Jun 062017
 


Așa s-a întâmplat, de ziua mea am fost la un concurs ProPark Adventure – 1-4 iunie 2017.  38h50min a durat aventura noastră (spre comparație, la UTMB anul trecut timpul meu a fost de 38h58min pentru 170km cu 10.000m+ diferență de nivel), a echipei Cheile Turzii, care a început în dimineața zilei mele de naștere – 2 iunie. Startul a fost la sediul administrației rezervației naturale Vânători Neamț, locul unde au fost și colegi de-ai mei de la “Natură și Aventură” cam cu o lună înainte să filmeze … zimbri. Aștept să văd prin ochii lor zona… 🙂
Foarte fain concursul, greu că nu se poate altfel, am pedalat, vâslit și am alergat aproximativ 217 km prin Munții Stânișoarei, Ceahlău… N-am dormit, dar dacă intram mai mult în a doua noapte era musai.

La rece, fără polologhie, cam așa a fost:
Strava flyby – parcursul echipelor care și-au încărcat trackurile – Flyby
Rezultatele oficiale

PeStrava.jpg

traseul nostru pe Strava
Din rezultate reies mai multe trasee, obligatoriu a fost atingerea CP-urilor, la unele din ele fiind și probe speciale, ca de obicei. Deosebirea față de anii precedenți a fost că dacă nu ajungeai în anumit interval de timp la un anumit CP (în cazul de acum – CP4 care a fost și CP14 și CP16 – Hangu, lângă cel mai mare lac de acumulare din România – Izvorul Muntelui – Bicaz și al doilea din țară ca suprafață după Razim de lângă mare) nu erai descalificat, doar redirecționat pentru a parcurge trasee mai scurte. Nu puteai traversa lacul noaptea. De aceea apar în clasament traseele B, D … A fost mult mai bine așa. După cum spunea Suni, noi, care am încheiat pe locul 2, am reușit să ajungem aici doar cu 2 ore înainte de timpul limită de la CP4 (hai să zicem că nu chiar 2h), ceea ce e elocvent că n-a fost ușor, probele speciale au răpit ca de obicei un timp important și o mică rătăcire te putea împinge ușor dincolo de timpul limită pentru a putea parcurge întregul traseu.

Mai reiese de pe Strava că noi am avut (din cei afișați) traseul cu parametrii cei mai buni: cel mai scurt și cu diferența de nivel cea mai mică – 216km cu 6700m diferență de nivel. Mulțumim Suni și Voichița pentru ajutor! E drept că n-a fost ușor, am străbătut la lăstărișuri prin păduri… și nu era pe plat. Vorba lui Suni “Aici trebuie să fie drum” am crezut-o sincer. Eu pot spune acum, după ce am cosit cu bicicletele prin păduri, că exprimarea corectă este “Acum este pe aici drum” sau “După voi va fi drum”.
Noi am încheiat pe locul 2 în spatele echipei Fodorilor – “Avenul Piciorul Boului” și în fața echipei “Grind” a lui Luci Clinciu. Pe locul 4 a fost “Munții Țarcu” a lui Alin Ciula și pe 5 “Vulcanii Noroioși” a lui Roșioru. Celelalte echipe, până la 14, au parcurs trasee scurtate. Am plecat în varianta cea mai fericită cu șansa a patra la drum, considerând ca principali favoriți: Grind, Vulcanii Noroioși și Avenul Piciorul Boului. M-am distrat și eu de gluma cuiva de pe FB, când sosiseră primii Fodorii: “Da’ restul boului când vine?” Puteți citi ce au scris Hoinarii aici, iar dacă sunteți mai sensibili, puteți ajunge la o lectură normală dacă scoateți cele două cuvinte, unul începe cu “c” și celălalt, evident, cu “p”.

Noi am fost o echipa echilibrată, hotarâtă și cu oameni care țin la greu fără să comenteze și care s-au ajutat unul pe altul când era nevoie.
Mulțumesc în primul rând lor că s-au străduit să-mi facă viața mai ușoară 🙂 – Simon Gyongyi, Vlad Sâncrăian, Ionuț Silinc!
Mulțumesc echipei de suport care ar fi vrut ca tot timpul să fie alături de noi și să ne dădăcească, au pus mult suflet! Ne-au ajutat enorm în alcătuirea traseului … ideal, prin lăstărișuri și râpe. 🙂 Baba – Simon Suni Andras , Voichița Bodea și Dan Lupșa. Foarte buna organizarea, știu că le-a fost extrem de greu să coordoneze atâtea puncte, probe speciale… Felicitări și sper ca Propark să continue an de an – au arătat în cei 3 ani când am fost participant (în echipele Iezerele Cindrelului, Pietrosul Rodnei și acum cu Cheile Turzii) că în spatele concursului e o echipă de organizare bine închegată, cu oameni pregătiți. Știu că au anunțat ca aventura va continua la 2 ani, dar să lăsăm greul de acum să treacă și hotărârea să se ia după Marathon 7500, în scurtele clipe de odihnă pe un val de optimism. Mulțumesc Dan Lupșa pentru alegerea ta, știu că ți-a fost extrem de greu să renunți din motive medicale la locul din echipă. Mulțumesc cu atât mai mult cu cât tu l-ai găsit pe Ionuț și apoi ai ținut neaparat să vii alături de noi ca și suporter la concurs!
Mulțumesc voluntarilor că s-au angajat la așa ceva, pentru ei a fost un efort extrem care a durat mult mai mult decât efortul nostru, al concurenților. Pot să spun că ei sunt dintre cei capabili să ducă această aventură până la final și ca și concurenți. I-am văzut pe o parte din ei anul acesta la Maraton Bucegi și probabil am să mă mai întâlnesc cu ei la 7500.

IMG_20170604_232141.jpgIMG_20170604_232945.jpg

IMG_20170605_002600.jpg

Mulțumesc pentru încurajări, pentru tot! Am avut o zi de naștere mai lungă, de peste 50 ore dacă pun la socoteală și pregătirea din noaptea precedentă. 🙂
Un pahar de șampanie din partea mea, să ne ajute pe toți să trecem cu bine zilele acestea grele și frumoase! 🙂

Cursa noastră

Pfui! 18 puncte de control, va fi greu sa scriu despre toate. Harta. Am primit-o, o prima impresie – mult mai compact ca anul trecut traseul, fără a ajunge mai departe de Ceahlău. Practic, MTB în Stânişoarei, apoi trecem lacul Bicaz cu caiacul şi ajungem la trailul din Ceahlău. Şi apoi, înapoi, caiac şi MTB până la finish. Să vedem dacă va fi mai uşor, doar anul trecut s-a plâns lumea… Anul trecut am făcut peste 270km, acum … au interzis posibilitatea de a folosi drumurile naţionale.

2017-06-01 22.43.58.jpg2017-06-01 23.09.49.jpg

Părţi din hartă
Am făcut tot posibilul să-mi revin după Maratonul Apuseni din 27 mai. Nici n-am apucat să spun câte ceva despre maraton, eram epuizat, cu febră şi tuşeam non stop. Mă prinsese probabil o răceală după ce marcasem pe ploaie traseul de family si băusem ceva rece, în orice caz la maraton nu mă simţeam bine, speram să-mi revin după primii kilometri de încălzire şi la început chiar aşa a fost. Atâta că trebuia să mă hidratez şi apa nu-mi făcea bine: răguşisem, nu mai puteam vorbi, nu puteam tuşi, respiram greu, iar treaba asta avansa, la urcări n-aveam aer. În fine, spre sfârşit fugeam tare doar dacă era panta mai abruptă, că oricum nu era lungă şi cumva mai îmi ţineam şi respiraţia. N-am scos un timp rău – 5h31min, 33 general şi 8 categorie, dar sub timpul de anul trecut de 5h07 min. Ziua următoare era musai să merg în drumeţie, aşa că luând paracetamol, nurofen şi alternându-le am trecut şi acest hop. Apoi, zilele următoare cum ajungeam acasă cum mă duceam în pat şi acolo îmi duceam veacul. Ajunsesem să mă târăsc şi-n pat… Dar a trecut, minus tusea, cumva la limită – eram stresat că voi fi o povară în echipă.

Planuri… nu e mult de spus. Era clar că trebuia să fim în primele 8 echipe dacă doream ceva, pentru că doar primele 8 aveau posibilitatea să meargă pe lac cu combinaţia caiac rigid – caiac gonflabil. La caiac mă ştiu binişor, anul trecut am reuşit să fim cei mai rapizi la proba respectivă (cu Lupşa în tandem). Am tot verificat echipamentul obligatoriu, am avut echipamentul de echipă, plus ceva cordelină de tras şi … două foiţe. Nu ştiu de ce, dar aşa am considerat că trebuie. Ca să spun şi eu de mâncare, am avut pregătite batoane, am cumpărat 4 geluri să am şi eu, de gura lumii, plus că aveam ceva jeleuri. Mă bazam însă pe sandwichuri, am avut vreo 10, din are 5 la punctul de schimb de la Hangu. Ce am folosit: toate sandwichurile (am şi dat), jeleuri, 1 baton şi doar două geluri, unul doar pe jumătate. Şi la Istria la ultra mai mult sandwichuri am mâncat, va trebui să vând batoanele până nu expiră.

2017-06-02 07.28.56.jpg2017-06-03 05.38.24.jpg

18837070_1500846446633771_9080581335908409506_o.jpg 2017-06-04 23.46.37.jpg

Primele două CP-uri – Schitul Sihlei şi Mănăstirea Agapia Veche au însemnat acomodarea cu coechipierii, stabilirea unui ritm care să ne mulţumească pe toţi şi pe care să-l putem duce la nesfârşit. Momentan băieţii eram mai tari, aşa că am început să folosim cordelina, traseul nu prezenta porţiuni tehnice deosebite. Ne menţineam la început cu greu în primele 5-6 echipe, iar Fodorii erau singurii care luaseră avans mai mare. La Agapia Veche am avut prima probă specială, în stilul celei de anul trecut – identificarea unei căsuţe cu arhitectură specifică, cu povestea ei. Noi am avut de găsit căsuţa cu liliac – a avut numărul 36. A durat ceva, noi ajunsesem se pare pe locul 2 şi am pierdut câteva poziţii în căutarea noastră. Realitatea e că anul trecut căsuţele specifice erau împrăştiate prin sat, nu erau toate la drumul principal, iar noi am baleiat în coborâre şi câteva uliţe lăturalnice. Acum îmi pare rău că nu mai reţin ce simbolizează liliacul ca motiv popular în zonă, dar dacă aveţi curiozitatea… Din punct de vedere strict al competiţiei, deja se formase în jurul nostru un mic grup cu care aveam să luptăm în continuare – Grindul, Munţii Ţarcu, Vulcanii Noroioşi, la distanţă de peste 10 minute de Avenul Piciorul Boului. Ceilalţi nu erau nici ei departe.

02-drumetie-lacul-cuejdel.jpg

lacul Cuiejdel
La punctul CP3 – lacul Cuiejdel am avut din nou o probă specială, a doua. Frumos gândite punctele intermediare, toate aveau ceva de arătat sau erau deosebite, păcat că în Ceahlău am mers mai mult noaptea. Lacul Cuiejdel de exemplu e cel mai mare lac de baraj natural din Europa. Proba specială era din nou ceva întâlnit în anii precedenţi – identificare unor frunze din zonă pe baza unor poze. Ca să fie mai interesant, din 11 poze am putut elimina 3 pe care le consideram mai greu de găsit, urmând să căutăm restul de 8. Fiind arie protejată în jurul lacului, ne-am spus că nu degeaba şi-a răcit gura Tibi la prezentarea probei şi am pornit în căutare fix în direcţia opusă lacului, în pădure. Aici am văzut că sunt două tactici: una, ca a noastră, am cules toate frunzele mai deosebite într-un timp cât mai scurt, urmând să vedem ce mai lipseşte la faţa locului şi apoi să ne hotărâm ce facem – penalizare sau căutare. A doua, adoptată de Clinciu, dar pe care noi nu ne-o puteam permite pentru că nu cunoşteam aşa bine frunzele, era să cauţi fix ce frunze trebuie, ţinând minte pozele. Dura mai mult dar probabil scăpai cu penalizare mai mică. În orice caz noi am găsit din cele 8 frunze şapte, dar nu ne-am prins că noi trebuie să le aranjăm şi, din grabă, am pus invers două din ele pe poze.  Aşa că am avut de alergat 3x600m, nu erau bucle aşa că am şi urcat niţel pe o potecă. La final, acum când mă uit în clasament, s-au strâns tare rândurile în faţă, eram la 4 minute de Fodori şi mai rămăsesem 3 echipe în luptă directă pentru locul 2 – cu Grindul şi Munţii Ţarcu. Munţii Ţarcu începeau să fie deja o surpriză şi am început să ţinem cont de ei.

2017-06-02 14.21.22-1.jpg2017-06-02 14.21.20.jpg

2017-06-03 05.38.24.jpg 2017-06-02 14.21.23.jpg 2017-06-02 14.23.02.jpg

A urmat CP4 – prima întâlnire cu sala de sport din Hangu, unde urma să lăsăm MTB-urile şi să ne echipăm de trail. Practic între CP3 şi CP4 a fost prima dată când echipele au ales trasee diferite şi o parte din diferenţa de la CP4 reflectă şi greutatea traseului ales. Noi am avut de parcurs un traseu mai scurt dar pentru prima dată am avut de furcă cu desişurile de pe “drum”. Eram toţi ok, era doar începutul. Nu mă interesa locul nostru, mă bucuram că n-am avut evenimente şi suntem echilibraţi ca forţe. În clasament scrie că eram pe 2, la 36min de Aven şi cu aproximativ 50min în faţa urmăritorilor. Dacă totul mergea bine şi aveam şanse să încheiem fără să prindem a doua noapte, nu aveam de gând să ne oprim la somn pentru mai mult timp, doar la nevoie. În general la competiţiile de anduranţă nu dorm, iar pauzele lungi mă obosesc foarte tare. Dacă şi coechipierilor le convenea acest lucru era extraordinar, eu nu eram antrenat pentru … pauze, rar am poze la concursuri la PA-uri.

CP5 – prima traversare de lac – 5km. Ne-am înţeles şi ne-am aşezat în configuraţia Ionuţ – Veze caiac rigid şi Gyongyi – Vlad în gonflabil cu remorcare. Ştiam că gonflabilele sunt tare lente. Dacă nu era ok, urma să schimbăm perechile. N-am mers rău, trebuia să fim atenţi noi cei din faţă la direcţie şi cei din spate să nu ne “mute fundul” caiacului. La o căsuţă ne-au întâmpinat două femei simpatice în costume naţionale, invitându-ne să mâncăm sarmale. Aveau cu ciuperci, urdă (dulci) şi carne.

19023468_10207163002833100_8777894539967467945_o.jpg

18839755_10207163001793074_5517822942740726325_o.jpg 18922447_10207163002113082_805394115780241882_o.jpg

N-am mai mâncat cu urdă aşa că, deşi nu-mi era foame, am luat una. Apoi, fiind probă specială şi considerând că mai bine ne pricepem la sarmalele cu carne, am mai mâncat şi cu carne să simt ce conţine. Ce de ingrediente! N-am vrut nicicum să-i ascult pe Ionuţ şi Vlad cu dafinul (mama lui Vlad pune dafin în orice) şi cu mărarul (Ionuţ a văzut mărar), în plus n-am spus de cimbrişor şi uite-aşa ne-am pomenit cu 21 minute de penalizare pe care le-am executat la PC7 – rapel lângă cabana Dochia. Ce mai conţineau sarmalele? Carne de porc şi vită, orez, cimbru, pătrunjel, hasmaţuchi (specific), frunze varză, sare… Nu era borş, că şi aceasta era o problemă la alegere – dacă spuneai ceva greşit iar erai penalizat. Diferenţele s-au cam păstrat între echipe.

2017-06-02 13.48.22.jpg

lacul Izvorul Muntelui – Bicaz
Până la CP6 tot pe lac am vâslit de ni s-a acrit. Ionuţ se plângea că i s-au umflat palmele, ne şi gândeam ca la întoarcere să schimbe cu Vlad. Am şi avut în această tranşă peste 10km de vâslit. Eu n-am avut astfel de probleme, dar aveam ritm aproape dublu de vâslit şi nu puneam atâta forţă. Scopul e să întreţii deplasarea şi pentru asta era important să nu tot ajustăm direcţia, să fim cât mai cursivi.

Gata cu vâslitul, nu cred că a fost o echipă să nu se bucure că a scăpat parţial de o probă care ca durată se apropie de durata de MTB – noi am vâslit până aici cam 5 ore pentru 15km fără a socoti proba specială.

De la CP6 am avut doar … Ceahlăul. Nu mai era aşa problemă orientarea, punctele de control se puteau atinge urmând potecile. Dificultăţi în acest sens aveau să fie doar la întoarcerea la caiace. Intram în fieful alergătorilor montani, aşa că ne aşteptam ca Grindul să recupereze terenul pierdut şi să treacă oricând în faţă. Ne-am dezechipat (ca să nu-mi ud hainele de trail rămăsesem cu pantalonii de bike) şi am pornit spre Dochia, lîngă care ne aştepta CP7  cu proba specială anunţată – rapelul.

Ştiam că vom avea aproximativ 45km (s-au dovedit a fi 50km) de trail, dar nu mă aşteptam să dureze un maraton ceva mai lung … 14 ore! E drept că au fost şi probe speciale. Noi ne tot puneam problema – ce se întâmplă dacă ajung înainte de ora 5 dimineaţa mai multe echipe la CP13 (fostul CP6) unde urma ultima traversare de lac. Ei bine, mai bine ne foloseam neuronii la alte întrebări dintr-un viitor mai apropiat.

Multă urcare, fain Ceahlăul şi destul de sălbatic. Mai ales în iunie, cu atâta vegetaţie, totul e vesel. Noi, ca furnicile, ne duceam povara în spate. Eu îmi lăsasem doar un bidonaş de 330ml ca să am bagaj mai uşor, dar tot căram destule. Rucsacul lui Gyongyi cred că era cel mai greu, aşa că l-au mai luat în spate Vlad şi Ionuţ, alternativ. Într-un final am ajuns la rapel, deja aprinsesem frontalele. După probă şi penalizare eram în urma Avenului la o oră, Grindul recuperase puternic şi erau la 11min în spatele nostru. Munţii Ţarcu în schimb se depărtaseră spre 3h, la fel şi Vulcanii Noroioşi. Atunci habar n-aveam de diferenţe, dar ne întâlnisem cu Grindul – ei intraseră la proba de rapel pe când noi eram în timpul penalizării şi mâncam. Atâta ştiam, că trebuie să mergem, că probabil ne vom odihni înainte de a ne îmbarca. Ţăcăneală curată, ca la ultra.
Aici la rapel era să rămânem fără foiţa lui Gyongyi. A căzut într-o gaură de vizitare de peste 2m adâncime de la aducţiunea de apă. Mulţumim voluntarului care ne-a ajutat şi a scos-o cu un rest de tub Henko. Era leoarcă, dar era păcat să rămână, o studiasem înainte că mi se părea mai ciudată şi mai deosebită. Aşa că în continuare i-am oferit bucuros a doua mea foiţă la Gyongyi şi se pare că s-a îndrăgostit de ea – a purtat-o până la final.

Au urmat CP8 şi CP9 – adică bucla de Ceahlău pe la Văratec. Coborâre mai abruptă, potecă, apoi poiană, urcare uşoară şi lungă pe drum de ţară… Atât pot spune, că era noapte şi doar mergeam, creierul se odihnea.
Într-un final am închis bucla şi am intrat la Dochia – CP10. Ne-am întâlnit cu Roşioru, echipa lui urma să intre în bucla de Ceahlău. Prima oară când trecusem pe lângă Dochia nu intrasem. Chiar simţeam nevoia să mâncăm ceva cald, aşa că pe lângă ceai am comandat şi supă. Am răspuns şi la întrebările legate de ariile protejate, ca şi anul trecut – fără greşeală – proba 5 după socoteala noastră. Abia am apucat să mâncăm. Şi ne-au arătat cum funcţionează ceasul de penalizare, să ştim şi noi. Foarte fain, dar am dat şi sugestii. Nu mai ştiu ce au spus ai mei, dar contribuţia mea era legată de poze cu tipe în loc de numere, iar pe măsură ce scade numărul să se împuţineze şi hainele.

2017-06-03 07.50.45.jpg2017-06-03 07.51.48.jpg

2017-06-03 07.55.03.jpg 2017-06-03 07.55.23.jpg

în clipele de răgaz, somn
Aveam deja 19 ore de concurs, spre ora 3 dimineaţa. A devenit o himeră sosirea la ora 5 la caiace. N-am făcut mulţi paşi spre CP11 – Cascada Duruitoare şi ne-am întâlnit din nou cu Grindul ce urma să intre la Dochia. Mereu au rămas aproape de noi, practic la distanţă de o probă specială. De la CP11 la CP12 Cabana Fântânele am avut ceva de bălăurit, dar măcar eram fără biciclete. Ne-a cam prins somnul, dar ne-au mai activat câinii de la cabană. Pesemne le intrasem în consemnul de zonă, ce să faci dacă aşa e drumul!

Nu mai aveam decât să ne îndreptăm direct spre caiace. Acest direct a fost mai lung decât credeam, nu se mai termina. Ştiam noi un drum… Vechea poveste. Se făcuse dimineaţă. Am întâlnit un bătrân niţel cam surd la un schit care a vrut să ne deschidă să ne închinăm şi noi ca toţi oamenii. La Vlad îi pare rău şi acum că i-am răpit plăcerea asta… Noi restul eram preocupaţi să găsim drumul de Cerebuc, să terminăm cu ocolirea Ceahlăului. Ne-a ajutat omul, ne-a rugat să nu sărim gardul că-i prea greu şi să ocolim grajdul.

Şi iar caiac, suntem la CP13. Dar mai întâi, promisiunea e promisiune – 15 minute de somn pentru cine doreşte. Era plăcut afară. Cei din faţă tot la o oră.

Ne îmbarcăm şi pornim. Rămânem la configuraţia iniţială şi bine facem, Ionuţ nici nu se mai plânge de palme. Deja s-a obişnuit. Şi cu rapelul s-a descurcat foarte bine, deşi ne-a spus că-i pentru prima oară. Pentru că apa era liniştită şi nu era vânt, am ajuns cu toţii la concluzia că mai bine cei din gonflabilă se odihnesc. Păcat că era apă în caiac, că altfel ar fi putut să şi doarmă. N-am pierdut cine ştie ce din viteză, cei 9km i-am făcut în aproximativ 2h20min.

La Hangu CP14 aveam o oră jumătate în urma Avenului. Pornim în sfârşit pe MTB spre CP15 Poiana Largului. Auzisem că-i greu. Cred că organizatorii s-au gândit că lipsesc din traseul nostru porţiunile de push-bike mai serioase şi coborârile tehnice şi apoi toată lumea va comenta că e ingredientul ce lipseşte. N-au ştiut ei ce am ales noi! Aici s-a cam rupt filmul mersului într-un ritm constant. Vlad a început să aibă probleme, o combinaţie de lipsă somn, soare, push-bike direct după stat în caiac două ore. Ne-am mişcat încet, pe când urcam i-am văzut pe Hoinari. Deja aveau mare distanţă faţă de noi. Au câştigat o oră pe bucla CP14 Hangu – CP15 Poiana Largului – CP16 Hangu, ajungând la 2h30min diferenţă. Partea bună era că nu mai părea mult de mers, până în 40km, şi nu ne prindea noaptea. Asta iniţial, că apoi …

2017-06-02 14.45.03.jpg2017-06-02 14.45.36.jpg

De CP17 ce să mai spun… Nici nu mai ştiu cum îi zice. Probabil protecţie mentală, eu am obiceiul să uit ce nu-mi place. Undeva pe lângă Poiana Răchitelor. Raiul zimbrilor. Am ajuns până la 2km de punct. Şi Vlad, care era în faţă cu Ionuţ a trebuit să facă pauză. Probabil cădere glicemică, am tot avut de urcat şi a uitat să mănânce. Am stat şi am aşteptat, i-am dat ultimul sandwich, am pus pe el folia de supravieţuire. Am aflat pe urmă că e rău de foame, adică seamănă cu mine. Dar asta are şi partea pozitivă, că una – două îţi revii, ai metabolismul foarte rapid, numai să ştii ce să faci. Şi să manânci! La mine în casă eu sunt barometrul la mâncare, sunt un fel de paharnic. Dacă ceva naşpa îmi scapă, mi se întâmplă cu ore înainte şi se pot lua măsuri că e vreme. Aşa că Vlad şi-a revenit. N-au fost 10minute cât am crezut, dar în acel moment nu asta conta. În plus, a ieşit Ionuţ la rampă şi ne-a ajutat făcând pereche la bicicleta lui Vlad. Mulţumim echipei Cheile Nerei (cred că ei erau) pentru ajutor, aveau şi ei apă foarte puţină şi totuşi ne-au dat. I-am cam repezit noi ca răsplată pentru ajutorul lor. 🙂
La “proba de căcat” cum a descris-o pe scurt amazoana noastră nu ne-am aşteptat. 🙂 Adică mie nu-mi păsa câte probe sunt şi nu reţinusem, iar Gyongyi reţinuse că sunt 5 probe speciale în total, dar se pare că rapelul nu intra în calcul. N-am trecut proba identificării balegei de zimbru (deja cu “balegă” am dat un indiciu), deşi Tibi ne-a dat indicii, mură-n gură cum se spune, şi am mai stat 20minute, dar nu mi-a părut rău. Vlad a avut o pauză suplimentară, apă era destulă acolo, iar în continuare, deşi iar ne-au aşteptat porţiuni cu bicicleta în braţe, ne-am putut baza din nou pe forţele lui.

Şi în sfârşit am ajuns la CP18 şi finish! Nu înainte de a trece de o “scurtă” porţiune de pădure virgină în care push-bike-ul era o binecuvântare, nu mai mult de 200m de urcare. Ca trofee luate de pădure am văzut coarne de bicicletă rămase de la alţi zimbri pe două roţi ca şi noi. Cică e drum! După ce am scăpat de pădure şi am ajuns la lizieră am început să căutăm coborârea. Se lăsa noaptea şi nu ştiu dacă mai aveam 20min de lumină să vedem ceva. Aşa că am mers pe lângă lizieră pădurii baleiând un drum la vale, şi la un moment dat am lăsat bicicleta şi am început să alerg să caut o zonă fără tufe, mai accesibilă. Şi am avut noroc, de astă dată drumul chiar exista, înierbat la început.

2017-06-03 22.19.55.jpg2017-06-03 22.20.04-1.jpg

Am ajuns pe noapte, peste 7h ne-a luat să parcurgem ultimii 40km de aventură. Dar măcar n-au fost 14h cât ne-a luat trailul de 50km. 🙂
Am terminat la aproape 5h de echipa Avenul Piciorul Boului, la peste 2h în faţa Grindului. Munţii Ţarcu probabil a aşteptat ziua să scape de pădurea cu trofee, la fel şi Vulcanii Noroioşi. În orice caz frumos concurs, greu şi plin de învăţăminte. Felicitări tuturor echipelor, de aceea sunt puţine pentru că e concursul de aşa natură.

2017-06-04 12.06.29.jpg2017-06-04 12.32.00.jpg

2017-06-04 12.10.21.jpg 2017-06-04 12.32.06.jpg

Bine că am terminat! Şi de scris a fost greu… Ce să mai spun de drumul înapoi. M-am oprit să dorm puţin pe parcurs, să ajungem teferi acasă…

Mulțumesc pentru poze! Am mai căutat și pe internet poze cu zonele prin care am trecut, momentan am pus cea cu lacul Cujerdel. Trebuie să trec și pe ziuă prin Ceahlău, demult n-am mai fost iar acum mai mult l-am simțit decât am văzut.

2017-06-04 17.07.55.jpg2017-06-04 16.54.59.jpg

 

 

  One Response to “Propark Adventure 2017 – parcul natural Vanatori Neamt”

  1. […] Maraton Apuseni a fost şi ultimul concurs înainte de Propark Adventure – 2 iunie (de ziua mea), unde am participat în echipa Cheile Turzii. Am reuşit să-mi revin şi a fost fain, multe provocări ca de fiecare dată. Anul acesta însă am încheiat pe podium, pe locul 2, după aproape 39ore de cursă. Despre Propark am scris. […]

 Leave a Reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

(required)

(required)