Feb 202024
 

Februarie 2024, luna cu Vlădeasa Winter Trail. A fost ediţia a X-a, n-am participat eu la toate dar mi-a plăcut de fiecare dată – muntele e şi aproape de casă şi îl cunosc în multiple ipostaze.
Tocmai am scris un comentariu pe FB – “Frumoase poze! Mulţumim! Ma gândeam să pun din anii trecuti, sa fie mai multa zapada şi noi mai tineri!”
Acesta-i şi adevărul, cum pozele de la concurs mai întârziau îmi apăreau în căutări cele din anii trecuţi, când era zăpadă şi în satul Rogojel de la poalele Vlădesei, de unde era startul. Şi… consider că e o idee mi-nu-na-tă. 🙂 Punând în album, comparativ, cele două ipostaze – 2020 şi 2024, am găsit şi asemănări, şi deosebiri.

 

La asemănări e partea de gol alpin, deasupra pădurii, unde zăpadă e obligatorie şi am văzut şi acum schiori (clasic, m-am întâlnit cu Joe Indianu – cum spunea o prietenă întâlnită tot acum, cu schiurile de tură, Joe merge pe Vlădeasa cum mergem noi la shopping). Până şi câinele care m-a însoţit acum 4 ani are corespondent în acest an.
La deosebiri am o poză cu cabana Vlădeasa din 2020, cînd era în zăpadă, era mai dificil atunci traseul în zona de sat datorită gheţii.

 

 

 

Rezultatul din acest an – 1h58min30sec, locul 10 general şi 1 categorie, e mai bun ca în anii trecuţi, când am avut ceva peste 2h. Acum am recuperat timp la coborâre, m-am putut arunca la vale cât m-au ţinut plămânii. Foarte târziu l-am ajuns pe Florin Chircu, în partea de jos a satului. Din şapte persoane din faţa mea care au ajuns la cabana meteo Vlădeasa cu până la 4 minute înainte şi păreau mai accesibile de ajuns n-am reuşit să depăşesc decât trei, începând cu Ionuţ Golban. Pe al doilea l-am salvat de o mică rătăcire mai jos de cabana Vlădeasa.

 

 

Am şi o poză din acest an, alături de Florin la finish dar… am preferat să adaug două poze cu Tudor, băiatul meu, care a participat şi el. Cum am fost şi eu odată… tânăr şi frumos… 🙂 Tudor a avut şi el probleme cu traseul în zona de sub cabana Vlădeasa, a şi făcut un kilometru în plus, este acolo un forestier care induce în eroare. Asta e, trebuie să vină mai des. Anul acesta am fost eu mai bun, nu cu mult, iar până mai sus de cabana Vlădeasa şi punctul de alimentare de la Salvamont a fost tot în faţa mea pe urcare. Şi nu e alergător… doar mai tânăr. Dar i-am făcut cadou pentru 18 ani un maraton la Istria, în aprilie.

La premiere n-am mai ajuns, aveam în plan o excursie de familie şi era o vreme plăcută. Ce mai am în plan, în afară de concursul prietenesc din Făget din aceste zile şi geocaching-ul de Leap Day (29 februarie)? Sigur Istria 100 mile, iar până atunci poate Primavera.

Apr 032022
 

După primul concurs din an, cu care încep de obicei – Făget Winter Race – despre care am scris deja, am continuat cu perioada de revenire la o formă … oarecare cu alte două concursuri la care merită să participi, fiecare în felul lor: Vlădeasa Winter Trail şi Primavera Trail Race.

La Vlădeasa – 20 februarie – nu există decât o opţiune – să urci până pe vârf la cabana meteo şi apoi să te întorci, că doar nu poţi rezista mult acolo, oricâtă ţuică ţi-ar da organizatorii, aka prietenul Cozmin Ardelean.

Mie mi-ai ieşit 15km cu 1111m diferenţă de nivel. L-am încheiat pe locul 28 general, locul 2 la categorie (la un minut de locul 1). N-a fost un timp strălucit – 2h01min, dar a fost mai bine ca la precedenta participare (2h04min).

 

 

 

 

 

 

 

Se vede din poze că, la fel ca şi la Făget Winter Race, eram îmbrăcat cam ca de război faţă de alţii, semn că atitudinea mea era încă defensivă (chiar şi beţele erau de schi clasic, să fie rezistente), nu mă simţeam în formă şi nu consideram că e musai să-mi dau sufletul. Dar m-am străduit… Pulsul mediu a fost pe la 148bpm, dar cred că la început n-a citit corect (puls de pe ceas), după primii 4km am tot păstrat 157bpm, cam ca şi la Făget.
Am pus poze de la fotografii oficiali, era păcat să nu fac şi eu public câteva din reuşitele lor. Apare şi revista Outdoor Magazine printre sponsori. Ei m-au ajutat cu echipament la Propark Adventure 2021, mulţumesc încă o dată – articolul de atunci scris de Vasile Cipcigan, prieten si coechipier acolo – Propark 2021

Ce am scris pe FB atunci:

Vladeasa Winter Race – al doilea concurs din acest an, tot cu zapada.
E simplu: alergi de la Căminul Cultural din Rogojel la Cabana Meteo de pe Vladeasa si te intorci, aproximativ 15km cu 1000m diferenta de nivel.
Si, mai important, e pentru ca asa vrei tu si o faci din placere, dupa indelungi antrenamente din timpul anului.
Asta inseamna normalitate! Si esti sustinut in ceea ce faci de familie, prieteni, organizatori, voluntari, fotografi… carora le multumesc pe aceasta cale!
Felicitari tuturor participantilor! Gradul lor de placere s-a vazut in rezultate. Sove a castigat detasat, urmat de Cristi Pop.
Eu, cu o umila placere chinuita, am incheiat pe locul 28 general, 26 masculin si 2 la categorie, la mica distanta de locul 1.
Am reusit sa recuperez la vale cateva pozitii, se pare ca e mai usor pentru mine ca la deal, probabil se datoreaza greutatii crescute.
Inchei cu speranta ca data viitoare placerea va fi mai mare!

Ah, detalii: 2h01min20sec, mai bine decat acum 2 ani, atunci a fost 2h04min. Sove a incheiat acum in aproximativ 1h33min. Dar era alta Vladeasa si eram mai tanar. In clasamentul online figureaza ora de sosire, startul a fost aproximativ la ora 10.

La Primavera Trail Race – 26 martie – însă, am avut mai multe opţiuni, inclusiv să nu particip… Pentru că e destul de aproape de Istria 100 Mile unde voi participa în 7 aprilie la proba regină – 170km cu peste 6000m diferenţă de nivel. Istria rămăsese ca restanţă încă de acum doi ani, că acum cu greu m-aş fi hotărât să plec acolo dat fiind contextul general cu pandemie şi război.

Mi-ar fi părut rău să nu mă duc la Şuncuiuş şi la concursul organizat de prietenul meu Istvan Szokolszky, mai ales că am fost într-un fel de recunoaştere traseu, adică un motiv să fiu alături de băiatul meu la un cantonament Rupicapra ţinut nu departe – la Vadu Crişului – cu o săptămână înainte. E superbă şi zona, iar organizarea pe măsură. Fiind şi un concurs mare, mă aşteptam şi la concurenţa cu prezenţe mai deosebite.
M-am înscris destul de târziu, ieşind categoric proba de ultra din calcul am ales proba de maraton, destul de lung şi greu – 55km cu 2500m diferenţă de nivel. Probele de Cros şi Wild erau totuşi prea scurte şi intense pentru mine, nu m-ar fi ajutat prea mult psihic vorbind, în acest an n-am mai alergat distanţe peste 35km şi doream o confirmare pentru Istria că aş rezista. Fiind un concurs ţinut în zonă de defileu – al Văii Crişului (Munţii Pădurea Craiului), era evident un concurs mai tehnic, cu urcări şi coborâri abrupte, greu alergabile.

 

 

 

 

 

Pentru prima dată în acest an am avut o atitudine mai ofensivă, s-a văzut după echipament. Am încheiat pe locul 6-7 la general în 6h48min, locul 1 la categorie. Primul timp a fost de 6h12min. Pulsul mediu a fost de 147bpm, cu scădere însă pe bucla de final.
M-am ţinut cât am putut de Biborka, minus ultimii 10km (bucla de Wild de pe Valea Misidului). Recunosc că acea buclă m-a cam surprins, eu am mai participat acum vreo trei ani tot la concursul de maraton şi s-a schimbat urcarea abruptă şi coborârea. A durat ceva până m-am prins şi nu mi-am putut găsi nişte repere. În orice caz la final n-am mai tras aşa de tare, eram mulţumit, am încheiat alături de prietenul de la Eke – Bartha Botond. Cum mi s-a părut că nici el nu mai avea altă motivaţie, alta decât să încheie cu mine (eram convins că s-ar fi ţinut scai), linia de sosire am trecut-o împreună.

Ce am scris pe FB:

Primavera Trail Race , o multime de trasee pentru toata lumea. Alaturi de o parte din prietenii de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, poza este de la Gabor.
Eu am ales maratonul de 55km cu 2500m+ diferenta de nivel, avand in vedere ca peste mai putin de doua saptamani sper sa pot ajunge sa concurez la Istria 100 mile in Croatia.
Mi-a mers bine, am pornit mai cu rabdare, fiind cea mai lunga distanta alergata in acest an. La inceput eram alaturi de Florin Chircu si Biborka, apoi tot in preajma doamnei care alerga foarte bine pentru mine, cu un ritm care-mi convenea. Ma straduiam sa ma tin de ea si asteptam de multe ori cu mare speranta sa-i bipaie ceasul, semn ca depaseste pulsul ei maxim setat, cand o lua la pas si ma puteam apropia. 🙂
Ca observatie, un prieten, aflat la inceput in fata, in primii 7km, m-a intrebat cat timp vreau sa scot, cam ce ritm. Habar n-am, i-am raspuns, vad dupa prima tura de vreo 13km pana la Suncuius. Apoi la intrebarea cum sa aiba ritm constant, raspunsul meu a fost sa se tina de Biborka. Mi-a spus – bine, dar ea a ramas in spate! Pai tocmai… 🙂 Mergea prea tare.
Totul a fost ok, o harjoana care tindea sa se incheie la final. Habar n-aveam pe ce loc eram, dar intr-adevar, dintr-un grup de vreo 8 persoane am ramas doar noi doi si Botond, pe care-l ajunsesem si era la alta categorie de varsta decat mine.
La a treia trecere pe la PA-ul de la Pojorata, la km41, cumva situatia s-a schimbat, Biborka a luat-o mai tare la vale si in continuare n-a mai tinut cont de puls. Pana acolo la Pojorata cam toti sufeream de sete, nu ne-au ajuns lichidele. In plus, mi-am depasit norma gandita de geluri si batoane, pusesem putine pentru efortul depus, asa ca alergam pe baza a ce gaseam la PA-uri. La Suncuius la km45 Biborka avea deja 1 minut avans, dar macar o vedeam. Apoi, tura prin apa paraului Mişid m-a incetinit mult si, cu Botond pe urmele mele dar cu restul concurentilor din spate pe care-i banuiam la mare distanta, am ales varianta soft, sa incheiem impreuna.
Asa am incheiat pe locul 5-6 la open masculin, cu Biborka la 9 minute in fata, si locul 1 la categorie, in 6h48min.

Le multumesc tuturor de acolo pentru ziua faina, cu un mare plus pentru cei alaturi de care am alergat care m-au tinut in priza tot timpul.

 

Urmează pentru mine concursul din Istria, unde sunt cu numărul 36 de concurs (pe baza punctajului ITRA – 687). Nu sunt elită dar nici prea departe. Robert Hajnal (870 ITRA) e principalul favorit la acest concurs mare din UTMB World Series, o premieră cred cu un român la vârf. O altă premieră posibilă pentru un concurs de ultratrail din străinătate e reclama la Dacia Duster ca sponsor. Ataşez câteva poze din Race Guide , cu lista de la cursa Red (100mile) în ordine alfabetică, unde figurează şi alţi români, inclusiv Istvan.

 

 

 

 

 

Apr 022022
 

Foarte greu m-am pornit să scriu despre provocarea aceasta, a doua din acest an la schi de tură. Motivul e că mă leagă multe amintiri frumoase şi interesante de zona Padiş, încă din tinereţe. E o altă lume, desprinsă parcă din poveşti, un fel de ocean în care îţi poţi pierde gândurile. Când merg la marea noastră, în larg simt tot aşa, că mă cuprinde o combinaţie de melancolie şi duioşie. Lângă Costineşti, în Golful Francez înotam până abia vedeam oamenii, apoi faleza devenea o linie, apoi parcă puteam vedea trenul, apoi doar orizont. Mă lăsam apoi în soarta hulei şi a valurilor, simţeam cum trag de mine. Cine câştigă? Şi instinctul de supravieţuire spunea stop, câteva secunde ajung până anul următor. Şi începea lupta până îmi aduceam aminte că nu aşa se face, ci cu răbdare, împreună cu valurile şi hula. Înot cum m-am învăţat de mic, bras, mă întind cât pot de lung, cu pluta pe burtă când simt valul că vine, energic când hula domină. Şi revin la … realitate. La tren, la faleză, la oameni. Aşa că acum e momentul să scriu despre provocarea din Apuseni, partea pamântească.

A fost o tură propusă în cadrul planului de activităţi CAR Cluj şi care s-a realizat în datele propuse – 27-28 februarie 2022. Nu a fost o tură ad-hoc, dar de parcurs am făcut-o doar noi doi – Adi Cosma şi cu mine, în special pentru că am considerat-o o tură dificilă ca efort fizic, iar prietenii noştri pasionaţi de schi tură de la CAR Cluj şi chiar din alte cluburi, ca Rupicapra, erau cu alte activităţi planificate sau în refacere după ce am fost împreună tot într-o tură de anduranţă pe schiuri de tură – am scris aici – Provocarea “Via Apuseni” la schi de tură din 13-14 februarie.

Copiez mai jos din descrierea iniţială a turei, lămuritoare, cu un link de completare la o pagină de pe blog unde am putut pune traseele, atât de schi cât şi cel de maşini. Blogul CAR Cluj nu permite (sau eu n-am găsit cum) inserarea (embedarea) de hărţi. Voi continua cu impresiile şi descrierea după aceea, voi încerca să fiu organizat şi să pun “capitole”, să puteţi sări la ce vă interesează.

Descrierea iniţială din planul de activităţi

Se doreşte parcurgerea cu schiurile de tură a unui traseu care îmbină două magistrale de drumeţie care ajung în Padiş (bandă roşie şi bandă albastră). Este un track parcurs real, în condiţii de iarnă, cu schiurile de tură, aşadar cu abateri unde se poate coborî mai direct.

Prima porţiune este de aproximativ 32km cu 2000m diferenţă de nivel şi din Arieşeni urmează banda roşie peste vârful Cucurbăta Mare (1848m, cel mai înalt din munţii Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop până în Padiş. Acolo se înnoptează la o cabană.

În ziua a doua se continuă din Padiş până în Şaua Cumpănăţelul, unde se separă banda roşie de cea albastră, urmând de aici banda albastră. Este traseul clasic care trece pe la Piatra Tâlharului, Nimăiasa, iar în condiţii ideale se urcă pe vârful Vlădeasa în calea spre cabana Vlădeasa şi Rogojel. Sunt aproximativ 33km de parcurs cu 1600m diferenţă de nivel.

Logistică.
Se vor plasa maşini, urmând ruta Cluj – Rogojel (lăsăm o maşină) şi apoi pe DJ1R la Avrămeşti (a doua maşină care trebuie recuperată în altă zi). De aici se pleacă în tură.
Echiparea va fi mai uşoară, de tură de o zi, cu observaţiile că va conţine mâncare pentru a doua zi.
E posibil să prindem noaptea în fiecare zi, aşadar sunt necesare frontalele.

Momentan suntem o echipă de două persoane, Adrian Cosma şi Laurenţiu Vezentan. Ideea acestei ture este a lui Adrian.

Varianta a doua.
In cazul cand mai sunt doritori, mai există variante, inclusiv cu parcurgere într-o zi a traseului Stana de Vale – Padis  18km (BR) (deci cealalta zi va fi de la Padis la Avramesti sau de la Padis la Vladeasa), ne adaptam si vedem cum ne putem ajuta.

Mai multe amănunte aici (pagina cu traseele iniţiale de schi tură – sunt trasee reale, dar parcurse înainte de alţii – şi traseul de maşini).

Preambul.

Adi a venit cu ideea de a parcurge acest traseu însumând aproximativ 65km cu schiurile de tură într-o zi. Aceasta pentru că înaintea noastră l-au parcurs în acest regim doi salvamontişti, trackul fiind aşa cum am spus, real. După experienţa însă a “Via Apuseni”, unde am fost cu Luşu şi Adi Motioc pe sensul Petreasa – Buscat în două zile 19km+27km, am ajuns la concluzia că pentru noi mult mai bine şi interesant ar fi traseul Arieşeni – Rogojel în două zile, chiar dacă provocarea nu mai este aşa de dură, fiind 32km+32km.
Motivele sunt aşa, ordinea fiind nu neaparat după importanţă:
– traseul “Via Apuseni” l-am făcut cu rucsaci grei, cu corturi, cu viteza medie de 3km/h, n-am avut evenimente neplăcute în afara celor clasice schiului de tură ca prinderea zăpezii pe schiuri, frecuşuri şi mici răni la picioare de la clăpari pentru unii dintre noi
– la 3km/h la “Via Apuseni” n-a fost diferenţă de nivel decât jumătate din cât estimam că va fi la tura actuală
– la “Via Apuseni” nu ne-am permis să ne dăm jos “focile” (eu doar când am coborât singur de pe Muntele Mare spre Buscat, fiind grăbit) şi din motivul de rucsaci grei, dar şi pentru economie de timp
– chiar dacă la tura actuală vom fi echipaţi mai lejer, cu rucsaci de 30l cu mâncare pe două zile, date fiind posibilele surprize de traseu, de starea zăpezii, nu puteam spera la starea mea fizică o viteză medie decât maxim de 5km/h, iar cu pauze ne-ar fi luat excursia spre 16 ore dacă nu mai mult – adică sigur prindeam noapte ore întregi
– noaptea ore întregi spre şi pe Vlădeasa nu e o situaţie veselă, în general acolo e vânt puternic şi o senzaţie de frig pe care o vom resimţi mult mai tare la stadiul de oboseală ce-l vom avea şi va fi greu să ne motivăm să urcăm pe vârf în locul ocolului mai sigur pe BA spre cabana Vlădeasa
– noaptea chiar nu vezi nimic şi e păcat de zona frumoasă pe care am parcurs-o de atâtea ori, inclusiv de trei ori la concursul de ultratrail Apuseni Ultra Race – 170km
– oricum vom fi în regim mai aproape de sport şi concurs decât de drumeţie, neputând să facem pauze prelungite şi poze “liniştite”
– noi urma să ne oprim în Rogojel, nu la cabana Vlădeasa (sau cabana salvamont de acolo) ca predecesorii, încă câţiva kilometri în plus, chiar dacă în coborâre
– pentru noi, spre deosebire de cei doi băieţi dinainte, o problemă în sine este transferul maşinilor, una pentru Rogojel şi una la Avrămeşti lângă Arieşeni; estimam 4 ore transferul şi cam atâta a durat
– transferul de maşini însemna oboseală în plus, trezire foarte devreme şi cu toate acestea start abia în plină zi, nu ora 6-7 dimineaţa
Pot spune că am avut dreptate în estimări, viteza noastră medie a fost de aproximativ 4km/h, ne-am simţit excelent, nu stresaţi, am putut privi peisajele, am avut o pauză reuşită la cabana Brădet din Padiş, am şi putut schia pe coborâre pe una din pârtiile din Vârtop, de pe vârful Vlădeasa spre cabana Vlădeasa şi Rogojel (în parte). Startul efectiv în prima zi l-am putut avea abia la ora 9.40 cu toată străduinţa noastră de a alege pentru maşină varianta mai scurtă prin pasul Ursoaia. La final, după ce am ajuns la Rogojel, am considerat că e mai sigur din motive de oboseală să nu recuperăm maşina din Arieşeni noaptea, am venit eu cu bicicleta după ea ziua următoare.

Transferul de maşini

Deoarece am fost doar noi doi în această tură, am avut nevoie să plasăm o maşină la Rogojel şi abia apoi să ne îndreptăm spre startul in Arieşeni. Plasarea maşinilor a fost o provocare în sine. Chiar cred că a fost singurul stres major în această tură. Nu puteam pleca de sâmbătă, cu o zi înainte, aveam program până târziu, iar parcurgerea pe noapte a traseului prin pasul Ursoaia mi s-a părut riscantă, drumul deşi fiind în principiu deszăpezit e puţin circulat, poate fi gheaţă şi chiar ninsoare proaspătă. În niciun caz nu mi-ar fi făcut plăcere să pun lanţuri la 2-4 noaptea în pustietate sau să rămânem împotmoliţi etc.
Am lăsat maşina lui Adi la Rogojel şi am pornit cu maşina mea 4×4 spre Arieşeni. Chiar dacă am parcurs pe ziuă traseul, de câteva ori la vale am mers zbârlit ca o pisică, în viteza întâi şi o dată când am avut curajul să merg într-a doua era să ies în decor.
Atât ne-a luat cu totul transferul de maşini, 4 ore.

Ziua 1 Arieşeni – vârful Cucurbăta Mare (1849m – cel mai înalt din munţii Apuseni) – Piatra Grăitoare – Vârtop – Glăvoi – Padiş

 

 

 

 

Conform trackului înregistrat, la ora 9.40 am început urcarea spre Cucurbăta Mare. Zăpada era foarte bună, chiar pulvăr pentru că ninsese proaspăt, ceea ce ne-a permis de fapt şi să ne punem schiurile în picioare chiar din locul unde am parcat maşina. În mod obişnuit nu te porneşti în tură mai lungă aşa târziu, aveam emoţii că ne prinde noaptea până la Padiş. Am avut un ritm constant şi susţinut, cu foarte scurte pauze de pozat.
Urcarea n-a fost uşoară, am şi ales o linie mai scurtă, de altfel aproximativ la fel ca trackul urmat, adică am urcat pe un picior de munte dintre vârfurile Cucurbăta Mică şi Mare, un fel de bandă albastră “de iarnă”. Nu era de mirare această scurtare, cei după care am urmat trackul aveau tot interesul să parcurgă distanţa Arieşeni – cabana Vlădeasa cât mai direct. Am văzut în timp că au ales extrem de bine până şi pe unde să coboare la Vârtop şi să străbată porţiunea de pădure  dintre Nimăiasa şi Vlădeasa în zona Vârfuraşu. Noi n-am reuşit să fim atât de precişi.

Ce a fost mai deosebit? Ce putea fi mai deosebit pe un traseu care e considerat incomparabil cu mai puţine provocări tehnice (avalanşe, gheaţă, abrupturi, cornişe…)? Vă redau aproximativ ce mi-a spus un prieten: am fost la schi de pârtie în Franţa şi pe parcurs au fost două accidente mortale, ambele pe pârtii albastre (cele mai uşoare). De fiecare dată s-au ciocnit un “bombardier” cu cineva, o dată a murit “bombardierul”.
Ce e de reţinut? Că nu poţi lăsa garda jos niciodată, chiar dacă te consideri în siguranţă că e ceva uşor şi cu atât mai mult atunci. Pentru că noi de exemplu nu eram echipaţi cu pioleţi, cu colţari. Pentru că noi eram doar doi, urma să străbatem singuri zone neumblate în condiţii de iarnă. Pentru că dacă unul dintre noi se accidenta chiar şi uşor nu puteam să ne realizăm planul şi îl stricam şi pe al coechipierului.
Ştiam că Adi stăpânea mai bine schiurile, avea şi schiuri de competiţie. Dovedise la un concurs de alergare din iarnă că şi fizic era mai bun ca mine. Aşa că mergeam pe urmele lui. Pe urcarea spre Cucurbăta am ajuns şi la o porţiune mai abruptă unde schiurile abia scrijeleau pojghiţa de gheaţă. Adi urca cu grijă. Şi acolo m-am oprit, să-mi fac un “recensământ” cu ce pot face şi la ce mă pot aştepta. Şi am adoptat linie de urcare uşor diferită. Mi-am scos încheieturile mâinilor din prinderile beţelor de schi pentru a le putea folosi urgent şi ca piolet, eram pregătit ca şi poziţie şi pentru alunecare la vale, îmi puneam problema să-mi blochez legăturile de la schiuri ca să pot canta şi face urme mai uşor în “zăpadă”. Din motive de siguranţă eu oricum nu folosesc beţe telescopice la schi când ştiu că am o provocare mai mare pentru că sunt mai puţin rezistente.
Atât, nu a fost niciun eveniment neplăcut. Aceasta era şi ideea. Trebuie să fii cu simţurile mereu active, să-ţi foloseşti experienţa şi să îţi faci timp să te gândeşti când apare ceva riscant. Mai bine am fost mai lent cu câteva minute şi regruparea am făcut-o sus la eoliene. Pe Cucurbăta a fost bine, noi am ajuns în două ore, pe la prânz, adică zăpada se tot înmuia, soarele fiind puternic. Nu acelaşi lucru a fost pe Vlădeasa, unde am ajuns după-masă şi nu era soare. Şi acolo am făcut recapitulare deşi am urcat de zeci de ori acea pantă şi salutam întâlnirea cu braduţii de pe traseu, ştiind unde se mai îmblânzeşte suişul.

Am fost bucuroşi când am ajuns deasupra pârtiei de la Vârtop, în civilizaţie, era abia ora 14 şi în sfârşit era plauzibilă încheierea traseului pe ziuă. Ne-am dat jos pieile, am schiat cu plăcere, tot era numai soare în jur. Ne-am permis o pauză de masă mai lungă, simţeam nevoia.

După Vârtop ne-am afundat cu adevărat în sălbăticie, au fost lungi porţiuni unde doar noi am lăsat urme. De la Glăvoi a început să se lase seara şi când am ajuns aproape de Padiş ne-a şi sunat gazda de la cabana Brădet, să întrebe pe unde am ajuns. Am sosit acolo cu puţin înainte de ora 18, la limita să folosim frontalele. Conform trackului a fost o tură de 8h01min, 32km cu 2000m diferenţă de nivel.

Ziua a 2-a Padiş- Vărăşoaia – Şaua Cumpănăţelu – Piatra Tâlharului – Nimăiasa – Pietrele Albe – vârful Vlădeasa (1836m) – cabana Vlădeasa – Rogojel

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În sfârşit am putut pleca la o oră mai rezonabilă, fără grabă – ora 8. Ştiam şi cum mergem iar traseul îl rememoram mai bine.

În ziua precedentă porţiunea de bandă roşie de după Vârtop până în Şaua Poniţa – Glăvoi a fost un blackout pentru mine, n-am parcurs-o din secolul trecut. Nu rămăsesem de atunci decât cu nişte amintiri dintr-un revelion petrecut la cabana veche Padiş în care, pentru a vedea încă o dată pe cineva, m-am pornit singur de nebun la Vârtop cu schiurile de tură, pe urmele unei trupe plecate per-pedes cu ore înainte. Eram fără frontală, că nu exista aşa ceva, fără hartă, de marcaje ce să mai spun. M-a prins noaptea fix pe coborârea la Vârtop, pe atunci se spunea că stai la gazdă nu la pensiune, erau doar vreo două – trei cu turişti, aşa că a fost mai simplu. Ziua următoare, înapoi, a trebuit să fiu mai atent să nu mă rătăcesc, aşa că am tot observat urme de animale. Au rămas de atunci întipărite în minte gândurile mele: când eram în loc deschis mă grăbeam să ajung în pădure să fiu mai puţin expus, iar din pădure doream să scap cât mai repede pentru că era mai dificil de parcurs pe schiuri, cu crengi, copaci căzuţi, zăpadă schimbătoare. Ajuns printre ai mei, fireşte, întrebări… lipsisem o noapte, nu spusesem la nimeni că plec. Dar erau alte vremuri şi eram tânăr.

E de menţionat că am avut nişte câini alături care au pornit cu noi din Padiş, dar ne-au părăsit când au văzut că noi chiar vrem să urcăm spre Şaua Cumpănăţelul şi era zăpadă mare (evident, iar am scurtat acolo după track), apoi am bălăurit puţin în căutarea trecerii văii Nimăiasa. Pe când eram fericiţi că mai e puţin până la Pietrele Albe, în zona de pădure de la Vârfuraşu am fost nevoiţi să fim mai tot timpul cu ochii pe track. E imposibil să putem repeta acelaşi traseu a doua oară, atâta stânga – dreapta am făcut.
Urcarea spre vârful Vlădeasa am făcut-o clasic pentru schi tură, de la Pietrele Albe, nu pe punct roşu cum pare mai uşor. Acea urcare nu e potrivită pentru schi, e potecă cu obstacole.

Am ajuns pe vârful Vlădeasa pe o vreme … tipică, abia am putut face poze. Apoi am făcut o scurtă vizită la cabana meteo ca să recuperăm haina unui prieten care a fost voluntar la Vlădeasa Winter Race şi am schiat până la cabana Vlădeasa. 7h55min a durat tura până acolo, pe la ora 16 am ajuns. Au fost 32km cu 1700m diferenţă de nivel, am mers cam la fel de bine ca-n prima zi.
Pe la ora 17 ne-am pornit spre maşina din Rogojel unde am ajuns într-o jumătate de oră. N-am putut schia până jos, deja zăpada se topise puternic. De acolo am plecat mulţumiţi spre Cluj.

Ziua a 3-a Cu MTB-ul după maşină în Arieşeni


Mi-am rezervat plăcerea de a parcurge cu bicicleta drumul până la Arieşeni în ziua următoare. Nu ştiu ce calcule fistichii am avut în cap zilele precedente, dar clar nu au fost corecte – greşisem destinaţia. Eu mă gândeam la aproximativ 80km, ca şi cum ar fi fost de ajuns la Rogojel. Adică am fost prea relaxat, fix ce am spus despre pârtiile albastre. Pe la ora 10 când am văzut de fapt că am de-a face cu peste 150km am luat viteză cu pregătirile şi abia la 10.30 am pornit din Cluj, renunţând la planurile măreţe cu ocolire şosele naţionale, cu rută cu urcări prin Sălicea şi Ciurila. N-am folosit cursiera, era şi pe trainer şi mi s-a părut o opţiune nesigură la drum lung în condiţii de iarnă. Abia am ajuns dupa 7 ore la destinaţie, pe înnoptate, cu opriri scurte.

Oct 162020
 

S-a încheiat a doua participare a mea la Apuseni Ultra Race (ediția a IV-a) cu un nou loc 1 la general.

OBS: Am pus ce am scris într-un fișier online, poate e mai ușor de citit.

Anul trecut am câștigat cu timpul de 28h41min, am avut probleme respiratorii la final pe ultimii 40km, adică din Măguri-Răcătău. Anul acesta am luat măsuri … drastice: un simplu buff în plus să-l pun pe gât și piept.
Având şi mai multă experienţă pe acest traseu, rezultatul s-a văzut: 25h53min (al doilea timp din cei patru ani de AUR, după 25h30min al lui Bartha Balint din 2018), tot locul 1 la open: am mers cu 2 ore mai bine pe ultimii 40km și cam cu 3h mai bine per total de la Beliș. La Răchițele – km93 eram în urmă față de timpul de anul trecut cu jumătate de oră.
Am avut pe ceas trackul real de anul trecut, modificat cu muchia Șoarecului în locul drumului Generalului (2-3km mai scurt traseul). Doar la ședința tehnică s-a anunțat că nu se trece peste Curcubăta Mică, adică nu se face ocolirea pe la eoliene.

“On a warm summer’s evening
On a train bound for nowhere
I met up with a gambler

He said, “Son, I’ve made a life
Out of readin’ people’s faces
And knowin’ what the cards were
By the way they held their eyes.
So if you don’t mind my sayin’
I can see you’re out of aces
For a taste of your whiskey
I’ll give you some advice.”

Said, “If you’re gonna play the game, boy,
You gotta learn to play it right.”
Kenny Rogers – The Gamblerhttps://youtu.be/7hx4gdlfamo

Cum a fost pentru mine? N-a fost simplu.
Am avut o evoluție de pe locurile 5-7 până pe locul 1 întinsă până la km116 Beliș, când i-am prins din urmă pe primii doi concurenți și prieteni – Claudiu Beletoiu și Karoly Csaki.

A fost o cursă cu trei viteze, mai bine spus cu trei niveluri de efort.
La început a fost „autobuzul”, în care am avut un ritm ca și cum nu știam dacă mai urmează să alerg 100km sau 200km. Am ținut acest ritm până la cabana Vlădeasa, când a urmat trecerea la nivelul următor.
De ce cabana Vlădeasa, locul startului cursei de 100km, și nu Răchițele care e al doilea punct de dropbag și pare un reper mai evident, începând asfaltul? Sunt mai multe motive, am să le enumăr la timpul potrivit.
La cabana Vlădeasa am trecut la un nivel de efort crescut, tot sub cel de maraton. La ritmul de maraton te străduieşti să urci orice în alergare, încă nu era cazul și probabil când voi dori …nu voi putea. Ritmul acum era mai susținut, cei din urmă putând să ma ajungă doar cu un cost care le putea afecta evoluția la final. Evident, speram să mă apropiu de podium, pe Florin, atunci locul 3, îl “citisem” că abia se ține de primii doi încă din Cetățile Rădesei când ne-am întâlnit, el fiind pe întoarcere buclă.
De la Beliș, după ce am ajuns pe locul unu, era evident că trebuie să dau tot ce pot, în limite rezonabile, să nu mă rup – nivelul trei de efort. Oricum dacă nu era Beliș ar fi fost Măguri-Răcătău, după planul inițial.

O cursă de 180km e lungă, ai timp să-ți tot revizuiești planurile, să studiezi forma adversarilor, să încerci să anticipezi ce vor şi ce urmează, să te adaptezi. Sunt aspecte care par minore, lucruri mărunte, dar pentru un om în modul “race” acestea contează foarte mult în luarea deciziilor. Contează foarte mult voința, să fii pregătit psihic pentru efortul ce vine, adică cel mai important e să ai mintea limpede și odihnită. La fel ca multe lucruri din viață, unii învață aceste lucruri, alții le au în instinct și le aplică fără să se gândească că este o știință în spate. Iar unii le teoretizeaza după ce văd că au efect… Orice slăbiciune ai, un adversar va căpăta un ascendent moral extraordinar dacă le identifică la tine și aproape sigur atunci devii victimă și ești ajuns până la final. La cursele lungi contează enorm moralul.

Dacă ar fi să clasific oamenii competitivi după stilul de participare la competiții, i-aș încadra în două categorii: gheparzi și lupi.
Gheparzii atacă fulgerător, pot ajunge la pulsuri astronomice, au prima șansă în special la cursele scurte. Dezavantajul lor e că pot ataca doar de maxim două – trei ori și apoi nu mai au energie. Gheparzii – animalele – nu atacă decât când sunt siguri că prind prada pentru că știu că dacă nu reușesc atunci a doua oară au mai puține șanse și apoi … ajung să mănânce “şoricei şi furnici”.

Lupii, pe de altă parte, sunt şi ei o forță, sunt prădători, dar nu sunt așa de puternici în raport cu o parte din victimele lor. Și atunci ei le aleargă, le obosesc, nu acționează decât arareori singuri. Aș spune că până când forțele se echilibrează. Abia apoi ei dau atacul. Eu categoric nu sunt din prima categorie, eu sunt nevoit să aștept, să am răbdare. Și să fiu foarte atent la acele mici semne, să le știu „citi”. Dar toate acestea nu valorează nimic dacă neglijezi forma proprie, dacă nu mai suntem capabili să aplicăm informațiile.
„You never count your money
When you’re sittin’ at the table”.
Unii dintre noi facem greșeala aceasta. Ca să dau un exemplu din șah, e același lucru cu a juca într-un turneu cu mai multe jocuri, după 3-4 etape te uiți la rezultate și-ți spui că ai putea ajunge pe locul 1 pentru că X e în urmă pierzând un joc. Și uiți esențialul: că trebuie să te concentrezi mai întâi să câștigi partidele tale şi apoi să faci scenarii.

“You got to know when to hold ’em,
Know when to fold ’em,
Know when to walk away,
And know when to run.
You never count your money
When you’re sittin’ at the table.
There’ll be time enough for countin’
When the dealing’s done.

Every gambler knows
That the secret to survivin’
Is knowin’ what to throw away
And knowin’ what to keep.
‘Cause every hand’s a winner,
And every hand’s a loser,
And the best that you can hope for
Is to die in your sleep.”

And somewhere in the darkness
The gambler he broke even
And in his final words
I found an ace that I could keep.”

Într-o cursă mereu e o luptă și cu tine însuți, dar și cu adversarii. Trebuie să-i cunoști ca potențial, să le știi punctele tari și slabe, să le compari cu ale tale. Orice mic avantaj contează. Funcționează și păcălirea propriei minți, dar și a adversarului. Dacă la tine “în casă” e totul în ordine te poți uita în jur, uneori un avantaj care doar e în mintea manipulată de tine poate constitui un suport moral ca o pompă de adrenalină.

Ca să fac un rezumat cu ce consider eu un om cu stil competitiv, evident la nivelul lui de a performa, am pus ca exemplu textul și muzica lui Kenny Rogers – The Gambler, mi se par elocvente. Textul categoric nu se referă doar la poker și tot așa pokerul nu este doar un simplu joc de noroc.

Poate nu vă plac versurile citate, poate nu vă place muzica country. Nu mai zic de manele… Cineva va considera acest lucru o vulnerabilitate. Spuneți că vă plac? E o slăbiciune… Când aveți de-a face cu competitivii, cu o minte competitivă, chiar dacă doar doresc să se încalțe, să mănânce mai repede ca voi, nicicum nu e bine ce faci, ce-ți place sau nu – undeva, ceva ai greșit. Dacă în realitate n-ai greșit și ești mai bun e super, vei câștiga, dar fii convins că nu va renunța.

Hai să pun și câteva melodii antrenante care sigur vă vor place. 😊
Rammstein – Du Hast https://youtu.be/W3q8Od5qJio
The Chemical Brothers – Horse Power https://youtu.be/M59NqwDQeW0
The HU – Wolf Totem https://youtu.be/jM8dCGIm6yc

Dintre slăbiciunile pe care le urmăresc la adversari la alergare, în ordinea în care îmi vin în minte, scriu mai jos. Sunt multe şi pentru că la o cursă lungă apar probleme de care în mod normal la celelalte nu te izbeşti. Evident, de cealaltă parte, încercați să le ascundeți. Și mai bine nu vorbiți…
1. Atitudinea la start și pe parcurs
E motivul pentru care ierbivorele în fața dușmanului nevăzut, prădătorului ascuns în iarbă, aleg să zburde vesele și sprinten, arătând că sunt sănătoase și pregătite de fugă. Mesajul e că dacă se iau prădătorii după ele, poate dau greș și „sfatul” lor e să aleagă altă victimă. Interesant nu? Ierbivorele nu aleg să nu mai meargă pe pășunile cu iarbă grasă unde știu că le pândesc dușmanii. Ba chiar își iau și puii cu ele. Instinctiv știu că din sutele câte sunt câteva vor cădea inevitabil victimă. Și acceptă acest lucru, poate pentru că altfel nu trec niciuna peste iarnă.
Ca să fac o paralelă cu viața noastră de acum, când vom renunța la …? Unii dintre noi vom fi victime… Nu vom mai duce niciodata copiii noștri pe „pășune”? Noi ca noi, dar timpul nu le rezolvă pe toate, în câțiva ani copiii devin adulți iar zilele acestea pot lăsa urme adânci în psihicul lor. Vor întreba poate, aşa cum unii dintre noi am întrebat la rândul nostru după ‘89, “voi ce-aţi făcut să fie mai bine?”. Viața merge înainte… 

2. Problemele pe “lanțul de transmisie”
Poate alergi ciudat, poate alergi altfel. Nu contează, nu e relevant. Câtă vreme ești în față ești mai bun ca urmăritorii și meriți respect pentru asta. Cineva se va uita însă la modificările din dinamica alergării tale. Și știe la ce să se uite. Unii la nivel instinctiv, cum am mai spus.

3. Flatulența.
Evident, tot ce scriu e comparativ cu starea în care ești tu. Dacă tu ești ok și cel de lângă tine deja are mici probleme digestive, e chestiune doar de timp să treacă pe alimentație mai solidă, să renunțe de exemplu la geluri și să încetinească. Eu știu că trebuie să iau măsuri când trec prin aşa ceva şi mă aştept ca şi alţii să facă la fel dacă au experienţă, altfel riscă să piardă şi mai mult timp.

4. Starea de nervozitate că nu mai apare PA-ul.
În mod normal punctele de alimentare sunt stații de sprijin, nu o destinație. Contează doar să “pontezi” trecerea pe la ele. Dacă ajungi să-ți dorești doar să ajungi la un anumit punct, cineva își va da seama… şi oricum înseamnă că eşti cam terminat şi corpul îţi cere o pauză. Eu încerc să tratez astfel de situații în mod activ, adică să umblu nu să stau. Știu că temporar am pierdut lupta cu oricine e în jurul meu, de nivelul meu.

5. Rămânerea mai mult timp la PA-uri. Ori e semn că ai o problemă ori nu te interesează timpul final. În orice caz după opririle îndelungate corpul începe să se relaxeze și se acutizează toate problemele pe care le-ai avut și apar altele de care nu știai. Percepția e ca și la ultimele intervale de la un antrenament, cu greu te mai repornești.

6. Orice schimbare de comportament.
De exemplu de la un stadiu de vorbărie non-stop la tăcere absolută, fără să fie efortul mai mare.

7. Privitul în spate. La MTB e și riscant, dar la alergare se mai poartă. Dacă vin din urmă abia aștept să văd asta la cineva, chiar dacă privirea e aruncată pe furiș. Nu-l mai consider un pericol și privesc mai departe.

8. Mai sunt. Sunt convins că pe baza experienței proprii mai puteți enumera.

Ce avantaje consider că le am, care sunt așii? Răbdarea și perseverența. Și asul mi-ar plăcea să fie imprevizibilitatea. Dezavantaje am destule…

Condiții inițiale.
Cunoșteam traseul, l-am mai parcurs, dar eram conștient că mai ales noaptea trebuia să fiu foarte atent să nu deviez ca anul trecut.
Nu eram la maxim de formă, sunt și acum în mijloc de Walking Month, o competiție umanitară în care contează numărul de pași zilnic, eram cam obosit și am făcut și mica greșeală să umblu cu papucii de drumeție. Am rezolvat cu leucoplast, speram să țină.
Ce era mai grav, eram într-o stare de oboseală cronică, parcă nu aveam voință şi am lăsat pe ultima clipă pregătirile.

Ce am putut face să-mi revin pe ultima sută de metri, în condițiile în care joi a trebuit să merg la serviciu de la ora 6 și n-am putut prinde autobuzul din Stațiunea Muntele Băișorii?
Am mers cu mașina spre Arieșeni și m-am oprit pentru limpezirea gândurilor la Câmpeni. Vizită cu pași pentru WM, stat la o terasă în centru lângă primărie. Da, peste tot se asfaltează și în jurul primăriei din Câmpeni e la fel, e pietriș tasat. Stând la bere aud “dom’ primar” în sus și-n jos. Mă așteptam să fie cel din pozele lipite, adică primarul actual. Dar nu, era un contracandidat pe care cunoscuții deja îl gratulau cu această titulatură! Deja începeam să mă simt mai bine, să mă relaxez… Apoi am urcat și pe la blocuri, am constatat că cel mai des văd fast-fooduri mici, că oamenii mai vorbesc pe la porți că ce-o făcut și ce n-o putut face săracu’… Plus mulți tineri în albastru care împărțeau afișe. Mi-am revenit, am ajuns la Arieșeni fresh și pregătit de concurs.
Mi-am adus aminte că pe vremuri mă relaxa mersul săptămânal pe Oser doar ca să observ oamenii cum negociază, cum discută, să văd minunile ce le vând. E tot o formă de meditație, cum se spune acum, doar că atunci nu se folosea termenul, eu o făceam la nivel instinctiv și abia de auzisem de yoga. Consider orice formă de meditație un mod de a te ajuta să te concentrezi mai bine în momentele importante, la concursuri. Te ajută înainte, după competiție, în timpul ei dacă ai probleme mari dar în orice caz nu “mirosind florile în furtună” câștigi, în concluzie poeziile cu ce bine și frumos a fost pe parcurs când am câștigat nu sunt de mine.

Pe adversari îi cunoșteam, aveam să aflu că nu vine Balint. Andrei Țale e mai bun ca mine, așa că pe el l-am scos din ecuație, dacă nu se întâmpla ceva n-aveam nicio șansă.
Și m-am uitat și pe clasamentul ITRA la cursele XXL. Acolo stăteam foarte bine, dacă la general abia eram pe locul 97 pe țară, la cursele lungi sunt încă pe locul 5! Cine sunt în față? Robert Hajnal, Alex Petruț, Bartha Balint și Cristian Manole. Bine, Hajnal e cu o clasă peste noi, e singurul cu peste 800 ITRA. E un ascendant moral să ştii că după calcule ar trebui să închei primul, nu? Îţi dă o linişte interioară, obligațiile le-am scos din minte. Gabor, pe care-l consideram principalul contracandidat după Țale, dar și Claudiu și Csaki erau după mine.

Startul – “Cei trei mușchetari”.

M-a sunat Gabor cu o lună înainte să ne planificăm concursul. Mulţumesc, s-a ocupat şi de cazare, m-a ajutat şi la transport. Propunerea lui a fost să mergem împreună. Noi ne-am înţeles extraordinar la Marathon 7500 anul trecut, locul 3 general, singura dată când am coborât sub 20h – mai precis 18h30min, suntem cam la acelaşi nivel. Doar că eu aveam o reţinere, amintindu-mi că la UTMB în 2016 nu ne-a mers prea bine. Şi am decis să mergem împreună cât putem, dar fiind o cursă individuală, fiecare se opreşte şi face ce doreşte, urmând să revină dacă poate. N-am fugit unul de celălalt în această perioadă, în partea de început a concursului.
Joi, în preziua concursului, mă sună şi Ionuţ Silinc. Mai întâi pentru că are o problemă: şi-a uitat beţele acasă. Eu eram deja plecat din Cluj, nu l-am putut ajuta. Nu mi-a venit în minte să-i spun să se intereseze de bețe de schi, că doar Stațiunea Muntele Băișorii e cunoscută mai ales pentru schi. Şi a venit şi el cu propunerea să alergăm împreună. Tot aşa, fiecare cât poate să se ţină.
Pe Ionuţ l-am cunoscut când a făcut parte din echipa “Cheile Turzii” la Propark Adventure în 2018, am încheiat atunci pe locul doi la general. E foarte tare, e cu cross-fit-ul şi cu Spartan race-urile. Face de toate doar că, vorba lui, e primul lui concurs de ultra de 180km şi vrea să vadă cum e, cu ţinta doar să-l încheie. No, cu asta m-a cam dat gata… iar faptul că a încheiat pe locul 2-3 împreună cu Gabor arată că dacă avea şi beţe…

Şi uite-aşa ne-am pomenit în formaţie de … trei muşchetari, individual dar împreună. Om vedea ce se mai întâmplă pe parcurs.

Etapa I. „Autobuzul” Arieşeni – cabana Vlădeasa.

Să explic ce este cu autobuzul. În marile tururi de ciclism, pe etape, – Turul Franţei, Italiei, Spaniei care apar pe la TV, ca să fie mai atractive, nu doar câştigătorii la general contează (all-arounderi, sportivi compleţi şi echilibraţi), s-au mai introdus pentru dinamism clasamente pentru sprinteri (mai mari, muşchiuloşi)– cei care adună mai multe puncte la sprinturi, termină primii etapele de plat, clasamentele pentru căţărători (mici şi uşori), pentru tineri etc. Ei bine, căţărătorii şi în special sprinterii au probleme să încheie în timp limită unele etape, tipic sprinterii la etapele montane rămân în urmă şi riscă să fie descalificaţi pentru că există timpi limită finali, trebuie să se încadreze într-o anumită marjă faţă de primii în clasamentul general. Dacă-s descalificaţi, gata cu planurile lor, doar finisherii după toate etapele contează în clasamentul respectiv al sprinterilor, cățărătorilor… Şi atunci există pentru ei aşa-numitul “autobuz”. Este ultimul pluton, care ajunge în timp util la finish în fiecare etapă. Dacă nu eşti în stare nici măcar să te ţii de el, mergi acasă.

Aşa şi aici la ultra. Problema principală cu lipsa de concursuri din acest an este că nu prea ştiai cum stai. Dacă mai pui la socoteală că mai ai unele probleme, eu cu degetele mici de la picioare, că nu eşti prea odihnit… atunci mai bine porneşti mai lent până te lămureşti că totul e în regulă. Dacă porneşti cum eşti obişnuit s-ar putea să fie peste posibilităţile tale în regim de anduranţă şi să pierzi mult mai mult la final.
Dacă luăm în considerare de exemplu cursa de anul acesta de la UltraBalaton – 220km în principiu șosea – turul lacului Balaton, a fost printre finisheri David Iancu, cu un timp de aproximativ 29 de ore. Felicitări pentru rezultat, dar putea sigur mult mai bine dacă nu se grăbea la început. Un pace de 6 la mie care lui i se părea chiar cam lent eu îl consider prea rapid în cazul lui. De ce? Pentru că a făcut prima sută de kilometri în aproximativ 10 ore și apoi restul de 120km în… 19 ore, începuse să aibă probleme de digestie după cele 10 ore. Din acest punct de vedere nu este o reușită.

Revenind la cursă, ca de obicei unii pornesc tare. Suntem cel puţin dublu ca număr de participanţi faţă de anul trecut. Faptul că anul acesta n-au fost decât câteva competiţii a făcut ca acele câteva care au rezistat să aibă o prezenţă numeroasă. Toată stima pentru organizatori şi voluntari, pentru fotografi. În astfel de condiţii e clar că motivaţiile lor nu pot fi decât de natură sufletească.
Am considerat că dacă la primul PA Poiana Stânișorii sunt aproape de Adi Crăciunescu şi Mihaela Bodnariu atunci sunt în parametrii normali. Nu contează că deja sunt în urmă cu 5 minute faţă de timpul de anul trecut, că am în faţă nici nu ştiu câţi concurenţi. Noi am rămas împreună, cei trei.
Urma urcarea spre Curcubăta Mare, nu mai ştiu sigur dacă trebuie să urc la eoliene sau nu, nu ascult de Gabor care o ia înainte şi mă abat spre Curcubăta Mică. Mă uit în urmă, doar Ionuţ e după mine, lipit, văd pe alţii care îl urmează pe Gabor. Ne întoarcem şi îl reajungem relativ repede pe Gabor, doar eram în regim de “autobuz”. Pun aici un (1), e un prim eveniment de cursă, în care am greșit puțin dar cel puţin mi-am dat seama că Gabor n-are nici cea mai mică intenţie să scape de noi cel puţin la început. În fond, la un moment dat va fi fiecare pentru el, asta dacă nu ajungem tot împreună până la ultimele PA-uri. Voi nota între paranteze evenimentele de referință de pe parcursul traseului.

Nimic deosebit până la PA4 Padiş. Pierdem timp constant faţă de anul trecut, s-a format un alt grup de trei muşchetari în faţă ce-l urmăreau pe Andrei Ţale care era detaşat şi fugea parcă în regim de maraton. Cei trei erau Florin, Claudiu şi Csaki. Până la Padiş, adică km41, aveau deja 25 min avans, am şi remarcat că parcă studiaseră timpii mei de anul trecut.
Noi alternam alergatul cu mersul, le-am spus la ai mei că m-am săturat să tot sar coţcă şi să schimb concomitent direcţia peste rădăcinile din zona Padiş, sunt prea bătrân pentru asta şi nu merită efortul. Zona îmbârligată nu-i aşa lungă, dacă vor mai repede să meargă. M-au lăsat în față…

La Padiş n-am stat mult, până la urmă n-am mâncat plăcintă cu brânză deşi eu sunt fan plăcinte, nu simţeam nevoia. Fratele geamăn al lui Csaki era acolo şi eram convins că-l informează ce facem, cât timp suntem în urmă etc. Mi s-a părut firesc, pentru mine a fost greu să alerg primul anul trecut încă de la cabana Vlădeasa fără să ştiu nimic despre cei din spate multă vreme. Eram curios cât timp se vor menţine cei trei împreună la acel ritm, nu putea fi confortabil pentru toți ori eu eram pleaznă.

În drum spre Cetăţile Rădesei, unde este bucla prin peşteră, îi vedem în sfârşit pe cei trei. Cronometrez timpul care ne ia până parcurgem circuitul, sunt 27minute (2). În peşteră îl văd cu surprindere pe Andrei, abandonase, avusese probleme. No, se schimbă puţin datele problemei, suntem pe locurile 4-6 şi se poate lupta pentru locul 1 (3). În plus, observasem că Florin nu arăta prea fresh şi deja avea probleme să se menţină în grup cu Csaki si Claudiu (4). Şi ne urma Adi Toma, şi încă singur! Nu era cu mai mult de 20 minute după noi, ştiam că avea probleme de la start dar se pare că momentan nu se vedeau (5). Cu el am fi avut de furcă pe măsură ce ne apropiam de finish. L-am luat în calcul, putea fi o surpriză.

Pfui, urma PA5 la Şaua Cumpănăţelu. Anul trecut era mai apropiat de Padiş şi au fost 18km până la PA-ul următor de la Nimăiasa. Acum… au fost cam 18km şi la PA nu aveau încă apă! Am luat apă doar la Nimăiasa, după încă 4 km. Pe mine nu m-a afectat problema, puţin pe Gabor. Şi, cum alergam şi mă gândeam, ştiind că la fel au păţit şi cei din faţă, am ajuns chiar să consider un avantaj lipsa apei (6).
Cei trei din fața noastră erau armonică, Csaki și Claudiu erau împreună dar Florin mereu îi ajungea din urmă la PA-uri. Cel puțin așa îmi imaginam după spusele voluntarilor care pomeneau de 2+1. Două lucruri se desprindeau: că Florin trăgea să se țină de ei și-l înțeleg – era locul 3 – și, mai important, ceilalți doi probabil stăteau cam multișor la PA-uri (7).Urmează cabana Vlădeasa de pe circuitul Vlădesei cu urcare pe vârf – a doua buclă de pe traseu, unde e un drum acum pietruit de la Pietrele Albe la cabană. Ionuţ nu mai e cu noi de la Nimăiasa, încă nu ne-a ajuns, a stat mai mult acolo. Am şi crezut că asta a fost istoria mersului împreună, în fond cabana Vlădeasa e la km 76 şi cei obişnuiţi cu distanţe până la maraton încep să lase ritmul (8).
Pe drum spre cabană ne face o poză Dan Tăuţan (iar ne întâlnim cu el) şi apoi … buf. Alergam la vale cu Gabor în paralel, pe marginea pe care alergam m-am împiedicat de o piatră mai răsărită, nu m-am putut redresa şi feieş pe pietriş. Noroc că aveam mănuşile – mânere de la Leki pe mâini că altfel cred că aventura mea se încheia acolo. N-am putut să scap fără julituri pentru că pe pietriş mi-au derapat şi mâinile (9). Pe scurt, un şoc din care mi-am revenit în câteva minute chinuindu-mă să alerg, lovituri la un genunchi şi ceva zgârieturi la podurile palmelor, eram plin de praf şi cred că atunci mi s-a și rupt papucul drept, s-a despicat lateral. Am acum acasă două perechi de papuci la fel, la ambele dreptul se poate arunca (10).
Apoi am simţit adrenalina, un şuvoi ca de şampanie care urcă spre cap năvalnic şi brusc mintea mi s-a limpezit cum nu ştiu s-o mai fi simţit aşa de multă vreme. Au urmat furnicături pe piele ca atunci când asculți o voce deosebită și gata, mi-am revenit. Eram “chrystal clear”, mai hotărât ca nicicând, alături de Gabor.
M-am spălat la ultimul pârâu înainte de cabană, i-am spus la Gabor că nu opresc pentru supă, i-am spus că anul trecut am ajuns la cabană la două minute după primul – Alexandru Ştirb, n-am stat, el s-a străduit să mă ajungă şi la Beliş, după ce a pierdut mai multe poziţii, a abandonat.

Etapa a II-a. Lupta pentru podium cabana Vlădeasa – Beliș

PA7 Cabana Vlădeasa a fost din start un punct de cotitură pentru mine, un punct de schimbare de ritm prevăzut dacă mă simțeam bine (11). S-au adunat multe aspecte care mi-au întărit convingerea că trebuie să accelerez. Cum zicea un clasic în viață (și probabil încă la pușcărie) “nu mă ridic din pat pentru 2000eur”, așa și eu, pentru 1-2 motive nu mă obosesc să schimb ceva, înseamnă că trebuie să fiu obosit tare să nu găsesc mai multe și la nevoie să nu-mi lucreze imaginația.
1. În primul rând eram pe locurile 4-5 cu Gabor.
2. Apoi faptul că primii trei chiar se distanțaseră în timp la peste 30min, cred că erau 37min. Ariana care era la PA la cabană ne-a și făcut observația că toți concurenții întâlniți (ea a fost la mai multe PA-uri, fiind cu coordonarea la organizare) numai asta întreabă, despre timpi și unde sunt ceilalți. Mie mi se părea normal…
3. Doream măcar să-l pot ajunge pe Florin, urma o urcare spre vârful Vlădeasa unde dacă nu te simțeai bine puteai pierde cel puțin 10 minute.
4. Și faptul că Gabor a oprit la supă (12) a creat ocazia să-l “întind” puțin dacă dorea să mă ajungă cu orice preț, cu atât mai mult cu cât mi se părea devreme să forțeze, cursa adevărată de abia începea. Până acolo practic mai mult eu am fost ghid cu ceasul meu, de acum încolo va fi nevoit să folosească gps-ul lui de drumeție care e mai incomod de manevrat în alergare. Am mai spus, fiecare amănunt contează.
5. Cel mai mult însă au contat cele 30 minute întârzierea față de timpul de anul trecut. Și nu pentru că doream să fiu mai bun, ci pentru că AUR are loc în septembrie și de pe la 19.30 în pădure practic este întuneric. Putea deveni un mare inconvenient să cobor de pe vârful Vlădeasa pe semiîntuneric în condițiile în care primii au coborât pe lumină. Știu zona, dar în fiecare an se mai schimbă câte ceva, anii trecuți nu era așa de bine marcat. Era deja ora 17.25, de la Răchițele oricum urma noaptea.

Și am mers mai tare la deal. Că de alergat nu alergam decât în porțiunile mai ușoare. Gabor era după mine, îl vedeam, maxim 5 minute, dar nu mă ajungea. Foarte bine că nu s-a solicitat prea tare, are și multă experiență. Avea vreme să mă tot ajungă dacă lăsam pasul. Știam că odată ajuns sus aveam avantaj până la drumul forestier – ultimii 7-10km până la Răchițele de unde însă el putea alerga mai tare.
La Răchițele a urmat “cireșul de pe tort” cum spun în glumă prietenii. Chiar nu mă așteptam să-i prind din urmă pe cei din față. Eram foarte concentrat la ce trebuie să fac, să nu uit de acumulator să-mi încarc ceasul, să-mi aduc aminte pe unde am luat-o greșit de câteva ori anul trecut… Aveam un mare stres legat de PA-uri, să nu le ratez. În fiecare an unele s-au modificat, iar noaptea trebuie atenție suplimentară. În plus, la Mărișel nu există să nu greșesc măcar câțiva zeci de metri la bifurcații de drumuri și chiar să fiu nevoit să sar garduri. Cum a spus și Cozmin, se construiește mult, se asfaltează… Fiecare minut va conta, nu mă simțeam așa de puternic să-mi permit irosirea de timp.
Cum am sosit eu, cum s-a dat adunarea (13). Csaki a apărut de undeva și au plecat. Nici nu știu dacă erau toți trei sau numai doi. Nu conta. I-am hâșâit cum se spune, aveam un mare avantaj moral. Trebuie că au făcut o pauză cam mare. Era 19.44, ora luată doar acum din clasamentul oficial, mi-am și pus frontala.
Andrei Țale era acolo, m-a ajutat și el cu sfaturi, mulțumesc. Eram pe modul autist, nu prea amabil, cred că mă mișcam ca un robot. Mi-am permis să mânânc în sfârșit ceva cald, o papară, știam că e ultima mâncare caldă (și prima), știam că va trebui să urc spre Dealul Botii mai încet din cauza asta și va trebui să am răbdare. Mulțumesc foarte mult fetelor, voluntarelor, multe de la RupiCapra: Adriana, Ildiko…

Înainte cu câteva minute să ies am avut parte de o surpriză plăcută dar și periculoasă: Gabor a intrat însoțit de Ionuț. Undeva pe coborâre de pe vârf Ionuț l-a ajuns și mai departe aveau să meargă împreună (14). Pentru mine ei erau deja cu cele mai mari șanse să mă ajungă, indiferent pe ce loc mă situam.
Am urcat pe Valea Răchițele, șosea, mai mergând, mai alergând și mi-am intrat în ritm. La PA Dealul Botii nu eram departe de Florin, dar nu-l vedeam oricât mă străduiam să deslușesc vreo mișcare de lumină. Până la urmă mi-am dat seama că mă uitam în direcție greșită, drumul fiind sinuos și înconjurat de pădure. Pe o pantă de 10% înainte de Bălcești l-am ajuns (15), ne-am urat baftă și am trecut mai departe. Florin mergea, trebuia să-și revină, altfel la pas i-ar fi luat multă vreme până la finish, fiind mai mult de 65km de parcurs. Eu făcusem anul trecut 8h30min pe ultimii 40km! În orice caz e remarcabilă ambiția cu care s-a agățat atâta vreme de primii doi, doar că probabil mai bine era să alerge în ritmul lui. A încheiat cu bine pe locul 6 la general.
Mi-am pus buff-ul la gât, deja simțeam rece și, în funcție de vânt, vale sau deal, continuu îl mișcam mai sus sau mai jos, nu doream să mai am problemele de respirație de anul trecut (16).
A urmat un episod interesant înainte cu puțin de PA11 Beliș, km116. Din sens opus a venit o mașină cu număr de Bihor, s-a oprit în dreptul meu și omul s-a dat jos, mi-a spus că în fața mea sunt la maxim 500m doi alergători și că nu-i mult până-i ajung. Și-a lăsat mașina baltă și a început să alerge alături de mine, povestindu-mi că mai demult a făcut și el atletism (17). Fain omul, dar mi-era greu să cred că în postură de șofer poți aprecia corect distanțele, când localnicii stând pe loc îți dau niște repere de timp și distanță de te apucă râsul dacă situația n-ar fi de plâns.
I-am mulțumit și la intersecția ce urma s-a întors.

Etapa a III-a. Păstrarea locului 1 Beliș – Stațiunea Muntele Băișorii

În câteva minute în care m-a apucat groaza că nu mai găsesc PA-ul am ajuns la PA Beliș. Aici Csaki și Claudiu stăteau de vorbă, Claudiu simțea nevoia să se îmbrace (18). Cred că așa cum eram eu surprins să-i văd așa au fost și ei, în mod normal ar fi fost Florin în locul meu. În orice caz era clară epuizarea lui Claudiu, pasa lui proastă prin care trecea. M-am grăbit să plec, având cu greu răbdare ca voluntara de acolo să pună stafide și arahide în farfurii, părându-mi interminabilă tragerea mănușilor de gumă peste mâini ca să mă poată servi.
Era clar un punct de cotitură la concurs, urma să fiu primul și primul impuls a fost să o iau la goană, fiind și convins că Florin nu va rezista perechii Gabor-Ionuț și că aceștia mă vor urmări cu perseverență. Ce trebuia să se întâmple sigur la Măguri-Răcătău, adică să trec la nivelul 3 de efort, era musai să se întâmple acum (19). Dar… n-am pornit atât de convins, fiind curios să văd dacă Csaki îl lasă în urmă pe Claudiu sau nu. Era o ocazie, poate unică: vrea sau nu locul 1? N-avea rost să fug mai tare alături de el, e mult mai puternic ca mine. Și n-a plecat… (20) Regretă acum sau nu… nu știu. Dacă va fi întrebat în mod sigur va spune că a făcut ceea ce trebuia să facă.
Ce aș fi făcut eu? Aș fi plecat, categoric. Fiecare cu ritmul lui, e cursă individuală. Poate după câțiva kilometri treceam eu printr-o cădere fizică și aș fi fost ajuns. Nu m-aș fi supărat dacă eram depășit. Nu era o situație de viață și de moarte. Am avut experiență în care ar fi fost mai bine să las temporar omul de lângă mine singur. Nu-i de povestit de ce și în ce context, fiecare om păstrează și secrete. Eu în general mă străduiesc să nu fiu prins în ofsaid a doua oară.
A urmat drumul la PA12 Mărișel, iar cu emoții că nu găsesc PA-ul, apoi au apărut săgeți indicatoare pe asfalt. Și obișnuitele sărituri peste garduri, greșisem “șinele”. Urcarea în zona de pârtie o făcusem cât mi-am putut-o permite de tare, doream să evit să fiu ajuns din urmă, speram ca să nu-și revină așa de repede Claudiu și să câștig ceva timp.
La Mărișel voluntarele erau agitate că din informațiile lor trebuie să sosească 6 oameni. No, mă gândeam, care 6?! Am luat-o la vale repede pe porțiunea nouă – muchia Șoarecului.
După experiența de anul trecut de la PA13 Măguri-Răcătău n-am făcut mulți pureci nici acolo. Un recovery, șosete nu mai aveam de schimb, papucii măcar nu mă strângeau, am luat în mână ce am apucat și gata. Doream să descurajez orice tentativă de a fi ajuns, eram sigur că cineva va întreba cât am stat (21).
Și am început să mă gândesc că e momentul să întreb cum stau, ce avans am. Nu era bine să forțez de frica să nu fiu ajuns din urmă. Mă gândisem de acasă pe cine aș putea întreba (22).
Urcarea la PA14 Dobrin, de aproximativ 10km cu 930m diferență de nivel, o făcusem anul trecut foarte lent. Acum aș fi vrut să mai cresc diferența de timp față de urmăritori, acasă am văzut că de fapt pe segmentul Strava pierdusem cam jumătate de minut față de Gabor și Ionuț. Eu am fost atunci mulțumit de cum am urcat, așa că cu atât mai mult apreciez efortul lor de a mă ajunge. Practic însă, în scriptele timpilor de la PA-uri, eu făcând pauze foarte scurte, am câștigat timp.
La Dobrin mă așteptau Lușu, Flaviu, Bianca, Mihaela… o mulțime de prieteni, știam că au și cola. Cola mi-am pus și în dropbag, să fiu sigur că am, am considerat-o mai importantă decât o pereche de papuci de schimb. Bine că mi-au ținut papucii până la final!
Lușu, ca de obicei, m-a întâmpinat afară, la drum. N-am oprit nici pentru apă, deși era pe terminate, găseam eu ceva pârâu și câteva ore voi rezista chiar dacă voi avea diaree pe urmă. Doream astfel să transmit un mesaj: dacă doriți să mă ajungeți va trebui să nu vă opriți! (23) Eu puteam să rezist cu ce aveam la mine, nu-mi trebuia nimic. Mă descurcam cu batoane și geluri, nu aveam probleme.
Per ansamblu, am mers bine de la Beliș la finish față de anul trecut, am câștigat peste 3h.
La câteva zeci de metri după despărțirea de Lușu, iar un incident. Latră câinii în jurul meu în neștire, merg la pas să nu-i agit mai tare. Nici nu-i văd, dar sunt aproape. Trec pe lângă un gard aflat în stânga, deja era ușoară ceață și nu vedeam la distanță, se aprinde o lumină, merg mai departe pe drumul de țară. Din spate se aude un motor de mașină de teren turat puternic ce vine în urma mea cu faza lungă. Mă dau la o parte, cine știe unde se grăbește. Oprește agresiv în paralel cu mine, merg mai departe. Iar accelerează și oprește, văd un om care se holbează la mine. No frate, o fi proprietarul de pe acolo, ce crede, că-i mănânc câinii? S-a lămurit și el că-s pașnic și s-a întors (24).
Primesc informația că sunt doi care mă urmează și n-au mai mult de 23 minute întârziere. Pentru că la Măguri-Răcătău tot cam atât era diferența, era limpede că trag tare. Am întrebat: bine, bine, dar cine? Am mai primit un telefon și erau Gabor și Ionuț, fix de cine mi-era mai frică. Acum chiar am luat-o la goană în noapte. Tocmai ce oprisem să iau apă de la un pârâu (25). După ceas mai erau 18km pentru mine și 23minute nu mi se păreau insurmontabili. Numai să vină coborârea…

La PA15 Tina, cam cu 20km înainte de final, știam că voi găsi pe Gyongyi și Cipri. Eram pe marcaj, ceața începea să fie tot mai persistentă, marcajul eram convins că tot Cipri l-a pus ca și anul trecut. Doream să-l întreb de ce la trecerea peste pod la Măguri-Răcătău nu s-a pus săgeată, că iar era s-o iau greșit. Pentru gps nu contează o eroare de până la 20m și nu e totuna să fii pe un mal sau altul al unui pârâu, poți pierde kilometri până să vezi greșeala.
La PA însă era liniște, pace, întuneric. Strig, nimic. Mă gândesc că poate sunt pe undeva plecați. Nu risc să intru să bat la ușă după episodul cu mașina de teren, cine știe ce balaur deranjez. Alerg mai departe. Al doilea PA fără oprire de alimentare, de această dată neprevăzut. (26).

În spate nu mă uit, nu vreau să mi se vadă frontala. Cum am mai spus, e un semn de slăbiciune să te întorci să te uiți la adversarii din spate.
Totul pare limpede cu privire la traseu, e marcat, mai greșesc câte un pic încadrările când sunt drumuri în paralel, pun la încărcat ceasul pentru a treia oară, nu l-am putut ține suficient înainte la acumulatorul portabil, au mai fost ceva provocări de orientare. Iar va trebui să mă bazez pe mobil. Nu mai văd marcaj, nu văd stâlpii, mă gândesc că din cauza ceții, aveam să aflu pe urmă că nu i-au ajuns panglicile la Cipri și că dimineața a marcat în continuare.
Urc pe Muntele Mare pe un drum clar și brusc mă pomenesc cu bila de la stația meteo de pe vârf în față! Am luat-o prea tare în dreapta. Nu-i vorbă, se putea ocoli vârful și pe sub stația meteo, prin dreapta, dar nu era conform trackului și scurtam. Mă întorc, o iau mai direct în stânga, mobilul parcă arată tot aiurea și sunt nevoit să iau ceasul, măcar imi arată deviația de la traseu – vreo 100m (27).
Parcă nu se mai termină cu revenirea pe traseu, e brumă peste tot și alerg tot prin șanțuri și smocuri de iarbă udă. Trec și pârâiașe, habar n-aveam de ele înainte. Au fost peste 5 minute pierdute, dar măcar m-am convins că nu e nimeni în spate, e o beznă totală.
Sus lângă vârf văd iar o mașină de teren cu farurile aprinse, no, acum deja e prea de tot, ce naiba am mai făcut? Nimic grav, era un fel de punct de control inopinat cred, ne-am salutat, am spus numărul și am mers mai departe. Cam dificil să stai acolo, chiar și cu mașina (28).
A urmat mai ales coborâre, fără niciun incident, n-am stat mult nici la PA La Mlaștini, ultimul, iar la finish am ajuns înainte de ora 8 dimineața, la timp să-i văd pe maratoniști cum pleacă cu autobuzul la startul din Măguri-Răcătău. După Dobrin îmi trecuse prin cap să încerc să dobor recordul lui Balint de 25h30min, dar mai întâi am avut dificultăți să-mi aduc aminte dacă timpul lui e și 30 minute sau și 50 minute – dovadă că nu eram chiar fresh, iar apoi m-am gândit că oricum, chiar dacă voi scoate un timp mai bun, acesta nu va rezista decât un an și în schimb poate “reușesc” să ajung distrus la final.
Gabor și Ionuț au încheiat împreună pe locurile 2-3 cu timpul de 26h40min, iar Csaki și Claudiu cu timpul de 28h57min (aproape de timpul meu de anul trecut).  Florin a depășit 30h, terminând în 31h22min. E prima ediție în care sunt mai mulți finisheri sub 30h, la precedentele 3 ediții doar învingătorii reușind acest lucru, chiar dacă pe parcurs timpii au fost strânși.
Cam atât cu povestea cursei, știam că va fi lungă și de la început n-am mai scris-o direct pe blog ci în editor word. Poate o și las așa, e mai citibilă, iar pe blog voi pune un link la fișier și câteva fragmente. Cine știe, poate va citi cineva și să nu-i pun piedici suplimentare.

Mulțumesc organizatorilor, voluntarilor și fotografilor pentru efort, știu că ați pus mult suflet și vreau să vă spun că a meritat tot efortul vostru, să nu aveți dubii. Sunt o mulțime de poze frumoase care reflectă și munca voastră. Mulțumesc spectatorilor pentru atmosfera de la final și premiere!
Așadar, fotografii și unde am identificat că au făcut poze:
Alex Szabo – start
Claudiu Szabo – ridicare numere, start, Cetățile Rădesei, premiere
Dan Tăuțan – peisaje, Cheile Galbenei, Pietrele Albe, premiere
Flaviu Negru – peisaje nocturne, Cheile Galbenei – lanțuri, vârful Vlădeasa
Inesa Cebanu – finish
Iulia Zaharie – vârful Curcubăta Mare
Voi posta pe facebook fotografiile, e păcat să nu se vadă și la mine pe perete, sigur nu toată lumea are răbdarea să se uite și să citească ce am scris, sunt alte scrieri, cărți care merită mai degrabă citite. Am să fac poze și la ce am primit ca premiu, mai ales la cărți, n-am avut vreme deloc până acum deși a trecut aproape o lună, am făcut un mare efort la Walking Month. Am ajuns la 64 kg de la 69 inițial, n-am mai fost așa de “ușor” de peste 10 ani.

Toată stima pentru efortul depus de concurenți, pentru mine ați fost greu de depășit și cred că ați progresat foarte mult.
Bravo Gabor și Ionuț, m-ați ajutat mult în prima jumătate de cursă, nu cred să fi avut stăpânirea și convingerea că-i pot ajunge pe cei din față fără voi. Ionuț, acum că ai încheiat primul ultra de 180km, propunerea mea este să faci un Ironman. Habar n-am cum stai cu înotul, dar părerea mea e că-i păcat să te limitezi la alergare, chiar dacă poți ajunge elită la ultra.
Csaki și Claudiu, chiar sunt curios dacă ați ținut cont de timpii mei de anul trecut și, mai ales, dacă la început ați făcut greșeala să forțați să vă țineți în plasa lui Andrei.
Păstrând proporțiile, îmi aduc aminte că la UTMB în 2019, când au participat o mulțime de vedete, inclusiv Killian și Walmsley, a fost rupere la început. Walmsley a alergat incredibil de tare, ceva gen 3.20, 3.40 pace mediu până la primul PA, apoi la al doilea, înainte de care era și urcare puternică, a avut media sub 4 la mie. S-au ținut de el și Killian, și alții, probabil la presiunea rangului pe care-l au și a spectatorilor care-i urmăreau. Walmsley însă s-a retras și toate s-au întors cu capul în jos. Au abandonat declarat prin accidentare și favorite, și favoriți, iar Killian … s-a oprit în urma efectelor unei mușcături de viespe dinaintea cursei.
Mulțumesc Florin pentru încurajare!
Pentru mine a fost o cursă în care a trebuit să-mi folosesc toată priceperea și puterea.

Vlădeasa Winter Trail 2020

 Alergare, Localitati si zone, Munti, Vladeasa, Vladeasa Winter Trail  Comments Off on Vlădeasa Winter Trail 2020
Feb 262020
 

A fost a treia ediție de Vlădeasa Winter Trail la care am participat, precedentele două fiind în 2016 și 2017.

Îmi place mult să merg la Vlădeasa, am fost de nenumărate ori, iar ca repere sunt concursurile de MTB, Apuseni Ultra Race și cele de ski de tură și alergare.
Nu ne-am strâns suficient de mulți participanți pentru ediția din acest an de schi de tură, concurs care s-ar fi ținut cu o zi înainte de cel de alergare, dar eu aveam planurile mele: tot vin cu schiurile sâmbătă, atâta că mă străduiesc să nu exagerez, să nu fac efort toată ziua, să nu fiu prea obosit la alergare.

Am pornit așadar sâmbătă într-o preumblare cu schiurile de tură, și-n intenția de antrenament pentru 10k Vertical – proiectul prietenilor mei de la RupiCapra – 10000m diferență de nivel în 24h pe schiuri de tură. Am de gând să particip și eu alături de ei, e un obiectiv care mi se pare suficient de îndrăzneț cel puțin să mă motiveze să mă scoată din zona de confort cu alergările mele zilnice prin Făgetul de lângă Cluj.
Dacă ideea pentru 10k Vertical le-a venit prietenilor după performanța lui Killian Journet (23000m diferență de nivel în 24h, să nu uităm că nu în condițiile din România unde orice lucru obișnuit în altă parte poate deveni o provocare din motive uneori incredibile), eu pot adăuga că pentru alergarea montană de anduranță practicarea schiului de tură este benefică.
Doresc să particip ca de obicei în ultimii 3 ani la Istria 100mile în aprilie, iar 10k Vertical va avea loc la sfârșitul lui martie, numai bine.
La Istria 100mile am remarcat o prezență feminină deosebită prin performanțele ei, Francesca Canepa. E de wikipedia, puteți citi și aici “la mia storia”: mama ei, atletă, a antrenat-o la snowboard, iar după visele Francescăi de balerină la Scala din Milano a ajuns campioană mondială la snowboard și la 40 de ani s-a apucat de trail running. Și uite-așa, după o expunere destul de lungă, ajung la legătura cu schiul de tură, la practicarea sporturilor de iarnă ca antrenament (Francesca, am citit în altă parte, se antrenează și cu schiul de tură și se vede acest lucru la cum folosește bețele, sunt de exemplu poze cu ea la UTMB 2018).
Canepa a câștigat UTMB în 2018, Istria 100 mile de câteva ori (până s-a plictisit), e cu ceva mai tânără ca mine și e la fizic tot atât de mare ca și Ingrid Mutter. Adică habar n-am de unde are puterea să fie mult mai bună ca și mine la distanțe lungi. 🙂

Revenind la oile mele înghețate de pe Vlădeasa, sâmbătă a fost o vreme de vis, chiar dacă a bătut ceva vântul și atunci. La ora 8.30 m-am pornit să urc din Rogojel și n-am văzut nicio urmă de pas pe traseul spre vârf, doar cele de rachete de zăpadă care urcau la cabană și apoi o luau undeva în dreapta spre Vișag. Pe scurt, a fost liniște și pace.
Abia apoi, la întoarcere, totul s-a animat, era plin de schiori și drumeți în jurul cabanei, așa de mulți că n-am reușit să-i identific pe Zoli, Csongor, Alpar, Peter, adică pe rupicapriștii cu care mă înțelesesem să ne antrenăm împreună. Am mai urcat o bucată alături de un grup cu Ovidiu și Kucsi și apoi am luat-o spre casă. Deja exagerasem, aveam 1400m diferență de nivel făcută și chiar dacă mă simțeam perfect odihnit știam că ziua următoare va fi sigur grea.

Mă mai întreabă lumea de motivații, ce mă determină pe mine să mă antrenez fără să mă plictisesc, ce mă face să trag de mine la concursuri. Eu sunt favorizat de faptul că “sunt pe acolo”, pe la podium la categoria de vârstă… la noi în țară, la concursurile standard unde nu participă toți cei buni la categorie. Dar avantajul respectiv “nu ține” la concursurile internaționale.
Am constatat că întrebările nu par să atingă subiecte de genul “cât și cum anume” să faci efort la un concurs, dacă țin cont de statusul meu ca fitness și antrenament la startul unui concurs față de alte dăți (nu am multe referințe certe, mă bazez pe modul cum mă comport pe segmentele Strava, pe cum mă simt după “back to back days”, pe ceea ce-mi mai spune interfața Garmin, pe rezultatele la concursurile precedente), adaptarea obiectivelor în timpul concursului astfel încât să obții maxim și, foarte important, să închei concursul pe “pozitiv”, adică cu o stare sufletească animată de dorință de a continua, de a fi mai bun, de a lupta mai departe și mai ales de a nu renunța.
Adaptarea aceasta a obiectivelor e foarte importantă pentru mine, iar la concursurile de ultra se vede cel mai clar, acolo ai tot timpul din lume să te tot gândești, să te răzgândești, din aproape în aproape. Sunt o viață în sine, cu urcușuri și coborâșuri, unde trebuie să te ridici de fiecare dată. Concursurile sunt sarea și piperul de care poate în viața de zi cu zi nu ai parte așa des, iar ele, ca atitudine, te mențin să fii competitiv și-n restul timpului. Trebuie să găsești un obiectiv pe care să-l îndeplinești, unele să te “poarte” pe aripa lor o vreme sau/și să te încurajeze până la capăt și după aceea. Deci obiective realizabile, dar să fie câte o provocare în ele. Uneori acea țintă la sfârșit se rezumă doar la o depășire a unui concurent pe ultima sută de metri cu ultimele puteri – un lucru de multe ori de neînțeles pentru concurenții mai performanți care au trecut linia de sosire cu ore înainte. Le adresez vorba aceea – “lasă că vine vremea și pentru ei”, să sape, să caute o motivație în piatră seacă. Din acest punct de vedere e mai ușor să fii primul, să poți să fii primul. 🙂
Găsirea motivațiilor în sine e o provocare intelectuală creativă (uneori la limitele umanului) care trebuie să te țină în priză tot concursul. Mintea trebuie să lucreze tot timpul pentru că corpul trage mereu spre odihnă.

La concursul de acum e clar că am sacrificat deliberat rezultatul pentru schiul de tură din ziua precedentă. Dar s-a meritat. Obiectivul meu era podium, concursul nu era cu prezență numeroasă și, în plus, anul acesta am un “răgaz” – tocmai am schimbat categoria de vârstă. Păcat că n-am fost tras la sorți la UTMB, aș fi avut șanse la categorie acolo…
Normal că aș fi vrut să scot un timp mai bun, dar efectiv nu aveam tragerea de inimă să măresc ritmul. Am alergat mare parte din timp alături de Dorin și Mirela (ea a încheiat prima la femei), dar dacă din înregistrarea lui Dorin reiese că a alergat pe la puls mediu pe la 161bpm, la Mirela 155bpm, eu am reușit “performanța” unui puls mediu de 122bpm. Am alergat la început pe la 140bpm, doar la sfârșit la 160bpm.
Atitudinea mea “defensivă” la concurs a fost clară de la început, după îmbrăcăminte: suprapantaloni, pufoaică peste hainele normale de concurs. Mă îmbrăcasem după cum m-am simțit. Am luat bețele de schi și mi-am pus crampoane pentru prima dată pentru alergare. Ce să-i faci, mă așteptam la un concurs mai lung ca de obicei, nu doream să mă accidentez. Toate se leagă… 

Cam așa s-au desfășurat pentru mine lucrurile, din punct de vedere al efortului și al motivațiilor:
– am tot încercat să măresc ritmul la picioare (pe tot parcursul traseului), nu puteam decât cu sacrificii prea mari comparativ cu ce rezulta; Gabor și Csaba cu care încercam altădată să mă compar, acum la altă categorie, erau clar prea buni pentru mine; au și încheiat cu peste 20min în fața mea, ceea ce la o distanță de 15km cu 1000m diferență de nivel e mult; eu doar mi-am repetat în gând – ai știut că așa va fi când ai ales “fără pauză” înainte de concurs, relax, nu are sens să te omori. Nu uita obiectivul principal, atâta ai vrut, atâta speri să obții. Statusul meu așadar la începutul concursului era de obosit, dar optimist și realist. Pulsul a fost pe la 140bpm și ușor peste.
– după chinuri, în zona cabanei Vlădeasa m-am menținut alături de Dorin și Mirela. În mod normal reușeam să mă depărtez, mai ales în condițiile în care Dorin făcea selfiuri, filma pe FB și se distra stând “la plasă” după mine ca la ciclism. În zona alpină bătea vântul foarte tare din partea dreaptă și distracția lui era să facă conversație și să mă întrebe “ghici în ce parte stau eu”.

Textele sunt contribuția lui Alex Paul Căpitanu 🙂 Eu văd nițel altfel situația, dar se pare că din exterior… Mulțumesc pentru poze la toți!

Mai toată urcarea am făcut-o în power hiking (denumirea elegantă a alergătorului pentru drumeție). M-am gândit că la coborâre trebuie să fiu mai fresh și acolo pot recupera ceva.
– la întoarcere n-a fost defel mai ușor; trebuie ritm la picioare și să nu adormi pe pași, să te afunzi prea tare în zăpada care devenise mai umedă în zona cabanei. N-am reușit să mă descurc prea bine, mă simțeam ca un elefant care dansează.
Mirela s-a depărtat mult, n-am mai văzut-o până spre sfârșit. Mi-am găsit astfel o motivație punctuală, să trag tare s-o ajung.
– a venit zona cu zăpadă mai tare, mai înghețată, ultimii kilometri. În sfârșit puteam alerga mai ok și știam ce doream, s-o prind din urmă pe Mirela. Ultimul kilometru era urcare. Pulsul pe ultimii trei kilometri a ajuns pe la 160bpm.
Am încheiat la vreo 20 secunde/50m după ea, după ce la începutul urcării avea peste un minut jumătate – avansul ei câștigat pe coborâre. Dorin a terminat la 4 minute după mine, nici el nu s-a împăcat cu zăpada.
La sfârșit am fost mulțumit, chiar dacă aproape tot traseul n-a mers mai nimic. La urcare am pierdut cam 14minute față de Gabor și Csaba, iar la coborâre s-au mai adăugat vreo 8-9 minute.

Rezultatul meu oficial a fost de 2h3min, locul 19 general și 2 la categorie, după Doarvoaș care a alergat extraordinar – locul 3 la open. Pe flyby se poate vedea ce au făcut obsedații de Strava. 




E frumos să alergi iarna prin zăpadă, dacă e și vremea mai cu toane atunci chiar simți că trăiești. A fost un concurs greu, frumos, cu mulți prieteni în concurs și ca voluntari și fotografi – enumăr cât pot și eu – Dan Tăuțan, Adriana Cordoș, Adriana Papp, Ildiko, Lușu, Miha, Bianca, Flaviu, Alex, Cozmin… .
Le mulțumesc la toți pentru ziua deosebită, le mulțumesc copiilor de acolo pentru prezență și ajutor, ne revedem ca de obicei pe munte, locuri mai sălbatice. Felicitări concurenților pentru rezultate, nu-i un concurs de alergare obișnuit.

Ce a fost schimbat anul acesta la concurs – startul și finish-ul au fost la căminul cultural din Rogojel. Traseul s-a lungit cam cu un kilometru, dar asta e mai puțin important. Mi-ar plăcea ca data viitoare să se poată reveni la startul de la pensiunea Anica.

Sep 252019
 

Apuseni Ultra Race 170k (generic spus, practic este aproximativ 180k) este o cursă mai deosebită în peisajul curselor lungi “standard” de ultra. Spun standard pentru că oamenii mereu au lungit sau lăţit ca un aluat de pătură concursurile de ultra până concurenţii s-au subţiat de tot.

Am participat la mai multe competiţii de această lungime – UTMB (de 2 ori), Istria 100 mile (de 3 ori), Pirin Ultra 160k (de 2 ori) şi sunt câteva aspecte care diferenţiază Apuseni Ultra Race.
Ştiam de particularități de la început, anul trecut am fost chiar închizător la primele două tronsoane: Arieşeni – Padiş şi Padiş – Răchiţele, în total aproximativ 93km, să-i spun porțiunea mai sălbatică. Ca să ştiu la ce să mă aştept şi în ultima jumătate de cursă cu o săptămână înainte de concurs am fost în recunoaştere traseu cu MTB-ul: Răchiţele – Măguri Răcătău – Staţiunea Muntele Băişorii. După o studiere pe hartă, văzând că această a doua parte e mai mult pe drumuri asfaltate sau pietruite, m-am gândit că bicicleta se pretează mai bine chiar decât alergarea şi, în orice caz, voi face un efort mai mic şi voi fi mai rapid.
Aşa a fost, dar n-am reuşit să mă încadrez în planul A: mers cu maşina şi MTB de la Cluj la Răchiţele, parcurs traseul, întoarcere la Răchiţele pe MTB pe o variantă mai uşoară şi plecare acasă cu maşina, toate într-o zi. Destul de repede, după intrarea pe traseu unde am avut porţiuni de push bike şi carry bike, nu m-am mai luptat inutil, am preferat să fac poze şi am aplicat planul B, în care de la Staţiunea Muntele Băişorii m-am întors acasă la Cluj tot pe MTB şi abia ziua următoare am recuperat maşina de la Răchiţele mergând pe drumul naţional cu MTB-ul.

Prin Apuseni am drumeţit de multe ori, am fost şi cu MTB-ul şi mai demult cu cursiera, când nu exista MTB pe la noi. Faţă de secolul trecut acum traseele turistice sunt mult mai bine marcate. Dar, la un traseu care străbate munţii de-a curmezişul, sunt porţiuni de legătură să spunem mai puţin cunoscute pe care prietenul meu şi organizatorul Cozmin Ardelean a trebuit să le marcheze și încă destul de des. Cerinţa obligatorie pentru concurenți a fost de a avea track pe un dispozitiv gps şi, în plus, instalată aplicaţia Avenza cu harta cu traseul. Având în vedere frumuseţea traseului eu zic că se merită acest sacrificiu, al orientării pe traseu, lucru pe care nu l-am întâlnit la celelalte curse, care erau marcate integral foarte bine în afară de … Pirin Ultra din Bulgaria.

Un alt aspect mai deosebit este traseul puțin spus interesant, care trece prin (şi pe lângă) multe obiective de care sunt convins că aţi auzit şi au denumiri de poveste ca: vârful Curcubăta Mare (1849m, cel mai înalt din Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop, Groapa Ruginoasă, Cheile Galbenei cu porţiuni de lanţuri, avenul Borţig, izbucurile specifice, Cetăţile Ponorului, Padiş – Vărăşoaia, Cetăţile Rădesei cu trecere prin peşteră, Piatra Tâlharului, Nimăiasa, vârful Vlădeasa (1836m), cascada Vălul Miresei. Toate acestea sunt în prima jumătate de traseu, sunt de vizitat mai înainte de a merge prin munţii din alte ţări, sunt ale noastre. Pentru că în special zona Padiş e împânzită de peşteri, avene, sunt multe marcaje care te pot deruta (de exemplu cele spre intrările la “balcoanele” Cetăţilor Ponorului) şi sunt motiv de rătăcire de pe traseu. Elod Szocs sunt convins că a luat-o greşit pe unul din marcaje, că la PA4 Padiş am fost surprins să văd că a sosit după mine.

Anul trecut ca închizător am putut să-mi mai arunc câte o privire de turist şi în jurul meu, dar e de alocat multe zile de concediu pentru a putea spune că ştii ceva despre aceşti munţi.

După ce până la Răchiţele ai avut parte de tot felul de provocări, acumulând inclusiv cea mai mare parte din diferenţa de nivel a concursului, jumătatea a doua pare uşoară. Nu e aşa, m-am convins după timpii lui Bartha Balint care a încheiat primul cursa anul trecut, i-am studiat trackul (inclusiv la modul flyby) de pe Strava. La MTB la recunoaşterea de traseu totuşi e altă senzaţia, dar nu e uşor nici acolo, mi-au trebuit vreo 9 ore de cicloturism pentru cei 88km să ajung la finish. Şi în această parte sunt locuri cunoscute, poate mai puţin pentru alergători cât pentru biciclişti şi triatlonişti: Dealul Botii, staţiunea Beliş – Fântânele – lac de acumulare, Mărişel, Măguri-Răcătău, vârful Piatra Groşilor, vârful Muntele Mare, finish-ul la Staţiunea Muntele Băişorii. Ce te macină încetul cu încetul la această porţiune sunt drumurile pietruite, netasate. Ştiu din experienţa de la Pirin că alergătorilor de trail nu le place nici asfaltul, nici aceste drumuri. Nici eu nu mă omor după aşa ceva, dar ceea ce îmi place la ele e că nu le place celorlalţi şi rabd cu mai mult stoicism prezenţa lor, îl consider un avantaj.

Sunt peisaje frumoase în această zonă, dar depinde cum nimereşti, zi sau noapte.

Cozmin a gândit bine traseul, startul la ora 6 dimineaţa din Arieşeni permite o logistică mai uşoară în porţiunile întortochiate, cu multe poteci, de la început, dar şi poţi aprecia locurile şi să te bucuri în suferinţă, adică nu doar să alergi să ajungi la finish. În principiu după Răchiţele drumurile nu ar trebui să creeze probleme de orientare, atâta că eu le-am parcurs noaptea şi în localităţi am mai luat-o greşit, mai ales în Mărişel şi Măguri-Răcătău. Şi acolo se construieşte mult, sunt “aproape” staţiuni turistice, la mică distanţă de Cluj, la Mărişel este şi pârtie de schi de mulţi ani.  

Ce mult am scris deja! Dar consider că merită, e ceea ce m-a convins să particip la această cursă “de casă”, un concurs încă cu puţini concurenţi, dar o premieră pentru România: este singurul concurs de 170km+ de la noi.

Prin concurs s-a mai dorit reprezentarea unor tradiţii ale locului şi s-a ales cea a mâncărurilor. Apăi eu n-am apucat să gust din toate că eram grăbit. Iarăşi noroc cu anul trecut… Au fost plăcinte la PA4 Padiş (primul punct de dropbag, km41), ciorbă la cabana Vlădeasa (PA7 km76), gulaş la Dobrin (PA14 km149) unde era prietenul meu Luşu cu familia, sarmale la finish în Staţiunea Muntele Băişorii. Asta clar n-am mai întâlnit pe la cursele lungi la care am participat.
Completare de la Cozmin: a mai fost omletă la Răchițele (PA9, km93, al doilea punct de dropbag) – îmi aduc aminte acum că am mâncat și eu – era Adriana Papp acolo, eu eram grăbit că în sfârșit eram primul și era momentul adevărului, apoi pilaful de orez și ficat de la Beliș (PA11, km116) și șnitețele cu cartofi la Mărișel (PA12, km127). La multe văd că am renunțat, dar nu poți să fii “și cu sacii în căruță și cu boii odihniți”, cum se spune.

Şi las la sfârşit, ca să iasă în evidenţă mai bine, prezenţa la punctele de alimentare, pe tot locul, nu mai vorbesc de finish, a multor prieteni sufletişti ca de obicei, nu toţi alergători, dar asta contează puţin. Sunt drumeţi, muntomani, salvamontişti, au în comun plăcerea de a sta în natură în timpul lor liber. Nu pot să-i enumăr pe toţi, am să pomenesc pe câte unul pe parcursul istorisirii cursei. La ei se adaugă ceilalţi voluntari şi organizatori la care le mulţumesc de asemenea pentru că au ales să-şi petreacă weekendul cu Apuseni Ultra Race, fotografii prezenţi în locuri cheie şi nu numai – poate mai puţin deosebite, dar au ştiut să ne facă să le privim prin ochii lor.

Citind încă o dată ca să corectez cele scrise, nu pot să nu mă gândesc, oare concursul acesta e numai pentru alergătorii clasici de ultra? Contează doar cine e pe podium și cine ajunge la finish, nu poate fi privit și altfel decât un concurs? Eu zic că unii concurenți, din cei care au fost și anii trecuți, vin și pentru altceva. Pot compara acest eveniment cu cele organizate de clubul Eke, cu turele memoriale de alergare/drumeție/MTB Kos Karoly, Jokai Mor și altele, în care sunt implicate și comunitățile din satele prin care trec traseele, tot cu mâncăruri tradiționale (dar mai mult pâine cu unsoare și ceapă, dulcețuri făcute în casă, ceaiuri), în care participanții vin pentru frumusețea locurilor și socializare, puțini merg la stilul competitiv. Și acolo sunt curse mai scurte, pentru cei mai puțin pregătiți de efort de anduranță, inclusiv pentru copii.

 Am fost invitat alături de Cipri Nedea la Radio Cluj să vorbim despre concursul acesta. Mulţumim!

Și clasamentul final cu câteva amănunte.

Pregătirea cursei.

Din cele spuse mai înainte primul lucru îndeplinit, și poate cel mai important, e cunoașterea traseului și a locurilor mai dificile. Și așa am avut probleme, pentru că noaptea se vede altfel, pentru că oboseala te afectează în multe moduri.

La partea cunoașterii adversarilor n-a fost așa de greu, n-am fost mulți, spre 30 de persoane. Dar, cum se spune, nu trebuie să fie mulți, e suficient să fie câțiva mai buni decât mine. Din cele văzute pe ITRA, cunoscându-i și pe unii concurenți, am ajuns la două concluzii: mă voi lupta în special cu Ciprian Nedea și cu Elod Szocs, apoi că niciunul din concurenții mai buni nu au mai participat la un ultra de 170km, concursurile lor netrecând de 120km. Cât de adevărate au fost observațiile s-a văzut, Cipri a terminat pe locul 2 și Elod pe 3. Dar am avut scăpări, de exemplu Alex Știrb, pe care nu-l știam așa de bine, care a fost aproape tot timpul primul până la cabana Vlădeasa de la km76.
Ca de obicei mi-am făcut o listă cu timpii de referinţă la PA-uri, bazându-mă și pe trackul Strava al lui Bartha Balint de anul trecut. L-am urmărit și în modul flyby, să văd unde i-a fost mai greu, de ce n-a reușit sub 24h, timpul lui final fiind 25h30min. Pentru mine oricum 25h30min pare de domeniul fantasticului, am ajuns la concluzia să trebuie să merg la optim pe un timp de 27h, în orice caz sub 30h, dar cel puțin să sper că obțin sub 29h, să fiu cu timp mai bun ca Andrei Țale, câștigătorul din primul an. Știam de la Lușu că Andrei a avut mari probleme la sfârșit din cauza frigului. La final a fost 28h41min pentru mine, singurul de anul acesta sub 30h, rezonabil.
Grosso modo, mi-am împărțit alimentarea după punctele de dropbag Padiș (km41), Răchițele (km93), Măguri-Răcătău (km137). Cu timpul prevăzut de 27h, mi-au ieșit pachete pentru 6h, 8h, 7h, respectiv 6h de cursă.
Am avut probleme cu potrivirea tuturor lucrurilor în dropbag, cam mic dacă vrei neaparat să-ți pui și o pereche de papuci de schimb. Eu mi-am pus totuși papuci în plus, nu i-am folosit, culmea nici șosetele nu le-am schimbat, dar la un așa traseu lung nu doream să rămân desculț pe undeva. Am ținut de asemenea să am la mine în plus o foiță de vânt, pe care eram convins că am s-o folosesc mai tot timpul pe traseu, mai degrabă decât foița de ploaie, am pus și o bluză mai groasă decât bluza cu mânecă lungă din rucsac. Știam cum e când bate vântul pe Vlădeasa sau Muntele Mare, ce frig poate să fie. N-au încăput mai multe din păcate.
Cam atât în mare, mergeam pe două obiective, în funcție de situație, pentru timp de 27h și pentru podium.

Desfășurarea cursei.

Dimineața la ora 6 s-a dat startul din Arieșeni, poate cu ușoară întârziere. Destul de tare s-a pornit pentru mine, poate și pentru că era frig. Primii mi s-au părut să fie Adi Crăciunescu și Mihaela Bodnariu. În orice caz s-a format un grup în față, eu mă străduiam doar să nu-i pierd din vedere, să nu trebuiască să fac efort de orientare, dar eram în ultima treime.

O primă surpriză a venit când am trecut de Cipri și am văzut că rămâne în urmă. Mă așteptam să fie printre primii, dar a pornit prudent, poate prea prudent. Cine știe ce planuri are? În orice caz, la un ultra la o distanță pe care n-o cunoști e mai sănătos să alergi la început mai încet decât prea tare. Și acest lucru dovedește însă că am un avantaj prin faptul că știu ritmul pe care-l pot duce, nu trebuie să tatonez.

La primul punct Stânișor, km8, cred că am ajuns pe locul 7. Începeam să-mi intru în ritm, era tot urcare. Cumva, spre vârful Curcubăta Mică, am bâlbâit-o puțin cu traseul împreună cu alții și a trebuit să scot mobilul cu harta Avenza. Adi Crăciunescu s-a depărtat, eu nu mai eram sigur că Cipri e în spatele meu.

Urc la Curcubăta Mare, alături era Luci Dincea. Mai schimbăm o vorbă, ajungem pe Adi, îl întrebăm dacă în fața celor doi pe care-i vedem în fața noastră mai sunt mulți. Ne spune că-s primii, mie nu-mi vine să cred. De pe vârf se vede până departe, nu văd pe nimeni, dacă totuși mai e cineva atunci e la nivelul lui Bartha Balint și n-am ce-i face.  

Vine vale, apoi tot sus-jos. Prind din urmă cred că pe Alex Știrb, unul din cei doi, și am confirmarea că sunt în primii trei, că Elod Szocs e în față. La PA2 Vârtop, km22, ajung puțin în spatele lui Elod. Eu oricum fac pauze foarte scurte, așa fac de obicei. Încerc astfel și să pun presiune pe ei, să nu stea cât doresc. Și văd că într-adevăr trag destul de tare să se depărteze de mine, iar să țin ritmul lor însemna să-mi ies bine din zona de confort. Îmi tot repet ce mi-am repetat de-a lungul întregii curse: dacă cu acest ritm am reușit chiar să-i ajung, de ce să alerg mai tare? Înseamnă că e suficient. Dacă se luptă între ei, foarte bine.

Vine PA3 intrarea în Cheile Galbenei, km31. Pe Elod nu-l mai vedeam demult, Alex nu era departe. În Chei brusc vedem pe Elod că se luptă să urce în dreapta pe un abrupt. Îl strigăm să coboare, că nu-i pe acolo traseul. Pe zona de lanțuri Alex se depărtează de mine, traversează Cheile foarte bine și nu-l mai văd destul de multă vreme, pe când era aproape sus la Avenul Borțig. Elod m-a ajuns și a rămas cuminte după mine pe urcarea spre aven. În Chei am fost tot pozat și ca de obicei Dan Tăuțan are zona lui favorită.

Vine porțiunea în care punctul galben de marcaj mai primește un punct albastru pentru Cetățile Ponorului. Elod fix în spatele meu parcă mă presează. Mă hotărăsc să-l las să treacă dacă dorește, că eu vreau să mănânc. Simțeam că merg prea tare. După câteva minute nu-l mai văd și un pic mă îngrijorez, oare nu alerg prea încet? Ajung la PA4 Padiș, km41, primul punct în care dropbag-ul mă așteaptă, “la plăcinte” cum mi-am notat pe hârtia cu PA-urile și timpii. De demult acolo sunt plăcinte, când treceam cu prietenii ne spuneam că mergem să facem o vizită la bătrâna cu plăcintele. Între timp bătrâna s-a tot schimbat, parcă a mai întinerit, dar pentru mine tot așa va fi, bătrâna cu plăcintele…

La Padiș văd pe Alex cum se pregătește de plecare. Va trebui să fiu rapid, să încerc să pun presiune la distanță pe el. Nicu Brandas, salvamontist, mă ajută să-mi pregătesc un recovery. Caută un pet pentru mine, din cauza volumului mic al dropbagului a trebuit să renunț la bidon. Plec în grabă, nu mănânc plăcintele. Asta e, am mâncat destul anul trecut. Pe Alex îl văd încă în față, merge pe ușoara urcare. În spate aud că sosește cineva. Cine să fie locul 4, să fie așa de aproape de noi? Mă întorc curios și-l văd pe Elod! Precis se rătăcise, acum abia am realizat că de fapt sunt pe locul 2.

Depășesc pe Alex și Cetățile Rădesei le trec primul, pe Alex nici măcar nu-l mai văd în spate. Iluzorie situație, curând mă ajunge și abia mă țin de el, eram ca o armonică: la drum întins se depărta, pe urcări îl ajungeam. Trecem nu departe unul de altul de PA5 Șaua Cumpănățelul, km51, unde ne aștepta Cozmin cu mașina, abia sosit acolo. Nici nu știu dacă am oprit să pun apă, atât de dornic eram să scurtez oprirea și pentru Alex. La PA6 Nimăiasa, km62, tot împreună cu Alex alergam.

Trecem de intersecția Pietrele Albe de unde pornea bucla de Vlădeasa și de aici n-am mai avut ce face, Alex s-a depărtat. Alerga prea bine pentru mine pentru zonele mai de plat. La PA7, cabana Vlădeasa, km 76, îl văd din nou. Mă uit acum pe timpii noștri, sosise totuși doar cu 2 minute în fața mea. Urma urcarea spre vârful Vlădeasa. Mi se oferă ciorbă, știți mai departe, trec peste. Îmi pune o fată apă în bidoane și dispar. Mai sus cu ceva mă uit să văd dacă Alex mă urmează, să știu cât de mult vrea locul 1. E în spatele meu la vreo 100m. Nu-i nimic, am să mă străduiesc să nu-i fie ușor în continuare. Ajung pe vârful Vlădeasa, mă uit în urmă, nimeni. Este o ultimă şa înainte de vârf, dar Alex nicăieri. Dar de aici urmează aproape numai coborâre până la Răchițele, timp să mă ajungă la ce viteză are este destul. Nu mai țin minte dacă este punct de control pe vârf, văd o mașină de teren, mă gândesc că o fi de la organizatori. Dau telefoane, dau mesaje, nimic. Ori eu, ori ei nu avem semnal. N-am ce face și cobor, vor vedea ei după track că n-am trișat. Aflu la PA8, km83, Pietrele Albe, unde e intersecția, că nu există punct de control și bine am făcut că am venit. Mă sună și Cozmin și lămurim definitiv aspectul. Întreb pe voluntarul de la PA8 când a sosit prima dată locul3, la ce timp față de mine.  E prima dată când aflu o informație despre concurenți (în afară de Alex care până atunci a fost tot cu mine), îmi spune 45min. Super!

Vine Răchițele, PA9, km 93 și al doilea punct de dropbag. Punctul se mutase la școala aflată la vreo 400m mai jos de Căminul Cultural de anul trecut. Știm motivul, se va ține la Cămin o nuntă. Ocolesc școala, nu mă prind că intrarea e pe ușa principală, trebuie să mă întorc și o văd pe Adriana Papp. Fain, e cu fetele la punct, cam singurele pe acolo, mă ajută fiecare cum pot. Atâta că sunt foarte grăbit, mă gândesc că dintr-o clipă în alta sosește Alex și, ca de obicei, vreau să-l oblig să stea puțin. Mai trebuie să am răbdare până pe la km 120, când gândeam că ceva trebuie să se întâmple cu unul din noi, dar din când în când mă ia valul. N-am mai fost niciodată primul la general la o competiție de acest gen. Până aici a mers totul bine, am ajuns pe lumină, era cam ora 19.20, eram chiar în grila de 25h! Și asta fără să o fac intenționat, așa a ieșit. E drept că Balint ajunsese cam cu 40min mai repede anul trecut și la final a scos un timp de peste 25h. 

Acum pentru prima dată am început să-mi doresc să știu când vine următorul concurent, să pot să-mi dozez efortul, să știu cât pot sta la PA-uri. Adriana nu știe sigur dacă are voie să-mi spună astfel de informație, eu mă gândesc că poate sunt singurul concurent din toată competiția care nu știe cum stau adversarii. Live-ul se pare că nu merge. În plus, îmi puneam întrebarea: ce e mai important, locul 1 sau timpul scos? Aleg timpul și alerg mai departe. N-am ce face, în continuare voi alege opriri scurte la PA-uri.

Trece PA10 Dealul Botii, km 102, vine PA11 Beliș, km 116. La Beliș, la Salvamont, sunt prieteni ca de obicei, obțin promisiunea că voi fi sunat sau primesc mesaj când pleacă al doilea concurent. Nici n-a fost nevoie să le spun numărul meu de telefon, îl aveau în agendă. Sunt aproape convins că al doilea e Cipri. Aflu în sfârșit că al doilea e la peste o oră de mine. După Răchițele, așa cum am spus, sunt lungi porțiuni de șosea și drumuri pietruite. Trebuie să am ceva viteză, să nu dau speranțe la urmăritori. 

Ajung la PA12 Mărișel, km 126, după ce am scăpat cu bine de urcarea de la Barajul Fântânele. Așa cum observasem cu o săptămână înainte, urcarea fusese curățată de prieteni de la MTB downhill, au pregătit-o pentru coborârile lor, li se părea potrivită. Nouă ne-au ușurat traseul, că nu mai erau tufe și pietrele mai rebele au fost înlăturate. Pe la Mărișel, înainte de PA, la capătul de telescaun, am făcut două rătăciri mai serioase, nu mai mult de 5min în total cred. N-am nimerit drumurile la intersecții, deja era noapte, a trebuit iar să scot mobilul cu harta Avenza, trackul de pe ceas mai mult mă încurca.

Urmează coborârea pe Drumul Generalului până la Măguri-Răcătau, PA13, km138, ultimul punct de dropbag. Până aici totul bine, mă străduiesc să nu forțez pe coborâre, e plin de pietre și e foarte lungă. Îmi tot repet că trebuie să mănânc peste 2-3km, să nu las coborârea să mă fure și să ajung leșinat în Măguri. Iau un gel și atât. Poate trebuia mai mult.

Din Măguri-Răcătau teoretic nu mai e mult, cam un maraton. Dar urmează o urcare grea la Dobrin, care și la MTB mi s-a părut interminabilă, cam de 900m diferență de nivel. Nu m-am uitat pe graficul meu de timp, dar văd că eram chiar bine: 20h07min, la aproape o oră peste timpul lui Balint, dar cu o oră mai repede decât estimarea medie pentru timpul final de 27h.
Pachetul meu pentru acea porțiune era pentru aproximativ 6h. Balint făcuse mai mult, eu sigur voi face și mai mult, 7-8 ore. Mă tot miram de ce mă întreabă lumea dacă doresc să scot sub 24h! Probabil arătam bine și aveam timp bun. Doar că de la Măguri-Răcătău sub 4h au scos doar maratoniștii care aveau startul de acolo, sub 6h nu știu dacă a scos cineva la proba de 100km.

Pornesc ca de obicei repejor spre Dobrin. Cum ies din Căminul din Măguri, cum mă izbește frigul. Sunt gata să mă întorc să mă îmbrac mai gros, dar îmi aduc aminte de Cozmin când spunea că nu avem voie, o dată ieșiți gata… Așa că sprijin bețele de un gard și iau tot ce am pe mine. Mă gândisem că pe Muntele Mare va fi frig noaptea și îmi luasem din dropbag bluza mai groasă, nu cea de dimineață de la start. Mi-am luat mănușile, simțeam că îngheț. N-am avut ce face și mi-am pus și suprapantalonii. Sus, peste tricou și bluză, mai aveam foița de vânt și cea de ploaie. Blindat așa am început să alerg cu capul în pământ, dornic să mă încălzesc. Trebuia doar să mă mișc și căldura corpului sigur va rămâne acolo, nu va trece de îmbrăcăminte.

Doar că iar am luat-o greșit… Pe track îmi apar vreo 4 minute îmbrăcatul și vreo 10 min rătăcirea. Numai bine că m-am băgat iar în priză. Dar încep problemele de altă natură, parcă în lanț. E pe la 2 noaptea, mă apucă picoteala. În mod normal n-ar trebui, rezist o noapte nedormită fără probleme în regim de concurs. Apar și niște frisoane, ba transpir, ba îmi revin. Mai hârâi, frigul îmi afectează căile respiratorii. De încălzit mă încălzisem, renunțasem la mănuși și glugi. Mă chinui să urc cam cu 4km/h (15min/km pace), mă gândesc că cine-o fi după mine nu poate câștiga mai mult de 2min/km, dacă urcă cu 5km/h. Și nu-s decât câțiva kilometri. Mă apucă foamea, mai și mestec. Asta e, cumva intru în echilibru. Și trec 2-3 kilometri chinuitori, mă pregătesc pentru alergare. Încerc “să-mi dau cheie” pe porțiunile de urcare mai ușoară. După câțiva pași simt însă că nu mai am aer. Merg din nou până îmi revin și iar încerc. Și tot așa, până simt că mă epuizez degeaba. Pur și simplu nu pot respira adânc, nu pot fugi. Mai greu a fost să realizez și să accept că de problema asta nu voi scăpa până la finish. 

Și cam gata cu timpii buni pentru mine, a contat doar să rămân pe primul loc. Mi-am propus să mă uit acasă la pulsul meu pe toată porţiunea aceasta, la încercările mele de a mă pune în alergare. Se vede că am încercat de zeci de ori, cel mai bine după cadență: ba pe roșu de la mers, ba alte culori.  

Lușu cu Miha mă așteptau la PA14 Dobrin, km149, la gulaș. Pe când eram aproape sus m-a sunat impacientat: ești bine, au trecut 3h! Sunt bine, dar nu pot alerga nicicum! N-am decât ușoară febră musculară dar nu pot respira cum trebuie! Mă lupt mai departe, sper ca mâncarea caldă să mă redreseze. Ajung în sfârșit, vreo 3h20min a durat porțiunea. O căsuță primitoare, țărănească, intimă. Cred că la toți concurenții le-a plăcut acolo. Mănânc gulașul, dar nu simt nici gust, nici miros, stomacul nu-mi spune nici că-i plin, nici că-i gol. Clar nu mă simt bine, doar când ești bolnav îți pierzi din simțuri. Nu mai iau o porție, consider că atât e de ajuns. Le mulțumesc și plec. 

Și cu îndărătnicie tot încerc să fug. Pe tot traseul până la finish. Știu și de la Lușu că Cipri e la aproape 2h de mine, dar dacă Cipri e mai fresh și poate fugi… Ajung la PA15, La Tină, km 155. Aici e Gyogyi, povestitoare, doar că nu are cu cine. Eu nu deschid gura mai mult decât e necesar. Îmi spune că Cipri Cioba e pe traseu și marchează spre Muntele Mare, am să mă întâlnesc cu el când se întoarce. Așa a și fost, ne-am văzut pe ocolirea Stației Meteo de pe Muntele Mare. Îl rog și pe el să mă anunțe dacă vine cineva și plec.

Greu am ajuns la PA16 La Mlaștini, km 168. Cozmin mă întâmpină din nou, spunându-mi că nu arăt prea vesel, ca să mă exprim decent. Înainte de finish mi-am dat bulendrele jos, am rămas doar în tricou, suprapantalonii însă i-am păstrat. Am putut să mai și alerg, se încălzise afară, erau peste 12 grade C. Timpul final a fost de 28h41min, mai bun cu peste 2h față de Cipri, sosit al doilea. 

Nu-i ușor să închei primul, iar dorința prea mare te poate distruge. Dar să fii primul e un prag peste care dacă treci o dată, cine știe… Păcat de finalul cam lent, cam 8h30min mi-a trebuit să parcurg maratonul de final cu 1600m diferență de nivel. Dar nici Cipri și Elod care au completat podiumul la general n-au mers mai bine, să spun așa, au fost câteva ceasuri rele în noaptea aceea. În sfârșit am putut mânca liniștit după finish, la final au fost sarmale. 

Foarte mulțumesc tuturor pentru cum m-au ajutat și m-au încurajat, sunteți grozavi! A fost un concurs pe care l-am trăit mai altfel ca altădată, tot concursul a fost altfel ca celelalte. Dacă îl recomand? Sigur, dar să aveți și dorința unui strop de aventură în voi! Și o să vedeți că veți prinde drag de aceste locuri, dacă n-ați mai fost.

Să ne vedem cu bine, momentan eu sunt angrenat în luna de mers, concursul anual și caritabil Walking Month, de data aceasta în echipă cu întreaga familie – “Veze family”.

Feb 192017
 

Medalia de finisher de la copiii din Rogojel

Medalia de finisher de la copiii din Rogojel

Anul acesta Vlădeasa X-Trail s-a transformat în Vlădeasa Winter Trail. Nu a fost doar o modificare de suprafață, prietenul Cozmin s-a gândit că la o așa iarnă se potrivește și un concurs de ski de tură. M-am adaptat și eu, așa că am avut satisfacția să merg la Vlădeasa (unde merg destul de des în ultima vreme) pentru un weekend plin: sâmbătă concurs de ski de tură și duminică concursul clasic de alergare montană – din Rogojel la vârful Vlădeasa și înapoi.

Vineri am ajuns, am avut norocul de a se găsi un locșor liber și pentru mine la pensiunea Anica – locul de start – mulțumesc Cozmin, altfel mă pregătisem de stat la cabana Vlădeasa, și am avut după-masa liberă pentru orice-mi trecea prin cap. N-a fost nevoie de prea multă imaginație, imediat am plecat în drumeție să văd traseul de ski de tură. Până la cabana Vlădeasa am urcat pe o potecă alături de Cozmin ghidați de un localnic cu copilul lui și apoi am avut liber să aleg un traseu pe baza unor cuvinte cheie: pe unde am mai fost, să dureze pentru majoritatea sub 2 ore, să țin cont că sunt anunțați și începători (fără coborâri prea grele).
Era mai ușor să fi mers cu schiurile, nu mă scufundam atâta în zăpada pe coborârea aleasă – o vale care străbătea puțin și o pădure prin stânga cum urci spre creasta Vlădesei.
Sper că a ieșit binișor, măcar partea de deasupra cabanei, păcat că zăpada era insuficientă în Rogojel. Traseul final a fost pe scurt: urcare per pedes 1km de la Anica la locul de start, apoi startul tehnic pe schiuri aproximativ 2km până la cabana Vlădeasa și două ture de 3km (urcare de la cabana Salvamont în creastă imediat deasupra pădurii și coborâre pe prima vale înapoi la Salvamont). Finishul a fost la cabana Salvamont.

 

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-ULZUbFgZrrI/WKnyvwls-GI/AAAAAAAAicU/AkjKNTyyqA4f7drMOmSYwxb58n5qxjyhQCCo/s144-o/IMG_20170210_151744.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388904431066841025#6388904448712570978″ caption=”” type=”image” alt=”IMG_20170210_151744.jpg” image_size=”2048×1153″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-JYFVqAoLxnU/WKnywX-GfgI/AAAAAAAAicU/UDv4UCnav5cNsPvg7GcAwCWxXi4Ju3xRQCCo/s144-o/IMG_20170210_155734.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388904431066841025#6388904459283889666″ caption=”” type=”image” alt=”IMG_20170210_155734.jpg” image_size=”2048×1153″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-9OIgUpE-nG0/WKnyvZOqS9I/AAAAAAAAicU/WwlVgeHYtzIY07WEIz9RRHNOHkZNT8B3QCCo/s144-o/IMG_20170210_155739.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388904431066841025#6388904442441911250″ caption=”” type=”image” alt=”IMG_20170210_155739.jpg” image_size=”2048×1153″ ]

Au fost la start 17 concurenți, schiul de tură nu e așa în vogă precum alergarea, dar erau majoritatea cu experiență și ca vârfuri erau Joe și Attila, amândoi și cu vechi state la Salvamont. De altfel ei au și câștigat la minute bune de restul. În “restul” mă includ și pe mine, care am încheiat pe locul 3 la general și tot 3 la categoria 40+, un loc obținut cu greu în fața lui Adi Cosma. 20 secunde ne-au despărțit, am fost mai pragmatic – am reușit să nu mă împotmolesc ca-n prima tură la coborâre și diferența după urcare a fost suficientă. 1h25min a fost timpul meu oficial pentru cei 8km și aproximativ 900m diferență de nivel.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-6QLfINdq1fg/WKnyw_GUZfI/AAAAAAAAidQ/RgI96weQClIxy8no68JIre9t065jTyo3ACCo/s144-o/schi%2Btura%2Bstart.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388904431066841025#6388904469787338226″ caption=”schi tura start.jpg” type=”image” alt=”schi tura start.jpg” image_size=”960×540″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-Z4h01hmc00c/WKnyyE9pR0I/AAAAAAAAicU/ytFZhdugbpMpzhU6rNru6G2g4gJfbPqSACCo/s144-o/16665934_1632601837047441_752979906077580460_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388904431066841025#6388904488541439810″ caption=”” type=”image” alt=”16665934_1632601837047441_752979906077580460_o.jpg” image_size=”1200×800″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-PsCX_IrkxvY/WKnyxnAxLqI/AAAAAAAAicU/x-PV02pI6c8EHVv6-uIwqkzSFA5U6PpEgCCo/s144-o/16707504_1632647387042886_7574176084686754069_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388904431066841025#6388904480501477026″ caption=”” type=”image” alt=”16707504_1632647387042886_7574176084686754069_o.jpg” image_size=”1200×798″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-7CDF9xqFE5Q/WKnyxJV02FI/AAAAAAAAicU/Pc8RKbPlV5gMZO8CEfsvJczIEjM-I7hgQCCo/s144-o/16684384_1344242455597707_2300012973863341781_n.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388904431066841025#6388904472536733778″ caption=”” type=”image” alt=”16684384_1344242455597707_2300012973863341781_n.jpg” image_size=”960×540″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-xX5AfEPJ3iw/WKnyykHz68I/AAAAAAAAicU/OKzTYH6AO3cQhF0nhhaKDoLiHoONdE5twCCo/s144-o/16707230_1632596073714684_5558149874119208988_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388904431066841025#6388904496905579458″ caption=”” type=”image” alt=”16707230_1632596073714684_5558149874119208988_o.jpg” image_size=”1200×800″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-fQJH1khC-e8/WKnyzJDXiFI/AAAAAAAAicU/dWc263pVLIII46JwdBtzIu94VC6J2_QagCCo/s144-o/IMG_20170213_114152.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388904431066841025#6388904506819053650″ caption=”” type=”image” alt=”IMG_20170213_114152.jpg” image_size=”2048×1153″ ]

Duminică a urmat proba de alergare, de data aceasta 14km – primii 7km urcare – cu aproximativ 1000m diferență de nivel. Știam ce mă așteaptă, ca de obicei aveam concurență serioasă la categorie. Anul trecut terminasem pe locul 6 la 35+, dar acum categoriile urmau să fie cele clasice și aveam șanse la podium. Sus la Meteo ne aștepta și palinca, evident că eu nu voi avea timpul și dispoziția necesară. 🙂
Pe urcare am fost alături de Vio, care urma să încheie prima la femei. Ne-am tot schimbat la trenă, cel puțin pe mine m-a ajutat să am un ritm mai constant. Sus în creastă deja se întorceau și au trecut ca vântul pe lângă noi Tamas și Nicolae Bălan, apoi i-am văzut pe “ai mei”: Istvan Szokolsky și Silip. Nu puteam să-i mai ajung la coborâre iar toți care urmau puteau să fie la categoria mea așa că am încercat să-i țin minte. Cu Vio imediat în urma mea, în vârf am ajuns pe locul 16 și abia așteptam să ajung la coborârea mai abruptă de final, de după cabana Vlădeasa. Până acolo speram să pot ține ritmul cu cei din față. Mai întâi am trecut de Viorel, care nu era de-am meu, și-n depărtare vedeam pe Robert. Nu-l știam prea bine, nu așa bine cât mă știa el. Dar mi-era clar că trebuie să-l ajung, mai ales că la “dus” mai văzusem pe cineva tot așa de “tânăr” ca  și mine. După creastă parcă se depărtase, dar cum am ieșit din pădure și se vedea cabana Vlădeasa parcă aveam viteză dublă. La PA mai avea câteva secunde și deja era doar chestiune de timp să-l ajung. Cu el reper tot alegeam “ipotenuze”, încă era zăpadă mare și loc deschis. Chiar dacă mă străduiam să nu calc apăsat și să nu nimeresc în gropile de la alți pași, o dată tot m-am scufundat și am făcut un plonjon ca-n piscină. Dar l-am ajuns și din lupta noastră ne-am apropiat și de Lajos, un alergător foarte bun la 50+. Eram pe drumurile cu gheață de la primele case din sat. Coboram ca la MTB, de pe-o margine pe alta, pășeam cu grijă și cât mai pe vârfuri pe gheața din centru, alergam la limită. De câteva ori am simțit că rămân pe călcăie, în pericol să pic pe spate. Am ajuns însă cu bine. Spre bucuria mea, am prins locul 3 la categorie, 12 la general. Noroc cu coborârea, că altfel Robert termina în față. 1h42min a fost timpul oficial, la 50 secunde de Robert și 1min10sec de Lajos. În fața mea primul a fost Mihai Ungur, dar la peste 3minute.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-5COOV7Q3FD8/WKn0CnLne3I/AAAAAAAAidc/av02Ac-Q3MMT8gBb9SDe3aWy697NjNDtACCo/s144-o/16716302_1632644873709804_4409791269303014406_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388905867927874497#6388905872116382578″ caption=”” type=”image” alt=”16716302_1632644873709804_4409791269303014406_o.jpg” image_size=”1200×800″ ][peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-46gvex9wCfk/WKn0DniB0tI/AAAAAAAAidc/bl2DwVGDRTE9GFscfM0NSKM3Zy4GI35TwCCo/s144-o/16707650_1632384277069197_1906166940803967150_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388905867927874497#6388905889390252754″ caption=”” type=”image” alt=”16707650_1632384277069197_1906166940803967150_o.jpg” image_size=”1200×800″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/–0BHDkHRvt4/WKn0ECrVymI/AAAAAAAAidc/nAbX4QL6jog9FesJ7nViiApJEnb9o7bWgCCo/s144-o/16700529_1253902208020370_103949988943222395_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388905867927874497#6388905896677067362″ caption=”” type=”image” alt=”16700529_1253902208020370_103949988943222395_o.jpg” image_size=”683×1024″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-W2rdyVbPwGY/WKn0IUO_cDI/AAAAAAAAidc/ygDNQAzbE7sGno7jb-lcA6O6bMj8h5VZwCCo/s144-o/16716174_1253902268020364_5318251853466997362_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388905867927874497#6388905970109476914″ caption=”” type=”image” alt=”16716174_1253902268020364_5318251853466997362_o.jpg” image_size=”1024×683″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-Fc6cKuUIWm4/WKn0IzuIyZI/AAAAAAAAidc/-iLFm8tQq20-QhbZheBOf6ZE12WtAf2XACCo/s144-o/16707627_1633669730273985_2689392599805993281_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388905867927874497#6388905978561612178″ caption=”” type=”image” alt=”16707627_1633669730273985_2689392599805993281_o.jpg” image_size=”1200×800″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-g9KTM3WioKs/WKn0J4tuzBI/AAAAAAAAidc/DwUcS1JxI0owRhmyuLn_bU6scG8L83r5gCCo/s144-o/16797576_1633669756940649_2014711030562166285_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388905867927874497#6388905997081955346″ caption=”” type=”image” alt=”16797576_1633669756940649_2014711030562166285_o.jpg” image_size=”1200×800″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-9y0Xkh7NyIk/WKn0KfpbR_I/AAAAAAAAidc/YEPNQpR_GaYSr36p5lTbGYhHCXqFSsJxwCCo/s144-o/16665613_1687385551554453_8080163205889963582_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388905867927874497#6388906007532881906″ caption=”” type=”image” alt=”16665613_1687385551554453_8080163205889963582_o.jpg” image_size=”1152×864″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-WMgp0LVh9cs/WKn0LAqZnyI/AAAAAAAAidc/gk2PONXCFfwQdewi6fkY2TYevyMdtRcjwCCo/s144-o/16602252_1632384410402517_6261440672648710704_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388905867927874497#6388906016395337506″ caption=”” type=”image” alt=”16602252_1632384410402517_6261440672648710704_o.jpg” image_size=”1200×798″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-QcUm-7UpYps/WKn0LtBEeuI/AAAAAAAAidk/GWsPE8ecG_w0mtChQEQLp6oeNWGBKRjBwCCo/s144-o/IMG_20170213_114215.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6388905867927874497#6388906028301581026″ caption=”” type=”image” alt=”IMG_20170213_114215.jpg” image_size=”2048×1153″ ]

Mulțumesc pentru încurajări, pentru companie! Mulțumesc oamenilor din sat pentru ospitalitate, am fost și la serbarea elevilor din sat. De super-voluntari am avut parte în acele zile, printre ei Lușu cu Miha (de la ea e și poza cu încurajarea mea scrisă pe zăpadă), Cristi, Dan Tăuțan (frumoase poze), Andreea… și lista e mare. Cu gruparea Lusu + Miha + Cristi ne-am tot întâlnit la capăt de linie, ei erau voluntarii și de pe creastă – punct întoarcere la ski de tură, și de la Meteo la alergare.

Frumos concurs, frumoasă inițiativa de implicare alături de oamenii din sat în crearea unui eveniment ca o sărbătoare în beneficiul în primul rând al copiilor. Participând la serbarea lor, chiar dacă nu au fost toate clasele, mi-am dat seama că s-a creat deja o relație comunitate – eveniment sportiv, așa cum este în Vest.

Apr 042016
 


Săptămâna aceasta trebuie să iau cât de cât pauză, conform oricăror programe de antrenament, doar urmează Maratonul Internaţional Cluj, la care am participat la toate ediţiile de până acum la proba de maraton. Asta dacă…

Şi aşa că m-am gândit să reiau de unde am rămas cele scrise în postarea precedentă – Parângul Night Challenge şi Micul Biciclist de la Salina Turda . Şi constat că a mai trecut o lună. O lună cu mult suflet pus la fiecare competiţie în care am participat cu familia sau singur, alegând să-mi petrec sfârşiturile de săptămână în locuri de unde să vin de fiecare dată cu ceva deosebit, cu o experienţă în plus într-un anturaj agreabil. Şi abia acum începe sezonul competiţional. Ce mă aşteaptă? Prefer s-o iau pas cu pas.

 

From Cum arată o lună pentru un amator

Totuşi, printre antrenamente de plăcere, cum arată o lună pentru un amator? M-am străduit să rămân cât de cât pe lângă casă şi mi-am promis de fiecare dată să fiu responsabil şi aşezat, ca un tată de familie adevărat. 🙂
Mulţumesc pentru poze fotografilor!

05.03 Crosul Divelor
De data aceasta n-am mai participat ca deschizător-însoţitor la proba de 5km. Mai sunt şi eu deştept câteodată. Noroc că am regula de a respecta ce hotărăsc “la rece” acasă. Măcar pentru faptul că Ingrid a încheiat pe primul loc, având un ritm care probabil îmi provoca leşinul prin tura a doua. Mi-a făcut plăcere însă să fiu acolo în postură de spectator şi să fac şi poze, mai ales că divele mele participau la cursa de 2km. Chiar dacă n-a fost un concurs pentru performanţă sportivă, nu pot decât să mă bucur că Andreea a încheiat pe locul 7 la general, după Szigyarto Livia şi înaintea divei Boer Boglar, iar Diana pe 99, din 389 participante doar la proba de 2km. Au fost peste 200 dive şi la proba de 5km. Andrea Bugja şi Boglar s-au luptat pentru trofeul de cea mai trăznită costumaţie (sau ceva de genul acesta). Fain concurs!

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-zt1Mk3llACQ/VwJY2oeSUUI/AAAAAAAAf9E/I0IVEyD1c-wEwogAH7pfbKxL3wbx60IuQCHM/s144-o/01.JPG” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671326853779778″ caption=”” type=”image” alt=”01.JPG” image_size=”2896×1944″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-Lhrb5Eq30sk/VwJY2SmW_WI/AAAAAAAAf9E/mXHmbUDf3OIKqrGWyq8dESGW2Uba5orXwCHM/s144-o/02.JPG” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671320982060386″ caption=”” type=”image” alt=”02.JPG” image_size=”2896×1944″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-bHeORbP-uHE/VwJY2YXESAI/AAAAAAAAf9E/3dYdGUpxni0nsCFi666pIeNOwwXhggg_wCHM/s144-o/03.JPG” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671322528532482″ caption=”” type=”image” alt=”03.JPG” image_size=”1944×2896″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-XXmuQXU0TAE/VwJY3HRk0kI/AAAAAAAAf9E/dPPtyFWLVH8skXxIGBDMeLZhbktv9gEGACHM/s144-o/04.JPG” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671335121965634″ caption=”” type=”image” alt=”04.JPG” image_size=”2896×1944″ ]

06.03 Cupa Primăverii orientare
Obsesia mea rămâne orientarea. Mă străduiesc să particip la competiţiile din zonă. Din exterior nu pare să avansez, am încheiat pe locul 6 din 6 la categorie, în 61minute, sistematic uit că e vorba de orientare, mă ia beţia vitezei şi la câte un reper pierd vremea, dar am schimbat categoria, mă lupt acum nu cu începătorii ci cu cei care au chiar zeci de ani de experienţă şi traseele sunt şi ele mai grele.
Am fost cu Tudor la concurs, amândoi cu bicicletele (concursul s-a ţinut în Făget la Peana, lângă Sălicea) şi ne-am stresat ceva să nu pierdem startul. Tudor a fost tare, a terminat pe locul 1 la categorie, deşi în dreptul lui era scris IND, adică fără club.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-wSwZz0V9tPQ/VwJY3aWWbxI/AAAAAAAAf9E/z99xxHERcxY88KaGHZpS1jXqD4-VCpe4gCHM/s144-o/05.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671340242267922″ caption=”” type=”image” alt=”05.jpg” image_size=”1080×608″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-uDbfJZ9SqSg/VwJY3tluNXI/AAAAAAAAf9E/6kyNB-ASF2MKDOKoqQM2Rk7BmPvErLzqACHM/s144-o/06.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671345407014258″ caption=”” type=”image” alt=”06.jpg” image_size=”1080×902″ ]

12.03 The Beard Run – crosul treptelor
Ţinut în scop caritabil, a fost un concurs care practic a însemnat coborârea şi urcarea de 3 ori a scărilor de la Belvedere. Tare greu mi-e la cursele scurte, eu nu mă antrenez pentru aşa ceva. În orice caz a fost o iniţiativă frumoasă şi mai deosebită. Am încheiat pe locul 6/45 la general, cu timpul de 12min08sec pentru cei 2km de traseu.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-76w4HTKTxBs/VwJY4Ekbe4I/AAAAAAAAf9E/S4dSF24-zeU_C4IStpy2rtjBykDC_1YTQCHM/s144-o/07.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671351575608194″ caption=”” type=”image” alt=”07.jpg” image_size=”2048×1365″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-KwcWpgO4epc/VwJY4GDqRPI/AAAAAAAAf9E/c8gac1Ht9rE3yeTesDKjBbDbFbY4BhmpACHM/s144-o/08.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671351975036146″ caption=”” type=”image” alt=”08.jpg” image_size=”1363×2048″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-NGr96ILUfkQ/VwJY4djwpiI/AAAAAAAAf9E/jMgko2WWbz4LR_d36IBP3nwmURWV0F50wCHM/s144-o/09.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671358283687458″ caption=”” type=”image” alt=”09.jpg” image_size=”960×540″ ]

13.03 Gentlemen Race etapa 1 Moiad – Cizer – elite
Au fost aproximativ 54km (eu am parcurs şi traseul înapoi pe cursieră) pe un traseu stabilit de prietenii din Zalău. E o competiţie amicală pe mai multe etape care se desfăşoară pe parcursul unui an şi aceste etape au rol de socializare şi antrenament-comparaţie cu forma celorlalţi concurenţi. Se fac segmente pe Strava şi contează ierarhia pe acel segment. M-am înscris la elite si, evident, am fost printre ultimii. Mai sunt şi categoriile de avansaţi şi începători, deci e loc pentru toată lumea. Pentru mine a fost mai mult contratimp – asta mă şi interesează pentru evenimentele următoare de triatlon – locul 38/41 şi 1h55min43sec.
Mă bucur că am participat şi-mi place genul acesta de concurs şi am să mai particip în limita timpului disponibil. Băieţii din Zalău au început de anul trecut cu acest gen de competiţie, eu le doresc succes în continuare.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-NDCnyJ-9ito/VwJY40QauNI/AAAAAAAAf9E/Uv5GdEfk-94E29vKVUSf42j0Qppxi2zCACHM/s144-o/11.JPG” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671364376574162″ caption=”” type=”image” alt=”11.JPG” image_size=”2992×2000″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-YIirU06QLsI/VwJY4sgnIiI/AAAAAAAAf9E/u3Qm2HzpvPUkQRVbnuTc1pAGwBVmDXQ-wCHM/s144-o/10.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671362297012770″ caption=”” type=”image” alt=”10.jpg” image_size=”2048×1152″ ]

19.03 Micul Biciclist Polus
Ca de obicei dacă e vorba de un concurs de îndemânare pe bicicletă şi e competiţie Clujul Pedalează trebuie să particip cu ai mei. De data aceasta cu Andreea, care a încheiat pe locul 1 la 12-14ani. Doar era singura participantă la categoria ei. 🙂 Eu mă bucur că îi place, bravo ei!

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-8e3Z-UvpPlc/VwJY5fLxUKI/AAAAAAAAf9E/q8MF83HXfNAFx8h6upOA_sRafVmW9H25ACHM/s144-o/13.JPG” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671375899807906″ caption=”” type=”image” alt=”13.JPG” image_size=”2896×1944″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-KvwIwD1-j4Q/VwJY44HZYsI/AAAAAAAAf9E/vXr9hG6Qm344-jIvtMhF-LLyqH55UKEuwCHM/s144-o/12.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671365412479682″ caption=”” type=”image” alt=”12.jpg” image_size=”1152×864″ ]

20.03 Vladeasa X-Trail
În fine încă un concurs de alergare-trail, cu un traseu de-al casei, având în vedere că nu de puţine ori am parcurs dus-întors Rogojel-vârful Vlădeasa – 14km, e drept că în drumeţie sau cu schiurile. A fost greu, am avut luptele mele cu Vaum Waldemar, Zsolt Langviser şi Sebastian Butcovan, ne cunoaştem binişor şi ne bucurăm de fiecare dată când ne întâlnim. A fost ok, suntem toţi în grafic. Am încheiat pe locul 18/104 la general, locul 6 la +35ani, cu un timp de 1h40min30sec.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-klCtbuRItvs/VwJY520IiWI/AAAAAAAAf9E/XYfrngxESqAGcLFDJOI8fT0xrw4CtYkTgCHM/s144-o/15.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671382243117410″ caption=”” type=”image” alt=”15.jpg” image_size=”1200×798″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-7hyWtx8hckQ/VwJY6ARLMtI/AAAAAAAAf9E/iIxY0X2ITwMmweUWm1zGX183CXIeCur3QCHM/s144-o/16.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671384780845778″ caption=”” type=”image” alt=”16.jpg” image_size=”1200×795″ ]

26.03 Postavarul Night
Am tot dorit să ajung la concursul acesta – un skyrunning, cu urcare de la baza pârtiilor până pe vârful Postăvaru. Aş fi vrut să urc pe schiuri, le aveam la mine, dar după problemele cu zăpada de la Parângul Night m-am gândit că mai bine mă înscriu direct la alergare. Nu mi-am mai schimbat opţiunea la faţa locului, de obicei astfel de schimbări cam încurcă organizatorii şi nu vreau să mai pun şi eu paie pe foc. A fost o cursă intensă de 4km, iar după calculele youtube 🙂 (încă nu-s afişate rezultatele) am încheiat pe locul 14 la alergare – general. Bravo la cei din faţă, mai ales la cei din categoria mea! Dacă puteam… Mulţumesc Ady şi Cristina Beleanu pentru ajutor, pentru companie. Mă tot gândesc la Propark Adventure, unde am fost coechipieri. Mai am puţină vreme până în mai.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-nMgQLT6B1pY/VwJY6CTyU5I/AAAAAAAAf9E/1931e6aaPZ4Jn691jbJ-9y-F2shb_UOoQCHM/s144-o/17.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671385328669586″ caption=”” type=”image” alt=”17.jpg” image_size=”1000×667″ ]

03.04 Spring Classic Challenge – Micăsasa
Greu de ales! E clar că trebuie să mă antrenez mai consistent la bicicletă, indiferent că e vorba de MTB sau cursieră. În acest weekend a trebuit să aleg între Gentlemen Race etapa a II-a – Huedin-Belis- spre Poiana Horea, aproximativ 58km plus întoarcerea şi competiţia organizată de Timy Păcurar – Spring Classic Challenge, tot un gentlemen race, un circuit de 140km care trecea prin localităţi cu o istorie în spate din judeţul Sibiu – Biertan, Mediaş, Şeica Mică. Până la urmă am ales această cursă pentru că etapa a II-a a zălăuanilor e mai aproape de casă, segmentul de pe Strava nu se mişcă şi sper să-l pot face în timpul unei săptămâni.
Am tras cât am putut, la start am greşit că m-am plasat în spate şi n-am avut puterea să ajung unul din plutoanele fruntaşe. Ca de obicei, contratimp a stat scris pe fruntea mea. Aş fi vrut să prind grupul lui Suzi, până la urmă am terminat cam la 5 minute după ea. Am încheiat pe locul 24+2 la general, cu timpul de 4h43min12sec. Au fost 3 zile solicitante pentru mine, în total 269km – vineri 104km cu prietenii pe traseul Capusu-Mare – Râşca – Beliş – Valea Fericirii – Dealul Botii – Răchiţele şi înapoi, sâmbătă 26km cu MTB-ul pe traseul scurt Maraton Făget cu Tudor şi Diana, iar duminică cei 140km.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-38srGSkp0EQ/VwJY6fLfnWI/AAAAAAAAf9E/OKhWO_6f2usv3CiOt8-sSyhBQhWiA9ytQCHM/s144-o/18.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671393078517090″ caption=”” type=”image” alt=”18.jpg” image_size=”2048×1361″ ] [peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-KyIokR8-OvU/VwJY6uYbvgI/AAAAAAAAf9E/yiUzQOQsf_QGf3gF5ipN22paRq4ffcGugCHM/s144-o/19.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/CumArataOLunaPentruUnAmator#6269671397159321090″ caption=”” type=”image” alt=”19.jpg” image_size=”2048×1361″ ]

Pas cu pas. Aşa cum trece şi viaţa.

 

Oct 082013
 


A fost Cupa Vlădeasa MTB şi nu Maraton Piatra Craiului până la urmă. M-am orientat rapid în urma anunţului de amânare MPC din cauza vremii şi a zăpezii. Mă aşteptam, mai ales după ce joi dimineaţa apăruse în regulament o “mică” schimbare la secţiunea echipament – tot ce era cu “sau” devenise un “şi” obligatoriu. Ce să-i faci, noi ca noi, că suntem antrenaţi şi mergem să ne arătăm muşchii, dar le plângeam de milă la voluntarii de pe traseu care trebuiau să stea poate şi-n ceaţă pe munte ore întregi. Ce să mai spun de marcaje – cred că trebuiau regândite pentru condiţii de iarnă – atât mai trebuia să se rătăcească cineva şi să mai facă urme şi pentru alţii mai puţin atenţi care merg ca oile! Cum zice un clasic în viaţă – iarna nu-i ca vara – dacă o iei razna nu mai poţi sta la o şuetă la soare sunând alene la telefon când îţi aduci aminte că e totuşi concurs şi cineva răspunde pentru tine. Te lasă acumulatorul din cauza frigului, nu poţi da repere, îngheţi că doar nu eşti îmbrăcat să stai. După ce am transmis mai departe informaţia m-am apucat de reîmpachetare – treceam de la munţi de peste 2000m la munţi de numai 1800m :). De unde înainte mă pregătisem de schi de tură (pentru eventualitatea că amânarea MPC se făcea la faţa locului), acum trebuia să fiu mai optimist şi să mă aştept la zăpadă de doar câţiva cm şi ceva gheaţă. Mi-am adăugat la trackuri şi cel de la Vlădeasa şi am început să-mi fac planurile pentru concursul de MTB.

La start – multumesc Ella pentru poza – From Cupa Vladeasa MTB 2013

Anul trecut n-a fost uşor la tura lungă, fiind peste o oră de push-bike pentru mine, terminând în 5h13min. Acum mă consideram mai antrenat, dar condiţiile de pe traseu şi îmbrăcămintea mai groasă au fost noi provocări. M-am uitat şi la concurenţii de la categorie – i-am remarcat în primul rând pe Joe Torok şi Mihai Gherman – despre care ştiam că sunt în formă, fiind pe podium la categoria Race de la Maratonul Gilăului cu câteva săptămâni înainte. Amândoi sunt peste 50 de ani! Bănuiam că va fi comasare de categorii, nefiind aşa multă lume prezentă la competiţie tot din cauza vremii, aşa că de data aceasta m-am străduit să le memorez “tricourile”.

La start s-au prezentat şi concurenţi de elită, lupta la ei (mai toţi fiind la categoria 30-39 ani) anunţându-se aprigă: Wouter Cleppe, Marton Blazso, Kelemen Arpad, Miron Elisei, Lucian Logigan, Attila Madaras. În fine, cu cele câteva fixuri în minte, pornim la drum. Eram blindat cu gps-uri – bătrânul meu Etrex Vista HCX pus pe modul hartă şi un 405CX pentru indicaţiile de timp şi distanţă. Deşi mi-aş fi dorit să pornesc mai tare, mi-am intrat cam greu în ritm. Practic prima urcare am făcut-o la mică distanţă de Meli – foarte mult a progresat ea anul acesta! Şi la Gilău n-a fost departe de mine. Acum a terminat pe locul 2 la fete – cred că şi ea s-a rătăcit la tura scurtă. Bravo şi Ellei că a câştigat! Am pierdut faţă de anul trecut 4 minute pe tronsonul start – PA1 – 15km. La km10 am observat că-mi căzuse etrexul – iar uitasem să mă asigur că-l fixasem bine pe suport. Nu m-am mai intors, gândindu-mă că ori îl găseşte vreun concurent, ori am vreme după concurs să-l caut pe îndelete. Acum trebuia să fiu mai atent la indicatoare şi pot spune că n-am avut probleme având confirmări la momentul oportun. M-am dus cât de tare am putut şi pe coborâri şi m-am bucurat când l-am prins din urmă pe Gherman la trecerea de apă dinainte de lac. N-a mai contat că m-am udat la picioare, acum singurele gânduri erau să reuşesc să mă ţin de el şi la urcarea de Vlădeasa să mă desprind şi să încerc să-l ajung pe Joe. Pe drumul din jurul lacului deja ne-am format un grup de 4 persoane, ceea ce mi-a dat speranţe că reduc din handicapul faţă de Joe.

Vladeasa MTB – diferenta de traseu 2013 vs 2012: 5,7km drum de forestier fatza de 4,2km pasune; cu galben e traseul 2013; 3min in plus am facut pe aceasta portiune in 2013 – From Cupa Vladeasa MTB 2013

La PA2, pe intrarea de urcare la Vlădeasa noi eram de pe la locul 14 în jos. A fost o mică modificare de traseu faţă de anul trecut, lungind traseul dar făcându-l mai accesibil. Din păcate terenul mai moale la început s-a transformat în combinaţii de gheaţă, zăpadă şi făgaşe de apă şi astfel iar am început push-bike-ul. Iar 3 minute pierdute pe prelungirea de traseu şi încă un minut pe urcarea comună cu anul trecut. Totuşi am reuşit să ajung pe cineva în şaua de pe Vlădeasa şi să mă depărtez de el pe coborârea spre cabană. A urmat drumul cunoscut, dar noroios. N-aveam pe nimeni în preajmă dar rămăsesem cu obsesia :). Într-un târziu am mai depăşit pe Călin din Arad, care era cam demotivat şi îngheţat. Numai bine că l-am băgat în priză spre binele amândurora. Că n-am avut câştig de cauză a fost mai puţin important, ce a contat e că urma să am ritm până la sfârşit şi poate… poate.

N-a fost să fie, am terminat în urma lui Joe, care a mers extraordinar şi am mai avut o surpriză: pe locul 1 la categorie a terminat Horvath Arpad, cu un timp foarte bun. Amândoi l-au depăşit pe Nicu Andreica, care e mai bun ca mine.  Felicitări la toţi, n-a fost un traseu uşor! Eu am încheiat pe locul 3 la +40ani, cu 5h29min, şi pe locul 13 la general. Din păcate n-am avut vreme să mă bucur prea mult, am şi pornit în căutarea gps-ului. De la 15.30 (făcusem şi o pană pe când să plec) până la ora 19 am tot umblat, reuşind şi să o iau greşit la întoarcere tot uitându-mă pe jos. Am făcut cam 20km pe bicicletă şi 6km pe jos, aceştia adăugându-se celor 65km de concurs. N-am avut noroc cu căutatul şi-n plus am ratat şi premierea. Uitasem şi de Vali şi de mâncarea lui – încă un regret :)! Eram cam terminat de foame şi băusem apă din pârâu. Las’ că ne vedem noi la Cluj şi poate în contul legoului, ce-l mai am încă, primesc o specialitate.

From Cupa Vladeasa MTB 2013
From Cupa Vladeasa MTB 2013
From Cupa Vladeasa MTB 2013

Pentru mine a fost un concurs fain care a compensat din plin maratonul din Piatra Craiului. Ştiu că la tura scurtă un “binevoitor” a modificat sensul unei săgeţi şi confirmările la o intersecţie, punând “în mod rătăcire” zeci de concurenţi. Ce să-i faci, mai greu pe la noi cu educaţia şi responsabilitatea. Să rămânem însă cu amintirile pozitive şi constructive, la care se adaugă timpul petrecut cu prietenii, cu cei cu aceleaşi pasiuni dinamice şi sănătoase şi nu în ultimul rând cu experienţa terminată cu bine. La mine poate o să spun curând “regele a murit, trăiască regele”, etrexul meu a sfârşit în mijlocul naturii pentru care a fost creat şi sper că dacă-i găsit să nu fie folosit pe post de cărămidă – pe mine m-a purtat pe la mai toate cursele lungi de MTB, iar de curând îl împrumutasem şi pentru un ultratrail de 105km.

multumesc Cristina Onet – la PA1 – From Cupa Vladeasa MTB 2013
incepe coborarea spre cabana Vladeasa – From Cupa Vladeasa MTB 2013

Sa ne vedem la o noua ediţie, am să ataşez curând şi o poză photoshopată cu mine pe podium :).

am fost si eu acolo – From Cupa Vladeasa MTB 2013

 

Oct 212012
 
Locul de start – Valea Draganului… de multa vreme n-am fost pe acolo. Si nici n-am “atacat” Vladeasa din acea parte, dar eram convins ca nu va fi usoara o urcare de MTB pe triunghi albastru sau orice alt marcaj.
Traseul. Portiunea de urcare pe Vladeasa a fost asa cum mi-am inchipuit: pietre, pante abrupte – combinatia optima pentru push-bike. Cam 600 de metri diferenta de nivel din cei 700 de urcare spre Vladeasa au fost pentru mine push-bike cu scurte portiuni de mers pe bicicleta – asta ca sa nu uit pentru ce car obiectul. Mi-a trebuit aproximativ 1h5min sa trec de push-bike, iar practic de la baza urcarii (PA2) pana in punctul de maxim – 1641m – timpul a fost de 1h30min.

multumesc Igor Stirbu pentru poza

Pentru mine totusi cea mai stresanta portiune a fost cea din jurul lacului Floroiu, un nesfarsit drum de ţară unde ma asteptam din moment in moment sa fiu depasit de concurenti. Am pierdut timp faţă de cei din jur, oricat m-am straduit sa tin pasul, sa limitez pierderile. Daca la inceput am fost alaturi de Zsuzsu, la PA2 – cand am scapat de lac – am intrebat mi s-a spus ca are 5 minute avans, iar Horatiu Campian m-a ajuns.
Pe mine push-bike-ul ma avantajeaza asa ca ar fi culmea sa ma plang. Am reusit sa ajung printre altii si pe Klosz Viktor aproape de varf si m-am intalnit cu Zsuzsu la PA3, situat langa cabana Vladeasa.



Alt link, unde apare si timpul de parcurgere: mapmyride
O istorisire a competitiei in sine. Am plecat cu gandul ca trebuie ca de obicei sa-mi depasesc limitele, sa incerc sa ma apropii ca timp de cei buni si, avand in vedere cei inscrisi in “grupa mortii” cum am inceput sa-i spun eu celei 40+, un loc 5 era superonorabil. De ce grupa mortii? Nu musai pentru ca din ea odata intrat nu mai iesi  (iesi la pensie sau sapun etc), ci pentru ca an de an se strang in ea oameni foarte competitivi, la nivel apropiat de cei tineri. Veteranii care participa la competitii sunt seriosi, nu lasa nimic la intamplare, nu gresesc decat rar, au experienta, n-au caderi fizice bruste, asa ca la aceasta categorie e ca la sah: ai o valoare, ea se reflecta in rezultat aproape sigur, nu are rost sa faci pariuri, pronosticuri sau declaratii politicianiste.
Pana la urma am incheiat pe locul 7 la categorie, 28 la general, cu un timp de 5h13min, la aproape 1 minut de Klosz si 2 minute de Zsuzsu.

la start

Inceputul a fost clasic: urcare de cam 10 km, nu foarte abrupta, dar sustinuta. Scopul meu: sa ma tin cat pot de Vaum, ca stiam ca merge bine. Nu ma puteam compara cu el decat la urcare, asa ca m-am straduit sa-mi folosesc usorul avantaj. Cum a inceput terenul sa fie ma valurit, cum gata, dus a fost. Am cautat alte provocari, am si coborat multumitor, asa ca m-am pomenit alaturi de Horatiu. A urmat o scurta abatere de la traseu, cam 40 secunde, vazusem sageata dar din cauza vitezei n-am ochit “spartura” din gard. Asa ca iar dupa Horatiu, dar urma coborarea mai abrupta spre lac si am cautat sa profit sa nu ma mai ajunga. Cu ocazia asta am intrat in pluton cu Zsuzsu dar nu-s in stare sa tin ritmul. Parca la ei nu sunt pietre si nu-i sufla vantul.

multumesc Zoltan Szakacs , pe push-bike triunghi albastru

Si uite-asa m-am pomenit singur. Am luptat incrancenat sa nu fiu ajuns, iar PA2 a fost ca o izbavire: urma urcare. Evident n-am scapat de ce trebuia sa se intample: am fost ajuns de Horatiu, am pierdut 5 minute faţă de Zsuzsu si mi-e frica sa ma gandesc cat am pierdut faţă de altii. De aici incolo urma ultima mea sansa sa urc in clasament: urcarea la Vladeasa. Asa a si fost, am fost campion la push-bike, pe portiunile mai abrupte ducand bicicleta pe umar. Am intalnit pe urcare si drumeti care se uitau relaxati la agitatia noastra. “Nu-i mai bine pe aici decat la sosea?” “Ba da, dar si mai bine daca as fi pe coborare!” Abia sus l-am ajuns pe Viktor si deja eram convins ca podiumul e ocupat: nu l-am vazut nici pe favoritii din plutonul 2: Fogoros, Lupsa, plus ca mai puteau fi si altii. Cu Viktor numai la portiunile mai abrupte si mai tehnice mai aveam sanse, asa ca am cautat sa ma departez de el imediat dupa varf. Am coborat destul de tare pe bolovani si la un moment dat s-a schimbat structura… macar am incetinit si n-am cazut rau, o mica tumba si doar o mica zgarietura la un cot plus o contuzie care pana la urma m-a deranjat – la podul palmei stangi. Am luat decizia inteleapta de a cobori pe iarba, abandonand drumul in serpentine.  La PA3 eram deja iar cu grupul “Targu-Mures”, m-a ajuns si Viktor si el … n-a oprit. Singura mea dorinta era sa ma tin de ei, aveam chiar sperante ca la vale… Din pacate de la scuturaturi durerea la podul palmei nu-mi mai permitea sa prind cum trebuie ghidonul si sa schimb si a durat ceva vreme să ma obişnuiesc, aşa că am si fost depasit de vreo doi vitezisti. In fine, spre final am vazut grupul dar atat.
Despre organizare numai de bine. Stand in curtea gradinitei peste noapte cu cortul ma gandeam ca iar a fost desfiintata o gradinita sub o legislatura, pentru ca urmatoarea sa se planga ca nu sunt locuri pentru copiii mici si sa gaseasca solutia cu grupa nula (0), uitand ca inainte cu doua legislaturi s-au inchis scoli si ca urmare până şi copiii din invatamantul primar trebuie sa mearga de dupa-masa la scoala, parca ar fi la seral unde pe vremea … ajungeau cei plictisiti sa invete si uneori cei care au fost nevoiti de soarta vitrega. M-am intalnit cu Vali – seful gulasului, am avut parte la final si de concerte (am asistat doar la unul), am povestit cu multa lume de peste tot din tara.
Si asa ajung la Clujul Pedaleaza si la cuvintele unui prieten: e tot mai greu de razbatut in fruntea clasamentului aici, in zona Clujului, de cand au aparut competitiile Clujul Pedaleaza. Sunt tot mai multi tineri care practica MTB-ul de putini ani si care merg extraordinar, se stiu si la coborari, trec pe langa tine cu alta viteza. Si eu cred ca am avansat mult de cand particip la XCO-urile CP si particip la “avansati”, desi ma incadrez si la “intelepti”, numai ca sa am parte de noi provocari si sa mai invat cate ceva.

dupa alergarea de la family incepe proba de bicicleta

start la baieti 6-8 ani

la finish baieti 6-8 ani

o saritoare

si un viraj

la finish avansati

inteleptii si incepatorii

podium intelepte

Acum, dupa etapa a 5-a de la Observatorul Astronomic, urmeaza ultima etapa, mai deosebita, in 3 noiembrie, in parcul Colina. Va fi in regim de noapte cel putin pentru avansati si experti si la sfarsit se vor face premierile si pentru clasamentul general in cadru festiv, la Polus.
Dar pana atunci ma recuperez dupa maraton si dupa Micul Biciclist si siguranta lui … tot de la Polus, o alta competitie simpatica organizata de Clujul Pedaleaza in colaborare cu Politia Cluj.