce mi-a placut in cursa aceasta, eu nu m-am referit la peisaje. Este a patra oara cand particip la cursa RED, am fost anii trecuti si am vizitat Motovun si Hum de exemplu, am fost de atatea ori in Croatia… Eu mai degraba sunt impresionat si retin intamplari cu oameni, cu concurenti… Aceste intamplari si senzatiile raman eterne chiar daca nu le mai pot localiza peste ani.
Asa ca trei din “imaginile” intiparite in minte. Povestite.
La start. Imaginea cu Sarge Sherpa, scund si fit si alaturi de el Robert. Robert isi da jos geaca de ploaie si ramane in tricou ca si Sarge. Spre comparatie eu eram cu caciula si foita de vant. Eu cred ca toata lumea il considera pe nepalez (a incheiat pe locul 3-4) principalul adversar al lui Robert. Si eu sunt convins ca nu intamplator s-au plasat unul langa altul. E un fel de ritual ca la box, doar ca la box e evidenta dorinta de intimidare prin incordare a muschilor si cuvintele spuse. La alergare e mai subtil, la sah e complex. Intr-un fel poti spune ca prin plasarea unui concurent bun langa un alt concurent bun ii recunoaste acestuia valoarea si dovedeste respect. Nimic rau pentru competitie.
O alta imagine de pe portiunea de final unde pe langa mine au trecut multe picioare zvelte si pline de noroi in mare viteza de la cursa GREEN (55km). La o vreme cainoasa cum spunem noi, alta sansa sa rezisti in pantaloni scurti nu era decat viteza si timpul cat mai scurt la finish. Antilope…
In a treia imagine, o scurta discutie cu concurenta cu nr 15 pe o coborare (deja nu mai tin minte unde exact, imi trebuie calcule si harta). Era in faţa mea, am ajuns-o fara sa ma mai uit al marcaj si brusc am realizat ca nu am poteca clara de continuare. Discutia e cum am perceput-o, nu e exacta.
Eu. Markings? Where are the signs?
Ea. Do not trust in me? Zambet…
La faza asta cu o femeie frumoasa e greu de dat un raspuns in care sa iesi basma curata, adica cu tact…
Eu. I trust in you, but I want to see the signs.
Atata am putut, eram dupa vreo 100km de cursa, ori spre Buzet, ori spre Butoniga. Ne-au strigat altii sa ne intoarcem.
Acum si partea posibil interesanta, nu neaparat adevarata.
Robert a incheiat pe locul 1 cu al doilea timp ever (posibil tinta lui initiala, poate dorea record de cursa) – 18h26min – la proba RED, dupa Dylan Bowman in 2017 – 17h51min. A fost insa schimbat traseul anul acesta, diferenta de nivel pozitiva fiind pe la 7400m. La final timpii intre PA-uri au fost mai buni ai lui Robert decat ai lui Bowman, asadar… Pana la urma s-au doborat recorduri de cursa anul acesta, dar nu la cursa cea mai mare.
Cum am fost si in 2017 la cursa, am trackul si stiu ca pana si intre Poklon si Brgudac era traseu schimbat. Adica Dylan pe acea portiune a castigat 27minute fata de Robert doar in vreo 15km. Daca nu-i greseala de cronometrare atunci e minune. Mai sunt cateva amanunte pe care ma bazez. Am atasat niste screenshoturi. Prin 2017 cronometrarea se facea pe Stotinka, cu Livetrail e abia din 2020-2021, de cand cu afilierea concursului la UTMB World Series.
Pe scurt, Robert a alergat extraordinar si a fost greu sa-si faca timpi intermediari de comparatie ca sa stie daca poate obtine record de cursa. Asta daca chiar a dorit…
Ca observatie, Istria 100 Mile s-a tinut si in 2021, dar in toamna. Atunci a castigat cehul Tomaš Štverak, prezent si acum – a incheiat pe locul 8.
Pentru cei care sunt interesati sa vada cum a alergat locul doi, italianul Roberto Mastrotto – pe Strava: https://www.strava.com/activities/6953683651/overview

Se vede pe inregistrare si pulsul, vedeti de curiozitate de la ce distanta a inceput sa coboare sub 120bpm. Doar zic…

 

 

 

 

 

 

 

Un link la descrierea unor poze oficiale in care se prinde atmosfera de concurs: 18 iunie pe FB
Si un mic video cu atmosfera de la start: video Labin

Eu zic că nu mai trebuie completat nimic. A fost fun, cum se spune. A meritat să merg chiar dacă rezultatul n-a fost chiar cum am dorit. Aşa că nu m-aş mira să mai merg şi anul viitor.
Mulţumesc pentru companie lui Alex şi fratelui său, cu care am bătut atâţia kilometri şi cu maşina, Cristinei şi lui Istvan şi bineînţeles celor care mi-au acordat atenţie şi cu care am vorbit. Mulţumesc şi prietenilor de la RupiCapra pentru cuvintele frumoase din final.

Jun 082022
 

A doua oară la concursul de 8 etape în 9 zile Transylvania Legends? E o întrebare firească “de ce”, ținând cont că este un eveniment care se întinde pe o așa mare durată de timp, se parcurg aproximativ 650km și ești nevoit să alergi pentru aceasta câte un ultra zilnic, în medie de lungime de aproximativ 80km și … doar ai mai fost!

Așa este, am mai fost anul trecut, relatarea este aici. Până și povestitul unei astfel de experiențe e un ultra al scrisului. Am să încerc să fiu concis și totuși cei care citesc să rămână cu informații utile despre traseul Via Transilvanica de la mănăstirea Putna la Mediaș pentru că… e un traseu de viitor pentru cine dorește să cunoască România, se continuă până la Dunăre la Drobeta Turnu-Severin, fiind în lungime totală de 1400km.

Am fost a doua oară ca invitat, de altfel la fel ca Silip și Adi Costea, adică organizatorii s-au gândit la noi, podiumul de anul trecut. De această dată competiția s-a ținut în luna mai, nu în aprilie, între 13 și 21. Ca urmare a fost altă vreme, traseul (cu excepția a vreo 3-4km de traversare a Sighișoarei) a fost parcurs integral (punctul de sosire al etapei a fost și punctul de plecare din ziua următoare). Au fost și alte condiții de traseu, în majoritate a fost uscat, alergabil. A fost cald, de multe ori am suferit de sete. Mă așteptam astfel ca practic anul acesta să fie altfel simțit concursul, mai ales că lumea a revenit la normal, nemaifiind orașe cu cod roșu în care nu aveai voie să intri. Am văzut oameni veseli, mulți turiști îmbrăcați de vară, parcă altă țară ca anul trecut.

În sfârșit am avut ocazia să parcurg întregul traseu de 640km, cu etapele muntoase din Bucovina integrale. Evident, altfel m-am și resimțit pe parcurs, nu e totuna să începi cu etape de 80-90km care pentru mine au însemnat 13-14 ore zilnic sau cu 5-10 ore ca anul trecut.

Am încheiat pe locul 1 la open general, fiind singurul concurent cu traseul parcurs integral: 637km cu 15000m diferență de nivel, în 91h20min. Spre comparație, echipa “Feel Good Team” din Odorheiul Secuiesc formată din Bartha Balint, Szabi Takacs, Sandor Nagy și Kerekes Zoltan, care au parcurs alternativ etapele, a avut nevoie de doar 70h36min pentru a-l parcurge. Podiumul la individual a fost completat de Damian Minuț, Dinu Turcanu, Emil Bodea și Cornel Neagu.

Pun mai jos poze din călătoria din acest an, mulțumesc Victor Ștefan pentru ele. Și un mesaj al meu de dinainte de a începe evenimentul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Via Transilvanica.
Nu e doar un traseu. E vorba de un proiect complex, există modele și în alte țări, adresat atât românilor cât și străinilor care vor să cunoască țara noastră așa cum este. Pentru noi, așa cum reiese din desenul fetei lui Ștefan, a fost “Aleargă-ți țara”.
Dacă scopul principal al călătoriei pe Via Transilvanica este să se vadă locurile, vizitarea turistică, să se observe cu adevărat diferențele dintre zone, atunci cel mai bine e să faceți drumeție. Adică așa cum face de exemplu d-nul Dinu Mititeanu cu Marlene, care când parcurg fragmente din Via Transilvanica fac drumeție câte 20km zilnic, stau la cort că așa doresc ei și au timp să vadă amănunte, să vorbească cu localnicii, să viziteze obiectivele cum sunt bisericile, să afle de tradiții și să ne povestească și nouă. Așa că prima recomandare și a mea este drumeția. Noi, ca alergători, am parcurs traseul așa cum citești într-o carte pe diagonală.
Dar să dau câteva “liniuțe” și eu, dar fără să fac accidente:
– citiți articolele despre Via Transilvanica de la d-nul Dinu, de exemplu  www.dinumititeanu.ro , cu poze
– există site Via Transilvanica, există și aplicație
– sunt trecute cazări, recomandări
– se pot cumpăra borne sculptate, mai sunt câteva pe cei 1400km de traseu, e 1000EUR una
– pentru sponsorizare, Tibi și ai lui au fost și merg și acum în SUA, data trecută au obținut 100.000USD într-o noapte; acum merg cu un film despre Terra Banatica
– anul acesta de aceea nu țin concursurile VMT, proba de ultra etc pentru că doresc să pună toate bornele
– față de anul trecut s-au îmbunătățit și marcajele, iar unele deja au fost vandalizate
– Via Transilvanica nu este o linie cât mai scurtă între Putna și Drobeta Turnu-Severin, ci trece prin locuri diverse, cu istorie și însemnătate pentru țară, așadar străbate Bucovina (manastirea Putna – Poiana Stampei), Ținutul de Sus (Poiana Stampei – Câmpu Cetății), Ținutul Secuiesc (Terra Sicolorum, Câmpu Cetății – Archita), Ținutul Săsesc (Terra Saxonum, Archita – Micășasa), Terra Dacica (Micășasa – Ulpia Traiana Sarmisegetuza), Terra Banatica (Ulpia Traiana Sarmisegetuza – Cruşovăţ) și Terra Romana (Cruşovăţ – Drobeta Turnu-Severin); nu se putea rata Sarmisegetuza, Alba-Iulia
– există caietul drumețului, se poate cumpăra, se pot pune ștampile în el pe măsură ce parcurgeți traseul; la nevoie să știți că la sediul Tășuleasa Social se află toate ștampilele; se pot cumpăra produse Via Transilvanica (modelul probabil a fost împrumutat și de organizatorii noștri, care ne-au oferit la start caietul Transylvania Legends)
– să știți că în general magazinele sătești sunt închise între orele 10 și 17
– sunt gazde care oferă reduceri pentru drumeții Via Transilvanica
– din obiceiuri, semnalate de d-nul Dinu: știati că de Paști porțile la fetele de maritat sunt impodobite cu flori si cu oua incondeiate (si hutulii incondeiau), cu cat erau mai frumoase, cu atat erau mai bogat impodobite (la secui); știați că modelul de împrumut gen case de ajutor reciproc exista la sași sub forma “Nachbarschaft”, vecinii de pe strada, din vecinatate, să se imprumute la evenimente deosebite ca nunți, înmormântări sau să se ajute la construirea unei case
– pentru bicicliști/MTB-isti, părerea mea e că se poate parcurge traseul dar pe porțiuni chiar trebuie să n-ai nicio problemă să faci push-bike; de aceea, mai ales în Bucovina (după Mediaș nu am fost), trebuie studiat foarte bine traseul și opinia mea e că anumite bucăți trebuie ocolite, că drumuri mai accesibile sigur se găsesc
– există unele porțiuni unde nu găsești apă
– da, ar fi frumos să existe o evidenţă a tuturor celor parcurg bucăţi din Via Transilvanica, atât la drumeţie cât şi la alergare şi MTB; poate şi cu clasamente dacă se găseşte o formă de competiţie care să se desfăşoare o dată sau de două ori pe an
– va fi un fel de covor de stele cu toţi cei care au donat/cumpărat/ajutat pentru crearea Via Transilvanica
– la varianta pe mobil a Via Transilvanica se văd sculpturile de pe fiecare bornă; bornele necumpărate sunt gri

 

 

Despre concurs
– ca noutăți, în acest an s-a permis să fii finisher la open general etape chiar dacă ai lipsit câteva etape
– au fost concursuri în paralel: semimaraton și maraton Tășuleasa (finish Tășuleasa Social lângă Piatra Fântânele), semimaratonul și maratonul Cetăților (finish-ul la Mediaș)
– s-au folosit rulote pentru voluntari și PA-uri
– au alergat și copii din școlile de pe Bârgaie, care ne-au însoțit pe lungimea unui semimaraton de la Tășuleasa
– ne-au întâmpinat la un PA elevi mai mari de liceu, implicați în întreținerea unei anumite bucăți din Via Transilvanica
– au mai fost evenimente pe parcurs, dar eu am fost pe trasee zi lumină cu mici excepții, deci nu pot spune că știu tot ce s-a întâmplat

Desfășurarea
Eu mi-am făcut temele, ce am scris eu într-un fișier excel pe mai multe foi e… prea mult pentru alt cititor decât mine. Voi prezenta doar ce am scris deja pe Facebook, cu câteva observații/ imagini întipărite în minte. În rest există tabelul comparativ cu anul trecut, respectiv cel de clasament.

“Zi de pauza dupa patru etape grele. Acum suntem la Campul Cetatii, vom intra in Tinutul Secuiesc dupa ce am strabatut Bucovina si Tinutul de Sus pe traseul Via Transilvanica.
Faţă de anul trecut de data aceasta s-au parcurs etapele în întregime, în luna mai sunt mai rezonabile condiţiile de traseu decât în aprilie când mai e zăpadă.
Momentan sunt pe locul 1 între cei care au participat la toate etapele şi încep să ma simt din ce in ce mai bine după ce la început eram la limita sa abandonez.
E foarte interesant să parcurgi tara pe jos, sunt diferente de la zona la zona si nu doar de relief.
In fiecare an va fi altfel, cu timpul cred ca se va asfalta mare parte din traseu si se va pierde din sălbăticie.
Sper să închei cu bine. Momentan suntem opt cei care am făcut măcar un segment din traseu zi de zi, din care doi integralişti Tase şi cu mine.”

Eu am început concursul în condiții nu prea bune de sănătate, o formă mai ușoară de toxiinfecție alimentară combinată și cu ceva dureri de spate de la lucrul în grădină (ocupația care mi-a cam luat din timpul de alergare zilnic). Nu era prea deranjant până când a trebuit să fac efort, să alerg la concurs. Prima etapă a fost un chin continuu, în care n-am avut pauză să mă simt bine. Pace-ul de 10min/km spune multe, chiar dacă am fost printre cei puțini care am parcurs întregul traseu. Aproape 14 ore a durat etapa pentru mine, adică pe la ora 22 am ajuns la finish-ul din Pasul Mestecăniș.

M-am gândit să abandonez, eram epuizat de efortul mai ales mental, dar după ce am mâncat m-am mai gândit și mi-am spus că, în definitiv, există și varianta să parcurg doar 20km până la primul PA și tot așa în zilele următoare.

Am început să iau antiinflamatoare, două în ziua următoare, iar încetul cu încetul mi-am revenit, din etapa a cincea deja eram ok. Normal că efortul inițial, faptul că am fost nevoit să stau atâta vreme pe traseu, m-au afectat pe termen lung la ritm, anul acesta fiind mai lent până spre sfârșit cu aproape 1min/km. Nu mai vorbesc de faptul că timpul dintre și așa puținele PA-uri a devenit mult mai mare, acel litru de lichid de la start a devenit insuficient, am fost nevoit să iau apă de pe traseu mereu de la izvoare sau fântâni, am început să studiez altfel traseele căutând magazinele, eventual pensiunile. Am cumpărat sucuri, bere fără alcool, orice avea gust diferit față de ce găseam la PA-uri, pentru că la atâtea zile e firesc să cauți diversitate și la alimentație. Și am purtat cu mine în plus peturile de sucuri umplute cu apă, bând din ele și stropindu-mă pe cap. Mulțumesc lui Sergiu pentru dușurile de la rulotă, la PA-uri!

Faptul că am încheiat pe primul loc e consecința faptului că au avut probleme fizice pe parcurs principalii concurenți, începând cu Tase.
Pelerinajul meu în alergare cu viteză mai mică mi-a dat ocazia să interacționez mai mult cu localnicii, cumva a compensat lipsa mea de la poveștile de seară de la cazări. La finishurile de etapă, mai ales la început, chiar dacă porneam cu intenții mari de a povesti cu prietenii, invariabil după ce luam masa ajungeam în pat.
Tot datorită vitezei mai mici am început să fiu mai atent la timpii limită, mai precis cel la primul PA. Viteza mea de croazieră era în medie de 7km/h (undeva între 8min-9min/km, un “pace” pe care-l folosesc pentru ultra fără mari provocări dar pe distanță de 140/170km), pe care o consideram confortabilă pentru starea mea și cu care evitam depășirirea timpului regulamentar.

Prima etapă din Bucovina a fost mai sălbatică, practic fără localități între cele mari unde erau și PA-urile. Probabil în satul Spărturi (nu l-am găsit pe google maps) am întrebat de izvor pe o localnică, mi-a spus că este mai sus, iar aproape de ieșirea din sat n-am avut ce face și am vorbit cu o bătrână care trebăluia la un coteț. Pentru că eram convins că izvorul nu-i aproape, am întrebat-o de apă “în plus”. Evident, nu avea dar mi-ar fi dat din ce avea. Am renunțat însă, știam ce înseamnă să cari apă cu găleata de departe.

Din etapa a doua am început să folosesc pet-urile de la sucuri pentru apă, mai ales că am constatat că de fapt eu aveam nevoie de mai multă apă decât luam eu din flask-uri. Cumva flask-urile mă descurajau să beau apă suficient, curgând mai greu. Cu peturile diferența e mare, chiar mă gândesc să renunț la flask-uri mai ales la cursele pe căldură.

Etapa a treia a fost cea în care am ajuns primul la general, Tase având probleme la glezne.
Am avut și surpriza întâlnirii unei vânzătoare mai puțin amabile, care practic a refuzat să mă servească, mimând că are ceva important de scris într-un caiet. Asta e, no drink.

În etapa a patra a venit să alerge și Adrian Costea. Foarte mulțumesc pentru înghețata adusă pentru toți, care ne-a așteptat la final. Fiind foarte ocupat, el n-a putut participa la concurs. Nu am avut nici concurența lui Silip, care avea planuri cu Transylvania 100k și a venit cu noi doar ca să parcurgă Bucovina pe segmentele pe care nu le-am alergat anul trecut.

După ziua de pauză, în etapa a cincea am intrat cu alergarea în Ținutul Secuiesc. Multe de menționat, pomenesc de satul Înlăceni despre care am aflat din cele citite la d-nul Dinu că este cunoscut ca și satul întortocheat, adică satul cu mai multe ulițe decât case. La Lupeni am mâncat la sarmale pentru tot anul. A fost prima etapă când am ajuns la finish după un timp rezonabil, de sub 9h (până atunci am avut tot peste 12h), iar pentru foamea mea a fost prea lungă așteptarea până la masa oficială. Așadar am comandat separat o porție de sarmale, iar cele “oficiale” au avut și ele locul rezervat.
Bună și afinata, am făcut cinste și eu, și organizatorii. Iar totul a culminat cu șampania oferită de câștigătorul de etapă, Bogdan, fiind ziua lui.

Așa cum în etapa a doua m-am întâlnit cu Mihaela Bodnariu, tot așa în etapa a șasea m-am întâlnit cu Adrian Crăciunescu, amândoi fiind din concurenții de anul trecut. A fost etapa în care Tase a considerat că nu mai are rost să se lupte cu accidentarea și a alergat doar până la PA1. A pierdut locul doi la open, dar cred că a câștigat mult mai mult fiind în compania voluntarilor, a organizatorilor și având ocazia să privească cu ochi mai liniștiți natura, oamenii și localitățile pitorești.

Etapa a șaptea din Ținutul Săsesc mi-a creat doar surpriza de a fi locul doi la etapă, eu crezând că sunt pe locul trei. Mă simțeam bine și a început să fie mai pregnant spiritul competitiv. Târziu, dar potrivit pentru ultima etapă din ziua următoare.

Una dintre etapele cele mai frumoase e ultima, cu încheierea la Mediaș. Asta dacă știi s-o alergi, fiind cu multe urcări și coborâri scurte dar puternice. Față de anul trecut când eram ușor accidentat, în acest an am putut să alerg cum am vrut eu. La ultimul PA, cu vreo 15km înainte de final, am întrebat dacă e cineva în față să-l pot ajunge, să mai am cu cine povesti. Au spus că nu, că sunt la peste 30min de mine. Și… pe ultima coborâre, cu câteva sute de metri înainte de finish am ajuns o alergătoare și un alergător. Nu am luptat la maxim, am preferat să ne bucurăm fiecare de finish-ul nostru.
Cătălin Stănescu, cu care încheiasem etapa anul trecut, de data aceasta a terminat mult în fața mea, pe locul doi la etapă.

Într-una din etape am mai avut o întâlnire mai deosebită la un magazin dintr-un sat mai izolat. În faţa magazinului o umbrelă de soare si două bănci. Stau un bătrân cu un pet de bere în faţă şi o femeie. Salut, intru şi cumpăr un suc. Nu mai ştiu – Timbark sau Fanta de protocale. Probabil Timbark. Timbark-ul e 2 lei, Fanta 4 lei. Mă aşez pe banca de lângă ei. Omul avea chef de vorbă. De unde vin? Unde merg? Ce e cu beţele acelea de undiţă la mine în spate? Eu eram lovit de căldură, cumpărasem suc să-mi revin, numai chef de discuţii nu aveam. Aşa că i-am răspuns că sunt beţe de alergare şi că sunt obosit, vin de departe şi e mult de povestit. Cumva lipsa mea de apetit verbal l-a agitat, aşa că imediat ce am terminat de băut m-am ridicat şi am intrat iar în magazin să las sticla. La ieşire o aud pe femeie apostrofându-l pe bătrân: lasă mă omul în pace!

Ca să zic aşa, pe traseul Via Transilvanica dacă e să fi atent la ceva, atunci e ca peste tot: mai întâi la oameni, apoi la câini. În pădure eşti cel mai în siguranţă. Da, urme de urs, alte animale sunt. Da, am văzut o ciută uriaşă, parcă mai înaltă ca un cal poate pentru că era mai zveltă şi cu picioarele mai lungi. Şi am mai văzut o vulpe. Dar alte animale nu, au avut ele grijă să nu mă panichez. În schimb întâlniri cu câini de stână au tot fost, dar o singură dată au fost mai agresivi chiar dacă ciobanul mulgea oile nu departe, fiind seară. În astfel de cazuri e uşor de identificat masculul alfa, el dă tonul şi trebuie ţinut la respect. Şi, încetul cu încetul să te retragi spre desişuri sau dacă este, spre pădure. Acolo ei nu intră, le e frică. Retragerea trebuie făcută mereu cu faţa la ei, chiar dacă la un moment dat îţi dau pace şi se depărtează. E de ajuns ca unul din ei să vadă că le întorci spatele şi te consideră mai slab şi te atacă din nou. O altă observaţie, citită de la d-nul Dinu şi probată, să târăşti beţele sau bota după tine când te depărtezi, asta evident dacă nu-s foarte agresivi, caz în care trebuie să stai cu faţa la ei. Bota mai groasă, cum au ciobanii, e sfântă. Tac, îşi lasă capul în jos şi pleacă. Beţele nu-s aşa impresionante, sunt subţiri.

Închei povestea cu cele scrise pe FB. A fost un eveniment cu de toate și l-am încheiat cu bine. La cât e de greu și mare acaparator de timp, cred că trebuie revenit la clasamentele pe echipe, care au avantajul socializării, al vitezei crescute și deci a timpului de recuperare mai mare și al evitării accidentărilor. Am pus poze semnificative, cu veselia de final a echipei Feel Good Team, molipsitoare.

“S-a incheiat Transylvania Legends , 8 etape in 9 zile pe traseul Via Transilvanica (official group) de la manastirea Putna la Medias.
De aceasta data traseul a fost integral parcurs, fără porţiuni scoase din motive de vreme, teren cu zăpadă, restricţii cu localităţi “pe rosu”.
Vremea a fost în general foarte bună, chiar foarte cald, schimbarea desfăşurării concursului din aprilie în luna mai a avut multe efecte pozitive. Traseul a fost alergabil, rareori cu noroi, lumea din jur era în ţinute de vară, erau foarte mulţi turişti în special în Odorheiul Secuiesc. Natura a fost veselă, plină de culori.
Două etape a avut Bucovina, au fost şi cele mai grele, nu numai pentru mine. Anul trecut etapele fuseseră scurtate spre jumătate, a fost astfel mai uşor. Acum, pentru că am avut şi probleme fizice iniţiale, mi-a fost mult mai greu, după prima etapă în care m-am chinuit non-stop am vrut să abandonez. O a doua zi la fel ar fi fost imposibil de încheiat. Cu antiinflamatorii a devenit mai suportabil şi cu trecerea timpului mi-a fost tot mai bine.
Bucuvina a fost mai sălbatică, fără izvoare care să ne salveze. Lipsa satelor ne-a împiedicat să folosim şi opţiunea cumpărării de la magazine. Ţin minte că într-un sătuc am întrebat pe o bătrână de apă, a spus că este izvor mai sus, apoi la capăt de sat negăsind nimic am întrebat pe alta dacă are apă… în plus. Trebăluind şi abia mişcându-se pe la un coteţ, pe faţa ei se citea dorinţa de a mă ajuta dar şi realitatea că i-ar fi fost greu să aducă apă apoi de la acel izvor nevăzut. Am plecat, pentru mine nu era chiar existenţială apa.
În Ţinutul de Sus, pe Bârgaie, natura deja era mai avansată şi apa n-a lipsit nici la picioare. Au trecut alte două etape prin zone mai accesibile şi populate, în care deja mi-am facut obiceiul să cumpăr lichide, orice nu găseam la punctele de alimentare. No cola… Aşa că de la Timbark (pe care ulterior îl ocoleam) la fanta de portocale, bere fără alcool, orice…
Am ajuns apoi, după ziua de pauză petrecută la Câmpu Cetăţii, pentru următoarele două etape în Ţinutul Secuiesc. Mi-a adus aminte de Maramureş, care mi-e mai familiar. Mi-au plăcut înfloriturile de la casele şi porţile lor, culorile vesele, motivele cu păsărele, porţile zvelte cu găurele în frontonul de sus pentru găzduirea înaripatelor. Toate inspirau tinereţe şi veselie.
Cursa s-a încheiat în Ţinutul Săsesc, la Mediaş. Satele tipice erau mici, cu program doar de seară la magazine, cu multe case în paragină dar şi cu unele aranjate la amănunt cu stilul păstrat. Impresionante clădirile vechi, cetăţile fortificate, bisericile. Cu totul altfel ca alături înainte. Diversitate…
Am încheiat concursul pe locul 1 la open între alergătorii care au parcurs mai multe etape. Nu atât rezultatul contează, cât faptul că am fost singurul care am parcurs întregul traseu şi nu m-am accidentat. Anul trecut încheiasem pe locul 3 şi rămăsesem cu o problemă la un picior.
Am facut un tabel comparativ între anul 2021 şi anul 2022, am fost mai lent acum. Dar a fost mai greu, primele 4 etape de exemplu au fost toate încheiate în peste 12h, făcând recuperarea dificilă.
Am fost destul de constant şi am fost pe podium la etape de câteva ori: locul 2 în etapele 4 şi 7, locul 3 în etapele 3 şi 6.
În 2021 au fost 545km parcurşi în 66h08min. Acum am avut 637km şi 91h20min petrecuţi pe traseu, cu 15000m diferenţă de nivel totală. A trebuit sa fiu mai atent la timpii limită şi m-am străduit să mă menţin la un ritm mediu de 7km/h, deci undeva între 8-9min/km “pace”.
Mulţumesc pentru tot voluntarilor, organizatorilor, lui Victor fotograful. Mai caut eu poze, efectiv în timpul concursului n-am avut disponibilitatea să mă uit prin media. Chiar dacă reuşeam să ajung înainte de ora 19 la finish, timpul zbura şi când ajungeam în cameră orice gând măreţ aveam adormea instant.
Mari felicitări concurenţilor, m-am simţit foarte bine! Să vă reveniţi cât mai repede! Sănătate Tase, eşti foarte bun, îmi place spiritul tău de luptător.
Foarte greu concursul la individual, să faci tot traseul e o echilibristică la limită între ritm, alimentaţie, recuperare şi o atenţie deosebită la orice semn de accidentare care e prioritar ambiţiilor de moment. Cine ştie cum ar fi fost la noroiul de anul trecut sau la o vreme mai dificilă.
Ca să zic aşa, mi-am completat puzzle-ul cu traseul Via Transilvanica pe prima jumătate, mai am de parcurs restul, până la Drobeta-Turnu Severin.”
Apr 032022
 

După primul concurs din an, cu care încep de obicei – Făget Winter Race – despre care am scris deja, am continuat cu perioada de revenire la o formă … oarecare cu alte două concursuri la care merită să participi, fiecare în felul lor: Vlădeasa Winter Trail şi Primavera Trail Race.

La Vlădeasa – 20 februarie – nu există decât o opţiune – să urci până pe vârf la cabana meteo şi apoi să te întorci, că doar nu poţi rezista mult acolo, oricâtă ţuică ţi-ar da organizatorii, aka prietenul Cozmin Ardelean.

Mie mi-ai ieşit 15km cu 1111m diferenţă de nivel. L-am încheiat pe locul 28 general, locul 2 la categorie (la un minut de locul 1). N-a fost un timp strălucit – 2h01min, dar a fost mai bine ca la precedenta participare (2h04min).

 

 

 

 

 

 

 

Se vede din poze că, la fel ca şi la Făget Winter Race, eram îmbrăcat cam ca de război faţă de alţii, semn că atitudinea mea era încă defensivă (chiar şi beţele erau de schi clasic, să fie rezistente), nu mă simţeam în formă şi nu consideram că e musai să-mi dau sufletul. Dar m-am străduit… Pulsul mediu a fost pe la 148bpm, dar cred că la început n-a citit corect (puls de pe ceas), după primii 4km am tot păstrat 157bpm, cam ca şi la Făget.
Am pus poze de la fotografii oficiali, era păcat să nu fac şi eu public câteva din reuşitele lor. Apare şi revista Outdoor Magazine printre sponsori. Ei m-au ajutat cu echipament la Propark Adventure 2021, mulţumesc încă o dată – articolul de atunci scris de Vasile Cipcigan, prieten si coechipier acolo – Propark 2021

Ce am scris pe FB atunci:

Vladeasa Winter Race – al doilea concurs din acest an, tot cu zapada.
E simplu: alergi de la Căminul Cultural din Rogojel la Cabana Meteo de pe Vladeasa si te intorci, aproximativ 15km cu 1000m diferenta de nivel.
Si, mai important, e pentru ca asa vrei tu si o faci din placere, dupa indelungi antrenamente din timpul anului.
Asta inseamna normalitate! Si esti sustinut in ceea ce faci de familie, prieteni, organizatori, voluntari, fotografi… carora le multumesc pe aceasta cale!
Felicitari tuturor participantilor! Gradul lor de placere s-a vazut in rezultate. Sove a castigat detasat, urmat de Cristi Pop.
Eu, cu o umila placere chinuita, am incheiat pe locul 28 general, 26 masculin si 2 la categorie, la mica distanta de locul 1.
Am reusit sa recuperez la vale cateva pozitii, se pare ca e mai usor pentru mine ca la deal, probabil se datoreaza greutatii crescute.
Inchei cu speranta ca data viitoare placerea va fi mai mare!

Ah, detalii: 2h01min20sec, mai bine decat acum 2 ani, atunci a fost 2h04min. Sove a incheiat acum in aproximativ 1h33min. Dar era alta Vladeasa si eram mai tanar. In clasamentul online figureaza ora de sosire, startul a fost aproximativ la ora 10.

La Primavera Trail Race – 26 martie – însă, am avut mai multe opţiuni, inclusiv să nu particip… Pentru că e destul de aproape de Istria 100 Mile unde voi participa în 7 aprilie la proba regină – 170km cu peste 6000m diferenţă de nivel. Istria rămăsese ca restanţă încă de acum doi ani, că acum cu greu m-aş fi hotărât să plec acolo dat fiind contextul general cu pandemie şi război.

Mi-ar fi părut rău să nu mă duc la Şuncuiuş şi la concursul organizat de prietenul meu Istvan Szokolszky, mai ales că am fost într-un fel de recunoaştere traseu, adică un motiv să fiu alături de băiatul meu la un cantonament Rupicapra ţinut nu departe – la Vadu Crişului – cu o săptămână înainte. E superbă şi zona, iar organizarea pe măsură. Fiind şi un concurs mare, mă aşteptam şi la concurenţa cu prezenţe mai deosebite.
M-am înscris destul de târziu, ieşind categoric proba de ultra din calcul am ales proba de maraton, destul de lung şi greu – 55km cu 2500m diferenţă de nivel. Probele de Cros şi Wild erau totuşi prea scurte şi intense pentru mine, nu m-ar fi ajutat prea mult psihic vorbind, în acest an n-am mai alergat distanţe peste 35km şi doream o confirmare pentru Istria că aş rezista. Fiind un concurs ţinut în zonă de defileu – al Văii Crişului (Munţii Pădurea Craiului), era evident un concurs mai tehnic, cu urcări şi coborâri abrupte, greu alergabile.

 

 

 

 

 

Pentru prima dată în acest an am avut o atitudine mai ofensivă, s-a văzut după echipament. Am încheiat pe locul 6-7 la general în 6h48min, locul 1 la categorie. Primul timp a fost de 6h12min. Pulsul mediu a fost de 147bpm, cu scădere însă pe bucla de final.
M-am ţinut cât am putut de Biborka, minus ultimii 10km (bucla de Wild de pe Valea Misidului). Recunosc că acea buclă m-a cam surprins, eu am mai participat acum vreo trei ani tot la concursul de maraton şi s-a schimbat urcarea abruptă şi coborârea. A durat ceva până m-am prins şi nu mi-am putut găsi nişte repere. În orice caz la final n-am mai tras aşa de tare, eram mulţumit, am încheiat alături de prietenul de la Eke – Bartha Botond. Cum mi s-a părut că nici el nu mai avea altă motivaţie, alta decât să încheie cu mine (eram convins că s-ar fi ţinut scai), linia de sosire am trecut-o împreună.

Ce am scris pe FB:

Primavera Trail Race , o multime de trasee pentru toata lumea. Alaturi de o parte din prietenii de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, poza este de la Gabor.
Eu am ales maratonul de 55km cu 2500m+ diferenta de nivel, avand in vedere ca peste mai putin de doua saptamani sper sa pot ajunge sa concurez la Istria 100 mile in Croatia.
Mi-a mers bine, am pornit mai cu rabdare, fiind cea mai lunga distanta alergata in acest an. La inceput eram alaturi de Florin Chircu si Biborka, apoi tot in preajma doamnei care alerga foarte bine pentru mine, cu un ritm care-mi convenea. Ma straduiam sa ma tin de ea si asteptam de multe ori cu mare speranta sa-i bipaie ceasul, semn ca depaseste pulsul ei maxim setat, cand o lua la pas si ma puteam apropia. 🙂
Ca observatie, un prieten, aflat la inceput in fata, in primii 7km, m-a intrebat cat timp vreau sa scot, cam ce ritm. Habar n-am, i-am raspuns, vad dupa prima tura de vreo 13km pana la Suncuius. Apoi la intrebarea cum sa aiba ritm constant, raspunsul meu a fost sa se tina de Biborka. Mi-a spus – bine, dar ea a ramas in spate! Pai tocmai… 🙂 Mergea prea tare.
Totul a fost ok, o harjoana care tindea sa se incheie la final. Habar n-aveam pe ce loc eram, dar intr-adevar, dintr-un grup de vreo 8 persoane am ramas doar noi doi si Botond, pe care-l ajunsesem si era la alta categorie de varsta decat mine.
La a treia trecere pe la PA-ul de la Pojorata, la km41, cumva situatia s-a schimbat, Biborka a luat-o mai tare la vale si in continuare n-a mai tinut cont de puls. Pana acolo la Pojorata cam toti sufeream de sete, nu ne-au ajuns lichidele. In plus, mi-am depasit norma gandita de geluri si batoane, pusesem putine pentru efortul depus, asa ca alergam pe baza a ce gaseam la PA-uri. La Suncuius la km45 Biborka avea deja 1 minut avans, dar macar o vedeam. Apoi, tura prin apa paraului Mişid m-a incetinit mult si, cu Botond pe urmele mele dar cu restul concurentilor din spate pe care-i banuiam la mare distanta, am ales varianta soft, sa incheiem impreuna.
Asa am incheiat pe locul 5-6 la open masculin, cu Biborka la 9 minute in fata, si locul 1 la categorie, in 6h48min.

Le multumesc tuturor de acolo pentru ziua faina, cu un mare plus pentru cei alaturi de care am alergat care m-au tinut in priza tot timpul.

 

Urmează pentru mine concursul din Istria, unde sunt cu numărul 36 de concurs (pe baza punctajului ITRA – 687). Nu sunt elită dar nici prea departe. Robert Hajnal (870 ITRA) e principalul favorit la acest concurs mare din UTMB World Series, o premieră cred cu un român la vârf. O altă premieră posibilă pentru un concurs de ultratrail din străinătate e reclama la Dacia Duster ca sponsor. Ataşez câteva poze din Race Guide , cu lista de la cursa Red (100mile) în ordine alfabetică, unde figurează şi alţi români, inclusiv Istvan.

 

 

 

 

 

Apr 022022
 

Foarte greu m-am pornit să scriu despre provocarea aceasta, a doua din acest an la schi de tură. Motivul e că mă leagă multe amintiri frumoase şi interesante de zona Padiş, încă din tinereţe. E o altă lume, desprinsă parcă din poveşti, un fel de ocean în care îţi poţi pierde gândurile. Când merg la marea noastră, în larg simt tot aşa, că mă cuprinde o combinaţie de melancolie şi duioşie. Lângă Costineşti, în Golful Francez înotam până abia vedeam oamenii, apoi faleza devenea o linie, apoi parcă puteam vedea trenul, apoi doar orizont. Mă lăsam apoi în soarta hulei şi a valurilor, simţeam cum trag de mine. Cine câştigă? Şi instinctul de supravieţuire spunea stop, câteva secunde ajung până anul următor. Şi începea lupta până îmi aduceam aminte că nu aşa se face, ci cu răbdare, împreună cu valurile şi hula. Înot cum m-am învăţat de mic, bras, mă întind cât pot de lung, cu pluta pe burtă când simt valul că vine, energic când hula domină. Şi revin la … realitate. La tren, la faleză, la oameni. Aşa că acum e momentul să scriu despre provocarea din Apuseni, partea pamântească.

A fost o tură propusă în cadrul planului de activităţi CAR Cluj şi care s-a realizat în datele propuse – 27-28 februarie 2022. Nu a fost o tură ad-hoc, dar de parcurs am făcut-o doar noi doi – Adi Cosma şi cu mine, în special pentru că am considerat-o o tură dificilă ca efort fizic, iar prietenii noştri pasionaţi de schi tură de la CAR Cluj şi chiar din alte cluburi, ca Rupicapra, erau cu alte activităţi planificate sau în refacere după ce am fost împreună tot într-o tură de anduranţă pe schiuri de tură – am scris aici – Provocarea “Via Apuseni” la schi de tură din 13-14 februarie.

Copiez mai jos din descrierea iniţială a turei, lămuritoare, cu un link de completare la o pagină de pe blog unde am putut pune traseele, atât de schi cât şi cel de maşini. Blogul CAR Cluj nu permite (sau eu n-am găsit cum) inserarea (embedarea) de hărţi. Voi continua cu impresiile şi descrierea după aceea, voi încerca să fiu organizat şi să pun “capitole”, să puteţi sări la ce vă interesează.

Descrierea iniţială din planul de activităţi

Se doreşte parcurgerea cu schiurile de tură a unui traseu care îmbină două magistrale de drumeţie care ajung în Padiş (bandă roşie şi bandă albastră). Este un track parcurs real, în condiţii de iarnă, cu schiurile de tură, aşadar cu abateri unde se poate coborî mai direct.

Prima porţiune este de aproximativ 32km cu 2000m diferenţă de nivel şi din Arieşeni urmează banda roşie peste vârful Cucurbăta Mare (1848m, cel mai înalt din munţii Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop până în Padiş. Acolo se înnoptează la o cabană.

În ziua a doua se continuă din Padiş până în Şaua Cumpănăţelul, unde se separă banda roşie de cea albastră, urmând de aici banda albastră. Este traseul clasic care trece pe la Piatra Tâlharului, Nimăiasa, iar în condiţii ideale se urcă pe vârful Vlădeasa în calea spre cabana Vlădeasa şi Rogojel. Sunt aproximativ 33km de parcurs cu 1600m diferenţă de nivel.

Logistică.
Se vor plasa maşini, urmând ruta Cluj – Rogojel (lăsăm o maşină) şi apoi pe DJ1R la Avrămeşti (a doua maşină care trebuie recuperată în altă zi). De aici se pleacă în tură.
Echiparea va fi mai uşoară, de tură de o zi, cu observaţiile că va conţine mâncare pentru a doua zi.
E posibil să prindem noaptea în fiecare zi, aşadar sunt necesare frontalele.

Momentan suntem o echipă de două persoane, Adrian Cosma şi Laurenţiu Vezentan. Ideea acestei ture este a lui Adrian.

Varianta a doua.
In cazul cand mai sunt doritori, mai există variante, inclusiv cu parcurgere într-o zi a traseului Stana de Vale – Padis  18km (BR) (deci cealalta zi va fi de la Padis la Avramesti sau de la Padis la Vladeasa), ne adaptam si vedem cum ne putem ajuta.

Mai multe amănunte aici (pagina cu traseele iniţiale de schi tură – sunt trasee reale, dar parcurse înainte de alţii – şi traseul de maşini).

Preambul.

Adi a venit cu ideea de a parcurge acest traseu însumând aproximativ 65km cu schiurile de tură într-o zi. Aceasta pentru că înaintea noastră l-au parcurs în acest regim doi salvamontişti, trackul fiind aşa cum am spus, real. După experienţa însă a “Via Apuseni”, unde am fost cu Luşu şi Adi Motioc pe sensul Petreasa – Buscat în două zile 19km+27km, am ajuns la concluzia că pentru noi mult mai bine şi interesant ar fi traseul Arieşeni – Rogojel în două zile, chiar dacă provocarea nu mai este aşa de dură, fiind 32km+32km.
Motivele sunt aşa, ordinea fiind nu neaparat după importanţă:
– traseul “Via Apuseni” l-am făcut cu rucsaci grei, cu corturi, cu viteza medie de 3km/h, n-am avut evenimente neplăcute în afara celor clasice schiului de tură ca prinderea zăpezii pe schiuri, frecuşuri şi mici răni la picioare de la clăpari pentru unii dintre noi
– la 3km/h la “Via Apuseni” n-a fost diferenţă de nivel decât jumătate din cât estimam că va fi la tura actuală
– la “Via Apuseni” nu ne-am permis să ne dăm jos “focile” (eu doar când am coborât singur de pe Muntele Mare spre Buscat, fiind grăbit) şi din motivul de rucsaci grei, dar şi pentru economie de timp
– chiar dacă la tura actuală vom fi echipaţi mai lejer, cu rucsaci de 30l cu mâncare pe două zile, date fiind posibilele surprize de traseu, de starea zăpezii, nu puteam spera la starea mea fizică o viteză medie decât maxim de 5km/h, iar cu pauze ne-ar fi luat excursia spre 16 ore dacă nu mai mult – adică sigur prindeam noapte ore întregi
– noaptea ore întregi spre şi pe Vlădeasa nu e o situaţie veselă, în general acolo e vânt puternic şi o senzaţie de frig pe care o vom resimţi mult mai tare la stadiul de oboseală ce-l vom avea şi va fi greu să ne motivăm să urcăm pe vârf în locul ocolului mai sigur pe BA spre cabana Vlădeasa
– noaptea chiar nu vezi nimic şi e păcat de zona frumoasă pe care am parcurs-o de atâtea ori, inclusiv de trei ori la concursul de ultratrail Apuseni Ultra Race – 170km
– oricum vom fi în regim mai aproape de sport şi concurs decât de drumeţie, neputând să facem pauze prelungite şi poze “liniştite”
– noi urma să ne oprim în Rogojel, nu la cabana Vlădeasa (sau cabana salvamont de acolo) ca predecesorii, încă câţiva kilometri în plus, chiar dacă în coborâre
– pentru noi, spre deosebire de cei doi băieţi dinainte, o problemă în sine este transferul maşinilor, una pentru Rogojel şi una la Avrămeşti lângă Arieşeni; estimam 4 ore transferul şi cam atâta a durat
– transferul de maşini însemna oboseală în plus, trezire foarte devreme şi cu toate acestea start abia în plină zi, nu ora 6-7 dimineaţa
Pot spune că am avut dreptate în estimări, viteza noastră medie a fost de aproximativ 4km/h, ne-am simţit excelent, nu stresaţi, am putut privi peisajele, am avut o pauză reuşită la cabana Brădet din Padiş, am şi putut schia pe coborâre pe una din pârtiile din Vârtop, de pe vârful Vlădeasa spre cabana Vlădeasa şi Rogojel (în parte). Startul efectiv în prima zi l-am putut avea abia la ora 9.40 cu toată străduinţa noastră de a alege pentru maşină varianta mai scurtă prin pasul Ursoaia. La final, după ce am ajuns la Rogojel, am considerat că e mai sigur din motive de oboseală să nu recuperăm maşina din Arieşeni noaptea, am venit eu cu bicicleta după ea ziua următoare.

Transferul de maşini

Deoarece am fost doar noi doi în această tură, am avut nevoie să plasăm o maşină la Rogojel şi abia apoi să ne îndreptăm spre startul in Arieşeni. Plasarea maşinilor a fost o provocare în sine. Chiar cred că a fost singurul stres major în această tură. Nu puteam pleca de sâmbătă, cu o zi înainte, aveam program până târziu, iar parcurgerea pe noapte a traseului prin pasul Ursoaia mi s-a părut riscantă, drumul deşi fiind în principiu deszăpezit e puţin circulat, poate fi gheaţă şi chiar ninsoare proaspătă. În niciun caz nu mi-ar fi făcut plăcere să pun lanţuri la 2-4 noaptea în pustietate sau să rămânem împotmoliţi etc.
Am lăsat maşina lui Adi la Rogojel şi am pornit cu maşina mea 4×4 spre Arieşeni. Chiar dacă am parcurs pe ziuă traseul, de câteva ori la vale am mers zbârlit ca o pisică, în viteza întâi şi o dată când am avut curajul să merg într-a doua era să ies în decor.
Atât ne-a luat cu totul transferul de maşini, 4 ore.

Ziua 1 Arieşeni – vârful Cucurbăta Mare (1849m – cel mai înalt din munţii Apuseni) – Piatra Grăitoare – Vârtop – Glăvoi – Padiş

 

 

 

 

Conform trackului înregistrat, la ora 9.40 am început urcarea spre Cucurbăta Mare. Zăpada era foarte bună, chiar pulvăr pentru că ninsese proaspăt, ceea ce ne-a permis de fapt şi să ne punem schiurile în picioare chiar din locul unde am parcat maşina. În mod obişnuit nu te porneşti în tură mai lungă aşa târziu, aveam emoţii că ne prinde noaptea până la Padiş. Am avut un ritm constant şi susţinut, cu foarte scurte pauze de pozat.
Urcarea n-a fost uşoară, am şi ales o linie mai scurtă, de altfel aproximativ la fel ca trackul urmat, adică am urcat pe un picior de munte dintre vârfurile Cucurbăta Mică şi Mare, un fel de bandă albastră “de iarnă”. Nu era de mirare această scurtare, cei după care am urmat trackul aveau tot interesul să parcurgă distanţa Arieşeni – cabana Vlădeasa cât mai direct. Am văzut în timp că au ales extrem de bine până şi pe unde să coboare la Vârtop şi să străbată porţiunea de pădure  dintre Nimăiasa şi Vlădeasa în zona Vârfuraşu. Noi n-am reuşit să fim atât de precişi.

Ce a fost mai deosebit? Ce putea fi mai deosebit pe un traseu care e considerat incomparabil cu mai puţine provocări tehnice (avalanşe, gheaţă, abrupturi, cornişe…)? Vă redau aproximativ ce mi-a spus un prieten: am fost la schi de pârtie în Franţa şi pe parcurs au fost două accidente mortale, ambele pe pârtii albastre (cele mai uşoare). De fiecare dată s-au ciocnit un “bombardier” cu cineva, o dată a murit “bombardierul”.
Ce e de reţinut? Că nu poţi lăsa garda jos niciodată, chiar dacă te consideri în siguranţă că e ceva uşor şi cu atât mai mult atunci. Pentru că noi de exemplu nu eram echipaţi cu pioleţi, cu colţari. Pentru că noi eram doar doi, urma să străbatem singuri zone neumblate în condiţii de iarnă. Pentru că dacă unul dintre noi se accidenta chiar şi uşor nu puteam să ne realizăm planul şi îl stricam şi pe al coechipierului.
Ştiam că Adi stăpânea mai bine schiurile, avea şi schiuri de competiţie. Dovedise la un concurs de alergare din iarnă că şi fizic era mai bun ca mine. Aşa că mergeam pe urmele lui. Pe urcarea spre Cucurbăta am ajuns şi la o porţiune mai abruptă unde schiurile abia scrijeleau pojghiţa de gheaţă. Adi urca cu grijă. Şi acolo m-am oprit, să-mi fac un “recensământ” cu ce pot face şi la ce mă pot aştepta. Şi am adoptat linie de urcare uşor diferită. Mi-am scos încheieturile mâinilor din prinderile beţelor de schi pentru a le putea folosi urgent şi ca piolet, eram pregătit ca şi poziţie şi pentru alunecare la vale, îmi puneam problema să-mi blochez legăturile de la schiuri ca să pot canta şi face urme mai uşor în “zăpadă”. Din motive de siguranţă eu oricum nu folosesc beţe telescopice la schi când ştiu că am o provocare mai mare pentru că sunt mai puţin rezistente.
Atât, nu a fost niciun eveniment neplăcut. Aceasta era şi ideea. Trebuie să fii cu simţurile mereu active, să-ţi foloseşti experienţa şi să îţi faci timp să te gândeşti când apare ceva riscant. Mai bine am fost mai lent cu câteva minute şi regruparea am făcut-o sus la eoliene. Pe Cucurbăta a fost bine, noi am ajuns în două ore, pe la prânz, adică zăpada se tot înmuia, soarele fiind puternic. Nu acelaşi lucru a fost pe Vlădeasa, unde am ajuns după-masă şi nu era soare. Şi acolo am făcut recapitulare deşi am urcat de zeci de ori acea pantă şi salutam întâlnirea cu braduţii de pe traseu, ştiind unde se mai îmblânzeşte suişul.

Am fost bucuroşi când am ajuns deasupra pârtiei de la Vârtop, în civilizaţie, era abia ora 14 şi în sfârşit era plauzibilă încheierea traseului pe ziuă. Ne-am dat jos pieile, am schiat cu plăcere, tot era numai soare în jur. Ne-am permis o pauză de masă mai lungă, simţeam nevoia.

După Vârtop ne-am afundat cu adevărat în sălbăticie, au fost lungi porţiuni unde doar noi am lăsat urme. De la Glăvoi a început să se lase seara şi când am ajuns aproape de Padiş ne-a şi sunat gazda de la cabana Brădet, să întrebe pe unde am ajuns. Am sosit acolo cu puţin înainte de ora 18, la limita să folosim frontalele. Conform trackului a fost o tură de 8h01min, 32km cu 2000m diferenţă de nivel.

Ziua a 2-a Padiş- Vărăşoaia – Şaua Cumpănăţelu – Piatra Tâlharului – Nimăiasa – Pietrele Albe – vârful Vlădeasa (1836m) – cabana Vlădeasa – Rogojel

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În sfârşit am putut pleca la o oră mai rezonabilă, fără grabă – ora 8. Ştiam şi cum mergem iar traseul îl rememoram mai bine.

În ziua precedentă porţiunea de bandă roşie de după Vârtop până în Şaua Poniţa – Glăvoi a fost un blackout pentru mine, n-am parcurs-o din secolul trecut. Nu rămăsesem de atunci decât cu nişte amintiri dintr-un revelion petrecut la cabana veche Padiş în care, pentru a vedea încă o dată pe cineva, m-am pornit singur de nebun la Vârtop cu schiurile de tură, pe urmele unei trupe plecate per-pedes cu ore înainte. Eram fără frontală, că nu exista aşa ceva, fără hartă, de marcaje ce să mai spun. M-a prins noaptea fix pe coborârea la Vârtop, pe atunci se spunea că stai la gazdă nu la pensiune, erau doar vreo două – trei cu turişti, aşa că a fost mai simplu. Ziua următoare, înapoi, a trebuit să fiu mai atent să nu mă rătăcesc, aşa că am tot observat urme de animale. Au rămas de atunci întipărite în minte gândurile mele: când eram în loc deschis mă grăbeam să ajung în pădure să fiu mai puţin expus, iar din pădure doream să scap cât mai repede pentru că era mai dificil de parcurs pe schiuri, cu crengi, copaci căzuţi, zăpadă schimbătoare. Ajuns printre ai mei, fireşte, întrebări… lipsisem o noapte, nu spusesem la nimeni că plec. Dar erau alte vremuri şi eram tânăr.

E de menţionat că am avut nişte câini alături care au pornit cu noi din Padiş, dar ne-au părăsit când au văzut că noi chiar vrem să urcăm spre Şaua Cumpănăţelul şi era zăpadă mare (evident, iar am scurtat acolo după track), apoi am bălăurit puţin în căutarea trecerii văii Nimăiasa. Pe când eram fericiţi că mai e puţin până la Pietrele Albe, în zona de pădure de la Vârfuraşu am fost nevoiţi să fim mai tot timpul cu ochii pe track. E imposibil să putem repeta acelaşi traseu a doua oară, atâta stânga – dreapta am făcut.
Urcarea spre vârful Vlădeasa am făcut-o clasic pentru schi tură, de la Pietrele Albe, nu pe punct roşu cum pare mai uşor. Acea urcare nu e potrivită pentru schi, e potecă cu obstacole.

Am ajuns pe vârful Vlădeasa pe o vreme … tipică, abia am putut face poze. Apoi am făcut o scurtă vizită la cabana meteo ca să recuperăm haina unui prieten care a fost voluntar la Vlădeasa Winter Race şi am schiat până la cabana Vlădeasa. 7h55min a durat tura până acolo, pe la ora 16 am ajuns. Au fost 32km cu 1700m diferenţă de nivel, am mers cam la fel de bine ca-n prima zi.
Pe la ora 17 ne-am pornit spre maşina din Rogojel unde am ajuns într-o jumătate de oră. N-am putut schia până jos, deja zăpada se topise puternic. De acolo am plecat mulţumiţi spre Cluj.

Ziua a 3-a Cu MTB-ul după maşină în Arieşeni


Mi-am rezervat plăcerea de a parcurge cu bicicleta drumul până la Arieşeni în ziua următoare. Nu ştiu ce calcule fistichii am avut în cap zilele precedente, dar clar nu au fost corecte – greşisem destinaţia. Eu mă gândeam la aproximativ 80km, ca şi cum ar fi fost de ajuns la Rogojel. Adică am fost prea relaxat, fix ce am spus despre pârtiile albastre. Pe la ora 10 când am văzut de fapt că am de-a face cu peste 150km am luat viteză cu pregătirile şi abia la 10.30 am pornit din Cluj, renunţând la planurile măreţe cu ocolire şosele naţionale, cu rută cu urcări prin Sălicea şi Ciurila. N-am folosit cursiera, era şi pe trainer şi mi s-a părut o opţiune nesigură la drum lung în condiţii de iarnă. Abia am ajuns dupa 7 ore la destinaţie, pe înnoptate, cu opriri scurte.

Mar 042022
 

În data de 19 februarie am fost prezent la o activitate iniţiată de mine sub titulatura Geocaching, între joc, descoperire locuri noi şi iniţiere în orientare. Era o activitate gândită ca un liant între mai multe domenii sportive şi de petrecere a timpului liber în natură, cu dorinţa de a atrage împreună şi a se cunoaşte membrii clubului CAR filiala Cluj. Normal, cum nu-mi place să fac diferenţieri forţate, am publicat anunţul şi pe Sportul pentru amatori pentru alergători care nu sunt musai din club, subdomeniu în care eu mai anunţ amănunte despre alergările săptămânale de joi seara.

 

Ce am scris la activitatea planificată pe site-ul CAR:

—–
Cine nu-şi doreşte sa descopere o lume noua la câţiva paşi? Cine nu a fost captivat cândva de mistere? Cum e să te joci ca om mare, dar totodată să faci ceva interesant, util, să fii în natură? Cauţi o motivaţie dar vremea rea te descurajează? Mergi într-o altă ţară şi întrebi un localnic despre locurile mai ascunse iar după două-trei viraje mentale încerci să păstrezi doar privirea inteligentă şi rămâi doar cu câteva cuvinte cheie? O soluţie poate fi geocaching-ul.
Geocaching-ul este o activitate practicată încă din anul 2000 pe modelul găsirii unor cutiuţe “cache” la coordonate gps date. În general acestea sunt plasate în locuri deosebite, unele puţin cunoscute, la izvoare, puncte de belvedere… În cea mai mare parte aceste cutiuţe sunt plasate de localnici care ştiu bine zona, iar descrierile atasate sunt făcute să te atragă să le descoperi.
Consider că poate fi un prim pas în orientarea turistică şi sportivă care la rândul lor sunt esenţiale pentru supravieţuire sau pentru cei care doresc să participe la concursuri de aventură. Şi se poate practica şi-n echipă.

Linkuri utile:
geocaching.com – aici se poate crea un cont, este harta cu practic toate geocache-urile din lume
ce este geocaching – site-ul romanesc
tips&tricks
descrierea unui geocache pe care-l vom căuta
Harta care poate fi folosită este cea din colecţia Munţii Noştri – nr. 28 – Masivul Feleacu – mulţumesc lui Luşu!

>>Punct de întâlnire este parcarea de lângă restaurantul Roata – Făget, la ora 10.

>>Traseu
Traseul denumit de cei care au plasat cutiuţele (mobellino team) “dutch trail” este de aproximativ 6km de tip circuit, cu pornire de la poligonul de pe Valea Gârbăului. Vom încerca să găsim câteva cutiuţe pe parcurs.

>>Amănunte:
Traseu pe Alltrails.
Link descărcare şi aici.

Lista geocachuri din zona traseului – de citit amănunte dacă doriţi.
GC6FB7E – Faget Dutch Trail #3 – Border Stone
GC6FB86 – Faget Dutch Trail #4 – Thread Spring Junction
GC6FB8B – Faget Dutch Trail #5 – Red Triangle Trail
GC6FB9C – Faget Dutch Trail #6 – Devil Tree
GC6FB9V – Faget Dutch Trail #7 – Slamovits Hut
GC2KGN5 – Faget Dutch Trail #8 – Belvedere Brull
GC6FBA3 – Faget Dutch Trail #9 – Back to the Woods
GC6FBBF – Faget Dutch Trail #11 – Out of the Woods
GC2Q9FJ – Sacred Springs #7: Binder Well
GC3CK85 – Sacred Springs #12: Thread Spring
GC3D5VF – Sacred Springs #13: Hunter Spring

—–
Ce a rezultat, cum a fost?
Ca să rezum, cine s-a înscris pe site-ul CAR n-a venit, iar cine nu s-a înscris a venit!
Am fost patru persoane, în rândul cărora m-am bucurat că a fost pentru o vreme Zoli Bogya, un om cu multă experienţă şi în orientare.

Pentru că am folosit harta Munţii Noştri – Masivul Feleacu şi ca să aşteptăm eventualii întârziaţi în mod util, am început o discuţie pe marginea inscripţionărilor de pe hartă.
Aşa am ajuns să pomenesc despre:
– transpunerea globului pe un planiglob şi erorile care apar la reprezentare
– sistemul wgs84
– comparaţie între hărţile turistice (ca cea din Munţii Noştri) şi cele de orientare (aveam de la concursuri de orientare, din care am selectat una ce acoperea mai toată zona cu traseul nostru)
– cartea lui Ştefan Zweig – Magellan, cu marele descoperitor care a reuşit pentru prima dată să înconjoare cu corăbiile Pământul
– tipuri de busole (aveam 3 modele la mine – de amatori, profesională Silva şi militară cu vizor)
– sistemele gps, ca evoluţie, de la cel american la Glonass, Galileo
– despre sateliţii gps
– dispozitive gps ca şi cel de drumeţie (aveam Dakota 20), ceasuri multisport (aveam Forerunner 935), mobilele moderne, comparaţii, cu puncte slabe şi tari
– orientarea pe hartă cu busola, cu anumite principii de urmărit şi cu tratarea diferită a approach-ului de obiectiv (şi la geocaching se aplică)
A trecut urgent o jumătate de oră şi deja îngheţam în faţă la Roata, aşa că poveştile despre geocachuri, cum arată, ce conţin, principiile “jocului” ca să nu stricăm bucuria descoperirii pentru alţii, le-am spus din mers urcând pe Cruce Albastră. Da, de la început stabilisem că e mai uşor să urmăm potecile ştiute până ne apropiem de cutiuţe decât să o luăm direct “ca mistreţii”.

Trebuie spus de asemenea că n-am dorit să am surprize majore, aşa că în săptămânile precedente am tot fost să descopăr singur geocachurile, să văd starea lor etc, adică să nu mă fac de râs în faţa participanţilor şi să ştiu la ce să mă aştept.
În plus, ştiind că unele aveau cutiuţele deteriorate, am cumpărat cele necesare:
– alte cutiuţe de la menaj
– creioane pe care le-am tăiat să încapă şi le-am ascuţit cu ascuţitoarea
– mici blocnotesuri pentru a scrie vizitatorii în ele
– o pungă cu animăluţe ce se pot lipi şi pe pereţi, pe dosul cărora am scris “CAR geocaching event”, ca să le las amintire în cutiuţele puse

Din lista de 11 geocachuri noi, în excursia noastră în jurul Văii Cocinii, am atins 7. Au fost dintre cele cu probleme de mai multe tipuri, adică în mod deliberat am ţinut să trecem pe la acelea care erau mai interesante şi unde puteam face şi ceva util.

Rezumat despre geocachuri:
– practic noi am trecut pe la geocachurile de pe traseul “Dutch trail”, dar în zonă am mai atins pe cele cu tematica izvoarelor
– toate erau clasice, majoritatea fiind Small, dar a fost şi unul Tiny
– primul atins a fost “Border stone”, am pus un creion în el
– al doilea, “Thread Spring Junction”; ştiam că nu mai există, dispăruse, uitându-mă şi în istoria celor scrise de alţii pe geocaching.com; am pus o nouă cutiuţă cu cele necesare în locul unde evident trebuia să fie; trebuie spus că în general de întreţinerea acestor cutiuţe se ocupă cei care le-au plasat, care sunt avertizaţi pe mailuri, dar dacă trece multă vreme şi nu se întâmplă nimic atunci intervin alţii, scriind acest lucru; a fost unul dintre geocachurile la care am dorit să ajung

– al treilea, “Thread Spring”, adică izvorul firicel (cerna în maghiară); am vrut de asemenea să trecem pe la el, cutia lui era avariată şi am înlocuit-o; era şi un izvor bine întreţinut, cu loc de vatră foc şi adăpost în apropiere pe care e bine să le ştie drumeţii

– al patrulea, “Hunter Spring”; doar am pus un animăluţ în el; ca poveste, se spune că acolo era copacul cel mai vechi din Făget; izvorul nu are debit

– al cincilea, “Red Triangle Trail”; de două ori am fost singur pe la el şi nu-l găsisem, acum unul dintre noi l-a găsit; cu atât mai mult m-am bucurat cu cât nici alţii dinainte nu-l găsiseră; e la un copac aflat aproape de o intersecţie a traseului CA cu TR
– al şaselea, “Belvedere Brull”; era mai uşor de găsit şi atunci l-am vizitat din mers, după ce trecusem fără să căutăm cutiuţa de lângă casa Slamovics (căsuţa de lut); e la o zonă cu privelişte frumoasă asupra Văii Gârbaului

 

– ultimul obiectiv, pe care de asemenea eu nu-l găsisem, era “Binder Well”; acum, cu ajutoare, a fost cu succes căutarea şi am înlocuit cutiuţa tiny avariată; mai trebuie spus că izvorul se numeşte Binder după numele unui orientarist clujean, Ludovic Binder, preşedinte prin anii ’70 al Comisiei Judeţene de Turism-Alpinism

Am încheiat circuitul trecând pe la fostul poligon din Valea Gârbaului. Mi-a făcut plăcere să organizez excursia aceasta cu căutările de cutiuţe, simt că am făcut ceva util atât pentru cei care au fost cu mine cât şi pentru cei din lumea geocachului. Şi sper ca lumea să meargă şi la Atelierul de orientare cu gps-ul unde coordonator este prietenul meu Luşu. În fond, fără unele noţiuni minimale de orientare şi citire hărţi după drumeţiile pe munţi şi dealuri rămâi doar cu emoţiile … nelocalizate.

Feb 172022
 
Via Apuseni ski tura

Zilele acestea, duminică şi luni 13 şi 14 februarie am participat la provocarea intitulată de Maco “Via Apuseni” la ski de tură.

 


Introducere.
Cu situaţia din ultimii doi ani tot mai mult oamenii obişnuiţi cu activităţile în aer liber, activi în general, au căutat să-şi menţină tonusul şi obiceiurile bune respectând condiţionările. Una din alternative au fost aşa numitele provocări, indiferent dacă au fost virtuale, realizate individual sau în grupuri mici, în timp limitat. De-a lungul timpului eu am mai organizat mici provocări motivaţionale sub formă de concurs încă dinainte de aceşti ani – se găsesc la categoria concursurile mele. Aceste provocări au devenit ţinte de pregătire pentru mine, obiective care nu depindeau aşa de mult de exterior. Cu clubul Rupicapra am participat de exemplu la două provocări mari pentru mine, organizate exemplar de prietenii mei care mi-au fost coechipieri atunci. Au fost inclusiv şedinţe cu prezentări, video-uri. Am avut echipă de suport din membrii clubului. Ei le numesc challenge-uri, aşadar capitolul/pilonul clubului intitulat Rupicapra Challenge.
În anul 2020 a fost un triatlon de timp IronMan ce a implicat înot în Tarniţa 3,8km (eu acolo am înotat, singur, fiecare a făcut cum şi când a putut), urmat în ziua următoare de bike cu echipa de la Aiton (lângă Cluj-Napoca) la Poiana Neamţului, în ziua a 3-a  alergare de acolo pe creasta Făgăraşului la Valea Viştei Mari (modificare faţă de planul iniţial în care destinaţia a fost Valea Sâmbetei – adică ne-am adaptat la condiţiile de moment), iar ziua a 4-a a fost întoarcerea la Aiton. Am scris aici.

În anul 2021 a fost provocarea 10K Vertical la ski de tură. Implica urcarea a 10.000m diferenţă de nivel în 24h cu schiurile de tură, adică tot sus-jos. La alegerea şi prospecţia locului de desfăşurare stabilit la Straja am contribuit şi eu, plecând cu fiul meu la Straja pentru schi de tură şi explorat, dar cu ţinta această provocare. Evenimentul în sine n-a fost uşor, am fost nevoiţi să părăsim pârtia la 11 noaptea pentru că aşa erau restricţiile atunci, în martie, aşadar am împărţit cele 24h pe două zile, a doua zi începând la 6 dimineaţa. Mie îmi mai trebuiau două-trei ore să-mi închei diferenţa de nivel. Au mai apărut şi alte mici surprize, ca de exemplu un concurs de schi pentru copii de care nu ştiam deşi se vorbise cu salvamontul, cu patroni din zonă. Am fost nevoiţi să folosim doar o parte din pârtie în cea de-a doua zi. A fost fain, am avut invitaţi, inclusiv din alte cluburi. Am scris aici.
În anul 2022 prietenii din Rupicapra au planuri, evident. Implică mult timp însă pentru mine, un salariat obişnuit.

În acest context m-am bucurat foarte mult când am aflat că Maco caută coechipieri pentru Via Apuseni la ski de tură. Practic, această tură pe care o consider acum că merită parcursă şi-n anii următori, fiind nici prea-prea, nici foarte-foarte fizic vorbind şi cu peisaje deosebite cu lungi porţiuni neumblate iarna, a însemnat în principiu parcurgerea traseului Bandă Roşie de la parcarea Buscat, trecând peste Muntele Mare, pe la Balomireasa şi cabana Petreasa (nu departe de Muntele Frânturile unde a avut loc accidentul aviatic din Apuseni), cu o deviere la Podina – Poiana Horea. Se putea ca destinaţia/startul să fie Pasul Ursoaia – poate de anul viitor.
Pentru logistică, era nevoie de formarea unei noi echipe care să plece în sens invers, de la Podina la Buscat, să ne intersectăm pe parcurs şi să facem schimb de chei de la maşini.
Ca şi distanţă totală erau 46km pentru două zile.

Împreună cu Adi Cosma avem de gând la sfârşit de februarie să realizăm provocarea de 65km, tot cu schiurile de tură, pornind de la Avrămeşti (Arieşeni) peste vârful Cucurbăta Mare (Bihor), urmat de Padiş şi trecând, peste vârful Vlădeasa, să ajungem la cabana Vlădeasa. Aşa că această experienţă mi-a prins foarte bine ca să-mi pot evalua forţele, necesarul, cu alte cuvinte să gândim în termeni realişti pasul următor.

Clubul CAR Filiala Cluj şi provocările? Sigur! Au an de an realizări deosebite, doar că… nu sunt conştientizate sub această denumire şi atunci, cumva, se pierd. Refugiul CAR de pe Muntele Mare a fost construit anul trecut şi deja se foloseşte, inclusiv noi am făcut-o în această tură. A fost o provocare, nu? De anul trecut am observat că au devenit mult mai atenţi la partea de a valorifica trecutul, de a-l memora nu doar prin postări ale membrilor, clubului pe diverse canale media. Firesc, va fi o arhivă, activităţile structurate vor putea fi folosite în anii ce urmează. E un club mare cu peste 300 de membri, site-ul începe să reflecte pasiunile acestora.

Rezumat.

Echipa 1. Maco, Nuţu şi Gabi Oargă, echipaţi cu rucsaci mari şi saci de dormit dar fără corturi au parcurs ruta:
Buscat – Refugiul CAR Muntele Mare – 7km, înnoptare refugiu, sâmbătă
Refugiu – Cabana Petreasa – 31km, înnoptare cabană, duminică (au ajuns pe la ora 20.50 acolo, peste două ore mergând în noapte)
Cabana Petreasa – cabana Podina la maşină – 8km, luni
Echipa 2. Luşu, Ovidiu Motioc, eu, echipaţi cu rucsac mare şi corturi, cu ruta parcursă pe sens invers
cabana Podina (Poiana Horea) – cătunul La Nedei – 19km, înnoptare la cort, duminică (pe la ora 17 ne-am oprit, pe lumină)
Cătun – vârful Piatra Groşilor – 14km – despărţire, eu trebuie neaparat să fiu marţi în Cluj dar pentru Luşu şi Ovidiu era păcat să piardă o zi superbă pe munte
Vf. Piatra Groşilor – Buscat- 12km, eu, luni (am ajuns la ora 17.50, pe lumină)
Vf. Piatra Groşilor – Refugiul CAR – 5km, Luşu cu Ovidiu, înnoptare, luni
Refugiul CAR – Buscat maşină – 7km, Luşu cu Ovidiu, marţi

OBS: Ne-am întâlnit cu toţii aproape de Cantonul Steaua – 16km de Podina, duminică,
Fiind două echipe avem povestiri şi trăiri diferite. Dacă sunt ei de acord, pot ataşa aici versiunile lor. Un fel de drept la replică. 🙂

Ziua I

Noaptea

Ziua a II-a

Desfăşurarea.
Nu am scris prea mult, mi s-a părut foarte important contextul, dovadă ponderea introducerii.

Ce am scris pe FB, cu mici modificări.

A fost o tură mai de ultim moment. Iniţiativa lui Maco, cred că el a denumit-o Via Apuseni… Cu skiurile de tură aproximativ 46km din zona Şaua Ursoaia – Petreasa (nu departe de locul accidentului aviatic de acum câţiva ani), trecând apoi pe la Balomireasa – Muntele Mare – Buscat.
Am prins o vreme super frumoasă, zăpadă bună pentru tură, cu lungi porţiuni neumblate.

Pentru că s-au strâns patru oameni pentru sensul Buscat – cab. Petreasa şi era mai greu cu recuperarea maşinilor, s-a mai dat sfoară în ţară şi … m-am hotărât. Versiunea finală: Lusu cu mine şi cu Ovidiu (doar sâmbătă seara am aflat că vine şi el, deci clar a fost tură ad-hoc pentru unii) am pornit pe sensul spre Buscat dar cu rucsaci grei cu corturi, iar Maco cu Nuţu şi Gabi ceva mai suplu echipaţi dinspre Buscat.

Fiecare grup avea planuri diferite, condiţionate şi de echipare. Grupul cu mine urma petrecem noaptea în cort pe cât se poate de aproape de mijlocul traseului, iar grupul Maco a pornit cu o zi înainte, înnoptând la refugiul CAR de pe Muntele Mare şi apoi la cabana Petreasa.

N-a fost de mirare că ne-am întâlnit pe când mergeam spre … start cu domnul Dinu şi cu Marlene. Ei sunt în fiecare săptămână pe munte. Evident, una din întrebările lor a fost unde înnoptăm, tura fiind programată pe două zile. Balomireasa era aproximativ la jumătatea traseului, dar răspunsul meu în glumă a fost că … lângă ceva căsuţe. Adică oriunde, fiind munţi domoli şi puţin înalţi nu trece jumătate de oră fără să vezi construcţii umane. Pentru că eram cu cortul, nu ştiam cât de bine putem merge cu rucsaci mari, aveam destul de urcat… erau multe necunoscute.
Până la urmă duminica, în prima zi, am parcurs 19km ajungând până la cătunul La Nedei, cu cea mai mare parte din urcarea totală parcursă. Ne-am întâlnit cu grupul Maco cu puţin timp înainte, în Şaua Steaua, ei erau în mare criză de timp şi era clar că vor umbla şi noaptea. Şi noi eram întarziaţi, dar ni se cam… rupea.

Urmau aşadar 27km de parcurs pentru echipa noastră până la maşina din Buscat, cu avantajele că aveam sub 700m diferenţă de nivel pozitivă de făcut şi că deja aveam în zăpadă urmele prietenilor.

Fiind o vreme extraordinară Luşu şi Ovidiu s-au hotărât să înnopteze la refugiu iar eu, având mai puţin timp liber 🙂, am continuat până la final luni.

N-a fost uşor, turele acestea cu schiurile mai lungi de 20km te duc la limita dintre drumeţie şi concurs, o zonă gri unde celor obişnuiţi la stilul drumeţie le lipsesc timpul pentru poze şi conversaţiile, iar pe cei “autişti” care sunt mai obişnuiţi cu liniştea din timpul competiţiilor îi afectează întreruperile de ritm şi pauzele.

Mulţumesc pentru companie, demult n-am mai fost cu cortul pe munte iarna. Din poze reies câteva amănunte din instalarea corturilor şi pregătirile pentru noapte. Foarte răbdător Luşu cu amănuntele, cu supele din noapte din zăpada strânsă în pungi şi apoi topită, cu umplerea termosurilor cu ceai tot atunci etc. Mulţumesc lui Maco pentru recuperarea cu maşina de la Buscat, a apărut modificarea cu împărţirea echipei mele şi era nevoie să rămână o maşină la Buscat pentru ziua următoare.

Săptămâna următoare merg la Vlădeasa Winter Trail şi înainte, sâmbătă, organizez o excursie lângă Cluj cu geocaching. Sper să iasă bine.

Făget Winter Race 2022

 Alergare, Cluj, Cluj-Napoca, Faget Winter Race, Localitati si zone  Comments Off on Făget Winter Race 2022
Feb 172022
 
Faget Winter Race 2022

Uitându-mă în istoria blogului, este a şasea oară când particip la acest eveniment de alergare din Făget. E o tradiţie la care ţin mult, marchează deschiderea de sezon şi Noul An.
Ca de obicei în ultima vreme, fiind în întârziere cu postarea, mă ajut de memoria cuvintelor scrise pe FB la acel moment.

Făget Winter Race – primul concurs din an – semimaraton… de cativa ani incoace.

Îmi place să alerg la aceleaşi curse, în orice caz nu mă deranjează. Iar dacă acestea sunt în Făget, pe unde tot alerg, e chiar o bucurie. Cu greutăţile inerente, FWR s-a ţinut an de an, felicitări! Aştept acum Halcyon Făget Winter Trail unde probabil voi fi voluntar (am fost, dar la marcare/verificare marcare mai mult figuraţie, iar la demarcare în mod mai consistent).
Văd evoluţia, mă rog, schimbările de la o vreme… Şi încerc să mă acomodez mental la anii ce vin, să alerg mereu cu plăcere.
Aşa că a fost bine anul acesta, nu era normal să fie mai bine. Momentan am reajuns la volumul săptămânal dorit de alergare, dar cu viteza mai durează. Urmează Istria 100 mile în aprilie, că ajung acolo sau nu mai vedem.
Ţinta mea la semimaraton era 2h şi în primii 20. Aveam justificarea că acum 2 ani am avut timpul de 1h52min, 11 open şi 1 categorie. Anul acesta au fost 2h04min39sec, loc 29 open, 2 categorie. Câştigătorul, Nicu Bălan, a avut 1h34min. Un puls mediu pentru mine de 155bpm şi am reuşit să urc la 167bpm la final, nu eram rupt şi mintea era limpede: un sudoku puteam rezolva. 🙂

PS: A participat şi fiica mea, Andreea, şi a fost pe podium la open feminin la proba de cros 7km.

Activități 2021

 Activitati, Activitati 2021  Comments Off on Activități 2021
Feb 122022
 
activitati 2021

Rezumatul anului 2021? Ca şi 2020, a fost un an virusat. A fost mai greu ca precedentul, cred că pentru mai toată lumea.
Am făcut mult voluntariat dar am reuşit să particip şi la câteva concursuri. Iar aceastea au fost deosebite, grele.
Mi-am schimbat priorităţile pentru o vreme, de exemplu în lunile octombrie şi mai ales noiembrie pot spune că a fost un mare 0 la antrenamente şi competiţii.
Încetul cu încetul revin la normal, dar noul normal, în care unele lucruri sunt schimbate definitiv. Cum sunt însă optimist şi-mi place libertatea, definitivul sper că e la … latitudinea mea.

Ca şi cifre, fără amănunte, pot spune că am avut 513 ore de activitate – nu spune mai nimic numărul, dar dacă spun că sunt mai mult de 21 de zile integrale (24h) din 365 parcă altfel sună.
Au fost cu ceva peste 3000km de alergare şi ski tură, restul de aproape 1000km fiind MTB şi indoor cycling.
Mai pot preciza 204 activităţi şi 140 recorduri personale (cel mai probabil recordurile au fost pe trasee mai puţin umblate, fiind în explorări).

Dacă însă mă uit la anii precedenţi… De exemplu în 2020, care şi el a fost cu zgâlţâituri, am avut 754 ore de activităţi, adică în 2021 abia m-am apropiat de 2/3 din volumul din 2020.
De înot ce să mai spun, a devenit efectiv un lux. Voi reveni la obiceiurile din anii mei din studenţie, în care de exemplu mergeam cu bicicleta la Tarniţa, o ascundeam în tufe şi făceam o traversare dus-întors de-a latul (aproximativ 1500m) şi apoi mă întorceam acasă mulţumit şi lihnit de foame.

 

Campionatul Naţional de MTB Mediaş Bike Marathon (MBM)

 Localitati si zone, Maraton MTB, Medias, Medias Bike Marathon  Comments Off on Campionatul Naţional de MTB Mediaş Bike Marathon (MBM)
Feb 122022
 
Campionatul Naţional de MTB Mediaş Bike Marathon (MBM)

Nu pot intra cum trebuie în anul 2022 fără să închei cu evenimentele din 2021. Acum despre 11 septembrie, ultimul concurs din 2021. După aceea (şi înainte) am făcut mult voluntariat, la AUR (Apuseni Ultra Race), MTB Odyssey, concursurile Rupicapra.

CN MTB Mediaş Bike Marathon (MBM)… pentru unii. Pentru mine 75km, tura lunga, 1800m dif nivel, 4h57min, loc 86 gen, 6 categ.
Se vede că n-am mai mers demult cu MTB la concursuri. Macar am bifat o competiţie de MTB anul acesta. În rest, explorări, concurs de aventură şi… alergări.

Dar nu acesta a fost scopul principal al prezenţei mele la Mediaş. Ci să văd comparativ cum simt traseul de la Mediaş (cu porţiuni cunoscute de mine de acum peste 10 ani şi… din aprilie – Transylvania Legends – aprox 600km alergare de la mănăstirea Putna la Mediaş pe traseul Via Transilvanica, acel T marcat şi acele borne de marcaj văzute şi acum) faţă de traseul de 50km cu 2000m+ de la MTB Odyssey Apuseni Race de la început de octombrie din Staţiunea Muntele Băişorii.

Altfel… total. Foarte fain aici, am văzut iar Biertan etc… dar şi la MTB Odyssey e fain. Şi greu. Acolo e fără pauze de plat: ori urci pe ultimele pinioane, ori cobori. Nothing between.
Am reîntâlnit prieteni, a fost un traseu cu multe poteci de viteză. Felicitări la toţi!

Tot ca istorie, am mai participat la competiţii de MTB la Mediaş. Mai precis – 3 ediţii de Maraton Medieval Mediaş, ultima în 2012.
Cam din acel an m-am profilat mai mult pe alergare. Pe viitor, cine ştie… Eu nu ştiu, poate alţii sunt mai informaţi. 🙂
Cum a fost la ediţiile precedente:
http://www.unpicdetimpliber.ro/…/maratonul-medieval-medias

Făget 15 mai covid

 Făget 15 mai covid, Făget 15 mai covid  Comments Off on Făget 15 mai covid
Feb 122022
 
faget 15 mai covid

Făget 15 mai covid

Este un concurs virtual pe care l-am iniţiat în luna mai 2020, după ce s-a încheiat cu perioada de urgenţă. Am pus un traseu real, cu nişte puncte care trebuiau atinse şi de unde, ca dovadă că s-a trecut pe acolo, trebuiau rupte hârtiuţe cu numere prinse pe copaci. Am fost inspirat de modul cum se procedează la orientare, stilul minimalist, mai specific la antrenamente.

Am considerat că merită ca această activitate-concurs să rămână amintire şi pe blogul unpicdetimpliber.ro, postarea iniţială făcând parte din subdomeniul sportulpentruamatori.unpicdetimpliber.ro .
Şi e o idee ce merită reţinută pentru concursurile de amatori, drumeţii cu anumite ţinte etc. Marcajele evident sunt temporare.