vezentan

Jun 102019
 

UltraBug
E! Am dat doar un titlu dramatic, să atrag atenția! Am căzut doar de două ori în fund pe o coborâre prin iarbă și doar o dată mi-a rămas un papuc înfipt în glod de m-am străduit un minut să-l trag afară, și toate acestea doar într-o etapă, în prima zi. A doua zi am luat bețele iar într-a treia am preferat să urc drept prin pârâu, rămânând nițel bulversat când a trebuit să-l abandonez. Că a plouat în fiecare zi ca să se întrețină terenul e un mic amănunt pe care nu pot să-l scap.

UltraBug a fost deosebit, interesant și frumos prin multe elemente.
În primul rând, chiar dacă locația de start are un nume ce te trimite cu gândul la un capăt de lume – Fundu Moldovei, este și nu este așa. Știați că este mai mare distanța de la Cluj la Brașov decât de la Cluj la Fundu Moldovei? E primul lucru care m-a frapat, mi-a atras atenția când m-am uitat pe Google Maps. Și apoi să te miri că primul voievod al Moldovei, Bogdan I, a venit din Maramureș? Ok, el venise la vânătoare… ceea ce spune multe despre pădurile din Bucovina, cu legende, povești, poezii și altele cu zimbri (vedeți rezervația de la Vânători Neamț, prin care am și fost acum doi ani când am participat la singurul concurs de aventură de la noi – Propark Adventure). Și uite-așa vedem că sensul numelui localității e dat de apropierea de izvoarele râului Moldova care o străbate. No bun, cu asta m-am liniștit, nu mă duc la capătul lumii.



Și totuși e capăt de lume, e o comună destul de izolată, dacă ești fan la vizitat locuri noi dar dorești în special să te respecți mâncând la restaurante, ai cam dat-o în bară: mănânci din pungă. Există magazin local, a ajuns și Profi pe acolo (din păcate cum spun apărătorii tradițiilor și afacerilor locale). Te poți caza la săteni, dacă-ți place să riști să cauți la fața locului, sau poți alege calea recomandărilor de la organizatori, eu stând cu cortul la Camping De Vuurplaats, unde am și mâncat seara. Mi-a plăcut să stau acolo, condițiile sunt pe măsura celor oferite în vest, dar nu-și pot permite nici ei să țină un restaurant sau măcar un bar – terasă, că-i … fundul Moldovei.
Dacă doriți mâncare tradițională românească, încercați meniuri la Vatra Dornei sau în altă parte, moldovenii sunt extraordinari la gătit. Nu că nu se pricep și la vinuri… Sigur, o soluție e să participați la UltraBug, măcar la etapa de 8km din ultima zi, ca apoi să gustați din mâncărurile pregătite la stână.
Și ajung la un al doilea element prin care se remarcă Ultrabug – petrecerea de la stână, unde a fost și premierea. Anul acesta a fost aperitiv cu brânzeturi, supă, un pic de friptura de vițel la proțap, gogoși și mult așteptatul balmoș. A fost simpatic prezentatorul, cred că-i staroste pe la nunțile de acolo.
Update: Se poate mânca la Moara și la Viorica – corecție de la Dinu Turcanu.
Dar pe alergători îi interesează traseul. Ar fi superalergabil fără noroi. Dar eu nu cred că în toată istoria Moldovei a fost o zi în care n-a fost noroi pe acolo. Și cu asta promit să nu mai pomenesc cuvântul “noroi”, să nu se transmită și-n altă parte. În cele trei zile de concurs n-am ajuns în munții cei înalți și stâncoși, gen Rarău. Au fost dealuri mari, abrupte, poteci înierbate pe care era greu și la urcare, dar mai ales pe coborâre, iarba deasă ascunzând capcane în care cu ușurință puteai să-ți sucești gleznele. Cea mai mare parte a traseelor au fost însă drumuri forestiere, chiar și asfalt, și poate acest aspect deranjează pe alergătorii declarați de trail care nu-s obișnuiți să alerge tare și susținut zeci de kilometri.
Mi-au plăcut peisajele, pădurile care mai există, atât cât am putut vedea în încrâncenarea mea, în pauzele când nu era musai să mă uit la locurile unde calc.
Pfui, era să uit un lucru important: gardurile. Gardurile de delimitare proprietăți, de limitare acces pentru animale. La ei nu-i ca în alte părți, unde se lasă drumurile de acces circulabile, fără obstacole. Ce-i drept, se face economie la lemne, și nu-i un lucru rău. Gardurile m-au dus cu gândul la Lopar – insula Rab – Croația. Acolo erau din piatră, și erau portițe. Așa era zona, aridă, cu multă piatră, cu oi și capre, și toți știm că dacă este un ierbivor care poate supraviețui în condiții precare, acela-i capra. Nu-i aluzie la RupiCapra, unul din cluburile la care activez acum. 🙂 Pun mai jos o poză din Croația, de model. Ferească sfântul să fii cu MTB-ul și să tot sari ziduri (care au și rol de protecție contra vântului, care acolo te poate zbura și dacă ai 67 de kilograme cât am eu). Unii au spus că e alergare în … cu obstacole, ceva mai mare proporția de alergare totuși. Cum mie nu-mi place gimnastica, deși mi-ar prinde bine, întreruperile acestea nu mă încântau. Noroc cu Vasile Tompa, noul meu prieten cu care am alergat în primele două etape (că așa ni s-a potrivit ritmul), care mereu deschidea și închidea porțile ca pentru un împarat. Mulțumesc, nu mi s-a scuturat coroana de pe cap! Gardurile sunt la capitolul “interesant”, dacă mai e nevoie să precizez. Promit să nu mai pomenesc nici cuvântul “garduri”, am pus la plural că acolo sigur nu are singular.


Ce mi-a mai plăcut? Concurența. Anul acesta a fost o concurență mai mare, mi-am găsit motivație, dar despre aceste lucruri când fac un rezumat al cursei mele. Să nu se înțeleagă că pentru mine a contat musai prezența unor vârfuri, ca Vitalie Gheorghiță, Cătălin Șorecău (momentan un abonat la locul 2) sau Octavian Ivanov. Nu-l uit nici pe Alex Petruț, locul 4 în acest an, un obișnuit al concursurilor grele. Au fost oameni mai mulți în zona mea valorică, delimitată clar de cei 4 mai sus pomeniți, m-am așteptat să fie oameni pe care nu-i întâlnesc uzual, cei din Republica Moldova. Știu că sunt alergători buni pe acolo, iar trailul începe să scoată vârfuri și la ei. Serghey Dzero cred că vă este mai cunoscut după ce a câștigat la Maraton Apuseni Ultra în acest an. Dar și Vio Mălai, recent inclusă în echipa de ultra a României (locul 3 cu echipa la Campionatul Mondial din acest an – felicitări fetelor și băieților) și Crina Buzgan sunt din Republica Moldova!
Și închei descrierea UltraBug în ansamblu cu atmosfera faină de concurs, cu oamenii primitori, cu umor și zâmbăreți.
La capitolul de îmbunătățit este doar sistemul de cronometrare, care e eficient pentru un ultra în general, dar la o etapă cum a fost ultima, cu concurs separat de 8km și cu concurs de copii, a fost imposibil să nu dea mici rateuri. Dacă rămâne așa, atunci sugestia mea vine de la concursurile de motocros. Acolo există să zic așa “benzi de întârziere”, adică se marchează cu bandă culoare cu 2-3 curbe mai strânse înainte de finish și așa concurenții se înșiră și sunt mai ușor de urmărit.  

Despre concursul meu.
Pe scurt, am încheiat cele 3 etape pe locul 9 la general, cu un timp de 10h38min, un timp bun pentru mine.
Locul 8 a fost Iulian Ionescu, la 2 minute în fața mea, care s-a ambiționat (sper 🙂 ) foarte tare să încheie în fața mea. În prima zi am fost mai bun cu 3 minute, l-am prins pe final, în a doua zi a fost mai bun cu 6 minute, poate contând și folosirea bețelor de către mine la un traseu mult mai alergabil ca-n prima zi. În a treia zi cred că l-au trecut ceva transpirații deși cele 3 minute diferență erau greu de surmontat de către mine la un traseu de 8km cu o urcare puternică. Am reușit să scot doar cu un minut mai bine ca el.  
După mine pe locul 10 tot la două minute a încheiat Paul Smereciuc, prietenul meu din Cluj, organizator la Sport Management Events. Nici el și nici Iulian nu erau la prima lor participare la UltraBug, iar Paul de fapt e “aselenizat” în Cluj, el fiind moldovean.
A fost o luptă frumoasă cu Paul în ultima etapă, după ce în etapa a doua el mers super bine, reușind să ajungă în spatele nostru (al meu și al lui Vasile Tompa) la ceva peste 2 minute. 
Vasile, cu care mi-am petrecut multe ore în primele două etape, în etapa a treia a ales să alerge cu prietena, sacrificând gloria efemeră de a încheia în top 10 la UltraBug. 

Prima etapă “Witches Castle”.
A fost 40km cu 1550m diferență de nivel, cea mai grea etapă din punct de vedere tehnic, știm din ce cauză, acel prim cuvânt… Am reușit 4h29min, fiind încântat că am încheiat sub 4h30min. După ce Vasile a tot oscilat în jurul meu, fiind ba în față și dispărând din peisajul meu, ba în spate (îl ajungeam la PA-uri), s-a hotărât că mai bine aleargă cu mine. Eu n-am avut ce face. 🙂 E glumă, evident, mi-a plăcut să alerg cu el și ca bonus, așa cum am spus undeva mai sus, m-a ajutat mult prin faptul că era mai rapid și mai mereu îmi deschidea porțile de la garduri și le închidea după mine. Eu nu-s un partener prea agreabil, merg întotdeauna la o anumită limită care nu-mi permite să am chef de vorbă. Se pare că am fost într-o simbioză perfectă, cel puțin declarativ eu ajutându-l cu ritmul meu constant. Încă nu pot să înțeleg de ce aleargă cu Vibram FiveFingers, când cu încălțăminte normală s-ar fi putut bate la podium. Dar no, fiecare om are defecte, și când ele sunt la vedere e mai bine. 🙂
În această combinație letală am reușit să alergăm foarte bine (după umilele mele referințe din clasamentul de anul trecut), încetul cu încetul să ajungem concurenți, inclusiv pe Paul și Iulian. 
Dintre evenimente spun doar că ne-am pus la punct procedura cu gardurile, am căzut în fund de două ori pe prima coborâre pe iarbă, fiind sanie cu tot cu Hoka ai mei, Alex Petruț depărtându-se definitiv de mine. Pe la mijlocul traseului, mi-a rămas un papuc înțepenit în acel cuvânt… Am ales să mă întorc după el, că el n-avea de gând să mai vină și mi se părea că încetul cu încetul chiar se ascundea.
A fost locul 10 la general pentru mine, imediat după Vasile. 

Etapa a doua “Rolling hills”.
A fost 50km cu 1550m diferență de nivel. Nu pare mult de urcat, nu pare grea, dar am ales să folosesc bețe din mai multe motive.
În primul rând am considerat că mai bine să mă întârzie un pic în cazul când nu le folosesc mult decât să dau vreun chix din cauza unei posibile căderi fizice. Eram bine, dar eu merg de obicei pe risc minim. Știam că primii 8km sunt pe asfalt și am să mă chinui, dar speram în recompensă la final.
M-am uitat la profil iar spre sfârșit pantele păreau mai abrupte și nu doream să mai patinez la vale. Nu știam dacă e drum de țară sau iarbă, mai bine întrebam – a fost piatră și drum fără altă problemă decât că era abrupt.
La condiții meteo de ploaie, la ce traseu cu … mă așteptam, bețele consideram că mă ajută.
În fine, n-au fost condițiile grele de care mi-a fost teamă, chiar și vremea s-a răzbunat, de la ploaia de la pornire s-a făcut chiar un soare cam tare.
Am alergat de la start cu Vasile și se pare că am fost destul de lent. El a rămas răbdător la ritmul meu, și eu la fel. 🙂 Am tot așteptat “să-mi dau drumul”. Am avut de așteptat… Lavinia Șulea a mers foarte bine, am crezut că n-o mai ajungem și chiar ne gândeam la varianta că s-a rătăcit. Multă vreme am alergat alături și de Ionuț Golban, care ajunge se pare la forma lui de altădată. Ritm și ambiție am avut pentru că multă vreme în fața noastră a fost Hella Schmidt care a încheiat pe podium pe locul 2 (după Lavinia).
Pe penultima urcare, la pârâu, am ajuns-o pe Lavinia, după ce mai trecusem de doi băieți. S-a ținut de noi și a încheiat la câteva secunde după. Sper că i-a prins bine prezența noastră. Eu nu mi-am modificat ritmul și dacă vă întrebați de ce n-am încheiat împreună atunci răspunsul e că am vorbit cu Vasile și ne-am înțeles că va fi finish fără sprint (el cu papucii lui era sătul de atâta piatră), pentru Lavinia scopul era atins, iar la noi poate conta fiecare secundă ca să ne păstrăm pozițiile la open. Am avut dreptate, Paul a mers așa de bine că a ajuns la 2 minute după noi în clasamentul general (5h09min timpul  lui la a doua etapă).
Am încheiat cu timpul de 5h26min, locul 13 la etapă, dar am păstrat locul 10 la general. Am fost mulțumit, n-am trecut de 5h30min, dar nici n-am reușit să mă încadrez în 5h15min. Intervalul de 5h15min – 5h30min sau mai bine îl luasem după timpii lui Adelin Udeanu și Ștefan Sălăgean de anul trecut, care încheiaseră atunci pe locurile 4, respectiv 3 la general.

Etapa a treia “Bootsy the Cow”.
A fost 8 km cu 300m diferență de nivel.
Mă simțeam presat de Paul (la 2 minute după mine), știam că aleargă foarte bine la plat, iar cu Iulian n-aveam planuri mărețe, erau greu de recuperat 3 minute. Vasile hotărâse să alerge cu prietena, care atâtea zile a fost alături de el și acum aveau prilejul să concureze împreună. Deja el era antrenat ca și coechipier după zilele cu mine. Unul din primele lucruri ce le înveți așa e răbdarea. 🙂
Aveam la început o urcare abruptă, ceea ce putea fi bine pentru mine, iar apoi să “manageriez” avantajul posibil.
În primul rând mi-am luat Inov8 Rocklite, să fie mai buni la noroi ca Hoka Speedgoat, dar nici la extrema Inov8 Mud să nu ajung, având în vedere că va trebui să alerg mult și pe plat și asfalt.
De data aceasta am fost cu ochii fixați pe Paul de la start, am văzut că a luat-o puternic înainte și am avut confirmarea că și el avea gândurile lui cu mine. Noroc că e mai înalt și l-am putut vedea.
S-a pornit puternic, am reușit și eu să intru pe urcare fără mare trafic, dar tot erau vreo 10 – 20 persoane între noi. La start se aliniaseră și alergătorii pentru etapa de duminică, mai odihniți. Nu-l mai vedeam pe Paul și am decis să-mi văd de treabă, că degeaba faci planuri dacă nu le susții cu fapte. N-am mai stat pe gânduri și pentru că poteca era cam ocupată am ales să alerg prin pârâu. L-am văzut din nou pe Paul, i-am simțit ritmul și am încercat să trec descurajant de repede pe lângă el. Apoi m-am pomenit că trec în fața lui Alex Petruț, a lui Ciprian Vîrna (de care nu mă puteam atinge, având un mare avans la general) și m-am liniștit, totul era să păstrez ritmul.
La coborârea abruptă ce urma am fost mai relaxat pentru că reușeam să mă țin de ei și-mi imaginam că nici Paul n-o să poată coborî mai bine dacă s-a întrebuințat tare la deal, că îi trebuie un timp de revenire. Kilometri treceau, șansele să pierd cele 2 minute treceau și ele. Îl vedeam pe Ionuț Golban cum e întrecut de Alex, dar eu nu reușeam să mă apropii de el. Tot 50 – 100 m erau între noi, dar mai erau 5, 4 … apoi 1 km până la finish. Nu m-am uitat în spate deși deja mă depășise un băiat tânăr de la un club din Craiova și auzeam că se apropie încă vreo 2-3 persoane. Paul între ei, m-a prins înainte de podul ce dădea pe ultima linie dreaptă de șosea. Ne-am salutat și m-am chinuit să mă țin de el, terminând la câteva secunde. Felicitări lui, celorlalți concurenți! De aceea mergem la concursuri, pe lângă socializare, să simțim că trăim mai la limită ca de obicei, dar fără ca acest lucru să ne primejduiască viața noastră sau a celorlalți, iar trofeele noastre să fie simbolice, nu să frângem de exemplu aripile unor viețuitoare.
42min20s a fost timpul meu, loc 15 etapă, locul 9 la general (consider că e încă un ajutor, mai degrabă cadou de la Vasile). Față de Adelin și Ștefan anul trecut am fost mai bun în etapă cu 1min, ceea ce e super pentru mine. 10h38min per total este de asemenea ceva ce poate fi … îmbunătățit.

Mulțumesc lui Adi Toma pentru informațiile furnizate despre cum a fost anul trecut, pronosticul lui cu top ten s-a adeverit deși m-am întrebuințat serios și speranțele mele ascunse erau ceva mai optimiste. 🙂
Vă mulțumesc tuturor pentru vacanța din Bucovina! 

 

Jun 022019
 

 

poza Erich Lukas – mulțumesc

Maraton Apuseni mereu l-am considerat “cursa de casă” în domeniul alergării, la fel cum am considerat Maratonul Făgetului și Maratonul Gilăului la MTB, Traversarea Tarniței la înot cu triatlonul respectiv. Dintre acestea cel mai implicat am fost la Maraton Apuseni, în ultimii ani la marcarea și eventual curățarea traseului de family.

Acum Maraton Apuseni a fost în plus și concursul de rămas bun la categoria 40-49, iar în clipa de față am pășit peste borna de jumătate de secol. Da, am schimbat și unitatea de măsură, nu mai este anul. Mă uit în timp, și așa cum copiilor de astăzi 50 de ani li se pare o eternitate, așa mi s-a părut și mie la vârsta lor. Doar că și atunci, cu atât mai mult acum, am fost mult mai ponderat ca unii în aprecierile de gen ”mai există viață după 30, 40 …”, “ești depășit”, “pentru și de ce mai trăiești” etc.

Ce voi face în continuare? Ca și până acum, pe cât posibil ce-mi place, dacă nu-i ceva în lista de dragoste la prima vedere și totuși trebuie făcut, atunci să mă străduiesc să fac cât mai bine, că poate dragostea vine pe urmă și … “omul sfințește locul”. Iar la întrebarea existențială “ce las în urmă” n-am de gând să marșez scriind o carte, construind o casă etc. … încă, dar cine știe… Cum spunea un unchi de-al meu mai hâtru, “eu nu vreu să iau locul nimănui”, atât.

Cum a fost la Apuseni? Pentru mine fain. Am fost cu întreaga familie, am reușit să acoperim prin participare 3 probe: family prin Tudor și Diana, semimaraton prin Andreea și maraton prin mine.
Ne-am comportat onorabil, fiecare a făcut cât a putut încât să fim mulțumiți, dar nu perfect mulțumiți. 🙂

Eu m-am străduit să ating bariera de 5h, singura cu care aveam șanse la podimum la categorie, dar n-am reușit. N-am fost chiar departe – 5h15min (6 categorie, 15 general), al doilea rezultat al meu după cel din 2016 de 5h07min.
Traseul mi-a plăcut, n-a fost cald și ploaia a fost sporadică, aducându-mi periodic aminte că trebuie să mă grăbesc că poate fi mai rău. Bravo lui Csaba ce a terminat pe 3 la categorie, lui Gabor de pe 4. N-am asistat la lupta lor, eram prea în spate. Departajarea între ei a avut loc pe urcarea spre Coșul Boului din Scărița Belioara. De unde știu – Strava bat-o vina!
Eu am pierdut 3 minute față de ei până pe Buscat, încă 7 minute până la Săgagea și apoi cu un mic plus pentru Csaba s-a păstrat ecartul, nereușind să recuperez.
Mi-am lungit eu gâtul și mi-am ascuțit privirea, dar nu i-am văzut la Scărița și nici n-am simțit “miros de sânge”. 🙂

Tocmai am terminat alergarea devenită tradițională “aleargă vârsta”: 25km, că așa mă simt, ca la 25 de ani. Urmează o viață frumoasă dacă mă străduiesc s-o trăiesc așa… În mod sigur dacă te lasă simțurile poți compensa cu mintea, numai s-o antrenezi, adică fix cum e alergarea zilnică pentru picioare, corp și voință.

Mulțumesc pentru poze, pentru încurajări, fiecare dintre noi am încercat în mai mică sau mai mare măsură să facem Apuseniul un eveniment fain, în care să ne simțim bine și să fie un mod și model de viață. Se anunță schimbări la Maraton Apuseni, în mod sigur vor fi în bine. Singura observație, venită din experiență – să nu fie revoluție. Pas cu pas, dar spre înainte… Succes!

May 122019
 

EcoRun si Jokai MorPoza de la EcoRun – Lucian Paşca

După câte o cursă lungă cum a fost la Istria, cum spun prietenii – “organismul se sperie”. Dacă nu eşti atent, chiar dacă eşti activ şi mergi la alergat, MTB sau orice altceva, ai tendinţa de a mânca în neştire, iar dacă n-ai dormi – chiar nonstop. Şi atunci e bine să ai motivaţie să fii mai controlat. La mine funcţionează participarea la concursuri, evenimente.

Din timp m-am înscris la noul EcoRun, fost EcoMarathon, ca să nu mai pot da înapoi pe urmă. Şi, sperând în îndreptarea vremii, şi la tura de anduranţă Jokai Mor, o tură deosebită pentru faptul că are o mulţime de trasee şi pentru drumeţie, şi pentru MTB (eu asta aleg, să mă mai scot din rutina alergării), toate având ca destinaţie localitatea Râmetea, cunoscută pentru Piatra Secuiului care o domină şi pentru prezenţa constantă a parapantiştilor.

Mă limitez aici la poveştile mele scrise pe facebook, reprezintă destul de exact cum am trăit eu aceste evenimente.

1. EcoRun – 4 mai.

2. Tura de anduranţă Jokai Mor – MTB pentru mine – 11 mai.

* Despre paharele de unică folosință

 1.

EcoRun sau EcoMarathon, denumirea contează mai puţin, important e că se desfăşoară în împrejurimile Moieciului, o zonă pitorească limitată de munţi spectaculoşi şi plini de zăpadă de astă dată – Piatra Craiului şi Bucegii. A fost un concurs “printre ploi”, frumos ca de obicei.
Mi-am estimat bine forţele şi posibilităţile, păcat… nu mă supăram să fiu mai bun. Cu 4h35min şi ceva am obţinut un loc 42 general, 37 masculin şi 6 categorie (ca să fiu fair, Daniel Stroescu a încheiat pe open masculin pe locul 10 şi de aceea n-a intrat în ierarhia pe categorie, conform regulamentului). Faţă de 2014 şi 2016 am fost mai bun, cu aproximativ 3 minute. Şi asta datoriă Crinei Buzgan care a avut o revenire puternică pe ultima buclă şi, evident, datorită mai ales mie că m-am ţinut de ea.  Cu 1h30min pe ultima buclă am ajuns pe câţiva concurenţi şi am fost pe undeva printre primii 30 ca timp pe această porţiune.

S-a fugit foarte tare la început, ok – rachetele au fugit aşa până la sfârşit iar eu, de unde credeam că m-am plasat bine la start, după câteva minute aveam sute de oameni în faţă. Aş fi zis că fug tare, că e deal la ei aşa cum e deal şi la mine… Niţel deprimant, dar mi-am revenit, a veni ea şi clipa mea.
Aşa s-a făcut că mare parte din timp, cam de două bucle, n-am putut “scăpa” de prietenul meu Adi Cosma, pe prima buclă eram pe undeva aproape de Daniela Marin (ea participând la cros) şi la un moment dat am ajuns într-un grup de prieteni cu Waldemar Vaum , Adi şi Edi Petrov .

N-am avut ce face şi mi-am luat beţele din tura a doua, în speranţa că îmi va fi mai bine la sfârşit. Lucian Clinciu a trecut lejer de mine pe bucla 2, Andrei de la Bate Toaca la fel, atâta că săracul n-a putut face tot traseul având şi treburi pe la standuri, m-am agăţat multă vreme de Gica Blajiu şi până la urmă l-am ajuns … Mare concurenţă la Ecorun, au fost foarte mulţi prieteni şi cunoscuţi, practic mereu întâlneai pe cineva cu care să schimbi o vorbă, numai să ai chef.

Am alergat aproape şi de fata de la Salomon Germania şi încetul cu încetul am început să am un ritm ceva mai bun decât cei din jur. Pe ultima urcare din bucla 3 m-am întâlnit cu Sebastian Butcovan, el era mirat că nu eram mai în faţă, eu în sinea mea m-am gândit că la altă ediţie ne-am văzut pe la mijlocul traseului şi, ca urmare,  m-am remorcat cu privirea şi mai abitir de Crina care nu cu mult în urmă mă ajunsese.

Ce timpi au scos cei din faţă! Mă tot uit şi acum…  Bravo concurenţilor, felicitări organizatorilor!

Ziua următoare, cu Diana, Gyöngyi  şi Lenart Denes, cu Florin Chircu, am purces la o plimbare – remember 2016 când am fost şi cu copiii – pe circuitul Andolelor (T3 cum e notat). Frumoase peisaje!

Mulţumesc voluntarilor şi mă bucur că m-am întâlnit din nou cu atâţia prieteni alergători sau nu, printre ei ca de obicei Marlene şi Dinu Mititeanu .

Nu pot să nu pomenesc de ciudăţenia de la restaurante, unde în câteva locuri nu servesc pe cei care nu sunt cazaţi acolo sau îi descurajează cu priorităţile lor. Aşa am ajuns să mâncăm gogoşi după premiere. Ne-a trecut prin cap că poate şi ei servesc doar pe clienţii lor, adică probabil pe cei cu … corturi. Aruncându-mi privirea peste gard am văzut cortul şi maşina lui Dinu şi Marlene, aveam deja pile pentru planul B…

Top

 *

Încă o observaţie, de astă dată referitoare la discuţia despre paharele de unică folosinţă, că EcoRun nu-i chiar eco… Sunt convins că mai important este ca fiecare dintre noi să contribuie pozitiv şi mai ales regulat/zilnic la îndeplinirea unui ţel nobil decât să accentuăm la proporţii biblice un minus la un eveniment. Constant peste tot la concursuri se încearcă minimizarea impactului asupra mediului, dar tot nu se poate 100%, nici măcar la curse cum e UTMB, unde e obligatoriu să porţi un pahar la tine.
De ce? Poate are legătură cu infrastructura, cu logistica cum se spune, cu faptul că e un concurs mare unde participă mii de oameni. Ar trebui ca zeci de voluntari să fie la PA-uri ca să facă faţă şi să servească pe alergători, ar fi frustrări pentru cei care se luptă pentru podium ca să stea la coadă pentru o gură de apă. Dacă se alege soluţia a sute de peturi de apă de jumătate de litru efectul e şi mai negativ.
Eu am avut pahar la mine, recunosc că nu l-am folosit. Totuși, chiar dacă am folosit pahar de la PA, când am vrut să mai beau unul mi-am turnat dintr-un pahar în altul. După bucla 1 am ales “să pierd vremea” umplând un bidon. După bucla 2 nu am oprit. Dacă noi, măcar o parte, la concursuri n-am folosi paharele de unică folosință oferite de organizatori și la sfârșit le-ar prisosi, să le ajungă și pentru ediția următoare, atunci aș începe să cred că voința majorității e “fără pahare”, iar organizatorii s-ar conforma. Cum a fost la Eco, au rămas pahare? Fiecare e dator ca mai întâi să se uite în ograda proprie, la obiceiurile zilnice, şi apoi să se uite la ce fac alţii. De exemplu, câţi dintre noi bem zilnic apă de la robinet şi câţi orice altceva, inclusiv apă minerală?
Să nu fim ipocriţi ca unii oameni care dacă merg duminică la biserică consideră că şi-au făcut datoria pentru toată săptămâna.

Top

 2.

Tura de anduranţă Jokai Mor – MTB pentru mine – 11 mai.

Şi a fost tura Jokai Mor cu MTB-ul şi-n acest an. 2019 e de ţinut minte, că nu mai ştiu de când (dacă a fost vreodată) a fost o aşa vreme … splendidă şi la munte şi pe dealuri până în luna mai, de nu-ţi venea să te urci pe MTB. Ca de obicei m-am înţeles cu Zsolt să mergem împreună pe traseul N, considerat dificil: Cluj – Baza Unirea – Camping Făget – Adrenalin Park – Fântâna cu Butoi – Cheile Turenilor – Sănduleşti – Cheile Turzii – Curmătura – Cheile Borzeşti – Moldoveneşti – Piatra Secuiului – Colţesti – Râmetea, aproximativ 85 – 90km.

Am avut noi însă un incident cu urechea ruptă la schimbător chiar după ce am trecut de camping şi am dat de un noroi mai “strong”. Aşa că de data aceasta eu mi-am continuat singur traseul, iar cu Zsolt m-am reîntâlnit la Petreştii de Jos – să continuăm tura împreună din Cheile Turzii. El s-a întors la Cluj şi a venit apoi pe şosea cu alt MTB, cred că a mers foarte tare – trebuie să calculez, că practic în Petreşti am ajuns la vreo 5 minute după el. I-am tot dat mesaje la PA-urile pe unde treceam.
Înainte de reîntâlnire, în Sănduleşti, am stat mai mult, nu puteam rata pâinea cu unsoare şi ceapa.
 
Foarte faină tura, cu de toate, de la noroi la ploicică. Doar la sfârşit ne-a plouat mai tare, pe la Colţeşti.
 
Multă lume, tura de anduranţă Jokai Mor e şi drumeţie, şi MTB, cu o mulţime de trasee pentru toate gusturile: de la 10km pentru copii şi familii (din Moldoveneşti peste Piatra Secuiului la Râmetea), la 55km din Cluj. Anul acesta traseul de 55km s-a inaugurat şi ca ultra, cronometrat – sub formă de concurs, unde s-au înscris mulţi din prietenii de la Rupicapra.
La MTB traseele au variat şi ele ca lungime şi dificultate, cel mai lung fiind N.
 
M-am întâlnit cu multi prieteni “călare sau pe jos”, toţi cu voie bună deşi ploaia era o veşnică ameninţare şi să mergi pe poteci era uneori o provocare din cauza noroiului.
La final, în Râmetea, am fost întâmpinaţi şi de un curcubeu.
 
Mulţumesc pentru efortul lor voluntarilor de la PA-uri, mulţi fiind localnici din satele/comunele respective. Să ne vedem cu bine la anul!
 

Top

Apr 182019
 

A trecut primul hop mare din acest an – Istria 100 mile – 12 aprilie. A fost altfel ca în precedenţii doi ani – 2018 şi 2017, în parte m-am străduit şi eu să fie aşa.

Am scris pe facebook despre cursă, frânturi din ce îmi aduceam aminte pe grabă şi obosit. Aici sper să fiu mai ordonat, să mă ajute şi pe mine pe viitor gândurile transcrise de acum. În orice caz, mulţumesc pentru încurajări, mulţumesc prietenilor de la Rupicapra pentru toată excursia noastră – am avut parte de o atmosferă faină şi potrivită pentru un concurs aşa de greu.

Atâta am alergat anii aceştia că mi-e mereu frică să nu mă sictiresc. Anul acesta n-a fost spectaculos pentru mine ca volum de kilometri alergaţi, ba mai mult, şi ce am alergat (cu mici excepţii unde am făcut intervale şi tempo-uri) am făcut-o la ritm de jogging obosit după înot sau bicicletă (trainer). Dar important a fost că mă simţeam bine.

La concursuri de asemenea n-am fost ca-n alţi ani, mereu a intervenit câte ceva. Am reuşit să mă duc însă la  Făget Winter Race în 12 ianuarie (un loc 3 la categorie), iar mai pe urmă la Primavera Trail Race – 30 martie. Să scriu şi despre această cursă câteva cuvinte…

La Primavera deja eram sub presiunea ultra-ului de peste două săptămâni şi am ales proba de cros, 18km.

A fost o mare luptă la proba regină – ultra 50km, dar şi cursa mea a fost interesantă şi foarte rapidă. Cursa de ultra a contat pentru stabilirea calificaţilor la Campionatul Mondial de ultra din iunie, deci au participat majoritatea alergătorilor de vârf români. A fost o mare responsabilitate pe clubul XTerra şi implicit pentru Istvan.
Din punctul meu de vedere cred că a fost totul bine, a fost şi spectacol cu lupta dintre Mitrică, Damian, Zincă şi Palici. Înainte de ultima buclă se vedea care e mai obosit, în consecinţă s-au mai schimbat şi diferenţele de timp dintre ei. Aşa cum am spus, o surpriză şi o confirmare a fost locul 7 la general pentru prietenul meu şi coechipierul din ultimii ani din echipa Ultrarunners de la concursul Walking Month – Ianco Slovak.

La fete pentru mine totul era clar de la început, doar întâmplări nefericite puteau schimba podiumul. Evident, n-aş fi considerat surpriză totuşi ca Vio să termine pe locul 1, vom vedea anul viitor cum va fi când proba de ultra va avea distanţa de 85km. Nu e doar zvon, aşa cum am bănuit schimbarea de distanţă are legătură cu parametri de cursă de la campionatul mondial din 2020, iar Şuncuiuş va fi din nou gazda calificărilor.
Cu Istvan am stat alături în autobuzul care ne ducea la startul cursei din Croaţia – Labin şi am avut vreme peste o oră să tot discutăm. Restul discuţiei rămâne secret. 🙂

A, să revin la concursul meu: locul 13 general, 4 la categorie. Am împuşcat aşadar dintr-un foc două numere “norocoase”. Dar am fost mulţumit, am alergat peste jumătate de traseu cu Zoli Szenasi şi Csaba Papp (şi el participant la Istria), n-am putut să ţin însă pace-ul lor până la sfârşit. Am încheiat la 2 minute de Zoli (locul 3 la categoria lui) şi 4 minute de Csaba (locul 2 la categoria mea). Cu locul 3 la categorie am terminat la fotofinish, am încetinit probabil prea repede, n-am ştiut că sunt covoare de cronometrare diferite la ultra şi cros.
Aşa cum m-am cam obişnuit în ultima vreme, am fost martor la lupta dintre primele 2 fete. Cu prima, româncă m-am tot străduit să ţin pasul şi nu mi-a fost uşor. Când mai era doar foarte puţin din ultima urcare şi cel mult 6km până la final am auzit o răsuflare în spate. “Aud răsuflare feminină în spate!” am spus. Era o invitaţie la o mică discuţie sau cel puţin la câteva cuvinte de salut. Dar nimic, a trecut fata în viteză mare pe lângă mine. Apoi mi-am dat seama că e unguroaică şi mai are şi căşti la urechi. Clar nu avea oricum chef de discuţii, în scurt timp a depăşit-o pe “a noastră”. Era însoţită, am înţeles de la Istvan, de tatăl ei, un foarte bun alergător, aşa cum de altfel şi fata noastră a fost însoţită de cineva din Oradea care ştia foarte bine traseul şi-i mai spunea ce urmează. Aşa e la elite, altă lume! În fine, ca să închei cu hârjoneala lor, a urmat doar coborâre şi chiar asfalt, iar românca a reuşit să revină şi să câştige. Nemeth a atacat prea repede şi a abandonat lupta la sfârşit. Aşa cum am greşit eu şi m-am oprit prea devreme înainte de covorul nostru, a greşit şi Raluca, de a trebuit s-o ocolesc şi a ajuns oficial la … 8 secunde după mine. Sau cine ştie, văzând că nu-i nimeni în spate…

Dacă e subiectul ultra, să mai scriu…

Condiţii iniţiale. Am fost foarte obosit în ultima vreme, dar mai fit ca standardul meu datorită sporturilor complementare. A intervenit ceva şi-n ultima lună (m-am desprins cu greu să pot participa la Primavera şi asta pentru că mă înscrisesem din vreme şi aveam şi cazarea asigurată) am tot avut de lucru după serviciu (sau înainte, după cum era tura). M-au pus piticii să fac o … investiţie (un fel de pilon X), aşa că mi-am dat de lucru la amenajări interioare. Am fost şi sunt acum un fel de Karate Kid care face de toate, numai karate nu (dar măcar el avea instructor), cu rezultatul că mă sculam pe la 5 şi terminam pe la ora 23.

Un ultim test care m-a dat pe spate a fost Cupa Beni & Cupa Compass la orientare din 7 aprilie, adică cu câteva zile înainte de Istria 100 mile. Am terminat în 166 minute proba, după ce ultimele repere au fost deja strânse, nu-mi mergea deloc bibilica, nu-mi stătea gândul la simboluri, la elementele de teren şi o şi luam în direcţie greşită de parcă aveam busola defectă. În loc de 4km cu 160m diferenţă de nivel am parcurs vreo 12km cu 700m diferenţă de nivel. Aşa m-am şi simţit, ca după urcarea a 1000m, că doar să nu vă închipuiţi că urcările le făceam pe poteci!


Dacă sunteţi curioşi, uitaţi-vă pe Strava, eu vreau să uit. Unii m-au întrebat dacă am pierdut ceva (Adi Toma), alţii înainte de a ajunge la finish mi-au dat telefon să mă întrebe unde sunt. Am rezistat psihic, am mai trecut prin aşa ceva. Dar nu am putut să nu ţin seama de avertisment: e musai să dorm cât mai am vreme, că altfel la Istria am să dorm prin ceva PA-uri.
Pentru cine e interesat de educaţia copiilor şi cum o fac alţii, un exemplu e acest concurs. De ce e adăugat numele Cupa Beni? Pentru că dacă vrei ca un copil să-ţi urmeze paşii, să-ţi împărtăşească mai târziu pasiunea, atunci îl implici încă de mic. Unii pot, se pare că nici eu nu sunt printre ei. Dar măcar observ…    

La start.
La mine întrebarea hamletiană “A fi sau a nu fi” s-a metamorfozat în “Cu beţe sau fără beţe”. Mare noroc am avut cu Diana, cu prietenii. Am călătorit cu van-ul, conducând doar parţial pe o vreme ploioasă ce prefaţa condiţiile de concurs. Am fost la timonă cu schimbul împreună cu Denes şi Zoli Bogya, veteranul clubului. A fost mai uşor, dar tot noapte nedormită s-a chemat. Dar m-am refăcut nesperat acolo, însă am tot amânat decizia luării de beţe până în ultima secundă. Anul trecut nu le-am folosit şi fusesem mai rapid, plus că nu le simţisem lipsa. Până la urmă, vremea a decis: sigur va fi zăpadă, noroi, va fi mai obositor ca de obicei. Le-am luat! Nici acum nu ştiu dacă a fost cel mai bine, dar m-am străduit să le folosesc cât mai mult.

 


Faţă de anii trecuţi a apărut schimbarea cu autobuzele numerotate care te transportau din Umag la startul din Labin. Fiecare dintre noi am fost arondaţi la câte un autobuz, în funcţie de numărul nostru de concurs. Numărul de concurs era dat de poziţia ITRA în clasament, deci practic călătoreai alături de cei de nivelul tău. Probabil organizatorii au avut probleme anii trecuţi, au fost nevoiţi să suplimenteze intempestiv numărul autobuzelor, în orice caz acum la înscriere trebuia să precizezi şi să plăteşti. 

Nu toată lumea a fost veselă de schimbarea aceasta. M-am distrat glumind cu soţii Lenart care doreau (ea) să meargă împreună. Ea era în alocată în autobuzul 1, el în 6: unul vedetă, celălalt cu tinerele fără experienţă şi fără “blazon”. 🙂

Cu numărul 75 de concurs am stat alături de Istvan Szokolszky în autobuzul 2. Csaba cu Zoli erau în alte autobuze, iar Gabor era vedeta noastră, cu numărul 66 în autobuzul 1. Nu m-am putut abţine să nu-l înţep şi pe el, glumeam cu Istvan când autobuzul 1 s-a oprit într-o parcare şi am trecut în faţă: ba că vedetele au emoţii şi au nevoie să se oprească, ba că doresc să ajungă ultimele să li se aştearnă covor roşu în aplauzele tuturor etc. În orice caz l-am întrebat pe Gabor de motivul opririi, dar el a spus că a dormit.

 


Am ajuns în Labin pe un vânt “promiţător” şi mi-am luat toate hainele disponibile pe mine. După ce am mâncat ce aveam pregătit am ieşit dintre zidurile orăşelului medieval să testez vântul: rupător, clar nu las nimic în bagajul de start. Aşa că în punga de-un leu cu eticheta mea am lăsat la organizatori doar o linguriţă, ambalată în resturile de la mâncare care altminteri aterizau în primul coş de gunoi: nu doream să creadă că-mi bat joc de ei şi le las o linguriţă doar ca să le testez vigilenţa. Îi şi vedeam dându-mi-o de cap şi întinzându-mi un euro în schimb. 
Aveam în plus faţă de echipamentul obligatoriu: foiţă de vânt, şapcă şi buff, suprapantaloni şi o bluză cu mânecă lungă deşi purtam şi mânecuţe. Aveam și o frontală în plus, cu acumulatori, pe care am și folosit-o la început. Nu-mi plăcea să schimb bateriile noaptea pe răcoare, e chiar frustrant. Am pățit-o la UTMB în 2016, e suficient o dată. Eram cum se spune blindat, mai rar să mă echipez ca de UTMB la o cursă cu maxim 1424m altitudine cât are vârful de lângă Plomin.
Mă uitam mai cu milă la cei echipați cu pantaloni scurți, în tricouri. Câți vor trece munții la Buzet dintre ei dacă n-au în rucsaci ceva în plus? Mi-am spus să rețin un număr: 25. Părea tânăr, favorit, cu echipă de suport, dar era îmbrăcat subțire deși părea că îngheață de frig. M-am uitat acum – Štverák Tomas, ceh, 22 ani, Inov-8 Team, avea 724 ITRA. Acum a scos un rezultat sub valoarea lui, locul 28 general, cu douăzeci de minute mai bun ca mine. Evoluția lui: locul 12 general până practic au început munții. Apoi a început să scoată timpi mai slabi ca mine la Brgudac și Buzet. De la Buzet a mai pierdut câteva minute față de mine. Eu zic că în parte am avut dreptate, a riscat prea mult.

Ținta mea și observații în câteva puncte.
1. Chiar dacă se pornește cu o oră mai devreme ca anul trecut (ca acum 2 ani, am și aici o teorie dar n-o mai lungesc) și practic sunt avantajat de o oră în plus de lumină pe traseul mai tehnic, nu mă simt în stare de un rezultat extraordinar, în cel mai bun caz sper să mă apropii de timpul de anul trecut (25h42min) și aș fi extrem de fericit dacă obțin câteva minute sub.
2. Nu am încrederea în mine dată de concursuri, nu pot risca.
3. Dacă la Buzet (punctul de dropbag) scot un timp slăbuț față de anul trecut deși am avut ora respectivă de lumină în plus, asta e, să mă împac cu gândul, nu-i ziua mea.
4. Nu sunt vreme și traseu optime unui personal best.
5. Ca ținte personale, oameni care-i cunosc, mi-s prieteni și acum colegi de club (Csaba și Gabor), speranța mea e să nu fiu departe de ei și după km110, să spunem Butoniga, dacă sunt bun am șanse să trec în fața lor.

Desfăşurarea cursei. 
Cu greu m-am desprins de haine şi le-am pus în rucsac, când s-a dat startul încă împachetam. Am rămas doar cu foiţa peste tricou, dar cu pantaloni lungi. Nu era de stat, ploua şi bătea vântul, aşa că am intrat într-un ritm alert. Ideea era să-mi găsesc echilibrul termic şi să încerc să menţin ritmul. Dacă ceva nu merge bine, asta e, mă îmbrac şi adio timp bun la final, cum am spus, nu-i ziua mea.

 


Aveam memorat trackul de anul trecut, mi-am trecut şi PA-urile destul de exact, după locurile unde am stat. E drept că nu mai văd bine şi nu mi-au folosit, dar ca partener virtual m-a ajutat întrucâtva.

La început ecranul ceasului a fost negru. Eram în spatele timpului de anul trecut dar cu foarte puțin, pe la 1 minut. Cam toată cursa mea s-a desfășurat în ritmul de anul trecut, minutele câștigate în plus ce s-au strâns și au ajuns la 50 au fost ciupituri care s-au cumulat în special pe ultima parte de traseu. E o dovadă că eu cam atâta pot, am mers la maxim de potențial și atunci și acum. Unele diferențe la timpii mei între PA-uri au fost de până la 1 minut! Și asta fără să folosesc ceasul, departe de mine ideea de a mă opri doar ca să fiu “la fel”. Dovada e poza de mai jos, cu timpii comparativi 2018 și 2019. În 2018 însă la Motovun am făcut pauză de 15min ca la Buzet, mă simțeam fără energie și am stat așa cum m-am hotărât când am ajuns la punct (asta mi-a fost promisiunea ca să am puterea să ajung acolo): până mă simt în forță, și stau pe ceas în incremente de câte 5min, deci minim 5. Atunci când am întâlnit un băiat care cerea autografe pe un caiet la marginea drumului, așa de tare îmi tremura mâna că după 3 încercări mi-am cerut scuze și doar am semnat, dar nici semnătura n-aș recunoaște-o. 


Reperele mele? Oamenii… Mai întâi m-am întâlnit cu Luci Dincea. Efectiv toată lumea mergea repede, nu era de stat pe așa vreme și trebuia profitat de orele de lumină. Se intra în noapte și i-am ajuns pe Csaki și pe Istvan. Istvan era chiar vesel, mulțumit de cum merge, îi plăcea și vremea. Eu nu prea aveam chef de vorbă, eram chiar pe creastă și bătea vânt de furtună. Îmi fluturau colțurile buzelor, cum stăteam cu gura întredeschisă. Se pare că doar la japonezi vântul acesta e doar o furtună într-un pahar cu apă, doar ei aveau ocean nu mare la țărm. Și noi de fapt eram expuși pentru că treceam pe un munte pe lângă mare. N-aș fi crezut că Kazufumi Ose va scoate sub 20h timp final (câștigătorul, cu 18h33min)!

Istvan mereu a rămas aproape de mine kilometri întregi. Eu am ajuns un fel de șef de pluton de urmăritori, nu mai vedeam pe nimeni în față, parcă intraseră în pământ. Ningea, în fața frontalei parcă era ceață. Aveam probleme cu un băț, nu se mai bloca. Leki carbon și nu se blochează. Mă tot gândeam la soluții, ce să cer la următorul PA, dacă are sens. Și zbang, o trântă! M-am împiedicat de o piatră de mi-au zburat bețele din mână de nu le-am mai văzut. Unul l-am reperat ușor, dar celălalt nicăieri. Eram tot pe creastă, bolovani mari nu erau ca să ascundă un băț, bătea tare vântul. M-am tot învârtit, am cerut ajutor de la concurenți, unul chiar a luat-o în direcția vântului câțiva metri iar altul mi l-a găsit. Mulțumesc! Încă de om care să-și piardă bățul în așa condiții n-am auzit! Măcar și-a dat drumul butonul de blocare. Și Istvan m-a salutat din nou, era lângă mine.

Am ajuns pe vârful cel mai înalt înainte de Poklon (PA3). Ca și anul trecut, cu zăpadă, mai mare dar nu înghețată. Și o primă rătăcire, pe când mă bucuram că în sfârșit e coborâre prin pădure și nu bate vântul, doar se aude. Pe când mă întorc împreună cu alții, iar dau de Istvan. 🙂 Evident, se simțea bine.


Urma Brgudac. Deja eram într-un grup cu 2 fete care se luptau între ele, două favorite. Și ele erau îmbrăcate subțire, Michelle Yates (numărul 5) și Cristiana Follador (7). M-am cam mirat că nu-s departe în față, având pe la 700 ITRA, probabil nu le convenea vremea. Am văzut acum că erau locurile 2 și 3 la femei. Italianca avea bețelea acelea ciudate, contorsionate, ascuțite și scurte care se prind ca un arc peste piept când nu sunt folosite, pe care le-am văzut la unii italieni, probabil din cei care umblă pe munte iarna(seamănă cu pioleții).  Nu se vedea bine poteca din cauza ceții, adesea cel din fața grupului o mai lua greșit. Când a ajuns Yates să facă pași greșiți, imediat a trecut în spatele meu și mi-a spus imperativ: “Go in front!”. Nu am fost prea încântat să fiu împins de la spate, nici să mă amestec în lupta lor. Viteza era prea mare pentru ce vedeam eu, așa că în curând n-au avut ce face și au trecut în față. Figurează că au abandonat amândouă la Brgudac, probabil n-a fost ziua lor.

Între timp aveam la altele să mă gândesc. I-am prins din urmă pe Claudiu Beletoiu. El mi-a spus că Gabor e puțin mai în față, că eram un grup de trei români. La Brgudac (PA4) l-am văzut pe Gabor pe când ieșea. L-am întrebat de Csaba și mi-a spus că e în spatele nostru. Nu mi-a venit să cred, ceva se întâmplase, trebuia să fie în față și încă departe. Momentan tindeam să cred că Gabor nu l-a văzut din cauza înghesuielii de la primii kilometri.

Povestea la Trstenik (PA5) a fost similară: Gabor ieșea pe când intram eu. Claudiu a rămas în spate, avea o slăbiciune de moment.  Spre Buzet (PA6, km88, mai sunt 80km) în sfârșit eram alături de Gabor, m-a încurajat, în orice caz cuvintele lui mi-au prins foarte bine. Pe coborâre a rămas în spate și așa ne-am despărțit temporar. I s-a rupt un băț, a fost nevoit și să-și schimbe bateriile la lanternă. Eu m-am străduit să stau cât mai puțin la Buzet, m-am scăpat de aproape tot bagajul suplimentar, de frontala deja descărcată, nu mai urcam la altitudine și urma să străbatem mijlocul peninsulei Istria, deci nu mai eram expuși nici la vânt. Pe grabă am rămas cu suprapantalonii la mine, mi-am adăugat la bagaj și pantalonii scurți, dacă mă voi topi de cald. Aveam 6 minute avans față de anul trecut – 12h52min față de 12h58min. Teoria e că se face tot atât timp de la Buzet la Umag cât de la Labin la Buzet. Să vedem…

Gabor m-a ajuns în drum spre Hum (PA7, declarat cel mai mic oraș din lume) și am continuat împreună încă o vreme. Începeau zonele cu noroaie lipicioase, ca-n Hoia după ploaie. La Butoniga (PA8, km117, 50km la finish) am ajuns cu bine, eram primul român, după spusele lui Gabor. Eu încă mă așteptam să dau de Csaba. Cum mă uit acum, doar 7 minute avans față de anul trecut. Urcam însă lent, încercam alternativ ori cu bețe, ori fără, încercam să mă țin de un lituanian care urca parcă lejer fără bețe. Nu reușeam, dar sistematic îl ajungeam pe coborâri. Pe una din urcări m-a ajuns Edi Petrov. Nu părea afectat de oboseală, a și încheiat cu jumătate de oră avans. Între timp, descărcându-se bateria de la ceas, am văzut în sfârșit ora exactă. Să întrebi pe un alergător cât e ceasul e cam ca și cum l-ai înjura de mamă, e puțin probabil să-ți poată spune fără să butoneze câteva minute. Mie de data aceasta mi-a folosit: era doar 10 dimineața! Adică cum, înțeleg că 24h sunt o utopie, dar 25h s-ar putea? Calculez și eu cum pot, nu ca Pantiș, și descopăr că un ritm de 8 la mie grosso modo ar fi suficient. Mi-am propus să alerg cu 7 la mie unde pot ca să pot acumula rezerve pentru urcările mai grele. 

De la Motovun (PA9, incă 40 de km) nu mai e nimic deosebit de spus. Aveam în cap doar 7 la mie. Nu a fost nevoie să fac pauză deosebită, aici de fapt a fost grosul câștigului de timp față de anul trecut. Nu am folosit bețele, doar le-am cărat. M-a frapat doar faptul că am fost nevoit să alerg singur foarte multă vreme, și până acolo și spre final. În mod normal de la Butoniga trebuia să întâlnesc albaștri, apoi galbeni și verzi de la cursele mai scurte. Abia am ajuns 2- 3 albaștri de la 110km, nu a venit nimeni din urmă, iar galbeni (maraton) am prins doar pe ultimii după Buje. S-a schimbat și programul lor, noroc cu motivația găsită pe ultima parte că altfel cine știe cum lâncezeam. 


Timpul meu final a fost 24h52min, locul 32 general, 29 masculin (636 ITRA). Din concursurile mele care sunt înregistrate la ITRA, e al doilea ca valoare a rezultatului după un Ciucaş Maraton din 2013 (685 ITRA) şi înaintea unui Eco Maraton din 2014 (630 ITRA, atunci Eco era înregistrat la ITRA, probabil a fost primul din România care a renunțat la afilierea ITRA).

Am fost primit foarte frumos de grupul nostru care ne aștepta, plus că și Kinga lui Istvan era pe acolo. Pentru mine a fost un concurs pe care mă bucur că l-am încheiat cu bine. Mulțumesc prietenilor pentru companie, felicitări pentru rezultate, cred că toți ne-am comportat onorabil. Din toți concurenții doar câțiva am pomenit, ei au făcut parte din lumea mea în timpul acestui concurs. 🙂

Să ne vedem cu bine și mulțumesc pentru poze!

Feb 262019
 
FWR

Şi a fost primul meu concurs din 2019 – Făget Winter Race – 12 ianuarie.

Anul acesta chiar a fost o iarnă frumoasă, cu multă zăpadă, cum mai ţin minte că era în copilărie. Atâta că acum am altă vârstă, nu-mi dă vacanţă nimeni şi se mai ivesc diverse obligaţii. Abia am reuşit să ies cu schiurile la schi clasic la Băişoara cu băiatul şi la schi de tură, singur, hai-hui prin Făget. Sigur, a fost o ocazie unică să schiez în zăpadă mare la câţiva paşi de casă, dar şi să ma pregătesc pentru o tură mai serioasă cu prieteni în Cindrel. A, n-am mai reuşit să merg acolo, dar acesta e un amănunt.

Revenind, din toate planurile mele pe ianuarie şi februarie (care deja e pe trecute), a rămas bifat doar Făget Winter Race. Nu-mi pare rău, n-am stat degeaba, cât am avut timp am făcut bike indoor, treadmill şi puţin înot. O combinaţie acasă – săli de fitness (cu 7card) cu un element comun, aplicaţia Zwift care e acum la modă şi chiar e ceva mai deosebită şi interactivă. Cât m-a ţine obiceiul, nu ştiu, planul iniţial e până trece iarna. Care nu mai trece…

Aşa m-am hotărât abia acum să-mi trec pe răboj doar FWR, după disperarea că avalanşa de concursuri de iarnă nu a mai venit: de exemplu Parângul Night Challenge, Cupa Călimani la schi de tură, tot schi de tură – concurs la Vlădeasa mai ales pentru salvamontişti – printre organizatori şi Joe şi, nu în cele din urmă, Cupa Vlădeasa la schi de tură şi alergare – concurs organizat de prietenul meu Cozmin.

Cum a fost Făget Winter Race? Zăpadă multă! O cursă rapidă, de semimaraton, în care ca de obicei mi-am dat sufletul şi abia la sfârşit am mai recuperat din timpul pierdut la început, când cei din jur au pur şi simplu altă viteză ca mine.
M-am chinuit efectiv să-l ajung pe Aurelian Cotuna, pe când am ajuns în spatele lui am luat-o greşit cam 1 minut, suficient ca să rupem contactul de cei din faţă. Apoi m-am străduit să mă ţin de Adi Cosma, cu care practic am alergat mai toată cursa. Pe ultimii 3-4 kilometri am reuşit să mă încadrez într-un grup din faţă, din care pot spune că făceau parte şi Sove şi Ştefan Sălăgean … pe care însă nu i-am văzut decât la finish.
Am fost mulţumit, a fost fain, am încheiat pe locul 16 la general (Ingrid evident a fost mai rapidă) – timp 2h12min50sec.
La categoria de vârstă 45-54 fost pe podium, pe locul 3.

Să nu zic totuşi că n-am mai făcut nimic între timp: am fost voluntar pe traseu la Făget Winter Trail, organizat de Runners şi Rupicapra. Da, acum sunt membru şi la clubul Rupicapra, şi mă bucur că am alături oameni faini şi sportivi cu care de altfel am şi alergat în concursuri, inclusiv în echipă. A fost o adeziune firească, sper să-i pot ajuta puţin şi eu în proiectele lor.

La bună vedere pe coclauri!

Jan 022019
 

Un nou an a început, e momentul unui rezumat … prin imagini.

Aşa cum am dat titlul unui articol “Un început de an mai neobişnuit”, 2018 a continuat în aceeaşi notă. Am avut parte de multe evenimente interesante, grele, ultratrailurile în special (în număr de 6 plus bonusul Walking Month) m-au forţat să reduc din numărul competiţiilor săptămânale.
Ca să rămân alături de prieteni, în mediul activ, am ales să particip de câteva ori la unele evenimente din postură de voluntar. Şi s-a meritat!

Le mulţumesc în mod special coechipierilor mei din diverse competiţii/ture
– Csaba Papp pentru Marathon 7500
– Zsolt Langviser pentru Tura memorială “Jókai Mór” MTB
– Ianco Slovak, Andrei Sovereşan şi Antoniu Radoni pentru Walking Month.
Evident mulţumesc familiei că o ia de la capăt cu mine în fiecare an, prietenilor pentru că fără ei probabil aş sta ca un pustnic acasă sau aş alerga ca Forrest Gump până se termină Pământul.
Mulţumesc pentru poze, unele dintre ele sunt ca o istorie personală.

Enumăr (deşi se vede şi-n ultima poză) câteva din evenimentele mai deosebite din anul ce a trecut şi câteva din reperele mele personale.

retrospectiva 2018 p1.JPG retrospectiva 2018 p2.JPG retrospectiva 2018 p3.JPG retrospectiva 2018 p4.JPG

Deosebite:
Istria 100 Miles
Salomon Ultra-Trail Hungary
Marathon 7500 Bucegi (echipe)
UTMB
Walking Month (echipe)
Pirin Ultra
Cluj Ecotrail Ultramaraton
Maraton Apuseni (ca de obicei)

Repere personale:
loc 2 echipă Marathon 7500
loc 1 echipă profesionişti Walking Month
loc 4-5 general Pirin Ultra
loc 199 general UTMB
aproape 2h îmbunătăţire timp la Istria 100 miles
aproape 7h îmbunătăţire timp UTMB
616 punctaj general ITRA
608 ITRA la curse lungi XXL (în primii 10 din ţară)

47082006 crop.jpg 30722914_1922141221192648_7449060045456670720_n.jpg dia_lau final.jpg PMCJ6253_.jpg PMCJ9635_.jpg profil.jpg start.jpg MA family cu Tudor.jpg 34894240_1682510845118563_7778035724078546944_o.jpg 36003175_341651939696264_5955913187533520896_o.jpg bike.jpg cauciucuri.jpg bike.jpg 37370040_1969817966417115_3515348891174174720_o.jpg P_20180713_131755.jpg 20181023_142103.jpg 44491729_1941497192822068_4388002682837663744_o.jpg WM Ultrarunners.jpg 43239846_2119926611657988_5804142731353653248_o.jpg 45044494_2308727429168650_2076722382466187264_o.jpg vlcsnap-2018-12-03-23h57m15s393.png 47382757_10156540965141335_8234764732473540608_o.jpg La Cupa Berii.jpg

La multi ani şi sănătate!

Dec 092018
 
Cupa Mosului

Cupa Moșului – am pus această poză cu prietenul Kurta Aladar pentru că merită

Pe o vreme plângăcioasă am participat la Cupa Mosului – concurs de orientare unde în centrul atenției au fost copiii.

De data aceasta chiar a fost ultimul concurs de orientare din acest an, asta apropo de Cupa Berii la orientare. Cupa Berii este evenimentul care marchează sfârşitul de an la orientare, e un concurs de tradiţie … locală. Fireşte, nimeni nu se aşteaptă ca sfârşitul de an de orientare, … cel real, să fie chiar cel dat cu precizie matematică de Cupa Berii. Să revenim…

Înainte de start am făcut o scurtă alergare cu prietenii în cadrul evenimentului Alergăm pentru Gizi . Să fie sănătate și totul să se încheie cu bine!

După proba mea de orientare cu 5,6km parcurși în 55min – locul 7 la categorie – (în specificații traseul categoriei M45 “la optim” era de 3,5km cu 130m diferență de nivel), am participat împreună cu Cristian Manea la un eveniment personal intitulat ad-hoc – “În căutarea lui Bugja Andrea” . Evident că ne-am luat cu poveștile, dar am și demarcat ceva ca sa avem scuze. Andrea sosise între timp. 

Mulțumim pentru organizare, a fost fain ca de obicei.
48058879_10217114862768739_3092609416441102336_o_10217114862728738.jpg47684942_10217114861448706_1304746867648626688_o_10217114861328703.jpg 48168948_10217114862928743_8608930802853478400_o_10217114862848741.jpg 48264346_10217114861608710_3513876005154455552_o_10217114861528708.jpg 48370636_10217114862688737_594126481072848896_o_10217114862568734.jpg 48255898_10217114863688762_760589981717626880_o_10217114863488757.jpg

 

 
Dec 092018
 
Centenar
Centenar

Ce a însemnat Centenarul pentru mine? Ca să fie deosebit, să îmi rămână amintiri plăcute, m-am gândit să particip alături de prieteni de la diferite activităţi de timp liber – la evenimente care marchează 1 Decembrie.
E tot o “unire în cuget şi simţiri”.

1. O sută de kilometri cât un veac de unire – 30 noiembrie
2. Cluj EcoTrail Ultramaraton – 01 decembrie
3. Cluj Winter Race – 02 decembrie

1. O sută de kilometri cât un veac de unire
În 30 noiembrie am parcurs cu prieteni ciclişti cei 100 de km ce despart Cluj-Napoca de Alba-Iulia. Manifestaţia a fost organizată de Clujul Pedaleaza .
Între timp am şi filmat, vlog cum se zice. O ştire a apărut la TVR Cluj şi o bucăţică a fost şi de la mine. Ce nu a apărut am pus într-un material pe youtube, inclusiv interviurile scurte de la prietenii mei Elena Nicolae şi Marin Marie.

47218717_10217070290574462_7112314874075545600_o_10217070290454459.jpg 47286800_10217070292454509_2826330480700293120_o_10217070292374507.jpg 47391932_10217070291014473_5796215965481959424_o_10217070290734466.jpg 47420105_10217070291454484_5035980743768014848_o_10217070291374482.jpg 47290692_10217070286534361_1877126395998502912_o_10217070286414358.jpg 47251034_10217070286814368_4811662916954619904_o_10217070286734366.jpg 47436219_10217070289934446_7248642453220098048_o_10217070289894445.jpg 47320918_10217070289574437_333861212511010816_o_10217070289494435.jpg 47210532_10217070288374407_972160805157994496_o_10217070288254404.jpg 47462768_10217070286654364_4822166676088815616_o_10217070286574362.jpg 47284429_10217070288134401_560328339743571968_o_10217070288014398.jpg 47386358_10217070287214378_3260984289201750016_o_10217070287054374.jpg 47378609_10217070287494385_7285315976369799168_o_10217070287454384.jpg 47075495_10217070293254529_3905232518927876096_o_10217070293174527.jpg

 

 

Am pornit mai mulţi, am ajuns ceva mai puţini, apreciez efortul tuturor, dar a fost niţel o cursă contra cronometru pentru că trebuia să ajungem la ora 14 la Alba-Iulia şi trenul de întoarcere era la ora 16. Ok, nu ne puteam baza ca trenul intarzie… 🙂

Provocarea a fost frigul, pe la -12grd C, iar pe bicicletă senzaţiile sunt şi mai “plăcute”. Noroc cu punctele de alimentare gândite din 20 în 20 de km. 

Știrea difuzată pe TVR Cluj – pe canalul youtube RegisiPioni

Interviurile și ce am filmat – pe canalul meu youtube

Ne-am oprit la Mirăslău, chiar la drumul naţional. Nu cred că ştiaţi că există 2 monumente şi puţini dintre noi ne-am oprit acolo până acum, deşi am trecut de zeci de ori cu maşina. Un monument este cel care marchează luptele de la Mirăslău pe vremea lui Mihai Viteazu, iar celălalt luptele din al doilea război mondial.

La final, la Alba-Iulia, deja lumea era în sărbătoare şi cu greu am încăput printre cai, căruţe, soldaţi şi, evident, public.

Mulţumesc pentru companie prietenilor, unii au venit de la Târgu-Mureş, alţii s-au lipit de noi la Turda, a fost fain şi de-a dreptul romantic înapoi cu trenul. 🙂 

Top

2. Cluj Ecotrail Ultramaraton

De data aceasta am ales să fiu alături de prietenii alergători (şi nu numai) la un concurs organizat de Sport Management Events . 

Dacă e sărbătoare, să fie şi o bucurie. Pentru mine aşa a fost, deşi nu mi-a fost chiar uşor.

47230054_10217070475899095_6407976194997747712_o_10217070475819093.jpg 47367539_10217070475419083_2131366800401629184_o_10217070475339081.jpg 47218704_10217070474779067_7862836224090701824_o_10217070474659064.jpg 47318140_10217070476579112_2594041091506307072_o_10217070476499110.jpg 47214248_10217070474539061_1241528071492730880_o_10217070474379057.jpg 47370946_10217070476979122_2955774691853205504_o_10217070476819118.jpg

Ca de obicei, frig, suntem mai puţin obişnuiţi acum, ne-a luat ca din oală. În trei zile temperaturile au scăzut de la pozitiv la minus 10-12. Dar ce mai contează, acum 100 de ani a fost zăpadă şi erau vremuri mult mai grele.

Un concurs frumos, pe poteci, drumuri pietruite şi de ţară, parţial prin păduri, de la startul de la noile terenuri sportive şi de agrement pentru public din capăt cartier Gheorgheni, traseul trecând prin Borhanci, Feleacu, livada Palacsai. Ne-am învârtit suficient cât să fie 50km. Sper să nu se construiască în zona Palacsai acum, că terenurile au revenit la proprietarii de drept – felecanii. 

Mulţumesc Adi Cosma pentru tovărăşia pe parcurs, m-am ţinut cu greu de tine. O mare parte din traseu am alergat şi alături de Botezan Mihaela Maria , am fost un trio care ne-am descurcat binişor cu marcajele şi ne-am stimulat reciproc. 

Am vrut să închei în primii 10, ştiam sigur că cel puţin 6 concurenţi sunt în faţa mea, şi am reuşit să mă mobilizez şi mai mult la final. Finish-ul a fost la sprint, unde m-am luptat cu Előd Szőcs şi am fost despărţiţi de sutimi de secundă. Nu m-aş mira să facă şi schi fond, că a reuşit să-şi împingă piciorul înaintea mea. 🙂

În orice caz, locul 10 pentru mine, 4h52min, cu un finish tineresc.

Mulţumesc pentru poze!

Top

3. Cluj Winter Race

Am încheiat zilele Centenarului cu un concurs de MTB/cyclocross – Cluj Winter Race , organizat în principal de Vlad Sabău. Au mai fost ediţii, atunci cu zăpadă. Acum a fost chiar cald după standardele din zilele precedente.

Am făcut aşadar o incursiune în lumea ciclistilor mai “înrăiţi”, pasionaţi de concursuri de MTB şi în extrasezon de … revelaţia cyclocross. Eu am rămas totuşi la MTB.

A fost fun, într-adevăr concurenţa mea la MTB nu a fost chiar ca şi la proba de cyclocross, dar a fost spre binele meu. 🙂

47262113_10217070694824568_743395123097763840_o_10217070694704565.jpg 47495902_10217071058233653_2714660167068155904_o_10217071058153651.jpg 47681985_10217070699704690_2697716224732692480_o_10217070699544686.jpg 47222069_10217070695624588_3836983018988240896_o_10217070695584587.jpg 47250470_10217070695784592_2482739706974961664_o_10217070695744591.jpg 47317613_10217070692544511_3302124574044323840_o_10217070692384507.jpg 47574002_10217071057553636_7526001657260277760_o_10217071057433633.jpg 47245431_10217071057513635_5991611473934155776_o_10217071057353631.jpg 47491571_10217071057273629_448718482071093248_o_10217071057233628.jpg

Nu prea mai am încredere în tehnica mea de la MTB, mai puţin am fost în ultima vreme prin păduri, aşa că am ales sistematic variantele safe, ruşinoase dar sănătoase – alergare “pe langă” bicicletă în porţiunile pe care le-am considerat mai riscante.

Concursul a constat în bucle în fostul poligon de pe Valea Gârbăului, câte apucai să faci pe durata unei ore. Aveai de urcat scări până într-o clădire părăsită, mai erau porţiuni mai tehnice cum se văd în poze, suficient cât să-ţi tot rupă ritmul şi să te obosească cât pentru un maraton. 

M-am străduit ceva, iniţial credeam că am ceva şanse în competiţia mea cu prietenul Fabian Karoly Pal , dar azi a fost mult mai bun. Pentru mine n-au fost decât 6 ture (14,5km), dar important e că mi-a revenit dorinţa să “mă dau” pe biţă. Am încheiat în primii 15 (că 15 am fost cu toţii la MTB 🙂 ),
mai precis pe locul 8. 

Ce a fost foarte interesant pentru mine – urmărirea competiţiei de cyclocross şi în special a luptei dintre Eszti Bereczki şi Suzi Hilbert. Felicitări pentru spiritul de luptă!
Am ales şi o poză cu Tymy Pacurar , în amintirea maratonului alergat de noi la Alba-Iulia, tot de 1 decembrie acum câţiva ani. După aceea pasiunea lui s-a stabilit la MTB. 

Frumoase poze, concludente despre cum a fost pe traseu, mulţumesc! 

Astfel am reunit şi eu pasiunile mele de timp liber cu ocazia Unirii.

Top

Nov 102018
 


Voluntar la evenimente sportive în 2018

Voluntar la evenimente sportive în 2018 – N-am cum să nu postez aceasta poză, mulţumesc Dan Tăuţan!

Anul acesta am tot încercat să schimb ceva, inclusiv la hobby -uri. Poate pentru că mă îndrept spre o bornă de vârstă, poate pentru alte motive. Cert este că am şi tras câteva sperieturi cu organismul meu, gândindu-mă că “vremea şahului” s-ar putea să revină mai repede decât mă aşteptam.

Am avut programate concursuri grele, unele noi, încă nu am renunţat la ultra-running. Nu se mai poate să particip săptămână de săptămână la competiţii în astfel de condiţii, aşa că bitul respectiv l-am trecut pe zero. Cum îmi place să alerg, în principiu zilnic, mă iau şi mă duc şi eu cum pot, în ritm de jogging, în special prin Făget. Ca să nu mă izolez cu totul de atmosfera de concurs (la ultra nu se pune, mai mult pustnici găseşti, cu excepţia UTMB), am început să accept mai des propunerile de voluntariat. S-au strâns câteva şi e momentul să fac o retrospectivă şi pe blog.

Ordinea evenimentelor este cea calendaristică, toate îmi sunt dragi, la o parte am participat şi din postura de concurent, priveşti cumva diferit evenimentul şi ai responsabilităţi chiar mai mari, eşti practic parte dintr-o echipă şi eu tratez mult mai serios un concurs când este pe echipe.

1. Crosul Divelor – 3 martie
2. Maraton Internaţional Cluj – 15 aprilie
3. Maraton Apuseni – 27 mai
4. Apuseni Ultra Race – 21-23 septembrie
5. Ştafeta Veteranilor – Invictus – 23 octombrie
6. Semimaraton Cluj – 28 octombrie

1.  Crosul Divelor – 3 martie.
Despre acest concurs am mai scris, cele din prima parte a anului figurează în postarea Un început de an mai neobişnuit.
Linkul la ce am scris atunci – Dive.
Rolul meu a fost de iepure, un deschizător, am alergat prima tură atât la proba de 2km cât şi la cea de 5km. N-am fost chiar în largul meu, nu mi-a fost uşor, dar mi-a făcut o mare plăcere şi încurajez pe băieţi să vină ca şi spectatori în număr cât mai mare la acest concurs, consider că e ca un mărţişor mai natural decât cel clasic.

28514736_173289616636343_5247261729451631112_o.jpg PMCJ6253_.jpg

Top

2. Maratonul Internaţional Cluj – 15 aprilie.
Linkul la ceea ce am scris este aici.
A fost pentru prima dată când am însoţit un alergător de vârf la un maraton, chiar pe primul. Normal că pe bicicletă! 🙂 Doar performanţele din zilele mele bune la maraton (am alergat maraton de şosea la MIC de câteva ori şi o dată de 1 decembrie la Alba-Iulia) au fost pe la 3h06min, nu puteam fi pacer la un kenyan (Kiplagat Tuei Hosea) ce termină maratonul în 2h31min!
Cum aleargă cei din frunte! E de învăţat, dar şi de reţinut că sunt şi ei oameni şi au slăbiciuni. Kiplagat al nostru ar fi fost pe locul 10 la Maratonul de la Bucureşti cu acest timp. Dar … e alt concurs, altă concurenţă şi important e că maratonul de la Cluj tot creşte. Am fost mândru că am fost acolo, dar de lipit nu s-a lipit nimic la viteza mea de alergător. 🙂

30722914_1922141221192648_7449060045456670720_n.jpg QzibuSjnmW5g3KkM_zwSd9-Sw3wIwSA-qvuwIWOECjQ-2048x1455.jpg ok.jpg

Top

3. Maraton Apuseni – 27 mai.

Despre Maraton Apuseni am tot scris, este concursul de suflet al Clubului Alpin Universitar Cluj, membru la care sunt şi eu. Anul acesta s-a introdus şi proba de ultra, e un concurs care mereu aduce ceva nou şi e în creştere. E doar o chestiune de timp să devină internaţional.
Cum a fost în acest an am scris aici.
În majoritatea anilor am participat la proba de maraton, iar ca voluntar mi-am făcut datoria de marcare/curăţare a traseului de family. În acest an, fiind la puţină vreme după Salomon Ultra-Trail Hungary, am participat la proba family cu copiii şi în plus faţă de clasica marcare a traseului de family am făcut şi o marcare la proba de cros 7km. Şi aici sunt abonat şi sper să ţină abonamentul mulţi ani de acum încolo, atât ca participant, cât şi ca mic voluntar.

DSCN1039.JPG DSCN1042.JPG 20180425_084906.jpg DSCN1045.JPG

Top

4. Apuseni Ultra Race – 21-23 septembrie.

Se dau condiţiile: în recuperare după UTMB şi în plină lună Walking Month; cel mai important însă – e vorba de pitorescul Apuseni, de un traseu ce trece pe la vârfurile cele mai înalte (Curcubăta Mare, Vlădeasa), prin Padiş cu Cheile Galbenei şi Cetăţile Rădesei (adică chiar pe acolo, nu tangenţial). Se cere câte un închizător la primele 2 porţiuni (fiecare în lungime de aproximativ un maraton).

CSF? Adică ce să fac? Nici nu s-a răcit cerneala cu care a postat Cozmin pe FB că are nevoie de închizători pe acele tronsoane că am şi scris că aş dori să fiu la ambele. Adică cum, fix asta e o problemă?! Mă bucur şi acum că am fost pe acolo, bonus dacă am fost şi de ajutor. Ca să nu mai spun că participanţii alături de care am alergat au fost chiar deosebiţi, simpatici!

Recomand şi acest concurs, chiar dacă marcajul e deficitar. Cu track gps te descurci şi astfel de traseu mai rar. Poate reuşesc să bifez şi ca participant acest concurs în anii ce vin, în orice caz am de gând să parcurg şi jumătatea a doua a traseului, ce trece pe la Mărişel şi ajunge la Muntele Băişorii. Nu spun că în alergare, cel mai probabil cu MTB-ul. Şi mulţumesc pentru poze, e încă un capitol la care acest concurs a excelat.

1.jpg 3.jpg 4.jpg 5.jpg

Top

5. Ştafeta Veteranilor – Invictus – 23 octombrie.

Ce este ştafeta veteranilor – Invictus? Pe scurt, există în lume un concurs adresat veteranilor, celor care au luptat pentru ţările lor şi nu puţini au fost răniţi. Ca un semn de respect, întrecerea (la care rezultatele sunt un aspect secundar) aduce la start veterani, iar cheltuielile sunt acoperite de oameni inimoşi, în special prin donaţii. Anul acesta Jocurile Invictus au avut loc tocmai la Sydney – Australia.
Ca să avem şi noi reprezentaţi, de câţiva ani ani se organizează Ştafeta Veteranilor. Dacă la început nu a avut o mare extindere şi implicare, acum Ştafeta Veteranilor a devenit un eveniment important, cu implicarea autorităţilor. Partea vizibilă a ştafetei este alergarea voluntarilor însoţiţi de biciclete, maşini etc pe trei trasee diferite – roşu, galben şi albastru, care străbat ţara şi ajung la Carei în 25 octombrie, ziua Armatei Române, Careiul fiind în ’44 ultima localitate eliberată din Transilvania de Nord în al doilea război mondial. Pentru că ştafetele străbat sute de kilometri, este o ocazie şi pentru a vizita monumentele eroilor noştri de pe trasee.

Anul trecut am primit o invitaţie, să particip ca voluntar alergător pe traseul galben Cluj – Zalău. Mi-am făcut timp, am considerat că e important şi mi-am adus şi eu contribuţia mea. Mi-am adus aminte de ai mei, de idealurile lor, de sacrificiile lor. Şi, ca toată lumea obişnuită, consider că războiul nu este o soluţie.

Anul acesta a fost nevoie de însoţitor pe bicicletă pe traseul Târgu-Mureş – Câmpia Turzii – Cluj, parte din traseul galben. Am plecat la Târgu-Mureş pe MTB-ul soţiei (singurul la care pot ataşa portbagaj) cu o zi înainte, iar în 23 octombrie am ajutat cum am putut alergătorii. Mulţi prieteni au fost implicaţi, cu unii m-am şi întâlnit. Am vizitat pentru prima dată monumentul de la Oarba de Mureş, aeroportul militar de la Câmpia Turzii. Câteva poze am făcut şi eu.

1.jpg 2.jpg 3.jpg 4.jpg 6.jpg 5.jpg 9.jpg 8.jpg 7.jpg

Top

6. Semimaraton Cluj – 28 octombrie.

La Transilvania Half Marathon am participat tot ca biciclist, pe modelul de la Maraton Internaţional Cluj. Am însoţit pe primii alergători care, aşa cum e firesc, au fost cei de la ştafete şi proba mai scurtă de 10km. A fost foarte multă lume, în imensa majoritate venită de plăcere, pentru sănătate şi pentru socializare. Sper că nu i-am inoportunat prea tare cu clopoţelul meu care anunţa să facă loc pentru sportivii veniţi pentru rezultat. Am încercat să fiu cât mai discret dar ferm, dar m-am simţit ca o maimuţă printre antilope. 🙂

45044494_2308727429168650_2076722382466187264_o.jpg

Top

Atât pentru azi! Să vină Moşu’! 🙂

Nov 102018
 


Walking Month - pășim pentru campioni

Walking Month – pășim pentru campioni

Ca în fiecare an, am participat şi acum în echipajul clasic “UltraRunners” la Walking Month – ediţia a IV-a. Componenţa noastră a fost deci Andrei Sovereşan, Ianko Slovak, Antoniu Radoni şi subsemnatul. Acum organizatorii (şi implicit concurenţii) au ales să sprijine prin acest eveniment caritabil Centrul Lamont. Până să scriu eu acum, Jocurile Paralimpice s-au şi desfăşurat şi sportivii noştri au obţinut rezultate frumoase.  Mă bucur că fost şi noi o părticică din acest angrenaj. Pozele de mai jos sunt mai elocvente decât cuvintele mele.

Lamont.jpg 2018-11-10 09_30_06-Campionii de suflet a României - Walking Month 2018 – Google Chrome.jpg

O parte din sportivii paralimpici prezenţi la premierea noastră şi obiectivul Walking Month din acest an

Cum a fost pentru noi partea competiţională? Fără să insist prea mult, practic am ţinut cont de câteva linii directoare, cu observaţiile de rigoare:
1. Nu avem un obiectiv stabilit, fiecare face efort şi implicit paşi câţi vrea.
Observaţia este că ştim din experienţa anilor trecuţi că în timpul concursului, oricât de nepăsători încercăm să fim, n-o să reuşim să rămânem detaşaţi, cel puţin o parte dintre noi.  Suntem genul competitiv, nu are sens să ne amăgim. Ca urmare n-am mai făcut ca anul trecut, să am zile întregi cu câteva sute de paşi, uneori să uit să port ceasul. M-am străduit să fiu mai constant de la început, cu o limită minimă de 35.000 paşi/zi. Limita mi-am stabilit-o pe baza experienţei din anii trecuţi şi a fost doar în cazul meu, coechipierii mei făceau paşi “la liber”, cum am stabilit.
2. Avem idee despre componenţa echipelor concurente cel puţin despre cele care e probabil să ajungă la vârf. Personal, nu credeam să apară mari surprize, chiar dacă numărul de concurenţi a crescut şi evenimentul s-a extins. Aşa că tot la vechii mei prieteni şi adversari de moment am apelat ca să ne … tachinăm reciproc, dar constructiv.
3. În cursul lunii ştiam că vom participa la concursuri de alergare importante, iar faptul că ultima zi Walking Month e duminică ne avantaja. Chiar dacă intrăm mai lent în competiţie, vom avea salturi mari din când în când. Pentru mine de exemplu situaţia a stat în felul următor: am fost voluntar la Apuseni Ultra Race 170km, ca închizător pe traseul Arieşeni – Răchiţele, care trecea prin Padiş şi Vlădeasa – aproximativ 100km; am participat la Pirin Ultra 161km în Bulgaria. Concursul cu start-finish-ul în staţiunea de schi Bansko a avut loc chiar în ultimul weekend Walking Month, eu am încheiat sâmbătă, iar duminică am făcut o excursie cât un maraton pe vârfurile mai importante din Pirin – Vihren şi Kutelo.
4. Trecem când e cazul la categoria profesionişti, fără să ne punem multe întrebări. Walking Month şi în acest an a avut regula ca dacă o echipă în 3 zile consecutive depăşeşte 100.000 de paşi trece automat la profesionişti.
Anul trecut puţine echipe au fost la profesionişti, noi ne-am străduit să rămânem la amatori (atunci am încheiat pe locul 1 la amatori). Acum chiar din prima săptămână am devenit “profesionişti”, nu cred să fi trecut 5 zile. Aşa s-a întâmplat… Logica era că, şi fără să ne facem planuri mari de la început (cu atât mai mult), măcar să nu ne reducem posibilitatea de a ajunge la vârf prin limitarea numărului de paşi când chiar puteam face mulţi. Astfel, speram că vom reuşi să ţinem pasul cu echipele bune, dar care sunt … nehotărâte.
Am prevăzut că majoritatea echipelor îşi vor rezerva dreptul de a trece “când vor ele” la profesionişti şi am sperat că vor lua decizia cât mai târziu, în ultima săptămână. Eu le-am spus “nehotărâţii”, şi cred că multe echipe puteau să fie în faţa noastră dacă nu erau “cu picioarele în două luntri”.

Rezultatul nostru: locul 1 la Profesionişti, Andrei a fost locul 2 la individual şi eu locul 3.  Doar 11 echipe la Profesionişti! 580 echipe la Amatori, cu o concurenţă acerbă! Pozele de mai jos sunt edificatoare. Noi am fost pe locul 2 la general, echipa de Amatori FightyCrown a fost cu 499.163 paşi în faţa noastră. Le mulţumim că au rămas la Amatori, toată stima pentru efort. Locul 1 la individual a fost Livia Szigyarto, o mare ambiţioasă. Felicitări, Andrei n-a fost mult în spatele ei.

WM Ultrarunners.jpg Clasament pro.jpg Clasament amatori p1.jpg Clasament amatori p2.jpg

Pun mai jos şi situaţia mea la individual:

WM individual loc 3.png WM pasi 1.png WM pasi 2.png WM pasi 3.png

Mulţumesc mult coechipierilor pentru cooperarea la această ediţie! De anul viitor voi încerca să mă implic în alt mod la Walking Month. E un concurs caritabil care şi-a arătat beneficiile în comunitate şi sigur va fi sprijinit de noi să continue. Succes organizatorilor şi felicitări participanţilor pentru implicare!

În timpul premierii am fost intervievat de colegii mei de la Ştiri, câteva cuvinte apar şi în clipul de mai jos.

O descriere mai de ansamblu a ceea ce a însemnat Walking Month în acest an poate fi văzută în emisiunea “Actual Regional” de pe TVR Cluj, difuzată în 16 octombrie, unde a fost invitat Doru Şupeală – coordonatorul proiectului Walking Month.