Feb 042024
 
utmb2023

În ordine cronologică

Retezat Mountain Run – 12 august – loc 5 categorie, 38 general, 8h50min.

Retezat Mountain Run, versiunea noua a Retezat Maraton, acum parte si din Circuitul Carpatilor.
Fata de anul 2017 (cu negru) este diferenta in zona Custura, acum s-a urcat pe acolo. Ca si parametri, in 2017 aproximativ 39km cu 3067m dif nivel, in 2023 (cu rosu) 41km cu 3445m dif nivel. Trackul oficial 2023, cu albastru, are doar o mica diferenta la final, nici nu se vede la scala hartii din poza.
A fost fain, greu pentru mine mai ales la inceput, apoi m-am… obisnuit. Primul maraton din acest an, am avut cam putine curse si acelea mai lungi, aveam timp si sa visez.
Din segmentele Strava reiese ca am mers mai slab cu minute bune in general fata de 2017, dar la sfarsit, dupa lacul Bucura, am castigat secunde. Am si avut mai multa motivatie spre final, m-am putut concentra si … m-am cam desprins de lumea din jur, vedeam prietenii voluntari doar la reluare. Scuze! 🙂
Cum in general ma intereseaza ca referinta viteza medie (pace-ul mediu), stiu ca pana ce am trecut de Custura am … mers cu viteza medie debordanta de 4km/h. Se poate asadar sa parcurgi o distanta de semimaraton in peste 5h? Sigur, am dovezi, nu doar o data, doar ca acum e prima oara cand se intampla la inceputul cursei!
Foarte multa lume prin Retezat, si nu ma refer aici doar la alergatori, voluntari etc ci la turisti, fericiti ca se pot bucura de vreme buna si peisaje deosebite.
La un moment dat pe o urcare unde aveam un ritm de turist mai sprinten, se dau la o parte trei baieti si dupa ce trec aud discutie:
Ce faci?
Pai stau!
Si ce astepti, sa se astearna praful?! Asta am luat-o ca apropo la ritmul meu. 🙂
De pe Strava flyby se vede cum au mers unii alergatori, o referinta buna este Ilie Iloiu care a incheiat intre primii trei. 1h20min i-au trebuit sa ajunga pe varful Retezat, atunci Szabi si Toma Valentin erau in fata lui cu vreo 2min, asadar nu-i departe de adevar ca primii au urcat in 1h15min. Ca si comparatie, eu am ajuns acolo abia dupa 1h50min (1h39min in 2017).
Foarte multi prieteni la acest concurs, ma bucur ca am venit! Am ramas si la petrecerea de la ora 22, un fel de cursa “revenge”, prilej sa dovedesti ca macar mai poti chiar daca la concurs ai fost pe la urma. 🙂
Felicitari Dan Lupsa , Croitoriu Dragos pentru organizare! I-am numit pe ei pentru ca s-au implicat foarte mult sa fie bine si mi s-au parut suflete mai sensibile. 🙂 Multumesc pentru poze Stelu Harsan !
Pentru ce m-am luptat? Un loc 38 la general, 5 la categorie, 8h50min. Mi-am facut misiunea mai usoara in anii ce vin, cum era daca as fi castigat?! 🙂

https://retezatmountainrun.ro/rezultate/2023

https://www.strava.com/activities/9633153944/overview

UTMB 170km cu 10000m diferenţă de nivel, 35h50min, 30 categorie , loc 475/2693 general

A patra participare pentru mine la cursa UTMB 2023 | UTMB Mont-Blanc , al treilea rezultat cu 35h49min, locul 475/2688 general si 30 categorie.
In 2015 am fost pentru prima data la o cursa din seria UTMB, la TDS. De atunci pot spune ca din reflex m-am tot inscris dar la cursa UTMB de 170km cu 10.000m diferenta de nivel pozitiva, fiind prezent cand au dorit sortii, adica in 2016, 2018, 2021 si acum.
Mereu UTMB m-a atras in primul rand prin unicitatea numarului de alergatori prezenti la start si a miilor de spectatori care ne incurajeaza pe traseu si carora le spun multumesc. Bineinteles va multumesc si voua, celor de acasa, cu atat mai mult cu cat ne cunoastem si stim ce inseamna efortul unei astfel de curse pentru unii ca noi.
In acest an au fost aproape 2700 participanti la cursa UTMB, a fost editia cu numarul 20 care s-a dorit a fi speciala si prin aceea ca e un fel de campionat mondial de alergare montana la trei distante: 50k prin OCC, 100k prin CCC si 170k prin UTMB. S-au inscris multi alergatori buni, in mod precis a fost o sortare si dupa coeficientul ITRA, cel mai jos a fost 500. Prin transmisiile live se confirma in acest an echivalenta cu ceea ce inseamna “Tour de France” in ciclismul de sosea si cursele din seria “IronMan” la triatlonul de distanta lunga.
Au fost 931 de abandonuri, destul de multe pentru o vreme… buna. Ceea ce inseamna ca vremea buna, care sigur a influentat, este departe de perfectiune. Sigur, au fost si alte aspecte, incluzand faptul ca au fost multi alergatori de top dar fara experienta unor curse asa de lungi.
Pentru mine a fost foarte cald, doar la muntii peste 2400m am folosit putin foita de vant si la sfarsit la iesirea din punctele de alimentare. Cum simteam nevoia sa beau apa nelimitat, ca sa nu intru in probleme de genul hiponatrenamie, mereu ma udam si in umezeam gura. Fiind de atatea ori mai tineam minte si unde gasesc prin localitati apa rece.
Al doilea aspect prin care m-a tot atras UTMB e faptul ca de fiecare data apare imprevizibilitatea, ceva provocator care aproape ma scoate din cursa. Anul acesta a fost pentru prima data de cand am devent constient in lume cand am .. debordat, ca sa spun frumos, imediat dupa iesirea din Champex- Lac, km 127. Asa ca vreo 16km, incluzand urcarea de La Giete (Bovine), am ramas cu stomacul gol, surprinzator fara sa am senzatia de foame. Apoi tot restul cursei am trait doar cu supa si, dupa ce mi-am facut ceva curaj, am diversificat cu biscuiti.
A treia simpatie care o am pentru aceasta cursa deriva si din precedenta. Fiecare om are obiective si probabil de doua tipuri mari: minune si realiste. La cele minune eu am inclus sa obtin un timp de sub 32h, mai bine de atat n-am obtinut nici cand eram mai bine pregatit. Sigur, la minunea-minunilor am inclus sa castig cursa, dar dupa ce m-am gandit putin mi-am zis ca ar trebui totusi sa fie odata si odata anul lui Jim Walmsley , a luptat atatia ani pana la epuizare sa castige. Asa a fost, a castigat cu un timp de 19h37min, am dat acest reper ca sa vedeti pe unde sunt eu.
La obiectivele realiste am avut ambitia sa inchei in primii 500 de participanti si cat mai aproape de acele 32h, sa nu depasesc 38h cat am facut la prima participare. Faptul ca am incheiat sub 36h a fost un obiectiv de moment. De ce 500? Pentru ca eu aveam numarul de concurs 1521. In mod normal la coeficientul meu ITRA ce-l aveam de 677 ar fi trebuit sa mi se atribuie numar de concurs pe la 500. Cand mi-au scris ai mei ca sunt pe la pozitia 500 am inceput sa am probleme de motivatie.
Nu e cadrul sa povestesc multe de pe traseu, dau ca reper faptul ca la primul punct, la Col de Voza abia am fost pe locul 1224, la Saint Gervais la km21 locul 910 si la Courmayeur km80 in sfarsit am ajuns printre “ai mei”, locul 494. E usor de observat cand esti cu cei de valoarea ta, te lupti sa tii pasul cu cei din jur. Iar daca ai o cadere fizica pierzi teren constant, iti mentii locul doar prin conjunctura abandonurilor altora mai rapizi din fata.
Dintre romani m-am tot intalnit cu Viktor Kotai, ultima data la Champex Lac, a mers bine acum, bravo lui!
Partea nostima a inceput cand eram destul de descurajat la Trient (km143), dupa patania de la Champex-Lac. M-am asezat langa un asiatic, cu supa in fata din care gustam pe indelete. Incepuse epoca cu pauze lungi la punctele de alimentare.
Si ma roaga … italianul Gonzalo sa-l trezesc cand plec. Il trag de maneca peste 10 minute si incepe o noua etapa pentru mine. Simpatic, ultra-vorbaret, doreste sa mergem impreuna. Incerc sa-l descurajez, sa aleaga pe altcineva, imposibil de refuzat. Imi spune ca are un prieten roman din Brasov, a alergat cu el dar acesta a ramas mult in urma. Poate stiti cine e baiatul nostru. In orice caz eu nu eram in stare sa vorbesc prea multe si partea aceasta a rezolvat-o … natural, povestea cu cei din jurul nostru. De altfel am observat la punctele de alimentare ca in jur de jumate din populatia alergatoare il stia pe nume.
Ma tineam de el cum puteam, pe urcari ma mai astepta iar la coborari mergeam in spate la vreo zece metri, tinand ritmul lui si a celor cu care povestea fara sa fiu nevoit sa alerg decat din cand in cand. Ma deranjau scuturaturile si cautam sa ma misc optim si constant.
Una peste alta la Vallorcine km154 mi-am mai revenit, am si stat vreo 30minute si la iesire a venit o noua surpriza: Gonzalo a marit grupul nostru cu o irlandeza – Ellen, si ea cu ceva probleme de sanatate inca dinainte de start. Cred ca a simtit el dorinta mea de a protesta si si-a manifestat scopul sa incheiem in 35 ore, maxim 36h. I-am raspuns ca la ora 1.30 abia am iesit din punct, stiu traseul si e imposibil sa incheiem pana la 5 dimineata, si de fapt si ora 6 e greu de obtinut, la stadiul nostru 4h30min pentru mai mult de 19km e o performanta. Cumva discutia a ambitionat-o pe Ellen.
Aveam timp sa povestim, ca doar stateam si incercam sa ajutam pe cineva ce ramasese fara lumina. Am scos bateriile din frontala de rezerva, i-as fi dat-o dar era din cele bune sa te uiti la ea cum iti lumineaza mainile. Intre timp mai aparuse cineva cu Petzl si i-a imprumutat acumulatorul de rezerva, ca ar fi mai bun. Nu am mai avut starea necesara sa-i explic ca nu-i asa din multe motive, asa ca peste doua ore cand se pare ca acelasi concurent a ramas fara lumina n-am mai oprit, s-a ocupat Gonzalo sa-i gaseasca pe cineva mai amabil.
Spre consternarea mea, Ellen, parca fara efort, urca de abia ma tineam de ea pe ascensiunea 26 din 27 conform ceasului, de 250m diferenta de nivel, cea dinainte de La Flegere de 440m. Ma si gandeam ca n-o sa rezist la acelasi ritm la sfarsit. A incetinit totusi sa ma intrebe daca poate lua un gel, ca a avut probleme cu cateva zile inainte. Abia intelegeam ce spune in graiul ei, a trebuit sa repete aproape silabisind si folosind cuvinte de abecedar. Ce sa spun, daca trebuie – trebuie. Pot sa-i dau batoane, ca si asa le car degeaba.
Am ajuns sus La Flegere, urma coborarea spre Chamonix, spre 8km, aveam la dispozitie o ora si cinci minute pentru a ne incadra in 36h. Evident ca am inceput promitator, cu o pauza de schimbat baterii/acumulatori la Ellen si Gonzalo. Dupa vreo 2-3km am primit liber de la Ellen si am trecut linia de finish alaturi de Gonzalo, depasind intre timp o multime de concurenti.
Ne-au asteptat cu drag ai lui si ai mei, am avut astfel rasplata maxima – ca sa parafrazez niste versuri – “in bratele lor nu a trebuit sa dovedesc ca sunt barbat”. 🙂
Frumos la Chamonix, in completare adolescentii mei au fost la cursele lor YCC la fel ca acum multi ani, cand erau copii. Poate daca vor dori ei ma voi mai intoarce, dar pana atunci trei cuvinte pentru cei care si-au lasat o farama de suflet si timp pe la acest concurs… multumiri, bravo si felicitari!
UTMB – incheiere cu un italian vesel Gonzalo si cu o irlandeza relaxata Ellen
https://www.strava.com/activities/9776939517/overview

Maraton Piatra Craiului, 5h29min, loc 6 categorie, 46 generalConcurs de tradiţie, de suflet, cu carte cadou, cu oameni calzi, cu bucuria reîntâlnirii… Doar câteva cuvinte de astă dată, dar sper să însemne mult.
Dacă la UTMB copiii mei au participat la probele lor, mai scurte, conform vârstei, aici, la MPC, pe Tudor l-am rugat să plece în drumeţie după start la jumătate de oră, să vadă zona, munţii. Mă gândeam că pe la Plaiul Foii se va aşeza şi voi merge după el. Nu-i el cu alergările lungi, practică alt sport, dar s-a ambiţionat şi a încheiat tot traseul în aproximativ opt ore. Adică a şi alergat.
Mă bucur pentru el şi … i-am făcut un cadou pentru când va împlini 18 ani: să vină cu mine la Istria şi să participe la proba de maraton de acolo. De fun… Dar să ştiţi că a început să se antreneze.

https://www.strava.com/activities/9948510823/overview

MTB Odyseey 23 septembrie
Mult am tot umblat pe Muntele Mare, eu sper că a ieşit bine. Mai frumos e să povestească alţii.
Din istoric: pe Muntele Mare pe la Saua Prislop, valea Ratoiul Mic si valea Podurilor,
stabilit traseele scurt şi mediu, curatare Valea Galbenei,
https://www.strava.com/activities/9587633613
https://www.strava.com/activities/9645213926
https://www.strava.com/activities/9673303573
https://www.strava.com/activities/9687771124

curatare scurt si e-bike, marcare, creare segmente Strava, verificare…
https://www.strava.com/activities/9834776333

 

Dec 292022
 
MPC

Anul 2022, un an anticipat al schimbărilor. Ce va fi în 2023?
“In that day, for no particular reson, I decided to go to a little run.” – scena din Forrest Gump când se porneşte să alerge mii de kilometri, mai mult de trei ani… inspirând o mulţime de oameni. “When I got tired, I slept, when I got hungry I ate”… “I think a lot about”… “Are you running for world peace? Are you running for…”
“My mom always said you got to put the past behind you before you can move on”

Simpatic! Hai să mergem mai departe!

Mai puţine curse în acest an, obiective niţel mai complicate decât simplul “să fii mai bun”. Şi cu scrisul am devenit mai leneş, am preferat să pun ca text în principal cele scrise pe scurt în special pe facebook.

 

 

 

 

În 3 septembrie a fost CugiRace, proba de ultra. Nu mă dezmint cu scrisul.
de pe FB:

CugiRace ultra, un concurs intr-o zona pe unde n-am mai fost pentru ca toata lumea, ca si mine, e fascinata de muntii inalti, de culmi marete si de concursurile de acolo. Pana la urma se dovedeste ca mai greu de atins si poate mai salbatice sunt locurile mai aproape de locuintele oamenilor.
Pana si hartile turistice acopera indeosebi zona inalta a tarii, am vazut acest lucru la Propark Adventure de-a lungul atator ani.

Mi-am zis ca ar fi cazul sa particip si la un concurs clasic de alergare, sa revad prieteni, sa ajung poate sa vizitez locurile istorice, cetatile aflate nu departe, sau macar sa vad muntii dacici ca niste musuroaie imense. Multumesc Sove pentru inscrierea de efectiv “last minute”.

Am reusit sa atrag in drumul meu si pe baiatul meu care a fost cu MTB-ul pe traseul de semimaraton culegand hribi si facand cateva poze.

La inceput ne-a insotit ploaia usoara si ceata, dar sfarsitul cursei a fost de viteza pe un soare care ne-a facut sa dorim sa ajungem cat mai repede la o bere, povesti, terasa. Nu-i de mirare ca am mai si gresit traseul, fiind setat sa tin ritmul cu fata cu fusta galbena, Roxana, aflata la 2-3 minute in faţă şi să incerc sa mai ajung pe cei care eventual au luat-o prea tare la start.

Stiam ca nu e bine sa ma bag in lupta dintre fete si nici nu aveam de gand asta, Oana fiind nu departe, cam la 3 minute in spate. Am alergat mai consistent asadar, am prins din urma concurenti.

Pana la urma am incheiat alaturi de Dragomir Sorin, decisi sa fim mai atenti la traseu, pe locurile 12-13 la open si locul 1 la categorie pentru mine.

S-a alergat foarte tare pe cei aproape 70km, s-au scos timpi de sub 7h, dovada ca vremea a fost optima pentru concurs in ciuda noroiului mai mare in unele locuri. Multumesc lui Florin Chircu pentru ritmul de pe primii… 25km, eu cred ca de vreo trei luni nu m-am mai straduit sa alerg in forta.

Toata stima pentru voluntarii care au stat in ploaie in pustietate pentru noi, vor veni si pozele oficiale, sunt convins ca ar fi fost mult mai multi concurenti daca nu se suprapunea si un alt concurs de trail – Rosia Montana Maraton si chiar Maratonul International Cluj, de sosea, acestea doua suferind amanari datorita conditiilor de la momentul respectiv.

Asadar felicitari concurentilor de la concursurile din weekend si astept cu interes sa se materializeze un concurs de ultra la Cugir care sa treaca pe la varfurile Sureanu si Pătru.

Inchei cu ceea ce se vede intr-una din poze – poate ultima cursa cu rucsacul meu de ultra, putrezit de atatea curse lungi in tot felul de conditii vitrege. Poate il resuscitez, personalizand astfel rucsacul, astept sa se usuce. Numai sa nu miroasa a mucegai… De cusut asa cum e sigur nu ma tine, si una peste alta pot spune ca am avut noroc ca in momentul in care am realizat ca am gresit traseul m-am oprit sa-mi scot mobilul, ca altfel nu stiu daca mai gaseam ceva in spate.

https://www.strava.com/activities/7747274556/overview
A, da, rezultatul: loc 12-13 open, 1 categorie, 8h31min pentru cei 69km alergaţi de mine.

 

 

8 octombrie, Maraton Piatra Craiului.

de pe FB:
Maraton Piatra Craiului – a sasea participare pentru mine. Un concurs mare la care m-am bucurat sa intalnesc in sfarsit laolalta o multime de prieteni pasionati de alergarea montana, de drumetie, iubitori de munte si natura… Cum performanta sportiva e doar o componenta, ceea ce ne-a adus si ne aduce impreuna mereu e altceva.

La cateva participari am primit, ca toti de altfel, o carte. Cu gandul la competitia din ziua urmatoare, ma “bateam” cu prietenii in stilul “academic” – cine a primit cea mai groasa si mai ilustrata carte. De departe am avut castig de cauza prin grosimea cartii.
Pentru ca prin rezultatul meu nu pot spune ca sunt un mare castigator, prin citirea cartii sigur voi fi.
Am inceput prin “ocolirea ei”, prilej si sa-mi rememorez ce mai stiu in relatie cu subiectul cartii.
“Amintiri din razboaie neterminate”… nu pot spune ca nu-i un titlu incitant, mai ales in contextul de astazi. Faptul ca e de pe frontul de est, un teritoriu si un razboi … controversat, ma face si mai atent. Ca aviatorul, subiectul principal al cartii, a fost membru al Clubului Alpin Roman, ca-i placea sa pozeze muntii de sus cu un aparat Leica, e iar un motiv sa vad cu ochii lui ce-l atragea.
Aruncandu-mi privirile pe poze vad un fragment de jurnal. Iulie 1946 merge singur pe munte dupa divort. Vad ca din 1947 e inchis pentru aproape 16 ani la Aiud. Poate are legatura, dorind sa protejeze pe cei dragi. In fond, a luptat unde… “nu trebuia”.
Da, mai bine schimb ordinea si trec la citirea acestor memorii. Se pare ca pentru mine MPC-ul inca nu s-a terminat. Multumesc!
Pun un screenshot si cu coperta unei alte carti citite in format digital de asta data – “20 de ani in Siberia”. Ceva e posibil sa aiba in comun.
Sa trec putin la timpurile noastre. MPC-ul, momentul concursului, e un prilej de reset si de decizii pentru anul ce vine. Ce voi face? Nu ma grabesc cu hotararea – schimb ceva sau nu. Vad dupa Walking Month ce incepe in noiembrie.
Anul acesta am avut cel mai slab timp, dar e conform cu pregatirea mea.
2022 5h53min – loc 8 categorie, 72 general din peste 350 participanti
2019 4h55min
2017 5h36min – traseu schimbat – ploaie/ninsoare
2015 5h34min
2014 5h15min
2013 5h08min
Din episoadele ce-mi trec prin minte din timpul concursului, rememorez cate ceva.
Incep greu, urc lent, incetul cu incetul avansez de la un grup la altul. Majoritatea nu-mi spun “bravo” ci ma intreaba ce caut eu acolo. 🙂 Dar nu sunt singurul in aceasta postura, e si Iulia, dintre favorite. Bine, ea e cu copil mic, eu in schimb am burtica.
Ajung intr-un grup cu Adi Costea si Ioan Coroiu si multa vreme raman lipit de ei, in fond deja eram in Saua Funduri, incepeam coborarea si era greu de depasit. Si pentru mine simt ca inutil. Cel putin pe moment. Multe masuri de siguranta, inclusiv mici serpentine prin pietris menite sa incetineasca.
Si ce sa vezi, atmosfera de concurs: vreme perfecta, timp pentru Adi de facut selfie-uri cu noi. Un salvamontist nitel nedumerit ca nu coboram si coarda sufera de singuratate. Apoi alte poze, povesti in alergare. Ioan incepe sa cante. No, la asta nu m-am asteptat. Si spun, in gluma, spre cei din spate: haideti totusi sa depasim pe cei din cercul literar!
In continuare am fost mai hotarat, dar lipsa de viteza si de obisnuinta cu ritmul de maraton si-a spus cuvantul. L-am ajuns pe Lazar Sangeorzan la Plaiul Foii, la categoria lui rivalii erau mult in spate. M-am motivat cu Zoli Szenasi pe urcarea la refugiul Diana, eram foarte multi prieteni de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra la concurs, mai tot concursul am fost in preajma unuia sau altuia. A fost mai puternic ca mine pe power-hike, iar la coborare nu l-am mai ajuns. In schimb am fost in compania lui Alex Petrut, a lui Sergiu Bersan.
Sa ne vedem cu pofta de viata in Piatra Craiului la anul!
Trailer MPC 2022 – editia a XV-a: https://youtu.be/UwkbP67QoLM
Cursa pe Strava: MPC2022

Ce urmează? Walking Month, amânat pentru noiembrie.

 

Oct 092019
 

Poză din drumeția de duminică – după MPC 2013

A fost o zi tristă pentru alergarea montană. O zi care a început frumos, a continuat peste așteptări până la sfârșitul cursei mele și s-a încheiat cu o tragedie pe care n-am vrut s-o cred mult timp atunci. M-am tot gândit dacă să scriu sau nu… Dar nu pot să trec peste, nu pot fi ca un struț care-și îngroapă capul în nisip ca să nu vadă ce nu-i convine, ce nu-i place.

Condoleanțe familiilor, au fost doi prieteni dragi pentru mine. Da, în mod direct doar pe Edy îl cunoșteam, dar în lumea alergătorilor toți suntem prieteni, toți suntem uniți prin modul de viață. Știu, mulți spun că practicăm alergarea montană de fun, pentru sănătate si pentru că ne place natura. Mi se spune că voi trăi 100 de ani fără reparații. De fiecare dată însă mă gândesc că nu pot să fiu de acord în totalitate cu aceste concluzii, mai precis nu e totul. Nu e atât de simplu. Și cumva e prea egoist să crezi că sănătatea personală contează atât de mult. Ce dovadă mai bună poate fi în cazul meu decât faptul că am aflat de schimbarea medicului meu de familie din ziare, când în sfârșit media aflase că praxisul medical se vinde? Că merg la medicul actual când am nevoie de parafă pentru participare la competiții în străinătate? Că nu mai ţin minte când am facut ultima dată analizele? Da, sunt mai sănătos, sper, dar nu acesta e aspectul cel mai important care m-a determinat să aleg alergarea montană acum, iar mai demult MTB, drumeția etc. Mereu am ales să fac ceva activ în timpul liber, instinctual. Și pozele mele reflectă cu adevărat că nici cuvântul “fun”, distracție pe românește, nu e chiar potrivit, deși într-adevăr mă simt bine. Cu privire la natură am recunoscut că în timpul concursurilor nu pot privi în jurul meu, trebuie să fiu atent la teren, concurenţi, am pulsul ridicat. Natura se observă mai pe îndelete. Mai sunt și provocările, da, de ele am uitat să spun. Și dorința de a fi tot mai bun, de a performa. Dar nu toată lumea alergării ajunge în față. Și atunci, care e adevărul? Ce lipsește? Ce i-a făcut pe prietenii mei din lumea alergării să pășească pe această cale? De ce nu le ajunge lumea reală pentru viața lor? De ce nu-mi ajunge? Totul poate fi exprimat într-un singur cuvânt: necesitate. În sfârşit l-am găsit, era ascuns undeva în subconştient. E modul prin care încerc să rămân un om normal, în bunul sens al cuvântului. Pentru că e greu să rămâi un om normal în această lume, aşa cum te-au (și m-au) învăţat părinţii.

În lumea reală în care te izbești de dezamăgiri, de inechități, în lumea în care poate exista cazul Alexandra care pe mine m-a șocat în mod deosebit și poate pe vecie pentru că la vârsta mea nu mai pot crede că se va schimba ceva în bine, că voi apuca … pentru că mi-am dat seama cât de tare scârțâie sistemul și cât valorează o viață de om obișnuit… ai nevoie de ceva pentru a rămâne în echilibru, nu atât fizic, cât psihic. Și alergarea montană e o soluție, îți dă liniștea necesară să poți reveni cu forțe proaspete la viața de zi cu zi, să-ți recapeți răbdarea, să redevii optimist și vesel, să-ţi faci meseria cu plăcere, să ai energie în primul rând pentru familie. Intri astfel într-o lume ca o oază, în care speri că scapi de probleme, de stres și e o alternativă mult mai sănătoasă ca lumea virtuală în care din păcate intră tot mai mulți și din care ne luptăm să-i scăpăm pe ai noștri, pe copiii noștri. Pentru că şi lumea virtuala e un refugiu, o alternativă, oferă provocări …

Și totuși și această lume a alergării e reală, vai, cât de reală! Am văzut asta la acest concurs.

Pentru mine la Maraton Piatra Craiului au fost accidente, mici greşeli cu urmări grave. Şi Eniko şi Edy au avut experiență, cum am și eu. Şi eu mai gresesc, mi-am văzut moartea cu ochii cum se spune, dar m-a salvat până acum câte un dram de noroc.
În mod conştient poate prima situaţie gravă prin care am trecut a fost într-o drumeţie din studenţie la Huda lui Papară. Toată lumea era în tabăra de corturi, eu mă trezesc să plec în plimbare prin pădure şi “să caţăr” un perete. Aşa, fără un motiv special, că era acolo în fața mea. Fără echipament, că oricum atunci nu te prea gândeai să ai aşa ceva, era perioada în care îţi manufacturai hamul după un model real sau după pozele din cărţi. Şi după câţiva metri de căţărat mă blochez cu înaintarea, nu mai era funny şi vreau să cobor. Încerc, nu mai pot, e prea riscant. Ce să fac, cine ştie când vor vedea ceilalţi că lipsesc, n-am spus la nimeni unde mă duc, pe atunci nu erau telefoane mobile. Am norocul să găsesc o cale să urc, fac un fel de tragere la sorţi că nu vedeam mare lucru în sus, ajung spre seară la corturi. M-au întrebat prietenii pe unde am fost, am zis că pe dealuri. Dar am rămas la o vorbă de care mă ţin şi acum, cine ştie până când: uneori e suficient să greşeşti doar o singură dată. M-aţi văzut căţărându-mă vreodată, chiar dacă fac parte şi dintr-un club alpin? Poate de aceea… Au trecut zeci de ani de atunci. Și să mai zici că trecutul unui om nu contează…

Dar acum? Şi acum mai scap ca prin urechile acului. De exemplu la MTB la una din ediţiile Maratonului Gilăului. Da, ştiu, sunt doar nişte dealuri. E suficient însă să intre în tine cineva, să zbori pe neaşteptate chiar dacă eşti cu spd-uri, să ai de ales între prăpastie şi un bolovan de care poate te vei zdrobi… dacă te poţi prinde. Am avut noroc. Şi da, incredibil ce multe gânduri poţi cuprinde în acele secunde. Și imagini, nu de la fața locului…

Şi chiar la MPC în 2014, când ai ghinionul să ricoşeze aiurea o piatră şi abia să apuci să întorci puţin capul, piatra nimerind în pometul unui obraz între tâmplă şi ochi. Cum spuneau prietenii, arătam ca Rambo şi am fost sfătuit să mă spăl că speriu oamenii. A fost doar o sperietura, am încheiat chiar cu un timp bun pentru mine. Nu a fost prima ediţie pentru mine, iar despre fiecare ediţie eu cred că am scris frumos pentru că mi-au plăcut.

Accidentările sunt aşadar din vina proprie sau a celor din jur, nu pot spune care sunt mai periculoase. Dar sunt în general mici și nu le ții socoteala. La 2×2 o dată mi-a intrat vârful unui picior între stânci şi ca de obicei mai mult mâinile au avut de suferit. Puteam să-mi rup piciorul sau să mă lovesc cu capul de o stâncă, în ultima clipă am scăpat din menghină. Eram cu papuci de ultra şi aceştia erau puţin mai largi şi nu eram obişnuit.
Să nu pun doar curse din România: deşi am fost la puţine pe alte meleaguri, evenimente am avut, minore în general. La TDS din Franţa în 2015 am stat prea aproape de cineva, am vrut să trec, m-am împiedicat şi am căzut spre vale. Norocul meu a fost că erau serpentine în acea vale şi am aterizat în aceeaşi potecă mai jos, alegându-mă doar cu julituri.

Dacă fiecare dintre noi am sta să privim în urmă, probabil că nu sunt singurul “împiedicat” din lume. Nu ne place însă să povestim despre situaţiile limită. Şi în niciuna din situaţiile critice prin care am trecut nici nu mi-a trecut prin minte să pun măcar o parte din vină pe organizatori. Nu a fost cazul. Ca de obicei am încercat să trag concluzii, să pot evita astfel de evenimente. Am 50 de ani, parcă cu toata experienţa mea tot mai des am mici probleme, şi acum am un deget de la o mână pe care nu-l pot îndrepta, la 3 luni după Marathon 7500. Ar fi trebuit să-l pun în ghips, dar v-am spus cât ca des merg la medic.

Şi totuşi alergarea montană e o necesitate pentru mine. Nu contează că mai cad. Nu e o lume ideala, dar nici nu e lumea Alexandrei. A fost invitat la un post tv un pensionar, fost şef la un departament ce răspundea de siguranţa cetăţeanului. Şi el a spus că e normal să fie sute de dispariţii pe an în România. Părea până la aceste cuvinte bine documentat, că ştie ce spune. Toată lumea a fost revoltată, inclusiv eu: cum adică, cum poţi afirma în ziua de astăzi aşa ceva? Pentru mine era clar, cel puţin a dovedit lipsă totală de tact şi o folosire inacceptabilă a cuvântului “normal”. Şi, evident, că vrea televiziunea respectivă să facă audienţă. Dar dacă omul ăsta a spus din statisticile care sunt parcă “dezumanizate”, din cele de pe vremea lui? Sau de acum? Dacă a mers acasă întrebându-se unde a greşit, că el aşa ţine minte? Dacă are o memorie beton, că unii chiar așa au, credeți-mă!

Cum stăm în lumea alergării montane cu statisticile referitoare la evenimente negative? Nimic până acum la noi în ţară… Dar la MTB, ciclism de şosea, fotbal etc avem cazuri. La bunul simţ riscurile specifice alergării montane se adaugă la cele de la alergarea de şosea. Ştiu că americanii sunt obsedaţi de statistici la orice sport şi nu numai. Primul meu contact cu statisticile lor a fost la baschet, la NBA. Pentru ei oamenii sunt cifre, ca la contabilitate. Nu degeaba sunt şi glume pe seama “cercetătorilor americani”. Ei spun că la maratoanele de şosea moare un om la 100.000 participanţi în timpul sau în următoarele 24 de ore. În general cauza e infarctul datorat hiponatrenamiei. La triatloanele de tip ironman statisticile sunt mai negative. După primul meu Xman de la Oradea soţia n-a mai vrut să mai particip la altele, fiica – micuţă atunci, chiar a plâns, deci nu arătam prea bine. Mie mi se părea că sunt ok. La cel mai mare maraton din lume, la cel din New-York, se ştie că în fiecare an moare cineva. Adică câştigi la tragerea la sorţi, te duci împreună cu cei 90.000 de participanţi la concurs, te uiţi la cei din jur şi spui: unul din noi murim azi, iar din cei rămaşi 60.000 termină maratonul; cei cu inima slabă să plece acasă. Asta e statistica dezumanizată, dar e adevărul. Oare câți concurenți ajung la ambulanțe sub diferite motive la maratoanele de șosea? Cred că ne-ar speria cifrele. Şi oamenii participă în continuare la concursuri, viaţa merge înainte.

Fiecare participare a mea la MPC am considerat-o o sărbătoare, de fiecare dată am încercat să scriu ceva cât de cât folositor. De ce tot scriu? Scrie acolo sus pe blog în colţul din dreapta, simplu cum îmi place mie: să am ce povesti nepoţilor. Ştiti de unde a pornit blogul? Tot de la o experienţă de viaţă. Un unchi al cuiva a trecut prin două războaie şi povestea foarte frumos şi interesant, a avut o viață grea și pierderi la care nu știu cum de a rezistat cu mintea întreagă. Dar era bătrân, iar pe zi ce trece poveştile se scurtau, le repeta pe tot mai puţine până a ajuns la una. Eu vreau să nu-i plictisesc pe ai mei, dacă vor peste ani să citească poveştile mele alături de mine, să nu mă repet… Eu doresc să fiu un om normal cu nepoţi, atât. Normalul de altădată.

Mereu am apreciat ce a facut Luci Clinciu pentru comunitatea alergătorilor montani. Regulamentul de la Circuitul Carpaţilor, înainte cele de la cursele CarpathianMan le-am tot dat exemplu pentru cine mă întreba şi dorea să organizeze un concurs. Dacă li se părea ceva nepotrivit puteau să ceară explicații, să modifice după aceea. Am scris şi acum doi ani despre asta, despre faptul că a dorit standardizarea concursurilor, asigurarea unui nivel de condiţii şi siguranţă astfel încât oricine doreşte să participe la concursurile din Circuit să fie sigur că nu are surprize negative. Şi în străinătate există ITRA unde sunt membru de câţiva ani, mi s-a părut de asemenea o idee bună, eu la acele concursuri merg care sunt înscrise la ITRA.

Acum traseul a fost umed, ca urmare pe unele porţiuni erai mai lent, dar pe altele erai mai rapid. Pietrele parcă erau mai lipite și nu mai fugeau așa de sub tălpi. Unii au scos recorduri personale. Corzile cu noduri suplimentare puse în porțiunile mai dificile de pe traseul turistic pe mine m-au ajutat, m-am simţit în siguranţă, erau şi salvamontişti pe traseu. Dar când e să se întâmple, doar un pic de noroc… Trist şi dureros! Nu ştiu ce a fost acolo. Atunci am auzit zvonuri la finish, am ajuns repede la cazare şi am citit în ziarele online. M-am gândit la ai mei, am sunat, am încheiat cu “vă pup” şi nu le-am spus nimic, mai speram. Li s-a părut ciudată încheierea, iar după ce au văzut o ştire la tv m-au resunat să ştie că sunt bine. Cam ştiu ce şi-au imaginat… Multă lume a fost cu sufletul la gură, şi de acolo, şi din alte părţi. Nu vreau să compar cu nimic acele ore.

Ce va urma nu ştiu. Doar ştiu că alergarea montană e încă o necesitate pentru mine. Poate a fost şi pentru EI. Ştiu că mereu îmi voi aduce aminte de Eniko şi Edy.

Cursa mea? Ar fi fost frumoasă, cum am trecut de prietenii mei din categorie, cum m-am străduit ca de obicei. 4h55min, prima dată sub 5 ore, probabil locul 3 la categorie şi 33 general. Din păcate cursa nu va rămâne cu amintirea unor rezultate. Să ne gândim și la ce şi-ar dori ei, cei trecuţi în eternitate.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Oct 132017
 

Maraton Piatra Craiului

Maraton Piatra Craiului 2017 este încheierea Circuitului Carpaților. Nu se poate să nu se țină, ar fi păcat. E drept că n-am fost la toate competițiile din Circuit, dar poate anii următori mă duc acolo unde n-am reușit acum, să mai văd țara și munții noștri. E faină ideea cu Circuitul, din punctul meu de vedere strict ca și competitor nu m-ar deranja să se adauge și alte concursuri care merită, chiar dacă se desfășoară simultan, oricum nu voi putea participa la toate și nu asta contează cel mai mult. Un concurs din Circuit înseamnă niște standarde care le respectă, niște așteptări pentru mine. Să zicem așa, e echivalentul româneasc la concursurile certificate ITRA.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-_LggfXcvcY0/WeBlSOqLoeI/AAAAAAAAnRo/6oNRvmDotEoWLF5D1pDi6Oy7_JK4XunjgCCoYBhgL/s144-o/22281709_1463641877089353_6223853348325325705_n.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6476287616992063489#6476287628005843426″ caption=”” type=”image” alt=”22281709_1463641877089353_6223853348325325705_n.jpg” image_size=”960×540″ ]

Dar să revin la MPC. După ediția jubiliară de anul trecut când s-a parcurs traseul în sens invers, se revine la traseul normal. Așa scria în descriere și așa ar fi fost dacă n-ar fi venit vremea ploioasă … de la Cluj. Așa am auzit la PA-ul de la Curmătura, când nu mai aveam mult până la finish – “Uite, el e din Cluj! Ploaia vine de la Cluj!” Așa se spune pe acolo când vine vremea rea. 🙂 Bine că nu vine ceața și smogul, că suntem într-o depresiune ca într-un microclimat. De ele scap însă ușor urcând pe dealurile Feleacului.

Traseul normal … normal că nu a fost normal pentru că nu se putea normal! Normal! A fost altfel, nu s-a urcat mai sus de 1700m, am recunoscut porțiuni din traseul clasic, mai știam partea de Curmătura, au fost și noutăți. A plouat, a fost lapoviță și ninsoare, dar n-a fost așa frig și mai ales – n-a ajuns vântul la noi. Nu au fost condiții extreme! Totuși s-au plâns oamenii că a fost greu, că trebuia amânat, că nu trebuia pusă bucla etc, parcă mai mult decât la orice alt concurs. Mie ceasul mi-a indicat 43,5km și 2460m diferență de nivel. Din cei 43,5km cred că 9km au fost de alergat la munte (partea de început spre Plaiul Foii și Prăpăstiile Zărneștilor) și doar restul de 34km de alergat pe munte. 34km au fost în fapt de munte, și timpul meu final a arătat acest lucru – 5h47min – în condițiile în care am început foarte greu și am accelerat pe parcurs când mi-am revenit tocmai ca să n-o lungesc pe o vreme dificilă. Pentru mine cursa a început după km20. În anii precedenți traseul normal îl parcursesem undeva între 5h06min și 5h25min, nu mare diferență.

Un exemplu de condiții mai grele, dar nu extreme – s-a scurtat și cursa “din mers”: Pirin Ultra – Bulgaria “run like no other” – 150km cu 9000+ diferență de nivel. Am făcut la final 140km cu 6800m diferență de nivel. La km110 aveam de urcat în șa pe creasta principală la 2600m (creasta care ducea la vârful Vihren 2914m) și apoi să cobor la cabana Vihren. Noaptea. Total 13km. Timpul? 5h35min. Aproape cât MPC-ul meu de anul acesta! Cum se spune – același om, aceeași pregătire, cu câteva săptămâni înainte. Și n-am fost singur, ci cu Mihai Șerban. Am fost printre primii, e drept că alții pe lumină au parcurs bucata cu o oră mai repede, noi am și bâjbăit.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-Z4M_SCfJmNE/WeBlSYHZg1I/AAAAAAAAnRo/NoQVq-C9KK0Qc37HzI0WGV3QQ0Eh9jI5ACCoYBhgL/s144-o/22228273_1463642013756006_7371143600373667994_n.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6476287616992063489#6476287630544307026″ caption=”” type=”image” alt=”22228273_1463642013756006_7371143600373667994_n.jpg” image_size=”528×960″ ]

Cine a avut probleme la MPC și-a depășit limitele și a ajuns în stare de epuizare prin “metode clasice” cum e un ritm prea intens nesusținut de alimentație suficientă. Adevărul e că alergarea “te fură”, intri într-o stare din care e greu să te desprinzi și să asculți de nevoile pământești ale corpului. Și asta pe vreme urâtă te costă! Să nu uităm că acum câțiva ani cineva tremura de frig, avea spasme, era culcat pe jos. Și asta pe urcarea pe Diana și atunci a fost foarte cald! Epuizare, dorință de a ține pasul cu cei mai buni! Ce ar fi însemnat asta în condițiile de acum? În fapt, nu acest lucru s-a întâmplat acum, dar la mai mulți concurenți? Cum poți să tragi peste limite când nu știi când se termină cursa, ce provocări ai pe parcurs?! Eu habar n-aveam de traseu! Nu cred că ceilalți erau mult mai cunoscători. Am mai spus și altădată: citiți cu atenție regulamentul. E făcut mai ales spre binele concurentului. Gândiți-vă de ce s-au scris anumite lucruri. Cum s-a făcut selecția la concurs? Oare de ce? La câte concursuri din România la care ați participat s-a cerut experiență montană, curse de un anumit grad de dificultate încheiate cu bine? Cum a fost acolo? Cum v-ați comportat? Imediat trebuie percutat și luat măsuri. Ați mai fost la MPC și n-au fost probleme? Și ce? Atunci poate ați avut altă motivație, ați alergat doar ca să încheiați cursa, acum vreți mai mult și vă permiteți să riscați. Oare?
Și poate cea mai pertinentă întrebare: în cât timp estimați că parcurgeți traseul? Eu vă mărturisesc că este primul lucru la care mă gândesc. De ce? Pentru că îmi influențează toată cursa: echipament, alimentație, ritm la start, așteptări, rezerva la necunoscut.
Ca să vedeți ce serios am tratat cursa în condițiile de acum (și am mai participat la MPC câteva ediții și atunci nu m-am gândit la așa ceva) – am avut și bani la mine: o hârtie de 50lei și una de 10 lei. De ce? Chiar așa amănunt contează și merită atenția? Pentru mine da! Dacă ajung la un cătun, o colibă, vreau să cumpăr ceva? Doar n-or fi nababi pe acolo bătrânii ăia care trăiesc de pe o zi pe alta. Oi primi gratis ceva de mâncare dar mi-ar fi jenă să cer… 10 lei nu-i așa mult. Dar dacă cumva ajung total aiurea și am nevoie de transport? 50 de lei sper să ajungă. Am cântărit, doar 10g cu tot cu punguță, îmi pare rău că n-am scos bateria din cheia de la mașină, că era 20g. 🙂 Asta apropo de echipament minimalist.
Ajungi mai calculat după ce participi la un ultra. Să vedeți ce înseamnă să ajungi epuizat după ritm de maraton la km50. Și să mai ai de parcurs 120km și dublu diferență de nivel! Depinde de cât de antrenat ești, îți revii cu muultă răbdare, știi că dacă mai ajungi în astfel de stare o dată sau de două ori ești terminat sau intri în modul supraviețuire, n-ai 9 vieți ca pisica. Și sigur nu mai ești cum ai fost, e cursă ratată ca rezultat. Puteai mai bine! Din ciclul “spune-mi cum ești la km50 și-ți spun cine ești la sfârșit”. La maraton pragul e la distanța de semi: după 20km se vede cine e antrenat de semi și cine pentru distanțe mai lungi.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-9F2CY-9MLCI/WeBlS1MAOaI/AAAAAAAAnRo/52h0xBytvG4kVU-e8gU9w40tYNqLsKc2QCCoYBhgL/s144-o/medalia.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6476287616992063489#6476287638348249506″ caption=”” type=”image” alt=”medalia.jpg” image_size=”2048×1536″ ]

Și acum pun mai jos fragmente din ce am postat pe facebook, ca de obicei în ultima vreme.
Și nu uit să-i mulțumesc lui Luci Clinciu pentru înscrierea gratuită, anul trecut n-am putut participa, n-am spus nimic, pur și simplu … Mai bine să ne trăim viața frumos, alături de cei dragi, nu-i fără sfârșit cum pare la 30 de ani.

Ce am postat pe Facebook, nițel adaptat

FB, a doua postare
Maraton Piatra Craiului – editia 11 – un concurs mai special pentru mine: am ajuns și eu CarpathianMan, am trecut cu bine suita de concursuri de MTB (4 Munți în echipă cu sora mea Simona Pop), alergare în etape (Ultra Trail Fagaraș în echipă cu prietenul Adi Cosma) și Postăvaru Night (o dată skyrunning și o data cu schiuri de tură), încheierea fiind Maraton Piatra Craiului.

Am avut și eu ocazia să ajung pe scena și să spun câteva cuvinte. Am încercat să fiu scurt, n-am fost coerent așa cum aș fi vrut. Încerc și acum. M-am gândit ce să spun, totul părea simplu, oricum de scris o cuvântare era cam greu – ar fi trebuit să scriu foarte mare sau să fiu cu ochelari, o postura puțin mai neobișnuită pentru mine – CarpathianMan cu ochelari? 🙂 . Poate era mai bine totuși cum a procedat Andreea Dan – a fost un discurs frumos care l-a influențat emoțional pe al meu. Mi-a scăpat aspectul acesta – că înaintea mea vor vorbi și alții, mare eroare!

Merită să participi la concursurile CarpathianMan, mai ales cele pe echipe și pe etape. Ajungi să vezi “mai altfel” munții, oamenii, să simți că ești o echipă nu numai cu coechipierul ci și cu toți ceilalți: prieteni, concurenți, voluntari, organizatori… cabanieri. Orice se întâmplă la cineva se reflectă și te influențează.
Se muncește mult la trasee, unele sunt inedite, ajungi să parcurgi munții pe unde n-ai fost niciodată chiar dacă ai mulți ani în spate de drumeție. Se vede când se pune suflet…
Și mie îmi place să particip la concursuri din care învăț ceva. Și mereu e ceva nou. La fiecare start de la concursurile mai deosebite îmi sare gândul la replica celebră din BD la munte – “Ce avem noi aici?”. 🙂 Asta apropo și de MPC!

Maraton Piatra Craiului de anul acesta? Parca l-aș dori tot pe acelasi traseu și anul viitor! Sau de fiecare dată pe alt traseu! Am avut parte de zăpadă, ploaie, ninsoare, noroi în două culori… Cel negru a fost de groază pentru mine. De fiecare dată când vedeam că se schimbă terenul călcam cu grijă așa cum la început încerci cu degetul apa. Iar de zăpada proaspătă la vale… eram ca schiorii începători – fugeam în diagonală, fără să mă pot opri, dintr-o pădure în alta, străbătând toată “pârtia”. Simțeam că doar dacă mă trântesc pe jos pot să mă opresc și nu găseam un loc potrivit.

43,5km, 2460m diferenta nivel, 5h47min. Luna Walking Month “umblă pentru cei ce nu pot umbla” – concurs caritabil pe echipe era la sfârșit, lună în care am alergat o săptămână serios, nu cu viteză dar extrem de mult. Am avut de ales între un rezultat mai bun la MPC sau un rezultat mai bun la Walking Month. Am ales WM, titlul de CarpathianMan a fost arhisuficient pentru mine. Nu puteam să nu aleg WM, e pe echipe, deci nu sunt singur să fac ce vreau. Just for records, în ziua MPC am făcut 100.000 pași din care 50.000 la concurs. Am tot alergat pe ploaie și după concurs! Ziua precedentă, vineri, 72000 pași (undeva între 7h alergare și 10 ore mers). Ca reper pentru mine – într-o oră fac 10.000 pași alergați sau 7000 pași de mers consistent. Media pe ultima săptămâna de Walking Month a fost de peste 89000 pași zilnic, ce să-i faci dacă m-am trezit doar cu 10 zile înainte de încheierea lunii că mă interesează rezultatul!

Eu n-am nevoie de clasament, mă interesează cum stau față de prieteni. Le spun la toți “Bravo” și mă gândesc în sinea mea pentru cei mai rapizi “da, sigur, la tine a fost numai soare” sau, la cei din urmă, “yes, te-am luat”. 

Și propunerea mea (că tot e la modă să faci sugestii și să dai sfaturi la organizatori) e puțin alta decât ce am tot auzit: să existe o lingură de lemn ca premiu pentru ultimul sosit, valabil mai ales la concursurile în echipe sau pe etape. Noutatea ar fi că lingura s-ar decerna doar dacă ultimul ar sosi într-un timp să zicem cu 20min mai mare ca penultimul. Ar fi multe avantaje, nu insist. Și ar fi o competiție și la sfârșitul clasamentului, oamenii ar găsi soluția să încheie împreună și mai în siguranță… Și dacă ajungi să ai o colecție de linguri, când le folosești la bucătarie te mai gandești … cum să ajungi mai competitiv sau … la mine, dacă dați și un nume la lingură, nu mă supăr să-i spuneți premiul Veze 🙂 . Să las și eu ceva moștenire în lumea alergării…
Mda, poate că aș acorda lingura și la DNF-iștii din prima jumătate a clasamentului… temporar. Sau care necesită intervenţii sau ajutor de la cei din jur. De ciudă, că sunt buni! De ce să aibă numai premii și medalii ca trofee? Ia să mai fie și o lingură printre ele! Dovadă că un rezultat bun nu se obține fără căderi! Dacă nu vor lingură, să aibă curajul să termine cursa cu un rezultat mai slab!
De unde propunerea? Consider că sunt două categorii de oameni la concursuri care-și pun viața în pericol, și nu numai atât: ultimii și cei din față care cad jos când riscă prea mult.

Să vină zăpada! Nu numai după gât când te oprești în copaci ca la MPC!
Toata stima la organizatori și voluntari!

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-DrOE3yd3Ovw/WeBlUL5uePI/AAAAAAAAnRo/xSN98IRtcrADPgggon-zb5gyjCG5iKgZwCCoYBhgL/s144-o/lingura.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6476287616992063489#6476287661625473266″ caption=”” type=”image” alt=”lingura.jpg” image_size=”1536×2048″ ]

FB, prima postare

Mie mi s-a părut ok MPC-ul anul acesta. Super că au modificat traseul și nu s-a amânat cursa. Atâta că n-am ajuns la ședința tehnică și nu știam sigur cât va dura concursul, chiar dacă se estimau 41km. A semănat puțin cu condițiile de la Maraton Brașov. Am alunecat și eu, asta e. Am fost mulțumit și de PA-uri, e drept că aveam batoane și geluri la mine, nu-mi puteam permite să mi se facă foame. Așa e la munte când e frig și plouă/ninge: trebuie să ajuți și mai mult organismul. Să vedeți cum e la Pirin ultra: anul trecut s-au facut (primii concurenți) 26km între două PA-uri în 10 ore! Noaptea! Așa că fiecare cu reperele lui. Ca îmbrăcăminte am avut pe mine tricou și mânecuțe, peste o vestă care ține de ploaie/zăpadă și ține la vânt (foarte important pentru piept și spate), mănuși de bicicletă fără degete (foarte bune pentru căzături), gaitere, papuci de ultra care sunt mai serioși, șosete duble și șapcă pe cap. Normal, pantaloni lungi. Nu mi-a fost frig. Eram liniștit, în rucsac mai aveam: foiță de ploaie, haină sintetică, căciulă, mănuși groase impermeabile și șosete (toate puse într-o pungă). Sănătate!

PS: În general nu-mi place și evit să apelez la organizatori și să pun una din miile de întrebări pe care le-au pus probabil și alții. Asta în timp ce au de lucru, au de rezolvat o mulțime de treburi mai importante. Și mai ales că e ceva ce scrie clar în regulament. Dar… mi s-a părut foarte calm. 🙂 L-am întrebat pe Luci dacă pot să-mi pun cu mine doar mănuși simple, având și cele de MTB. S-a uitat cu atenție la mine și mi-a spus brusc: pune groase. Am făcut ochii mari, dar așa am făcut. A fost certitudinea că nu va fi o cursă ușoară.

Mulțumesc pentru poze!

Oct 102015
 

La start – Mulţumesc pentru poze fotografilor! From Maraton Piatra Craiului la a 10-a ediţie şi despre continuitate

Multă lume a dorit să vină la Maraton Piatra Craiului în acest an! Conştient sau nu, nu are cum să nu te influenţeze şi să nu apreciezi continuitatea acestui concurs, mai ales în condiţiile de astăzi, când constaţi că planul cincinal atât de mult hulit din trecut s-a transformat deplorabil în lipsă de viziune şi schimbări de pe o zi pe alta, într-o lipsă de predictibilitate care enervează pe toată lumea cu cât de cât bun simţ. Am venit şi eu pentru a treia oară, dar efortul meu a fost incomparabil mai mic decât al acelora care au ţinut neaparat să vină deşi aveau alte planuri ziua următoare, inclusiv şi un alt maraton la Bucureşti.
Îmi place să văd oameni, tot mai rari, care îşi urmează un crez, care perseverează pe o cale pe care cei din jur i-au încurajat an de an şi i-au asigurat că nu greşesc, că e un lucru bun. Pentru că semnalele celor care ţin la tine te pot convinge că ceea ce faci nu e încăpăţânare ci se bazează pe discernământ. Eu cred că mai ales de aceea Maraton Piatra Craiului a răzbit atâţia ani, şi din câte ştiu e concursul de trail running cu cea mai mare longevitate de la noi, pentru că nucleul a fost înconjurat în mod fericit de cei apropiaţi şi toată această celulă a fost la baza atmosferei actuale. Fiecare dintre cei care au participat de-a lungul anilor au contribuit cu o părticică la ceea ce este MPC, au făcut parte din atmosferă. Abia apoi a contat frumuseţea acestui munte.
1. Sfârşitul de an competiţional
2. Cum a fost anul acesta, pe scurt
3. Walking Month
4. Concursul meu
5. Să vrei să fii primul

10 ani – From Maraton Piatra Craiului la a 10-a ediţie şi despre continuitate
de pe traseu – From Maraton Piatra Craiului la a 10-a ediţie şi despre continuitate
înainte de start – From Maraton Piatra Craiului la a 10-a ediţie şi despre continuitate

Sunt şi alte concursuri deosebite, chiar dacă nu de alergare. care acum sunt într-o pauză – sper că temporară. Ceva la un moment dat le-a întrerupt firul şi poate exemplul MPC le va da un nou impuls la viaţă.
Top

 

Concursul acesta marchează şi sfârşitul anului competiţional 2015. La unele discipline, cum e orientarea – Cupa Berii la Orientare – concursurile de final sunt ca între prieteni – simpatice, de socializare, de poveşti la gura sobei. Nu contează aspectul competiţional. Am să mă duc acolo şi-n acest an. La MTB pentru mine concursul de final a fost Maratonul Clujului (fostul Maraton Gilău) organizat de Clujul Pedalează, despre care n-am apucat să spun mai nimic şi pun acum câteva poze.

From Maratonul Clujului trail si MTB
From Maratonul Clujului trail si MTB
From Maratonul Clujului trail si MTB
From Maratonul Clujului trail si MTB
From Maratonul Clujului trail si MTB

Top

 

Cum a fost anul acesta, pe scurt
Maraton Piatra Craiului are latura competiţională foarte puternică, toată lumea îşi doreşte un loc bun, unii să câştige. Mulţi îşi încearcă forţele pentru prima dată la un maraton tot aici, din multe motive, şi poate unul dintre ele este şi acela că se permite încheierea cu fruntea sus, fără abandon, a acelora care se opresc pe parcurs la Casa Folea, Şaua Funduri sau Plaiul Foii. Fiecare cu maratonul lui, important e să simtă atmosfera unui mare concurs şi să prindă gustul alergării montane, să-şi dorească mai mult!

Cum a fost anul acesta? Aproximativ 800 de concurenţi, cei mai mulţi de până acum! Traseul a fost puţin schimbat în porţiunea de coborâre din Şaua Funduri, au fost voluntari care au ajutat la modificare cu săptămâni înainte. S-au ocolit şi s-au protejat porţiunile mai periculoase, a devenit ceva mai lentă parcurgerea dar nu mai riscai să te accidentezi din vina celor din jur ci mai mult din cauza ta, mai ales că a fost mai alunecos traseul faţă de anii trecuţi. Multe poze şi încurajări pe traseu, mulţi prieteni şi cunoscuţi au participat acum. Vreme bună, drone şi elicopter, vizibilitate până în depărtări sunt aspecte care au completat concursul. Mi-a plăcut filmarea cu drona pe care am văzut-o ulterior pe TVR.

Am tot stat să mă gândesc şi eu ce vreau de la MPC şi mai ales ce pot. Şi totul s-a lămurit de la sine. După ultima etapă (a treia, şi am participat la toate – trail şi MTB) – Cluj trail-running de sâmbătă 12 septembrie urmat duminica de Cluj MTB de la Mănăstirea Muntele Rece, mi-am dat seama că am nevoie de o pauză. E greu să ai concurs de trail de peste 20km şi apoi pe acelaşi traseu în ziua următoare MTB. Pe urcarea de Păltinei mai mult am mers pe lângă bicicletă, ca niciodată. Dar măcar am terminat în clasamentul general pe categorie pe locul 1 la trail şi am reuşit să mă menţin pe locul 3 la MTB. Pauza în schimb n-a fost decât de câteva zile, pentru că am primit o propunere…

Sus, cu Szenasi pe urmele mele – From Maraton Piatra Craiului la a 10-a ediţie şi despre continuitate

Top

 

Walking Month
Şi acea provocare a fost concursul pe echipe Walking Month. Citez: OUR GOAL This year, it’s about walking and doing a good deed at the same time. Your walked steps will contribute both to your health and to equipping the Intensive Unit Care of the Hospital for Children in Cluj. All money raised from participation fees will go to this cause. 

Ziua MPC – From Walking Month
Saptamana MPC – From Walking Month
Saptamana MPC – norma făcută – From Walking Month

E un concurs pe echipe de câte 4 participanţi, şi sunt înscrise 164 echipe, în care fiecare participant poartă o brăţară care numără paşii. Câştigă echipa cu cei mai mulţi paşi făcuţi. Care e numărul de paşi pe care e bine să-i faci zilnic pentru sănătatea ta? 10.000! Asta înseamnă că, pe lângă activitatea obişnuită trebuie să dedici minim o jumătate de oră pentru tine, să faci o activitate fizică. Nu intru în amănunte, dar partea motivantă la acest concurs e că nu ţi se arată decât paşii care te despart de cel din faţa ta, la fel şi pentru paşii echipei din faţă. Nu se ştiu echipele, componenţa lor e o nebuloasă, dar e fun… atât că din când în când mă simt ca un cobai la care i se studiază fiecare mişcare şi obicei 🙂 . Normal că nu spun acum în ce echipă sunt, că suntem la mijlocul concursului: 21 septembrie – 20 octombrie. Ne-am stabilit şi un plan de număr de paşi zilnic, rezonabil, nu bazat pe entuziasmul de început, doar e vorba de o lună. Şi vreau să spun că, deşi nu am reuşit cu toţii să ne respectăm norma, media dupa peste 2 săptămâni aşa iese. Adică se vede că am experienţă 🙂 .

Să vă spun cum puteţi pierde zile de înregistrare în programul Mi Fit de pe mobil? Simplu! Soluţia este călătoria în timp! Asta am păţit eu, nici n-am apucat să mă dumiresc bine de program şi cum trebuie să procedez… În primul rând trebuie Android 4.4 minim. Şi cine are în casă mobil mai nou cu aşa ceva? Aţi ghicit! Fetiţa! Şi uite-aşa sunt nevoit să aştept să vină de la şcoală, să sper că e bine dispusă… Luna aceasta n-am întrebat-o de note, nu ştiu dacă a sesizat. Şi după ce încarc paşii, după două zile îmi dau seama că nu-i ceva în regulă. Azi e luni sau marţi? 21, 22 sau 23? M-am ramolit! Ba nu, data mobilului a fost schimbată! Dar cine şi de ce? De ce nu-i pe automat? Şi-mi cade fisa: jocurile. Are jocuri cu îmbrăcat păpuşi, cu îngrijit bebeluşi. Păi cum să-ţi plângă bebeluşul de foame, să-ţi scrie “mamă rea” pe ecran că ai uitat câteva zile să-l hrăneşti? Întoarcere în timp! Back to the roots! Şi cum am setat data corectă, fără nicio întrebare de genul – ai copii, dacă da apasă tasta ok etc, programul a scris în dreptul paşilor mei un mare zero. În fine… Am decis să fac print screenuri în fiecare zi.

Şi uite-aşa m-am pomenit că alerg zilnic, în loc de pauză, cu un ritm debordant de 6 la mie, că oricum nu eram refăcut şi contează mai mult cadenţa. În rest mai puţin înot şi doar cu citybike-ul la serviciu. Şi la mijlocul Walking Month, în care alerg cam de un semimaraton zilnic, ce trebuie să fac? Să alerg bine la Maraton Piatra Craiului! Hai să fim serioşi, eu sunt om obişnuit totuşi…
Top

 

Concursul meu
Ce contează mai mult, rezultatul personal sau echipa? Am ales echipa. Am alergat şi în zilele dinainte de MPC. Cum e să folosesc beţe de tracking la un maraton, nu la ultra? Bună ocazie! Când cred că mă vor ajuta cel mai mult, la început sau la sfârşit? La sfârşit, pe urcarea Diana! Aş fi fost foarte mulţumit să-mi bat timpii de anii trecuţi de pe Diana, şi acolo n-am urcat rău, va trebui să-mi dau sufletul acum.

Coborâre de pe Diana – From Maraton Piatra Craiului la a 10-a ediţie şi despre continuitate

Start şi început acceptabil. Atât că încetul cu încetul mă topesc. Ştiu alături de cine ar trebui să alerg şi nu e cazul acum. Nici nu are rost să mă uit la ceas. În mod normal ar trebui să-l ajung pe Sorin până la Şaua Funduri. 2h25min a durat urcarea, mai mult cu peste 10min faţă de anii trecuţi. Poate fără beţe era şi mai rău. Apoi a urmat coborârea, mai greu cu beţele mele dintr-o bucată. Şi după 3h mă lasă acumulatorul la ceas. Pentru mine contează, n-am să mai ştiu ce fac la Diana. În spatele meu e Szenasi. Cei din faţă dispăruseră, alergam practic singuri de o bună bucată de vreme. Am văzut în poze că tot în urma mea a fost, încă din Şaua Funduri. N-a vrut să treacă în faţă, îi convenea ritmul meu. Şi dacă tot alergam împreună l-am întrebat cât mai avem şi cât a trecut: 15km şi 3h47min. Adică mai avem încă vreo 2-3km până la Plaiul Foii şi ne apropiem de 4h? Şi terminăm în 6 ore dacă mergem în ritmul ăsta? Rezultatul a fost că m-am mobilizat. S-au tot adăugat minute întârziere pe coborârea mai tehnică, nu prea mergeau picioarele şi simţeam că alunec. În continuare însă am mers bine, peste ritmul din anii trecuţi. M-am oprit minimul necesar la Plaiul Foii. Abia pe urcarea Diana l-am ajuns pe Sorin şi am încheiat în 5h34min, cel mai slab rezultat al meu, dar am făcut la paşi! 🙂 Peste 42.000! Iar pe întreaga zi mi-am bătut recordurile zilnice – am depăşit 63.000 de paşi. De mai multe ori am parcurs distanţa din centru la cabana Gura Râului unde eram cazat cu Nicu.
Update: locul 17 categorie, 88+2 general. Mulţumesc Adrian Chihaia pentru ritmul de pe coborârea de la Diana până la Zărneşti!.

La finish, un sprint, că doar e concurs – From Maraton Piatra Craiului la a 10-a ediţie şi despre continuitate

Cei trei ani, comparativ – From Maraton Piatra Craiului la a 10-a ediţie şi despre continuitate

Cei trei ani, comparativ, se termina acumulatorul la km 19 – From Maraton Piatra Craiului la a 10-a ediţie şi despre continuitate

Top

 

Să vrei să fii primul
Am trecut şi eu pe urcarea Diana pe lângă băiatul care a avut probleme. Toată lumea întreba cu ce poate să ajute. Erau mulţi care erau în jurul lui. Am recunoscut-o pe Florina. Îmi pare rău că a trebuit să vină salvamontul să-l coboare. Respect pentru Adi Vălean şi toţi cei care l-au ajutat. Pur şi simplu se întâmplă. A fost printre primii, şi-a dorit foarte mult un podium pentru că e capabil de asta. A arătat la 2×2 Race, unde a fost printre primii la echipe. Nu ai cum să fii primul dacă nu lupţi până la epuizare. Pentru că şi ceilalţi fac la fel. Povestea lui Pălici spusă pe scurt de Luci Clinciu e un exemplu. Vrei să fii primul? Aşteaptă-te să cazi de sus! Va veni dăţile următoare şi va fi şi primul. Are de la cine să înveţe… în familie. Cine-i bun nu renunţă şi nu se descurajează. Poate fiecare dintre noi a avut cândva o întrebare la care a trebuit să răspundă: vrei să fii om obişnuit sau nu? Şi întrebarea asta nu ţi-o pui după 40 de ani, că Maria Magdalena a fost doar una. 🙂 Partea fun e că ambele variante sunt bune, nicio cale nu-i uşoară, important e să rămâi om.

Să ne revedem cu bucurie în următorii ani!

La festivitatea de premiere, abia am aşteptat tortul – From Maraton Piatra Craiului la a 10-a ediţie şi despre continuitate

Şi câteva linkuri la pozele fotografilor – le mulţumesc:
Oana Grigore – MPC2015 – Plaiu Foii 2, MPC – Plaiu Foii 1, MPC – Plaiu Foii 3, Start şi Botorog
Cristian Constantinescu
Andrei Popescu
Feel Good Team
Viorel Micu
Ivanov Octavian – Botorog in sus, De la Diana pana-n Zarnesti
Viorica Cristea
Fodor Corina Maria – Saua Funduri
George Soare

Oct 082014
 

multumesc pentru poze, voi pune linkuri la final
acum vad ca fotografia a fost pusa mai intai pe romanticu.org , eu sunt de parere
ca nu-i bai, merita – Saua Funduri – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Se apropie sfârşitul de sezon competiţional şi fiecare îşi pune ochii pe câte un concurs care să-i marcheze încheierea de an ca o sărbătoare. Pentru mine la MTB sărbătoarea a fost Maratonul Gilăului, aproape de casă. Pentru alergare alegerea a fost uşoară – maratonul din Piatra Craiului. Am spus de la început că anul acesta e anul alergării, că anul viitor e posibil să fie anul triatlonului. Faţă de anii precedenţi, în care in majoritate concursurile la care am participat au fost de MTB, anul acesta bilanţul a arătat 15 competiţii de alergare (cu Piatra Craiului), 7 de MTB şi 1 de triatlon. Dacă la MTB rezistam şi mă recuperam rezonabil de la o săptămână la alta, altfel stau lucrurile la alergare, unde picioarele nu mai au protecţia oferită de roţi. Efectul a fost o scădere a vitezei de alergare pe care încercam s-o compensez pe urcări, cu oboseala de rigoare. La MPC am pornit după trei săptămâni consecutive de concursuri: Ciucaş ultratrail, Maraton Gilău MTB şi Făget-Tour semimaraton.

medalia de finisher – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare
startul – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Anul trecut am fost la concursul din Piatra Craiului, am văzut că multă lume îl tratează ca pe un bun prilej de a alerga printr-un peisaj deosebit alături de cei buni, de prieteni, performanţa sportivă trecând pe un loc secundar fiind cel mult o luptă cu propriul record precedent. Eu nu mă pot dezbăra de spiritul de competiţie, ştiu că odată ajuns la start n-am cum să mă detaşez, să privesc relaxat marea de oameni cum se mişcă, să întreb de sănătate pe cei din jur. Aşa că plec la drum cu lecţiile făcute, îmi fac un tabel cu timpii intermediari de anul trecut şi ce e mai esenţial, ca să nu mai am grija unei hârtii, îmi scriu cu markerul pe antebraţul stâng. Obiectivul mi-e clar – idealul un 5h (anul trecut am avut cam 5h09min). Mi-am recapitulat plusurile şi minusurile: anul trecut am fost mai obosit la start dar starea generală era mai bună, nefiind afectat de atâtea competiţii de alergare, acum eram cu ceva mai bun pe urcări şi speram ca prin motivaţia de concurs să nu pierd prea mult pe porţiunile de viteză mai mare.

tabelul cu timpii de anul trecut, mai jos am trecut după concurs câţiva din timpii lui Szaby – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Am povestit de planul meu cu oricine era în stare să mă asculte, aşa că lista cu timpii a ajuns şi la Cozmin Ardelean, cu Sorin Hosu – coechipierul de la 2×2 – urma să mă mai întâlnesc pe parcurs, el având posibilitatea să ia un start mai puternic, iar cu Radu Vădan practic am alergat alături mai mult de jumătate de cursă. Până la Vârful Funduri totul a decurs normal, luptându-mă după un început mai bun ca anul trecut (am tot PR-uri pe Strava până la Măgura), să mă menţin cu câteva secunde în faţa partenerului meu virtual – modul “course” real al meu de anul trecut. Ştiam că va fi un timp greu de bătut pentru mine, că la fiecare concurs trag cu dinţii să scot maxim, că acum trebuie să fiu mai câine decât câinele de anul trecut. Radu era după mine, mă mai întreba de cum stăm, avea chef de vorbă. Cică să-i spun un banc! 🙂 Păi dacă sunt în stare să vorbesc înseamnă că-l părăsesc pe Laurenţiu virtual care profita de orice denivelare mai mică ca să accelereze! Sus, înainte de coborârea Valea Urzicii, la îndemnul lui Radu m-am uitat în jur: o vreme superbă, soare, şirag de oameni care urcă şi coboară, valea acoperită cu nori pufoşi albi. Pun mai jos şi o poză reprezentativă, cu care ocazie mulţumesc şi fotografilor pentru efortul şi perseverenţa lor deosebită. Eram în grafic, chiar mai bine, deşi timpul de avans se redusese la zeci de secunde. Îi văd pe Lazăr Sângeorzan, pe Paula Dogaru în spate, îmi pot da seama şi-n realitate cum stau. În faţă au scăpat Cozmin – bravo lui, Robike, deci am obiective.

Saua Funduri – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Încep coborârea pe Valea Urzicii, atent să nu derapez. Trec de corzi, mă ţin de ele ca să le am sub control, mi-e teamă că dacă le las libere se mişcă şi pe neaşteptate mă pot atinge şi dezechilibra fix când fac vreo săritură. Îi fac loc apoi la Lazăr să treacă, coboară mai repede ca mine. În spatele meu undeva e Radu. Ajungem la zone cu pietriş, mergem în zig-zag după cum e cărarea. Încep avertizările lui Radu de căderi de pietre. Mă trag de fiecare dată din zonele expuse pe o margine sau alta, lăsând povârnişul plin de pietre liber. Anul trecut mă lovise un bolovan în gleznă, norocul meu a fost că purtam gaitere şi bolovanul se urnise din apropiere şi nu avea viteză. Acum însă până la urmă am încurcat-o: m-am tras ca de obicei spre peretele de stâncă şi am privit în sus să văd ce se întâmplă. În faţa mea doar povârnişul, ca un tablou plin de pietre. Nici una nu mişcă, sau?! Sare de undeva o piatră cât pumnul, se izbeşte de un bolovan şi îşi schimbă direcţia fix spre ochii mei. Atât am apucat: să fac o mişcare uşoară din cap. Piatra a zburat ca din praştie şi m-a lovit în pomet. Cred că am stat câteva secunde uluit. Când m-am uitat în jos mâna mea stângă care din ceva motiv era orientată cu palma în sus era plină de sânge, iar pe antebraţul drept iar erau pete. M-a ajuns Radu, îi mulţumesc pentru încurajări. M-am pipăit puţin cu mâna dreaptă, eram umflat dar durerea nu era mare. N-avea sens să stau, ştiam că Laurenţiu de anul trecut sigur aleargă undeva în faţă 🙁 . Mă luptam cu cineva la care singurul dezavantaj era că nu putea scoate un timp mai bun de 5h09min. Sângerarea s-a oprit, ne-am gândit că mai jos vom găsi pe cineva să se uite la rană şi să pun ceva pe ea. Aşa a şi fost, salvamontiştii au vrut să mă ajute dar n-am avut răbdare. Mă simţeam bine, minus că eram supărat. Nu m-am gândit că arăt ca Rambo, după cum spunea un prieten. Eram supărat că degeaba mă feresc eu şi cobor cu grijă dacă alţii nu procedează la fel. Un singur centimetru dacă mă lovea piatra mai sus, în stânga sau în dreapta putea avea urmări mai grave. În fine, tot oscilam cu gândurile, ba la cursă, la faptul că deja sunt în urmă cu un minut, ba la accident. Am comparat povârnişul cu pietre cu un lac în care dacă arunci cu pietre făcând “broscuţe”, acestea fac salturi tot mai largi. Diferenţa e că la povârniş pietrele sunt în cădere şi viteza lor tot creşte. M-am gândit că poate unii nu ştiu că nu trebuie frânat pe pietre, că viteza maximă nu e dată de cât de repede poţi coborî, că ea marchează acel punct în care pietrele încep să se urnească sub picioare. Fiecare om pentru asta îşi îmbină anumite tehnici, folosindu-se de tufe, de teren, călcând ca pisica, ghemuindu-se, mişcându-şi corpul, mărindu-şi cadenţa, orice numai să-şi micşoreze inerţia de frânare pe pietre şi să-şi controleze viteza. Când eşti obosit, când ţi-e frică corpul e mult mai rigid, dar dacă eşti la concurs te ia adrenalina… şi greşeşti.

 – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare
coborârea de la Spirlea – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Am făcut un calcul, reflectat în parte şi pe poza cu timpii mei de anul trecut (nu de acum) şi cu cei ai lui Szaby care a câştigat concursul. El a terminat în 3h42min, eu în 5h09min. Cel mai mult a câştigat pe urcări, cred că şi 5min/km, de exemplu pe urcarea la Şaua Funduri pe 3km a fost mai rapid cu 19min, pe urcarea Diana cu 12-13min. Şi eu nu urc chiar rău! Cred că practic cel mai puţin timp am pierdut tocmai pe porţiunea tehnică de 1km de corzi şi continuarea, cam un minut! Eu însă am avut trafic, n-am tăiat-o direct la vale cum aş face când aş fi singur. Dacă aş fi pierdut doar câte un minut la fiecare km faţă de Szaby timpul meu final era de 4h20min! Am fost hăt departe de acest timp. Aşa că concluzia e clară: nu se merită să te grăbeşti pierzându-ţi controlul pe porţiunile tehnice, respectă-i pe cei din faţă. Au ajuns acolo pentru că au fost mai buni! Vrei mai mult, vrei să nu stai la coadă… Să fie MPC sărbătoare pentru toţi!

faţa vizibilă a “lunii” – aproape de Plaiul Foii – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

La Plaiul Foii am ajuns cu bine, am început să mă gândesc numai la Diana şi la cursă. Mi-am umplut un bidon cu apă şi m-am spălat puţin din mers. Mie-mi place să urc, trebuie să încerc acum să dreg busuiocul, că la vale nu voi putea alerga repede. Aveam în faţă pe cineva care urca bine, abia mă ţineam de el. Anul trecut a fost Adi Vălean, dar anul acesta el a fost zmeu faţă de mine. Acum am văzut că cel din faţă a fost un băiat Rus Marius din Mediaş. Cumva, cumva m-am ţinut la câţiva zeci de metri de el, m-am putut apropia doar la sfârşitul urcării. Pe parcurs am reuşit să mai trecem de câte cineva, la un concurent care s-a aşezat chiar i-am spus (poate a sunat cam răstit) “ridică-te în puii mei”. Nu cred că i-a sunat ca o glumă, eu am vrut să fie îndemn. Aproape de vârf spre surprinderea mea am constatat că nu-s departe mai mulţi alergători, i-am recunoscut pe Vlad Sâncrăian şi pe Paula. Sus m-a întrebat şi Luci cum mă simt, chiar n-aveam probleme, aşa că am luat-o la vale cât de repede am putut. Cei din faţă parcă intraseră în pământ. La ultimul PA la Colţul Chiliilor am reuşit să trec de vreo doi concurenţi şi am început să-i văd pe cei din faţă. Nicicum n-am mai reuşit să-l ajung pe Vlad, ce să mai spun de Paula, deşi la un moment dat el era doar cu vreo 20m în faţă. Foarte greu coboram sub 5min/km aşa că ierarhia a rămas neschimbată la final. Semnalul că Laurenţiu de anul trecut terminase cursa a venit cu aproximativ 1km înainte de finish, de data asta a fost mai bun 🙂 . Timpul meu final a fost de 5h15min, locul 69 la general şi 12 la categorie. Anul acesta au fost mai mulţi concurenţi ca anul trecut şi mai mulţi buni, aproape 700, păcat că iar au fost în acelaşi weekend MPC şi Maratonul Internaţional Bucureşti.

coborarea de pe Diana – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare
pagina 3 – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Le mulţumesc pentru încurajări, pentru poze, pentru implicare la toţi, cu un plus copiilor de pe traseu. Am zâmbit în sinea mea când am văzut că cei mici îmi întindeau palmele de încurajare, mai ales cei de pe dreapta, că ceilalţi subit deveneau reticenţi. 🙂 Premierea mult aşteptată mi-a dat prilejul să mai strâng mâna cu “adversarii” mei şi mă bucur că printre cei chemaţi la rampă au fost şi d-l Dinu şi Marlene care sunt puternic ataşaţi de munţii aceştia. Să ne vedem cu bine!

poze:
Simon Levente Attila
Radu Cristi
Andreea Stroisteanu
Roxana Alupulesei
Ionel Maftei
Fisheye.ro
Mihai Munteanu
Alex Fodor

Nov 042013
 


De obicei caut la postările mele un nume mai interesant, mai incitant, să atrag măcar câteva clipe privirea potenţialilor cititori şi prima impresie să fie pozitivă. De data aceasta nu trebuie să fac “febră musculară” şi la minte. Să scriu despre Piatra Craiului e o sarcină prea grea pentru mine. Spun doar că munţii aceştia mă impresionează de fiecare dată ca la început. Să laud ceva de valoare iarăşi poate aluneca uşor în penibil mai ales pentru un “scriitor de ocazie”, aşa că punctez două dintre lucrurile deosebite care merită de luat în considerare şi la alte concursuri:

– culoarul central de la start pentru câştigători (se poate extinde selecţia şi la primii 30 etc);
– strigarea la podium/scenă a tuturor concurenţilor şi pozele de grup.

din excursia de duminica cu prietenii – From Maraton Piatra Craiului 2013
in Saua Funduri – multumesc pentru poze Mihai Zlavog – From Maraton Piatra Craiului 2013

Şi acum să mă concentrez asupra cursei…
Pe scurt: a fost greu. Greu pentru că aveam pretenţii de la mine. Doream să scot pe la 5ore şi cu acest timp să sper în relativitate :). Pe ce mă bazam în afară de antrenamentul meu în timpul meu liber: pe timpul scos la Ciucaş Trail în jur de 4h45min, cu tot cu ceva rătăciri şi ceaţă, când am obţinut un podium la categorie. Ştiam că va fi concurenţă mare, că toată lumea vrea să încheie anul la maxim; că şansele mele cresc cu distanţa şi cu dificultatea urcuşului. Nu am considerat că venind pentru prima oară aici sunt dezavantajat: sunt motivat de cei din jur şi întotdeauna merg la maxim iar timpul scos, în afară de cazul când apar evenimente neplăcute, reflectă potenţialul meu real şi sigur în anii următori va deveni o referinţă greu de bătut pentru mine. În continuare văd în schimb un dezavantaj faptul că nu cunosc mulţi concurenţi de nivel apropiat de al meu, să ştiu pe cine setez să fie virtual-partner-ul meu ca să nu las ritmul. Ce pot face în privinţa asta? Să alerg mai des la concursuri :).
Ce am greşit? Poate faptul că am alergat cam mult zilele precedente, având nişte provocări pe Strava. Am fost şi la multe concursuri weekend de weekend, atât la MTB cât şi de alergare. Chiar şi miercuri am parcurs o distanţă de semimaraton prin Făget în ritm lent într-adevăr, dar… a fost neintenţionat, pur şi simplu mă simţeam bine şi era frumos pe afară.
Dacă era scopul vieţii ce făceam? Dacă fac abstracţie de “cam târzior, bătrâne… “? Veneam cel puţin de joi şi mă odihneam.

pe Marele Grohotis – multumesc pentru poza Stoica Teodor-Cosmin – From Maraton Piatra Craiului 2013

Se dă startul… Mă simt uşor obosit şi chiar dacă mi-am propus să încep mai tare picioarele-mi sunt cam defazate. Mă depăşeşte fără drept de apel Robike. Îl pot urmări pentru o vreme doar cu privirea. Mi se pare totuşi că nu alerg rău, că e uşoară urcare. Lăsăm brusc drumul şi începe ascensiunea. Sunt pe undeva pierdut, parcă totuşi văd pe cineva cunoscut. Apoi o văd pe Ioana Mica. Încep să capăt puteri. Reuşesc să o ajung puţin înainte de întâlnirea cu Vlad, aflat la PC2 – Casa Folea. Ce să-i faci, văd că la toate sporturile am treabă tot cu femeile şi-n plus mi-e mult mai uşor să le ţin minte :). M-am gândit eu şi la Iulia, dar se vede după rezultate că mai trebuie să treacă încă multă apă pe Dunăre. Am sperat că după ce trec de distanţa de semimaraton… În fine, până în Şaua Funduri nu se întâmplă nimic spectaculos. Tragem toţi ca nebunii. Depăşiri ca şi inexistente. Mă enervează puţin că mi-am pus numărul pe picior şi trebuie să am grijă să nu-l rup, că nu mi-am pus problema că nu pot alerga kilometri întregi. E Piatra Craiului – îmi tot repet în gând şi de fiecare dată îmi sare întrebarea “Ei şi?!”. Mi se pare ciudat că nu poate corpul mai mult. Arunc priviri în jur, apar stâncile. N-am mai fost pe acolo, n-am făcut creasta Pietrei Craiului niciodată – cand am vrut a fost o vreme… Ştiu că o dată am urcat pe Piatra Mică, am înnoptat şi apoi am stat încă o noapte sub o folie de cort la Curmătura sub o ploaie continuă. Am sfârşit străbătând Bucegii. Sunt în Şaua Funduri, e … Închid gura şi caut cu disperare un loc la bidonaşul meu din mână. Am nevoie de ambele mâini libere, urmează maimuţăreală: Marele Grohotiş, corzi. Cobor repejor, mă agăţ de jnepeni, de pietre, de tot ce găsesc, încerc să nu dizloc pietre. Tot sunt depăşit de 4-5 concurenţi. Trece şi Răzvan Ilie de mine, pe restul nu reuşesc să-i identific, n-am vreme. Trebuie să mă feresc şi de pietrele ce cad de sus, devin şi mai atent după ce mă nimereşte o piatră puţin sub gleznă. Am noroc cu protecţia de la gleznă şi că-s încălzit, dar tot şchioapăt câteva minute.

pe traseu, după urcarea la refugiul Diana – multumesc pentru poză George Birla – From Maraton Piatra Craiului 2013

În fine, iar alergabil. Recuperez terenul pierdut. Îl salut pe Răzvan şi-mi spune că Brandiburg nu e departe. Îmi aduc aminte că la Ciucaş a terminat în faţa mea, pe locul 2. Mă ambiţionez. Nu-mi aduceam aminte pe moment cum arată dar imediat ce l-am văzut n-am avut nici o îndoială că e el. Am început să fac un pic de studiu şi am hotărât brusc că nu pentru laborator am venit şi că cel mai bine e să depăşesc dacă pot. Apoi care rezistă, rezistă – vorba cuiva care-şi lăsa la înmuiat hainele în maşina de spălat câte o săptămână (nu era automată atunci).
Trec pentru o scurtă vreme în faţă, iar apoi evoluţia mea până la final a gravitat în jurul unui singur fix: să mă ţin de el. E drept, fixul meu a căpătat şi un satelit pe urcarea la refugiul Diana.
Până atunci nu oprisem la nici un PA că nu simţisem nevoia – aveam tot ce e nevoie la mine, iar acum PC-urile şi PA-urile erau prilej să mai reduc din distanţă. N-am oprit la Plaiul Foii, n-am oprit nici să iau gel de la Simona Ardelean – mulţumesc că a vrut să mă ajute. Depăşea el, depăşeam şi eu. Eram la 20-30m de Cristian, dar urma urcarea cu un nume pentru mine predestinat: Diana – numele soţiei. Mai trebuia să o cuceresc o dată :)! În viaţă trebuie să fii hotărât, aşa că în momentul când Cristian a încetinit – probabil să-şi scoată beţele din rucsac – am profitat. Şi chiar am tras tare, având surpriza să-l ajung pe Adi Vălean. Uau, numai nu dădeam din coadă! El din Cluj, eu din Cluj, el la 30-39, eu la 40-49 – m-oi înţelege eu cumva să mă ajute la final, să nu mă rătăcesc şi dacă se poate să nu mă ajungă Cristian. Am adoptat tactica de la Ciucaş, unde după ce mă rătăcisem de două ori din cauza ceţii pe toată coborârea am alergat alături de Florian Petre care ştia traseul. Trebuia doar să rezist la ritmul lui Adi şi să-l impulsionez dacă era cazul şi-mi puteam permite.

spre finish, cu Adi Vălean in faţă – multumesc pentru poze Liana Samoila – From Maraton Piatra Craiului 2013
ma straduiesc sa tin pasul – multumesc pentru poze Liana Samoila – From Maraton Piatra Craiului 2013

Şi uite-aşa fixul a căpătat satelit. L-am urmat ca un câine. Nu vroiam să muşc, doar să latru din când în când :). Cred că la vederea mea a găsit şi Adi motivaţie suplimentară – a accelerat. N-am trecut de mulţi concurenţi, poate vreo cinci. În orice caz, în cele aproximativ 51min de urcare (conform segmentului de pe Strava) mi-a fost foarte greu. M-am uitat pe furiş în spate la Cristian, când poteca făcea câte o curbă, să văd dacă e suficient ritmul lui Adi – nu că aş fi putut mai mult. Se depărta încet – încet, dar între mine şi el degeaba puneam câte un om. Era o luptă, cel puţin pentru mine. Am apreciat la un moment dat că sunt cam două minute diferenţă şi nu m-am mai uitat în spate. Urmau coborârea şi finalul unde trebuia să pierd cât mai puţin timp.

categoria 40-49 ani pe podium – multumesc pentru poze Ady Beleanu – From Maraton Piatra Craiului 2013

Adi pe coborâre s-a tot depărtat şi am intrat în uşoară panică. Nu-l mai vedeam. Punea oameni între mine şi el. Am tăiat-o direct la vale, mai riscând pe ici pe colo. De astă dată mă propteam de copaci. L-am ajuns abia la PA. Acolo a fost musai să opresc, nu mai aveam nimic în camelbag şi simţisem lipsa încă de pe ultima porţiune de urcare la Diana. Am părăsit pit-stopul mai repede, dar după vreo 20m am încetinit şi i-am făcut semn să vină. Urmau câmp şi străzi necunoscute. Nu vedeam pe nimeni în faţă. I-am spus că lupta mea nu era cu el şi dacă vrea ne luptăm la finish :). Cred că a înţeles foarte bine, că m-am chinuit mult să mă ţin de el. Finish-ul l-am câştigat că stătusem mai mult la plasă, ce e mai important e că am reuşit un timp destul de bun. Mulţumesc Adi! La cei aproximativ 37km şi 2500m diferenţă pozitivă de nivel am trecut linia de finish în 5h8min59sec – timp neoficial, pe locul 6 la categorie şi la aproximativ 50sec de locul 5, 13min de podium. În clasamentul general am fost pe locul 38, un loc cu care trebuie să fiu mulţumit – atâta pot.

MPC – la finish – multumesc Anda Ignat
Am atins viteza de 27km/h pentru o secunda – niciodata n-am mai reusit asa ceva. – From Maraton Piatra Craiului 2013
clasament intermediar – pag2 – primele pagini sunt în album – Maraton Piatra Craiului 2013

Am văzut timpii la primii – de neatins pentru mine. Ce să mă mir, şi la MTB e la fel. La ceva oi fi şi eu pe podium, mai trebuie doar să găsesc lozul câştigător. Felicitări speciale Iuliei, Ioanei pentru rezultate! Cred că toţi cei care s-au încumetat să participe la acest maraton au ceva setat pe off :). Cu dârzenia asta se pot proteja munţii.

După maraton am mai alergat 6km la relanti spre Fantâna lui Botorog, să am sigur distanţă de maraton – aveam eu un “goal” pe Strava. Măcar ţinta asta s-o ating…

From Maraton Piatra Craiului 2013

Duminică am făcut o aşteptare activă împreună cu Adi şi Laura Cosma (le mulţumesc pentru companie), de la Fântâna lui Botorog, trecând prin Cheile Pisicii, urcând la cabana Curmătura unde ne-am reîntâlnit cu partenerul nostru de drum spre Cluj, pornit pe creastă cu o zi înainte. Plin de drumeţi pe traseu, la cabană, nu ca altădată. Evident, printre ei erau mulţi maratonişti.
Să ne vedem cu bine, nu numai la concursuri!