vezentan

Mar 262020
 

Update 30 iunie – scurtă lecție de Photoshop cu oameni

Update 10 mai – perceived exertion si coronavirusul
Update 15 aprilie – cum ne dăm seama că situația se ameliorează și de urmărit piesa reală “după război mulți viteji se arată”
Update 03 aprilie – o estimare statistică a evoluției răspândirii virusului în România
Update 02 aprilie – a dispărut județul necunoscut, autoritățile devin mai transparente
Update 30 martie – explicații asupra ordonanței 4, mai permisivă
Update 27 martie – linkuri utile, situația globală
Ce am scris în 26 martie – articolul de început – Vin vremuri noi


Update 30 iunie – scurtă lecție de Photoshop cu oameni

Am spus la un moment dat, legat de întreaga situație complexă creată de acest virus “nevăzut” la care noi am reacționat atât de vizibil, că aș putea face o mica lectie de editare video/grafica pe baza comparatiei cu modul cum s-au comportat/”așezat” oamenii în raport cu “pandemia”.

În fața unei asemenea provocări, necunoscutul a scos din oameni instinctele primare de supraviețuire, frica de moarte. N-aș fi crezut că frica aceasta e atât de puternică și la tineri, cunoscuți ca fiind atât de riscanți în comportament, ceea ce-i și plasează de exemplu la asigurările auto la maxim de sume.

Ce e de neașteptat pentru unii, deși au fost restrictii dure, un sondaj IRES a scos la iveala că și acum, în iunie, 4 din 10 persoane consideră virusul periculos și, mai important, 8 din 10 ar accepta măsuri chiar mai restrictive decât în perioada de urgență. Mie mi-e teamă că “dresarea” aceasta va avea urmări pe termen lung.

Să revin la subiect. În programele de editare ca Photoshopul, un aspect foarte important e organizarea pe nivele, pe layere. Această organizare permite revelarea sau ascunderea elementelor grafice, mascarea lor.
Există un creator (editorul) care lucrează cu imaginile, le dispune pe layere, și există un “end user”, un destinatar, care vede doar rezultatul final, adică ce lasă să se vadă creatorul. La oameni este tot așa. Sunt organizați pe straturi sociale, fiecare cu privilegiile și restricțiile lor, cu cunoașterea și ignoranța lor, au și conducători.
Cu cât stratul social este mai sus, mai privilegiat, de la acel nivel în jos poate vedea mai multe, ca din avion. Dar și la ei intervine creatorul care-i poate lasă să vadă filtrat. Baza, imaginea de background care e nivelul cel mai de jos, nu vede mai sus ce se intamplă – sunt oamenii cei mai simpli, să spunem că intră și copiii mici care nici n-au un orizont prea îndepărtat, lumea lor e familia. La noi, în viata reală, cine e Creatorul? Dumnezeu? Oculta mondială? Parlamentul, Președintele, Statul? Trioul care anunța măsurile? Cine a hotărât cum stau layerele, care categorie socială e mai sus? Am văzut cu toții că medicii au urcat câteva nivele, jandarmii, politistii au ramas… de ei e mereu nevoie pentru ținerea situației sub control.
Am văzut de asemenea că biserica a avut derogări de la măsurile generale. Au fost tot felul de exceptii inclusiv la granițe care, dacă virusul chiar era periculos, la acest moment cine știe câți mai existam și în ce condiții.

Toate aceste acțiuni care nu au cum să nu fie intentionate și văzute ca bâlbăieli, au demonstrat că o mare parte din frică nu este justificată.
Ce nu mi-a plăcut la toata societatea noastră și ce a demonstrat sistemul aceste de layere e că la mulți oameni cocoțați prin conjunctură mai sus li s-a vazut, cum se spune, fundul. Fiecare are un preț pe care se vinde, nu?

Ne tot plângeam că votanții PSD, văzut ca răul suprem, s-au cumpărat cu un litru de ulei și un kilogram de făină. Așa, și? Cu cât ați fost cumpărați voi, cei ce tăceti? Da, un litru de ulei e puțin pentru voi, dar pentru acei oameni care fac foamea a fost suficient. Da, pentru “background” ulei și făină.
La voi cât a fost, câteva prime pe care trebuie să le justificați acum? Mi se pare că alunecați în jos… Și că, în plus, ați fost fiecare în pătrățelul lui, nici măcar nu ați dorit să vă uitați la ce puteați vedea pe layerele de mai jos, ați rămas pe layerul vostru. Păi sunt unii deasupra voastră pe scara socială, fără atâta știință: ei primesc pe șase luni dublul salariului fără restricții și explicații.

Dar stiti care e problema? Că iar se va schimba ordinea layerelor cum vor hotărî “ei”. Dacă vă place așa, asta e. Dar urmele rămân, acum știm cum v-ați comportat și am luat notițe. Din păcate și “ei”. Cârpe, asta suntem, pradă ușoară la orice manipulare. Nu cei câțiva de sus au impus nazismul, stalinismul, extremismul în general, nu puteau singuri. Nu au dispărut fără urmă acei oameni, acele popoare. Noi suntem, urmașii lor, cei ce acceptăm sub promisiunea că nu pățim nimic și suntem protejați, să facem nefăcutele. Asta e, am notat. La fiecare e bine să ceri doar ce vrea să dea, să n-ai dezamăgiri.

Spunea o actriță, instinctual, că i se pare că a fost ținta unui experiment. Și că-i e frică de ce urmează. Poate ceva ce nici nu-i capabilă să-și imagineze.

Ce mascăm în continuare? În editoare există butonul “back” sau “step back”. În viața reală…

Top


Update 10 mai – perceived exertion și coronavirusul

Situația reintră la normal … în timp, mai intră în joc și inerția – ieșirea din colivie, dar multe voci spun că nimic nu va mai fi ca înainte. Și așa este. Putea fi mai grav, să spunem că acum a fost doar o simulare.
Iar această simulare nu pot spune că am trecut-o cu rezultat favorabil. Nu doar noi, românii. Nu știu, poate frica excesivă de moarte…

Am acceptat fără crâcnire ordonanțele de urgență. Unde ne sunt revoluționarii? Doar un exemplu: am acceptat cele 2 ore pentru vârstnici. Aruncându-se cu vorbe, s-a testat și dacă acceptăm izolarea lor totală. Măcar aici am comentat, au sacrificat și ei un Cercel și s-a modificat favorabil orarul. Pe scurt – tinerilor, în special celor sub 30 de ani: acum înțelegeți de ce a rezistat comunismul? Nu v-ați opus deloc, nu mai acuzați vârstnicii, adică părinții … altora. Din ce am văzut, tinerii sub 14 ani au suportat cel mai ușor izolarea: oricum stăteau pe mobil sau calculator.

Despre cuantumul amenzilor ce mai e de zis? Dacă eram pe vremea Inchiziției probabil amenda era arderea pe rug. La noi. Nici n-are sens să mă obosesc să dau linkuri. Poate memoria mă înșală, dar ce mai contează. Țin minte că amenda maximă la noi e de 20.000 lei, de vreo 6 ori mai mult ca salariul mediu pe economie. În nicio altă țară nu e așa de mare. În Germania e 0,3 din salariul lor mediu. Grosso modo la noi e de 20 de ori mai mare amenda maximă ca la ei, raportată la salariile medii. Suntem noi de 20 de ori mai “răi” ca ei? Nu! Ai noștri conducători așa cred, nu știu, poate sunt desprinși de realitate. Ce e mai grav e că s-a ajuns la aceste valori ale amenzilor prin mărirea lor prin noi ordonanțe de urgență. Adică aceasta a fost măsura luată. În condițiile în care au lăsat să intre în țară fără control adecvat aproximativ 1 milion de cetățeni. Și au lăsat să iasă “când a trebuit” pentru alții mii de cetățeni.

Părerea mea e că diferența de nivel real de trai, de civilizație, e greșit să se măsoare între salariile medii dintre România și Germania. Mai corect e între acele amenzi, mai corect e 20. Îmi și imaginez că europenii noștri s-au întrebat cum de am strâns atâtea amenzi, în așa valoare. Și apoi s-au gândit: fiecare cu mama lui, nu ne băgăm, la ei așa merge; ai lor nu comentează, noi nu ne-am fi permis așa ceva. Noi, românii, suntem de 20 de ori mai toleranți ca alții. De mămăligă. Dar acel 20 mai arată ceva: acesta e respectul clasei conducătoare față de omul de rând, comparativ cu cel arătat în Germania. Jignitor? Se pare că nu. Poate ar fi cazul să oferim și noi, cei de rând, aceeași lipsă de respect în contrapartidă.
Trebuie spus că la noi, în Cluj, a fost respect reciproc: jandarmii n-au sărit să amendeze pentru nimicuri, iar clujenii nu s-au dat prea mult în stambă. Mă gândesc că fiecare parte a apreciat că măsurile sunt excesive. Bravo celor care au ajutat pe vârstnici, care le-au dus de mâncare, care au avut un rol la funcționarea cantinelor pentru săraci.

În sport e la modă acum să se măsoare efectele unui efort, intensitatea efortului, prin “perceived exertion”, adică cum ai simțit acel efort, cât de tare te-a afectat. Se consideră mai corectă acea estimare decât o diagramă de puls, puls care e supus modificărilor de mediu etc. Așadar, care e perceived exertion al unui român față de un german când primește o amendă? Eu spun că perceived exertion e chiar mai mare de 20, fie și numai din motivul că un nivel de trai mai scăzut înseamnă economii mai mici, dependența de salariu de pe azi pe mâine.

Sunt voci care spun: ce contează amenzile dacă oamenii respectă legile. Pe bune? Sunt legile corecte, suntem într-o lume ideală? Ce contează mai mult, litera sau spiritul legii? Care rezistă mai mult, litera sau spiritul legii?

Ce va urma sigur va fi bine. Pentru că acesta e mersul lucrurilor, nu pentru că ar fi meritul special al cuiva. Apreciez însă pe Trump, cu “nebuniile” lui. Eu nu le consider așa. Mereu am căutat să văd ce e în spatele declarațiilor lui, măcar din motivele că a realizat ceva în viață și a ajuns și președintele celei mai tari țări din lume, cel puțin până acum. Sigur e mai bine informat ca alții. A dovedit atitudine, nu s-a lăsat copleșit, a căutat mereu soluții de ieșire din impas. Cu toate că situația din SUA părea să devină cea mai gravă. A luptat împotriva curentului cu riscul să fie considerat ridicol, să se râdă de el. I s-a rupt, în situații de criză nu imaginea personală e cea mai importantă. Și mai e ceva de spus: în SUA au fost proteste. Că au fost întemeiate sau nu, au fost! Până și la purtarea măștii au comentat. Ei țin la libertate cu orice preț.

Trecând la modul de reflectare în media a evoluției pandemiei, în continuare sunt dezamăgit. E inacceptabilă și cenzura celor care nu sunt de aceeași părere cu majoritatea. Nu așa se combate. A mai ieșit în evidență și Google. Au fost întrebați dacă pot să monitorizeze mișcările de populație, să arate modificările de comportament pe hartă în timpul pandemiei. Implica evident cunoașterea locației populației. Răspunsul a fost ceva de genul: sigur, imediat, numai să apăsăm un buton. Doar o întrebare: e suficient dacă prezentăm situația începând de acum 10 ani? Eu știu că în Israel s-au monitorizat purtătorii de coronavirus, că exista o hartă unde puteai vedea dacă a trecut printr-un loc un purtător cu zile înainte, ca să nu treci pe acolo. Poate e fake news, dar e plauzibil.

Să ne vedem cu bine la alergări, am ceva idei și trasee în minte pentru Sportul pentru amatori.

Citez din Jurnal din anul coronavirusului al lui Mihnea Boștină, virusolog.

4 mai: Date nemțești

Toată lumea este de acord că testele pe care se bazează statisticile actuale surprind doar spuma valului de infecții cu SARS-CoV-2.

Un studiu efectuat timp de zece zile într-o zonă din vestul Germaniei, care a analizat peste 1 000 de persoane, a estimat mortalitatea Covid-19 la 0.37%. Studiul este realizat pe un număr relativ mic de persoane și sunt greu de extrapolat condițiile dintr-un orășel din Germania la întreaga planetă. Cu toate acestea, această cifră este cu mult mai aproape de valoarea reală decît acel 6% (nota: la România se referă procentul) rezultat din statisticile de azi.

Linkul zilei: Un material care detaliază rezultatele studiului menționat.”

Nota mea: în link sunt trecute comparativ și decesele de gripă normală din anii precedenți. Pentru România, ar fi fost 3000 de decese de gripă, față de cei 961 morți de covid de acum. Dar mai bine vă uitați la linkurile propuse.

Top


Update 15 aprilie – cum ne dăm seama ca “pulime” că situația se ameliorează și de urmărit piesa reală “după război mulți viteji se arată”

Mai întâi un remember.

1) De ținut minte: Noua Zeelandă a adoptat o altă politică de tratare a pandemiei. Guvernul s-a consultat cu mediul de afaceri, iar Stephen Tindall, fondatorul celui mai mare lanț de retail din acea țară a spus că e mai bine scurt și tare, nu lung și progresiv. Nu se referea la sex.

Ce am scris pe FB în 9 aprilie.
De ce am pus linkul acesta? Doamna care vorbeste “posibil din pat” e prim ministru în Noua Zeelanda. Serios, pe bune… La început mi s-a părut că are dinții cam lungi, că nu e cine știe ce frumusețe. Nu că ar conta… Dar după ce o asculți devine fotomodel.
Știți pilda aceea cu soția iubită? Toată lumea din jur ți-a spus că e urâtă, să nu te însori cu ea, dar ție ți se părea cea mai frumoasă femeie din lume și ai trăit fericit alături de ea. Din păcate s-a îmbolnăvit și a murit. Când te-ai uitat ultima dată la ea, așa așezată acolo fără suflare, ai exclamat în gând: da, prietenii au avut dreptate! Are gura puțin strâmbă, un ochi mai mare și unul mai mic, știu că șchiopăta… Dar… pentru mine rămâne cea mai frumoasă femeie din lume, mama copiilor mei și știu că am să-i simt lipsa pentru totdeauna. Nu că Ardern ar fi urâtă…

Un articol despre cum s-au luat masurile acolo: https://www.washingtonpost.com/…/6cab3a4a-7822-11ea-a311-ad…
S-au dat rapoarte zilnice la amănunt, s-au închis brusc granitele, nu treptat. De Pasti au 4 zile fara restrictii deosebite. Nu se poate zice ca n-au fost transparenti.
Ministrul sănătății de la ei a fost prins cu MTB-ul și cu familia la plajă. Arden i-a spus în mod public că l-ar fi dat afară dacă acest lucru “nu ar fi perturbat răspunsul la criză”.
La link am ajuns citind ca de obicei “Jurnalul din anul coronavirusului”.
https://savantgarde.ro/jurnal-din-anul-coronavirusului/
Mie mi se pare simpatica abordarea aceasta, să răspunzi la întrebări într-un cadru neoficial, fără fardări, aranjări de păr etc.
Îndemnul la ei a fost “stay in your own bubble”.

2) Un alt caz deosebit a fost al Suediei, care n-a închis cu totul economia și dreptul la mișcare. Momentan neconformarea la tendința țărilor din jur nu a făcut-o să fie exemplu negativ, situația la ei e mult mai bună ca în Italia, Spania, SUA.

3) Ce mai e de ținut minte? Că spre deosebire de atitudinea autorităților din Noua Zeelandă, de cuvântarea fără urmă de amenințare a Angelei Merkel (10 martie) – care a dovedit astfel că e un mare politician, ai noștri au avut cuvântări nelalocul lor cu privire de exemplu la “dezertarea” unor medici, spunând că “ne gândim” să nu-i mai lăsăm să practice medicina. Un link despre discursul lui Orban, că sunt mai multe, iar în contrast mai jos e discursul lui Merkel, am preferat originalul în germană, subtitrat, că limba germană e foarte frumoasă.

 4) Să mai și râdem.
Asta e a doua stire funny de la Digi dupa cea cu insula (localitatea) fara coronavirus din inima Lombardiei. Deci explicatia acum ca in vestul Europei cetatenii sunt mai sensibili la virus e ca la noi a fost comunism. Cred ca de la salam cu soia si nechezol ni se trage imunitatea. Ca batranii nostri au trait in comunism.

No, am trait s-o vad si pe asta. M.A.I. sa imparteasca Lumina! Ironia sortii…

Ei, da, cum poate un om obișnuit să “ghicească” când urmează relaxarea? Simplu, să urmărească modificările de comportament ale personajelor principale din media, dar și a cadrelor medicale și nu numai. De exemplu dacă un politician începe să combată puternic că dorește relaxare economică, că dorește binele lumii și în special al bătrânilor, să poată să-și facă cumpărăturile nu numai între 11 și 13… Da, ați ghicit, deja au apărut pe scenă să zicem astfel de … vizionari. Deși detest acest mod de manifestare, mă bucur pentru că e un semn bun, că mergem spre bine. Cum sunt optimist de felul meu și cum nu cred că viziunile lor merg mai departe de una sau două săptămâni, că nu-și permit să-și riște imaginea ci vor s-o îmbunătățească, mă aștept în consecință să înceapă ordonanțele de relaxare maxim până la 1 Mai muncitoresc. Ce spune președintele țării nu iau în calcul, nu știu de ce, e instinctiv – fără supărare.

Am mari așteptări de la piesa “După război mulți viteji se arată”. Sunt convins că nu voi fi dezamăgit.

Ce mai e de spus la finalul acestui update? Că noi toți putem spune că suntem subiecții unui experiment, gen Milgram experiment. S-au făcut o mulțime de filme pe această temă, eu l-am văzut pe acesta, cu testul de memorie și pedepsele cu șocuri electrice. Cu această pandemie s-a făcut practic o radiografie a societății de acum, la nivel global. Cum pe noi ne interesează mai întâi ai noștri, va fi de reținut cum s-au comportat diversele pături ale societății la această criză, mai ales cele care au căpătat brusc puteri mai mari sau însemnătate mai mare. Nu doar gradul de supunere al populației de rând contează. Asa, mai practic și mai simplu… Cum mai stați cu prieteniile? Mici schimbări esențiale? Mă bucur că nu…

Top

Update 3 aprilie:


Estimare evoluție pandemie în România, neoficial.
Epidemic calculator cu setările lui Bogdan Micu: ziua 0 în 8 martie, cu 2000 bolnavi intrați în țară atunci. Se consideră ca 2 din 3 români respectă cât de cât corect regulile.
Ca observație, populația României la ora actuală conform worldometer este 19,27 milioane nu 20,175 cât a pus el, iar acum la granițe e plin de români care intră în țară.

Rezultă următoarele:
încheiere pandemie în 1 iulie
în 8 aprilie 5000 cazuri (de fapt spitalizări, că infectați și în perioadă de incubație sunt zeci de mii)
între 17-25 aprilie 8600 spitalizări – maximul de cazuri din spitale (sunt așadar mai multe vârfuri ale pandemiei, din mai multe puncte de vedere)
între 25-30 aprilie se ajunge la 1000 decese
la final vor fi pe la 2650 decese.

Urâtă e statistica asta, și încă e considerat un scenariu mai optimist, mai bun ca în Italia și Spania, că s-au luat măsurile mai repede. Nu-i de mirare că alegerile locale nu se mai țin nici în 28 iunie, tocmai s-a anunțat.
Dintr-un astfel de grafic ne putem pune întrebarea dacă a raportat și raportează corect China, fapt de care este si acuzată. Pare că începutul a fost mai devreme și decât noiembrie anul trecut.
Și e clar că și “kurzarbeit“, adică munca cu program redus, trebuie nu numai luată în calcul, ci și aplicată. Germanii au folosit-o la criza economică din 2008. Bine că nu i-au spus blitzkrieg – amintire din razboiul al doilea mondial.
O altă idee citită și mi se pare ok – perioade de relaxare intercalate cu #statiacasa, pentru a se putea controla rata îmbolnăvirilor. Doar cu #statiacasa nu mai merge.

A apărut cu întârziere și statistica deceselor din săptămâna 12 din Italia. E way away peste limitele considerate normale pentru zona nordică.

Încă un epidemiolog care recomandă aerul curat și exercițiile fizice. Spune că nu trebuie să ne concentrăm pe boală, ci pe sănătatea noastră. Avem astfel mai mari șanse să facem forme ușoare. Decât mimoză de apartament să nu te lovească trenul…


Top


Update 02 aprilie
În sfârșit a dispărut județul necunoscut
din statisticile pe țară, lucrurile devin mai transparente (sper să nu fie optimism “fake”). În mod normal aceasta înseamnă că situația e spre bine și viața va reveni la normal … mai repede. Nici nu prea e altceva de făcut, că lumea obișnuită nu are rezerve și nu poate trăi cu interdicții să muncească.
Revin la linkurile date mai înainte.
https://covid19.geo-spatial.org/dashboard/main?map=cazuri_confirmate– pe România
E amuzantă legătura dintre senzorii seismici și activitatea oamenilor (și de plâns…). De citit în continuare jurnalul de mai jos, despre “liniștea” de pe Pământ, din 2 aprilie.
https://savantgarde.ro/jurnal-din-anul-coronavirusului/
Transparența parcă se simte și în rezumatul prezentat pentru azi, 2 aprilie.
https://stirioficiale.ro/informatii/buletin-de-presa-2-aprilie-2020-ora-13-00
Despre șomaj tehnic, refuz de detașare/delegare a personalului medical puteți afla opinii ale juriștilor de exemplu pe
http://www.chirita-law.com/stiri/
Că trebuie să privim totul cu o reticență ne arată faptul că în statisticile din Italia încă n-au apărut buletinele săptămânale cu decesele după săptămâna 11 din acest an. Reamintesc că în săptămâna 11 a apărut evident faptul că numărul de decese a depășit limitele obișnuite pentru acea perioadă, însemnând mai mult ca sigur că pot fi atribuite unui factor nou – virusul actual. Când vor apărea? Se pare că atunci când situația revine la normal. Probabil vor exista săptămâni lipsă, vor sări peste aceste săptămâni care nu le convin. Odată și odată tot le vor pune, că doar certificatele de deces nu pot fi ascunse, dar e mai important să reintre viața în normal și acolo.
http://www.salute.gov.it/portale/caldo/dettaglioContenutiCaldo.jsp?lingua=italiano&id=4547&area=emergenzaCaldo&menu=vuoto (selectați “Archivio report” să vedeți rapoartele grafice săptămânale).

Bella ciao!

Top


Update 30 martie – linkuri:
Valabile cele dinainte. Ordonanta 4 are câteva modificări în bine, unele clarificări. Găsiți ordonanța la linkul cu informațiile oficiale din 27 martie.

Ce implică ordonanța 4 descrie pe scurt Radu Mititean:

Mai jos, cum vede o specialistă în sănătate globală rezolvarea pe termen lung la epidemii, ea e la nivel 7-8 după cum se declară, într-o scală de la 1 la 10, unde 1 sunt habarniștii și 10 e OMS. Nu interpretez. Sfatul ei principal este să ne spălăm pe mâini mai des ca de obicei.

Care măști mi se par utile de exemplu pentru vânzători, mai degrabă decât cele obișnuite care, vorba celei de mai sus, nu sunt bune pentru omul sănătos ce circulă pe stradă: viziere gen protecție motocositoare.

Și despre ce fac Rupicaprele ca să-și mențină starea de fitness și, la urma urmei, de echilibru în lumea aceasta parcă tot mai nebună.

Top


Update 27 martie – linkuri utile:

https://maladiecoronavirus.fr/

Un jurnal zilnic despre COVID-19, ținut de un virusolog: Jurnal din anul coronavirusului.
Ultimele informații oficiale, formulare
Informații juridice – Chiriță și asociații
Un film … SF? Contagion (2011).
Situația globală – platforma Arcgis
Situația pe județe în România, unde a apărut un nou județ “Necunoscut”

Top

*****************************************

Vin vremuri noi

La jumătate de secol de existență pot spune, ca și noi toți de altfel, “am trăit s-o văd și pe asta”.

Acum, după ordonanța militară 3, după ce se ia măsura să ajungă armata pe străzi, armată care este bine privită și e considerată alături de populație, e clar că evoluția virusului e îngrijorătoare. Conform multor scenarii, curând există pericolul depășirii capacității de îngrijire a bolnavilor.

Ce trebuie înțeles este că nu mai suntem pe vremea “crede și nu cerceta”, populația – noi, oamenii de rând – trebuie să fim cooptați, să fim informați, pentru ca împreună să trecem acest hop al evoluției. Sigur ne vom adapta. Nu este de ajuns ca 3 crai de la Răsărit să ne vestească urgia, oamenii mereu au priceput când este ceva “mai aproape de piele”, când le explică cineva de-al lor. Forța nu este o soluție, și nici intimidarea. Am văzut în poze la Chișinău cum armata defila cu echipament ca de război, sper ca aici armata să nu-mi aducă aminte de Revoluție.

Nu-mi plac viziunile în alb și negru, nu mi-aș dori să văd printre oamenii autorităților “executanții perfecți”, cei care aplică la sânge legile perfectibile folosind doar mușchii și funcția lor fără să gândească. Dacă nu erau în trecut astfel de oameni sigur nu erau morți la Revoluție și nici nu puteau exista lagărele germane și gulagul rusesc în cel de-al doilea război mondial.

Eu la Cluj văd că lumea respectă regulile. Sigur, e ceea ce văd eu. Pentru ca toți să fim cât mai conștienți, să facem ca această gripă să nu ne suprasolicite sistemele, nu este suficient un #staiacasa fără explicații. Sunt de aceeași părere cu oameni mult mai în temă ca mine, care reușesc să exprime în cuvinte ceea ce eu doar am intuit că nu e în regulă, că situațiile pe județe, orașe, chiar dacă comunicate o dată pe zi, sunt mai stimulante să se respecte noile reguli decât situațiile pe țară. Altfel se poate obține fix contrariul, cel puțin mie mi se pare că toate cazurile sunt în alte părți, că “ai mei” din apropiere sunt cuminți.

Aș dori să aud opinii, sfaturi, ale medicilor din Cluj pe baza situației reale de aici, la fel aș dori să văd, să aud ce spun autoritățile locale. Dar cuvinte vorbite la subiect, nu generalități.

Pentru că în timpul meu liber mergeam des la concursuri, în ultima vreme mai mult de alergare, normal că imediat mi-a venit ideea unei “competiții” între județe la cazuri de infectare cu acest coronavirus. Totul constructiv, să ne ajutăm între noi. Premiul final pentru toți e limitarea răspândirii bruște a virusului. Să vedem că începe să scadă numărul de cazuri, să avem feedback că aici, în orașul nostru, se văd efectele sacrificiilor noastre și suntem pe drumul cel bun, suntem împreună și putem persevera. Dacă în altă parte au metode mai bune, să le luăm exemplul.

Eu am trecut pe Zwift cu alergări virtuale și probabil mai multe antrenamente de cycling indoor. Trebuie să-mi schimb obiceiurile, chiar dacă oricum alergam mai tot timpul singur prin pădure. Evident, nu spun că n-o să mai calc pe alături … niciodată, dar “faceți ce zice popa, nu ce face el”. Întrerup alergările săptămânale de grup de joi seara de la ora 19 prin Făget din cadrul “Sportului pentru amatori“, gândite și ca antrenament pentru Maratonul Apuseni de la sfârșit de mai sub denumirea “Ia-ți doza de alergare“. Mi-a făcut plăcere, chiar dacă n-am putut vorbi în timpul lor pentru că era noapte, frig și uneori zăpadă. Dar am compensat prin modificarea traseelor, în fiecare săptămână a fost altul.

Mă bucur că a rămas încă posibilitatea zilnică a “activității fizice individuale”. Dacă nu sărim peste cal, abuzând de ea, sper ca autoritățile să o lase în listă. Ne ajută să ne aerisim, așa cum o fac și cei cu animale de companie.

Să ne respectăm bătrânii, m-am săturat să-i văd ponegriți ca și cum ar fi la marginea societății. E mersul firesc al vieții, vom ajunge și noi acolo în cea mai mare parte, măcar din acest motiv să fim mai înțelegători. Sigur nu vom fi mai deștepți ca ei când vom atinge vârsta lor și nu vom fi mai buni ca acum. Nu bătrânii de rând cu pensiile lor au fost problema înainte, ci cei cu pensii nesimțite. De altfel orice abuz, exces, are şi o doză de nesimțire. Pe bune, de unde acuzaţia că ei care sunt mulţi votează cu nu ştiu cine? Eu văd că în partide se schimbă generaţiile, sunt şi alte generaţii de bătrâni. Cine de fapt sunt închistaţi în prejudecăţi? Acum, că și virusul a pus tunurile pe ei, mai tragem și noi. Să nu uităm că majoritatea sunt bolnavi, mulți singuri, și știm fiecare dintre noi cât de amabili și săritori suntem când nu ne simțim bine. Mă bucur că au măcar două ore pe zi posibilitatea să iasă din casă și unii pot și-n restul timpului.

E important să rămânem cu moralul ridicat, să mai și zâmbim și să glumim. În acest ton am făcut clipul de mai jos. Nu este o idee originală, mi-a venit brusc dorința să-l fac ca o “provocare” și e pe grabă editat. Evident, ca să-l realizez a trebuit să improvizez, să caut program de editare video pe mobil, apoi am văzut că pot insera și muzică… Cam jumătate de oră mi-a luat cu totul, iar dintr-o înregistrare de 10 minute am tăiat cam 20 de secunde, să nu vă plictisiți.

Mai alăturez două clipuri, poate le știți. Dar eu vreau să rămână mărturie peste ani.

Mai întâi un clip cu Ion al nostru, pus în fața unei alegeri. Bine, poate îl voi întreba și eu ceva mai încolo, sigur îmi va răspunde că varianta B e cea dorită.

Apoi, un clip hazliu, simulând isteria, al unei femei israeliene, pusă în situația să stea acasă cu cei patru copii care, fiecare, are teleșcoală. Trecând peste situațiile în care este pusă să învețe partituri pentru clarinet, fracții la matematică, concluzionează: numai așa își pot da seama copiii ce puțin cunoaștem noi, adulții, din ce învață ei obligatoriu.
Aș putea spune și eu: numai așa ne putem da seama cum funcționează acum sistemele de sănătate, poliție, armată, finanțe… Numai așa putem vedea solidaritatea, nu numai între oamenii de rând, dar și a sistemelor, băncilor, firmelor, oamenilor cu bani și influență. E bine că se gândesc la amânări de rate, la salarii pentru oamenii în șomaj tehnic, nimeni nu dorește anarhie. Poate va trebui să se dea și mâncare, alimente de bază gratis. Dacă în războiul al doilea mondial unele uzine din bazinul Ruhr au trecut la fabricarea de armament, acum aud că sunt firme din industria auto care fac aparate de ventilație pentru sănătate. Cum spunea cineva, și această situație poate fi o oportunitate, nu e musai colaps, și nu la șmecherii mă gândesc.

Poate acum e momentul și pentru învățământ să primescă un reset. Ce este cu adevărat important să învețe copiii pentru viață? Ce este cu adevărat de bază? Ce se predă acum la Teleșcoala de pe TVR2, ce predau profesorii online la clasele de elevi?

Și închei cu emisiunile de șah realizate de MF Alin Toma Andreica și de mine, pe sistem Teleșcoală la distanță.


Să fim constructivi, optimiști, uniți și înțelegători. Dar și disciplinați. Spun din nou despre Croația. Este o țară care a fost în parte și sub romani, este în vecinătatea Italiei, “țară de pirați” cum îmi place mie să spun, vin acolo la concursuri italieni la grămadă de parcă ar fi țara lor, locuiesc acolo mulți cu rude în Italia etc. Știți ce mail am primit de la organizatorii de la Istria 100 Mile? Primul, nu cel cu amânarea. Mi-au scris că ministerul sănătății le-a spus că totul este sub control, că sistemul lor de sănătate este bine pus la punct. Eu știu că este așa, am fost prin spitalele lor și nu ca să primesc paracetamol. Și au atașat comunicatul oficial. Mă uit fix acum, la peste o lună de atunci, la Croația și România. “For the record”, ei atunci începeau să aibă cazuri, noi nu aveam.
Așadar, 26 martie 2020, sursa Arcgis: Croația 481 confirmați, 1 mort, 22 recuperați, activi 458; Romania 906 confirmați, 17 morți, 86 recuperați, 803 activi. Populația Croației este de 4,1 milioane locuitori, a României de 19,27 milioane locuitori. Așa este, sunt mai puțini ca noi ca populație, dar ar fi putut fi în situația Italiei. Și noi suntem … binișor. Deci se poate!

Este o experiență care ne poate ridica cu cel puțin o treaptă în evoluția noastră ca umanitate.
Sănătate, să trecem acest hop cu bine și să ne revedem curând relaxați și dornici de noi aventuri!

Top

Feb 262020
 

A fost a treia ediție de Vlădeasa Winter Trail la care am participat, precedentele două fiind în 2016 și 2017.

Îmi place mult să merg la Vlădeasa, am fost de nenumărate ori, iar ca repere sunt concursurile de MTB, Apuseni Ultra Race și cele de ski de tură și alergare.
Nu ne-am strâns suficient de mulți participanți pentru ediția din acest an de schi de tură, concurs care s-ar fi ținut cu o zi înainte de cel de alergare, dar eu aveam planurile mele: tot vin cu schiurile sâmbătă, atâta că mă străduiesc să nu exagerez, să nu fac efort toată ziua, să nu fiu prea obosit la alergare.

Am pornit așadar sâmbătă într-o preumblare cu schiurile de tură, și-n intenția de antrenament pentru 10k Vertical – proiectul prietenilor mei de la RupiCapra – 10000m diferență de nivel în 24h pe schiuri de tură. Am de gând să particip și eu alături de ei, e un obiectiv care mi se pare suficient de îndrăzneț cel puțin să mă motiveze să mă scoată din zona de confort cu alergările mele zilnice prin Făgetul de lângă Cluj.
Dacă ideea pentru 10k Vertical le-a venit prietenilor după performanța lui Killian Journet (23000m diferență de nivel în 24h, să nu uităm că nu în condițiile din România unde orice lucru obișnuit în altă parte poate deveni o provocare din motive uneori incredibile), eu pot adăuga că pentru alergarea montană de anduranță practicarea schiului de tură este benefică.
Doresc să particip ca de obicei în ultimii 3 ani la Istria 100mile în aprilie, iar 10k Vertical va avea loc la sfârșitul lui martie, numai bine.
La Istria 100mile am remarcat o prezență feminină deosebită prin performanțele ei, Francesca Canepa. E de wikipedia, puteți citi și aici “la mia storia”: mama ei, atletă, a antrenat-o la snowboard, iar după visele Francescăi de balerină la Scala din Milano a ajuns campioană mondială la snowboard și la 40 de ani s-a apucat de trail running. Și uite-așa, după o expunere destul de lungă, ajung la legătura cu schiul de tură, la practicarea sporturilor de iarnă ca antrenament (Francesca, am citit în altă parte, se antrenează și cu schiul de tură și se vede acest lucru la cum folosește bețele, sunt de exemplu poze cu ea la UTMB 2018).
Canepa a câștigat UTMB în 2018, Istria 100 mile de câteva ori (până s-a plictisit), e cu ceva mai tânără ca mine și e la fizic tot atât de mare ca și Ingrid Mutter. Adică habar n-am de unde are puterea să fie mult mai bună ca și mine la distanțe lungi. 🙂

Revenind la oile mele înghețate de pe Vlădeasa, sâmbătă a fost o vreme de vis, chiar dacă a bătut ceva vântul și atunci. La ora 8.30 m-am pornit să urc din Rogojel și n-am văzut nicio urmă de pas pe traseul spre vârf, doar cele de rachete de zăpadă care urcau la cabană și apoi o luau undeva în dreapta spre Vișag. Pe scurt, a fost liniște și pace.
Abia apoi, la întoarcere, totul s-a animat, era plin de schiori și drumeți în jurul cabanei, așa de mulți că n-am reușit să-i identific pe Zoli, Csongor, Alpar, Peter, adică pe rupicapriștii cu care mă înțelesesem să ne antrenăm împreună. Am mai urcat o bucată alături de un grup cu Ovidiu și Kucsi și apoi am luat-o spre casă. Deja exagerasem, aveam 1400m diferență de nivel făcută și chiar dacă mă simțeam perfect odihnit știam că ziua următoare va fi sigur grea.

Mă mai întreabă lumea de motivații, ce mă determină pe mine să mă antrenez fără să mă plictisesc, ce mă face să trag de mine la concursuri. Eu sunt favorizat de faptul că “sunt pe acolo”, pe la podium la categoria de vârstă… la noi în țară, la concursurile standard unde nu participă toți cei buni la categorie. Dar avantajul respectiv “nu ține” la concursurile internaționale.
Am constatat că întrebările nu par să atingă subiecte de genul “cât și cum anume” să faci efort la un concurs, dacă țin cont de statusul meu ca fitness și antrenament la startul unui concurs față de alte dăți (nu am multe referințe certe, mă bazez pe modul cum mă comport pe segmentele Strava, pe cum mă simt după “back to back days”, pe ceea ce-mi mai spune interfața Garmin, pe rezultatele la concursurile precedente), adaptarea obiectivelor în timpul concursului astfel încât să obții maxim și, foarte important, să închei concursul pe “pozitiv”, adică cu o stare sufletească animată de dorință de a continua, de a fi mai bun, de a lupta mai departe și mai ales de a nu renunța.
Adaptarea aceasta a obiectivelor e foarte importantă pentru mine, iar la concursurile de ultra se vede cel mai clar, acolo ai tot timpul din lume să te tot gândești, să te răzgândești, din aproape în aproape. Sunt o viață în sine, cu urcușuri și coborâșuri, unde trebuie să te ridici de fiecare dată. Concursurile sunt sarea și piperul de care poate în viața de zi cu zi nu ai parte așa des, iar ele, ca atitudine, te mențin să fii competitiv și-n restul timpului. Trebuie să găsești un obiectiv pe care să-l îndeplinești, unele să te “poarte” pe aripa lor o vreme sau/și să te încurajeze până la capăt și după aceea. Deci obiective realizabile, dar să fie câte o provocare în ele. Uneori acea țintă la sfârșit se rezumă doar la o depășire a unui concurent pe ultima sută de metri cu ultimele puteri – un lucru de multe ori de neînțeles pentru concurenții mai performanți care au trecut linia de sosire cu ore înainte. Le adresez vorba aceea – “lasă că vine vremea și pentru ei”, să sape, să caute o motivație în piatră seacă. Din acest punct de vedere e mai ușor să fii primul, să poți să fii primul. 🙂
Găsirea motivațiilor în sine e o provocare intelectuală creativă (uneori la limitele umanului) care trebuie să te țină în priză tot concursul. Mintea trebuie să lucreze tot timpul pentru că corpul trage mereu spre odihnă.

La concursul de acum e clar că am sacrificat deliberat rezultatul pentru schiul de tură din ziua precedentă. Dar s-a meritat. Obiectivul meu era podium, concursul nu era cu prezență numeroasă și, în plus, anul acesta am un “răgaz” – tocmai am schimbat categoria de vârstă. Păcat că n-am fost tras la sorți la UTMB, aș fi avut șanse la categorie acolo…
Normal că aș fi vrut să scot un timp mai bun, dar efectiv nu aveam tragerea de inimă să măresc ritmul. Am alergat mare parte din timp alături de Dorin și Mirela (ea a încheiat prima la femei), dar dacă din înregistrarea lui Dorin reiese că a alergat pe la puls mediu pe la 161bpm, la Mirela 155bpm, eu am reușit “performanța” unui puls mediu de 122bpm. Am alergat la început pe la 140bpm, doar la sfârșit la 160bpm.
Atitudinea mea “defensivă” la concurs a fost clară de la început, după îmbrăcăminte: suprapantaloni, pufoaică peste hainele normale de concurs. Mă îmbrăcasem după cum m-am simțit. Am luat bețele de schi și mi-am pus crampoane pentru prima dată pentru alergare. Ce să-i faci, mă așteptam la un concurs mai lung ca de obicei, nu doream să mă accidentez. Toate se leagă… 

Cam așa s-au desfășurat pentru mine lucrurile, din punct de vedere al efortului și al motivațiilor:
– am tot încercat să măresc ritmul la picioare (pe tot parcursul traseului), nu puteam decât cu sacrificii prea mari comparativ cu ce rezulta; Gabor și Csaba cu care încercam altădată să mă compar, acum la altă categorie, erau clar prea buni pentru mine; au și încheiat cu peste 20min în fața mea, ceea ce la o distanță de 15km cu 1000m diferență de nivel e mult; eu doar mi-am repetat în gând – ai știut că așa va fi când ai ales “fără pauză” înainte de concurs, relax, nu are sens să te omori. Nu uita obiectivul principal, atâta ai vrut, atâta speri să obții. Statusul meu așadar la începutul concursului era de obosit, dar optimist și realist. Pulsul a fost pe la 140bpm și ușor peste.
– după chinuri, în zona cabanei Vlădeasa m-am menținut alături de Dorin și Mirela. În mod normal reușeam să mă depărtez, mai ales în condițiile în care Dorin făcea selfiuri, filma pe FB și se distra stând “la plasă” după mine ca la ciclism. În zona alpină bătea vântul foarte tare din partea dreaptă și distracția lui era să facă conversație și să mă întrebe “ghici în ce parte stau eu”.

Textele sunt contribuția lui Alex Paul Căpitanu 🙂 Eu văd nițel altfel situația, dar se pare că din exterior… Mulțumesc pentru poze la toți!

Mai toată urcarea am făcut-o în power hiking (denumirea elegantă a alergătorului pentru drumeție). M-am gândit că la coborâre trebuie să fiu mai fresh și acolo pot recupera ceva.
– la întoarcere n-a fost defel mai ușor; trebuie ritm la picioare și să nu adormi pe pași, să te afunzi prea tare în zăpada care devenise mai umedă în zona cabanei. N-am reușit să mă descurc prea bine, mă simțeam ca un elefant care dansează.
Mirela s-a depărtat mult, n-am mai văzut-o până spre sfârșit. Mi-am găsit astfel o motivație punctuală, să trag tare s-o ajung.
– a venit zona cu zăpadă mai tare, mai înghețată, ultimii kilometri. În sfârșit puteam alerga mai ok și știam ce doream, s-o prind din urmă pe Mirela. Ultimul kilometru era urcare. Pulsul pe ultimii trei kilometri a ajuns pe la 160bpm.
Am încheiat la vreo 20 secunde/50m după ea, după ce la începutul urcării avea peste un minut jumătate – avansul ei câștigat pe coborâre. Dorin a terminat la 4 minute după mine, nici el nu s-a împăcat cu zăpada.
La sfârșit am fost mulțumit, chiar dacă aproape tot traseul n-a mers mai nimic. La urcare am pierdut cam 14minute față de Gabor și Csaba, iar la coborâre s-au mai adăugat vreo 8-9 minute.

Rezultatul meu oficial a fost de 2h3min, locul 19 general și 2 la categorie, după Doarvoaș care a alergat extraordinar – locul 3 la open. Pe flyby se poate vedea ce au făcut obsedații de Strava. 




E frumos să alergi iarna prin zăpadă, dacă e și vremea mai cu toane atunci chiar simți că trăiești. A fost un concurs greu, frumos, cu mulți prieteni în concurs și ca voluntari și fotografi – enumăr cât pot și eu – Dan Tăuțan, Adriana Cordoș, Adriana Papp, Ildiko, Lușu, Miha, Bianca, Flaviu, Alex, Cozmin… .
Le mulțumesc la toți pentru ziua deosebită, le mulțumesc copiilor de acolo pentru prezență și ajutor, ne revedem ca de obicei pe munte, locuri mai sălbatice. Felicitări concurenților pentru rezultate, nu-i un concurs de alergare obișnuit.

Ce a fost schimbat anul acesta la concurs – startul și finish-ul au fost la căminul cultural din Rogojel. Traseul s-a lungit cam cu un kilometru, dar asta e mai puțin important. Mi-ar plăcea ca data viitoare să se poată reveni la startul de la pensiunea Anica.

Feb 182020
 

În luna februarie am început alergările săptămânale de grup, la sugestia prietenilor de la CAR Universitar Cluj.

În principiu acestea se desfășoară în ziua de joi la ora 19, cu start-finishul la Baza Unirea din Cluj și se aleargă prin pădurea Făget. Există un calendar de alergări unde, dacă este cazul, apar modificări. Oricine e binevenit, încercăm să ne adaptăm la ritmul tuturor.

Am considerat că alergările în grup prin pădure sunt mai greu accesibile alergătorilor obișnuiți, iar alternative pentru ei pentru alergările prin parcuri sunt suficiente. Momentan la ora 19 este întuneric și e bine când veniți să nu uitați de frontală.

Scopul e să învățăm unii de la alții, practic, să aflăm obiectivele unora sau altora și eventual acestea să ne inspire.
Am creat un subdomeniu http://sportulpentruamatori.unpicdetimpliber.ro/ unde e mai ușor să scriu informațiile săptămânale.

Să ne vedem cu bine!

Feb 032020
 

1) Prima mea competiţie din anul 2020 a fost Făget Winter Race din 11 ianuarie.

Înainte cu câteva zile a nins în sfârşit mai serios şi astfel chiar s-a justificat numele concursului şi, mai important, a fost frumos şi provocator să alergi prin Făget.
Traseul a fost cel standard, cu mici modificări mai ales în zona finală, a campingului din zona Roata, unde sigur se va mai construi ceva.

Rezultatul meu: locul 11 general, cu 1h52min02sec şi locul 1 la categoria 50-59 ani, conform my-run.
Cum sunt de puţină vreme la noua categorie de vârstă, mă uit pentru comparaţie şi la mai tânăra, unde am fost găzduit 10 ani, cea de 40-49 de ani: onorabil, aş fi  fost pe locul 3 la categorie.

Mai adaug două observaţii.
Mai întâi că m-a impresionat modul în care aleargă Agnes Tuzson (prima la fete), abia la sfârşit am trecut în faţa ei cu câteva secunde. N-a dat semne de oboseală în timpul alergării şi a fost constantă.
Mai e de spus că traseul a fost foarte bine marcat.

Felicitări organizatorilor, concurenţilor, voluntarilor şi mulţumesc pentru poze!

2) La a doua competiţie din Făget – Făget Winter Trail din 25 ianuarie 2020, parte a “trunghiului” alături de Făget Winter Race şi Oradea City Trail, am participat ca voluntar împreună cu co-organizatorii şi prietenii mei de la Rupicapra.
Evident prieteni am şi la Runners Cluj, club care a sărbătorit 10 ani de existenţă cu această ocazie, fapt pentru care îi felicit pentru ce au făcut pentru comunitate şi le urez “Mulţi ani înainte!”.

Mi-a făcut plăcere să tot alerg pe potecile din Făget în săptămânile premergătoare concursului, atât în recunoaşteri organizate de traseu, cât şi ca ajutor în stabilirea unui traseu nou pe la “căsuţa de turtă dulce” cum îmi place să-i spun (sau căsuţa de lut pentru cei din jur).
E o caracteristică a acestui concurs, mereu a fost schimbat traseul (de altfel şi la Făget Tour din toamnă). E amprenta pe care o lasă mereu Zoli Bogya în dorinţa lui să arate că Făgetul e mai mult decât traseele clasice, că mereu ne poate oferi ceva nou, doar să ai ochi şi plăcere de explorare. Zona nouă trebuie respectată, e una din refugiile animalelor sălbatice, mai ales pentru căprioare, mistreţi şi iepuri.

Şi linkul la poze – pe facebook.

În ziua precedentă concursului am ajutat la marcare, iar la concurs am fost pe traseu în acea zonă nouă, am făcut câteva poze şi am încheiat cu demarcarea.

Ziua concursului s-a încheiat mai deosebit, cu o masă festivă la Roata, “revelionul” Rupicapra.

3) Următorul eveniment mai mare pentru mine va fi provocarea inventată de prietenii de la Rupicapra – Szenasi Zoltan, Csongor Vagasi si Katona Alparproiectul 10k Vertical.
Pe scurt, în 24 de ore ei doresc să urce 10.000m diferenţă de nivel pozitivă cu schiurile de tură.
Cel mai important din punctul meu de vedere e că şi-au găsit o motivaţie să se antreneze intens peste iarnă, că pentru aceasta folosesc un sport de iarnă – skiul de tură. Killian Journet a fost unul din cei care au inspirat proiectul, dar să nu uităm că în România mereu apar provocări suplimentare – în cazul de faţă găsirea unei pârtii mai lungi şi dacă se poate luminată noaptea. Carpaţii sunt Alpii României dar nu sunt ca Alpii.

Eu am o ţintă mai umană, dacă reuşesc 7500m în 24 de ore (ca la Marathon 7500) sau 8000m e super bine. Voi încerca să-i ambiţionez şi să ţin ritmul cu ei. Le doresc succes, sigur va fi o experienţă despre care voi pomeni în anii ce vin.

Pe de altă parte sunt curios cum vor influenţa antrenamentele cu skiurile de tură rezultatul meu de la Istria 100 mile din aprilie. La bun simţ mi se pare că mă vor ajuta.

Un an 2020 fain pentru toţi!  

Jan 192020
 

S-a încheiat anul 2019, e momentul unui rezumat – deja în acest an am participat la un concurs de alergare – Făget Winter Trail.

E anul în care am împlinit “o frumoasă vârstă” – sper că tehnologia va avansa suficient de rapid încât vârsta oamenilor se va măsura în semicentenare, nu în ani. Nu, nu au început problemele cu organismul, adică e totul ca de obicei – dureri de dinţi, de şele şi sictirism în toate, mai puţin în activităţile “inutile”.
Am schimbat doar categoria de vârstă, am ajuns în unele sporturi iar la cea cu vizita “finală”. M-am obişnuit însă, în câţiva ani voi redeveni tânăr, se vor introduce noi categorii la capătul vieţii, lumea începe să fie tot mai preocupată de sănătate şi activităţi de timp liber.

Practic, fabula lui La Fontaine “Greierele şi furnica” capătă o interpretare mai nuanţată, nu mai este doar alb şi negru – furnicuţa cea harnică şi prevăzătoare este cea înţeleaptă, iar greierele cel leneş este fără viitor şi exemplul negativ. Se vede schimbarea până şi-n filme, cum e desenul animat “Antz”, care arată că şi-n lumea furnicuţelor nu e totul perfect, că nu totul e muncă, că nu poţi ţine la nesfârşit ochelari de cal la oameni şi ei să lucreze fără altă năzuinţă decât să supravieţuiască şi să procreeze.
Trebuie să vezi lumea din jur mai din ansamblu, ori nu poţi face asta lucrând la şuruburi non-stop. Furnicuţele (furnicile cele mici şi lucrătoare) au început o revoltă şi au schimbat puţin lumea lor, chiar dacă acest lucru practic a însemnat că au ieşit din muşuroi şi au ajuns la o nouă limită a lumii lor – coşurile de gunoi ale oamenilor. Greierele lui La Fontaine nu mai e doar un trântor, poate fi considerat un visător. Bine, prozaic spus, omenirea încetul cu încetul depăşeşte stadiul de luptă pentru subzistenţă şi îşi permite să urce puţin în piramida lui Maslow.


Şi în acest an am avut parte de multe concursuri grele, provocatoare şi frumoase. Au fost în trendul descrescător al numărului moştenit din anii trecuţi (doar 18 concursuri), iar ca urmare al unui antrenament mai cu cap (spre disperarea mea de amator, trebuie totuşi un mic control … la cap) am obţinut câteva rezultate deosebite pentru mine.

Ca de obicei competiţiile unde am pus mai mult suflet au fost cele pe echipe, ele sunt cele din care înveţi cel mai mult şi bucuria de final e mult mai mare când e împărtăşită cu prietenii alături de care ai petrecut poate zile întregi ca-ntr-o familie.

Le mulţumesc în mod special coechipierilor mei din diverse competiţii/ture:
– familiei mele (Veze family) pentru Walking Month
– Gabor Sztranyiczki (RupiCapra Team) pentru Marathon 7500
– Adi Cosma (în echipa Regi şi Pioni) pentru Carpathia Trails
– Szenasi Zoltan, Csongor Vagasi şi Alex Ivanov (RupiCapra Team) pentru Mureş 24h ştafetă
– Zsolt Langviser pentru Tura memorială “Jókai Mór” MTB.

Vă mulţumesc şi vouă, celor alături de care mi-am petrecut timpul la evenimente, celor care s-au implicat într-o formă sau alta la organizarea lor.
Un gând bun celor din Cer, Eniko şi Edy…

Concursuri mai deosebite:
Istria 100 Miles
Ultrabug
Carpathia Ultratrail (echipe)
Marathon 7500 Bucegi (echipe)
Mureş 24h (echipe)
Walking Month (echipe)
Apuseni Ultrarace
Maraton Apuseni (ca de obicei)

Repere personale:
am fost desemnat sportivul anului al clubului RupiCapra
loc 3 categ M80 şi 4 general echipă CarpathiaTrail,
loc 3 general echipă Marathon 7500, 1 categ M80
loc 1 Apuseni Ultrarace
loc 1 general Mureş 24h ştafetă echipă
loc 3 categorie, 33 general MPC

18h33min la Marathon 7500, aproape 50min îmbunătăţire timp la Istria 100 miles, 4h55min la MPC – prima dată sub 5h

672 punctaj general ITRA – primii 100 din ţară
638 ITRA la curse lungi XXL – locul 6 pe ţară
675 ITRA la XL – locul 17 pe ţară

Să avem un an fericit!

Dec 222019
 


Acum scriu puţin despre trei dintre evenimentele şi concursurile de la sfârşitul anului.

1. Sportivul anului pentru RupiCapra Team.
2. Concursurile de orientare şi antrenamentele pe trasee fixe.
3. Cluj Ecotrail ultramaraton 50km.

1. Sportivul anului pentru RupiCapra Team.
Anul acesta, în care am aniversat jumătate de secol de … existenţă, a fost unul marcant, un an în care am scos câteva rezultate extraordinare pentru mine, cele mai bune şi chiar la mare distanţă de cele de anii trecuţi. Am să-mi amintesc mereu de locul 3 general împreună cu Gabor Sztranyiczki (tot membru Rupicapra Team) la Marathon 7500, cu un timp de 18h33min, incomparabil cu maximul meu în jur de 22h din anii trecuţi, şi de 4h55min – prima dată sub 5h – la Maraton Piatra Craiului, un maraton care sper că va dăinui chiar dacă va fi cu alt traseu, tocmai pentru a ne aduce aminte de prietenii pe care i-am pierdut şi care au alergat de atâtea ori cu plăcere pe acolo. Chiar fără o concurenţă numeroasă, un loc 1 la general rămâne un loc 1, cu 28h41min – al doilea timp de până acum în cei câţiva ani de existenţă ai concursului – la Apuseni Ultra Race 170km. Împreună în echipa Rupicapra boys am obţinut locul 1 la ştafetă la Mureş 24h

Probabil şi de aceea am fost votat sportivul anului al echipei RupiCapra. Nu pot decât să mă bucur, e o onoare pentru mine şi ştiu că voturile au vrut să fie de încurajare, nu s-au referit strict la valoarea mea sportivă. Mulţumesc! Felicitări celorlalţi premianţi – de la sportiva anului, la voluntarii anului, la cei implicaţi în latura socială a clubului! Cel mai mult contează că suntem ca o echipă, că oricare dintre nominalizaţi putea fi în locul premianţilor. Ca să fac o paralelă, la Vocea României anul acesta mi-a părut rău că finaliştii, toţi patru, n-au putut fi cu toţii locul 1. Foarte buni, în orice caz a fost un echilibru între ei, Jasmina de exemplu şi Elena au tot crescut astfel încât din outsidere chiar au ajuns să facă discutabilă supremaţia lui Dragoş, lupta lui părând iniţial să fie doar cu Andy. Şi ştiţi de fapt cine are şansele cele mai mari să ajungă cântăreaţă cunoscută şi m-a impresionat cu felul ei de a fi? Mi-au plăcut şi cuvintele ei spuse când a fost eliminată în semifinale, foarte mature şi respectuoase pentru vârsta ei de 16 ani. Poate unii dintre voi vor râde… Adriana Simionescu, fiica lui Adi Minune! A trecut prin schimbări majore inclusiv de vestimentaţie de-a lungul etapelor, de la un stil etnic la altul. Ştie că nu e de ajuns doar talentul şi ai ei ştiu şi mai bine. Cum spuneau juraţii, premiul final e mare dar contează ce faci după aceea, pentru a fi un artist de succes contează să atragi publicul. Pentru noi, de la RupiCapra, contează să facem ce facem cu plăcere şi în anii următori. Cursa pentru sportivul anului nu trebuie să fie ca finalul unui “sprint”, cum spun “corporatiştii”, ci să fie pentru o viaţă.

Top

2. Concursurile de orientare şi antrenamentele pe trasee fixe.
După Maraton Piatra Craiului am cam evitat concursurile, am alergat prin Făgetul … meu mai mult gândind şi observând decât în viteză. Şi am trecut astfel puţin şi în regim de orientare. În sfârşit mi-am făcut timp să văd ce-i cu reperele de orientare de pe unii copaci şi mi-am adus aminte că pe unul din site-urile de orientare sunt trecute aceste repere fixe pentru antrenament, existând şi diverse trasee de dificultate diferită (zona Dumbrava, aproape de Roata).
Dacă nu eşti pe grabă vezi mult mai multe. Mai mereu văd căprioare, de câteva ori vulpi şi iepuri, iepuri aşa de mari şi frumoşi că mă şi mir că-i atacă vulpile, nu sunt “construiţi” să fie animale de pradă. Cum treceam pe una din potecile vechi din “Râtul Popii”, prin pădure tânără plină de lăstarişuri, am auzit un zgomot, abia am apucat să văd o umbră neagră, dar mi-am dat seama ce e după mirosul înţepător şi pătrunzător: un porc mistreţ. Cum se spune, pădurea e vie şi la “botul” Clujului, mai ales dacă mergi mai altfel nu există să nu întâlneşti măcar o veveriţă, să stârneşti vreo potârniche, un fazan sau altă pasăre mai deosebită.

Mai întâi am participat la Cupa Vinci – 24 noiembrie – la orientare din Hoia. Cum încă nu apucasem să-mi rememorez şi să antrenez puţinul ce-l ştiu, am dat chix. Adică am pierdut timpul în căutarea unui reper găsit până la urmă într-un trunchi retezat de copac, apoi din dorinţa de a recupera am alergat prea repede faţă de capacitatea mea de înţelegere a traseului şi am pierdut şi mai mult timp, apoi am auzit că începe premierea, eram deja la al doilea reper la care nu mai găsisem decât … fulgii de hârtie, dovadă că deja se strângeau şi m-am retras cuminte la finish, cu “mp” adică missing points. Până la urmă acest “mp” m-a ajutat, în săptămânile următoare am început să exersez orientarea pe traseele acelea fixe.

A venit apoi Cupa Moşului la orientare din 7 decembrie, practic în zona Dumbrava – Făget unde m-am antrenat. Am mers foarte bine pentru mine şi am terminat pe locul 3 la categoria M50-55. Sub o oră am făcut la concursul de medie distanţă. Şi e prima dată când am obţinut un podium la orientare la categorie. Pentru cine nu ştie, la categorii e concurenţa mai puternică şi e lupta mai aprigă, nu la Open sau Open Tehnic. În general orientariştii sunt mândri şi nu se bagă în Open şi Open Tehnic (un fel de regulă nescrisă şi fac chiar invers – cine se simte în formă şi vrea provocări mai mari schimbă categoria cu una mai grea, adică mai “tânără” şi luptă pentru podium acolo), considerate probe unde intră începătorii sau cei mai fără experienţă, traseele fiind şi mai uşoare ca dificultate tehnică şi fizică. Practic am concurat cu orientarişti cu experienţă, noroc că au fost puţini, iar singurul meu avantaj putea fi cel mult pe partea fizică.

Top

3. Cluj Ecotrail ultramaraton 50km.
Închei cu Cluj EcoTrail ultra 50km, un concurs în zona estică – sud-estică a Clujului, o zonă populată, veşnic în construcţie şi mai puţin folosită, chiar evitată la concursurile de MTB şi alergare de lângă Cluj: colonia Sopor – pădurea Tufele Roşii – dealul Sângelui – pădurea Gheorghieni cu pârtia de schi – dealul Răşina – Borhanci – Feleacu – livada Palacsai.

Am fost în recunoaştere traseu, mai întâi cu MTB-ul pe primii 30km şi apoi, în altă zi, alergare pe ultimii 20km, plecând de fiecare dată din Mănăştur, adică din colţul opus al Clujului. Ştiam că sunt multe bucle, e o zonă greu de marcat şi plină de provocări organizatorice, iar fără marcaj consistent şi mulţi voluntari pe traseu era greu să alergi corect fără track încărcat pe un dispozitiv gps. Am recomandat şi recomand şi acum traseul ca bază de inspiraţie alergătorilor din zona Sopor – cartier Gheorgheni, Borhanci pentru că trece prin locuri mai puţin umblate, noi pentru mulţi şi sigur e mai puţin plictistor decât veşnicele drumuri prin livadă.

Vremea a fost frumoasă, chiar bună pentru alergat, spre deosebire de anul trecut. Totul a decurs cu bine până în momentul când “la vaci” – cum spun eu, că veşnic pe acolo pasc nişte vaci, pe la km30, majoritatea alergătorilor din faţa mea au scurtat o buclă. Şi de aici vin observaţiile mele, punctual, şi sper ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Nu e prima dată când se mai greşeşte un traseu, dar… acum sunt nişte particularităţi, sunt prea evidente erorile. În lumea alergătorilor suntem numai noi, organizatorii, voluntarii, apoi sponsorii etc. E o lume mică, mai uşor controlabilă şi nu putem pune vina pe politicieni şi alţii ca în viaţa de zi cu zi. Suntem noi cu noi şi putem să ne creăm lumea alergării mai aproape de cea dorită, de ideal.

1.Au fost anunţate puncte de control ascunse, tocmai pentru ca lumea să nu aibă tentaţia să scurteze traseul. Erau multe locuri unde puteai scurta, voit sau nu. La bucla scurtată a existat PC “ascuns”, adică nelocalizat pe hartă.

2. Decizia organizatorilor cu privire la alergătorii care au greşit traseul: nu s-a schimbat nimic în clasament, mai ales în primele zece locuri care erau premiate, deşi organizatorii au ştiut de problemă, au ştiut de la omul de la acel PC cine a trecut pe acolo. Au considerat că se bulversează clasamentul şi probabil a contat faptul că fiind marcarea deficitară alergătorii vizaţi puteau să replice că n-au văzut schimbarea de direcţie şi nu e vina lor.

3. Ca urmare se pot trage două concluzii: omul de la acel punct de control a fost inutil, putea fi folosit în altă parte, şi că din toată istoria aceasta au avut de pierdut doar cei care au parcurs corect traseul, restul – alergătorii care au greşit şi organizatorii n-au fost afectaţi cu nimic. Tocmai acest lucru m-a făcut să scriu.

4. Nu am fost consultat nici eu, nici Adrian Costea, cu privire la decizie. În mod sigur dacă eram întrebaţi, date fiind circumstanţele, nu eram pentru descalificare sau altă măsură dură, dar eram pentru penalizare în timp. Nu era greu de văzut cam în cât timp s-a parcurs acea buclă. Eu de exemplu am parcurs-o în 10 minute.

5. Conform clasamentului nemodificat, diferenţa dintre locul 3 (4h18min) şi locul 15 (al meu, 4h36min) era de 18 minute, deci acele 10 minute contau, intram probabil în primii 10 alergători. Adrian Costea era pe locul 3 la acel km30, iar apoi a ieşit din top ten şi nu a reuşit să ajungă decât pe locul 7 la final (4h25min).

6. La acel km30 eu vedeam în faţa mea vreo 5 alergători, 3 dintre ei se vedea că sunt dezorientaţi. Am strigat la toţi să vină pe unde merg eu. Unul sau doi sigur au venit după mine, dar nu cred că toţi. Eram la acel moment cu Adrian Cosma care a încheiat pe locul 22.

7. Din ce ştiu eu, la acel PC din primii 15 alergători au trecut doar primii doi – Cătălin Şorecău şi Ianco Slovak, apoi locul 3 în acel moment – Adrian Costea şi eu. Conform Strava, unde se vede eroarea, primii doi nu au fost afectaţi, ei fiind alergători din altă clasă ca noi, restul.

8. Strava spune multe, dacă te uiţi cu răbdare. După locul 18, niciun alergător n-a mai luat-o greşit pe acolo. Din acel moment eu am alergat singur 18km, doar în ultimii 2km reuşind să ajung din urmă 3 alergători. Şi eu l-am anunţat pe omul de la acel PC că se pare că e o problemă de marcare şi e posibil să se fi luat măsuri.

9. Strava spune că alergătorii care au greşit traseul n-au mai greşit practic nicăieri în altă parte, nici înainte, nici după aceea. Fără track încărcat pe ceas nu puteai să nu greşeşti, părerea mea e că traseul nu putea fi parcurs corect fără să ai track încărcat, iar dacă înainte ai fost la recunoaşteri traseu acest lucru te putea ajuta, dar trebuia să ai talent de orientarist să nu greşeşti.

10. Strava spune că din primii 15-18 alergători doar unul avea ceas mai dummy (fără posibilitatea de încărcare track – Forerunner 230), unul nu şi-a pus înregistrarea (nu are cont, e mai discret, îl cunosc), unul avea Polar mai deştept (Costea), în rest toţi aveau ceasuri deştepte, unele chiar ultimul răcnet (adică doi doar Fenix 3 “obsolete”, restul 935 – ca mine, 945, Fenix 5, 5X etc). Toţi ştim că dacă te abaţi de la traseul încărcat pe ceas cu peste 20m acesta te avertizează, n-ai cum să nu-ţi dai seama. Da, se poate ca nu toţi alergătorii să fi avut trackul încărcat pe ceas, dar câţiva tot l-au avut, că altfel se rătăceau în numeroase alte locuri. Traseul de ultra se intersecta cu restul traseelor, unele porţiuni trebuia să le parcurgi în sens invers faţă de alergătorii de la cursele scurte.

Mulţumesc pentru poze
Cam atât am avut de spus. Să fie scris pe răboj, să nu se poată spune ca în replicile celebre (pentru cei mai în vârstă): “Nu ştim, pe onoarea mea că nu ştim! D-asta l-am trimis pe Patraulea ca să se sesizeze miliţia şi să ne spună miliţia ce ne-a pus nouă acolo.” Ştiu, a fost 1 Decembrie, ziua Marii Uniri

Şi acum vine cu paşi grăbiţi sfârşitul de an. “Sărbători Fericite!”  “La mulţi ani!”

Top

Oct 182019
 

Walking Month e la a cincea ediție și eu am participat la fiecare dintre ele.
La precedentele patru, invariabil am ajuns într-o formă sau alta pe podium (cu echipa, individual), cu toate că în unele ediții nu mi-am propus de la început acest lucru și mi-am găsit motivația pe parcurs. De fiecare dată mi-am repetat că scopul principal al evenimentului nu este competiția, ci fapta caritabilă, că spiritul competiției constă în schimbarea unor obiceiuri (pe o perioadă) cu unele mai sănătoase, că orice exagerare nu e bună nici în sport pentru un om obișnuit. Dar…

Anul acesta mi-am propus să fac echipă cu ai mei, să fim echipa-familie. Să încerc să fim împreună mai mult timp, făcând pași împreună din când în când. Să văd cum și cât se implică fiecare într-o echipă. Ceva sper să le rămână amintire. De la început, așadar, scopul principal nu a fost competiția, cel puțin la echipe. Ai mei sunt foarte ocupați cu școala, cu serviciul, mai au și activități suplimentare, e foarte greu să meargă afară doar să facă pași. Și îmi închipui că multă lume de la concurs e în aceeași situație, încearcă să facă mișcare în timp ce trec de la o activitate la alta.

La începutul evenimentului Walking Month mi-a venit ideea să fac un concurs, să ofer o carte premiu la unul dintre cei care participă la sondajele mele săptămânale. Eu urma să prezint situația pașilor echipei “Veze family”, iar cine dorea putea să voteze că a făcut mai mulți pași ca echipa mea sau mai puțini. La momentul actual concursul meu s-a încheiat, competiția Walking Month de asemenea. Nu s-au anunțat rezultatele oficiale, eu sper să fiu în primii zece la individual, iar cu echipa între primele 40. Am început să scriu acum despre Walking Month ca să pot finaliza concursul meu, care se încheie cu o tombolă.

Concursul meu “Cartea Anatomia alergării” s-a desfășurat în paralel și în legătură cu Walking Month și am oferit premiu cartea Anatomia alergării scrisă de Joe Puleo și Patrick Milroy.
Am dorit să rămână câștigătorul cu ceva util. Ce am scris despre carte și despre regulament pe facebook prezint mai jos.

Pentru mobilizare, pentru ca “luna Walking Month” să fie mai deosebită – vedeți clipul Try something new for 30 days – Matt Cutts – Ted-Ed – am o întrebare pentru cine vrea să răspundă, nu numai de fun. Am creat pe Facebook pagina Veze (@unpicdetimpliber) ca să pot crea sondajele.
Și acum întrebarea… Aveți mai mulţi paşi cu echipa voastră sau mai puţini, comparativ cu echipa “Veze family”, la sfârșitul celei de-a X-a săptămâni?

În prima săptămână 16sep (luni) – 22sep (duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut 569.208 pași, media 81.315 pasi/zi/echipa sau media 20.328 pasi/zi/persoana.

La sfârșitul celei de-a doua săptămâni, deci perioada 16sep(luni) – 29sep(duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut în total 1.004.965 pași, media 71.783 pasi/zi/echipa sau media 17.945 pasi/zi/persoana.

La sfârșitul celei de-a treia săptămâni, deci perioada 16sep(luni) – 06oct(duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut în total 1.548.495 pași, media 73.737 pasi/zi/echipa sau media 18.434 pasi/zi/persoana.

La sfârșitul celei de-a patra săptămâni, deci perioada 16sep(luni) – 13oct(duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut în total 2.112.887 pași, media 75.460 pasi/zi/echipa sau media 18.865 pasi/zi/persoana.

Așa am prezentat situația după fiecare săptămână Walking Month.

În ultimele două zile am făcut enorm de mulți pași, am să prezint situația la sfârșitul articolului. Conform clasamentului intermediar neoficial publicat de organizatori, la sfârșitul săptămânii cu numărul 2 am fost pe locul 41 din peste 700 echipe participante. Poziția 41 în clasament în acel moment, cu toate că numărul de pași pe persoană nu e spectaculos, e o dovadă clară că participanților le este foarte greu să se desprindă de munca lor de fiecare zi. Pentru mine e și mai îngrijorător, copiii mei care sunt elevi nu-și fac vreme pentru “afară”, ar trebui să fie foarte organizați pentru asta.

Regulamentul concursului.
Toți care participă la sondaje în cele 4 săptămâni vor fi înscriși la tombolă (random.org sau ceva asemănător – am ales până la urmă, în urma unor reviewuri tragerilasorti.ro) cu șanse mai mari dacă votează la mai multe sondaje.
De exemplu cineva care a votat de 3 ori în sondaje are șanse triple față de cineva care a participat la sondaje o singură dată. Tombola va avea loc după încheierea votării după săptămâna 4.

Despre carte.
Știu că poate părea la unii o carte din ciclul cărților “… for dummies”, dar mie mi se pare practică.
Pentru un om care n-a făcut sport de performanță, care n-a fost îndrumat de antrenori, mai mult ca sigur că exercițiile acestea explicate cu desene ajută.
Mai spun doar un lucru: cartea mi-a dat confirmarea că ceea ce făceam era corect și în mod sigur anul acesta unul din motivele (mai sunt vreo 2 sau 3) că mi-a mers mai bine ca altădată la concursuri a fost faptul că am făcut mai multe exerciții fizice la partea de mijloc și superioară a corpului. Nu arăt ca Schwarzenegger, dar nici nu asta era intenția. Am făcut doar exerciții câteva minute, dar zilnic. Și așa simțeam că crăp de plictiseală, ceva de genul cum stăteam la coadă la pâine pe vremea împușcatului. Și sper că n-am părut cam ageamiu la sală, doar am executat ce am văzut în pozele din carte.

Va urma tragerea la sorți, publicând înregistrarea pe youtube și pe acest blog pentru ca să fie totul limpede. Voi face teste pentru ca tragerea la sorți să fie live pe Facebook pe pagina Veze (@unpicdetimpliber) și apoi să o pot publica pe youtube. Aș vrea să fac înregistrarea cu mobilul, stil “mojo”, nu doar “capture screen”. Astfel voi putea filma și ora extragerii câștigătorului.

Anunț de pe acum – tragerea la sorți va fi duminică la ora 20. Sunt 30 de participanți, cu 48 de șanse (unii au votat la mai multe sondaje). Fiind sub 100 șanse, tragerea la sorți e gratuită pe tragerilasorti.ro .
Vă mulțumesc pentru implicare! 🙂

Cum a fost la Walking Month pentru mine.
Pe lângă concursul meu “Cartea Anatomia alergării” m-am ocupat și cu … alergatul și mersul. Am avut două concursuri importante în această perioadă, Apuseni Ultra Race și Maraton Piatra Craiului. Am scris despre ele, mi-e și acum greu să mă gândesc… dar la pași au influențat puternic situația mea.
Așa cum am spus în primele rânduri scrise, în ultima săptămână tot n-am putut să stau deoparte de evenimentul Walking Month – partea competițională. Am mai stat de vorbă cu prietenii și mi-am găsit motivația să ajung în primii 10 la individual. Sper că am reușit. În ultimele două zile mi-am luat liber și am alergat și mers luni de la 7 dimineața la ora 24, iar marți de la 5 la 23. Am și pus 7 alergări de vreo 10km pe Strava luni, dar apoi am renunțat să mai alerg așa distanțe mari, am preferat alternanța alergare – mers.
Începusem ziua de luni cu papuci de antrenament de trail, am simțit ceva dureri la un genunchi după vreo 10 ore, i-am schimbat cu alții – tot mai rău, și am ajuns la cei pe care-i folosesc la competițiile de ultra – Hoka Speedgoat 3. A fost mai bine, dar am renunțat la alergările consistente, iar marți mi-am mutat “cartierul” de alergare “aiurea prin oraș” la Baza Sportivă nouă din Gheorgheni, unde este pistă de alergare foarte bună și totul a mers șnur.

Situația finală a echipei și a mea la concursul Walking Month (nu și pozițiile, că nu sunt anunțate oficial): La sfârșitul concursului, deci perioada 16sep(luni) – 15oct(30 zile) echipa Veze family a făcut 2.454.297 pași, media 81809.9 pași/zi/echipa sau media 20452 pasi/zi/persoana. Eu am facut cîte 130k pași în fiecare din ultimele 2 zile. Numărul meu total de pași a fost 1.559.653, adică 63,5% din totalul echipei.

Update 1: Andreea Streșină a câștigat cartea. Felicitări, să-ți fie de folos! Rezultatul figurează și pe tragerilasorti.ro pentru 30 de zile. Pe facebook am pus clipurile cu tragerea la sorti, unul live si celălalt “capture screen” editat, cu sunet adăugat.

Update 2: Echipa “Veze family” a încheiat pe locul 24 din aproape 700 echipe. La individual nu știu unde m-am clasat, dar sper că în primii 10, mai precis pe locul 8. 

Update 3 (24 oct): La individual chiar am fost locul 8. Voi atașa print screenul.

 

Atașez câteva poze semnificative.

 

Oct 092019
 

Poză din drumeția de duminică – după MPC 2013

A fost o zi tristă pentru alergarea montană. O zi care a început frumos, a continuat peste așteptări până la sfârșitul cursei mele și s-a încheiat cu o tragedie pe care n-am vrut s-o cred mult timp atunci. M-am tot gândit dacă să scriu sau nu… Dar nu pot să trec peste, nu pot fi ca un struț care-și îngroapă capul în nisip ca să nu vadă ce nu-i convine, ce nu-i place.

Condoleanțe familiilor, au fost doi prieteni dragi pentru mine. Da, în mod direct doar pe Edy îl cunoșteam, dar în lumea alergătorilor toți suntem prieteni, toți suntem uniți prin modul de viață. Știu, mulți spun că practicăm alergarea montană de fun, pentru sănătate si pentru că ne place natura. Mi se spune că voi trăi 100 de ani fără reparații. De fiecare dată însă mă gândesc că nu pot să fiu de acord în totalitate cu aceste concluzii, mai precis nu e totul. Nu e atât de simplu. Și cumva e prea egoist să crezi că sănătatea personală contează atât de mult. Ce dovadă mai bună poate fi în cazul meu decât faptul că am aflat de schimbarea medicului meu de familie din ziare, când în sfârșit media aflase că praxisul medical se vinde? Că merg la medicul actual când am nevoie de parafă pentru participare la competiții în străinătate? Că nu mai ţin minte când am facut ultima dată analizele? Da, sunt mai sănătos, sper, dar nu acesta e aspectul cel mai important care m-a determinat să aleg alergarea montană acum, iar mai demult MTB, drumeția etc. Mereu am ales să fac ceva activ în timpul liber, instinctual. Și pozele mele reflectă cu adevărat că nici cuvântul “fun”, distracție pe românește, nu e chiar potrivit, deși într-adevăr mă simt bine. Cu privire la natură am recunoscut că în timpul concursurilor nu pot privi în jurul meu, trebuie să fiu atent la teren, concurenţi, am pulsul ridicat. Natura se observă mai pe îndelete. Mai sunt și provocările, da, de ele am uitat să spun. Și dorința de a fi tot mai bun, de a performa. Dar nu toată lumea alergării ajunge în față. Și atunci, care e adevărul? Ce lipsește? Ce i-a făcut pe prietenii mei din lumea alergării să pășească pe această cale? De ce nu le ajunge lumea reală pentru viața lor? De ce nu-mi ajunge? Totul poate fi exprimat într-un singur cuvânt: necesitate. În sfârşit l-am găsit, era ascuns undeva în subconştient. E modul prin care încerc să rămân un om normal, în bunul sens al cuvântului. Pentru că e greu să rămâi un om normal în această lume, aşa cum te-au (și m-au) învăţat părinţii.

În lumea reală în care te izbești de dezamăgiri, de inechități, în lumea în care poate exista cazul Alexandra care pe mine m-a șocat în mod deosebit și poate pe vecie pentru că la vârsta mea nu mai pot crede că se va schimba ceva în bine, că voi apuca … pentru că mi-am dat seama cât de tare scârțâie sistemul și cât valorează o viață de om obișnuit… ai nevoie de ceva pentru a rămâne în echilibru, nu atât fizic, cât psihic. Și alergarea montană e o soluție, îți dă liniștea necesară să poți reveni cu forțe proaspete la viața de zi cu zi, să-ți recapeți răbdarea, să redevii optimist și vesel, să-ţi faci meseria cu plăcere, să ai energie în primul rând pentru familie. Intri astfel într-o lume ca o oază, în care speri că scapi de probleme, de stres și e o alternativă mult mai sănătoasă ca lumea virtuală în care din păcate intră tot mai mulți și din care ne luptăm să-i scăpăm pe ai noștri, pe copiii noștri. Pentru că şi lumea virtuala e un refugiu, o alternativă, oferă provocări …

Și totuși și această lume a alergării e reală, vai, cât de reală! Am văzut asta la acest concurs.

Pentru mine la Maraton Piatra Craiului au fost accidente, mici greşeli cu urmări grave. Şi Eniko şi Edy au avut experiență, cum am și eu. Şi eu mai gresesc, mi-am văzut moartea cu ochii cum se spune, dar m-a salvat până acum câte un dram de noroc.
În mod conştient poate prima situaţie gravă prin care am trecut a fost într-o drumeţie din studenţie la Huda lui Papară. Toată lumea era în tabăra de corturi, eu mă trezesc să plec în plimbare prin pădure şi “să caţăr” un perete. Aşa, fără un motiv special, că era acolo în fața mea. Fără echipament, că oricum atunci nu te prea gândeai să ai aşa ceva, era perioada în care îţi manufacturai hamul după un model real sau după pozele din cărţi. Şi după câţiva metri de căţărat mă blochez cu înaintarea, nu mai era funny şi vreau să cobor. Încerc, nu mai pot, e prea riscant. Ce să fac, cine ştie când vor vedea ceilalţi că lipsesc, n-am spus la nimeni unde mă duc, pe atunci nu erau telefoane mobile. Am norocul să găsesc o cale să urc, fac un fel de tragere la sorţi că nu vedeam mare lucru în sus, ajung spre seară la corturi. M-au întrebat prietenii pe unde am fost, am zis că pe dealuri. Dar am rămas la o vorbă de care mă ţin şi acum, cine ştie până când: uneori e suficient să greşeşti doar o singură dată. M-aţi văzut căţărându-mă vreodată, chiar dacă fac parte şi dintr-un club alpin? Poate de aceea… Au trecut zeci de ani de atunci. Și să mai zici că trecutul unui om nu contează…

Dar acum? Şi acum mai scap ca prin urechile acului. De exemplu la MTB la una din ediţiile Maratonului Gilăului. Da, ştiu, sunt doar nişte dealuri. E suficient însă să intre în tine cineva, să zbori pe neaşteptate chiar dacă eşti cu spd-uri, să ai de ales între prăpastie şi un bolovan de care poate te vei zdrobi… dacă te poţi prinde. Am avut noroc. Şi da, incredibil ce multe gânduri poţi cuprinde în acele secunde. Și imagini, nu de la fața locului…

Şi chiar la MPC în 2014, când ai ghinionul să ricoşeze aiurea o piatră şi abia să apuci să întorci puţin capul, piatra nimerind în pometul unui obraz între tâmplă şi ochi. Cum spuneau prietenii, arătam ca Rambo şi am fost sfătuit să mă spăl că speriu oamenii. A fost doar o sperietura, am încheiat chiar cu un timp bun pentru mine. Nu a fost prima ediţie pentru mine, iar despre fiecare ediţie eu cred că am scris frumos pentru că mi-au plăcut.

Accidentările sunt aşadar din vina proprie sau a celor din jur, nu pot spune care sunt mai periculoase. Dar sunt în general mici și nu le ții socoteala. La 2×2 o dată mi-a intrat vârful unui picior între stânci şi ca de obicei mai mult mâinile au avut de suferit. Puteam să-mi rup piciorul sau să mă lovesc cu capul de o stâncă, în ultima clipă am scăpat din menghină. Eram cu papuci de ultra şi aceştia erau puţin mai largi şi nu eram obişnuit.
Să nu pun doar curse din România: deşi am fost la puţine pe alte meleaguri, evenimente am avut, minore în general. La TDS din Franţa în 2015 am stat prea aproape de cineva, am vrut să trec, m-am împiedicat şi am căzut spre vale. Norocul meu a fost că erau serpentine în acea vale şi am aterizat în aceeaşi potecă mai jos, alegându-mă doar cu julituri.

Dacă fiecare dintre noi am sta să privim în urmă, probabil că nu sunt singurul “împiedicat” din lume. Nu ne place însă să povestim despre situaţiile limită. Şi în niciuna din situaţiile critice prin care am trecut nici nu mi-a trecut prin minte să pun măcar o parte din vină pe organizatori. Nu a fost cazul. Ca de obicei am încercat să trag concluzii, să pot evita astfel de evenimente. Am 50 de ani, parcă cu toata experienţa mea tot mai des am mici probleme, şi acum am un deget de la o mână pe care nu-l pot îndrepta, la 3 luni după Marathon 7500. Ar fi trebuit să-l pun în ghips, dar v-am spus cât ca des merg la medic.

Şi totuşi alergarea montană e o necesitate pentru mine. Nu contează că mai cad. Nu e o lume ideala, dar nici nu e lumea Alexandrei. A fost invitat la un post tv un pensionar, fost şef la un departament ce răspundea de siguranţa cetăţeanului. Şi el a spus că e normal să fie sute de dispariţii pe an în România. Părea până la aceste cuvinte bine documentat, că ştie ce spune. Toată lumea a fost revoltată, inclusiv eu: cum adică, cum poţi afirma în ziua de astăzi aşa ceva? Pentru mine era clar, cel puţin a dovedit lipsă totală de tact şi o folosire inacceptabilă a cuvântului “normal”. Şi, evident, că vrea televiziunea respectivă să facă audienţă. Dar dacă omul ăsta a spus din statisticile care sunt parcă “dezumanizate”, din cele de pe vremea lui? Sau de acum? Dacă a mers acasă întrebându-se unde a greşit, că el aşa ţine minte? Dacă are o memorie beton, că unii chiar așa au, credeți-mă!

Cum stăm în lumea alergării montane cu statisticile referitoare la evenimente negative? Nimic până acum la noi în ţară… Dar la MTB, ciclism de şosea, fotbal etc avem cazuri. La bunul simţ riscurile specifice alergării montane se adaugă la cele de la alergarea de şosea. Ştiu că americanii sunt obsedaţi de statistici la orice sport şi nu numai. Primul meu contact cu statisticile lor a fost la baschet, la NBA. Pentru ei oamenii sunt cifre, ca la contabilitate. Nu degeaba sunt şi glume pe seama “cercetătorilor americani”. Ei spun că la maratoanele de şosea moare un om la 100.000 participanţi în timpul sau în următoarele 24 de ore. În general cauza e infarctul datorat hiponatrenamiei. La triatloanele de tip ironman statisticile sunt mai negative. După primul meu Xman de la Oradea soţia n-a mai vrut să mai particip la altele, fiica – micuţă atunci, chiar a plâns, deci nu arătam prea bine. Mie mi se părea că sunt ok. La cel mai mare maraton din lume, la cel din New-York, se ştie că în fiecare an moare cineva. Adică câştigi la tragerea la sorţi, te duci împreună cu cei 90.000 de participanţi la concurs, te uiţi la cei din jur şi spui: unul din noi murim azi, iar din cei rămaşi 60.000 termină maratonul; cei cu inima slabă să plece acasă. Asta e statistica dezumanizată, dar e adevărul. Oare câți concurenți ajung la ambulanțe sub diferite motive la maratoanele de șosea? Cred că ne-ar speria cifrele. Şi oamenii participă în continuare la concursuri, viaţa merge înainte.

Fiecare participare a mea la MPC am considerat-o o sărbătoare, de fiecare dată am încercat să scriu ceva cât de cât folositor. De ce tot scriu? Scrie acolo sus pe blog în colţul din dreapta, simplu cum îmi place mie: să am ce povesti nepoţilor. Ştiti de unde a pornit blogul? Tot de la o experienţă de viaţă. Un unchi al cuiva a trecut prin două războaie şi povestea foarte frumos şi interesant, a avut o viață grea și pierderi la care nu știu cum de a rezistat cu mintea întreagă. Dar era bătrân, iar pe zi ce trece poveştile se scurtau, le repeta pe tot mai puţine până a ajuns la una. Eu vreau să nu-i plictisesc pe ai mei, dacă vor peste ani să citească poveştile mele alături de mine, să nu mă repet… Eu doresc să fiu un om normal cu nepoţi, atât. Normalul de altădată.

Mereu am apreciat ce a facut Luci Clinciu pentru comunitatea alergătorilor montani. Regulamentul de la Circuitul Carpaţilor, înainte cele de la cursele CarpathianMan le-am tot dat exemplu pentru cine mă întreba şi dorea să organizeze un concurs. Dacă li se părea ceva nepotrivit puteau să ceară explicații, să modifice după aceea. Am scris şi acum doi ani despre asta, despre faptul că a dorit standardizarea concursurilor, asigurarea unui nivel de condiţii şi siguranţă astfel încât oricine doreşte să participe la concursurile din Circuit să fie sigur că nu are surprize negative. Şi în străinătate există ITRA unde sunt membru de câţiva ani, mi s-a părut de asemenea o idee bună, eu la acele concursuri merg care sunt înscrise la ITRA.

Acum traseul a fost umed, ca urmare pe unele porţiuni erai mai lent, dar pe altele erai mai rapid. Pietrele parcă erau mai lipite și nu mai fugeau așa de sub tălpi. Unii au scos recorduri personale. Corzile cu noduri suplimentare puse în porțiunile mai dificile de pe traseul turistic pe mine m-au ajutat, m-am simţit în siguranţă, erau şi salvamontişti pe traseu. Dar când e să se întâmple, doar un pic de noroc… Trist şi dureros! Nu ştiu ce a fost acolo. Atunci am auzit zvonuri la finish, am ajuns repede la cazare şi am citit în ziarele online. M-am gândit la ai mei, am sunat, am încheiat cu “vă pup” şi nu le-am spus nimic, mai speram. Li s-a părut ciudată încheierea, iar după ce au văzut o ştire la tv m-au resunat să ştie că sunt bine. Cam ştiu ce şi-au imaginat… Multă lume a fost cu sufletul la gură, şi de acolo, şi din alte părţi. Nu vreau să compar cu nimic acele ore.

Ce va urma nu ştiu. Doar ştiu că alergarea montană e încă o necesitate pentru mine. Poate a fost şi pentru EI. Ştiu că mereu îmi voi aduce aminte de Eniko şi Edy.

Cursa mea? Ar fi fost frumoasă, cum am trecut de prietenii mei din categorie, cum m-am străduit ca de obicei. 4h55min, prima dată sub 5 ore, probabil locul 3 la categorie şi 33 general. Din păcate cursa nu va rămâne cu amintirea unor rezultate. Să ne gândim și la ce şi-ar dori ei, cei trecuţi în eternitate.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Sep 252019
 

Apuseni Ultra Race 170k (generic spus, practic este aproximativ 180k) este o cursă mai deosebită în peisajul curselor lungi “standard” de ultra. Spun standard pentru că oamenii mereu au lungit sau lăţit ca un aluat de pătură concursurile de ultra până concurenţii s-au subţiat de tot.

Am participat la mai multe competiţii de această lungime – UTMB (de 2 ori), Istria 100 mile (de 3 ori), Pirin Ultra 160k (de 2 ori) şi sunt câteva aspecte care diferenţiază Apuseni Ultra Race.
Ştiam de particularități de la început, anul trecut am fost chiar închizător la primele două tronsoane: Arieşeni – Padiş şi Padiş – Răchiţele, în total aproximativ 93km, să-i spun porțiunea mai sălbatică. Ca să ştiu la ce să mă aştept şi în ultima jumătate de cursă cu o săptămână înainte de concurs am fost în recunoaştere traseu cu MTB-ul: Răchiţele – Măguri Răcătău – Staţiunea Muntele Băişorii. După o studiere pe hartă, văzând că această a doua parte e mai mult pe drumuri asfaltate sau pietruite, m-am gândit că bicicleta se pretează mai bine chiar decât alergarea şi, în orice caz, voi face un efort mai mic şi voi fi mai rapid.
Aşa a fost, dar n-am reuşit să mă încadrez în planul A: mers cu maşina şi MTB de la Cluj la Răchiţele, parcurs traseul, întoarcere la Răchiţele pe MTB pe o variantă mai uşoară şi plecare acasă cu maşina, toate într-o zi. Destul de repede, după intrarea pe traseu unde am avut porţiuni de push bike şi carry bike, nu m-am mai luptat inutil, am preferat să fac poze şi am aplicat planul B, în care de la Staţiunea Muntele Băişorii m-am întors acasă la Cluj tot pe MTB şi abia ziua următoare am recuperat maşina de la Răchiţele mergând pe drumul naţional cu MTB-ul.

Prin Apuseni am drumeţit de multe ori, am fost şi cu MTB-ul şi mai demult cu cursiera, când nu exista MTB pe la noi. Faţă de secolul trecut acum traseele turistice sunt mult mai bine marcate. Dar, la un traseu care străbate munţii de-a curmezişul, sunt porţiuni de legătură să spunem mai puţin cunoscute pe care prietenul meu şi organizatorul Cozmin Ardelean a trebuit să le marcheze și încă destul de des. Cerinţa obligatorie pentru concurenți a fost de a avea track pe un dispozitiv gps şi, în plus, instalată aplicaţia Avenza cu harta cu traseul. Având în vedere frumuseţea traseului eu zic că se merită acest sacrificiu, al orientării pe traseu, lucru pe care nu l-am întâlnit la celelalte curse, care erau marcate integral foarte bine în afară de … Pirin Ultra din Bulgaria.

Un alt aspect mai deosebit este traseul puțin spus interesant, care trece prin (şi pe lângă) multe obiective de care sunt convins că aţi auzit şi au denumiri de poveste ca: vârful Curcubăta Mare (1849m, cel mai înalt din Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop, Groapa Ruginoasă, Cheile Galbenei cu porţiuni de lanţuri, avenul Borţig, izbucurile specifice, Cetăţile Ponorului, Padiş – Vărăşoaia, Cetăţile Rădesei cu trecere prin peşteră, Piatra Tâlharului, Nimăiasa, vârful Vlădeasa (1836m), cascada Vălul Miresei. Toate acestea sunt în prima jumătate de traseu, sunt de vizitat mai înainte de a merge prin munţii din alte ţări, sunt ale noastre. Pentru că în special zona Padiş e împânzită de peşteri, avene, sunt multe marcaje care te pot deruta (de exemplu cele spre intrările la “balcoanele” Cetăţilor Ponorului) şi sunt motiv de rătăcire de pe traseu. Elod Szocs sunt convins că a luat-o greşit pe unul din marcaje, că la PA4 Padiş am fost surprins să văd că a sosit după mine.

Anul trecut ca închizător am putut să-mi mai arunc câte o privire de turist şi în jurul meu, dar e de alocat multe zile de concediu pentru a putea spune că ştii ceva despre aceşti munţi.

După ce până la Răchiţele ai avut parte de tot felul de provocări, acumulând inclusiv cea mai mare parte din diferenţa de nivel a concursului, jumătatea a doua pare uşoară. Nu e aşa, m-am convins după timpii lui Bartha Balint care a încheiat primul cursa anul trecut, i-am studiat trackul (inclusiv la modul flyby) de pe Strava. La MTB la recunoaşterea de traseu totuşi e altă senzaţia, dar nu e uşor nici acolo, mi-au trebuit vreo 9 ore de cicloturism pentru cei 88km să ajung la finish. Şi în această parte sunt locuri cunoscute, poate mai puţin pentru alergători cât pentru biciclişti şi triatlonişti: Dealul Botii, staţiunea Beliş – Fântânele – lac de acumulare, Mărişel, Măguri-Răcătău, vârful Piatra Groşilor, vârful Muntele Mare, finish-ul la Staţiunea Muntele Băişorii. Ce te macină încetul cu încetul la această porţiune sunt drumurile pietruite, netasate. Ştiu din experienţa de la Pirin că alergătorilor de trail nu le place nici asfaltul, nici aceste drumuri. Nici eu nu mă omor după aşa ceva, dar ceea ce îmi place la ele e că nu le place celorlalţi şi rabd cu mai mult stoicism prezenţa lor, îl consider un avantaj.

Sunt peisaje frumoase în această zonă, dar depinde cum nimereşti, zi sau noapte.

Cozmin a gândit bine traseul, startul la ora 6 dimineaţa din Arieşeni permite o logistică mai uşoară în porţiunile întortochiate, cu multe poteci, de la început, dar şi poţi aprecia locurile şi să te bucuri în suferinţă, adică nu doar să alergi să ajungi la finish. În principiu după Răchiţele drumurile nu ar trebui să creeze probleme de orientare, atâta că eu le-am parcurs noaptea şi în localităţi am mai luat-o greşit, mai ales în Mărişel şi Măguri-Răcătău. Şi acolo se construieşte mult, sunt “aproape” staţiuni turistice, la mică distanţă de Cluj, la Mărişel este şi pârtie de schi de mulţi ani.  

Ce mult am scris deja! Dar consider că merită, e ceea ce m-a convins să particip la această cursă “de casă”, un concurs încă cu puţini concurenţi, dar o premieră pentru România: este singurul concurs de 170km+ de la noi.

Prin concurs s-a mai dorit reprezentarea unor tradiţii ale locului şi s-a ales cea a mâncărurilor. Apăi eu n-am apucat să gust din toate că eram grăbit. Iarăşi noroc cu anul trecut… Au fost plăcinte la PA4 Padiş (primul punct de dropbag, km41), ciorbă la cabana Vlădeasa (PA7 km76), gulaş la Dobrin (PA14 km149) unde era prietenul meu Luşu cu familia, sarmale la finish în Staţiunea Muntele Băişorii. Asta clar n-am mai întâlnit pe la cursele lungi la care am participat.
Completare de la Cozmin: a mai fost omletă la Răchițele (PA9, km93, al doilea punct de dropbag) – îmi aduc aminte acum că am mâncat și eu – era Adriana Papp acolo, eu eram grăbit că în sfârșit eram primul și era momentul adevărului, apoi pilaful de orez și ficat de la Beliș (PA11, km116) și șnitețele cu cartofi la Mărișel (PA12, km127). La multe văd că am renunțat, dar nu poți să fii “și cu sacii în căruță și cu boii odihniți”, cum se spune.

Şi las la sfârşit, ca să iasă în evidenţă mai bine, prezenţa la punctele de alimentare, pe tot locul, nu mai vorbesc de finish, a multor prieteni sufletişti ca de obicei, nu toţi alergători, dar asta contează puţin. Sunt drumeţi, muntomani, salvamontişti, au în comun plăcerea de a sta în natură în timpul lor liber. Nu pot să-i enumăr pe toţi, am să pomenesc pe câte unul pe parcursul istorisirii cursei. La ei se adaugă ceilalţi voluntari şi organizatori la care le mulţumesc de asemenea pentru că au ales să-şi petreacă weekendul cu Apuseni Ultra Race, fotografii prezenţi în locuri cheie şi nu numai – poate mai puţin deosebite, dar au ştiut să ne facă să le privim prin ochii lor.

Citind încă o dată ca să corectez cele scrise, nu pot să nu mă gândesc, oare concursul acesta e numai pentru alergătorii clasici de ultra? Contează doar cine e pe podium și cine ajunge la finish, nu poate fi privit și altfel decât un concurs? Eu zic că unii concurenți, din cei care au fost și anii trecuți, vin și pentru altceva. Pot compara acest eveniment cu cele organizate de clubul Eke, cu turele memoriale de alergare/drumeție/MTB Kos Karoly, Jokai Mor și altele, în care sunt implicate și comunitățile din satele prin care trec traseele, tot cu mâncăruri tradiționale (dar mai mult pâine cu unsoare și ceapă, dulcețuri făcute în casă, ceaiuri), în care participanții vin pentru frumusețea locurilor și socializare, puțini merg la stilul competitiv. Și acolo sunt curse mai scurte, pentru cei mai puțin pregătiți de efort de anduranță, inclusiv pentru copii.

 Am fost invitat alături de Cipri Nedea la Radio Cluj să vorbim despre concursul acesta. Mulţumim!

Și clasamentul final cu câteva amănunte.

Pregătirea cursei.

Din cele spuse mai înainte primul lucru îndeplinit, și poate cel mai important, e cunoașterea traseului și a locurilor mai dificile. Și așa am avut probleme, pentru că noaptea se vede altfel, pentru că oboseala te afectează în multe moduri.

La partea cunoașterii adversarilor n-a fost așa de greu, n-am fost mulți, spre 30 de persoane. Dar, cum se spune, nu trebuie să fie mulți, e suficient să fie câțiva mai buni decât mine. Din cele văzute pe ITRA, cunoscându-i și pe unii concurenți, am ajuns la două concluzii: mă voi lupta în special cu Ciprian Nedea și cu Elod Szocs, apoi că niciunul din concurenții mai buni nu au mai participat la un ultra de 170km, concursurile lor netrecând de 120km. Cât de adevărate au fost observațiile s-a văzut, Cipri a terminat pe locul 2 și Elod pe 3. Dar am avut scăpări, de exemplu Alex Știrb, pe care nu-l știam așa de bine, care a fost aproape tot timpul primul până la cabana Vlădeasa de la km76.
Ca de obicei mi-am făcut o listă cu timpii de referinţă la PA-uri, bazându-mă și pe trackul Strava al lui Bartha Balint de anul trecut. L-am urmărit și în modul flyby, să văd unde i-a fost mai greu, de ce n-a reușit sub 24h, timpul lui final fiind 25h30min. Pentru mine oricum 25h30min pare de domeniul fantasticului, am ajuns la concluzia să trebuie să merg la optim pe un timp de 27h, în orice caz sub 30h, dar cel puțin să sper că obțin sub 29h, să fiu cu timp mai bun ca Andrei Țale, câștigătorul din primul an. Știam de la Lușu că Andrei a avut mari probleme la sfârșit din cauza frigului. La final a fost 28h41min pentru mine, singurul de anul acesta sub 30h, rezonabil.
Grosso modo, mi-am împărțit alimentarea după punctele de dropbag Padiș (km41), Răchițele (km93), Măguri-Răcătău (km137). Cu timpul prevăzut de 27h, mi-au ieșit pachete pentru 6h, 8h, 7h, respectiv 6h de cursă.
Am avut probleme cu potrivirea tuturor lucrurilor în dropbag, cam mic dacă vrei neaparat să-ți pui și o pereche de papuci de schimb. Eu mi-am pus totuși papuci în plus, nu i-am folosit, culmea nici șosetele nu le-am schimbat, dar la un așa traseu lung nu doream să rămân desculț pe undeva. Am ținut de asemenea să am la mine în plus o foiță de vânt, pe care eram convins că am s-o folosesc mai tot timpul pe traseu, mai degrabă decât foița de ploaie, am pus și o bluză mai groasă decât bluza cu mânecă lungă din rucsac. Știam cum e când bate vântul pe Vlădeasa sau Muntele Mare, ce frig poate să fie. N-au încăput mai multe din păcate.
Cam atât în mare, mergeam pe două obiective, în funcție de situație, pentru timp de 27h și pentru podium.

Desfășurarea cursei.

Dimineața la ora 6 s-a dat startul din Arieșeni, poate cu ușoară întârziere. Destul de tare s-a pornit pentru mine, poate și pentru că era frig. Primii mi s-au părut să fie Adi Crăciunescu și Mihaela Bodnariu. În orice caz s-a format un grup în față, eu mă străduiam doar să nu-i pierd din vedere, să nu trebuiască să fac efort de orientare, dar eram în ultima treime.

O primă surpriză a venit când am trecut de Cipri și am văzut că rămâne în urmă. Mă așteptam să fie printre primii, dar a pornit prudent, poate prea prudent. Cine știe ce planuri are? În orice caz, la un ultra la o distanță pe care n-o cunoști e mai sănătos să alergi la început mai încet decât prea tare. Și acest lucru dovedește însă că am un avantaj prin faptul că știu ritmul pe care-l pot duce, nu trebuie să tatonez.

La primul punct Stânișor, km8, cred că am ajuns pe locul 7. Începeam să-mi intru în ritm, era tot urcare. Cumva, spre vârful Curcubăta Mică, am bâlbâit-o puțin cu traseul împreună cu alții și a trebuit să scot mobilul cu harta Avenza. Adi Crăciunescu s-a depărtat, eu nu mai eram sigur că Cipri e în spatele meu.

Urc la Curcubăta Mare, alături era Luci Dincea. Mai schimbăm o vorbă, ajungem pe Adi, îl întrebăm dacă în fața celor doi pe care-i vedem în fața noastră mai sunt mulți. Ne spune că-s primii, mie nu-mi vine să cred. De pe vârf se vede până departe, nu văd pe nimeni, dacă totuși mai e cineva atunci e la nivelul lui Bartha Balint și n-am ce-i face.  

Vine vale, apoi tot sus-jos. Prind din urmă cred că pe Alex Știrb, unul din cei doi, și am confirmarea că sunt în primii trei, că Elod Szocs e în față. La PA2 Vârtop, km22, ajung puțin în spatele lui Elod. Eu oricum fac pauze foarte scurte, așa fac de obicei. Încerc astfel și să pun presiune pe ei, să nu stea cât doresc. Și văd că într-adevăr trag destul de tare să se depărteze de mine, iar să țin ritmul lor însemna să-mi ies bine din zona de confort. Îmi tot repet ce mi-am repetat de-a lungul întregii curse: dacă cu acest ritm am reușit chiar să-i ajung, de ce să alerg mai tare? Înseamnă că e suficient. Dacă se luptă între ei, foarte bine.

Vine PA3 intrarea în Cheile Galbenei, km31. Pe Elod nu-l mai vedeam demult, Alex nu era departe. În Chei brusc vedem pe Elod că se luptă să urce în dreapta pe un abrupt. Îl strigăm să coboare, că nu-i pe acolo traseul. Pe zona de lanțuri Alex se depărtează de mine, traversează Cheile foarte bine și nu-l mai văd destul de multă vreme, pe când era aproape sus la Avenul Borțig. Elod m-a ajuns și a rămas cuminte după mine pe urcarea spre aven. În Chei am fost tot pozat și ca de obicei Dan Tăuțan are zona lui favorită.

Vine porțiunea în care punctul galben de marcaj mai primește un punct albastru pentru Cetățile Ponorului. Elod fix în spatele meu parcă mă presează. Mă hotărăsc să-l las să treacă dacă dorește, că eu vreau să mănânc. Simțeam că merg prea tare. După câteva minute nu-l mai văd și un pic mă îngrijorez, oare nu alerg prea încet? Ajung la PA4 Padiș, km41, primul punct în care dropbag-ul mă așteaptă, “la plăcinte” cum mi-am notat pe hârtia cu PA-urile și timpii. De demult acolo sunt plăcinte, când treceam cu prietenii ne spuneam că mergem să facem o vizită la bătrâna cu plăcintele. Între timp bătrâna s-a tot schimbat, parcă a mai întinerit, dar pentru mine tot așa va fi, bătrâna cu plăcintele…

La Padiș văd pe Alex cum se pregătește de plecare. Va trebui să fiu rapid, să încerc să pun presiune la distanță pe el. Nicu Brandas, salvamontist, mă ajută să-mi pregătesc un recovery. Caută un pet pentru mine, din cauza volumului mic al dropbagului a trebuit să renunț la bidon. Plec în grabă, nu mănânc plăcintele. Asta e, am mâncat destul anul trecut. Pe Alex îl văd încă în față, merge pe ușoara urcare. În spate aud că sosește cineva. Cine să fie locul 4, să fie așa de aproape de noi? Mă întorc curios și-l văd pe Elod! Precis se rătăcise, acum abia am realizat că de fapt sunt pe locul 2.

Depășesc pe Alex și Cetățile Rădesei le trec primul, pe Alex nici măcar nu-l mai văd în spate. Iluzorie situație, curând mă ajunge și abia mă țin de el, eram ca o armonică: la drum întins se depărta, pe urcări îl ajungeam. Trecem nu departe unul de altul de PA5 Șaua Cumpănățelul, km51, unde ne aștepta Cozmin cu mașina, abia sosit acolo. Nici nu știu dacă am oprit să pun apă, atât de dornic eram să scurtez oprirea și pentru Alex. La PA6 Nimăiasa, km62, tot împreună cu Alex alergam.

Trecem de intersecția Pietrele Albe de unde pornea bucla de Vlădeasa și de aici n-am mai avut ce face, Alex s-a depărtat. Alerga prea bine pentru mine pentru zonele mai de plat. La PA7, cabana Vlădeasa, km 76, îl văd din nou. Mă uit acum pe timpii noștri, sosise totuși doar cu 2 minute în fața mea. Urma urcarea spre vârful Vlădeasa. Mi se oferă ciorbă, știți mai departe, trec peste. Îmi pune o fată apă în bidoane și dispar. Mai sus cu ceva mă uit să văd dacă Alex mă urmează, să știu cât de mult vrea locul 1. E în spatele meu la vreo 100m. Nu-i nimic, am să mă străduiesc să nu-i fie ușor în continuare. Ajung pe vârful Vlădeasa, mă uit în urmă, nimeni. Este o ultimă şa înainte de vârf, dar Alex nicăieri. Dar de aici urmează aproape numai coborâre până la Răchițele, timp să mă ajungă la ce viteză are este destul. Nu mai țin minte dacă este punct de control pe vârf, văd o mașină de teren, mă gândesc că o fi de la organizatori. Dau telefoane, dau mesaje, nimic. Ori eu, ori ei nu avem semnal. N-am ce face și cobor, vor vedea ei după track că n-am trișat. Aflu la PA8, km83, Pietrele Albe, unde e intersecția, că nu există punct de control și bine am făcut că am venit. Mă sună și Cozmin și lămurim definitiv aspectul. Întreb pe voluntarul de la PA8 când a sosit prima dată locul3, la ce timp față de mine.  E prima dată când aflu o informație despre concurenți (în afară de Alex care până atunci a fost tot cu mine), îmi spune 45min. Super!

Vine Răchițele, PA9, km 93 și al doilea punct de dropbag. Punctul se mutase la școala aflată la vreo 400m mai jos de Căminul Cultural de anul trecut. Știm motivul, se va ține la Cămin o nuntă. Ocolesc școala, nu mă prind că intrarea e pe ușa principală, trebuie să mă întorc și o văd pe Adriana Papp. Fain, e cu fetele la punct, cam singurele pe acolo, mă ajută fiecare cum pot. Atâta că sunt foarte grăbit, mă gândesc că dintr-o clipă în alta sosește Alex și, ca de obicei, vreau să-l oblig să stea puțin. Mai trebuie să am răbdare până pe la km 120, când gândeam că ceva trebuie să se întâmple cu unul din noi, dar din când în când mă ia valul. N-am mai fost niciodată primul la general la o competiție de acest gen. Până aici a mers totul bine, am ajuns pe lumină, era cam ora 19.20, eram chiar în grila de 25h! Și asta fără să o fac intenționat, așa a ieșit. E drept că Balint ajunsese cam cu 40min mai repede anul trecut și la final a scos un timp de peste 25h. 

Acum pentru prima dată am început să-mi doresc să știu când vine următorul concurent, să pot să-mi dozez efortul, să știu cât pot sta la PA-uri. Adriana nu știe sigur dacă are voie să-mi spună astfel de informație, eu mă gândesc că poate sunt singurul concurent din toată competiția care nu știe cum stau adversarii. Live-ul se pare că nu merge. În plus, îmi puneam întrebarea: ce e mai important, locul 1 sau timpul scos? Aleg timpul și alerg mai departe. N-am ce face, în continuare voi alege opriri scurte la PA-uri.

Trece PA10 Dealul Botii, km 102, vine PA11 Beliș, km 116. La Beliș, la Salvamont, sunt prieteni ca de obicei, obțin promisiunea că voi fi sunat sau primesc mesaj când pleacă al doilea concurent. Nici n-a fost nevoie să le spun numărul meu de telefon, îl aveau în agendă. Sunt aproape convins că al doilea e Cipri. Aflu în sfârșit că al doilea e la peste o oră de mine. După Răchițele, așa cum am spus, sunt lungi porțiuni de șosea și drumuri pietruite. Trebuie să am ceva viteză, să nu dau speranțe la urmăritori. 

Ajung la PA12 Mărișel, km 126, după ce am scăpat cu bine de urcarea de la Barajul Fântânele. Așa cum observasem cu o săptămână înainte, urcarea fusese curățată de prieteni de la MTB downhill, au pregătit-o pentru coborârile lor, li se părea potrivită. Nouă ne-au ușurat traseul, că nu mai erau tufe și pietrele mai rebele au fost înlăturate. Pe la Mărișel, înainte de PA, la capătul de telescaun, am făcut două rătăciri mai serioase, nu mai mult de 5min în total cred. N-am nimerit drumurile la intersecții, deja era noapte, a trebuit iar să scot mobilul cu harta Avenza, trackul de pe ceas mai mult mă încurca.

Urmează coborârea pe Drumul Generalului până la Măguri-Răcătau, PA13, km138, ultimul punct de dropbag. Până aici totul bine, mă străduiesc să nu forțez pe coborâre, e plin de pietre și e foarte lungă. Îmi tot repet că trebuie să mănânc peste 2-3km, să nu las coborârea să mă fure și să ajung leșinat în Măguri. Iau un gel și atât. Poate trebuia mai mult.

Din Măguri-Răcătau teoretic nu mai e mult, cam un maraton. Dar urmează o urcare grea la Dobrin, care și la MTB mi s-a părut interminabilă, cam de 900m diferență de nivel. Nu m-am uitat pe graficul meu de timp, dar văd că eram chiar bine: 20h07min, la aproape o oră peste timpul lui Balint, dar cu o oră mai repede decât estimarea medie pentru timpul final de 27h.
Pachetul meu pentru acea porțiune era pentru aproximativ 6h. Balint făcuse mai mult, eu sigur voi face și mai mult, 7-8 ore. Mă tot miram de ce mă întreabă lumea dacă doresc să scot sub 24h! Probabil arătam bine și aveam timp bun. Doar că de la Măguri-Răcătău sub 4h au scos doar maratoniștii care aveau startul de acolo, sub 6h nu știu dacă a scos cineva la proba de 100km.

Pornesc ca de obicei repejor spre Dobrin. Cum ies din Căminul din Măguri, cum mă izbește frigul. Sunt gata să mă întorc să mă îmbrac mai gros, dar îmi aduc aminte de Cozmin când spunea că nu avem voie, o dată ieșiți gata… Așa că sprijin bețele de un gard și iau tot ce am pe mine. Mă gândisem că pe Muntele Mare va fi frig noaptea și îmi luasem din dropbag bluza mai groasă, nu cea de dimineață de la start. Mi-am luat mănușile, simțeam că îngheț. N-am avut ce face și mi-am pus și suprapantalonii. Sus, peste tricou și bluză, mai aveam foița de vânt și cea de ploaie. Blindat așa am început să alerg cu capul în pământ, dornic să mă încălzesc. Trebuia doar să mă mișc și căldura corpului sigur va rămâne acolo, nu va trece de îmbrăcăminte.

Doar că iar am luat-o greșit… Pe track îmi apar vreo 4 minute îmbrăcatul și vreo 10 min rătăcirea. Numai bine că m-am băgat iar în priză. Dar încep problemele de altă natură, parcă în lanț. E pe la 2 noaptea, mă apucă picoteala. În mod normal n-ar trebui, rezist o noapte nedormită fără probleme în regim de concurs. Apar și niște frisoane, ba transpir, ba îmi revin. Mai hârâi, frigul îmi afectează căile respiratorii. De încălzit mă încălzisem, renunțasem la mănuși și glugi. Mă chinui să urc cam cu 4km/h (15min/km pace), mă gândesc că cine-o fi după mine nu poate câștiga mai mult de 2min/km, dacă urcă cu 5km/h. Și nu-s decât câțiva kilometri. Mă apucă foamea, mai și mestec. Asta e, cumva intru în echilibru. Și trec 2-3 kilometri chinuitori, mă pregătesc pentru alergare. Încerc “să-mi dau cheie” pe porțiunile de urcare mai ușoară. După câțiva pași simt însă că nu mai am aer. Merg din nou până îmi revin și iar încerc. Și tot așa, până simt că mă epuizez degeaba. Pur și simplu nu pot respira adânc, nu pot fugi. Mai greu a fost să realizez și să accept că de problema asta nu voi scăpa până la finish. 

Și cam gata cu timpii buni pentru mine, a contat doar să rămân pe primul loc. Mi-am propus să mă uit acasă la pulsul meu pe toată porţiunea aceasta, la încercările mele de a mă pune în alergare. Se vede că am încercat de zeci de ori, cel mai bine după cadență: ba pe roșu de la mers, ba alte culori.  

Lușu cu Miha mă așteptau la PA14 Dobrin, km149, la gulaș. Pe când eram aproape sus m-a sunat impacientat: ești bine, au trecut 3h! Sunt bine, dar nu pot alerga nicicum! N-am decât ușoară febră musculară dar nu pot respira cum trebuie! Mă lupt mai departe, sper ca mâncarea caldă să mă redreseze. Ajung în sfârșit, vreo 3h20min a durat porțiunea. O căsuță primitoare, țărănească, intimă. Cred că la toți concurenții le-a plăcut acolo. Mănânc gulașul, dar nu simt nici gust, nici miros, stomacul nu-mi spune nici că-i plin, nici că-i gol. Clar nu mă simt bine, doar când ești bolnav îți pierzi din simțuri. Nu mai iau o porție, consider că atât e de ajuns. Le mulțumesc și plec. 

Și cu îndărătnicie tot încerc să fug. Pe tot traseul până la finish. Știu și de la Lușu că Cipri e la aproape 2h de mine, dar dacă Cipri e mai fresh și poate fugi… Ajung la PA15, La Tină, km 155. Aici e Gyogyi, povestitoare, doar că nu are cu cine. Eu nu deschid gura mai mult decât e necesar. Îmi spune că Cipri Cioba e pe traseu și marchează spre Muntele Mare, am să mă întâlnesc cu el când se întoarce. Așa a și fost, ne-am văzut pe ocolirea Stației Meteo de pe Muntele Mare. Îl rog și pe el să mă anunțe dacă vine cineva și plec.

Greu am ajuns la PA16 La Mlaștini, km 168. Cozmin mă întâmpină din nou, spunându-mi că nu arăt prea vesel, ca să mă exprim decent. Înainte de finish mi-am dat bulendrele jos, am rămas doar în tricou, suprapantalonii însă i-am păstrat. Am putut să mai și alerg, se încălzise afară, erau peste 12 grade C. Timpul final a fost de 28h41min, mai bun cu peste 2h față de Cipri, sosit al doilea. 

Nu-i ușor să închei primul, iar dorința prea mare te poate distruge. Dar să fii primul e un prag peste care dacă treci o dată, cine știe… Păcat de finalul cam lent, cam 8h30min mi-a trebuit să parcurg maratonul de final cu 1600m diferență de nivel. Dar nici Cipri și Elod care au completat podiumul la general n-au mers mai bine, să spun așa, au fost câteva ceasuri rele în noaptea aceea. În sfârșit am putut mânca liniștit după finish, la final au fost sarmale. 

Foarte mulțumesc tuturor pentru cum m-au ajutat și m-au încurajat, sunteți grozavi! A fost un concurs pe care l-am trăit mai altfel ca altădată, tot concursul a fost altfel ca celelalte. Dacă îl recomand? Sigur, dar să aveți și dorința unui strop de aventură în voi! Și o să vedeți că veți prinde drag de aceste locuri, dacă n-ați mai fost.

Să ne vedem cu bine, momentan eu sunt angrenat în luna de mers, concursul anual și caritabil Walking Month, de data aceasta în echipă cu întreaga familie – “Veze family”.

Sep 032019
 

 

Anul acesta “călindarul” meu de timp liber n-a conținut multe concursuri, în schimb unele au fost grele: Istria 100 mile, UltraBug Fundu Moldovei, CarpathiaTrails, Marathon 7500 și Mureș 24h ștafetă. E anul în care m-am atașat de RupiCapra Team, o echipă cu oameni faini, mulți fiindu-mi prieteni de mai multă vreme și, deloc de neglijat, cu preocupări comune.

Mi-era dor de concursuri mai “normale”, clasice și mai ales să mai variez sporturile. Prin ce am trecut în ultimele săptămâni enumăr mai jos, cu cele mai “proaspete” în față.  Am avut pentru fiecare motive să le aleg, pe lângă cele ce țin de încadrarea între competițiile mele … majore. De acum voi face pauză, pentru că urmează Apuseni Ultra Race –  176km în 20 – 22 septembrie.

1. Háromszék Triathlon – 31 august.
2. Transilvania Bike Trails Race – 17 august.
3. Hit the Egg – Oușoru Challenge – 10 august.

1. Háromszék Triathlon – 31 august.

Anul acesta nu s-a mai ținut Ultra Trail Făgăraș a lui Luci Clinciu, din seria CarpathianMan. Acolo aveam deja înțelegere să fac echipă cu prietenul meu de la RupiCapra Team – Csaba Papp. N-a fost să fie, e al doilea concurs pe echipe, primul fiind Marathon 7500, în care înțelegerea pică din motive independente de noi.

Mi-am aruncat ochii pe Sportsplanner, unde știam că pot găsi competiții din mai multe sporturi, și am dorit să fie un triatlon. În același weekend a fost și Hargita Trail Running, mulți de la RupiCapra au mers acolo, dar eu deja eram chitit să particip măcar la un triatlon și în acest an. Și am găsit Háromszék Triathlon, aflat la ediția cu numărul 28!

M-am bucurat, deși amintirile mele nu erau tocmai vesele de la ultimele participări, din motive ce țineau de turiști, nu de organizare.  Ce am scris în 2010 și 2011 se poate citi la acele linkuri. În primul rând am fost impresionat de longevitatea concursului. Apoi, e bine de știut că “Háromszék” înseamnă “Trei Scaune”, cu referire directă la Ținutul cu același nume care a fost județ în perioada interbelică. În contextul în care orașul Sfântu Gheorghe a fost reședință de județ, nu-i de mirare că în amintirea acelor vremuri istorice de vârf oamenii locului au dat această denumire triatlonului. Și pot spune că oamenii acestui oraș liniștit (m-am cazat acolo) au obiceiuri pe care te aștepți să le vezi mai degrabă în orașele mari, mai legate de trendurile moderne: umblă mult cu bicicletele, nu contează că sunt de oraș sau mai specializate, aleargă zilnic.

în 2010 a fost primul triatlon (atunci a fost “pe asfalt”) după mai bine de 9 ani de la ultimul triatlon la care mai participasem la Baia-Mare. Deci nu degeaba i-am spus în titlu “Return to innocence”, la perioada când eram mai tânăr. Acum, în 2019, am văzut că iar au început să organizeze triatlon lângă Baia-Mare, e drept că la alt lac. După 18 ani! 🙂
În 2011 a fost triatlonul de tip offroad, prin rezervația Mestecănișul de la Reci. Lacul unde s-a înotat a fost Reci și ce nu mi-a plăcut atunci a fost comportamentul oamenilor din camping, care făceau foc de tip tabără lângă corturi, puneau muzică tare până dimineața pe la ora 3.30 și, nu în ultimul rând, lipsa de reacție a celor din jur care au preferat să tacă, să-și mute corturile, în loc să-și spună păsul la scandalagii. Bine că eu am fost și sunt o forță a naturii!

Ce pot să le spun organizatorilor de acum e că mai am și port tricoul alb din acel an (2011) și că n-au făcut rău că au schimbat locația. Să nu uit încă o amintire ce mă leagă de Alpinsport, clubul organizator. Poate unii din cei de acum de la acest club nici nu știu… 🙂 Au organizat maraton de MTB, la o ediție cu startul la Șugaș Băi (a fost cred că prima dată când am vizitat stațiunea). Tot în 2011 a fost, am participat la proba lungă de 80km, linkul aici. Am prins vreme de iarnă, și atunci am fost avertizați că sunt urși.

Anul acesta triatlonul s-a ținut mai aproape de Sfântu Gheorghe, cu înotul la lacul Valea Crișului, de acolo proba de bicicletă offroad până la Șugaș Băi unde era și finishul, tritlonul încheindu-se cu o buclă de alergare. M-am documentat pe grabă și am scăpat esențialul. Am fost atât de marcat de nopțile nedormite de acum 8 ani că m-am cazat la Sfantu Gheorghe, la distanță de “lumea dezlănțuită”. A fost bine, doar că ipoteza a fost greșită: când m-am gândit la Háromszék Triathlon am presupus implicit că lacul Valea Crișului … e cel de la Reci (uitasem denumirea). Am găsit amănunte ca: lacul Valea Crișului e cu situația juridică neclară, ceva de genul revendicat. A urmat o epopee pentru mine în ziua premergătoare concursului, nu recunoșteam locul, n-am știut cum să ajung la intrarea oficială la lac cu mașina, Am dat o tură în jurul lui, noroc că am SUV, și m-am întors busumflat să-mi iau pachetul de înscriere. Acolo mi-a picat fisa… și am regretat că n-am citit mai întâi ce scrisesem pe blog înainte.

Dar, despre concursul de acum…
Cum am început, am și sfârșit: aerian la documentare, rătăcitor, deconectat, la concurs. Cei 1500m de înot i-am făcut în 54min, record negativ, printre ultimii 3 din concurs. 🙂 Am parcurs vreo 1750m, , ceea ce pentru un înotător “bun” ca mine e o lovitură, să spun că m-am rătăcit? Au fost două ture pe lac, la a doua m-au fluierat oamenii de pe barcă să mă întrebe dacă chiar vreau să ajung la mal acolo. Mi-am scos ochelarii, parcă am intrat în altă lume, geamandura era în altă direcție, și așa am continuat să înot, fără ochelari. Când am ieșit din apă deja startul la copii fusese dat, nu era nevoie să mă uit la ceas ca să știu că trecuse cam o oră de la start.

Ce a urmat – o cursă de recuperare fără șanse de izbândă. La MTB, 1h42min, un traseu frumos, cu urcări care mă avantajau față de triatloniștii clasici, și cu porțiuni tehnice de coborâre, dar mie nu-mi ajungeau 30km să intru în grupul de mijloc al triatloniștilor, nu-s chiar atât de bun. Când am văzut că prind din urmă concurenți aflați la mare distanțâ unii de alții am știut că e prea mare ecartul de timp pierdut la înot.  Singura mea grijă a devenit să nu mă descurajez și să “las pedala”, să rămână cursa provocatoare ca și cum m-aș lupta pentru podium la categorie.

Abia după alergarea de 6,2km cu 220m diferență de nivel (35min pentru mine) am văzut la rezultate că am reușit să mă lipesc de grupul de mijloc.
Final: locul 23 general, 6 categoria 50-54 de ani, 3h15min timpul.
Mi-a plăcut concursul și m-a ambiționat iar … să progresez la înot. E bine să ai scopuri în viață, chiar dacă ceea ce poți ajunge să fie tot mai des sub ceea ce nu poți.

E un sport complex triatlonul, din păcate nu e multă lume angrenată la acest “multisport”. Cum nu particip așa des la astfel de concursuri, de pe margine se vede mai bine. Sunt doar câteva centre mai puternice de triatlon în țară și puțini copii continuă să facă performanță și după 20 de ani. Iar situația de aici nu e singulară. Un sport însă practicat din tinerețe se ține minte toată viața, iar odata cu revenirea minții la cap, la 30 – 40 de ani, îți revin și obiceiurile sănătoase cu avantajul că ai știință de ceea ce faci.

Top

2.  Transilvania Bike Trails Race – 17 august.

Unde să te duci cu familia, dacă tu vrei MTB, poate și copiii (care nu-s prea hotărâți), și e important să fie și ceva nou, interesant, de vacanță și relaxare și pentru omul obișnuit? Am ales cursa de la Saschiz, iar cele scrise mai jos sunt pe baza relatărilor mele la momentul potrivit de pe FB.

Bineînțeles că am început minivacanța cu o excursie scurtă prin Saschiz și am ajuns și la Cetate.

La concursul de MTB Transilvania Bike Trails, tura lungă la care am participat a trecut prin multe localități pitorești “de pe colinele Transilvaniei”. Așa că în duminica de după concurs am fost să vizităm și cu alți ochi Viscri, unde si prințul Charles de Wales are o casă săsească – singurul ei indiciu e că sunt însemnele heraldice deasupra porții (se pot închiria camerele!).

Sinuos a fost traseul de MTB care m-a purtat de la Saschiz prin Mesendorf, Viscri, Bunești și Criț. Mai trebuie să vin pe aici, e prea puțin cât am stat. Cel mai bine e de vizitat pe bicicletă sau în drumeție, e mai în ton cu zona.

Frumos a fost evenimentul întins pe mai multe zile, unde concursul în sine e doar un motiv să adune laolaltă vizitatorii pe doua roți! Felicitări pentru organizare, aș fi vrut cu familia să particip și la turele zilnice (asta era intenția, am venit de joi și am stat la camping în Saschiz, cum spune Timy – pe terenul de fotbal) dar nu s-a putut acum. Dar la proiecțiile de filme am fost, printre care și cea cu expediția lui Zsolt Torók pe Pumori. Dumnezeu să-l ierte, mare alpinist și om, în ziua următoare am aflat de dispariția lui în Făgăraș!

Andreea a participat la cursa scurtă, am înscris-o la fața locului, a tot insistat deși anul acesta n-a mers cu MTB-ul deloc. Locul 4 pentru ea la feminin open, sper să-i revină plăcerea pedalării.

Pentru mine a fost o mică revenire la concursurile de MTB după câțiva ani lipsă. Am auzit lucruri frumoase despre acest concurs, plus că din punct de vedere tehnic era mai potrivit pentru mine, pentru început, să capăt curaj.

Am încheiat pe locul 2 la categoria 50-59 de ani, locul 60 general, 4h32min pentru 78km de cursă. M-am străduit, dar am simțit lipsa antrenamentelor de MTB, eram cam țeapăn cel puțin la început, plus că viteza mea de reacție e cam … să zicem adecvată vârstei, deși … unii cum pot? M-am tot intersectat cu Suzi, de pe la km25, ea fiind am impresia mai mult de fun acum pe traseu. Și în condițiile acestea m-am chinuit să mă țin după ea și Manuela până simțeam că vin cârceii. Noroc că se mai opreau și o luam de la capăt. Până nu s-au mai oprit.
Pe Fabian l-am ajuns in zona KOM de la Strava, nu știam că este concurs separat și pentru KOM. Oricum n-am accelerat niciun pic, nu era cazul, eram mulțumit să pot păstra un ritm cât mai constant până la finish. Se pare că el avea un timp de bătut, așa că m-a lăsat în urmă și nu ne-am mai văzut.
Am vrut să parcurg tura culturală de vineri, cu întoarcerea pe ultimii km din pădure de la tura lungă, pe la Cetatea Saschiz. N-a fost să fie, mi-ar fi prins foarte bine. Ultimii km din concurs am tot luat-o pe delături, nu văd bine marcajul roz, noroc cu trackul de pe ceas că puteam reveni. Cum era și soare, prin pădure luminile și umbrele mă bruiau complet, iar la o schimbare bruscă de direcție când am văzut într-un tarziu marcajul mi-a sărit și lanțul. În fine, mi-am adus aminte de serialul acela cu RObotzi – Mo si Foca –S01.Ep2.Defect , vedeam fix ca acolo “p… roz cu luminițe”. M-am bucurat când mi-a spus “starostele” de la premiere că arăt cam tânăr pentru vârsta asta, sper să-mi poată spune la fel măcar într-unul din anii urmatori.

Merită să vă uitați pentru inspirație pe site-ul TBT Race la turele culturale sau altceva ce vă interesează, în cazul când veniți prin zonă. Spor la pedalat sau alergat sau ce vă mai place să faceți! Mulțumesc pentru pozele de la premiere, Radu Cristi, de astă dată ne-am vazut la MTB!  

Top

3. Hit the Egg – Oușoru Challenge – 10 august.

În sfârșit o alergare normală de maraton trail, un concurs pe categorii de vârstă la care particip! Primul clasic după 50 de ani, până acum toată vara numai de “avioane” am avut parte!

Hit the Egg a fost un concurs pe un traseu reprezentativ pentru Țara Dornelor. Sunt convins că e foarte pitoresc, cu o zi înainte am urcat puțin să văd în liniște la ce să mă aștept. Și am vizitat Vatra Dornei, eram cazat la campingul din apropiere. Vatra Dornei – stațiune și oraș, e o alăturare de nou și vechi, de cladiri impresionante ca design, din păcate doar unele renovate. Chiar la o scurtă vizită observi contrastele nou-vechi, sărac-bogat, tânăr-bătrân, liniște-agitație, sclipici-sobrietate. Se încadrează ca stațiune în ceea ce au ajuns și celelalte vechi și renumite.

Dar în timpul cursei a fost vorba doar de “power, more power”, vorba (singura) unei melodii de antrenament indoor la bike. N-a fost un traseu tehnic în mare parte, dar a fost greu. Așa că am zis “pas” la orice mă putea distrage și, premeditat, mi-am luat bețele … că tot au vrut organizatorii să mai adauge diferență de nivel și a ajuns la 2070m conform ceasului (44,5km) – s-a urcat de două ori pe Oușoru.

E și greu să privești în jur când circuli cu 160bpm puls mediu și 180bpm maxim. Probabil a contat căldura, că rezultatul meu n-a fost spectaculos – 5h27min.

La final, locul 6 general și 1 la categoria unde sunt “new entry” 50-59

Mulțumesc organizatorilor pentru tot, începând cu înscrierea, mulțumesc voluntarilor de la PA-uri și PC-uri – pe căldura asta am fost nevoit să … nu ratez nimic. Și mulțumesc pentru poze!

 

Top