vezentan

Aug 272020
 

Ce fac oamenii când li se ia jucăria? Cum care jucărie? Concursurile în special din weekenduri… Da, știu, ar fi putut să sape în grădină, să planteze un pom, să salveze omenirea. Dar nu, ei se mai întâlnesc la câte o vorbă, mai la o bere, mai la croșetat… Și de obicei în astfel de situații apar idei năstrușnice, cu cât mai irealizabile cu atât par mai bune, mai fezabile.

Noroc că vine dimineața și pui o frână, dar să nu uităm că vine iar seara. Și tot așa, până iese la iveală o provocare mai realistă. Acum, mecanismul acesta nu-i sigur că s-a aplicat aici, ca să spun așa eu am băut bere solo. Meritul meu e că în brainstormingul meu singuratic am decis să mă alipesc dorinței prietenilor mei de la Rupicapra Team – Szenasi Zoltan, Katona Alpar, Csongor Vagasi de a face un fel de triatlon în mai multe zile. Și tot meritul meu e că m-am gândit că trebuie să existe un mecanism în spate care să te împingă la nebunii, că nu doar noi avem idei crețe în această perioadă.

Am mai scris și pe FB despre provocare, o repet aici. Evident am ținut o ședință relaxată miercuri, s-a prezentat planul mai în detaliu, s-a intrat în amănunte ce țin de logistică… Aveam mașină de însoțire – mulțumim lui Arpad care ne-a însoțit cu fiul său în acest periplu.
Până la această ședință nu știam decât că mergem cu bicicletele în Făgăraș vreo 200km, parcurgem acolo creasta dar nu toată și ne întoarcem tot cu bicicleta 200km, evident pe alt traseu și tot așa de clar era că ambele trasee nu vor fi pe drumuri naționale decât când nu vom avea încotro. Mie mi se părea suficient de amănunțit atât. 🙂
Cu cazarea, așa cum probabil știe lumea care s-a străduit să-și găsească loc pentru concediu, a fost mai greu – am găsit până la urmă o căsuță în Poiana Neamțului unde urma să dormim în cele două nopți după bike 1 și run. Urma așadar să mai alocăm timp și pentru transport pentru că ideea de bază a fost că de unde ajungem cu bicicleta să plecăm în alergare și de unde ajungem cu alergarea să continuăm cu bicicleta spre casă.

Ziua1 – vineri 21 august – înot 4km. Ca să fie ca la Ironman, unde proba de înot e 3,8km. Fiecare face proba când și unde poate și dacă poate.
Ziua2 – sâmbătă 22 august – bicicletă de la Aiton – județul Cluj (am pus Aitonul pe harta României, cred că Zoli e mândru) la Poiana Neamțului, lângă Avrig, la poalele Făgărașului.
Traseul în mare: Aiton – Tureni – Săndulești – Buru – Râmetea – Poiana Aiudului – Aiud – Rădești – Blaj – Soroștin – Mândra – Ocna Sibiului – Sibiu – Tălmaciu – Avrig – Poiana Nemțului.
Aproximativ 220km cu o diferență de nivel absolut ciudată dată de Alltrails și Trace de Trail, chiar și Garmin Connect – peste 4000m. În schimb aplicația Komoot dădea superoptimista calculație de 1500m diferență de nivel. Adevărul a fost la mijloc, am făcut niște exchibiții cu aducere la altitudinea hărții și până la urmă au reieșit vrei 2400m.
Ziua3 – duminică 23 august – alergare de la Poiana Neamțului până pe Valea Sâmbetei, de unde poate mașina să ne recupereze.
Traseul în mare: Poiana Neamțului – cab. Bârcaciu – vf Scara și apoi pe bandă roșie în principiu – vf Șerbota – Custura Sărății – vf Negoiu – Strunga Dracului sau cea a Doamnei ( am ales-o pe cea din urmă) – lacul Călțun – vf Laița – iezerul Caprei – vf Mircii – vf Viștea Mare – vf Moldoveanu – vf Slăninei (sau coborâre din Fereastra Mică a Sâmbetei) – cabana Valea Sâmbetei și pe vale în jos
Aproximativ 48km cu 4500m+, de astă dată pe bune – toate aplicațiile au fost “pe acolo”.
Ziua4 – luni 24 august – bicicletă de la Stațiunea Climaterică Sâmbăta la Aiton.
Traseul în mare: Stațiunea Climaterică Sâmbăta – Sâmbăta de Sus – Cincșor – Cincu – Merghindeal – Agnita – Pelișor – Moșna – Mediaș – Blăjel – pe lângă Târnăveni – Vama Seacă – Ocna Mureș – Unirea – Moldovenești – Săndulești – Aiton
Pe la 206km cu 2000m+ diferență de nivel, rezonabil.

No, acum sper că e destul de clar ce am dorit, iar la întrebarea “de ce” am răspuns în primele rânduri.

Acum, să trec la partea frumoasă, drumul până la finish. Cum am văzut eu aventura am descris pe scurt (sper!, ăsta e gândul de început) mai jos.

Ziua1 – înotul în Tarnița.

Acum, pe bune: în toată țara e greu să te antrenezi la piscine. Lumea care poate înoată de 2-3 ori pe săptămână în ape deschise. Să nu vă imaginați că acest lucru nu afectează sănătatea oamenilor, mai ales a celor care practică intensiv acest sport care e considerat de unii cel mai complet. Și vai de copiii noștri! La bun simț e că un om sănătos, cu obiceiuri sănătoase, se îmbolnăvește mai greu și în principiu face forme mai ușoare la boli.

Eu am tot lăsat deoparte înotul în speranța remedierii cât mai rapide a situației. Până la urmă, cu dead-lineul provocării aproape, am reușit să înot în Tarnița de două ori câte doi kilometri, doar să-mi aduc aminte cum e, cum stau cu neoprenul și rapid mi-am adus aminte cum e să faci julituri la gât și să te doară mușchii umerilor pentru că nu ești antrenat și nu ești suficient de tehnic să faci mișcarea mâinilor corect.

Vineri, ziua cu cei 4km. N-am vrut să fac dus-întors câte doi kilometri, mi se părea plictisitor și deprimant, am văzut că pot ajunge la o peninsulă unde de multe ori am stat cu cortul și de acolo mă pot întoarce în alergare ușoară înapoi la mașină.
Zis și făcut, am mers cu mașina în zona de finish, am ascuns o pungă cu papuci și haine, m-am întors la start și gata. Măcar nu aveam limită de timp ca la concursurile de tip Ironman.

Cum am ieșit din micul golf de start cum parcă înotam pe loc, aveam curent contrar. S-au mai adăugat și trecerile prin zone cu apă neobișnuit de rece unde strănutam periodic, m-am cam chinuit. Cu răbdarea stau bine, a fost singurul atu’. Am avut grijă să nu forțez, să nu solicit umerii, iar rezultatul s-a văzut: 2h19min pentru cei 4km. Am ajuns lihnit de foame la mal, mi-am recuperat lucrurile și am pornit copăcel spre mașină.

Mi-a plăcut că nu am întâlnit în lac decât oameni cu ambarcațiuni cu vâsle. Am fost atât de aiurit că mi-am lăsat punga cu lucrurile de la start și abia înainte de Florești mi-am făcut un recensământ al înotului și mi-am adus aminte de ea. A fost o oră în plus pierdută în trafic.

Ziua2 – bicicletă Aiton – Poiana Neamțului.

Conform planului urma să plecăm din Aiton la ora 6, în consecință cu Csonghi și cu Alpar ne-am pornit mai devreme de acasă.
Am avut noroc de vreme bună, poate puțin prea caldă, iar de mișcat ne-am mișcat binișor, deși am făcut destul de multe pauze. Spre sfârșit ne-au cam durut tălpile și posterioarele, normal la așa distanță.
13h30min a fost durata totală pentru cei 222km cu 1839m diferență de nivel (10h21min de mișcare).
Eu m-am ambiționat să ajung fix la cabana Poiana Neamțului de unde urma să alergăm ziua următoare, așa că am avut parte de 4km la dus și tot atât la întors de drum forestier, o plăcere pentru cursieră.
Nu mi-am pus probleme însă, “pe vremea mea” nu erau MTB-uri și am fost de multe ori cu bicicleta – cursieră pe baieuri în tot felul de locuri, inclusiv în Padiș. Atunci mi se părea firesc să car bicicleta, să cos baierurile. Și atunci m-am învățat să nu pun bagaje mari pe suportul de bicicletă, că e mai bine în spate. Și tot de atunci am reținut că o cursieră nu e atât de sensibilă pe cât pare, dar ajută mult cum “te dai” cu ea în zonele improprii.

Momentele de menționat din prima zi? Cred că toți ne-am protejat să fim rezonabil de fresh pentru ziua de trail.
Am avut parte de o “scurtătură” de la Meșcreac la Crăciunelu de Jos, de la km 77 la km 89 unde am circulat pe drum de pământ direct peste câmpuri. Am avut fenomenala viteză medie de 7,7km/h, dar am evitat folosirea mai lungă a drumului național de la Aiud. De întrebat am întrebat localnicii cum e drumul: 2km de drum de pământ. Au trecut vreo 4km și mai întâlnim un țăran – știm deja, numai 2km de pământ urmează.
Cred că de aici ne-a rămas întipărită în minte întrebarea “cât mai e până la Luduș” și răspunsul “2km”. De aici încolo, indiferent dacă eram la trail sau la bike, când eram mai obosiți și fără chef ne reveneam de îndată când cineva punea întrebarea și ceilalți spuneau răspunsul.
Al doilea moment de menționat, să nu se spună că nu am avut probleme tehnice, a făcut pană Alpar și am constatat că de fapt era aproape explodat cauciucul față. Am avut de schimb în mașina lui Arpad un cauciuc de tour ride mai cramponat și s-a rezolvat problema.

Practic ziua1 a fost îndeplinită 100%, am avut vreme de stat la terasă la bere și supă. Pe la 19.30 sosisem și eu din scurta escapadă de făcut o poză la cabana Poiana Neamțului.

Ziua3 – trail de la Poiana Neamțului până pe Valea Viștei Mari la cabana Viștea Mare

Greu de sculat să pornim pe ora 5 de la Poiana Neamțului! Totuși o tură de 200km cu cursiera e solicitantă, mai ales dacă mai mult ai ținut-o pe trainer și “ocupația” de bază în ultima vreme e alergarea. Am mai întârziat puțin cu repararea bețelor de tracking ale lui Csonghi, așa că de pornit am pornit efectiv la ora 5.26. Au fost porțiuni mai tehnice, în special Custura Sărății, care ne-au întârziat mult și timpul a început să ne preseze destul de repede. Pauzele au contat mult în economia turei, ca să mă exprim în limbaj de lemn.

Încă înainte de Negoiu ne puneam problema că poate nu reușim să ajungem pe Valea Sâmbetei. În grup de patru câți eram deplasarea era mai înceată, fiecare avea problemele lui, fiecare dorea să fotografieze ceva, de preferință altceva decât ceilalți. 🙂 A fost de-a dreptul poetic până la un moment dat.

Lume am început să întâlnim mai multă de la Negoiu, până atunci doar corturi răzlețe, drumeți liniștiți în mici grupuri.

Ne-am întâlnit cu Hajnal, cu prietena. Să nu-l recunosc, avea plete, eu eram obișnuit să-l văd tuns scurt și cu echipament de alergare, nu cu rucsac mare și cort. Am stat puțin de vorbă despre Apuseni Ultra Race înainte de a ajunge la lacul Capra unde ne aștepta Arpad cu cola și pachetele noastre pentru restul drumului.

Alpar avea unele probleme și a preferat să se oprească la lacul Capra, să nu ne întârzie. Se gândea că așa are posibilitatea să se recupereze mai bine pentru ziua următoare. În schimb de aici ne-a însoțit Peti, salvamontist și montainbiker, ce știa de aventura noastră. Urcase Transfăgărășanul cu bicicleta dimineață ca să se întâlnească cu noi. Așadar, nu era nici el chiar fresh.

În noua formație, presați de timp, ne-am mișcat mai repede și cu pauze mai mici. Doar la ora 14.30 ajunsesem la lacul Capra, la km25, jumătatea drumului, trecuseră aproximativ 9h.

Turiștii se întorceau, nu erau așa de mulți cum am văzut în pozele ce circulă pe internet. Noi apelam destul de des la întrebarea cu Ludușul, de s-a pus în temă cu asta și Peti.

La ora 19 deja eram întorși pe Viștea de pe Moldoveanu unde ne aștepta liniștit Zoli. I se părea că nu e ok să continuăm spre Sămbăta, mai bine coborâm direct pe Valea Viștei, să nu ne prindă noaptea.
Ne-am uitat pe hartă, am măsurat, eu am fost pentru continuare după plan. Ieșeau 12km pe Valea Viștei până să avem șansa să ne întâlnim cu mașina, în condițiile în care nu știam cum e pe acolo, n-am mai fost și putea fi potecă doar din amintiri și greu de străbătut, fără viteză.
În favoarea continuării planului era vremea bună, e drept că mai erau 5km de creastă dar totul era clar, mai mult de 400m+ diferență de nivel nu mai aveam și tot 12km erau, dar până aproape la Stațiunea Climaterică Sâmbăta. Iar cu mașina sigur se putea ajunge mai sus, poate trebuie să facem doar spre 9-10km de traseu clasic, umblat.

În final am hotărât să nu ne despărțim, Peti nici nu avea frontală, și am continuat pe Valea Viștei Mari. În condiții mai dure nu-s pe principiul votului majoritar, nici nu am adus în discuție asta. Nici cu veto-ul nu-s de acord. În schimb, consider că fiecare știe ce poate și cum se simte mai bine decât ceilalți, așadar pentru decizie trebuie să cântărești și acest lucru, să te gândești la celălalt de lângă tine, la faptul că suntem o echipă și efortul mai mare uneori e să rămâi o echipă. Provocarea era menită să ne unească, să fim împreună în situațiile mai dificile, de aici a început totul, altfel era o competiție obișnuită care pe care.

Eu m-am ales cel puțin cu străbaterea unei văi prin care n-am mai fost, mai sălbatică, cu o singură turmă de oi și un refugiu pe parcurs. Pârâiașele spălau de multe ori poteca care mergea sinuos la vale. Ne-a ajuns destul de repede umbra și noaptea, dar am coborât în siguranță la ai noștri – Arpad, băiatul lui și Alpar. Ei ne așteptau la cabana Viștea Mare.

Am parcurs 51,5km cu 4200m+ diferență de nivel în 16h50min, din care mers efectiv 11h50min. Adică pe la ora 22.30 abia am ajuns la mașină, am avut de mers apoi cu ea la cazare și cred că pe la ora 1 noaptea ne-am culcat.

A fost mai greu decât m-am așteptat, trebuia să fie provocare, să-și merite numele! N-a fost cine știe ce schimbare de plan, poate a fost chiar mai greu pe Valea Viștei Mari, consider că am făcut împreună ce a fost mai bine pentru toți. Urma o nouă zi, întoarcerea, trebuia să ne odihnim bine, nu conta ora de finish, doar mergeam acasă. Am decis să ne trezim numai la 7 și la 8.30 cel târziu să plecăm cu mașina spre Viștișoara sau Viștea de Sus, unde ducea asfaltul. Noile destinații, apropiate de Sâmbăta de Sus, erau în concordanță cu circuitul pe care doream să-l facem conform ideii de bază enunțate mai la început.

Ziua4 – întoarcerea pe biciclete de la Viștea Mare la Aiton

Am urmat planul, de la Viștea Mare am ajuns la Sâmbăta de Sus și apoi de acolo traseul a fost în mare cel stabilit. Eram din nou în formația noastră de patru, Alpar se simțea bine.
Am trecut prin sate săsești, cu bisericile lor fortificate și cu casele cu ziduri plasate nu imediat lângă șosea, ci cu spațiu verde în față.
Am trecut și prin punctul marcat ca fiind “centrul țării”.
La Dealu Frumos am băut o bere iar la Mediaș am făcut o pauză mai mare, dictată și de o ploaie puternică. Aici Csonghi s-a decis să-și pună bicicleta pe mașină și să ne ajute ca parte din echipa de suport. Avea probleme în special cu tălpile de la atâta pedalat. Pentru noi a fost un mare ajutor în continuare, era greu pentru Arpad să fie și cu șofatul, și cu cumparăturile, și cu opririle noastre, unele nu conform înțelegerilor noastre prealabile.

No, de la Mediaș a urmat Blăjel și apoi… schimbare de traseu. Părea mai rapid pe la Jidvei, dar trackul inițial încărcat pe ceas mergea până aproape de Târnăveni și apoi o lua pe la Herepea, Șilea și Fărău la Ocna Mureș. Am fi putut avea și acolo surprize cu drumurile noastre județene, ce pot spune sigur că pe la Jidvei am avut. Drumul județean 107V pe la Sânmiclăuș și Alecuș e un fel de drum forestier, aproximativ 13km.
După câteva sute de metri în care ne-am dat seama că nu sunt șanse de mai bine, am chemat mașina de suport, nici nu știu dacă apucaseră să ajungă departe. Eu am continuat pe bicicletă, eram în fond cel mai ușor dintre noi, cu șanse mai mici să-mi prăpădesc cauciucurile sau gențile de bicicletă. Pe când pedalam mă gândeam că de fapt foarte greu aș fi încăput în mașină, am fi fost șase. Am ajuns la șosea mai repede ca mașina, care era cu garda mai joasă și trebuia să aibă grijă la balans. O oră a trecut, viteza medie 13km/h, doar de vreo 2-3 ori mi-au scăpat printre dinți mici cuvinte de omagiu adresate drumului și celui care l-a lăsat așa.

Restul a decurs liniștit, am mers cursiv, traseul în final a fost:
Viștea de Sus – Sâmbăta de Sus – Cincșor – Cincu – Merghindeal – Agnita – Pelișor – Moșna – Mediaș – Blăjel – Bazna – Cetatea de Baltă – Jidvei – Sânmiclăuș – Alecuș – Ocna Mureș – Unirea – Turda – Săndulești – Aiton

Traseul a măsurat 197km cu 1600m+ diferență de nivel, în aproape 12h din care 9h15min timp de mișcare. Pe la ora 22 am ajuns în Aiton, mulțumiți că am încheiat cu bine aproape tot ce ne-am propus. Cred că și mai mulțumiți am fost pentru că n-a fost ușor, acum avem încă un weekend de ținut minte pentru o viață.

Mulțumesc Csonghi, Alpar, Zoli, Arpad, Peti pentru tură, mulțumesc de asemenea băiatului lui Arpad că ne-a ajutat și sunt curios despre ce impresie i-am făcut noi, adulții, cu toții. Dar parcă mi-e frică să-l întreb. 🙂

Pentru mine e posibil să urmeze Apuseni Ultra Race 180k, sper să ne recuperăm cu toții cât mai repede.

Pentru cine e curios, pun trackurile de pe Strava mai jos.
Ziua 1 – Rupicapra Tri Challenge – inot 4km Tarnita
Inapoi la start de la finish inot cu punga cu costum neopren in mana

Ziua 2 – Rupicapra Tri Challenge – Aiton – Poiana Neamtului

Ziua 3 – Rupicapra Tri Challenge – Poiana Neamtului – cabana Vistea Mare – mica schimbare de plan

La shopping in Avrig
Ziua 4 – Rupicapra Tri Challenge – Vistea de Sus – Aiton

PS: Mulțumesc și pentru poze, unele sunt făcute de coechipierii mei!

Jul 202020
 

Am programat cu Csaba ultra-ul acesta pe două zile pentru luna iunie, dar l-am amânat în weekendul 18-19 iulie, în ideea că poate se vor atașa mai mulți prieteni.

Propunerea lui Csaba a venit poate și ca urmare a amânării turei de parcurgere a Munților Meridionali pe care trebuia s-o facă în compania lui Zoli Bogya.

Eu am pus doar “pe hârtie” traseul, pe care l-am dorit mai provocator, nestandard. De aceea, atât pentru munții Rodnei, cât și pentru Suhard, nu am urmat strict banda roșie, ci ne-am abătut și spre vârfuri importante și cunoscute care nu fac parte din traseul obișnuit. Pe traseu am avut grijă să adaug de pe hărți câteva izvoare, zone de campare, mai știam vreo 2-3 adăposturi.

Trebuie să menționez că am mai parcurs creasta Rodnei pe bandă roșie cu Lușu acum mulți ani în drumeție, în 2010. Se pot vedea modificările la lungime și diferență de nivel.

De asemenea, ca să-mi aduc aminte cum e să te înscrii la un concurs, m-am înscris la Halfmarathon challenge organizat de clubul Runners. Evident, m-am luptat cu brio pentru ultimele locuri, ierarhia în clasament fiind făcută pe baza timpului cel mai bun obținut la o distanță de minim un semimaraton în weekendul 18-19 iulie. Eu am avut așadar 2 încercări, într-una am făcut 68km și în a doua 48km, s-a luat de pe Strava alergarea cea mai rapidă pentru 21km.

Vă recomand concursul de trail, cu traseu fizic însă – Făget Trail Challenge. Este un tip de concurs de alergare mai deosebit în țara noastra, organizat de prietenii mei de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra . Prima etapa este in padurea Faget.
Ce este caracteristic: se poate alerga oricand în săptămâna 25-31 iulie, rezultatele se inregistreaza cu ajutorul unei aplicatii pe mobil.

Am trecut în titlu “parcurgere” și nu “traversare” pentru că termenul traversare e mai potrivit pentru străbarea munților pe latura mai scurtă, unii montaniarzi (de exemplu d-l Dinu Mititeanu) obiectând la folosirea improprie a cuvântului.

Traseele au fost:

Ziua 1 – creasta Rodnei de la pasul Șetref la pasul Rotunda, devieri pentru Pietrosul, Puzdrele, Ineu – cu Csaba Papp si Adi Cosma

Traseul mai exact: pasul Setref han Tentea (cazare) – vf Posiușiu – vf Capu Muntelui – vf Bătrâna – vf Rebra – vf Buhăiescu Mic – vf Buhăiescu Mare – vf Pietrosul Rodnei – vf Obârșia Rebrii – vf Cormaia – vf Repede – vf Puzdrelor – vf Laptelui Mare – vf Galațului – vf Gărgălau – vf Clăii – vf Omului – vf Cișa – vf Coasta Netedă – vf Ineu – vf Ineuț – pasul Rotunda cab Croitor
Pe scurt: ploaie dupa ora 15, prima cu grindina pe creastă înainte de a ajunge pe Ineu, ultima din zona Lala până la final

Ziua 2 – creasta Suhardului de la pasul Rotunda la Vatra Dornei, devieri pentru Omului și Ousor – cu Csaba

Traseul mai exact: pasul Rotunda cab Croitor – vf Omului – vf Pietrele Roșii – vf Diecilor – vf Oușorul – Vatra Dornei
Pe scurt: ploaie după ora 12, multe stâne, jnepeniș la Pietrele Roșii, coborârea de pe Oușorul plină de copaci căzuți

Au rezultat, conform Strava, 68km cu 4611m diferență pozitivă de nivel pentru ziua 1 (timp total 14:32:10), respectiv 48,7km cu 1976m diferență pozitivă de nivel pentru ziua 2 (timp total 8:59:58).

Traseele le-am urmat practic așa cum le-am gândit de la început. Alături de noi a fost în prima zi și prietenul nostru Adrian Cosma, alături de care am participat în echipă la câteva concursuri grele – Marathon 7500, Ultra Trail Făgăraș și Carpathia Trail. Cu Csaba de asemenea am fost împreună la Marathon 7500, așa că eu îi cunoșteam pe amândoi foarte bine în regim de concurs.

Organizare
Fiind 3 persoane care urmau sa se descurce pe cont propriu in totalitate, am plecat fiecare cu masina proprie. Csaba si cu mine am mers la Vatra Dornei (punctul final), am lasat masina mea cu bagaje de schimb pentru toti 3, apoi cu masina lui Csaba ne-am indreptat spre pasul Setref (locul de start, hanul Tentea) lasand de asemenea bagaje la cabana Croitor (popasul intermediar din pasul Rotunda unde urma sa innoptam la sfarsitul primei zile). Adi a venit direct la Șetref.
Bagajele au trebuit sa contina cel putin mancare, echipament de schimb, frontala.

Desfășurare eveniment

Trebuie spus că de la început se știa ca vremea va putea crea probleme, motiv pentru care nici n-am fost mai multi la start. Sunt convins ca puteam forma un grup mai mare de alergatori in conditii mai favorabile. Stiu ca de exemplu prietenii din CAR filiala Cluj au amanat o tura pe Țibleș și Creasta Cocoșului din motive de progniza meteo. Pe traseu nu am întâlnit decât foarte puțini turiști, două perechi înainte de Pietrosul Rodnei și două după Gărgălău în prima zi, iar în Suhard a fost pustiu, cu excepția unei perechi de cehi.
Noi ne-am spus ca vom vedea și ne vom adapta. Am fost trei, un număr ideal dpdv al vitezei de deplasare si al sigurantei. In ziua a doua, Adi trebuind sa plece, nu ne-am simtit asa de confortabil trecand prin apropierea numeroaselor stâne din Suhard.

Pozele sunt de pe albumul: Câteva din poze: Poza cu cabana Croitor e din ziua precedenta, de vineri când am dus bagajele de schimb. Sâmbătă seara când am ajuns de pe traseu, în plină ploaie, numai la poze nu ne-am gândit. 🙂

Ziua 1 – munții Rodnei
La ora 5 am plecat din Șetref, toate s-au potrivit, iar până la Pietrosul am fost în grafic, cu o viteză medie aproximativă de 5km/h. Înainte de Puzdrele am întâlnit primii turiști, două perechi care deja își căutau loc de cort. Știam că după ora 15 urmau ploile. Norii veneau și plecau, glumeam spunând că până la urmă se vor întâlni “verișorii” și vor face un chef deasupra noastră.
De pe Puzdrele am schimbat puțin traseul inițial, alegând varianta de la Rodnei Sky Race, cu urcare pe varfurile Laptelui și Galațului.
Pe Gărgălău devenisem mai optimiști, speram să scăpăm neplouați, uscați – cum spunea Csaba. Ne-am salutat cu două perechi de turiști deja echipați cu pelerine de ploaie.
Am tot alergat pe creastă până în zona varfului Coasta Netedă, nu mult până la Ineu, și n-am mai scăpat: a venit un front de ploaie cu grindină dinspre Ineu de a trebuit să coborâm puțin să nu fim fix în calea vântului. Era evident că nu puteam rezista mult timp așa ghemuiți și nemișcați la peste 2000m altitudine, abia apucasem să ne luăm hainele de ploaie mai serioase, dar suprapantalonii nu. Adi, care era puțin în fața noastră, a coborât și el spunând că trebuie să mergem orice ar fi. Am fost de acord, numai să treacă valul de grindină. N-am stat mai mult de 5 minute și apoi, sub ploaie torențială și vânt puternic de față am continuat cu o alergare chinuită spre Ineu. Eram în echilibru termic, era ok.
Am privit partea bună a lucrurilor, dacă înainte Ineul nu se vedea de nori și ceață, acum era o acalmie temporară care ne-a permis să urcăm și chiar să facem poze și să filmăm.
A urmat Ineuțul și apoi o coborâre pe bandă roșie mai tehnică spre șaua Gajei. Evident, un nou front de ploaie ne-a prins și ultimele ore până la cabana Croitor a plouat nonstop, ploaie asezonată cu mici fulgere și tunete.

Am ajuns la destinație puțin înainte de ora 20, rezonabil.

Ziua 2 – munții Suhardului

Ne resimțeam puțin după ziua precedentă, mereu mi s-a părut că e mai ușor să faci un traseu dintr-o dată decât să-l împarți pe două zile. Deja, dacă-ți dai timp să gândești prea mult, ai tendința să alegi soluțiile mai comode. Ne-am lăsat influențați și noi și am amânat cu o oră plecarea, la ora 6. Motivul era evident vremea, plouase și peste noapte. Speranța era că cu cât plouă mai mult când suntem la adăpost, cu atât e mai puțin probabil să ne plouă pe traseu.

Ne-a filmat puțin Adi la start, apoi a plecat să prindă ocazii spre Șetref la mașina lui. Noi am luat-o în sus spre prima stână îmbrăcați cu tot ce aveam la noi. Ne-a însoțit o vreme și un câine mic și negru pripășit la cabana. Aveam să aflu apoi că-i genul maratonist, a mai fost cu turiști și spre Șanț, și spre Vatra Dornei. Cu noi se pare că nu i-a plăcut și s-a întors înainte de a ajunge pe vârful Omului, a și fost scărmănat nițel de câinii de stână. Cine știe, poate și-a adus aminte că pe traseul acesta vor fi multe stâni.
În orice caz, dacă doriți să parcurgeți Suhardul, bețele sunt foarte utile. Din spusele d-lui Croitor, proprietarul cabanei, ciobanii coboară cu oile în 12 septembrie. Am să țin minte această dată. Sunt munți mai molcomi, cu pășuni, cu multe oi și mulți câini, cu stâni parcă înadins puse la răspântii de drumuri și pe traseu. Sunt frumoși, se văd munții mai înalți din jur, merită vizitați și iarna pentru schi de tură.

Am tot alergat prin Suhard pe la o altitudine între 1600m și 1200m. După ora 12 se anunțau și aici ploi și așa a fost. Apucasem să trecem de vărfurile mai înalte, de peste 1900m, ca Omu. Am avut dificultăți și am fost încetiniți de urcarea prin jnepeniș spre vârful Pietrele Roșii. Ne-am și rătăcit puțin și am executat o mică buclă “de întârziere”.

Apoi a venit ploaia, ceața. Noi mergeam spre Oușoru care, deși ar fi trebuit să-l vedem de la mare distanță, nu era nicăieri. La începutul ploii ne-am intersectat cu o pereche de cehi, veneau de la Vatra Dornei și doreau să facă și creasta Rodnei. Simpatici, ne-au întrebat ce hărți folosim, dacă mai sunt turiști. Le-am spus să-și ia apă suficientă de la izvorul unde urmau să ajungă peste 1-2km, că de altele n-am dat și nici n-am fost dornic să conversez cu ciobanii.

Ca și pe Ineu, dacă perseverezi reușești: am urcat pe ploaie pe Oușorul, am schimbat la urcare traseul – l-am abordat pe drumul de țară, iar când am ajuns sus a fost frumos, considerând standardul zilei: nu lătra nimeni, nu ploua. Coborârea în schimb a fost dificilă. Căzuți erau și copacii cu marcajul triunghi albastru.
Când ne-am urcat pe unul pus de-a curmezișul m-a întrebat Csaba: pe unde o fi traseul? Păi, i-am răspuns, care-i capătul cu rădăcina? Probabil a fost o furtună ce a doborât copacii, pur și simplu la un moment dat nici n-am mai căutat cărarea, am coborât pe unde ne-a fost mai ușor… spre ultima stână din drum. Dacă alegeam și ca urcare acest traseu, ca pe trackul inițial, probabil renunțam. Au rămas marcajele de la concursul Oușorul challenge de anul trecut și e evident că mai nimeni nu a mai urcat pe vârf anul acesta.

Am ajuns cu bine la Vatra Dornei pe la ora 15, sub ploaia cea veșnică, dar mai călduță. De data aceasta ne-am încadrat în media de 5km/h, a fost și traseul mai ușor per ansamblu. Am dat apoi turul pe la cabana Croitor și Șetref (e mâncare bună la hanul Țentea) să ne recuperăm lucrurile și seara pe la ora 22 am ajuns acasă.

A meritat efortul celor două zile, am avut noroc că în punctele esențiale vremea ne-a ajutat. Am fost împreună cu Csaba și Adi ca o echipă veche, dezbaterile au fost puține și rapide. Mulțumesc pentru timpul petrecut împreună, n-a fost de data aceasta nici concurs, nici provocare de timp, dar a fost frumos în multe alte feluri.

La munte “cine se scoală de dimineață ajunge departe” e o zicală verificată. Să ne vedem cu bine pe poteci!

Acum câteva update-uri.

Un link la screenshoturi din aplicația Locus de pe android. Sunt screenshoturi făcute pentru traseul inițial.
Adaug traseele parcurse, se pot descărca.

Mar 262020
 

Update 30 iunie – scurtă lecție de Photoshop cu oameni

Update 10 mai – perceived exertion si coronavirusul
Update 15 aprilie – cum ne dăm seama că situația se ameliorează și de urmărit piesa reală “după război mulți viteji se arată”
Update 03 aprilie – o estimare statistică a evoluției răspândirii virusului în România
Update 02 aprilie – a dispărut județul necunoscut, autoritățile devin mai transparente
Update 30 martie – explicații asupra ordonanței 4, mai permisivă
Update 27 martie – linkuri utile, situația globală
Ce am scris în 26 martie – articolul de început – Vin vremuri noi


Update 30 iunie – scurtă lecție de Photoshop cu oameni

Am spus la un moment dat, legat de întreaga situație complexă creată de acest virus “nevăzut” la care noi am reacționat atât de vizibil, că aș putea face o mica lectie de editare video/grafica pe baza comparatiei cu modul cum s-au comportat/”așezat” oamenii în raport cu “pandemia”.

În fața unei asemenea provocări, necunoscutul a scos din oameni instinctele primare de supraviețuire, frica de moarte. N-aș fi crezut că frica aceasta e atât de puternică și la tineri, la care moartea pare asa de indepartata, fiind si mai nonconformisti, plasati de exemplu la asigurările auto la maxim de sume de asigurare, deci cu riscuri mai mari.

Ce e de neașteptat pentru unii, deși au fost restrictii dure, un sondaj IRES a scos la iveala că și acum, în iunie, 4 din 10 persoane consideră virusul periculos și, mai important, 8 din 10 ar accepta măsuri chiar mai restrictive decât în perioada de urgență. Mie mi-e teamă că “dresarea” aceasta va avea urmări pe termen lung.

Să revin la subiect. În programele de editare ca Photoshopul, un aspect foarte important e organizarea pe nivele, pe layere. Această organizare permite revelarea sau ascunderea elementelor grafice, mascarea lor.
Există un creator (editorul) care lucrează cu imaginile, le dispune pe layere, și există un “end user”, un destinatar, care vede doar rezultatul final, adică ce lasă să se vadă creatorul. La oameni este tot așa. Sunt organizați pe straturi sociale, fiecare cu privilegiile și restricțiile lor, cu cunoașterea și ignoranța lor, au și conducători.
Cu cât stratul social este mai sus, mai privilegiat, de la acel nivel în jos poate vedea mai multe, ca din avion. Dar și la ei intervine creatorul care-i poate lasă să vadă filtrat. Baza, imaginea de background care e nivelul cel mai de jos, nu vede mai sus ce se intamplă – sunt oamenii cei mai simpli, să spunem că intră și copiii mici care nici n-au un orizont prea îndepărtat, lumea lor e familia. La noi, în viata reală, cine e Creatorul? Dumnezeu? Oculta mondială? Parlamentul, Președintele, Statul? Trioul care anunța măsurile? Cine a hotărât cum stau layerele, care categorie socială e mai sus? Am văzut cu toții că medicii au urcat câteva nivele, jandarmii, politistii au ramas… de ei e mereu nevoie pentru ținerea situației sub control.
Am văzut de asemenea că biserica a avut derogări de la măsurile generale. Au fost tot felul de exceptii inclusiv la granițe care, dacă virusul chiar era periculos, la acest moment cine știe câți mai existam și în ce condiții.

Toate aceste acțiuni care nu au cum să nu fie intentionate și văzute ca bâlbăieli, au demonstrat că o mare parte din frică nu este justificată.
Ce nu mi-a plăcut la toata societatea noastră și ce a demonstrat sistemul aceste de layere e că la mulți oameni cocoțați prin conjunctură mai sus li s-a vazut, cum se spune, fundul. Fiecare are un preț pe care se vinde, nu?

Ne tot plângeam că votanții PSD, văzut ca răul suprem, s-au cumpărat cu un litru de ulei și un kilogram de făină. Așa, și? Cu cât ați fost cumpărați voi, cei ce tăceti? Da, un litru de ulei e puțin pentru voi, dar pentru acei oameni care fac foamea a fost suficient. Da, pentru “background” e de ajuns uleiul și făina.
La voi cât a fost, câteva prime pe care trebuie să le justificați acum? Mi se pare că alunecați în jos… Și că, în plus, ați fost fiecare în pătrățelul lui, nici măcar nu ați dorit să vă uitați la ce puteați vedea pe layerele de mai jos, ați rămas pe layerul vostru. Păi sunt unii deasupra voastră pe scara socială, fără atâta știință: ei primesc pe șase luni dublul salariului fără restricții și explicații.

Dar stiti care e problema? Că iar se va schimba ordinea layerelor cum vor hotărî “ei”. Dacă vă place așa, asta e. Dar urmele rămân, acum știm cum v-ați comportat și am luat notițe. Din păcate și “ei”. Cârpe, asta suntem, pradă ușoară la orice manipulare. Nu cei câțiva de sus au impus nazismul, stalinismul, extremismul în general, nu puteau singuri. Nu au dispărut fără urmă acei oameni, acele popoare. Noi suntem, urmașii lor, cei ce acceptăm sub promisiunea că nu pățim nimic și suntem protejați, să facem nefăcutele. Asta e, am notat. La fiecare e bine să ceri doar ce vrea să dea, să n-ai dezamăgiri.

Si mai e un amanunt, legat de specialisti. Mereu se replica la cei care isi pun intrebari si cauta raspunsuri, care vor sa inteleaga realitatea – ca nu sunt specialisti, sa lase specialistii sa le arate calea. Fara argumente, doar se pune pumnul in gura de catre oameni care la randul lor nu sunt cu nimic mai destepti, mai pregatiti decat “rebelii”.
Dar cine e specialist cu adevarat? Macar la acest lucru sa ne intelegem, ce trebuie sa cunoasca un specialist? E suficient sa fii doar medic? Doar jurist? Doar matematician? Ce implica sa stii ca sa poti lua decizii corecte la scara nationala, internationala? Layerele medic, jurist, matematician stiu multe, au o baza. Dar specialitatea de epidemiolog implica o contopire a acestor layere, e transdisciplinara.

Spunea o actriță, instinctual, că i se pare că a fost ținta unui experiment. Și că-i e frică de ce urmează. Poate ceva ce nici nu-i capabilă să-și imagineze.

Ce mascăm în continuare? În editoare există butonul “back” sau “step back”. În viața reală…

Top


Update 10 mai – perceived exertion și coronavirusul

Situația reintră la normal … în timp, mai intră în joc și inerția – ieșirea din colivie, dar multe voci spun că nimic nu va mai fi ca înainte. Și așa este. Putea fi mai grav, să spunem că acum a fost doar o simulare.
Iar această simulare nu pot spune că am trecut-o cu rezultat favorabil. Nu doar noi, românii. Nu știu, poate frica excesivă de moarte…

Am acceptat fără crâcnire ordonanțele de urgență. Unde ne sunt revoluționarii? Doar un exemplu: am acceptat cele 2 ore pentru vârstnici. Aruncându-se cu vorbe, s-a testat și dacă acceptăm izolarea lor totală. Măcar aici am comentat, au sacrificat și ei un Cercel și s-a modificat favorabil orarul. Pe scurt – tinerilor, în special celor sub 30 de ani: acum înțelegeți de ce a rezistat comunismul? Nu v-ați opus deloc, nu mai acuzați vârstnicii, adică părinții … altora. Din ce am văzut, tinerii sub 14 ani au suportat cel mai ușor izolarea: oricum stăteau pe mobil sau calculator.

Despre cuantumul amenzilor ce mai e de zis? Dacă eram pe vremea Inchiziției probabil amenda era arderea pe rug. La noi. Nici n-are sens să mă obosesc să dau linkuri. Poate memoria mă înșală, dar ce mai contează. Țin minte că amenda maximă la noi e de 20.000 lei, de vreo 6 ori mai mult ca salariul mediu pe economie. În nicio altă țară nu e așa de mare. În Germania e 0,3 din salariul lor mediu. Grosso modo la noi e de 20 de ori mai mare amenda maximă ca la ei, raportată la salariile medii. Suntem noi de 20 de ori mai “răi” ca ei? Nu! Ai noștri conducători așa cred, nu știu, poate sunt desprinși de realitate. Ce e mai grav e că s-a ajuns la aceste valori ale amenzilor prin mărirea lor prin noi ordonanțe de urgență. Adică aceasta a fost măsura luată. În condițiile în care au lăsat să intre în țară fără control adecvat aproximativ 1 milion de cetățeni. Și au lăsat să iasă “când a trebuit” pentru alții mii de cetățeni.

Părerea mea e că diferența de nivel real de trai, de civilizație, e greșit să se măsoare între salariile medii dintre România și Germania. Mai corect e între acele amenzi, mai corect e 20. Îmi și imaginez că europenii noștri s-au întrebat cum de am strâns atâtea amenzi, în așa valoare. Și apoi s-au gândit: fiecare cu mama lui, nu ne băgăm, la ei așa merge; ai lor nu comentează, noi nu ne-am fi permis așa ceva. Noi, românii, suntem de 20 de ori mai toleranți ca alții. De mămăligă. Dar acel 20 mai arată ceva: acesta e respectul clasei conducătoare față de omul de rând, comparativ cu cel arătat în Germania. Jignitor? Se pare că nu. Poate ar fi cazul să oferim și noi, cei de rând, aceeași lipsă de respect în contrapartidă.
Trebuie spus că la noi, în Cluj, a fost respect reciproc: jandarmii n-au sărit să amendeze pentru nimicuri, iar clujenii nu s-au dat prea mult în stambă. Mă gândesc că fiecare parte a apreciat că măsurile sunt excesive. Bravo celor care au ajutat pe vârstnici, care le-au dus de mâncare, care au avut un rol la funcționarea cantinelor pentru săraci.

În sport e la modă acum să se măsoare efectele unui efort, intensitatea efortului, prin “perceived exertion”, adică cum ai simțit acel efort, cât de tare te-a afectat. Se consideră mai corectă acea estimare decât o diagramă de puls, puls care e supus modificărilor de mediu etc. Așadar, care e perceived exertion al unui român față de un german când primește o amendă? Eu spun că perceived exertion e chiar mai mare de 20, fie și numai din motivul că un nivel de trai mai scăzut înseamnă economii mai mici, dependența de salariu de pe azi pe mâine.

Sunt voci care spun: ce contează amenzile dacă oamenii respectă legile. Pe bune? Sunt legile corecte, suntem într-o lume ideală? Ce contează mai mult, litera sau spiritul legii? Care rezistă mai mult, litera sau spiritul legii?

Ce va urma sigur va fi bine. Pentru că acesta e mersul lucrurilor, nu pentru că ar fi meritul special al cuiva. Apreciez însă pe Trump, cu “nebuniile” lui. Eu nu le consider așa. Mereu am căutat să văd ce e în spatele declarațiilor lui, măcar din motivele că a realizat ceva în viață și a ajuns și președintele celei mai tari țări din lume, cel puțin până acum. Sigur e mai bine informat ca alții. A dovedit atitudine, nu s-a lăsat copleșit, a căutat mereu soluții de ieșire din impas. Cu toate că situația din SUA părea să devină cea mai gravă. A luptat împotriva curentului cu riscul să fie considerat ridicol, să se râdă de el. I s-a rupt, în situații de criză nu imaginea personală e cea mai importantă. Și mai e ceva de spus: în SUA au fost proteste. Că au fost întemeiate sau nu, au fost! Până și la purtarea măștii au comentat. Ei țin la libertate cu orice preț.

Trecând la modul de reflectare în media a evoluției pandemiei, în continuare sunt dezamăgit. E inacceptabilă și cenzura celor care nu sunt de aceeași părere cu majoritatea. Nu așa se combate. A mai ieșit în evidență și Google. Au fost întrebați dacă pot să monitorizeze mișcările de populație, să arate modificările de comportament pe hartă în timpul pandemiei. Implica evident cunoașterea locației populației. Răspunsul a fost ceva de genul: sigur, imediat, numai să apăsăm un buton. Doar o întrebare: e suficient dacă prezentăm situația începând de acum 10 ani? Eu știu că în Israel s-au monitorizat purtătorii de coronavirus, că exista o hartă unde puteai vedea dacă a trecut printr-un loc un purtător cu zile înainte, ca să nu treci pe acolo. Poate e fake news, dar e plauzibil.

Să ne vedem cu bine la alergări, am ceva idei și trasee în minte pentru Sportul pentru amatori.

Citez din Jurnal din anul coronavirusului al lui Mihnea Boștină, virusolog.

4 mai: Date nemțești

Toată lumea este de acord că testele pe care se bazează statisticile actuale surprind doar spuma valului de infecții cu SARS-CoV-2.

Un studiu efectuat timp de zece zile într-o zonă din vestul Germaniei, care a analizat peste 1 000 de persoane, a estimat mortalitatea Covid-19 la 0.37%. Studiul este realizat pe un număr relativ mic de persoane și sunt greu de extrapolat condițiile dintr-un orășel din Germania la întreaga planetă. Cu toate acestea, această cifră este cu mult mai aproape de valoarea reală decît acel 6% (nota: la România se referă procentul) rezultat din statisticile de azi.

Linkul zilei: Un material care detaliază rezultatele studiului menționat.”

Nota mea: în link sunt trecute comparativ și decesele de gripă normală din anii precedenți. Pentru România, ar fi fost 3000 de decese de gripă, față de cei 961 morți de covid de acum. Dar mai bine vă uitați la linkurile propuse.

Top


Update 15 aprilie – cum ne dăm seama ca “pulime” că situația se ameliorează și de urmărit piesa reală “după război mulți viteji se arată”

Mai întâi un remember.

1) De ținut minte: Noua Zeelandă a adoptat o altă politică de tratare a pandemiei. Guvernul s-a consultat cu mediul de afaceri, iar Stephen Tindall, fondatorul celui mai mare lanț de retail din acea țară a spus că e mai bine scurt și tare, nu lung și progresiv. Nu se referea la sex.

Ce am scris pe FB în 9 aprilie.
De ce am pus linkul acesta? Doamna care vorbeste “posibil din pat” e prim ministru în Noua Zeelanda. Serios, pe bune… La început mi s-a părut că are dinții cam lungi, că nu e cine știe ce frumusețe. Nu că ar conta… Dar după ce o asculți devine fotomodel.
Știți pilda aceea cu soția iubită? Toată lumea din jur ți-a spus că e urâtă, să nu te însori cu ea, dar ție ți se părea cea mai frumoasă femeie din lume și ai trăit fericit alături de ea. Din păcate s-a îmbolnăvit și a murit. Când te-ai uitat ultima dată la ea, așa așezată acolo fără suflare, ai exclamat în gând: da, prietenii au avut dreptate! Are gura puțin strâmbă, un ochi mai mare și unul mai mic, știu că șchiopăta… Dar… pentru mine rămâne cea mai frumoasă femeie din lume, mama copiilor mei și știu că am să-i simt lipsa pentru totdeauna. Nu că Ardern ar fi urâtă…

Un articol despre cum s-au luat masurile acolo: https://www.washingtonpost.com/…/6cab3a4a-7822-11ea-a311-ad…
S-au dat rapoarte zilnice la amănunt, s-au închis brusc granitele, nu treptat. De Pasti au 4 zile fara restrictii deosebite. Nu se poate zice ca n-au fost transparenti.
Ministrul sănătății de la ei a fost prins cu MTB-ul și cu familia la plajă. Arden i-a spus în mod public că l-ar fi dat afară dacă acest lucru “nu ar fi perturbat răspunsul la criză”.
La link am ajuns citind ca de obicei “Jurnalul din anul coronavirusului”.
https://savantgarde.ro/jurnal-din-anul-coronavirusului/
Mie mi se pare simpatica abordarea aceasta, să răspunzi la întrebări într-un cadru neoficial, fără fardări, aranjări de păr etc.
Îndemnul la ei a fost “stay in your own bubble”.

2) Un alt caz deosebit a fost al Suediei, care n-a închis cu totul economia și dreptul la mișcare. Momentan neconformarea la tendința țărilor din jur nu a făcut-o să fie exemplu negativ, situația la ei e mult mai bună ca în Italia, Spania, SUA.

3) Ce mai e de ținut minte? Că spre deosebire de atitudinea autorităților din Noua Zeelandă, de cuvântarea fără urmă de amenințare a Angelei Merkel (10 martie) – care a dovedit astfel că e un mare politician, ai noștri au avut cuvântări nelalocul lor cu privire de exemplu la “dezertarea” unor medici, spunând că “ne gândim” să nu-i mai lăsăm să practice medicina. Un link despre discursul lui Orban, că sunt mai multe, iar în contrast mai jos e discursul lui Merkel, am preferat originalul în germană, subtitrat, că limba germană e foarte frumoasă.

 4) Să mai și râdem.
Asta e a doua stire funny de la Digi dupa cea cu insula (localitatea) fara coronavirus din inima Lombardiei. Deci explicatia acum ca in vestul Europei cetatenii sunt mai sensibili la virus e ca la noi a fost comunism. Cred ca de la salam cu soia si nechezol ni se trage imunitatea. Ca batranii nostri au trait in comunism.

No, am trait s-o vad si pe asta. M.A.I. sa imparteasca Lumina! Ironia sortii…

Ei, da, cum poate un om obișnuit să “ghicească” când urmează relaxarea? Simplu, să urmărească modificările de comportament ale personajelor principale din media, dar și a cadrelor medicale și nu numai. De exemplu dacă un politician începe să combată puternic că dorește relaxare economică, că dorește binele lumii și în special al bătrânilor, să poată să-și facă cumpărăturile nu numai între 11 și 13… Da, ați ghicit, deja au apărut pe scenă să zicem astfel de … vizionari. Deși detest acest mod de manifestare, mă bucur pentru că e un semn bun, că mergem spre bine. Cum sunt optimist de felul meu și cum nu cred că viziunile lor merg mai departe de una sau două săptămâni, că nu-și permit să-și riște imaginea ci vor s-o îmbunătățească, mă aștept în consecință să înceapă ordonanțele de relaxare maxim până la 1 Mai muncitoresc. Ce spune președintele țării nu iau în calcul, nu știu de ce, e instinctiv – fără supărare.

Am mari așteptări de la piesa “După război mulți viteji se arată”. Sunt convins că nu voi fi dezamăgit.

Ce mai e de spus la finalul acestui update? Că noi toți putem spune că suntem subiecții unui experiment, gen Milgram experiment. S-au făcut o mulțime de filme pe această temă, eu l-am văzut pe acesta, cu testul de memorie și pedepsele cu șocuri electrice. Cu această pandemie s-a făcut practic o radiografie a societății de acum, la nivel global. Cum pe noi ne interesează mai întâi ai noștri, va fi de reținut cum s-au comportat diversele pături ale societății la această criză, mai ales cele care au căpătat brusc puteri mai mari sau însemnătate mai mare. Nu doar gradul de supunere al populației de rând contează. Asa, mai practic și mai simplu… Cum mai stați cu prieteniile? Mici schimbări esențiale? Mă bucur că nu…

Top

Update 3 aprilie:


Estimare evoluție pandemie în România, neoficial.
Epidemic calculator cu setările lui Bogdan Micu: ziua 0 în 8 martie, cu 2000 bolnavi intrați în țară atunci. Se consideră ca 2 din 3 români respectă cât de cât corect regulile.
Ca observație, populația României la ora actuală conform worldometer este 19,27 milioane nu 20,175 cât a pus el, iar acum la granițe e plin de români care intră în țară.

Rezultă următoarele:
încheiere pandemie în 1 iulie
în 8 aprilie 5000 cazuri (de fapt spitalizări, că infectați și în perioadă de incubație sunt zeci de mii)
între 17-25 aprilie 8600 spitalizări – maximul de cazuri din spitale (sunt așadar mai multe vârfuri ale pandemiei, din mai multe puncte de vedere)
între 25-30 aprilie se ajunge la 1000 decese
la final vor fi pe la 2650 decese.

Urâtă e statistica asta, și încă e considerat un scenariu mai optimist, mai bun ca în Italia și Spania, că s-au luat măsurile mai repede. Nu-i de mirare că alegerile locale nu se mai țin nici în 28 iunie, tocmai s-a anunțat.
Dintr-un astfel de grafic ne putem pune întrebarea dacă a raportat și raportează corect China, fapt de care este si acuzată. Pare că începutul a fost mai devreme și decât noiembrie anul trecut.
Și e clar că și “kurzarbeit“, adică munca cu program redus, trebuie nu numai luată în calcul, ci și aplicată. Germanii au folosit-o la criza economică din 2008. Bine că nu i-au spus blitzkrieg – amintire din razboiul al doilea mondial.
O altă idee citită și mi se pare ok – perioade de relaxare intercalate cu #statiacasa, pentru a se putea controla rata îmbolnăvirilor. Doar cu #statiacasa nu mai merge.

A apărut cu întârziere și statistica deceselor din săptămâna 12 din Italia. E way away peste limitele considerate normale pentru zona nordică.

Încă un epidemiolog care recomandă aerul curat și exercițiile fizice. Spune că nu trebuie să ne concentrăm pe boală, ci pe sănătatea noastră. Avem astfel mai mari șanse să facem forme ușoare. Decât mimoză de apartament să nu te lovească trenul…


Top


Update 02 aprilie
În sfârșit a dispărut județul necunoscut
din statisticile pe țară, lucrurile devin mai transparente (sper să nu fie optimism “fake”). În mod normal aceasta înseamnă că situația e spre bine și viața va reveni la normal … mai repede. Nici nu prea e altceva de făcut, că lumea obișnuită nu are rezerve și nu poate trăi cu interdicții să muncească.
Revin la linkurile date mai înainte.
https://covid19.geo-spatial.org/dashboard/main?map=cazuri_confirmate– pe România
E amuzantă legătura dintre senzorii seismici și activitatea oamenilor (și de plâns…). De citit în continuare jurnalul de mai jos, despre “liniștea” de pe Pământ, din 2 aprilie.
https://savantgarde.ro/jurnal-din-anul-coronavirusului/
Transparența parcă se simte și în rezumatul prezentat pentru azi, 2 aprilie.
https://stirioficiale.ro/informatii/buletin-de-presa-2-aprilie-2020-ora-13-00
Despre șomaj tehnic, refuz de detașare/delegare a personalului medical puteți afla opinii ale juriștilor de exemplu pe
http://www.chirita-law.com/stiri/
Că trebuie să privim totul cu o reticență ne arată faptul că în statisticile din Italia încă n-au apărut buletinele săptămânale cu decesele după săptămâna 11 din acest an. Reamintesc că în săptămâna 11 a apărut evident faptul că numărul de decese a depășit limitele obișnuite pentru acea perioadă, însemnând mai mult ca sigur că pot fi atribuite unui factor nou – virusul actual. Când vor apărea? Se pare că atunci când situația revine la normal. Probabil vor exista săptămâni lipsă, vor sări peste aceste săptămâni care nu le convin. Odată și odată tot le vor pune, că doar certificatele de deces nu pot fi ascunse, dar e mai important să reintre viața în normal și acolo.
http://www.salute.gov.it/portale/caldo/dettaglioContenutiCaldo.jsp?lingua=italiano&id=4547&area=emergenzaCaldo&menu=vuoto (selectați “Archivio report” să vedeți rapoartele grafice săptămânale).

Bella ciao!

Top


Update 30 martie – linkuri:
Valabile cele dinainte. Ordonanta 4 are câteva modificări în bine, unele clarificări. Găsiți ordonanța la linkul cu informațiile oficiale din 27 martie.

Ce implică ordonanța 4 descrie pe scurt Radu Mititean:

Mai jos, cum vede o specialistă în sănătate globală rezolvarea pe termen lung la epidemii, ea e la nivel 7-8 după cum se declară, într-o scală de la 1 la 10, unde 1 sunt habarniștii și 10 e OMS. Nu interpretez. Sfatul ei principal este să ne spălăm pe mâini mai des ca de obicei.

Care măști mi se par utile de exemplu pentru vânzători, mai degrabă decât cele obișnuite care, vorba celei de mai sus, nu sunt bune pentru omul sănătos ce circulă pe stradă: viziere gen protecție motocositoare.

Și despre ce fac Rupicaprele ca să-și mențină starea de fitness și, la urma urmei, de echilibru în lumea aceasta parcă tot mai nebună.

Top


Update 27 martie – linkuri utile:

https://maladiecoronavirus.fr/

Un jurnal zilnic despre COVID-19, ținut de un virusolog: Jurnal din anul coronavirusului.
Ultimele informații oficiale, formulare
Informații juridice – Chiriță și asociații
Un film … SF? Contagion (2011).
Situația globală – platforma Arcgis
Situația pe județe în România, unde a apărut un nou județ “Necunoscut”

Top

*****************************************

Vin vremuri noi

La jumătate de secol de existență pot spune, ca și noi toți de altfel, “am trăit s-o văd și pe asta”.

Acum, după ordonanța militară 3, după ce se ia măsura să ajungă armata pe străzi, armată care este bine privită și e considerată alături de populație, e clar că evoluția virusului e îngrijorătoare. Conform multor scenarii, curând există pericolul depășirii capacității de îngrijire a bolnavilor.

Ce trebuie înțeles este că nu mai suntem pe vremea “crede și nu cerceta”, populația – noi, oamenii de rând – trebuie să fim cooptați, să fim informați, pentru ca împreună să trecem acest hop al evoluției. Sigur ne vom adapta. Nu este de ajuns ca 3 crai de la Răsărit să ne vestească urgia, oamenii mereu au priceput când este ceva “mai aproape de piele”, când le explică cineva de-al lor. Forța nu este o soluție, și nici intimidarea. Am văzut în poze la Chișinău cum armata defila cu echipament ca de război, sper ca aici armata să nu-mi aducă aminte de Revoluție.

Nu-mi plac viziunile în alb și negru, nu mi-aș dori să văd printre oamenii autorităților “executanții perfecți”, cei care aplică la sânge legile perfectibile folosind doar mușchii și funcția lor fără să gândească. Dacă nu erau în trecut astfel de oameni sigur nu erau morți la Revoluție și nici nu puteau exista lagărele germane și gulagul rusesc în cel de-al doilea război mondial.

Eu la Cluj văd că lumea respectă regulile. Sigur, e ceea ce văd eu. Pentru ca toți să fim cât mai conștienți, să facem ca această gripă să nu ne suprasolicite sistemele, nu este suficient un #staiacasa fără explicații. Sunt de aceeași părere cu oameni mult mai în temă ca mine, care reușesc să exprime în cuvinte ceea ce eu doar am intuit că nu e în regulă, că situațiile pe județe, orașe, chiar dacă comunicate o dată pe zi, sunt mai stimulante să se respecte noile reguli decât situațiile pe țară. Altfel se poate obține fix contrariul, cel puțin mie mi se pare că toate cazurile sunt în alte părți, că “ai mei” din apropiere sunt cuminți.

Aș dori să aud opinii, sfaturi, ale medicilor din Cluj pe baza situației reale de aici, la fel aș dori să văd, să aud ce spun autoritățile locale. Dar cuvinte vorbite la subiect, nu generalități.

Pentru că în timpul meu liber mergeam des la concursuri, în ultima vreme mai mult de alergare, normal că imediat mi-a venit ideea unei “competiții” între județe la cazuri de infectare cu acest coronavirus. Totul constructiv, să ne ajutăm între noi. Premiul final pentru toți e limitarea răspândirii bruște a virusului. Să vedem că începe să scadă numărul de cazuri, să avem feedback că aici, în orașul nostru, se văd efectele sacrificiilor noastre și suntem pe drumul cel bun, suntem împreună și putem persevera. Dacă în altă parte au metode mai bune, să le luăm exemplul.

Eu am trecut pe Zwift cu alergări virtuale și probabil mai multe antrenamente de cycling indoor. Trebuie să-mi schimb obiceiurile, chiar dacă oricum alergam mai tot timpul singur prin pădure. Evident, nu spun că n-o să mai calc pe alături … niciodată, dar “faceți ce zice popa, nu ce face el”. Întrerup alergările săptămânale de grup de joi seara de la ora 19 prin Făget din cadrul “Sportului pentru amatori“, gândite și ca antrenament pentru Maratonul Apuseni de la sfârșit de mai sub denumirea “Ia-ți doza de alergare“. Mi-a făcut plăcere, chiar dacă n-am putut vorbi în timpul lor pentru că era noapte, frig și uneori zăpadă. Dar am compensat prin modificarea traseelor, în fiecare săptămână a fost altul.

Mă bucur că a rămas încă posibilitatea zilnică a “activității fizice individuale”. Dacă nu sărim peste cal, abuzând de ea, sper ca autoritățile să o lase în listă. Ne ajută să ne aerisim, așa cum o fac și cei cu animale de companie.

Să ne respectăm bătrânii, m-am săturat să-i văd ponegriți ca și cum ar fi la marginea societății. E mersul firesc al vieții, vom ajunge și noi acolo în cea mai mare parte, măcar din acest motiv să fim mai înțelegători. Sigur nu vom fi mai deștepți ca ei când vom atinge vârsta lor și nu vom fi mai buni ca acum. Nu bătrânii de rând cu pensiile lor au fost problema înainte, ci cei cu pensii nesimțite. De altfel orice abuz, exces, are şi o doză de nesimțire. Pe bune, de unde acuzaţia că ei care sunt mulţi votează cu nu ştiu cine? Eu văd că în partide se schimbă generaţiile, sunt şi alte generaţii de bătrâni. Cine de fapt sunt închistaţi în prejudecăţi? Acum, că și virusul a pus tunurile pe ei, mai tragem și noi. Să nu uităm că majoritatea sunt bolnavi, mulți singuri, și știm fiecare dintre noi cât de amabili și săritori suntem când nu ne simțim bine. Mă bucur că au măcar două ore pe zi posibilitatea să iasă din casă și unii pot și-n restul timpului.

E important să rămânem cu moralul ridicat, să mai și zâmbim și să glumim. În acest ton am făcut clipul de mai jos. Nu este o idee originală, mi-a venit brusc dorința să-l fac ca o “provocare” și e pe grabă editat. Evident, ca să-l realizez a trebuit să improvizez, să caut program de editare video pe mobil, apoi am văzut că pot insera și muzică… Cam jumătate de oră mi-a luat cu totul, iar dintr-o înregistrare de 10 minute am tăiat cam 20 de secunde, să nu vă plictisiți.

Mai alăturez două clipuri, poate le știți. Dar eu vreau să rămână mărturie peste ani.

Mai întâi un clip cu Ion al nostru, pus în fața unei alegeri. Bine, poate îl voi întreba și eu ceva mai încolo, sigur îmi va răspunde că varianta B e cea dorită.

Apoi, un clip hazliu, simulând isteria, al unei femei israeliene, pusă în situația să stea acasă cu cei patru copii care, fiecare, are teleșcoală. Trecând peste situațiile în care este pusă să învețe partituri pentru clarinet, fracții la matematică, concluzionează: numai așa își pot da seama copiii ce puțin cunoaștem noi, adulții, din ce învață ei obligatoriu.
Aș putea spune și eu: numai așa ne putem da seama cum funcționează acum sistemele de sănătate, poliție, armată, finanțe… Numai așa putem vedea solidaritatea, nu numai între oamenii de rând, dar și a sistemelor, băncilor, firmelor, oamenilor cu bani și influență. E bine că se gândesc la amânări de rate, la salarii pentru oamenii în șomaj tehnic, nimeni nu dorește anarhie. Poate va trebui să se dea și mâncare, alimente de bază gratis. Dacă în războiul al doilea mondial unele uzine din bazinul Ruhr au trecut la fabricarea de armament, acum aud că sunt firme din industria auto care fac aparate de ventilație pentru sănătate. Cum spunea cineva, și această situație poate fi o oportunitate, nu e musai colaps, și nu la șmecherii mă gândesc.

Poate acum e momentul și pentru învățământ să primescă un reset. Ce este cu adevărat important să învețe copiii pentru viață? Ce este cu adevărat de bază? Ce se predă acum la Teleșcoala de pe TVR2, ce predau profesorii online la clasele de elevi?

Și închei cu emisiunile de șah realizate de MF Alin Toma Andreica și de mine, pe sistem Teleșcoală la distanță.


Să fim constructivi, optimiști, uniți și înțelegători. Dar și disciplinați. Spun din nou despre Croația. Este o țară care a fost în parte și sub romani, este în vecinătatea Italiei, “țară de pirați” cum îmi place mie să spun, vin acolo la concursuri italieni la grămadă de parcă ar fi țara lor, locuiesc acolo mulți cu rude în Italia etc. Știți ce mail am primit de la organizatorii de la Istria 100 Mile? Primul, nu cel cu amânarea. Mi-au scris că ministerul sănătății le-a spus că totul este sub control, că sistemul lor de sănătate este bine pus la punct. Eu știu că este așa, am fost prin spitalele lor și nu ca să primesc paracetamol. Și au atașat comunicatul oficial. Mă uit fix acum, la peste o lună de atunci, la Croația și România. “For the record”, ei atunci începeau să aibă cazuri, noi nu aveam.
Așadar, 26 martie 2020, sursa Arcgis: Croația 481 confirmați, 1 mort, 22 recuperați, activi 458; Romania 906 confirmați, 17 morți, 86 recuperați, 803 activi. Populația Croației este de 4,1 milioane locuitori, a României de 19,27 milioane locuitori. Așa este, sunt mai puțini ca noi ca populație, dar ar fi putut fi în situația Italiei. Și noi suntem … binișor. Deci se poate!

Este o experiență care ne poate ridica cu cel puțin o treaptă în evoluția noastră ca umanitate.
Sănătate, să trecem acest hop cu bine și să ne revedem curând relaxați și dornici de noi aventuri!

Top

Feb 262020
 

A fost a treia ediție de Vlădeasa Winter Trail la care am participat, precedentele două fiind în 2016 și 2017.

Îmi place mult să merg la Vlădeasa, am fost de nenumărate ori, iar ca repere sunt concursurile de MTB, Apuseni Ultra Race și cele de ski de tură și alergare.
Nu ne-am strâns suficient de mulți participanți pentru ediția din acest an de schi de tură, concurs care s-ar fi ținut cu o zi înainte de cel de alergare, dar eu aveam planurile mele: tot vin cu schiurile sâmbătă, atâta că mă străduiesc să nu exagerez, să nu fac efort toată ziua, să nu fiu prea obosit la alergare.

Am pornit așadar sâmbătă într-o preumblare cu schiurile de tură, și-n intenția de antrenament pentru 10k Vertical – proiectul prietenilor mei de la RupiCapra – 10000m diferență de nivel în 24h pe schiuri de tură. Am de gând să particip și eu alături de ei, e un obiectiv care mi se pare suficient de îndrăzneț cel puțin să mă motiveze să mă scoată din zona de confort cu alergările mele zilnice prin Făgetul de lângă Cluj.
Dacă ideea pentru 10k Vertical le-a venit prietenilor după performanța lui Killian Journet (23000m diferență de nivel în 24h, să nu uităm că nu în condițiile din România unde orice lucru obișnuit în altă parte poate deveni o provocare din motive uneori incredibile), eu pot adăuga că pentru alergarea montană de anduranță practicarea schiului de tură este benefică.
Doresc să particip ca de obicei în ultimii 3 ani la Istria 100mile în aprilie, iar 10k Vertical va avea loc la sfârșitul lui martie, numai bine.
La Istria 100mile am remarcat o prezență feminină deosebită prin performanțele ei, Francesca Canepa. E de wikipedia, puteți citi și aici “la mia storia”: mama ei, atletă, a antrenat-o la snowboard, iar după visele Francescăi de balerină la Scala din Milano a ajuns campioană mondială la snowboard și la 40 de ani s-a apucat de trail running. Și uite-așa, după o expunere destul de lungă, ajung la legătura cu schiul de tură, la practicarea sporturilor de iarnă ca antrenament (Francesca, am citit în altă parte, se antrenează și cu schiul de tură și se vede acest lucru la cum folosește bețele, sunt de exemplu poze cu ea la UTMB 2018).
Canepa a câștigat UTMB în 2018, Istria 100 mile de câteva ori (până s-a plictisit), e cu ceva mai tânără ca mine și e la fizic tot atât de mare ca și Ingrid Mutter. Adică habar n-am de unde are puterea să fie mult mai bună ca și mine la distanțe lungi. 🙂

Revenind la oile mele înghețate de pe Vlădeasa, sâmbătă a fost o vreme de vis, chiar dacă a bătut ceva vântul și atunci. La ora 8.30 m-am pornit să urc din Rogojel și n-am văzut nicio urmă de pas pe traseul spre vârf, doar cele de rachete de zăpadă care urcau la cabană și apoi o luau undeva în dreapta spre Vișag. Pe scurt, a fost liniște și pace.
Abia apoi, la întoarcere, totul s-a animat, era plin de schiori și drumeți în jurul cabanei, așa de mulți că n-am reușit să-i identific pe Zoli, Csongor, Alpar, Peter, adică pe rupicapriștii cu care mă înțelesesem să ne antrenăm împreună. Am mai urcat o bucată alături de un grup cu Ovidiu și Kucsi și apoi am luat-o spre casă. Deja exagerasem, aveam 1400m diferență de nivel făcută și chiar dacă mă simțeam perfect odihnit știam că ziua următoare va fi sigur grea.

Mă mai întreabă lumea de motivații, ce mă determină pe mine să mă antrenez fără să mă plictisesc, ce mă face să trag de mine la concursuri. Eu sunt favorizat de faptul că “sunt pe acolo”, pe la podium la categoria de vârstă… la noi în țară, la concursurile standard unde nu participă toți cei buni la categorie. Dar avantajul respectiv “nu ține” la concursurile internaționale.
Am constatat că întrebările nu par să atingă subiecte de genul “cât și cum anume” să faci efort la un concurs, dacă țin cont de statusul meu ca fitness și antrenament la startul unui concurs față de alte dăți (nu am multe referințe certe, mă bazez pe modul cum mă comport pe segmentele Strava, pe cum mă simt după “back to back days”, pe ceea ce-mi mai spune interfața Garmin, pe rezultatele la concursurile precedente), adaptarea obiectivelor în timpul concursului astfel încât să obții maxim și, foarte important, să închei concursul pe “pozitiv”, adică cu o stare sufletească animată de dorință de a continua, de a fi mai bun, de a lupta mai departe și mai ales de a nu renunța.
Adaptarea aceasta a obiectivelor e foarte importantă pentru mine, iar la concursurile de ultra se vede cel mai clar, acolo ai tot timpul din lume să te tot gândești, să te răzgândești, din aproape în aproape. Sunt o viață în sine, cu urcușuri și coborâșuri, unde trebuie să te ridici de fiecare dată. Concursurile sunt sarea și piperul de care poate în viața de zi cu zi nu ai parte așa des, iar ele, ca atitudine, te mențin să fii competitiv și-n restul timpului. Trebuie să găsești un obiectiv pe care să-l îndeplinești, unele să te “poarte” pe aripa lor o vreme sau/și să te încurajeze până la capăt și după aceea. Deci obiective realizabile, dar să fie câte o provocare în ele. Uneori acea țintă la sfârșit se rezumă doar la o depășire a unui concurent pe ultima sută de metri cu ultimele puteri – un lucru de multe ori de neînțeles pentru concurenții mai performanți care au trecut linia de sosire cu ore înainte. Le adresez vorba aceea – “lasă că vine vremea și pentru ei”, să sape, să caute o motivație în piatră seacă. Din acest punct de vedere e mai ușor să fii primul, să poți să fii primul. 🙂
Găsirea motivațiilor în sine e o provocare intelectuală creativă (uneori la limitele umanului) care trebuie să te țină în priză tot concursul. Mintea trebuie să lucreze tot timpul pentru că corpul trage mereu spre odihnă.

La concursul de acum e clar că am sacrificat deliberat rezultatul pentru schiul de tură din ziua precedentă. Dar s-a meritat. Obiectivul meu era podium, concursul nu era cu prezență numeroasă și, în plus, anul acesta am un “răgaz” – tocmai am schimbat categoria de vârstă. Păcat că n-am fost tras la sorți la UTMB, aș fi avut șanse la categorie acolo…
Normal că aș fi vrut să scot un timp mai bun, dar efectiv nu aveam tragerea de inimă să măresc ritmul. Am alergat mare parte din timp alături de Dorin și Mirela (ea a încheiat prima la femei), dar dacă din înregistrarea lui Dorin reiese că a alergat pe la puls mediu pe la 161bpm, la Mirela 155bpm, eu am reușit “performanța” unui puls mediu de 122bpm. Am alergat la început pe la 140bpm, doar la sfârșit la 160bpm.
Atitudinea mea “defensivă” la concurs a fost clară de la început, după îmbrăcăminte: suprapantaloni, pufoaică peste hainele normale de concurs. Mă îmbrăcasem după cum m-am simțit. Am luat bețele de schi și mi-am pus crampoane pentru prima dată pentru alergare. Ce să-i faci, mă așteptam la un concurs mai lung ca de obicei, nu doream să mă accidentez. Toate se leagă… 

Cam așa s-au desfășurat pentru mine lucrurile, din punct de vedere al efortului și al motivațiilor:
– am tot încercat să măresc ritmul la picioare (pe tot parcursul traseului), nu puteam decât cu sacrificii prea mari comparativ cu ce rezulta; Gabor și Csaba cu care încercam altădată să mă compar, acum la altă categorie, erau clar prea buni pentru mine; au și încheiat cu peste 20min în fața mea, ceea ce la o distanță de 15km cu 1000m diferență de nivel e mult; eu doar mi-am repetat în gând – ai știut că așa va fi când ai ales “fără pauză” înainte de concurs, relax, nu are sens să te omori. Nu uita obiectivul principal, atâta ai vrut, atâta speri să obții. Statusul meu așadar la începutul concursului era de obosit, dar optimist și realist. Pulsul a fost pe la 140bpm și ușor peste.
– după chinuri, în zona cabanei Vlădeasa m-am menținut alături de Dorin și Mirela. În mod normal reușeam să mă depărtez, mai ales în condițiile în care Dorin făcea selfiuri, filma pe FB și se distra stând “la plasă” după mine ca la ciclism. În zona alpină bătea vântul foarte tare din partea dreaptă și distracția lui era să facă conversație și să mă întrebe “ghici în ce parte stau eu”.

Textele sunt contribuția lui Alex Paul Căpitanu 🙂 Eu văd nițel altfel situația, dar se pare că din exterior… Mulțumesc pentru poze la toți!

Mai toată urcarea am făcut-o în power hiking (denumirea elegantă a alergătorului pentru drumeție). M-am gândit că la coborâre trebuie să fiu mai fresh și acolo pot recupera ceva.
– la întoarcere n-a fost defel mai ușor; trebuie ritm la picioare și să nu adormi pe pași, să te afunzi prea tare în zăpada care devenise mai umedă în zona cabanei. N-am reușit să mă descurc prea bine, mă simțeam ca un elefant care dansează.
Mirela s-a depărtat mult, n-am mai văzut-o până spre sfârșit. Mi-am găsit astfel o motivație punctuală, să trag tare s-o ajung.
– a venit zona cu zăpadă mai tare, mai înghețată, ultimii kilometri. În sfârșit puteam alerga mai ok și știam ce doream, s-o prind din urmă pe Mirela. Ultimul kilometru era urcare. Pulsul pe ultimii trei kilometri a ajuns pe la 160bpm.
Am încheiat la vreo 20 secunde/50m după ea, după ce la începutul urcării avea peste un minut jumătate – avansul ei câștigat pe coborâre. Dorin a terminat la 4 minute după mine, nici el nu s-a împăcat cu zăpada.
La sfârșit am fost mulțumit, chiar dacă aproape tot traseul n-a mers mai nimic. La urcare am pierdut cam 14minute față de Gabor și Csaba, iar la coborâre s-au mai adăugat vreo 8-9 minute.

Rezultatul meu oficial a fost de 2h3min, locul 19 general și 2 la categorie, după Doarvoaș care a alergat extraordinar – locul 3 la open. Pe flyby se poate vedea ce au făcut obsedații de Strava. 




E frumos să alergi iarna prin zăpadă, dacă e și vremea mai cu toane atunci chiar simți că trăiești. A fost un concurs greu, frumos, cu mulți prieteni în concurs și ca voluntari și fotografi – enumăr cât pot și eu – Dan Tăuțan, Adriana Cordoș, Adriana Papp, Ildiko, Lușu, Miha, Bianca, Flaviu, Alex, Cozmin… .
Le mulțumesc la toți pentru ziua deosebită, le mulțumesc copiilor de acolo pentru prezență și ajutor, ne revedem ca de obicei pe munte, locuri mai sălbatice. Felicitări concurenților pentru rezultate, nu-i un concurs de alergare obișnuit.

Ce a fost schimbat anul acesta la concurs – startul și finish-ul au fost la căminul cultural din Rogojel. Traseul s-a lungit cam cu un kilometru, dar asta e mai puțin important. Mi-ar plăcea ca data viitoare să se poată reveni la startul de la pensiunea Anica.

Feb 182020
 

Update 16 iulie.
Am creat pe FB grupul Sportul pentru amatori. Nu mai depinde doar de prezența mea organizarea evenimentelor saptamanale de joi. Așadar, daca va face placere sa alergati in compania altor alergatori, intrati in grup si tineti aproape.
Alergarile vor continua saptamanal, ca de obicei.

În luna februarie am început alergările săptămânale de grup, la sugestia prietenilor de la CAR Universitar Cluj.

În principiu acestea se desfășoară în ziua de joi la ora 19, cu start-finishul la Baza Unirea din Cluj și se aleargă prin pădurea Făget. Există un calendar de alergări unde, dacă este cazul, apar modificări. Oricine e binevenit, încercăm să ne adaptăm la ritmul tuturor.

Am considerat că alergările în grup prin pădure sunt mai greu accesibile alergătorilor obișnuiți, iar alternative pentru ei pentru alergările prin parcuri sunt suficiente. Momentan la ora 19 este întuneric și e bine când veniți să nu uitați de frontală.

Scopul e să învățăm unii de la alții, practic, să aflăm obiectivele unora sau altora și eventual acestea să ne inspire.
Am creat un subdomeniu http://sportulpentruamatori.unpicdetimpliber.ro/ unde e mai ușor să scriu informațiile săptămânale.

Să ne vedem cu bine!

Feb 032020
 

1) Prima mea competiţie din anul 2020 a fost Făget Winter Race din 11 ianuarie.

Înainte cu câteva zile a nins în sfârşit mai serios şi astfel chiar s-a justificat numele concursului şi, mai important, a fost frumos şi provocator să alergi prin Făget.
Traseul a fost cel standard, cu mici modificări mai ales în zona finală, a campingului din zona Roata, unde sigur se va mai construi ceva.

Rezultatul meu: locul 11 general, cu 1h52min02sec şi locul 1 la categoria 50-59 ani, conform my-run.
Cum sunt de puţină vreme la noua categorie de vârstă, mă uit pentru comparaţie şi la mai tânăra, unde am fost găzduit 10 ani, cea de 40-49 de ani: onorabil, aş fi  fost pe locul 3 la categorie.

Mai adaug două observaţii.
Mai întâi că m-a impresionat modul în care aleargă Agnes Tuzson (prima la fete), abia la sfârşit am trecut în faţa ei cu câteva secunde. N-a dat semne de oboseală în timpul alergării şi a fost constantă.
Mai e de spus că traseul a fost foarte bine marcat.

Felicitări organizatorilor, concurenţilor, voluntarilor şi mulţumesc pentru poze!

2) La a doua competiţie din Făget – Făget Winter Trail din 25 ianuarie 2020, parte a “trunghiului” alături de Făget Winter Race şi Oradea City Trail, am participat ca voluntar împreună cu co-organizatorii şi prietenii mei de la Rupicapra.
Evident prieteni am şi la Runners Cluj, club care a sărbătorit 10 ani de existenţă cu această ocazie, fapt pentru care îi felicit pentru ce au făcut pentru comunitate şi le urez “Mulţi ani înainte!”.

Mi-a făcut plăcere să tot alerg pe potecile din Făget în săptămânile premergătoare concursului, atât în recunoaşteri organizate de traseu, cât şi ca ajutor în stabilirea unui traseu nou pe la “căsuţa de turtă dulce” cum îmi place să-i spun (sau căsuţa de lut pentru cei din jur).
E o caracteristică a acestui concurs, mereu a fost schimbat traseul (de altfel şi la Făget Tour din toamnă). E amprenta pe care o lasă mereu Zoli Bogya în dorinţa lui să arate că Făgetul e mai mult decât traseele clasice, că mereu ne poate oferi ceva nou, doar să ai ochi şi plăcere de explorare. Zona nouă trebuie respectată, e una din refugiile animalelor sălbatice, mai ales pentru căprioare, mistreţi şi iepuri.

Şi linkul la poze – pe facebook.

În ziua precedentă concursului am ajutat la marcare, iar la concurs am fost pe traseu în acea zonă nouă, am făcut câteva poze şi am încheiat cu demarcarea.

Ziua concursului s-a încheiat mai deosebit, cu o masă festivă la Roata, “revelionul” Rupicapra.

3) Următorul eveniment mai mare pentru mine va fi provocarea inventată de prietenii de la Rupicapra – Szenasi Zoltan, Csongor Vagasi si Katona Alparproiectul 10k Vertical.
Pe scurt, în 24 de ore ei doresc să urce 10.000m diferenţă de nivel pozitivă cu schiurile de tură.
Cel mai important din punctul meu de vedere e că şi-au găsit o motivaţie să se antreneze intens peste iarnă, că pentru aceasta folosesc un sport de iarnă – skiul de tură. Killian Journet a fost unul din cei care au inspirat proiectul, dar să nu uităm că în România mereu apar provocări suplimentare – în cazul de faţă găsirea unei pârtii mai lungi şi dacă se poate luminată noaptea. Carpaţii sunt Alpii României dar nu sunt ca Alpii.

Eu am o ţintă mai umană, dacă reuşesc 7500m în 24 de ore (ca la Marathon 7500) sau 8000m e super bine. Voi încerca să-i ambiţionez şi să ţin ritmul cu ei. Le doresc succes, sigur va fi o experienţă despre care voi pomeni în anii ce vin.

Pe de altă parte sunt curios cum vor influenţa antrenamentele cu skiurile de tură rezultatul meu de la Istria 100 mile din aprilie. La bun simţ mi se pare că mă vor ajuta.

Un an 2020 fain pentru toţi!  

Jan 192020
 

S-a încheiat anul 2019, e momentul unui rezumat – deja în acest an am participat la un concurs de alergare – Făget Winter Trail.

E anul în care am împlinit “o frumoasă vârstă” – sper că tehnologia va avansa suficient de rapid încât vârsta oamenilor se va măsura în semicentenare, nu în ani. Nu, nu au început problemele cu organismul, adică e totul ca de obicei – dureri de dinţi, de şele şi sictirism în toate, mai puţin în activităţile “inutile”.
Am schimbat doar categoria de vârstă, am ajuns în unele sporturi iar la cea cu vizita “finală”. M-am obişnuit însă, în câţiva ani voi redeveni tânăr, se vor introduce noi categorii la capătul vieţii, lumea începe să fie tot mai preocupată de sănătate şi activităţi de timp liber.

Practic, fabula lui La Fontaine “Greierele şi furnica” capătă o interpretare mai nuanţată, nu mai este doar alb şi negru – furnicuţa cea harnică şi prevăzătoare este cea înţeleaptă, iar greierele cel leneş este fără viitor şi exemplul negativ. Se vede schimbarea până şi-n filme, cum e desenul animat “Antz”, care arată că şi-n lumea furnicuţelor nu e totul perfect, că nu totul e muncă, că nu poţi ţine la nesfârşit ochelari de cal la oameni şi ei să lucreze fără altă năzuinţă decât să supravieţuiască şi să procreeze.
Trebuie să vezi lumea din jur mai din ansamblu, ori nu poţi face asta lucrând la şuruburi non-stop. Furnicuţele (furnicile cele mici şi lucrătoare) au început o revoltă şi au schimbat puţin lumea lor, chiar dacă acest lucru practic a însemnat că au ieşit din muşuroi şi au ajuns la o nouă limită a lumii lor – coşurile de gunoi ale oamenilor. Greierele lui La Fontaine nu mai e doar un trântor, poate fi considerat un visător. Bine, prozaic spus, omenirea încetul cu încetul depăşeşte stadiul de luptă pentru subzistenţă şi îşi permite să urce puţin în piramida lui Maslow.


Şi în acest an am avut parte de multe concursuri grele, provocatoare şi frumoase. Au fost în trendul descrescător al numărului moştenit din anii trecuţi (doar 18 concursuri), iar ca urmare al unui antrenament mai cu cap (spre disperarea mea de amator, trebuie totuşi un mic control … la cap) am obţinut câteva rezultate deosebite pentru mine.

Ca de obicei competiţiile unde am pus mai mult suflet au fost cele pe echipe, ele sunt cele din care înveţi cel mai mult şi bucuria de final e mult mai mare când e împărtăşită cu prietenii alături de care ai petrecut poate zile întregi ca-ntr-o familie.

Le mulţumesc în mod special coechipierilor mei din diverse competiţii/ture:
– familiei mele (Veze family) pentru Walking Month
– Gabor Sztranyiczki (RupiCapra Team) pentru Marathon 7500
– Adi Cosma (în echipa Regi şi Pioni) pentru Carpathia Trails
– Szenasi Zoltan, Csongor Vagasi şi Alex Ivanov (RupiCapra Team) pentru Mureş 24h ştafetă
– Zsolt Langviser pentru Tura memorială “Jókai Mór” MTB.

Vă mulţumesc şi vouă, celor alături de care mi-am petrecut timpul la evenimente, celor care s-au implicat într-o formă sau alta la organizarea lor.
Un gând bun celor din Cer, Eniko şi Edy…

Concursuri mai deosebite:
Istria 100 Miles
Ultrabug
Carpathia Ultratrail (echipe)
Marathon 7500 Bucegi (echipe)
Mureş 24h (echipe)
Walking Month (echipe)
Apuseni Ultrarace
Maraton Apuseni (ca de obicei)

Repere personale:
am fost desemnat sportivul anului al clubului RupiCapra
loc 3 categ M80 şi 4 general echipă CarpathiaTrail,
loc 3 general echipă Marathon 7500, 1 categ M80
loc 1 Apuseni Ultrarace
loc 1 general Mureş 24h ştafetă echipă
loc 3 categorie, 33 general MPC

18h33min la Marathon 7500, aproape 50min îmbunătăţire timp la Istria 100 miles, 4h55min la MPC – prima dată sub 5h

672 punctaj general ITRA – primii 100 din ţară
638 ITRA la curse lungi XXL – locul 6 pe ţară
675 ITRA la XL – locul 17 pe ţară

Să avem un an fericit!

Dec 222019
 


Acum scriu puţin despre trei dintre evenimentele şi concursurile de la sfârşitul anului.

1. Sportivul anului pentru RupiCapra Team.
2. Concursurile de orientare şi antrenamentele pe trasee fixe.
3. Cluj Ecotrail ultramaraton 50km.

1. Sportivul anului pentru RupiCapra Team.
Anul acesta, în care am aniversat jumătate de secol de … existenţă, a fost unul marcant, un an în care am scos câteva rezultate extraordinare pentru mine, cele mai bune şi chiar la mare distanţă de cele de anii trecuţi. Am să-mi amintesc mereu de locul 3 general împreună cu Gabor Sztranyiczki (tot membru Rupicapra Team) la Marathon 7500, cu un timp de 18h33min, incomparabil cu maximul meu în jur de 22h din anii trecuţi, şi de 4h55min – prima dată sub 5h – la Maraton Piatra Craiului, un maraton care sper că va dăinui chiar dacă va fi cu alt traseu, tocmai pentru a ne aduce aminte de prietenii pe care i-am pierdut şi care au alergat de atâtea ori cu plăcere pe acolo. Chiar fără o concurenţă numeroasă, un loc 1 la general rămâne un loc 1, cu 28h41min – al doilea timp de până acum în cei câţiva ani de existenţă ai concursului – la Apuseni Ultra Race 170km. Împreună în echipa Rupicapra boys am obţinut locul 1 la ştafetă la Mureş 24h

Probabil şi de aceea am fost votat sportivul anului al echipei RupiCapra. Nu pot decât să mă bucur, e o onoare pentru mine şi ştiu că voturile au vrut să fie de încurajare, nu s-au referit strict la valoarea mea sportivă. Mulţumesc! Felicitări celorlalţi premianţi – de la sportiva anului, la voluntarii anului, la cei implicaţi în latura socială a clubului! Cel mai mult contează că suntem ca o echipă, că oricare dintre nominalizaţi putea fi în locul premianţilor. Ca să fac o paralelă, la Vocea României anul acesta mi-a părut rău că finaliştii, toţi patru, n-au putut fi cu toţii locul 1. Foarte buni, în orice caz a fost un echilibru între ei, Jasmina de exemplu şi Elena au tot crescut astfel încât din outsidere chiar au ajuns să facă discutabilă supremaţia lui Dragoş, lupta lui părând iniţial să fie doar cu Andy. Şi ştiţi de fapt cine are şansele cele mai mari să ajungă cântăreaţă cunoscută şi m-a impresionat cu felul ei de a fi? Mi-au plăcut şi cuvintele ei spuse când a fost eliminată în semifinale, foarte mature şi respectuoase pentru vârsta ei de 16 ani. Poate unii dintre voi vor râde… Adriana Simionescu, fiica lui Adi Minune! A trecut prin schimbări majore inclusiv de vestimentaţie de-a lungul etapelor, de la un stil etnic la altul. Ştie că nu e de ajuns doar talentul şi ai ei ştiu şi mai bine. Cum spuneau juraţii, premiul final e mare dar contează ce faci după aceea, pentru a fi un artist de succes contează să atragi publicul. Pentru noi, de la RupiCapra, contează să facem ce facem cu plăcere şi în anii următori. Cursa pentru sportivul anului nu trebuie să fie ca finalul unui “sprint”, cum spun “corporatiştii”, ci să fie pentru o viaţă.

Top

2. Concursurile de orientare şi antrenamentele pe trasee fixe.
După Maraton Piatra Craiului am cam evitat concursurile, am alergat prin Făgetul … meu mai mult gândind şi observând decât în viteză. Şi am trecut astfel puţin şi în regim de orientare. În sfârşit mi-am făcut timp să văd ce-i cu reperele de orientare de pe unii copaci şi mi-am adus aminte că pe unul din site-urile de orientare sunt trecute aceste repere fixe pentru antrenament, existând şi diverse trasee de dificultate diferită (zona Dumbrava, aproape de Roata).
Dacă nu eşti pe grabă vezi mult mai multe. Mai mereu văd căprioare, de câteva ori vulpi şi iepuri, iepuri aşa de mari şi frumoşi că mă şi mir că-i atacă vulpile, nu sunt “construiţi” să fie animale de pradă. Cum treceam pe una din potecile vechi din “Râtul Popii”, prin pădure tânără plină de lăstarişuri, am auzit un zgomot, abia am apucat să văd o umbră neagră, dar mi-am dat seama ce e după mirosul înţepător şi pătrunzător: un porc mistreţ. Cum se spune, pădurea e vie şi la “botul” Clujului, mai ales dacă mergi mai altfel nu există să nu întâlneşti măcar o veveriţă, să stârneşti vreo potârniche, un fazan sau altă pasăre mai deosebită.

Mai întâi am participat la Cupa Vinci – 24 noiembrie – la orientare din Hoia. Cum încă nu apucasem să-mi rememorez şi să antrenez puţinul ce-l ştiu, am dat chix. Adică am pierdut timpul în căutarea unui reper găsit până la urmă într-un trunchi retezat de copac, apoi din dorinţa de a recupera am alergat prea repede faţă de capacitatea mea de înţelegere a traseului şi am pierdut şi mai mult timp, apoi am auzit că începe premierea, eram deja la al doilea reper la care nu mai găsisem decât … fulgii de hârtie, dovadă că deja se strângeau şi m-am retras cuminte la finish, cu “mp” adică missing points. Până la urmă acest “mp” m-a ajutat, în săptămânile următoare am început să exersez orientarea pe traseele acelea fixe.

A venit apoi Cupa Moşului la orientare din 7 decembrie, practic în zona Dumbrava – Făget unde m-am antrenat. Am mers foarte bine pentru mine şi am terminat pe locul 3 la categoria M50-55. Sub o oră am făcut la concursul de medie distanţă. Şi e prima dată când am obţinut un podium la orientare la categorie. Pentru cine nu ştie, la categorii e concurenţa mai puternică şi e lupta mai aprigă, nu la Open sau Open Tehnic. În general orientariştii sunt mândri şi nu se bagă în Open şi Open Tehnic (un fel de regulă nescrisă şi fac chiar invers – cine se simte în formă şi vrea provocări mai mari schimbă categoria cu una mai grea, adică mai “tânără” şi luptă pentru podium acolo), considerate probe unde intră începătorii sau cei mai fără experienţă, traseele fiind şi mai uşoare ca dificultate tehnică şi fizică. Practic am concurat cu orientarişti cu experienţă, noroc că au fost puţini, iar singurul meu avantaj putea fi cel mult pe partea fizică.

Top

3. Cluj Ecotrail ultramaraton 50km.
Închei cu Cluj EcoTrail ultra 50km, un concurs în zona estică – sud-estică a Clujului, o zonă populată, veşnic în construcţie şi mai puţin folosită, chiar evitată la concursurile de MTB şi alergare de lângă Cluj: colonia Sopor – pădurea Tufele Roşii – dealul Sângelui – pădurea Gheorghieni cu pârtia de schi – dealul Răşina – Borhanci – Feleacu – livada Palacsai.

Am fost în recunoaştere traseu, mai întâi cu MTB-ul pe primii 30km şi apoi, în altă zi, alergare pe ultimii 20km, plecând de fiecare dată din Mănăştur, adică din colţul opus al Clujului. Ştiam că sunt multe bucle, e o zonă greu de marcat şi plină de provocări organizatorice, iar fără marcaj consistent şi mulţi voluntari pe traseu era greu să alergi corect fără track încărcat pe un dispozitiv gps. Am recomandat şi recomand şi acum traseul ca bază de inspiraţie alergătorilor din zona Sopor – cartier Gheorgheni, Borhanci pentru că trece prin locuri mai puţin umblate, noi pentru mulţi şi sigur e mai puţin plictistor decât veşnicele drumuri prin livadă.

Vremea a fost frumoasă, chiar bună pentru alergat, spre deosebire de anul trecut. Totul a decurs cu bine până în momentul când “la vaci” – cum spun eu, că veşnic pe acolo pasc nişte vaci, pe la km30, majoritatea alergătorilor din faţa mea au scurtat o buclă. Şi de aici vin observaţiile mele, punctual, şi sper ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Nu e prima dată când se mai greşeşte un traseu, dar… acum sunt nişte particularităţi, sunt prea evidente erorile. În lumea alergătorilor suntem numai noi, organizatorii, voluntarii, apoi sponsorii etc. E o lume mică, mai uşor controlabilă şi nu putem pune vina pe politicieni şi alţii ca în viaţa de zi cu zi. Suntem noi cu noi şi putem să ne creăm lumea alergării mai aproape de cea dorită, de ideal.

1.Au fost anunţate puncte de control ascunse, tocmai pentru ca lumea să nu aibă tentaţia să scurteze traseul. Erau multe locuri unde puteai scurta, voit sau nu. La bucla scurtată a existat PC “ascuns”, adică nelocalizat pe hartă.

2. Decizia organizatorilor cu privire la alergătorii care au greşit traseul: nu s-a schimbat nimic în clasament, mai ales în primele zece locuri care erau premiate, deşi organizatorii au ştiut de problemă, au ştiut de la omul de la acel PC cine a trecut pe acolo. Au considerat că se bulversează clasamentul şi probabil a contat faptul că fiind marcarea deficitară alergătorii vizaţi puteau să replice că n-au văzut schimbarea de direcţie şi nu e vina lor.

3. Ca urmare se pot trage două concluzii: omul de la acel punct de control a fost inutil, putea fi folosit în altă parte, şi că din toată istoria aceasta au avut de pierdut doar cei care au parcurs corect traseul, restul – alergătorii care au greşit şi organizatorii n-au fost afectaţi cu nimic. Tocmai acest lucru m-a făcut să scriu.

4. Nu am fost consultat nici eu, nici Adrian Costea, cu privire la decizie. În mod sigur dacă eram întrebaţi, date fiind circumstanţele, nu eram pentru descalificare sau altă măsură dură, dar eram pentru penalizare în timp. Nu era greu de văzut cam în cât timp s-a parcurs acea buclă. Eu de exemplu am parcurs-o în 10 minute.

5. Conform clasamentului nemodificat, diferenţa dintre locul 3 (4h18min) şi locul 15 (al meu, 4h36min) era de 18 minute, deci acele 10 minute contau, intram probabil în primii 10 alergători. Adrian Costea era pe locul 3 la acel km30, iar apoi a ieşit din top ten şi nu a reuşit să ajungă decât pe locul 7 la final (4h25min).

6. La acel km30 eu vedeam în faţa mea vreo 5 alergători, 3 dintre ei se vedea că sunt dezorientaţi. Am strigat la toţi să vină pe unde merg eu. Unul sau doi sigur au venit după mine, dar nu cred că toţi. Eram la acel moment cu Adrian Cosma care a încheiat pe locul 22.

7. Din ce ştiu eu, la acel PC din primii 15 alergători au trecut doar primii doi – Cătălin Şorecău şi Ianco Slovak, apoi locul 3 în acel moment – Adrian Costea şi eu. Conform Strava, unde se vede eroarea, primii doi nu au fost afectaţi, ei fiind alergători din altă clasă ca noi, restul.

8. Strava spune multe, dacă te uiţi cu răbdare. După locul 18, niciun alergător n-a mai luat-o greşit pe acolo. Din acel moment eu am alergat singur 18km, doar în ultimii 2km reuşind să ajung din urmă 3 alergători. Şi eu l-am anunţat pe omul de la acel PC că se pare că e o problemă de marcare şi e posibil să se fi luat măsuri.

9. Strava spune că alergătorii care au greşit traseul n-au mai greşit practic nicăieri în altă parte, nici înainte, nici după aceea. Fără track încărcat pe ceas nu puteai să nu greşeşti, părerea mea e că traseul nu putea fi parcurs corect fără să ai track încărcat, iar dacă înainte ai fost la recunoaşteri traseu acest lucru te putea ajuta, dar trebuia să ai talent de orientarist să nu greşeşti.

10. Strava spune că din primii 15-18 alergători doar unul avea ceas mai dummy (fără posibilitatea de încărcare track – Forerunner 230), unul nu şi-a pus înregistrarea (nu are cont, e mai discret, îl cunosc), unul avea Polar mai deştept (Costea), în rest toţi aveau ceasuri deştepte, unele chiar ultimul răcnet (adică doi doar Fenix 3 “obsolete”, restul 935 – ca mine, 945, Fenix 5, 5X etc). Toţi ştim că dacă te abaţi de la traseul încărcat pe ceas cu peste 20m acesta te avertizează, n-ai cum să nu-ţi dai seama. Da, se poate ca nu toţi alergătorii să fi avut trackul încărcat pe ceas, dar câţiva tot l-au avut, că altfel se rătăceau în numeroase alte locuri. Traseul de ultra se intersecta cu restul traseelor, unele porţiuni trebuia să le parcurgi în sens invers faţă de alergătorii de la cursele scurte.

Mulţumesc pentru poze
Cam atât am avut de spus. Să fie scris pe răboj, să nu se poată spune ca în replicile celebre (pentru cei mai în vârstă): “Nu ştim, pe onoarea mea că nu ştim! D-asta l-am trimis pe Patraulea ca să se sesizeze miliţia şi să ne spună miliţia ce ne-a pus nouă acolo.” Ştiu, a fost 1 Decembrie, ziua Marii Uniri

Şi acum vine cu paşi grăbiţi sfârşitul de an. “Sărbători Fericite!”  “La mulţi ani!”

Top

Oct 182019
 

Walking Month e la a cincea ediție și eu am participat la fiecare dintre ele.
La precedentele patru, invariabil am ajuns într-o formă sau alta pe podium (cu echipa, individual), cu toate că în unele ediții nu mi-am propus de la început acest lucru și mi-am găsit motivația pe parcurs. De fiecare dată mi-am repetat că scopul principal al evenimentului nu este competiția, ci fapta caritabilă, că spiritul competiției constă în schimbarea unor obiceiuri (pe o perioadă) cu unele mai sănătoase, că orice exagerare nu e bună nici în sport pentru un om obișnuit. Dar…

Anul acesta mi-am propus să fac echipă cu ai mei, să fim echipa-familie. Să încerc să fim împreună mai mult timp, făcând pași împreună din când în când. Să văd cum și cât se implică fiecare într-o echipă. Ceva sper să le rămână amintire. De la început, așadar, scopul principal nu a fost competiția, cel puțin la echipe. Ai mei sunt foarte ocupați cu școala, cu serviciul, mai au și activități suplimentare, e foarte greu să meargă afară doar să facă pași. Și îmi închipui că multă lume de la concurs e în aceeași situație, încearcă să facă mișcare în timp ce trec de la o activitate la alta.

La începutul evenimentului Walking Month mi-a venit ideea să fac un concurs, să ofer o carte premiu la unul dintre cei care participă la sondajele mele săptămânale. Eu urma să prezint situația pașilor echipei “Veze family”, iar cine dorea putea să voteze că a făcut mai mulți pași ca echipa mea sau mai puțini. La momentul actual concursul meu s-a încheiat, competiția Walking Month de asemenea. Nu s-au anunțat rezultatele oficiale, eu sper să fiu în primii zece la individual, iar cu echipa între primele 40. Am început să scriu acum despre Walking Month ca să pot finaliza concursul meu, care se încheie cu o tombolă.

Concursul meu “Cartea Anatomia alergării” s-a desfășurat în paralel și în legătură cu Walking Month și am oferit premiu cartea Anatomia alergării scrisă de Joe Puleo și Patrick Milroy.
Am dorit să rămână câștigătorul cu ceva util. Ce am scris despre carte și despre regulament pe facebook prezint mai jos.

Pentru mobilizare, pentru ca “luna Walking Month” să fie mai deosebită – vedeți clipul Try something new for 30 days – Matt Cutts – Ted-Ed – am o întrebare pentru cine vrea să răspundă, nu numai de fun. Am creat pe Facebook pagina Veze (@unpicdetimpliber) ca să pot crea sondajele.
Și acum întrebarea… Aveți mai mulţi paşi cu echipa voastră sau mai puţini, comparativ cu echipa “Veze family”, la sfârșitul celei de-a X-a săptămâni?

În prima săptămână 16sep (luni) – 22sep (duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut 569.208 pași, media 81.315 pasi/zi/echipa sau media 20.328 pasi/zi/persoana.

La sfârșitul celei de-a doua săptămâni, deci perioada 16sep(luni) – 29sep(duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut în total 1.004.965 pași, media 71.783 pasi/zi/echipa sau media 17.945 pasi/zi/persoana.

La sfârșitul celei de-a treia săptămâni, deci perioada 16sep(luni) – 06oct(duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut în total 1.548.495 pași, media 73.737 pasi/zi/echipa sau media 18.434 pasi/zi/persoana.

La sfârșitul celei de-a patra săptămâni, deci perioada 16sep(luni) – 13oct(duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut în total 2.112.887 pași, media 75.460 pasi/zi/echipa sau media 18.865 pasi/zi/persoana.

Așa am prezentat situația după fiecare săptămână Walking Month.

În ultimele două zile am făcut enorm de mulți pași, am să prezint situația la sfârșitul articolului. Conform clasamentului intermediar neoficial publicat de organizatori, la sfârșitul săptămânii cu numărul 2 am fost pe locul 41 din peste 700 echipe participante. Poziția 41 în clasament în acel moment, cu toate că numărul de pași pe persoană nu e spectaculos, e o dovadă clară că participanților le este foarte greu să se desprindă de munca lor de fiecare zi. Pentru mine e și mai îngrijorător, copiii mei care sunt elevi nu-și fac vreme pentru “afară”, ar trebui să fie foarte organizați pentru asta.

Regulamentul concursului.
Toți care participă la sondaje în cele 4 săptămâni vor fi înscriși la tombolă (random.org sau ceva asemănător – am ales până la urmă, în urma unor reviewuri tragerilasorti.ro) cu șanse mai mari dacă votează la mai multe sondaje.
De exemplu cineva care a votat de 3 ori în sondaje are șanse triple față de cineva care a participat la sondaje o singură dată. Tombola va avea loc după încheierea votării după săptămâna 4.

Despre carte.
Știu că poate părea la unii o carte din ciclul cărților “… for dummies”, dar mie mi se pare practică.
Pentru un om care n-a făcut sport de performanță, care n-a fost îndrumat de antrenori, mai mult ca sigur că exercițiile acestea explicate cu desene ajută.
Mai spun doar un lucru: cartea mi-a dat confirmarea că ceea ce făceam era corect și în mod sigur anul acesta unul din motivele (mai sunt vreo 2 sau 3) că mi-a mers mai bine ca altădată la concursuri a fost faptul că am făcut mai multe exerciții fizice la partea de mijloc și superioară a corpului. Nu arăt ca Schwarzenegger, dar nici nu asta era intenția. Am făcut doar exerciții câteva minute, dar zilnic. Și așa simțeam că crăp de plictiseală, ceva de genul cum stăteam la coadă la pâine pe vremea împușcatului. Și sper că n-am părut cam ageamiu la sală, doar am executat ce am văzut în pozele din carte.

Va urma tragerea la sorți, publicând înregistrarea pe youtube și pe acest blog pentru ca să fie totul limpede. Voi face teste pentru ca tragerea la sorți să fie live pe Facebook pe pagina Veze (@unpicdetimpliber) și apoi să o pot publica pe youtube. Aș vrea să fac înregistrarea cu mobilul, stil “mojo”, nu doar “capture screen”. Astfel voi putea filma și ora extragerii câștigătorului.

Anunț de pe acum – tragerea la sorți va fi duminică la ora 20. Sunt 30 de participanți, cu 48 de șanse (unii au votat la mai multe sondaje). Fiind sub 100 șanse, tragerea la sorți e gratuită pe tragerilasorti.ro .
Vă mulțumesc pentru implicare! 🙂

Cum a fost la Walking Month pentru mine.
Pe lângă concursul meu “Cartea Anatomia alergării” m-am ocupat și cu … alergatul și mersul. Am avut două concursuri importante în această perioadă, Apuseni Ultra Race și Maraton Piatra Craiului. Am scris despre ele, mi-e și acum greu să mă gândesc… dar la pași au influențat puternic situația mea.
Așa cum am spus în primele rânduri scrise, în ultima săptămână tot n-am putut să stau deoparte de evenimentul Walking Month – partea competițională. Am mai stat de vorbă cu prietenii și mi-am găsit motivația să ajung în primii 10 la individual. Sper că am reușit. În ultimele două zile mi-am luat liber și am alergat și mers luni de la 7 dimineața la ora 24, iar marți de la 5 la 23. Am și pus 7 alergări de vreo 10km pe Strava luni, dar apoi am renunțat să mai alerg așa distanțe mari, am preferat alternanța alergare – mers.
Începusem ziua de luni cu papuci de antrenament de trail, am simțit ceva dureri la un genunchi după vreo 10 ore, i-am schimbat cu alții – tot mai rău, și am ajuns la cei pe care-i folosesc la competițiile de ultra – Hoka Speedgoat 3. A fost mai bine, dar am renunțat la alergările consistente, iar marți mi-am mutat “cartierul” de alergare “aiurea prin oraș” la Baza Sportivă nouă din Gheorgheni, unde este pistă de alergare foarte bună și totul a mers șnur.

Situația finală a echipei și a mea la concursul Walking Month (nu și pozițiile, că nu sunt anunțate oficial): La sfârșitul concursului, deci perioada 16sep(luni) – 15oct(30 zile) echipa Veze family a făcut 2.454.297 pași, media 81809.9 pași/zi/echipa sau media 20452 pasi/zi/persoana. Eu am facut cîte 130k pași în fiecare din ultimele 2 zile. Numărul meu total de pași a fost 1.559.653, adică 63,5% din totalul echipei.

Update 1: Andreea Streșină a câștigat cartea. Felicitări, să-ți fie de folos! Rezultatul figurează și pe tragerilasorti.ro pentru 30 de zile. Pe facebook am pus clipurile cu tragerea la sorti, unul live si celălalt “capture screen” editat, cu sunet adăugat.

Update 2: Echipa “Veze family” a încheiat pe locul 24 din aproape 700 echipe. La individual nu știu unde m-am clasat, dar sper că în primii 10, mai precis pe locul 8. 

Update 3 (24 oct): La individual chiar am fost locul 8. Voi atașa print screenul.

 

Atașez câteva poze semnificative.

 

Oct 092019
 

Poză din drumeția de duminică – după MPC 2013

A fost o zi tristă pentru alergarea montană. O zi care a început frumos, a continuat peste așteptări până la sfârșitul cursei mele și s-a încheiat cu o tragedie pe care n-am vrut s-o cred mult timp atunci. M-am tot gândit dacă să scriu sau nu… Dar nu pot să trec peste, nu pot fi ca un struț care-și îngroapă capul în nisip ca să nu vadă ce nu-i convine, ce nu-i place.

Condoleanțe familiilor, au fost doi prieteni dragi pentru mine. Da, în mod direct doar pe Edy îl cunoșteam, dar în lumea alergătorilor toți suntem prieteni, toți suntem uniți prin modul de viață. Știu, mulți spun că practicăm alergarea montană de fun, pentru sănătate si pentru că ne place natura. Mi se spune că voi trăi 100 de ani fără reparații. De fiecare dată însă mă gândesc că nu pot să fiu de acord în totalitate cu aceste concluzii, mai precis nu e totul. Nu e atât de simplu. Și cumva e prea egoist să crezi că sănătatea personală contează atât de mult. Ce dovadă mai bună poate fi în cazul meu decât faptul că am aflat de schimbarea medicului meu de familie din ziare, când în sfârșit media aflase că praxisul medical se vinde? Că merg la medicul actual când am nevoie de parafă pentru participare la competiții în străinătate? Că nu mai ţin minte când am facut ultima dată analizele? Da, sunt mai sănătos, sper, dar nu acesta e aspectul cel mai important care m-a determinat să aleg alergarea montană acum, iar mai demult MTB, drumeția etc. Mereu am ales să fac ceva activ în timpul liber, instinctual. Și pozele mele reflectă cu adevărat că nici cuvântul “fun”, distracție pe românește, nu e chiar potrivit, deși într-adevăr mă simt bine. Cu privire la natură am recunoscut că în timpul concursurilor nu pot privi în jurul meu, trebuie să fiu atent la teren, concurenţi, am pulsul ridicat. Natura se observă mai pe îndelete. Mai sunt și provocările, da, de ele am uitat să spun. Și dorința de a fi tot mai bun, de a performa. Dar nu toată lumea alergării ajunge în față. Și atunci, care e adevărul? Ce lipsește? Ce i-a făcut pe prietenii mei din lumea alergării să pășească pe această cale? De ce nu le ajunge lumea reală pentru viața lor? De ce nu-mi ajunge? Totul poate fi exprimat într-un singur cuvânt: necesitate. În sfârşit l-am găsit, era ascuns undeva în subconştient. E modul prin care încerc să rămân un om normal, în bunul sens al cuvântului. Pentru că e greu să rămâi un om normal în această lume, aşa cum te-au (și m-au) învăţat părinţii.

În lumea reală în care te izbești de dezamăgiri, de inechități, în lumea în care poate exista cazul Alexandra care pe mine m-a șocat în mod deosebit și poate pe vecie pentru că la vârsta mea nu mai pot crede că se va schimba ceva în bine, că voi apuca … pentru că mi-am dat seama cât de tare scârțâie sistemul și cât valorează o viață de om obișnuit… ai nevoie de ceva pentru a rămâne în echilibru, nu atât fizic, cât psihic. Și alergarea montană e o soluție, îți dă liniștea necesară să poți reveni cu forțe proaspete la viața de zi cu zi, să-ți recapeți răbdarea, să redevii optimist și vesel, să-ţi faci meseria cu plăcere, să ai energie în primul rând pentru familie. Intri astfel într-o lume ca o oază, în care speri că scapi de probleme, de stres și e o alternativă mult mai sănătoasă ca lumea virtuală în care din păcate intră tot mai mulți și din care ne luptăm să-i scăpăm pe ai noștri, pe copiii noștri. Pentru că şi lumea virtuala e un refugiu, o alternativă, oferă provocări …

Și totuși și această lume a alergării e reală, vai, cât de reală! Am văzut asta la acest concurs.

Pentru mine la Maraton Piatra Craiului au fost accidente, mici greşeli cu urmări grave. Şi Eniko şi Edy au avut experiență, cum am și eu. Şi eu mai gresesc, mi-am văzut moartea cu ochii cum se spune, dar m-a salvat până acum câte un dram de noroc.
În mod conştient poate prima situaţie gravă prin care am trecut a fost într-o drumeţie din studenţie la Huda lui Papară. Toată lumea era în tabăra de corturi, eu mă trezesc să plec în plimbare prin pădure şi “să caţăr” un perete. Aşa, fără un motiv special, că era acolo în fața mea. Fără echipament, că oricum atunci nu te prea gândeai să ai aşa ceva, era perioada în care îţi manufacturai hamul după un model real sau după pozele din cărţi. Şi după câţiva metri de căţărat mă blochez cu înaintarea, nu mai era funny şi vreau să cobor. Încerc, nu mai pot, e prea riscant. Ce să fac, cine ştie când vor vedea ceilalţi că lipsesc, n-am spus la nimeni unde mă duc, pe atunci nu erau telefoane mobile. Am norocul să găsesc o cale să urc, fac un fel de tragere la sorţi că nu vedeam mare lucru în sus, ajung spre seară la corturi. M-au întrebat prietenii pe unde am fost, am zis că pe dealuri. Dar am rămas la o vorbă de care mă ţin şi acum, cine ştie până când: uneori e suficient să greşeşti doar o singură dată. M-aţi văzut căţărându-mă vreodată, chiar dacă fac parte şi dintr-un club alpin? Poate de aceea… Au trecut zeci de ani de atunci. Și să mai zici că trecutul unui om nu contează…

Dar acum? Şi acum mai scap ca prin urechile acului. De exemplu la MTB la una din ediţiile Maratonului Gilăului. Da, ştiu, sunt doar nişte dealuri. E suficient însă să intre în tine cineva, să zbori pe neaşteptate chiar dacă eşti cu spd-uri, să ai de ales între prăpastie şi un bolovan de care poate te vei zdrobi… dacă te poţi prinde. Am avut noroc. Şi da, incredibil ce multe gânduri poţi cuprinde în acele secunde. Și imagini, nu de la fața locului…

Şi chiar la MPC în 2014, când ai ghinionul să ricoşeze aiurea o piatră şi abia să apuci să întorci puţin capul, piatra nimerind în pometul unui obraz între tâmplă şi ochi. Cum spuneau prietenii, arătam ca Rambo şi am fost sfătuit să mă spăl că speriu oamenii. A fost doar o sperietura, am încheiat chiar cu un timp bun pentru mine. Nu a fost prima ediţie pentru mine, iar despre fiecare ediţie eu cred că am scris frumos pentru că mi-au plăcut.

Accidentările sunt aşadar din vina proprie sau a celor din jur, nu pot spune care sunt mai periculoase. Dar sunt în general mici și nu le ții socoteala. La 2×2 o dată mi-a intrat vârful unui picior între stânci şi ca de obicei mai mult mâinile au avut de suferit. Puteam să-mi rup piciorul sau să mă lovesc cu capul de o stâncă, în ultima clipă am scăpat din menghină. Eram cu papuci de ultra şi aceştia erau puţin mai largi şi nu eram obişnuit.
Să nu pun doar curse din România: deşi am fost la puţine pe alte meleaguri, evenimente am avut, minore în general. La TDS din Franţa în 2015 am stat prea aproape de cineva, am vrut să trec, m-am împiedicat şi am căzut spre vale. Norocul meu a fost că erau serpentine în acea vale şi am aterizat în aceeaşi potecă mai jos, alegându-mă doar cu julituri.

Dacă fiecare dintre noi am sta să privim în urmă, probabil că nu sunt singurul “împiedicat” din lume. Nu ne place însă să povestim despre situaţiile limită. Şi în niciuna din situaţiile critice prin care am trecut nici nu mi-a trecut prin minte să pun măcar o parte din vină pe organizatori. Nu a fost cazul. Ca de obicei am încercat să trag concluzii, să pot evita astfel de evenimente. Am 50 de ani, parcă cu toata experienţa mea tot mai des am mici probleme, şi acum am un deget de la o mână pe care nu-l pot îndrepta, la 3 luni după Marathon 7500. Ar fi trebuit să-l pun în ghips, dar v-am spus cât ca des merg la medic.

Şi totuşi alergarea montană e o necesitate pentru mine. Nu contează că mai cad. Nu e o lume ideala, dar nici nu e lumea Alexandrei. A fost invitat la un post tv un pensionar, fost şef la un departament ce răspundea de siguranţa cetăţeanului. Şi el a spus că e normal să fie sute de dispariţii pe an în România. Părea până la aceste cuvinte bine documentat, că ştie ce spune. Toată lumea a fost revoltată, inclusiv eu: cum adică, cum poţi afirma în ziua de astăzi aşa ceva? Pentru mine era clar, cel puţin a dovedit lipsă totală de tact şi o folosire inacceptabilă a cuvântului “normal”. Şi, evident, că vrea televiziunea respectivă să facă audienţă. Dar dacă omul ăsta a spus din statisticile care sunt parcă “dezumanizate”, din cele de pe vremea lui? Sau de acum? Dacă a mers acasă întrebându-se unde a greşit, că el aşa ţine minte? Dacă are o memorie beton, că unii chiar așa au, credeți-mă!

Cum stăm în lumea alergării montane cu statisticile referitoare la evenimente negative? Nimic până acum la noi în ţară… Dar la MTB, ciclism de şosea, fotbal etc avem cazuri. La bunul simţ riscurile specifice alergării montane se adaugă la cele de la alergarea de şosea. Ştiu că americanii sunt obsedaţi de statistici la orice sport şi nu numai. Primul meu contact cu statisticile lor a fost la baschet, la NBA. Pentru ei oamenii sunt cifre, ca la contabilitate. Nu degeaba sunt şi glume pe seama “cercetătorilor americani”. Ei spun că la maratoanele de şosea moare un om la 100.000 participanţi în timpul sau în următoarele 24 de ore. În general cauza e infarctul datorat hiponatrenamiei. La triatloanele de tip ironman statisticile sunt mai negative. După primul meu Xman de la Oradea soţia n-a mai vrut să mai particip la altele, fiica – micuţă atunci, chiar a plâns, deci nu arătam prea bine. Mie mi se părea că sunt ok. La cel mai mare maraton din lume, la cel din New-York, se ştie că în fiecare an moare cineva. Adică câştigi la tragerea la sorţi, te duci împreună cu cei 90.000 de participanţi la concurs, te uiţi la cei din jur şi spui: unul din noi murim azi, iar din cei rămaşi 60.000 termină maratonul; cei cu inima slabă să plece acasă. Asta e statistica dezumanizată, dar e adevărul. Oare câți concurenți ajung la ambulanțe sub diferite motive la maratoanele de șosea? Cred că ne-ar speria cifrele. Şi oamenii participă în continuare la concursuri, viaţa merge înainte.

Fiecare participare a mea la MPC am considerat-o o sărbătoare, de fiecare dată am încercat să scriu ceva cât de cât folositor. De ce tot scriu? Scrie acolo sus pe blog în colţul din dreapta, simplu cum îmi place mie: să am ce povesti nepoţilor. Ştiti de unde a pornit blogul? Tot de la o experienţă de viaţă. Un unchi al cuiva a trecut prin două războaie şi povestea foarte frumos şi interesant, a avut o viață grea și pierderi la care nu știu cum de a rezistat cu mintea întreagă. Dar era bătrân, iar pe zi ce trece poveştile se scurtau, le repeta pe tot mai puţine până a ajuns la una. Eu vreau să nu-i plictisesc pe ai mei, dacă vor peste ani să citească poveştile mele alături de mine, să nu mă repet… Eu doresc să fiu un om normal cu nepoţi, atât. Normalul de altădată.

Mereu am apreciat ce a facut Luci Clinciu pentru comunitatea alergătorilor montani. Regulamentul de la Circuitul Carpaţilor, înainte cele de la cursele CarpathianMan le-am tot dat exemplu pentru cine mă întreba şi dorea să organizeze un concurs. Dacă li se părea ceva nepotrivit puteau să ceară explicații, să modifice după aceea. Am scris şi acum doi ani despre asta, despre faptul că a dorit standardizarea concursurilor, asigurarea unui nivel de condiţii şi siguranţă astfel încât oricine doreşte să participe la concursurile din Circuit să fie sigur că nu are surprize negative. Şi în străinătate există ITRA unde sunt membru de câţiva ani, mi s-a părut de asemenea o idee bună, eu la acele concursuri merg care sunt înscrise la ITRA.

Acum traseul a fost umed, ca urmare pe unele porţiuni erai mai lent, dar pe altele erai mai rapid. Pietrele parcă erau mai lipite și nu mai fugeau așa de sub tălpi. Unii au scos recorduri personale. Corzile cu noduri suplimentare puse în porțiunile mai dificile de pe traseul turistic pe mine m-au ajutat, m-am simţit în siguranţă, erau şi salvamontişti pe traseu. Dar când e să se întâmple, doar un pic de noroc… Trist şi dureros! Nu ştiu ce a fost acolo. Atunci am auzit zvonuri la finish, am ajuns repede la cazare şi am citit în ziarele online. M-am gândit la ai mei, am sunat, am încheiat cu “vă pup” şi nu le-am spus nimic, mai speram. Li s-a părut ciudată încheierea, iar după ce au văzut o ştire la tv m-au resunat să ştie că sunt bine. Cam ştiu ce şi-au imaginat… Multă lume a fost cu sufletul la gură, şi de acolo, şi din alte părţi. Nu vreau să compar cu nimic acele ore.

Ce va urma nu ştiu. Doar ştiu că alergarea montană e încă o necesitate pentru mine. Poate a fost şi pentru EI. Ştiu că mereu îmi voi aduce aminte de Eniko şi Edy.

Cursa mea? Ar fi fost frumoasă, cum am trecut de prietenii mei din categorie, cum m-am străduit ca de obicei. 4h55min, prima dată sub 5 ore, probabil locul 3 la categorie şi 33 general. Din păcate cursa nu va rămâne cu amintirea unor rezultate. Să ne gândim și la ce şi-ar dori ei, cei trecuţi în eternitate.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!