Ca în fiecare an până acum, am participat la concursul caritabil Walking Month și anul acesta, anul cu restricții. Evenimentul s-a desfășurat pe durata unei luni, evident, din 15 septembrie în 14 octombrie, dar efectiv am avut multe de făcut și n-am avut vreme și nici răbdare să scriu, în parte și pentru că a trebuit să fac din lucrurile amânate sine die.
Luna Walking Month a fost ca o gaură în timp pentru tot ce a însemnat altceva decât activitățile zilnice obligatorii.
Despre Walking Month am tot spus și repet: mi-a plăcut faptul că de fiecare dată contribuțiile adunate de la participanți s-au folosit pentru binele comunității, pentru a suplini o lipsă, pentru a rezolva o problemă fix “de lângă mine” și că alături mi-am putut construi și o provocare sportivă de echipă/individuală.
De data aceasta, datorită situației devenite și mai dificilă a bătrânilor singuri, a restricțiilor care au afectat mult economia, organizatorii Walking Month au avut ca țintă asigurarea mâncării pentru aceștia, sub titulatura “Masa pe roți”.
Au venit astfel în sprijinul Serviciului de Ajutor Maltez care s-a ocupat de această problemă mulți ani și care acum a fost copleșit de numărul de cereri. Toată stima pentru toți cei implicați, evident și participanților la concurs.
Începutul, scopul sportiv
Inițial m-am gândit să particip singur, fiind voie în acest an. Organizatorii au ținut cont de sugestiile participanților, au permis echipe formate și din una, două sau trei persoane iar o parte din premii au fost prin tragere la sorți cu intenția de a premia echipe din toate zonele de clasament, nu doar pe cele de podium. Anii trecuți am fost printre câștigători sau am participat cu întreaga familie, în orice caz de fiecare dată mi-am stabilit câte o țintă și individual, ca să zic așa – o provocare de tip sportiv.
Ca o compensare pentru toate schimbările intempestive din societate de acum care s-au reflectat în absolut toate aspectele vieții, am simțit nevoia să mă autodepășesc, să încerc să-mi depășesc recordul de pași individual din anul doi de competiție – 2.176.357 pași. Acel record “neomologat” pentru că atunci nu contau clasamentele individuale, însemna o medie de peste 72.000 pași/zi și a însemnat atunci practic un nou serviciu pentru mine, zi de zi alocând pentru alergare (ca să câștig timp) sau mers mai mult de 8 ore. Și atunci, ca și acum, am profitat și de pașii făcuți la ultramaratoane, care au fost însă o picătură în ocean, un impuls trecător, borne care s-au adăugat zilelor în principiu de weekend. Așadar, cel mai mult m-au ajutat zilele când am fost liber, cele de concediu, programate de la început după calendarul lunii Walking Month.
Așadar, ținta mea urma să fie cu totul individuală în acest an, și anume depășirea numărului maxim de pași făcuți de cineva la acest concurs în toți acești ani, record care-mi aparținea. Trebuia să obțin o medie zilnică de minim 73k pași, ceea ce însemna practic peste 7h de alergare (eu fac 10k pași/oră de alergare sau 7500 pași/oră de mers intensiv). Cum și lucrez, oboseala se acumulează, în mod clar nu mă simțeam în stare să alerg atâta pe durata unei luni întregi, așa că trebuia să și merg, și urma să mă aștept la cel puțin 10h de efort zilnic special pentru acest eveniment. Voi încheia pe primul loc la individual sau nu, nu depindea numai de mine. Vorba blogului meu, cine are mai mult decât “un pic de timp liber” va câștiga. Dacă și rezistă…
Merită efortul sau nu? Întrebarea aceasta chiar trebuie scoasă din minte imediat ce ți-ai fixat o astfel de țintă.
Ca idee, ca să știți de la început “nivelul” meu calificare în cadrul acestui concurs ( latura sportivă), că așa e mai semnificativ și cuvintele pot avea altă greutate, am încheiat acum pe locul 2 la general individual, cu 2.446.557 pași și pe locul 4 la general cu echipa “Pașii ne unesc”, echipă mixtă formată din 4 persoane, din care trei au fost elevi, adolescenți.
A, dar am spus că eu aveam de gând să particip doar individual acum! Ce s-a întâmplat? Mai nimic, decât că pe la 12 noaptea înainte de ultima zi de înscriere m-a rugat cineva să fac parte dintr-o echipă. Urma să fiu alături de trei adolescenți, elevi, eu – unul din tartorii concursului, poate cel mai mare dintre toți.
Am tot bombănit și cârcotit, că doar deja era ziua următoare și la ora 5 trebuia să ma trezesc pentru mers la serviciu.
Evident am pus condiții, toate ca să reteze din start orice dorință a lor (și, dictată sau nu de subconștient, mai ales a mea) de a câștiga la echipe, de a fi pe podium. De ce? În primul rând doream să mă asigur că participarea lor nu se va transforma într-un regim de armată, neglijând ce e de fapt important în viață. Apoi, pentru că știam că nu avem cum câștiga… știam cu cine avem de-a face. Nu-s fan al misiunilor imposibile și mai ales inutile, dar am experiența aceasta… 🙂
În clar, am spus “nu” planului lor inițial de a face 30k pași zilnic de persoană (cu excepția mea, care eram liber să fac ce doresc) pentru că și acest lucru mi s-a părut prea mult, că e un consum de timp prea mare. La un calcul sumar, cum sigur nu aveau cum să fie alergători de anduranță la vârsta lor, 30.000 pași zilnic însemna minim 4 ore, care se adăugau la 8 ore școală, 8 ore somn, 4 ore teme și alte activități obligatorii. Nu ar mai fi rămas nimic pentru altceva.
Scopul lor în viață nu e acesta, pot să se autodepășească, să simtă efortul suplimentar, dar acesta să nu-i afecteze la învățat că și așa școala acum e parcă în bătaie de joc, un obicei care e executat din inerție și care cumva s-a perpetuat și a rezistat în democrația noastră. În plus, cu restricțiile, orice clipă/ocazie de socializare e mult mai importantă decât un rezultat la un concurs care, oricum, are partea caritabilă în prim plan.
Și am pus numele echipei, așa cum mi-a venit inspirația la acea oră: Pașii ne unesc. Am dorit să fie și cu mesaj și, în orice caz, n-am vrut să fie în engleză sau prescurtări șmechere. Am considerat că peste 70% din echipe vor avea un nume străin, nu doream să fiu ca majoritatea.
Ca observație, cu unul din membrii echipei nu m-am văzut, nu m-am auzit și n-am corespondat deloc în mod direct. Mi s-a părut mai neobișnuit, dar nu deranjant! 🙂 Când am avut însă ceva de spus s-a auzit prin intermediari. Le mulțumesc pentru înțelegere, pentru implicare, că m-au ales în echipă, știu că s-au străduit și cred că a fost și pentru ei o lecție de viață în direct. Din viața reală, unde e musai să ai priorități, să ai o ierarhie, să știi ce e important pentru tine. Eu pot fi așezat într-un fel la rubrica “așa nu” dar, să zic așa, îmi permit. Sunt expert în marele nimic – irosirea timpului pe lucruri mărunte. Îmi dă parcă un sentiment de libertate, nu poate găsi nimeni niciun rost la ce fac și astfel sigur nimeni nu poate contesta faptul că e doar pentru că “așa vreau eu”.
Desfășurarea competiției
Nu insist pe modul cum am petrecut luna. În fapt, chiar am fost foarte ocupat și oboseala s-a tot strâns. Nu sunt supraponderal, să zicem că la început aveam 69kg la 170cm înălțime și idealul meu de greutate era 67kg, iar la sfârșitul lunii WM am ajuns la 63kg. Eu nu mă simt confortabil așa de slab și n-am mai avut atât de pe la 35-40 de ani. Un singur concurs mai mare am avut în acest timp – Apuseni Ultra Race 170km (l-am și câștigat).
Să zic așa, în cursul lunii am ajuns să mă plictisesc de atâta alergare pe asfalt și prin parcuri. De obicei alerg prin Făget, prin pădure, pe trasee mereu schimbate și anul acesta am aproape 5000km alergați. A trebuit să mă adaptez, să pot alerga cu efort minim cât mai mult timp și pentru aceasta era important să nu fie diferență de nivel și noroi.
Am pornit din start cu încărcarea de pași cu două zile în urmă, conform regulamentului aveam voie să-mi editez numărul de pași cu două zile în urmă, pe lângă ziua precedentă. Adică eu puneam zilnic pașii pe răspoieri în aplicația Walking Month cu evidența pașilor. Și încetul cu încetul am ajuns în partea de sus a clasamentului.
La echipe figuram pe locul 9 în clasamentul intermediar, iar un top ten la final îl consideram arhimulțumitor pentru noi.
Am urmărit ce se întâmplă în special cu echipele Smashers, Random 12 pe care nu le cunoșteam ca și componență, la altele din top 10 mai aveam informații, erau cu prieteni dintre cei cu experiența acestui concurs de pași.
Smashers era pe locul 1 și Random 12 pe locul 3 în clasamentul intermediar.
Cum în primul rând mă interesa clasamentul individual, am ajuns să-mi dau seama că sunt concurenți care sunt la limita plauzibilului cu numărul de pași. Și am început să-i denumesc, fictiv, semnificativ, după cum consideram că ar trebui să fie profilul ideal al unor astfel de concurenți: să nu lucreze, să fie antrenați și rezistenți… genul pensionarilor activi care trebuie să se simtă dacă se poate utili sau să facă ceva cu scop. Unii aleg să fie utili pe la biserică, alții pe la bloc… Și de aceea i-am denumit moși.
Să zic așa: era cineva care făcea 170k pași zilnic. Era primul în clasamentul individual. Ajungându-se deja în săptămâna 3, o astfel de evoluție nu putea fi reală, umană. Și l-am denumit Moșu1. Pentru că în mod sigur avea mult timp liber, nu lucra. Și mai trebuia să aibă echipă în spate să-l ajute cu alimentația, cu masajul… ca la un concurs profesionist. Și în mod sigur ar fi fost campion mondial la anduranță la 30 zile. Vă puteți uita peste recordurile mondiale la alergare pe 48h, 6 zile etc. E drept, acolo se numără kilometrii parcurși, dar se vede că în timp, chiar dacă se aleargă teoretic non-stop, distanțele scad aproape exponențial. Dacă inițial să zicem că teoretic ar fi 240k pași în primele 24h (10k pași la alergare pe oră), după aceea…
Eu la concurs de ultra, cum a fost AUR anul acesta, am avut 140k pași într-o zi, de la 6 dimineața la ora 24 – linkul la statistica Garmin Connect (sunt “la liber” și celelalte zile). În ziua următoare 70k, iar în ziua dinaintea competiției m-am străduit să nu depășesc 30k ca să nu-mi compromit cursa. În fine, Moșu1 era din echipa Random 12. A fost descalificat spre final iar echipa (echipă probabil creată aleatoriu, adică “random”) a ajuns de pe locul 2 la general până pe locul 486 final. Dacă luăm ca referință pașii echipei Smashers care a încheiat pe locul 1 – 5477k (cu care se lupta Random 12) și scădem pașii Random 12 de la final – 544k, putem aproxima câți pași ar fi avut Moșu1 la final – adică 4933k, cu o medie de 164k/zi. Inuman…
Echipa Smashers a încheiat pe locul 1, era în componență cu Maria, câștigătoarea la individual. N-o cunoșteam, eu am denumit-o Moșu2. Făcea 100k zilnic până spre ultima săptămână de concurs. Atunci s-a întâmplat ceva, poate legat și de Moșu1. Despre 100k zilnic vreme de o lună nu pot spune decât că nu cred că eu pot face atât, și dacă aș avea timpul necesar am mari dubii că aș rezista. În orice caz eu am făcut pașii pe afară, am fost mult și pe întuneric, e clar că mai ales pentru o femeie cel mai bine e să facă pașii pe bandă în casă. Nu ajung pașii făcuți la o sală de fitness, nu știu să existe săli cu program non-stop.
În clasamentul final eu am încheiat pe locul 2 la general, după descalificarea lui Moșu1. Am avut 2.446.527 pași (81.550 pași/zi media), Maria – Moșu2 – fiind cu 133k în față (a scăzut la 86k pași/zi media de la 100k/zi). Să zicem că eu am fost Moșu3 din clasament sau Nr1. Am să atașez mai jos screenshot-urile cu pașii mei, în general eu eram activ de pe la ora 5 dimineața până spre ora 24. Tot ce am avut peste 100k pași pe zi a fost în zile libere, fără alt program, dedicate Walking Month și cu plan riguros de pași, iar secvența de final când am avut 4 zile cu peste 100k efectiv m-a făcut fizic să fiu la limită și aproape de accidentare. E o diferență uriașă între pașii făcuți zilnic până la 70k și ce e în plus. Ca să fac o comparație, e ca și cum ai fi elev de 9 și dorești să fii elev de 10. De la 9 la 10 e doar un punct, ca între 6 și 7 sau între 8 și 9. Dar dacă până la 9 te mai poți baza pe talent, pe noroc, pe învățatul doar la clasă, mai sus înseamnă și pregătire suplimentară… iar majoritatea tot nu iau 10, că nu pot. Asta e, conform clopotului lui Gauss. Dar prima condiție e să vrei să iei 10.
Lupta mea la individual se ducea în primul rând pentru atingerea țelului meu. De Moșu1 sau Moșu2 era clar că nu mă pot atinge și nu era treaba mea cum fac ei pașii. Am un deosebit respect pentru Nr2, e cel/cea denumit de mine așa. Poate am să aflu cândva cine e. Pe alții care au încheiat în top 10 la individual îi știam în mare parte. Eram să zicem fără pașii puși la zi, iar Nr2 se străduia să țină ritmul meu. Era evident că e un om normal, dar foarte conștiincios și serios.
Mai demult, când mergeam mai mult pe munte în drumeții, prietenii le spuneau la căinii oploșiți pe la cabane “weekendăi”, pentru că erau slabi, ca vai de ei, și când veneau turiștii mâncau în neștire, parcă ca să-și facă rezerve pentru restul săptămânii.
Nr2 era pe locul 3 la general când am ajuns la el. Era, în sensul pașilor făcuți, un “weekendău”: Nr2 făcea 40-50k pași/zi în timpul săptămânii, a urcat când “m-a simțit” în zona lui pe la 60k, dar doar în weekend putea face 90k pași într-o zi și pe la 80k în alta. Aș spune perfect legal, își arăta limitele atât de timp cât și de oboseală.
Eu sper că nu l-au ajuns cei din spate, mi s-a părut că nu s-a descurajat când a văzut că încetul cu încetul mă depărtez și nu a abandonat lupta, a continuat să facă pași mulți până la final și chiar mi se pare că a încercat să mă inducă în eroare ascunzând pași și modificând orele la care punea de obicei pașii în aplicație. Eu urmăream modificările lui de comportament, de număr de pași puși, ca să-mi dau seama dacă mai crede că are șanse să treacă în fața mea sau nu. Până la un moment dat avea tabieturi, în sensul că avea un interval orar când punea pașii. Nu avea însă de unde ști că eu am pași rezervă. Probabil a încheiat pe locul 3 la individual.
Am spus de pragul critic de 70k/zi pași. Anul acesta am luat-o mai tare de la început cu pașii făcuți, să nu ajung să mai chinui la sfârșit. Abia așteptam să ajung în situația să nu trebuiască să fac mai mult de 70k, să am o medie peste acei 73k considerați țintă, ca să mă pot relaxa. Doar că la sfârșit, în ultimele zile, am început să țin cont și de clasamentul la echipe unde ne zbăteam să ne menținem în top 10. În afară de primele 4 echipe (cu tot cu Random 12 la acel moment), restul erau tangibile, eram într-un grup destul de compact și aveam avantajul celor două zile necontorizate la zi. Și atunci am păstrat ritmul, cu riscul să fiu zombie la sfârșit. Așa am încheiat pe locul 4 la general echipe cu 4.561.318 pași (53% din pași sunt făcuți de mine), după ce a dispărut Random 12, am avut și noroc. Echipa Pantera Roz de pe locul 5 a fost în urma noastră cu 110k pași, iar în față am avut echipa NON-STOP de pe locul 3 la 586k pași.
Finalul
În situația deosebită declarată de pandemie s-a schimbat și modul cum s-a făcut premierea. S-a făcut online, folosind aplicația Zoom și folosindu-se Facebook pentru distribuire. În edițiile precedente era o întrunire la sediul organizatorilor, organizată ca un show. Au apărut probleme inerente, evident, e greu cu sincronizarea din mai multe locații, cu prezentatori în diverse locuri. Probabil a fost și o linie secundară de comunicație pentru coordonare.
Cel mai important e că din punct de vedere umanitar au reușit să sprijine pe bătrâni. Conform statisticilor oferite, e primul an în care banii donați au fost sub cei din anul precedent, dar e normal, sunt condiții deosebite.
Până și achiziția de brățări de fitness a fost afectată pentru că, nu-i așa, noi trebuie să ne conformăm tendinței generale de a boicota produsele chinezești pentru că suntem mari și tari și ne permitem. Firmele de la noi cu greu supraviețuiesc, nu le este gândul la sponsorizări. Noi suntem rățușca cea urâtă care dorește să fie cu UE, care e de partea SUA, iar China, Rusia&Co sunt de partea opusă. S-a format o alianță economică în locul celei trans-pacifice, din care nu face parte SUA. E declarat cel mai mare bloc comercial din lume. Un link la BBC, sunt știri și la noi dar dacă sunt chestiunile mai sensibile știrile noastre mai și dispar, nu te poți baza că linkurile rămân valabile peste o lună sau două.
E o luptă economică, poate pandemia este doar un aspect al ei. Ciudată coincidență legată de acordurile comerciale și pandemie, în China nu sunt probleme cu virusul, nici în Noua Zeelandă. Sunt supraoameni, educați și cuminți, n-au WC în fundul curții, nu mănâncă mici și nu beau bere.
La noi masca, cu porii ei creati prin picotehnologie, e principala armă împotriva covid a omului de rând, apogeul tehnicii aplicate în medicină în lupta împotriva sars-cov-2 la care nu e voie să-i spui gripă că-l jignești.
Cum am mai spus, bine că am ajuns cu oameni pe Lună cu o tehnologie bazată pe relee și aceștia au ajuns sănătoși și înapoi! Absolut credibil și adevărat, deși gurile rele spun au trecut peste 50 de ani de atunci, acușica se bate suta de ani, plini de eșecuri deși au apărut procesoarele între timp.
Eu intrasem în regimul de recuperare sub toate aspectele, în consecință n-am putut asista la premiere în direct, m-am uitat pe bucăți în zilele următoare. Au fost inadvertențe, nu le-a prea ieșit tragerea la sorți și … de exemplu la premierea pe echipe de o persoană au premiat-o tot pe Maria, deși era din echipa de 4 persoane.
Cu ce trebuie să rămânem însă e binele pe care ne-am străduit să-l facem cu toții celor mai năpăstuiți, cu bucuria că am avut ocazia să fim alături de prieteni într-un scop comun. Mulțumesc încă o dată coechipierilor, familiei care m-a acceptat ca nălucă prin casă vreme de o lună.
Felicitări organizatorilor pentru ceea ce au făcut, pentru continuarea proiectului lor și-n acest an! Să ne vedem cu bine anul viitor!
