vezentan

Jun 272017
 


poză de pe vârful Vida – 349m, cel mai înalt de pe insulă

Anul acesta am fost pentru a doua oară în Croația, de această dată concediu “pur”, cu familia. Cum am tot umblat prin această țară, am ales ceva nou – insula Pag. Am tot stat și-am studiat, am mai citit prin bloguri de genul “am fost acolo”, am aplicat filtrul uitării cu care sunt obișnuit și în urma căruia cu cele câteva informații rămase am decis că nu-i cazul să mă duc cu MTB-ul. Știam că e insula cea mai mare din Croația, că distanțele de explorare vor fi în consecință mai mari, dar a contat foarte mult că e o insulă pietroasă și puțin probabil să fie accesibilă … pe unde rătăcesc eu. În plus, ce altă explicație să dau faptului că de exemplu la concursul 4 Islands MTB stage race care s-a ținut nu departe, etapele n-au conținut Pag, doar Krk (2 etape), Rab și Losinj. Iar eu știu foarte bine Rab, “am fost acolo” de câteva ori și cu MTB-ul și pe jos, e super pentru MTB.

Și am plecat vineri, 16 iunie, cu o oprire de noapte la Balatonbereny.

IMG_20170616_212100.jpg
Balatonberény, meet friends with bikes.jpg

Pentru că dimineața eu sunt mai matinal, am dat o scurtă alergare de o oră – 12km – (link strava) și pe pistele de bicicletă din Balatonbereny. Nu mică mi-a fost surpriza să mă întâlnesc cu un grup de prieteni pe biciclete în frunte cu Traian care aveau ca țintă turul Balatonului! Cică și ei au fost mirați să mă întâlnească, mi-au recunoscut stilul de alergare. Trebuie să mă înregistrez cumva, cred că alerg cumva ciudat…

După masă (17 iunie) am ajuns în orășelul Pag de pe insula … Foarte amabile gazdele, am stat de vorbă în special cu Kresimir și am mai aflat informații despre plaje, obiective, hărți specifice pentru trekking și biking. Plus că până să venim noi a făcut cumva să aibă și wifi (nu era în “specificații”), doar și Croația e în UE.

IMG_20170617_210528.jpgIMG_20170626_114548.jpg

IMG_20170626_114653.jpg

O privire de la balcon și mai multe pe harta luată de la punctul de informare turistică

Pentru că practic în fiecare zi am alergat în jurul orășelului Pag, scriu câte ceva raportat la ce am văzut, limitat fiind de timp, dorind să ajung totuși și la plajă și mare. Ar fi fost mai ușor să parcurg unele distanțe cu bike-ul, dar n-ar fi fost nicio provocare pe porțiunile accesibile. Am văzut mulți cicloturiști pe șosele, și cicliști “vero”, dar pe nimeni “pe sus”. În zonele de “creastă” ori puteam ajunge pe drum gen de țară fără provocări tehnice (push-bike-ul îl consider normal), ori aș fi făcut carry bike la greu și la deal și la vale. Nu-i ușor nici la alergare, pe sus e o combinație de lapiezuri acoperite cu pietre ascuțite care nu-s plăcute la glezne în cazul că sare greșit vreuna: ori ești pe potecă, ori sari la garduri de piatră și umbli pe lapiezuri și trece timpul de te sperii. Specific nu numai la insula Pag – în partea de sus e jnepeniș și tufe, adică ce rezistă la ariditatea și vânturile de acolo, pe scurt – tot ce înțeapă. Am întâlnit oi și reptile și în sfârșit m-am putut relaxa – nu erau câini – probabil n-au condiții să reziste singuri și să se înmulțească. Partea chiar foarte bună e că am mâncat caș diverse sortimente, doar Pag e renumit pentru Paski sir, vinuri (recunosc că la partea asta n-am ajuns) și pentru sarea produsă din mare.

Ziua 1 – 18 iunie – run – Pag – camping Simuni – peak Vida 349m – Bosana

Prima zi întreagă, prima alergare: m-am gândit să ajung la campingul Simuni, apoi să urc pe orice potecă găsesc și să traversez dealul, scurtând distanța repertoriată pe hartă care mă ducea mult spre Novalja. Și așa mi-au ieșit 25km cu 760m diferență de nivel.

Pag - camp Simuni - vf Vid - Bosana.jpg

IMG_20170618_083223.jpg IMG_20170618_092618.jpg IMG_20170618_094125.jpg IMG_20170618_094950.jpg IMG_20170618_100934.jpg IMG_20170618_101017.jpg IMG_20170618_101215.jpg IMG_20170618_110250.jpg IMG_20170618_111018.jpg IMG_20170618_103050.jpg IMG_20170618_112814.jpg

De ce camping Simuni? Pentru că inițial asta căutasem, să stăm la unul din campinguri. Ar fi fost multe avantaje, mai ales pentru copii, care ar fi avut posibilități de joacă mai multe, plaje sigur dintre cele mai bune (chiar dacă nisipul e o raritate). Din păcate la alegere trebuie să ții cont și de preț (nu am vrut să stăm la cort), dar am vrut să văd cum e. Firește că fiind în alergare doar am localizat campingul și abia apoi, după câteva zile, am stat la plajă și la baschet cu familia. Pentru prima dată am plătit și intrarea în camping, din anumite rațiuni la Simuni se plătește chiar dacă stai doar 2-3 ore.
Traseul meu a fost șosea până la camping, apoi am găsit punctul alb înconjurat cu roșu (același marcaj îl întâlnești pe poteci, indiferent de unde și unde ajung) și m-am pomenit că urc pe vârful Vida. Foarte frumos până acolo, adică am și fost nevoit să umblu și să bâjbâi puțin cu gps-ul în mână (cu harta Croației preîncărcată).
Partea grea a început când am vrut să cobor spre orășelul Pag, aflat pe partea cealaltă. Am găsit până la urmă o vale accesibilă, având rezerva că oricum dacă mă blochez va fi mai ușor să urc înapoi și să încerc în altă parte. Sufla un vânt care de câteva ori era să mă ia de pe picioare, mai ales că poziții stabile pe pietrele acelea nu prea găseam. Noroc cu zidurile din pietre, m-am învățat să le folosesc cu alte ocazii, umblam pe pietre pe partea “bună” a lor, adică cu zidurile între mine și vânt. Nu erau așa înalte, dar fiecare centimetru de protecție a contat. Așa că dacă de curiozitate vă uitați sau dacă cumva vă trece prin gând să folosiți trackurile, porțiunile unde viteza e sub 3km/h pentru vreme îndelungată nu sunt recomandabile, adică – vorbind în termenii de la Propark Adventure – nici măcar nu se poate spune “după voi va fi drum” în loc de “pe aici este drum”, că doar oi rătăcite am văzut, și acelea cred că erau acolo de mii de ani și nu se grăbeau nicăieri.
În final am trecut prin Bosana și am ajuns acasă. Și aici, după plaja de rigoare, a început o altă plăcere a mea, “parte dintr-un ploiect mai amplu” – cum îi spun eu – segmentarea Croației. Am început să creez segmente semnificative pe Strava pe traseele care am considerat că sunt mai frecventate de pasionații alergării. Așa a apărut de exemplu “Pag – on the road – up” unde nu m-am lăsat până nu am obținut un CR (cel mai bun timp). În fond trebuie să-ți găsești motivații puternice să alergi ore întregi pe căldurile de acolo!

poor running condition.jpg

Cam așa era vremea zilnic, noroc că n-am citit “running conditions” pe mobil decât în ultima zi. De fapt nici acum nu știu cum de mi-a afișat asta, putea să scrie frumos doar temperatura și vântul, fără să comenteze.

Ziua 2 – 19 iunie – run – Pag – pe dealul vecin și apoi plimbare prin orășelul vechi

 

Jun 062017
 


Așa s-a întâmplat, de ziua mea am fost la un concurs ProPark Adventure – 1-4 iunie 2017.  38h50min a durat aventura noastră (spre comparație, la UTMB anul trecut timpul meu a fost de 38h58min pentru 170km cu 10.000m+ diferență de nivel), a echipei Cheile Turzii, care a început în dimineața zilei mele de naștere – 2 iunie. Startul a fost la sediul administrației rezervației naturale Vânători Neamț, locul unde au fost și colegi de-ai mei de la “Natură și Aventură” cam cu o lună înainte să filmeze … zimbri. Aștept să văd prin ochii lor zona… 🙂
Foarte fain concursul, greu că nu se poate altfel, am pedalat, vâslit și am alergat aproximativ 217 km prin Munții Stânișoarei, Ceahlău… N-am dormit, dar dacă intram mai mult în a doua noapte era musai.

La rece, fără polologhie, cam așa a fost:
Strava flyby – parcursul echipelor care și-au încărcat trackurile – Flyby
Rezultatele oficiale

PeStrava.jpg

traseul nostru pe Strava
Din rezultate reies mai multe trasee, obligatoriu a fost atingerea CP-urilor, la unele din ele fiind și probe speciale, ca de obicei. Deosebirea față de anii precedenți a fost că dacă nu ajungeai în anumit interval de timp la un anumit CP (în cazul de acum – CP4 care a fost și CP14 și CP16 – Hangu, lângă cel mai mare lac de acumulare din România – Izvorul Muntelui – Bicaz și al doilea din țară ca suprafață după Razim de lângă mare) nu erai descalificat, doar redirecționat pentru a parcurge trasee mai scurte. Nu puteai traversa lacul noaptea. De aceea apar în clasament traseele B, D … A fost mult mai bine așa. După cum spunea Suni, noi, care am încheiat pe locul 2, am reușit să ajungem aici doar cu 2 ore înainte de timpul limită de la CP4 (hai să zicem că nu chiar 2h), ceea ce e elocvent că n-a fost ușor, probele speciale au răpit ca de obicei un timp important și o mică rătăcire te putea împinge ușor dincolo de timpul limită pentru a putea parcurge întregul traseu.

Mai reiese de pe Strava că noi am avut (din cei afișați) traseul cu parametrii cei mai buni: cel mai scurt și cu diferența de nivel cea mai mică – 216km cu 6700m diferență de nivel. Mulțumim Suni și Voichița pentru ajutor! E drept că n-a fost ușor, am străbătut la lăstărișuri prin păduri… și nu era pe plat. Vorba lui Suni “Aici trebuie să fie drum” am crezut-o sincer. Eu pot spune acum, după ce am cosit cu bicicletele prin păduri, că exprimarea corectă este “Acum este pe aici drum” sau “După voi va fi drum”.
Noi am încheiat pe locul 2 în spatele echipei Fodorilor – “Avenul Piciorul Boului” și în fața echipei “Grind” a lui Luci Clinciu. Pe locul 4 a fost “Munții Țarcu” a lui Alin Ciula și pe 5 “Vulcanii Noroioși” a lui Roșioru. Celelalte echipe, până la 14, au parcurs trasee scurtate. Am plecat în varianta cea mai fericită cu șansa a patra la drum, considerând ca principali favoriți: Grind, Vulcanii Noroioși și Avenul Piciorul Boului. M-am distrat și eu de gluma cuiva de pe FB, când sosiseră primii Fodorii: “Da’ restul boului când vine?” Puteți citi ce au scris Hoinarii aici, iar dacă sunteți mai sensibili, puteți ajunge la o lectură normală dacă scoateți cele două cuvinte, unul începe cu “c” și celălalt, evident, cu “p”.

Noi am fost o echipa echilibrată, hotarâtă și cu oameni care țin la greu fără să comenteze și care s-au ajutat unul pe altul când era nevoie.
Mulțumesc în primul rând lor că s-au străduit să-mi facă viața mai ușoară 🙂 – Simon Gyongyi, Vlad Sâncrăian, Ionuț Silinc!
Mulțumesc echipei de suport care ar fi vrut ca tot timpul să fie alături de noi și să ne dădăcească, au pus mult suflet! Ne-au ajutat enorm în alcătuirea traseului … ideal, prin lăstărișuri și râpe. 🙂 Baba – Simon Suni Andras , Voichița Bodea și Dan Lupșa. Foarte buna organizarea, știu că le-a fost extrem de greu să coordoneze atâtea puncte, probe speciale… Felicitări și sper ca Propark să continue an de an – au arătat în cei 3 ani când am fost participant (în echipele Iezerele Cindrelului, Pietrosul Rodnei și acum cu Cheile Turzii) că în spatele concursului e o echipă de organizare bine închegată, cu oameni pregătiți. Știu că au anunțat ca aventura va continua la 2 ani, dar să lăsăm greul de acum să treacă și hotărârea să se ia după Marathon 7500, în scurtele clipe de odihnă pe un val de optimism. Mulțumesc Dan Lupșa pentru alegerea ta, știu că ți-a fost extrem de greu să renunți din motive medicale la locul din echipă. Mulțumesc cu atât mai mult cu cât tu l-ai găsit pe Ionuț și apoi ai ținut neaparat să vii alături de noi ca și suporter la concurs!
Mulțumesc voluntarilor că s-au angajat la așa ceva, pentru ei a fost un efort extrem care a durat mult mai mult decât efortul nostru, al concurenților. Pot să spun că ei sunt dintre cei capabili să ducă această aventură până la final și ca și concurenți. I-am văzut pe o parte din ei anul acesta la Maraton Bucegi și probabil am să mă mai întâlnesc cu ei la 7500.

IMG_20170604_232141.jpgIMG_20170604_232945.jpg

IMG_20170605_002600.jpg

Mulțumesc pentru încurajări, pentru tot! Am avut o zi de naștere mai lungă, de peste 50 ore dacă pun la socoteală și pregătirea din noaptea precedentă. 🙂
Un pahar de șampanie din partea mea, să ne ajute pe toți să trecem cu bine zilele acestea grele și frumoase! 🙂

Cursa noastră

Pfui! 18 puncte de control, va fi greu sa scriu despre toate. Harta. Am primit-o, o prima impresie – mult mai compact ca anul trecut traseul, fără a ajunge mai departe de Ceahlău. Practic, MTB în Stânişoarei, apoi trecem lacul Bicaz cu caiacul şi ajungem la trailul din Ceahlău. Şi apoi, înapoi, caiac şi MTB până la finish. Să vedem dacă va fi mai uşor, doar anul trecut s-a plâns lumea… Anul trecut am făcut peste 270km, acum … au interzis posibilitatea de a folosi drumurile naţionale.

2017-06-01 22.43.58.jpg2017-06-01 23.09.49.jpg

Părţi din hartă
Am făcut tot posibilul să-mi revin după Maratonul Apuseni din 27 mai. Nici n-am apucat să spun câte ceva despre maraton, eram epuizat, cu febră şi tuşeam non stop. Mă prinsese probabil o răceală după ce marcasem pe ploaie traseul de family si băusem ceva rece, în orice caz la maraton nu mă simţeam bine, speram să-mi revin după primii kilometri de încălzire şi la început chiar aşa a fost. Atâta că trebuia să mă hidratez şi apa nu-mi făcea bine: răguşisem, nu mai puteam vorbi, nu puteam tuşi, respiram greu, iar treaba asta avansa, la urcări n-aveam aer. În fine, spre sfârşit fugeam tare doar dacă era panta mai abruptă, că oricum nu era lungă şi cumva mai îmi ţineam şi respiraţia. N-am scos un timp rău – 5h31min, 33 general şi 8 categorie, dar sub timpul de anul trecut de 5h07 min. Ziua următoare era musai să merg în drumeţie, aşa că luând paracetamol, nurofen şi alternându-le am trecut şi acest hop. Apoi, zilele următoare cum ajungeam acasă cum mă duceam în pat şi acolo îmi duceam veacul. Ajunsesem să mă târăsc şi-n pat… Dar a trecut, minus tusea, cumva la limită – eram stresat că voi fi o povară în echipă.

Planuri… nu e mult de spus. Era clar că trebuia să fim în primele 8 echipe dacă doream ceva, pentru că doar primele 8 aveau posibilitatea să meargă pe lac cu combinaţia caiac rigid – caiac gonflabil. La caiac mă ştiu binişor, anul trecut am reuşit să fim cei mai rapizi la proba respectivă (cu Lupşa în tandem). Am tot verificat echipamentul obligatoriu, am avut echipamentul de echipă, plus ceva cordelină de tras şi … două foiţe. Nu ştiu de ce, dar aşa am considerat că trebuie. Ca să spun şi eu de mâncare, am avut pregătite batoane, am cumpărat 4 geluri să am şi eu, de gura lumii, plus că aveam ceva jeleuri. Mă bazam însă pe sandwichuri, am avut vreo 10, din are 5 la punctul de schimb de la Hangu. Ce am folosit: toate sandwichurile (am şi dat), jeleuri, 1 baton şi doar două geluri, unul doar pe jumătate. Şi la Istria la ultra mai mult sandwichuri am mâncat, va trebui să vând batoanele până nu expiră.

2017-06-02 07.28.56.jpg2017-06-03 05.38.24.jpg

18837070_1500846446633771_9080581335908409506_o.jpg 2017-06-04 23.46.37.jpg

Primele două CP-uri – Schitul Sihlei şi Mănăstirea Agapia Veche au însemnat acomodarea cu coechipierii, stabilirea unui ritm care să ne mulţumească pe toţi şi pe care să-l putem duce la nesfârşit. Momentan băieţii eram mai tari, aşa că am început să folosim cordelina, traseul nu prezenta porţiuni tehnice deosebite. Ne menţineam la început cu greu în primele 5-6 echipe, iar Fodorii erau singurii care luaseră avans mai mare. La Agapia Veche am avut prima probă specială, în stilul celei de anul trecut – identificarea unei căsuţe cu arhitectură specifică, cu povestea ei. Noi am avut de găsit căsuţa cu liliac – a avut numărul 36. A durat ceva, noi ajunsesem se pare pe locul 2 şi am pierdut câteva poziţii în căutarea noastră. Realitatea e că anul trecut căsuţele specifice erau împrăştiate prin sat, nu erau toate la drumul principal, iar noi am baleiat în coborâre şi câteva uliţe lăturalnice. Acum îmi pare rău că nu mai reţin ce simbolizează liliacul ca motiv popular în zonă, dar dacă aveţi curiozitatea… Din punct de vedere strict al competiţiei, deja se formase în jurul nostru un mic grup cu care aveam să luptăm în continuare – Grindul, Munţii Ţarcu, Vulcanii Noroioşi, la distanţă de peste 10 minute de Avenul Piciorul Boului. Ceilalţi nu erau nici ei departe.

02-drumetie-lacul-cuejdel.jpg

lacul Cuiejdel
La punctul CP3 – lacul Cuiejdel am avut din nou o probă specială, a doua. Frumos gândite punctele intermediare, toate aveau ceva de arătat sau erau deosebite, păcat că în Ceahlău am mers mai mult noaptea. Lacul Cuiejdel de exemplu e cel mai mare lac de baraj natural din Europa. Proba specială era din nou ceva întâlnit în anii precedenţi – identificare unor frunze din zonă pe baza unor poze. Ca să fie mai interesant, din 11 poze am putut elimina 3 pe care le consideram mai greu de găsit, urmând să căutăm restul de 8. Fiind arie protejată în jurul lacului, ne-am spus că nu degeaba şi-a răcit gura Tibi la prezentarea probei şi am pornit în căutare fix în direcţia opusă lacului, în pădure. Aici am văzut că sunt două tactici: una, ca a noastră, am cules toate frunzele mai deosebite într-un timp cât mai scurt, urmând să vedem ce mai lipseşte la faţa locului şi apoi să ne hotărâm ce facem – penalizare sau căutare. A doua, adoptată de Clinciu, dar pe care noi nu ne-o puteam permite pentru că nu cunoşteam aşa bine frunzele, era să cauţi fix ce frunze trebuie, ţinând minte pozele. Dura mai mult dar probabil scăpai cu penalizare mai mică. În orice caz noi am găsit din cele 8 frunze şapte, dar nu ne-am prins că noi trebuie să le aranjăm şi, din grabă, am pus invers două din ele pe poze.  Aşa că am avut de alergat 3x600m, nu erau bucle aşa că am şi urcat niţel pe o potecă. La final, acum când mă uit în clasament, s-au strâns tare rândurile în faţă, eram la 4 minute de Fodori şi mai rămăsesem 3 echipe în luptă directă pentru locul 2 – cu Grindul şi Munţii Ţarcu. Munţii Ţarcu începeau să fie deja o surpriză şi am început să ţinem cont de ei.

2017-06-02 14.21.22-1.jpg2017-06-02 14.21.20.jpg

2017-06-03 05.38.24.jpg 2017-06-02 14.21.23.jpg 2017-06-02 14.23.02.jpg

A urmat CP4 – prima întâlnire cu sala de sport din Hangu, unde urma să lăsăm MTB-urile şi să ne echipăm de trail. Practic între CP3 şi CP4 a fost prima dată când echipele au ales trasee diferite şi o parte din diferenţa de la CP4 reflectă şi greutatea traseului ales. Noi am avut de parcurs un traseu mai scurt dar pentru prima dată am avut de furcă cu desişurile de pe “drum”. Eram toţi ok, era doar începutul. Nu mă interesa locul nostru, mă bucuram că n-am avut evenimente şi suntem echilibraţi ca forţe. În clasament scrie că eram pe 2, la 36min de Aven şi cu aproximativ 50min în faţa urmăritorilor. Dacă totul mergea bine şi aveam şanse să încheiem fără să prindem a doua noapte, nu aveam de gând să ne oprim la somn pentru mai mult timp, doar la nevoie. În general la competiţiile de anduranţă nu dorm, iar pauzele lungi mă obosesc foarte tare. Dacă şi coechipierilor le convenea acest lucru era extraordinar, eu nu eram antrenat pentru … pauze, rar am poze la concursuri la PA-uri.

CP5 – prima traversare de lac – 5km. Ne-am înţeles şi ne-am aşezat în configuraţia Ionuţ – Veze caiac rigid şi Gyongyi – Vlad în gonflabil cu remorcare. Ştiam că gonflabilele sunt tare lente. Dacă nu era ok, urma să schimbăm perechile. N-am mers rău, trebuia să fim atenţi noi cei din faţă la direcţie şi cei din spate să nu ne “mute fundul” caiacului. La o căsuţă ne-au întâmpinat două femei simpatice în costume naţionale, invitându-ne să mâncăm sarmale. Aveau cu ciuperci, urdă (dulci) şi carne.

19023468_10207163002833100_8777894539967467945_o.jpg

18839755_10207163001793074_5517822942740726325_o.jpg 18922447_10207163002113082_805394115780241882_o.jpg

N-am mai mâncat cu urdă aşa că, deşi nu-mi era foame, am luat una. Apoi, fiind probă specială şi considerând că mai bine ne pricepem la sarmalele cu carne, am mai mâncat şi cu carne să simt ce conţine. Ce de ingrediente! N-am vrut nicicum să-i ascult pe Ionuţ şi Vlad cu dafinul (mama lui Vlad pune dafin în orice) şi cu mărarul (Ionuţ a văzut mărar), în plus n-am spus de cimbrişor şi uite-aşa ne-am pomenit cu 21 minute de penalizare pe care le-am executat la PC7 – rapel lângă cabana Dochia. Ce mai conţineau sarmalele? Carne de porc şi vită, orez, cimbru, pătrunjel, hasmaţuchi (specific), frunze varză, sare… Nu era borş, că şi aceasta era o problemă la alegere – dacă spuneai ceva greşit iar erai penalizat. Diferenţele s-au cam păstrat între echipe.

2017-06-02 13.48.22.jpg

lacul Izvorul Muntelui – Bicaz
Până la CP6 tot pe lac am vâslit de ni s-a acrit. Ionuţ se plângea că i s-au umflat palmele, ne şi gândeam ca la întoarcere să schimbe cu Vlad. Am şi avut în această tranşă peste 10km de vâslit. Eu n-am avut astfel de probleme, dar aveam ritm aproape dublu de vâslit şi nu puneam atâta forţă. Scopul e să întreţii deplasarea şi pentru asta era important să nu tot ajustăm direcţia, să fim cât mai cursivi.

Gata cu vâslitul, nu cred că a fost o echipă să nu se bucure că a scăpat parţial de o probă care ca durată se apropie de durata de MTB – noi am vâslit până aici cam 5 ore pentru 15km fără a socoti proba specială.

De la CP6 am avut doar … Ceahlăul. Nu mai era aşa problemă orientarea, punctele de control se puteau atinge urmând potecile. Dificultăţi în acest sens aveau să fie doar la întoarcerea la caiace. Intram în fieful alergătorilor montani, aşa că ne aşteptam ca Grindul să recupereze terenul pierdut şi să treacă oricând în faţă. Ne-am dezechipat (ca să nu-mi ud hainele de trail rămăsesem cu pantalonii de bike) şi am pornit spre Dochia, lîngă care ne aştepta CP7  cu proba specială anunţată – rapelul.

Ştiam că vom avea aproximativ 45km (s-au dovedit a fi 50km) de trail, dar nu mă aşteptam să dureze un maraton ceva mai lung … 14 ore! E drept că au fost şi probe speciale. Noi ne tot puneam problema – ce se întâmplă dacă ajung înainte de ora 5 dimineaţa mai multe echipe la CP13 (fostul CP6) unde urma ultima traversare de lac. Ei bine, mai bine ne foloseam neuronii la alte întrebări dintr-un viitor mai apropiat.

Multă urcare, fain Ceahlăul şi destul de sălbatic. Mai ales în iunie, cu atâta vegetaţie, totul e vesel. Noi, ca furnicile, ne duceam povara în spate. Eu îmi lăsasem doar un bidonaş de 330ml ca să am bagaj mai uşor, dar tot căram destule. Rucsacul lui Gyongyi cred că era cel mai greu, aşa că l-au mai luat în spate Vlad şi Ionuţ, alternativ. Într-un final am ajuns la rapel, deja aprinsesem frontalele. După probă şi penalizare eram în urma Avenului la o oră, Grindul recuperase puternic şi erau la 11min în spatele nostru. Munţii Ţarcu în schimb se depărtaseră spre 3h, la fel şi Vulcanii Noroioşi. Atunci habar n-aveam de diferenţe, dar ne întâlnisem cu Grindul – ei intraseră la proba de rapel pe când noi eram în timpul penalizării şi mâncam. Atâta ştiam, că trebuie să mergem, că probabil ne vom odihni înainte de a ne îmbarca. Ţăcăneală curată, ca la ultra.
Aici la rapel era să rămânem fără foiţa lui Gyongyi. A căzut într-o gaură de vizitare de peste 2m adâncime de la aducţiunea de apă. Mulţumim voluntarului care ne-a ajutat şi a scos-o cu un rest de tub Henko. Era leoarcă, dar era păcat să rămână, o studiasem înainte că mi se părea mai ciudată şi mai deosebită. Aşa că în continuare i-am oferit bucuros a doua mea foiţă la Gyongyi şi se pare că s-a îndrăgostit de ea – a purtat-o până la final.

Au urmat CP8 şi CP9 – adică bucla de Ceahlău pe la Văratec. Coborâre mai abruptă, potecă, apoi poiană, urcare uşoară şi lungă pe drum de ţară… Atât pot spune, că era noapte şi doar mergeam, creierul se odihnea.
Într-un final am închis bucla şi am intrat la Dochia – CP10. Ne-am întâlnit cu Roşioru, echipa lui urma să intre în bucla de Ceahlău. Prima oară când trecusem pe lângă Dochia nu intrasem. Chiar simţeam nevoia să mâncăm ceva cald, aşa că pe lângă ceai am comandat şi supă. Am răspuns şi la întrebările legate de ariile protejate, ca şi anul trecut – fără greşeală – proba 5 după socoteala noastră. Abia am apucat să mâncăm. Şi ne-au arătat cum funcţionează ceasul de penalizare, să ştim şi noi. Foarte fain, dar am dat şi sugestii. Nu mai ştiu ce au spus ai mei, dar contribuţia mea era legată de poze cu tipe în loc de numere, iar pe măsură ce scade numărul să se împuţineze şi hainele.

2017-06-03 07.50.45.jpg2017-06-03 07.51.48.jpg

2017-06-03 07.55.03.jpg 2017-06-03 07.55.23.jpg

în clipele de răgaz, somn
Aveam deja 19 ore de concurs, spre ora 3 dimineaţa. A devenit o himeră sosirea la ora 5 la caiace. N-am făcut mulţi paşi spre CP11 – Cascada Duruitoare şi ne-am întâlnit din nou cu Grindul ce urma să intre la Dochia. Mereu au rămas aproape de noi, practic la distanţă de o probă specială. De la CP11 la CP12 Cabana Fântânele am avut ceva de bălăurit, dar măcar eram fără biciclete. Ne-a cam prins somnul, dar ne-au mai activat câinii de la cabană. Pesemne le intrasem în consemnul de zonă, ce să faci dacă aşa e drumul!

Nu mai aveam decât să ne îndreptăm direct spre caiace. Acest direct a fost mai lung decât credeam, nu se mai termina. Ştiam noi un drum… Vechea poveste. Se făcuse dimineaţă. Am întâlnit un bătrân niţel cam surd la un schit care a vrut să ne deschidă să ne închinăm şi noi ca toţi oamenii. La Vlad îi pare rău şi acum că i-am răpit plăcerea asta… Noi restul eram preocupaţi să găsim drumul de Cerebuc, să terminăm cu ocolirea Ceahlăului. Ne-a ajutat omul, ne-a rugat să nu sărim gardul că-i prea greu şi să ocolim grajdul.

Şi iar caiac, suntem la CP13. Dar mai întâi, promisiunea e promisiune – 15 minute de somn pentru cine doreşte. Era plăcut afară. Cei din faţă tot la o oră.

Ne îmbarcăm şi pornim. Rămânem la configuraţia iniţială şi bine facem, Ionuţ nici nu se mai plânge de palme. Deja s-a obişnuit. Şi cu rapelul s-a descurcat foarte bine, deşi ne-a spus că-i pentru prima oară. Pentru că apa era liniştită şi nu era vânt, am ajuns cu toţii la concluzia că mai bine cei din gonflabilă se odihnesc. Păcat că era apă în caiac, că altfel ar fi putut să şi doarmă. N-am pierdut cine ştie ce din viteză, cei 9km i-am făcut în aproximativ 2h20min.

La Hangu CP14 aveam o oră jumătate în urma Avenului. Pornim în sfârşit pe MTB spre CP15 Poiana Largului. Auzisem că-i greu. Cred că organizatorii s-au gândit că lipsesc din traseul nostru porţiunile de push-bike mai serioase şi coborârile tehnice şi apoi toată lumea va comenta că e ingredientul ce lipseşte. N-au ştiut ei ce am ales noi! Aici s-a cam rupt filmul mersului într-un ritm constant. Vlad a început să aibă probleme, o combinaţie de lipsă somn, soare, push-bike direct după stat în caiac două ore. Ne-am mişcat încet, pe când urcam i-am văzut pe Hoinari. Deja aveau mare distanţă faţă de noi. Au câştigat o oră pe bucla CP14 Hangu – CP15 Poiana Largului – CP16 Hangu, ajungând la 2h30min diferenţă. Partea bună era că nu mai părea mult de mers, până în 40km, şi nu ne prindea noaptea. Asta iniţial, că apoi …

2017-06-02 14.45.03.jpg2017-06-02 14.45.36.jpg

De CP17 ce să mai spun… Nici nu mai ştiu cum îi zice. Probabil protecţie mentală, eu am obiceiul să uit ce nu-mi place. Undeva pe lângă Poiana Răchitelor. Raiul zimbrilor. Am ajuns până la 2km de punct. Şi Vlad, care era în faţă cu Ionuţ a trebuit să facă pauză. Probabil cădere glicemică, am tot avut de urcat şi a uitat să mănânce. Am stat şi am aşteptat, i-am dat ultimul sandwich, am pus pe el folia de supravieţuire. Am aflat pe urmă că e rău de foame, adică seamănă cu mine. Dar asta are şi partea pozitivă, că una – două îţi revii, ai metabolismul foarte rapid, numai să ştii ce să faci. Şi să manânci! La mine în casă eu sunt barometrul la mâncare, sunt un fel de paharnic. Dacă ceva naşpa îmi scapă, mi se întâmplă cu ore înainte şi se pot lua măsuri că e vreme. Aşa că Vlad şi-a revenit. N-au fost 10minute cât am crezut, dar în acel moment nu asta conta. În plus, a ieşit Ionuţ la rampă şi ne-a ajutat făcând pereche la bicicleta lui Vlad. Mulţumim echipei Cheile Nerei (cred că ei erau) pentru ajutor, aveau şi ei apă foarte puţină şi totuşi ne-au dat. I-am cam repezit noi ca răsplată pentru ajutorul lor. 🙂
La “proba de căcat” cum a descris-o pe scurt amazoana noastră nu ne-am aşteptat. 🙂 Adică mie nu-mi păsa câte probe sunt şi nu reţinusem, iar Gyongyi reţinuse că sunt 5 probe speciale în total, dar se pare că rapelul nu intra în calcul. N-am trecut proba identificării balegei de zimbru (deja cu “balegă” am dat un indiciu), deşi Tibi ne-a dat indicii, mură-n gură cum se spune, şi am mai stat 20minute, dar nu mi-a părut rău. Vlad a avut o pauză suplimentară, apă era destulă acolo, iar în continuare, deşi iar ne-au aşteptat porţiuni cu bicicleta în braţe, ne-am putut baza din nou pe forţele lui.

Şi în sfârşit am ajuns la CP18 şi finish! Nu înainte de a trece de o “scurtă” porţiune de pădure virgină în care push-bike-ul era o binecuvântare, nu mai mult de 200m de urcare. Ca trofee luate de pădure am văzut coarne de bicicletă rămase de la alţi zimbri pe două roţi ca şi noi. Cică e drum! După ce am scăpat de pădure şi am ajuns la lizieră am început să căutăm coborârea. Se lăsa noaptea şi nu ştiu dacă mai aveam 20min de lumină să vedem ceva. Aşa că am mers pe lângă lizieră pădurii baleiând un drum la vale, şi la un moment dat am lăsat bicicleta şi am început să alerg să caut o zonă fără tufe, mai accesibilă. Şi am avut noroc, de astă dată drumul chiar exista, înierbat la început.

2017-06-03 22.19.55.jpg2017-06-03 22.20.04-1.jpg

Am ajuns pe noapte, peste 7h ne-a luat să parcurgem ultimii 40km de aventură. Dar măcar n-au fost 14h cât ne-a luat trailul de 50km. 🙂
Am terminat la aproape 5h de echipa Avenul Piciorul Boului, la peste 2h în faţa Grindului. Munţii Ţarcu probabil a aşteptat ziua să scape de pădurea cu trofee, la fel şi Vulcanii Noroioşi. În orice caz frumos concurs, greu şi plin de învăţăminte. Felicitări tuturor echipelor, de aceea sunt puţine pentru că e concursul de aşa natură.

2017-06-04 12.06.29.jpg2017-06-04 12.32.00.jpg

2017-06-04 12.10.21.jpg 2017-06-04 12.32.06.jpg

Bine că am terminat! Şi de scris a fost greu… Ce să mai spun de drumul înapoi. M-am oprit să dorm puţin pe parcurs, să ajungem teferi acasă…

Mulțumesc pentru poze! Am mai căutat și pe internet poze cu zonele prin care am trecut, momentan am pus cea cu lacul Cujerdel. Trebuie să trec și pe ziuă prin Ceahlău, demult n-am mai fost iar acum mai mult l-am simțit decât am văzut.

2017-06-04 17.07.55.jpg2017-06-04 16.54.59.jpg

 

 

May 232017
 



După experienţa plăcută de la Tura Jokai Mor Cluj – Râmetea pe care am ales să o parcurg pe MTB, m-am gândit ca-n weekendul trecut să fiu prezent la o altă tură, de astă dată mai înclinată spre stilul concurs – Tour de Tur. Organizatorii au fost tot EKE – dar din Satu-Mare.

Traseul de concurs a fost în rezervaţia râului Tur (se varsă în Tisa), cu plecare de lângă lacul Mujdeni – Oraşu Nou, între Baia Mare şi Satu Mare. E o zonă cu porţiuni mai puţin umblate, mai sălbatice, nu departe de Medieşu-Aurit pe unde am mai fost. N-a lipsit noroiul, dar au fost şi provocări specifice de MTB, cu poteci înierbate pe unde erai nevoit să te strecori, cu coborâri întortocheate, la una din ele mi-a şi căzut bidonul fără să-mi dau seama. Caracteristic a fost stilul de cronometrare, la tura de maraton de 65km am avut de atins 13 puncte de control de unde am primit câte un cartonaş cu care m-am prezentat la finish ca să dovedesc că am încheiat concursul. A fost şi marcat, rezonabil, dar ni s-a dat track şi hartă. Neştiind cum stă treaba prea bine, m-am trezit târziu, pe când să iau startul, că nu mi-am luat harta şi punctele de control figurau doar pe ea. În continuare am avut probleme cu sensul de parcurgere a traseului ca să pot trece în ordine pe la punctele de control. Pe scurt, Tour de Tur a fost un concurs de MTB care implica şi orientare.

IMG_20170523_122032.jpgIMG_20170523_122055.jpg

Chiar dacă au fost concursuri importante în weekend cum sunt Cozia MTB şi Prima Evadare, şi aici în Nord-Vestul ţării am întâlnit prieteni şi cunoscuţi din lumea competiţională a MTB-ului de la noi. Au fost însă şi participanţi la care a contat mai mult mişcarea în natură şi socializarea care au făcut o combinaţie de explorare – cicloturism şi care, evident, n-au reuşit să se încadreze în timpul limită de 6 ore dat de organizatori. Au fost dintre ei care au ajuns la ora 19.30 la finish, startul fiind la 10.30. Cum nu poţi fi cu toate, dacă pe traseu s-au oprit la câte o bere, la final deja totul era strâns şi lumea plecată în majoritate. 🙂 Programul s-a respectat cu sfinţenie.

Pentru mine totul a început frumos de vineri, am plecat împreună cu doi prieteni de la clubul EKE din Cluj la o pensiune – fermă – Kentaur, din localitatea Atea (Părinte) fix de lângă graniţa cu Ungaria. Am făcut câteva poze, nu prea reuşite dar semnificative. Am de gând să-mi trimit copiii în tabără acolo, au ce învăţa şi ce vedea, precis le vor plăcea în special caii.

IMG_20170519_214118.jpg

IMG_20170519_214355.jpg IMG_20170519_214222.jpg IMG_20170519_215042.jpg IMG_20170519_214843.jpg IMG_20170519_221034.jpg IMG_20170519_221449.jpg

Sâmbătă a fost concursul, m-am pornit mai greu, cu uşoară febră musculară – doar cu două zile înainte parcursesem în alergare traseul de Maraton Apuseni împreună cu Adi Cosma – 45km în aproximativ 8 ore total, am avut parte şi de ceva “ieşiri în decor”, traseul nefiind încă marcat. Încetul cu încetul am intrat într-un ritm de concurs, eram într-un grupuleţ. Cei de la tura de race au pornit la 10min după noi şi primii ne-au ajuns pe la Remetea Oaşului, chiar înainte de punctul de bifurcaţie maraton-race. Ca berbecul m-am luat după ei, nu m-am uitat o perioadă pe gps şi … m-am pomenit cu Vaum coborând pe contrasens, spunându-mi că am luat-o greşit. El era ca şi mine la maraton – noi, finisherii mai “cu experienţă” am greşit la fel. Eu sunt perseverent de felul meu şi mi-am continuat ascensiunea (doar e MTB, nu am norocul să fie plat şi o rătăcire scurtă) spre punctul 12 de control, chiar dacă nu era bine. Doream să văd o hartă, să ştiu dacă e musai să mă întorc, şi hartă sigur găseam la voluntarii de acolo. M-am convins că trebuie să mă întorc, iar la final am avut două cartonaşe cu numărul 12. Puteam avea şi două cu 11. 🙂

18556894_1318778584825126_1358869902277523091_o.jpg

18671449_1318778548158463_2449644107313001619_o.jpg 18595272_1318778704825114_5368223347187424282_o.jpg

N-a fost un traseu uşor, eu l-am încheiat în 4h37min – locul 2 la categorie şi 13 la general. Mulţi au fost de fapt finisheri dar au depăşit timpul limită. Cel puţin 30min am avut devieri de la traseul optim, dar după prima treime parcursă am reuşit să mă adaptez la combinaţia de marcaj şi privire pe gps, să nu fiu complet concentrat pe obstacolele de pe traseu şi să-mi rămână măcar un neuron concentrat pe orientare.

18558770_10154618633363603_550356344179816374_o.jpg

IMG_20170523_121907.jpg IMG_20170523_122129.jpg

Am început să prind gustul competiţiilor mai puţin standard, dar care oferă mici surprize. La câte competiţii am tot participat, am intrat într-o rutină neconstructivă, izolatoare, exact opusul scopului iniţial. Aşa că sunt deschis în continuare la evenimentele mai deosebite, cu atât mai mult cu cât există posibilitatea să mobilizez şi pe copii. Mulţumesc pentru companie prietenilor, felicitări pentru organizare, mă bucur că au fost mulţi voluntari.

Acum urmează Maraton Apuseni (unde particip cu întreaga familie) şi Propark Adventure. Abia aştept, ştiu că va fi fain!

May 142017
 




A început o perioadă de tranziţie de la competiţiile mai importante din primăvară la cele din vară. Cum orientarea mea este în special spre concursurile pe echipe, spre cele de anduranţă – ultratrail şi dacă există şi de aventură, minusurile au ajuns să fie antrenamentele de MTB şi viteza la alergare, pentru competiţiile de scurtă durată dar intensive, inclusiv triatlon. Cu mare plăcere m-am urcat din nou pe MTB, fără mari pretenţii la rezultate bune, şi s-a văzut asta la Maraton Făget şi NapoCup XCO. Dar important e să-ţi placă, restul vine de la sine. Şi, ca să nu lâncezesc, am început să bifez evenimentele din zonă, chiar dacă nu pentru aspectul competiţional. În final însă preponderent tot spre trail mă voi îndrepta, pentru că mă aşteaptă Maraton Apuseni, Propark Adventure, Marathon 7500, UTF şi probabil Geiger MTB.

Aşa am ales să particip la o tură de tradiţie – Jokai Mor, pe unul din traseele de la Cluj-Napoca la Râmetea, la care puteai alege MTB sau alergare, trasee mai uşoare sau mai grele, mai scurte sau mai lungi. Am continuat cu o vizită la noul Complex Sportiv Gheorgheni – Cluj unde m-am distrat puţin la Ziua Orientării pentru toţi şi, chiar astăzi, am participat la Campionatul Naţional de Duatlon de la Cluj.

Dar, să le iau pe rând …

1. Tura memorială Jokai Mor  – am ales MTB pe unul din traseele dificile
2. Ziua Orientării pentru Toţi – popularizarea orientării
3. Campionatul Naţional de Duatlon – duatlon

 1.
Tura memorială Jokai Mor – 06 mai – este practic o excursie organizată de clubul EKE, în care nu contează vreun clasament final. Primeşti o hârtie cu puncte de reper (control) pe care trebuie să le atingi, unde sunt oameni, la câteva chiar poţi să mănânci. Cel mai important e să te simţi bine, sunt persoane care vin an de an să socializeze, să sărbătorească anduranţa şi sănătatea prin mişcare. Ca să nu fie monoton, în fiecare an poţi alege alt traseu, traseul îl poţi parcurge pe jos sau cu bicicleta, te poţi înţelege cu prietenii să-l parcurgeţi împreună. E o idee super, nu tot “hammering” în regim de concurs şi apoi fuga acasă că ai treabă.

18300970_1519911414709987_702916887056147439_n.jpg 18268609_1366773560026103_7628256605801710441_n.jpg

Normal că imediat ce am auzit de la Suni de tura aceasta mi-am zis că mi se potriveşte, dar tot nu m-am putut acomoda cu ideea de excursie, aşa că împreună cu prietenul Zsolt am pus la cale un traseu în regim mai alert, traseul N, considerat şi dintre cele mai dificile şi lungi. Am ales deci MTB, că de alergare gen ultra deja eram sătul.

IMG_20170507_164400.jpg IMG_20170507_164412.jpg IMG_20170507_164245.jpg IMG_20170507_164342.jpg

Ca la orice excursie care se respectă, ora de plecare nu-i fixă, iar noi am ales să plecăm mai târzior, pe la 8, în fond dacă ne grăbeam prea tare poate voluntarii de la posturi nici nu apucau să ajungă la timp. Ruta aleasă a fost Cluj – BR – Adrenalin Park – Tureni – Sănduleşti – intrare Cheile Turzii dinspre Petreştii de Jos – Curmătura (mai sus de Petreştii de Sus, unde este mănăstirea) – Moldoveneşti – Piatra Secuiului – Colţeşti – Râmetea.

Nu m-am putut dezminţi, iar la Curmătura am luat-o niţel greşit – aşa, cale de-o oră convertită în peste 6km cu peste 200m diferenţă de nivel în plus. Dar a fost fain! Am avut parte de o coborâre pe banda roşie (potecă destul de abruptă şi cu ceva provocări pe parcurs) până la Buru pe care am continuat s-o facem deşi deja ne-am prins că am greşit – era păcat s-o ratăm. La Buru am luat-o înapoi în sus pe triunghi roşu spre “boscheţii” unde trebuia să obţinem “ştampila”. Ar fi fost ok urcarea dacă nu era plin de copaci doborâţi de la iarna târzie care a afectat puternic şi pădurile din Făget. Aşa, sătui să tot descălecăm, cu câteva sute de metri înainte de PC am parcat bicicletele şi am continuat pe jos. De alte evenimente mai deosebite ne-am ferit, la final am avut peste 90km cu 2100m diferenţă de nivel, parcurşi în aproape 9 ore.

Foarte de treabă oamenii de la punctele de alimentare din sate, ce mi-a plăcut mai mult a fost pâinea cu unsoare şi ceapă, dar nu m-am putut abţine să gust din tot felul de dulceţuri. Mi-am zis: uite un eveniment la noi care nu-i concurs, dar la care participă activ comunitatea!

IMG_20170506_204354.jpg IMG_20170507_134804.jpg IMG_20170507_122526.jpg IMG_20170507_134711.jpg

Şi un alt aspect, şi mai important: a fost plin de copii, unii mici, familii! Au participat şi ei. Au fost şi ai mei, practic la Râmetea mi s-a întregit familia. Explicaţia? Au fost stabilite trasee şi pentru cei mai mici, majoritatea au plecat din Moldoveneşti până la Râmetea, maxim 12km, excursie în grup de o zi, pe jos. Şi au avut ce vedea, chiar dacă la Cheile Turzii n-au ajuns. Au urcat la Piatra Secuiului, au coborât pe partea mai abruptă până la Râmetea.

Faină zi, e drept că a fost nelipsitul noroi, dar ce mai contează? Faini oameni, le mulţumesc pentru tot. E tot mai greu să mobilizez copiii, dar dacă astfel de excursii n-ar fi o excepţie mi-ar fi mai uşor.
Ziua următoare m-am întors tot pe MTB, pe la Măgura Ierii, aproape de Borzeşti, n-a fost uşor: noroaie, poteci neumblate şi veşnicile crengi rupte. De la Deleni, să mai exersez şi eu cu MTB-ul, am luat-o direct pe ogoare şi mirişti. Dacă eşti perseverent îţi reuşeşte, chiar dacă ce vrei e o prostie!

Top

 2.
Ziua Orientării pentru toţi – 13 mai – e destinată în special copiilor. Eu aşa o interpretez, acest aspect e cel mai important – popularizarea orientării în rândul lor. De fapt, toate cele 3 evenimente despre care vorbesc acum sunt pentru viitorul nostru.
– La Jokai Mor cel mai fain a fost că au putut merge şi copii, care doar împreună se pot mobiliza să parcurgă trasee care altfel ar fi epuizante şi ar fi făcute în chinuri, cu rezultatul fix opus: îndepărtarea de mişcarea în aer liber.
– La Ziua Orientării s-a dat ciocolată la toţi cei mici, la cei mai mărişori a fost premiere (tot ciocolată, dar şi medalii), dar ei deja văd altfel orientarea – merg singuri pe trasee. Şi adulţii au fost premiaţi, inclusiv eu, dar fiecare dintre noi ştim că de fapt suntem a 5-a roată la căruţă. Meritul nostru este că aducem copiii. Eu tot m-am dus, cu Diana, deşi copiii erau plecaţi. Am mai stat de poveşti şi, ca să mă mai obosesc şi eu, m-am apucat să alerg la repere ca la intervale. Doar urma duatlonul, trebuia să văd cum mă simt dacă forţez. Mare greşeală, era gata să mă accidentez şi … toate mă dureau. Grea zi avea să urmeze!
Dar să-mi continui ideea…
– La CN Duatlon, chiar dacă e declarat campionat naţional şi există age groups pentru amatori, cu diplome şi medalii, de fapt principala ţintă sunt tot copiii. Acolo contează cu adevărat competiţia, se uită antrenorii dacă ce au muncit peste iarnă a dat rezultate… În acest context e superfluu să dai o prea mare importanţă rezultatelor la adulţi. Da, e ok să te compari, să lupţi, să te bucuri pentru rezultat. Dar să fii conştient că prin participarea ta de fapt ai sprijinit derularea unui eveniment care altfel ar ieşi în pierdere puternică financiară, că astfel ai dat un semn clar că eşti de acord ca astfel de evenimente sunt pozitive, iar dacă poţi să-ţi aduci şi copiii… Dar lumea, conştient sau nu, a înţeles. Au venit copii, cu antrenori, cu părinţi, de peste tot din ţară. Au venit şi sportivi deja consacraţi, să se măsoare între ei. Dar n-au venit în număr mare adulţi doar ca să obţină titluri la age-groups, nu de la distanţă mare. E fain că s-a organizat la Cluj campionatul naţional. Altădată s-a organizat la Bucureşti. Poate data viitoare se organizează la Târgu-Mureş sau Iaşi. Şi ce-i dacă anul acesta campionul naţional e de la Oradea, anul trecut a fost din Bucureşti şi anul viitor… Mai am şi eu o şansă la locul 3. 🙂

IMG_20170513_130000.jpg IMG_20170513_130112.jpg IMG_20170513_130025.jpg IMG_20170513_115450.jpg

Ziua orientării pentru toţi s-a desfăşurat la Complexul Sportiv Gheorgheni. E prima dată când ajung acolo, aşa că am mai atins un obiectiv. Sper să se construiască ceva asemănător în fiecare cartier, începând cu Mănăşturul. 🙂

În rest, se ştie – oameni inimoşi la orientare. Tot încerc să îndrept copiii spre acest sport în natură, vreme au până la bătrâneţe.

Top

 3.
Campionatul Naţional de Duatlon – 14 mai – Cluj, lângă Parcul Iuliu Haţieganu. A fost interesant de urmărit evoluţia la copii. Unii sunt chiar foarte buni! Au venit şi ai mei, deşi practică alte sporturi. Lumea e mică, se cunosc şi ei cu alţii de la MTB, înot etc. Andreea a ţinut să vină neaparat deşi era foarte obosită, sosise la 2 noaptea de la Braşov, de la campionatele naţionale de fotbal. E campioană naţională cu echipa şcolii! Ce să-i faci, dacă a vrut fotbal… Şi când mă gândesc că o vreme a fost la balet. 🙂
În orice caz, eu sunt păţit, aşa că ziua precedentă am tot montat roţi şi cauciucuri la bicicletele noastre mai de doamne-ajută. Şi maşina de găurit am folosit, să lărgesc la genţi găurile pentru valvele de maşină. Că aşa aveam camerele pentru slickuri. Până la urmă tot va trebui să cumpăr alte biciclete.

IMG_20170514_143416.jpg

18493910_1261357960628463_174402099_o.jpg

S-au străduit ai mei, eu sunt foarte mulţumit! Aşa cum am spus mai sus, ca a 5-a roată la căruţă, am avut şi eu lupta mea în primul rând cu mine însumi. La final am terminat pe locul 42 la general (1h10min32sec pentru 5km alergare + 20km bike + 2,5km alergare), 3 la categoria 45-49 ani, am resimţit lipsa antrenamentelor specifice de viteză şi s-a văzut că anul acesta am kilometri mai puţin pe bike, iar cursiera … e prima dată când o folosesc în acest sezon. Ce să-i faci – ploile şi alergarea. Mai degrabă invers.

Urmează pentru mine (noi) un fel de concurs de MTB (fără marcaj) şi Maraton Apuseni.

Top

May 012017
 



În jurul 100 Miles of Istria s-au selectat de la sine câteva competiții care  mi s-au părut interesante și provocatoare în același timp. Am să scriu câteva cuvinte, în locul mâncării micilor de 1 Mai, sperând ca poate – poate se va îndrepta vremea.

1. Cupa Busola de Aur – orientare – medie și lungă distanță
2. Brașov Marathon – trailrunning – proba de maraton
3. NapoCup XCO – MTB – amatori
4. Maratonul Făgetului – MTB – proba lungă

 1.
Cupa Busola de Aur  – aprilie 1 și 2 – s-a desfășurat lângă Sălicea, nu departe de Cluj, mai precis – Poiana Bivolilor, cu câteva zile înainte de competiția din Istria. Faină denumire! Și cred că nu-i departe de ce a fost mai demult acolo, sunt câteva mici lacuri/bălți care au putut fi raiul acelor animale. N-o știam, deși mai alerg sau merg cu MTB-ul pe acolo.

IMG_20170402_133231.jpg IMG_20170401_125621.jpg IMG_20170401_125655.jpg IMG_20170401_125937.jpg rezultat oficial cu split.jpg 17492744_10211902837271359_8694367680582868519_o.jpg 17545238_10211894456341841_2566253120481124663_o.jpg

Acum sunt eternele oi, ca să fiu la modă – cele din Miorița varianta modernă – cântate de Iuliana în Lupii la Vocea Rusiei și totodată cele care au scufundat o navă spion rusă (“…râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”.

Mereu reușesc să mă surprindă orientariștii cu ceva. Pentru mine e o disciplină mai nouă și e foarte greu acum să trec de nivelul de începător.
Am depășit totuși faza de alergare fără cap, când parcurgeam un semimaraton fără să găsesc toate reperele, în condițiile în care descrierea probei conținea lungimea optimă de 4-5km.
Au fost două zile, în prima medie distanță și în a doua proba de lungă distanță. Mi-a plăcut, a fost o competiție veselă și cu mulți copii. A fost soare, în sfârșit cald, au venit concurenți din toată țara. Eu sunt mulțumit de rezultatul obținut, mai am însă perioade în care mă ia valul vitezei și mă chinui să înțeleg pe hartă unde puii mei am ajuns. Măcar știu să iau reset și să mă întorc.
Am încheiat pe locul 7 la categoria M45, undeva la mijlocul clasamentului.

Top

 2.
Brașov Marathon – 22 aprilie – a urmat Istriei, am trecut de la căldura surprinzătoare din Croația la zăpada Bucegilor. A fost prima dată când am participat aici, m-a tentat și pentru că deschide șirul de competiții din Circuitul Carpaților. Pun mai jos ce am scris pe FB, e relevant.

AW110_003807.jpg 18121367_10212125744283895_512637714629809401_o.jpg AW110_003809.jpg AW110_004019.jpg 3.jpg AW110_003921.jpg Diploma Brasov Marathon 2017.jpg

A fost un concurs cu un traseu frumos pe o vreme insorita – cu multa zapada.

Au fost 31,5km, traseul de maraton fiind scurtat din cauza condițiilor, cred că a fost bine așa și într-adevăr timpii finali n-au fost mult diferiți față de anul trecut când a fost uscat. Nu s-a urcat până pe vârful Postăvaru, ci doar până la cabana cu același nume, dar eu n-am simțit lipsa.  Oricum anul acesta am urcat o dată cu schiurile la Postăvaru Night.

M-am cam chinuit eu să pășesc pe urme, n-am avut cine știe ce viteză. Spre sfârșit traseul a fost mai alergabil în stil “clasic”, trecând înainte pe acolo cei de la semimaraton și mai topindu-se și zăpada. M-am străduit să ma țin de Vio, apoi de fata care a încheiat pe locul 1, și tot așa. Până la urmă am încheiat în 4h33min47sec, pe locul 32 general și 4 categorie, la aproximativ 1 minut de locul 3.
Am tot avut cârcei, se mutau de pe un picior pe celălalt ca purecii. Treceau imediat ce luam o gură de izotonic, așa de repede de parcă era efect placebo. Se vede că m-am antrenat mai mult pentru ultra anul acesta și mi-e greu să alerg tare.

Mă bucur că am fost cu aproape toată familia și Tudor a participat și el la proba de copii.

Multumesc pentru poze!
Mai jos cateva linkuri:
Poze – album 1
Poze – album de pe FB
Rezultate oficiale
Pagina de pe FB a organizatorilor
Activitatea mea pe Strava
Cei care și-au pus activitățile pe Strava – apar pe flyby

Top

 2.
NapoCup XCO – 29 aprilie – a însemnat un început destul de brutal de sezon competițional la MTB. Pentru Istria a trebuit să fac volum la alergare, vremea a fost mai mereu dificilă pentru MTB și șosea, mie nu-mi place să merg la sală, îmi place să fiu afară în timpul liber chiar dacă acest lucru înseamnă un rezultat mai slab la o competiție. Efectul cumulat l-am simțit și înainte, și în timpul cursei.

18196072_10155316434099886_2079602013_o.jpg IMG_20170424_113712-EFFECTS.jpg traseul meu XCO.jpg

M-am străduit să mă antrenez pe traseul de XCO aproape în fiecare zi în ultima săptămână, am reușit și să vin o dată cu Andreea. La copii mi-a făcut plăcere să ajut și eu puțin la marcare în incinta Muzeului Satului (Etnografic), care a fost gazda concursului și anul trecut. Lipsa de km pe MTB mi-a scăzut și nivelul de încredere în capacitățile mele tehnice, am avut nevoie de 2 zile ca să pot trece porțiunea de rock-garden (am încercat pe stânga, apoi pe centru – am sărit ceva și mi-am atins foaia mare față și am ajuns la concluzia că mai bine pentru mine e “dreapta – stânga – stânga”), coborârea mai lungă și cât de cât abruptă n-o puteam face decât în două etape, cu oprire pe la mijloc, jumpul de la sfârșitul pădurii încă nu exista. Eram și cu cauciucuri de noroi Maxxis Beaver și nu aveam de gând să le schimb pentru că le consideram bune pentru ziua următoare la maraton.
M-am plasat cam printre ultimii concurenți, nu aveam gânduri mărețe, puteam urca peste tot dar mergeau greu picioarele. La start mi-a spus prietenul meu de la aceeași categorie Augustin, care acum a ajuns să fie mai bun, că s-a făcut “chicken line” și la rock garden. Doar atât a trebuit, mi-am setat mintea să folosesc căile mai ușoare și m-am ținut de hotărâre chiar dacă tentații au fost, mai ales după ce prietenii mei mai făceau ca găina când treceam pe acolo. 🙂 Prima dată era să ratez intrarea pe ocolire, aveam ceva viteză. La a doua coborâre mai abruptă am avut surpriza să văd plasați în colțul “meu” de aterizare de la mijloc pe tinerii care erau pregătiți să acorde ajutor în caz de accidentări așa că n-am avut ce face și am reușit să cobor pe linia pe care-mi era teamă la antrenamente.
Am fost într-adevăr lent pe urcări și n-am reușit să închei decât 3 ture din cele 4, am fost depășit spre sfârșitul turei 3 de primii concurenți mai buni. Pentru mine a fost suficient de tehnic și de greu traseul, sper să mă motiveze în continuare să fiu mai mult în șea în săptămânile ce vin. Locul 9 la categorie pentru mine, 1h14min13sec pentru 12,2km și 728m diferență de nivel.
Copiii au participat și ei la concursurile lor, Andreea a mers bine și încheiat prima (nu era greu, fiind singura la categorie, la vârsta ei deja fetele se pare că se orientează spre alte preocupări), Tudor sper să capete din nou drag de MTB.
A fost grea așteptarea copiilor până la premiere, m-am străduit să-i duc pe traseu în punctele cheie, să vadă și ei pe profesioniști și nivelul lor.

Top

 2.
Maratonul Făgetului – 30 aprilie – era proba la care speram să mă comport onorabil. După XCO însă mi-am dat seama că trebuie să fiu extrem de calculat să pot rezista la proba lungă, mai ales că se anunța vreme ploioasă. A plouat peste noapte și, chiar dacă n-am apucat anul acesta să mă duc deloc pe porțiunile noi de pe traseul lung, știam că va fi noroi. M-am pregătit ca de război, mi-am luat și un rucsăcel (la competiții cred că e prima dată când port). Practic m-am pregătit de posibil 6h, speram să mă încadrez în 5h, aveam în plan opriri la curățat angrenaj cu periuța de dinți etc. Bani am uitat să iau, se pare că am nevoie de listă. 🙂

18193269_1713976638629131_4823931696829291205_o.jpg traseul meu.jpg Trasee.jpg

Am mers rezonabil spre încet până la Peana, primul PA. Cauciucurile și-au făcut rolul, în afară de ambuteiajele clasice de început prin pădure n-am avut probleme. Fiind traseul mai greu ca de obicei, au început să se creeze distanțe mai mari între concurenți, diferențierile au apărut mai rapid și mai evident. Sus era o ceață ușoară, vizibilitate mai scăzută. Îmi pusesem gps-ul de drumeție (încă o excepție pentru mine) în modul “course” dar nu eram pe pagina cu harta. La Peana n-am oprit, m-am chinuit să mă țin după cei din față. La un moment dat am auzit bipăit de “out of course”, m-am uitat în jur, mi-a fost teamă să nu intru pe traseu de întoarcere, pe acolo erau relativ mici distanțele dintre traseul de dus și ultima buclă de întors. Până să trec pe hartă deja am dat iar de marcaj și dus am fost după cei din față. Nu mi-am pus prea mult problema de rătăcire, am aflat la punctul PA de lângă lacul Micești că s-a scurtat traseul. Am văzut pe urmă pe Strava că am făcut cu aproximativ 2km și 100m diferență de nivel mai puțin decât alții, dar n-am fost singurul. Mi-au ieșit 38km, 1000m diferență de nivel în 2h37min.

Când m-am văzut înapoi la PA Peana și mi-am dat seama că nu mai e mult, nu se mai merge pe Măgura, am început să mă agit și să cresc ritmul. Mi-am luat și gelurile și batoanele desfăcute, că n-avea sens să le arunc la finish.

Coborârea pe Valea Gârbăului n-a mai fost cea cu pietre, dar provocarea a fost noroiul. M-am descurcat binișor, cauciucurile țineau nu ca la alții care mergeau sanie. S-a mai și căzut, un băiat s-a lovit destul de rău, sper să se facă sănătos cât mai repede. Sunt rideri care s-au oprit să dea prim ajutor, să ia legătura cu salvamontiștii, chiar dacă erau în frunte și la cum îi știu eu erau de podium. Cinste lor, într-adevăr contează prioritățile. Dintre ei îl știu mai bine pe Dan Mitru, erau mai mulți de la Garage Racing dar și de la alte echipe. Am dat doar un nume, dar toată stima la cei de acolo. Îmi aduc aminte de episodul nefast de anul trecut de lângă Oradea, atunci nu s-a putut face nimic…

Top

A început în sfârșit sezonul la MTB pentru mine. Să ne vedem la competiții sănătoși, cu bună dispoziție!

Apr 142017
 

Plomin

La Plomin, primul PA, km 18

A trecut cu bine primul concurs cu adevărat solicitant din acest an: 100 Miles of Istria – ultratrail. Mi-a plăcut ideea de a merge în Croația la un concurs, am fost de multe ori în aceasta țară în concedii și am tot căutat să găsesc în perioadele respective concursuri, în special de MTB. Abia de curând s-au mai sistematizat concursurile și pe la ei, iar SportsPlanner de la noi a făcut un mare pas înainte, putând să găsești acum și concursurile din alte țări, nu numai de la noi. Punând un link de filtrare – Croația – chiar găsești evenimente, unele chiar și pe mai multe zile, atât de MTB cât și de alergare. Săptămâna ce vine de exemplu este  4 Islands MTB stage race, ceea ce sună tentant. Să vedem anul viitor…

red.jpg blue.jpg green.jpg

participanții români, toți finisheri; se mai adaugă Vio

Dar, revenind, în cazul Istriei (anul trecut în drum spre UTMB chiar am stat aproape de Umag – locația de finish, la Crveni Vrh) cine m-au stimulat să merg au fost prietenii, în special Sove și Adi Țap care au fost și anul trecut și acum aveau ceva de demonstrat. Ne-am mobilizat mulți români, în majoritate din Cluj. La Red Course – 171km cu 7120+m diferență de nivel am fost 12 competitori români și Vio din Moldova, la Blue Course – 108km cu 4470+ diferență de nivel au fost 9 români iar la Green Course – 69km cu 2410+m diferență de nivel au fost 4. În total am fost 26, la care se adaugă aparținătorii… Ceea ce e cu totul deosebit a fost faptul că toți am fost finisheri, chiar dacă unii am avut și probleme, iar la astfel de curse nu se poate să nu ai! Știam cum va fi terenul, în unii ani am fost pe Rab de exemplu cu MTB-ul, știam că va fi frumos și că relieful  mi se potrivește: nu sunt munți înalți în zonă (până pe la 1400m, să zicem un Muntele Băișorii de la noi), urcările și coborârile chiar dacă sunt cu pietre nu sunt lungi ca în Alpi, ci cam ce găsesc eu prin Făget, lângă mine.

plan orar pag1.jpg plan orar pag2.jpg

foaia cu timpii unor concurenți din 2016

100mi profil.jpg

profilul Red Course

Mi-am facut planul în consecință, atât că am fost foarte reticent, se vede că exagerat, cu privire la potențialul meu. Având în vedere experiențele de la UTMB și TDS nu am sperat să termin sub 30h și pe hârtia concepută pe baza rezultatelor unor competitori din anul trecut am trecut cea mai optimistă variantă de finish pe cineva la puțin peste 29h, iar varianta cea mai pesimistă pe la 35h, care însemna s-o las în ritm lejer că nu-i ziua mea. Am încheiat cursa în 27h33min, poziția 44 general (40 masculin), 20 categorie. Nu mi-a folosit la nimic graficul de timp dar e bine ca motivul a fost pozitiv. Mă gândisem că e o cursa prea la început de sezon, avusesem și mici probleme la un genunchi, care încă le simțisem pe prima urcare la maratonul Primavera Trail Race din Șuncuiuș cu două săptămâni înainte.

pagina 1 faces to watch.jpg pagina 2 faces to watch.jpg start list Istria Red Course.jpg

“Faces to watch” și lista de start – prima parte

Un lucru motivant (și la un ultra e greu să-ți găsești motivație în special la final, dacă n-ai motive serioase gen podium, și eu nu sunt la acel nivel) a fost însă poziționarea mea între favoriții cursei. M-am văzut și eu în tabel la “Faces to watch”, am și primit numărul de concurs în consecință – 71. Nu eram elită, dar organizatorii au ținut cont de punctajul ITRA și au considerat că se merită să dea numere mai speciale la cei cu peste 600 puncte ITRA la masculin și cu peste 500 puncte la feminin. La cursa noastră eram favoriți: Sove, Istvan Szokolszky, Mihai Șerban, Adi Țap și cu mine la băieți și Vio la fete. Așadar, la cursa roșie de 171km trebuia să închei normal undeva în primii 70, ceea ce s-a și întâmplat. A fost, ca valoare, al doilea rezultat al meu după 2014 când am participat la EcoMarathon, evident din cursele la care am participat și erau înscrise la ITRA.

Traseul a fost pitoresc, am să încerc să pun câte o poză de la fiecare PA cu localitățile respective. Chiar dacă am parcurs și noaptea o parte din cursă, am avut ce vedea, luna era aproape plină. E frumos să ai munte și mare alături, croații și cele peste 1000 de insule ale lor au ce arăta vizitatorilor. Nu au multe localități mari, dar majoritatea orășelelor sunt fortificate, plasate pe vârfuri de dealuri și sunt păstrate foarte bine.

Cursa mea, așa cum am văzut-o atunci…

Pregătirile.
Nu e mare lucru de spus. Lucrurile obligatorii nu erau multe, includeau și frontală cu baterii de rezervă. Aș fi preferat să iau cu mine două frontale fără rezervă, dar m-am conformat. Noaptea e încă lungă. A doua frontală însă am pus-o în bagajul mare pe care noi, cei roșii, l-am predat la Umag ca să fie dus la jumătatea traseului, la Buzet. Până la urmă s-a văzut că mai bine aș fi luat ambele frontale, am avut dificultăți să schimb bateriile la Petzl-ul meu pe care l-am folosit în prima parte cu acumulatorul lui.
La alimentație, alături de cateva batoane, geluri și două pachete cu jeleuri (gel shots), mi-am pregătit și sandwichuri. Am văzut că anterior la cursele lungi mereu căutam mâncare normală – paine, caș, salam (clar nu găsesc în general, ca să nu mai vorbesc de unt), așa simte organismul. Ce să-i faci, asta mâncam din copilărie, doar la școală mergeam cu mâncare de acasă nu cu bani. Am impresia că un ultrarunner e ca o femeie gravidă, trebuie să i se (sau să-și) îndeplinească toate poftele, altfel corpul cedează mai repede decât e cazul. Așa că am ținut cont și una din puținele plăceri ale vieții pentru mine în special după jumătatea cursei a fost să mănânc sandwichuri. Când mi s-au terminat (n-am calculat bine câte să iau la Buzet), a fost încă un motiv puternic, adăugat la altele care s-au ivit până atunci, pentru a lăsa ritmul spre final. Să nu uit, a fost foarte important că am luat pastile cu săruri (din 10 am folosit 8), tablete efervescente de izotonic și … nurofen.

IMG_20170414_225639.jpg IMG_20170414_225857.jpg IMG_20170414_230415.jpg

 patru găici si două elastice

Rucsacul meu obișnuit de la ultra l-am modificat, am fost în stare să-i tai din bretele pentru că nu stătea cum trebuie pe corp (la UTMB am observat, când era foarte încărcat), i-am pus găici și i-am făcut astfel un sistem de prindere din mers a bețelor de trail similar cu ce văzusem pe youtube la alte firme, n-am eu chef să cumpăr ceva nou la fiecare invenție măruntă apărută. Și la bețe, dintr-o bucată, le-am modificat prinderea la mâini, să pot să-mi las pe mâini chingile. Adică m-am pregătit mai ceva ca Rambo, ca pentru luptă, încât operațiunile să fie cât mai puțin obositoare și să ia cât mai puțin timp tot pe motivul că la ultra fiecare amănunt care te sâcâie iți sapă puternic voința și corpul abia așteaptă să adopte calea cea mai ușoară – abandonul sau mersul în vrie.
Rubrica gadget a fost prezentă și de data aceasta. Mie mereu mi-e teamă că ma rătăcesc, am ceva traume rămase de acum cațiva ani când la MTB nu erau așa bine marcate traseele și acolo după sute de metri mă prindeam că o luasem greșit. Cred că am fost printre primii de la noi care am folosit gps, aveam un Etrex Vista HCX de drumeție. Acum, cu dorința ca fiecare picătură de concentrare să nu se îndrepte spre altceva decât spre cursă, în locul gps-ului meu de drumeție cu trackul pregătit, un Dakota 20, am primit 2 ceasuri, din păcate insuficient testate în regimul în care doream să le folosesc. Le-am luat pe amândouă, unul pus în mod ultratrac și mod course, și care speram să țină toată cursa. Nu m-am putut baza pe indicațiile lui, probabil că nu era buna combinația mod course și ultratrac, că veșnic vibra de out of course, iar la urmă (adică la ultimul PA când și-a dat obștescul sfârșit) indica o distanță de peste 170km deși nu parcursesem decât 160km (cam ciudat, mă așteptam să indice mai puțin).

follow live.jpg

follow live

Pe mobil (obligatoriu să-l luăm)  am lăsat să ruleze un progrămel care arăta poziția mea reală pe un site, asta alături de informațiile pe care ai mei oricum le obțineau de la PA-urile cronometrate. Mobilul nu s-a descărcat total (se vede în poză că acumulatorul indica 27%), îl setasem sa trimită informațiile pe net la max 10min sau 300m parcurși, iar gps-ul lui era setat în mod economic și precizie medie. N-a ieșit rău înregistrarea lui.

Concursul.
Startul a fost în Labin, pe coasta estică a peninsulei Istria. Până acolo am ajuns cu autocarul organizatorilor, la fel ca toți ai noștri, având cartierul general în zona Umag (coasta vestică). Urma așadar să parcurgem distanța de ultra strabătând de la est la vest peninsula, pe ruta Labin – Plomin(km17,7) – Poklon(km43,1) – Brgudac(km57) – Trstenik(km74,3) – Buzet (km89,3 – mijlocul traseului) – Hum(km101,5) – Butoniga(km118,5) – Motovun(km129,9) – Oprtalj(km138,6) – Groznjan(km149,8) – Buje(km157,5) – Umag(km170,9). La ora locală 16 s-a dat startul.

17880071_856618827820087_5832472795257922054_o.jpg 17814261_856624164486220_4244133659313463688_o.jpg 17880477_856632531152050_397429924636663374_o.jpg

 la start în Labin

Așa cum am spus, localitățile sunt pe dealuri, iar Labin n-a facut excepție. Am pornit-o cu toții la vale pe o potecă în pădure. Toate bune și frumoase, dacă n-ai ghinion. Coboram unul după altul, nu prea puteai să vezi în față prea mult, iar dacă lăsai ritmul să ai spațiu venea imediat cineva să ocupe acel vid. Eram și cu ambele bețe în mâna dreaptă, să nu cumva să lovesc pe cei din jur. Așteptam liniștit să se termine cu coborârea, când m-am împiedicat. N-am apucat să mă redresez că m-am mai împiedicat o dată și am căzut. Deja făcusem cunoștință cu pietrele de care aveam să am parte pe tot traseul. Bine că n-am căzut la MTB ca la alergare! Și nu trecuseră 2km. M-am ales cu un genunchi julit, nu arăta prea bine dar era funcțional, și cu mâna dreaptă care arăta bine (aveam mănuși), dar cum ținusem bețele și n-am apucat să le eliberez, mi-o scrântisem destul de tare și mă durea, astfel că genunchiul clar trecuse în plan secund. Și acum nu e chiar ok, e ușor umflată la încheietură. Atunci n-am avut ce face și am purtat la început bețele doar în stânga, era și porțiune alergabilă. Apoi treptat am început să punctez, pentru simetria mișcării, și de multe ori cel puțin până la Buzet în loc de cursă mă gândeam la mână. Aveam pe lângă camelbag și un bidon în partea dreaptă spate – și după o tentativa – două mi-am luat gândul de la el, nu-l puteam scoate, trebuia să sucesc mâna. Am luat la un moment dat un nurofen și tot mișcând mâna s-au mai așezat carpienele și treptat am uitat de mână.

După căzătură Vio trecuse în față, eram alături de Zoli Szenasi și eram bucuros că am la cine mă plânge. Am alergat alături de el o vreme până mi-am revenit din șocul inițial și m-au apucat gândurile de concurs. Știam că trebuie să ajung la Plomin în aproximativ 2h10min, că la Poklon planul era de maxim 6h30min, că timpul de la mijlocul traseului – Buzet – însemna aproximativ jumătate din timpul total pe care urma să-l petrec (deși aparent scăpam de majoritatea urcărilor grele, în anii trecuți concurenții cam așa s-au comportat) și deci era un indicativ serios pentru timpul final. Nu avea sens să mă consult cu hartiuța, mai ales că urma noaptea. Mie mi-au prins bine întâlnirile de pe traseu cu ai noștri, m-au stimulat. Cumva mai tot traseul am fost alături de cineva sau aproape. Îi mulțumesc prietenei lui Adi, Andreea, pentru mesajele cu timpii de cursă ai prietenilor. Nici la acelea nu m-am uitat, n-am simțit nevoia. La Plomin(km17,7) am ajuns în 1h54min, eram mulțumit.

17880346_856935537788416_9155501750099278888_o.jpg 17880364_856940257787944_4261682837270062162_o.jpg 17917119_856970014451635_7372760529673759244_o.jpg

 Plomin

Mergeam tot mai bine, m-am întâlnit și cu Vio. Urca constant, fără grabă. Eu intrasem într-un ritm, am continuat. La Poklon(km43,1) am ajuns în 5h54min, ceea ce m-a cam mirat. Al doilea șoc l-am avut când i-am văzut pe Mihai și Istvan. Chiar nu mă așteptam, în mod normal trebuiau să fie mult în față. De fapt Istvan avea probleme cu stomacul, trebuia s-o ia mai încet. Am plecat și în continuare, fără să ne străduim prea tare, mergând fiecare în ritmul lui, am parcurs mai toată distanța până la Buzet împreună cu Mihai. Pe porțiunile mai drepte și cu panta mică eram mai rapid, la porțiunile abrupte era el mai rapid, atât la urcare cât și la coborâre. Mai alergam împreună, mai ne ajungeam, ne ajutam astfel cu traseul și aveam un ritm. Eu preferam ca la coborârile abrupte, care în general erau în partea de sus a dealurilor, s-o las mai moale. La UTMB făcusem febră musculară din cauza solicitărilor pe coborârile prelungite, doream să evit asta.

Pe unul din vârfurile dintre Brgudac și Trstenik am avut parte de prima rătăcire. Nu mult, dar deranjant, doar la ultra orice lucru negativ contează, se adună pic cu pic. Eram în spatele lui Mihai la vreo 20m iar când am ajuns sus nu l-am mai văzut. Cred că traseul continua în unghi ascuțit și nu m-am uitat unde trebuie. În orice caz m-am tot învârtit pe deal și eram gata s-o iau înapoi, noroc că vedeam frontalele de la cei din spate. Mi s-a mai alăturat un concurent, apoi altul. În trei a fost mai simplu.

La Trstenik(km74,3) Mihai iși vedea de treabă, știa cred că o luasem greșit de la ceilalți. Am pornit împreună mai departe. Iar s-a depărtat pe urcarea mai grea, dar acum aveam altă problemă: mă lăsa acumulatorul de la frontală. Trec pe lumină medie, dar inevitabilul se produce: sunt în pădure, mai am de mers mult și bine până la Buzet și trebuie să trec pe baterii. Știam că voi avea probleme cu schimbul, că e greu de dat jos acumulatorul. Cu mâna nu prea îmi dădeam seama cât de tare să trag și-mi era teamă să nu rup plasticul. Am așteptat pe cineva, m-a ajutat, a încercat și el, degeaba. După câteva minute am plecat cu partea din față de la frontală în mână, cu bateriile puse, atent să nu cumva să mă impiedic și să cadă bateriile. Așa am alergat până la Buzet și acolo am schimbat frontala cu totul.

La Buzet(km89,3) iar mi-am adus aminte de mână: nu reușeam să desfac bagajul, m-a ajutat o fată de la organizatori. Au fost foarte serviabili toți de pe acolo, mi-au adus ce am cerut – cafea, ceai, ba chiar la plecare mi-au adus pâine și ceva aripioare de pui pane pe post de sandwich, că asta cerusem. A sosit și Vio, Mihai era demult acolo, dar am plecat primul. 13h39min era timpul meu, măsurat de fapt la ieșirea din PA. Eram mult sub timpul optim propus, de 15-16h, nu mă stresam dar nici nu doream să pierd vremea, nu se știe ce va urma.

Încă nu era lumină, era înainte de ora 6. Mă tot uitam cu frontala după marcaje, dar era perioada cea mai dificila din zi din acest punct de vedere. Am luat-o greșit câțiva zeci de metri, la un pod pe dreapta nu era marcaj și am luat-o înainte. Nu am întârziat mult. Nu mult după aceea m-a ajuns Mihai. Iar eram împreună și așa am continuat până la Hum (cel mai mic oraș din lume). După Hum(km101,5) practic ne-am despărțit, avea un ritm prea bun pentru mine, eu am continuat mai încet, alimentându-mă.

Până la Butoniga(km118,5) am mers practic singur. Se anunțase o vreme bună și călduroasă. Mie nu-mi prea place căldura, iar pe la noi a fost o iarnă lungă. În weekenduri mai mult pe la munte m-am dus. Mă așteptam să fie cald, dar nu chiar așa. Ceasul meu mi-a indicat un maxim de 34 grade. Începeam să mă moleșesc. Mergeam totuși bine, am fost depașit de un italian dar ajungeam pe altcineva. Atât că omul din față nu văzuse un marcaj și o luase pe drum înainte iar italianul n-a binevoit să-l anunțe. Am urlat cât am putut și am făcut semne, clar nu aveam chef să mai fac zeci de metri pe deal în sus și pe deasupra și repede să-l ajung.
Aici la Butoniga practic prima data am simțit nevoia să stau jos. Chiar înainte de a ajunge la PA, mai trebuia să traversez barajul, m-au ajuns primii trei de la cursa verde. M-au încurajat, alergau repede, iar urmăritorii lor nu se vedeau.

De la Butoniga nu mai era mult – un “fleac” de vreo 50km. Nici diferență de nivel nu mai era multă, comparativ cu ce a fost. Dar… dupa 120km ești alt om, la fel cum se spune că dupa ce bei o bere ești alt om. La Butoniga ajunsesem după 18h20min (ora 10.21) si până la sfârșit mi-au mai trebuit 9h13min.
Mi-a spus Cipri Cioba că m-a văzut la PA, deci în acel moment era foarte în față în clasament la cursa verde. Înainte de urcarea ce urma m-a depășit prima tipă de la “verde”, fata aceea tunsă punk, cu moțul blond – prima a și încheiat. S-a uitat nițel în spate și apoi a alergat în sus parcă era pe plat.

A urmat Motovun(km130). Motovun e orașul din Istria situat la cea mai mare înălțime. Vreau să spun că într-adevăr se vede de departe de jur-împrejur. Aici am avut impresia că organizatorii au să ne urce și-n turla bisericii. M-a ajuns aici Vio, mersese foarte bine. Eu începusem deja noi protocoale de cursă, ce includeau răcire circuite sub chiuvetă, apa pe care o luam pe parcurs nu mă ajuta decât parțial. Batoane nu mai mâncasem demult, preferam geluri și jeleuri. Mi se terminaseră sandwichurile, cam repede, mâncasem mai mult decât estimarea inițială și îmi părea rău că lăsasem câteva la Buzet. M-am uitat în jur, nici urmă de Vio, am plecat mai departe.

Motovun oras.jpg Motovun.jpg

 Motovun

De la Motovun a început partea caniculară pentru mine. Eram și opărit la fund, începuse și o mică febră musculară, m-am oprit să iau al doilea nurofen. Și coborând sprințară, cine venea? Vio! N-avea probleme deosebite, așa că a trecut fluierând (la figurat) pe langă mine. La Oprtalj(km138,6) am mai apucat s-o văd că pleacă. În vreo 32km am pierdut cam 30min față de ea, eu nu-mi găseam o motivație suficient de puternică să trag tare până la sfârșit pentru cateva minute. Poate dacă fugea în fața mea un câine cu covrigi în coadă… În orice caz pentru astfel de situații mai trebuie să lucrez la motivație, să-mi folosesc imaginația. Sau… de acum încolo am sa pun pe hârtiuța mea și câte un timp utopic, să nu mă pomenesc ca acum în mijlocul drumului cu buzele umflate și fără țintă. Când ești obosit nu mai lucrează mintea, toate acestea trebuie pregătite de acasă.

Au urmat Groznjan(km149,8) și Buje(km157,5), ultima haltă înainte de finish. Înainte de Buje m-a ajuns Bogdan Ofițeru, măcar aveam cu cine alerga împreună. Nu-l știam, am aflat că e din Constanța și mi s-a părut că mai degrabă e pe profil de viteză, nu de anduranță. Cu atât mai mult m-am mirat că a mers atât de bine. Cum fiecare e cu ritmul lui, până la Buje i-am trecut iar în față. Cum a venit puțin asfalt cum a început să alerge mâncând pământul. Nu înțeleg cum de nu l-am mai văzut până la Umag(km170,9), câtă vreme am terminat în fața lui. Imediat după Buje m-a lăsat și ceasul, obosise să vibreze. Am scos al doilea, l-am pornit și l-am pus în pahar. Dacă are ceva de spus, să-și vorbească singur.
Ordinea finală la roșii noștri: Sove, Mihai, Vio, Adi, eu, Bogdan, Lucian Dincea, Istvan, Mihai Pantiș, Zoli Szenasi, Mihai Nenciu, Raul Clinciu și Ambrus Kalman.

Am căutat pe Google Earth poze cu locațiile lipsă, să fie aproximativ cum am văzut și eu locurile în timpul concursului. Le pun mai jos, în ordine.

PA0 Labin.jpg 17880346_856935537788416_9155501750099278888_o.jpg PA2 Bodaj.jpg PA3 Poklon poteca.jpg PA4 Brgudac.jpg PA5 Trstenik.jpg PA6 Buzet.jpg PA7 Hum cel mai mic oras din lume.jpg PA7 Hum.jpg PA8 Butoniga.jpg Motovun oras.jpg PA10 Oprtalj.jpg PA11 Groznjan.jpg PA12 Buje.jpg PA13 Umag finish.jpg

Am fost o echipă mare în Croația, încep să-i înțeleg pe chinezi și japonezi care vin în grup și fac poze în draci pe unde merg. 🙂

Felicitări la toți! Gata cu epopee aceasta! Să ne vedem cu bine, Croația e o țară de vizitat!
Mulțumesc pentru poze!

17855285_1417068355024022_5505300548999900940_o.jpg 17758590_1417068728357318_8339186107320775692_o.jpg 17546679_1923200524590525_3825054960607215513_o.jpg

rezultat 71.jpg

 și activitatea pe strava

Mar 272017
 
Crosul Divelor

Imagine de la Crosul Divelor

Luna martie e o veritabila perioadă de tranziție. Încetul cu încetul rămâne în urmă schiatul, nu că l-aș practica intensiv, dar sper să răsară MTB-ul, iar cu alergarea continui pentru că sunt câteva concursuri importante pentru mine curând.

Dintre evenimentele lunii martie la care am participat ca și competitor sau însoțitor (vine vremea) enumăr:
1. Cupa Primăverii la orientare – 05 martie – orientare
2. Crosul Divelor – 11 martie – galerie la concursul fetelor
3. Primavera Trail Race – 18 martie – alergare maraton
4. Postăvaru Night – 25 martie – ski tură de data aceasta

N-aș vrea să enumăr ce concursuri am “ratat”, ceea ce contează e că n-am stat între 4 pereți la sfârșiturile de săptămânâ și am avut parte de o atmosferă plină de viață și optimism.

 1.
Cupa Primăverii la orientare a fost ca un antrenament, desfășurat în zona izvorului Bilașcu – Făget. Am prins ceva noroi, mi-a și rămas un papuc înnămolit, scoțându-l apoi cu greu. Nu i-am făcut poză, n-aveam echilibru să stau într-un picior.

IMG_20170305_132607.jpg IMG_20170305_132508.jpg IMG_20170305_133520.jpg IMG_20170305_135651.jpg IMG_20170305_132543.jpg IMG_20170305_135714.jpg

A fost ceva nou pentru mine, în sensul că startul a fost grupat (în bloc). Primul reper a fost obligatoriu același la toți de la o categorie, iar apoi fiecare putea să-și aleagă succesiunea atingerii punctelor după cum credea că e mai bine. Important era să nu ratezi niciun punct, altfel nu figurai în clasament.

Evident că ordinea atingerii punctelor am stabilit-o pe baza a 2 criterii: să nu necesite multe întoarceri – traseu cât mai scurt și să nu tot urc și cobor, să nu fac prea multă diferență de nivel.

pe strava.jpg

De la început mi-am dorit să fie antrenament, să exersez, nu rezultat. Dacă doream rezultat alergam ca din pușcă după Suni de exemplu, stăteam lipit de el, dar la viteza lui sigur nu apucam să fac orientare, să judec singur traseul. Așa că l-am privit cum se duce, ca și pe alții, și mi-am îndreptat ochii de melc pe hartă. Cam după 3 repere s-au stabilit ritmurile și pozițiile la cei din jur, așa că era timpul să nu mai vorbesc de unul singur: am început să alerg alături de Attila Manases. Ne știam de la concursurile de MTB. Avusesem același traseu până la acel moment și am continuat împreună, consultându-ne. A fost interesant și sigur am făcut bine ca am mers împreună, dovadă și rezultatul: 6,4km parcurși în loc de 5,1km optim, un timp de 1h09min pentru cele 18 repere și bonus… locul 7 /14 la categorie. Îi mulțumesc, sper că l-am ajutat și eu cu câte ceva! La așa traseu, în general încheiam pe ultimul/penultimul loc și într-un timp ce se apropia de 2h. Mare lucru e să rămâi calm și să nu te repezi fără să te gândești suficient în căutarea reperelor!

Top

 2.
Crosul Divelor a fost sărbătoarea fetelor alergărețe, un concurs în care fiecare s-a “gătit” cum a vrut. Concursul a fost organizat de Runners Club Cluj, ca de obicei, în parcul Iuliu Hațieganu.

17192589_1485280411491851_740897542005270214_o.jpg 17159239_1417117061694094_5642500952720687952_o.jpg rezultate crsoul divelor 2017.jpg IMG_20170311_100337.jpg IMG_20170311_105858.jpg 1S0A9891.jpg IMG_20170311_113907.jpg

Am venit cu Andreea, am făcut o mică încălzire alături de ea și apoi am făcut poze ca atâția alții. Veselă lumea, frumoase competitoarele. S-a acordat tot ca de obicei premiul pentru cel mai trăznit costum (a câștigat din nou Agresiva – Andrea pe numele ei 🙂 ), nu pot descrie înfățișarea ei fără să mă umplu de ciocolată.
Andreea mea a fost foarte motivată de latura competițională a probei de 2km și a încheiat pe locul 3 din peste 300 participante. Normal că am fost mândru de ea. 🙂

Top

 3.
Primavera Trail Race a fost un concurs la care am participat la proba de maraton – 45km cu peste 2200m diferență de nivel. Istvan a ales o zonă de concurs deosebită –  Șuncuiuș, cu un traseu care a trecut și prin Cheile Crișului Repede.

Pe mine mă leagă de acea zonă amintiri plăcute. În studenție am practicat speologia, am fost și membru al Clubului Speologic condus de Iosif Viehmann. Atunci, prin anii ’90, se făceau multe excursii la Șuncuiuș, fiind o zonă carstică. Cea mai lungă peșteră din România se află aici – Peștera Vântului. Mergeam cu trenul, dormeam pe unde apucam, preferam în poduri la case. Ploua des (și acum a plouat în timpul concursului) dar nu ne deranja, doar mai tot timpul stăteam în peșteră. E drept că atunci îi compătimeam pe turiștii plouați sau toropiți de arșiță care se adăposteau pe sub copaci, pe când noi stăteam la rece și întuneric. În final tot turist am ajuns și eu, mai apoi cu concursurile, prea dragă îmi era lumina zilei. 🙂
Atunci fiecare speolog mai răsărit căuta o peșteră/aven la Șuncuiuș de care să-și lege numele. Era ca un pionierat, ca o obsesie. Dealurile/munții de acolo erau ca un ciur, dacă nu erai atent picai într-o groapă. Problema e că groapa trebuia să aibă anumite dimensiuni ca să devină peșteră. Iar unii căutători erau și specialiști în declararea unor găuri ca fiind cu potențial… și după curentul de aer care se simțea la buza lor. Se mai și săpa dacă era cazul. Se întrebau sătenii pe unde-și aruncau animalele moarte etc. 🙂 Erau primitori, ne primeau în gazdă și se bucurau dacă primeau în schimb becuri sau unele alimente pe care prietenii mei de atunci nu uitau să le aducă.
Țin minte că de câteva ori ne-am cazat la cineva pe un deal. Avea o fată frumoasă, nu chiar de măritat. Dar pretendenți avea deja, de pe dealurile învecinate. Nu știu cu ce se dădea pe buze, dar erau de un roșu sângeriu. 🙂 Și tatăl lui mai enumera din pretențiile lui. Ce legătură are cu mine? Păi acolo am dat cu plugul pentru prima oară! Și probabil ultima, pot spune acum… dacă n-o să fie vreo probă la Propark Adventure sau alt concurs. Era dintre pretențiile lui, să știe bărbatul să dea o brazdă cu plugul tras de cal. Cum cei din jur nu se înghesuiau, am rămas doar eu în față. Am tras o brazdă, nu prea dreaptă, pe dealul unde dorea să are. Calul puternic, plugul bine ascuțit, dar contează în principal omul. Ca de obicei, la orice muncă. Trebuie să se priceapă, să nu se lase prea tare că intră plugul prea adânc și suferă calul, plus că brazda nu va ieși la adâncime constantă, ci parcă în valuri. Dacă se lasă prea puțin doar mângâie pământul și sămânța o mănâncă păsările. Dacă nu ține ferm brazda iese în zig-zag. Concluzia despre brazda mea a fost că n-a fost un model prea reușit dar am potențial și pot dacă vreau să mai trag una, cât de cât paralelă, că le-a îndrepta el p-ormă. Nu m-au lăsat prietenii, au dorit să-și arate și ei priceperea. 🙂

17388902_1917271721865433_7408285979745308346_o.jpg 17434556_1917262928532979_7781787827862306119_o.jpg 17434668_432779697055660_7633478403984527050_o.jpg 17492738_432785100388453_3826585416715366396_o.jpg

Revenind la concurs, cu amintirile parcă mai vii ca niciodată, am tot dorit să ajung la Șuncuiuș la nenumăratele recunoașteri de traseu organizate de Istvan. N-am ajuns, am avut program. Dar de antrenat tot m-am antrenat, doar urmează Istria 100 mile. Am fost până în Cheile Turzii, am fost prin Făget pe trasee de MTB… Fiind și etapă în campionatul Ungariei au venit concurenți buni de acolo și cu atât mai mult apreciez rezultatul lui Silip – locul 2 la categorie și, normal, al lui Sove – locul 1 general și al fetelor – Vio și Cristina, primele la general fete.
Ținta mea nu a fost prea ridicată, m-am dus cu papucii mei de ultra și cu bețele, ca o avanpremieră la concursul de la Istria. Urma să nu trag prea tare și doar ultima buclă să mă testez la maxim, să văd la sfârșit cum mă simt. Atâta că ultima buclă a fost foarte udă, trecând prin apă de multe ori.
M-am pornit alături de Lazăr Sângeorzan și cum la început eram cam în urmă prima urcare a fost lentă, cu înghesuială. Lazăr s-a strecurat mai bine și nu l-am mai văzut multă vreme. Așa că la PA-uri întrebam de el. Aveam acum motivație să mă mișc mai cu talent. Abia la intrarea în bucla 2 mi s-a spus că are vreo 5 minute în față și de asemenea dintre fete Cristina e hăt departe. De Vio n-am întrebat, că n-avea sens, bănuiam că între ele e o luptă și după “hăt departe” nu mai știu ce să urmeze. Ploua și în bucla a doua porțiunea comună de la traseu  nu mai semăna la alergat cu ce a fost la prima trecere. Nu m-am obosit să-mi iau pe mine foița de ploaie și am rămas cu cea de vânt. În schimb am rugat pe unul din voluntari să-mi scoată șapca, prea îmi tot dădeau cu tifla localnicii “vezi dacă nu ți-ai luat căciulă, acum ce te faci, plouă”. L-am prins din urmă pe Lazăr și apoi am alergat împreună o bună bucată din traseu, până la trecerile de apă din bucla 3. Mulțumesc pentru companie! Acolo m-am dus în față, doream să-mi respect planul inițial. Am reajuns un grup de alergători maghiari cu care până atunci am avut un ritm asemănător, l-am întâlnit apoi pe Geza și la coborâre n-am reușit să prind pata galbenă pe care o văzusem la un moment dat cu serpentine mai jos – era Cristina, a terminat cam cu 2 minute în fața mea. Rezultatul final – 5h50min, locul 9 categorie și 22 general. Am aflat pe urmă că Adi Toma s-a motivat și el să vină mai repede, ținându-mă sub supraveghere 🙂 , doar împreună vom alerga la Marathon 7500.

Top

 4.
Postăvaru Night a fost pentru mine de astă dată un concurs de ski alpinism. Anul trecut am participat la alergare, terminând în 37min urcarea până la vârful Postăvaru. Acum am vrut să văd cum e cu schiurile, la fel am procedat și la Parângul Night. În definitiv pentru mine Postăvaru Night probabil este ultima ocazie în din acest an să port schiuri în picioare. Aproape 45minute a durat cursa mea, un timp nu prea strălucit pentru efortul pe care l-am făcut, dar eu sunt mulțumit. N-a fost frig, nu știu cum s-a prezentat vremea ziua următoare la proba de sprint, n-am putut rămâne. În schimb am dansat și eu puțin mai finuț, în clăpari, în cabana Julius Romer, unde s-a făcut de chef până la premiere.

IMG_20170327_134440.jpg
traseu.jpg
17505394_1221486301303674_4020134295906443222_o.jpg

 Acum, că s-a încheiat episodul iarnă, aștept activ ultra-trailul de la Istria, sper să fie bine cu toate că e abia început de sezon. Pe weekend mă orientez din nou la Cupa Busola de Aur.

Să ne vedem cu bine!

Top

Mar 042017
 
Parângul Night Challenge

Parângul Night Challenge

Un concurs frumos – Parângul Night Challenge. E a doua oară când vin aici, de data aceasta cu o parte din familie. Chiar dacă e cam departe, dacă este zăpadă și pentru schiat atunci nimeni nu se plictisește chiar dacă nu are echipament serios de mers pe munte sau ski tură. Anul trecut am fost la proba de alergare, forțat de lipsa zăpezii, dar acum am văzut cum e să urci 4,5km cu 900m diferență de nivel și cu schiurile. Am fost mai lent, au fost porțiuni totuși cu gheață pe pârtia B sau viscolite (spre vârful Parângul Mic) și am fost nevoit să-mi scot schiurile din picioare. 1h10min a fost timpul meu la ski tură, 54min a fost la alergare anul trecut.

Am sosit de vineri, pregătiți și de schi. Ne-am cazat (pot spune ca de obicei) la cabana Codruț și sâmbătă ne-am “dat”, mai mult pe pârtia B, eu încercând o dată și spre telescaunul nou. Tudor la un moment dat a preferat săniuța închiriată, așa că l-am lăsat să se descurce singur că deja e mare.

IMG_20170218_132141.jpgIMG_20170218_131634.jpg

Fără prea mult timp de pregătiri ne-am și înființat la startul copiilor. Ei au avut de urcat primii 300m din traseul adulților, care începea ca de obicei un pic mai sus de baza telescaunului vechi pe pârtia B. Al meu în tricou, că-i era cald. N-au fost mulți copii, dar toți erau plini de energie, inclusiv cei mici de tot. A fost o cursă veselă, cu încurajări de peste tot. Tudor a terminat primul la băieți, dar a fost depășit de două fete. 🙂 A și alunecat, mai bine îi dădeam gumele mele antialunecare primite în pachetul de start, am văzut pe urmă că nu-i erau mari. N-am putut asista la premierea lui, dar am poze – mulțumesc!

16797138_1438440999522721_5304037719472140640_o.jpg16804245_1438441266189361_3941101084672319241_o.jpg

16903351_1438440679522753_6166229452355070560_o.jpg 16722659_1438445962855558_2879315634306985320_o.jpg IMG_20170219_201535.jpg

Apoi, când a început să se însereze am luat startul. Mai întâi am plecat schiorii. N-a fost mare concurență la noi, dar eu m-am străduit să merg cât pot de bine. La început am fost mai lent, dar după primul kilometru deja ajunsesem pe locul 3 la general și mă apropiam încetișor de locul 2. Au trecut în viteză de mine Szabi, Tamas și încă doi alergători. A început apoi S-ul cu gheață și acolo chiar n-am mai putut urca, am luat-o și un pic la vale. Am urcat în clăpari și am pierdut “șirul” celor din față, nu mai știam cum stau. La punctul de alimentare am aflat că sunt pe locul 4 și îl ajunsesem pe Radu Ciulei. Urmau 1,5km de creastă. Abia apucasem să trec în față și am dat de zone fără zăpadă, fiind viscolită. Radu s-a descurcat mai bine, nu și-a dat jos schiurile, și a încheiat cu 2 min în fața mea. Final, am încheiat pe locul 4 general și 3 categorie. Păcat că n-a fost mai multă lume, zăpadă a fost și s-a putut schia foarte bine. Duminica la plecare a trebuit să-mi deszăpezesc mașina de două ori, mi-a părut rău că n-am mai putut rămâne. La alergare a fost o concurență serioasă, mulți alergători buni.

16825995_1441782812521873_153789057557140495_o.jpg16904773_1441776552522499_6898371598916750748_o.jpg

16804056_1441775679189253_5080868533522508762_o.jpg

IMG_20170219_201616.jpg

Succes lui Iancu Avram în dorința lui de a pune Parângul și Petroșaniul pe harta sportivă și activă a României! La cât suflet pune, și nu e singur acolo, mă aștept la multe surprize plăcute. Voi tot veni, mie îmi place Parângul. În timp am cunoscut ca organizatori oameni deosebiți, sufletiști, deja nu mai par picături în ocean.

Mulțumesc pentru poze, pentru atmosfera de final! Să ne vedem cu bine!

Feb 192017
 
Medalia de finisher de la copiii din Rogojel

Medalia de finisher de la copiii din Rogojel

Anul acesta Vlădeasa X-Trail s-a transformat în Vlădeasa Winter Trail. Nu a fost doar o modificare de suprafață, prietenul Cozmin s-a gândit că la o așa iarnă se potrivește și un concurs de ski de tură. M-am adaptat și eu, așa că am avut satisfacția să merg la Vlădeasa (unde merg destul de des în ultima vreme) pentru un weekend plin: sâmbătă concurs de ski de tură și duminică concursul clasic de alergare montană – din Rogojel la vârful Vlădeasa și înapoi.

Vineri am ajuns, am avut norocul de a se găsi un locșor liber și pentru mine la pensiunea Anica – locul de start – mulțumesc Cozmin, altfel mă pregătisem de stat la cabana Vlădeasa, și am avut după-masa liberă pentru orice-mi trecea prin cap. N-a fost nevoie de prea multă imaginație, imediat am plecat în drumeție să văd traseul de ski de tură. Până la cabana Vlădeasa am urcat pe o potecă alături de Cozmin ghidați de un localnic cu copilul lui și apoi am avut liber să aleg un traseu pe baza unor cuvinte cheie: pe unde am mai fost, să dureze pentru majoritatea sub 2 ore, să țin cont că sunt anunțați și începători (fără coborâri prea grele).
Era mai ușor să fi mers cu schiurile, nu mă scufundam atâta în zăpada pe coborârea aleasă – o vale care străbătea puțin și o pădure prin stânga cum urci spre creasta Vlădesei.
Sper că a ieșit binișor, măcar partea de deasupra cabanei, păcat că zăpada era insuficientă în Rogojel. Traseul final a fost pe scurt: urcare per pedes 1km de la Anica la locul de start, apoi startul tehnic pe schiuri aproximativ 2km până la cabana Vlădeasa și două ture de 3km (urcare de la cabana Salvamont în creastă imediat deasupra pădurii și coborâre pe prima vale înapoi la Salvamont). Finishul a fost la cabana Salvamont.

 

IMG_20170210_151744.jpg IMG_20170210_155734.jpg IMG_20170210_155739.jpg

Au fost la start 17 concurenți, schiul de tură nu e așa în vogă precum alergarea, dar erau majoritatea cu experiență și ca vârfuri erau Joe și Attila, amândoi și cu vechi state la Salvamont. De altfel ei au și câștigat la minute bune de restul. În “restul” mă includ și pe mine, care am încheiat pe locul 3 la general și tot 3 la categoria 40+, un loc obținut cu greu în fața lui Adi Cosma. 20 secunde ne-au despărțit, am fost mai pragmatic – am reușit să nu mă împotmolesc ca-n prima tură la coborâre și diferența după urcare a fost suficientă. 1h25min a fost timpul meu oficial pentru cei 8km și aproximativ 900m diferență de nivel.

schi tura start.jpg

16665934_1632601837047441_752979906077580460_o.jpg 16707504_1632647387042886_7574176084686754069_o.jpg 16684384_1344242455597707_2300012973863341781_n.jpg 16707230_1632596073714684_5558149874119208988_o.jpg IMG_20170213_114152.jpg

Duminică a urmat proba de alergare, de data aceasta 14km – primii 7km urcare – cu aproximativ 1000m diferență de nivel. Știam ce mă așteaptă, ca de obicei aveam concurență serioasă la categorie. Anul trecut terminasem pe locul 6 la 35+, dar acum categoriile urmau să fie cele clasice și aveam șanse la podium. Sus la Meteo ne aștepta și palinca, evident că eu nu voi avea timpul și dispoziția necesară. 🙂
Pe urcare am fost alături de Vio, care urma să încheie prima la femei. Ne-am tot schimbat la trenă, cel puțin pe mine m-a ajutat să am un ritm mai constant. Sus în creastă deja se întorceau și au trecut ca vântul pe lângă noi Tamas și Nicolae Bălan, apoi i-am văzut pe “ai mei”: Istvan Szokolsky și Silip. Nu puteam să-i mai ajung la coborâre iar toți care urmau puteau să fie la categoria mea așa că am încercat să-i țin minte. Cu Vio imediat în urma mea, în vârf am ajuns pe locul 16 și abia așteptam să ajung la coborârea mai abruptă de final, de după cabana Vlădeasa. Până acolo speram să pot ține ritmul cu cei din față. Mai întâi am trecut de Viorel, care nu era de-am meu, și-n depărtare vedeam pe Robert. Nu-l știam prea bine, nu așa bine cât mă știa el. Dar mi-era clar că trebuie să-l ajung, mai ales că la “dus” mai văzusem pe cineva tot așa de “tânăr” ca  și mine. După creastă parcă se depărtase, dar cum am ieșit din pădure și se vedea cabana Vlădeasa parcă aveam viteză dublă. La PA mai avea câteva secunde și deja era doar chestiune de timp să-l ajung. Cu el reper tot alegeam “ipotenuze”, încă era zăpadă mare și loc deschis. Chiar dacă mă străduiam să nu calc apăsat și să nu nimeresc în gropile de la alți pași, o dată tot m-am scufundat și am făcut un plonjon ca-n piscină. Dar l-am ajuns și din lupta noastră ne-am apropiat și de Lajos, un alergător foarte bun la 50+. Eram pe drumurile cu gheață de la primele case din sat. Coboram ca la MTB, de pe-o margine pe alta, pășeam cu grijă și cât mai pe vârfuri pe gheața din centru, alergam la limită. De câteva ori am simțit că rămân pe călcăie, în pericol să pic pe spate. Am ajuns însă cu bine. Spre bucuria mea, am prins locul 3 la categorie, 12 la general. Noroc cu coborârea, că altfel Robert termina în față. 1h42min a fost timpul oficial, la 50 secunde de Robert și 1min10sec de Lajos. În fața mea primul a fost Mihai Ungur, dar la peste 3minute.

16716302_1632644873709804_4409791269303014406_o.jpg16707650_1632384277069197_1906166940803967150_o.jpg

16700529_1253902208020370_103949988943222395_o.jpg 16716174_1253902268020364_5318251853466997362_o.jpg 16707627_1633669730273985_2689392599805993281_o.jpg 16797576_1633669756940649_2014711030562166285_o.jpg 16665613_1687385551554453_8080163205889963582_o.jpg 16602252_1632384410402517_6261440672648710704_o.jpg IMG_20170213_114215.jpg

Mulțumesc pentru încurajări, pentru companie! Mulțumesc oamenilor din sat pentru ospitalitate, am fost și la serbarea elevilor din sat. De super-voluntari am avut parte în acele zile, printre ei Lușu cu Miha (de la ea e și poza cu încurajarea mea scrisă pe zăpadă), Cristi, Dan Tăuțan (frumoase poze), Andreea… și lista e mare. Cu gruparea Lusu + Miha + Cristi ne-am tot întâlnit la capăt de linie, ei erau voluntarii și de pe creastă – punct întoarcere la ski de tură, și de la Meteo la alergare.

Frumos concurs, frumoasă inițiativa de implicare alături de oamenii din sat în crearea unui eveniment ca o sărbătoare în beneficiul în primul rând al copiilor. Participând la serbarea lor, chiar dacă nu au fost toate clasele, mi-am dat seama că s-a creat deja o relație comunitate – eveniment sportiv, așa cum este în Vest.

Jan 312017
 

 

A fost al doilea an în care m-am prezentat la startul acestui concurs de schi de tură. Mi-a plăcut anul trecut și acum m-am hotărât să vin din nou.
Mai rar o iarnă așa frumoasă ca acum, aproape ca-n copilărie. Nu vreau să fac legătura cu estul și cu comuniștii, nu-s “cercetător american” 🙂 Doar constat că după ’89 iarna e ca vara și acum încerc să aleg pe cât posibil concursurile de schi de tură în dauna celor de alergare, care oricum au aproape întregul an la dispoziție. Și regret că mișcarea de MTB e în descreștere, e clar că voi trece la ture amicale și “gentlemen race”-uri.

M-am străduit și eu să obțin un rezultat mulțumitor, n-am echipament de competiție și nici nu-s obișnuit să fac totul pe grabă. Am tras și câteva trânte, e fain în zăpadă! Prima chiar la început, la primul viraj mai serios în pădure. Nu-mi strânsesem legăturile la clăpari că mi-am zis că mere și așa, mă descurc eu, nu-i așa pantă. Atât că mai să-mi iasă și un clăpar din picior, normal că nu mi-a sărit legătura. M-am transformat în om de zăpadă și la urcări mă tot ștergeam la ochi că apa curgea râuri (era foarte cald) și nu știam dacă din cauza transpirației sau a zăpezii topite. Zâmbeam când mă gândeam la rugămintea fiicei mele – să nu vin transpirat de ziua ei. N-am putut sta la premiere, dar mai sunt ani. Am fost tot pe grabă, aveam rezervate 3 ore pentru a încheia concursul. Am încheiat la mare luptă la 2 secunde de prietenul Adi Cosma, cu care de fapt am și venit la concurs. Fiecare cu provocările lui! 🙂 Ca poziție în clasament – locul 36/69 la general, 8 la categorie, 2h42min29sec pentru cei 15km și 1100m diferență de nivel.

Traseul, din ce mi-a spus Adi, a fost cel de acum doi ani, având 4 urcări mari (ultima și cu o porțiune cu schiurile în spinare) și 4 coborâri. Primii concurenți au zburat efectiv, concursul a contat și în clasamentul Federației de schi-alpinism. Bravo pentru timpii obținuți, bravo și celorlalți concurenți care au încercat să se autodepășească. Și felicitări organizatorilor, a fost atmosferă faină, sper să ne vedem cu bine și anii ce vin!

Pun câteva poze de la concurs, mulțumesc pentru ele!

DSC_4371.jpg DSC_4376.jpg DSC_4991.jpg DSC_5343.jpg DSC_5355.jpg DSC_5448.jpg