Oct 222017
 
Walking Month editia a III-a

Walking Month editia a III-a

Walking Month la a 3-a ediție a însemnat pentru mine a 3-a participare în echipa UltraRunners.

După experiența edițiilor anterioare și, mai ales, după epopeea de anul trecut, când am încheiat pe locul 2 cu echipa dar cu cei mai mulți pași dintre toți competitorii – 2.176.000 (72000 pași/zi media), am hotărât că în acest an voi participa doar de plăcere, făcând cel mai important lucru – efectiv să particip, contribuind astfel în acest fel și eu cu o părticică la strângerea de fonduri pentru BeardMobil – vehicul pentru cei ce nu pot umbla. Am luat și un tricou cu WM, să am și o amintire.
S-a văzut la sfârșit că s-a putut chiar achiziționa al doilea vehicul, sper ca ele să circule nu numai un an sau doi, mă bazez pe … clujeni. 🙂

masina.jpg

BeardMobilul – ideea BeardBrothers, sprijinul Betfair prin WalkingMonth, meritul și al participanților

total pasi wm.png

Pașii de anul acesta

Am refuzat astfel propunerea lui Adi Rusu (mulțumesc) de a face parte din echipa lui (Skywalkers, care a și încheiat pe locul 1 la profesioniști, la mare distanță de restul echipelor), nedorind să-i încurc în planurile lor. Eu aveam printre altele o provocare, pe care am considerat-o cu risc mare – Pirin Ultra în Bulgaria, la două săptămâni după startul Walking Month și nu doream să ajung obosit acolo. Și uite-așa, împreună cu Andrei Sovereșan, Slovak Ianco și Antoniu Radoni am format din nou echipa UltraRunners. Să arătăm că Walking Month merită să continue și din postura de “oameni simpli, în anonimat”.

clasament p1.JPG clasament p2.JPG clasament p3.JPG

Clasamentul final Walking Month editia a III-a

Cum am ajuns totuși să încheiem primii la amatori, pe locul 2 general după echipa Skywalkers am să descriu în continuare…

Regulamentul – un fel de treasure hunt pentru mine în fiecare an: caut puncte slabe, lucruri care să mă ajute, să nu le știe ceilalți dacă se poate, să fiu cu un pas înaintea competitorilor, să am eventual monedă de schimb în obținerea de informații.

Din punct de vedere competițional Walking Month e o provocare an de an și ca regulament. Mereu se schimbă, se aduc îmbunătățiri, și e nevoie de exemplu pentru că exagerările din anii trecuți trebuiau cumva frânate, controlate. Ce să-i faci, există Sisifi (și eu printre ei) care-s în stare să facă și 100.000 pași zilnic. Și nu o zi… Și nu e sănătos. Îmi dau seama și eu, dar alergarea am impresia că e ca un drog, iar dacă ești și puțin … deosebit, rețeta e gata.
Pe lângă acest lucru care de fapt vizează doar câțiva oameni, mai trebuia făcut ceva să se stimuleze plutonul echipelor de mijloc și, dacă se poate, să aibă o șansă și femeile să ajungă pe podium. Eu vreau să zic că anul acesta s-au îndeplinit obiectivele, iar femeile au fost pe prim plan. Ele de fapt nu aveau nevoie de condiții speciale, a contat doar să vrea cu adevărat. 🙂 Livia Szigyarto a încheiat prima la amatori, în top trei echipe atât la amatori cât și la profesioniști au fost și femei, ba parcă dacă nu mă înșală memoria vizuală, au fost și echipe integral feminine. Sunt activități unde femeile sunt în general mult mai bune decât bărbații: orice ține de constanță, răbdare, timp îndelungat.
Echipa câștigătoare a încheiat cu puțin peste 4mil de pași, mult sub norma de anul trecut de aproape 7mil. Peste 3 mil pași au făcut doar 7 echipe. Așa că partea cu categoriile de Profesioniști și Amatori e o reușită, chiar dacă după mine se puteau numi și Sisifi și Lebede sau ce vă mai aduce imaginația. Ce idee mi-a mai venit (variațiune din ce am spus și anul trecut) – premiile să fie date prin tragere la sorți atât la individual cât și la echipe – să intre cele mai bune 10 rezultate. Cu asta chiar cred că e cam gata cu vârfurile.

Anul acesta s-au hotărât să se axeze pe aplicațiile pe mobil la citirea pașilor. Găselnița – să citească indicațiile din aplicația Google Fit. Fain ca idee, din păcate aplicația GF e cam, să zicem așa, beta. Multe promisiuni de integrare, inclusiv cu Garmin, dar încă nefuncționale. În plus, as always, versiunile pentru Android sunt și mai imprevizibile. Am studiat puțin problema, am citit regulamentul, m-am jucat cu brățara MiFit până mi-au sărit capacele și le-am și scris câteva observații, în data de 8 septembrie. Am punctat că există posibilitatea ca unele echipe de amatori să treacă pragul de 100k pași două zile la rând și a treia să fie cuminți. Am venit și eu cu sugestia să se lase și introducerea manuală, că precis va fi o avalanșă de cereri de corecturi de la concurenți. Cam asta am scris:

08 sept WM.jpg regulament.jpg

Din ce am scris la organizatori și partea din regulament pe care se pare că unele echipe nu o știau sau nu au interpretat-o corect

Nu pot să nu pomenesc acum de discuțiile ulterioare (la o săptămână după încheierea concursului!) prin care unii au dovedit că n-au citit regulamentul cu atenție și s-au simțit nedreptățiți că n-au fost pe podium. 🙂 Așa nu poți câștiga niciodată, prima cerință la o problemă e să citești corect ipoteza, că altfel sigur nu ajungi la rezultat. Adică … au câștigat, dar alt concurs!

Și acum etapele concursului (11 septembrie – 10 octombrie), așa cum le-am văzut eu…

Dolce far niente (11 septembrie – vineri 29 septembrie)

Toți din echipă ne-am văzut de viața noastră vreme de 3 săptămâni. Hotărâsem doar să participăm și atât. Am avut zile cu 2k pași, într-o zi mi-am uitat brățara acasă, oricum n-o purtam tot timpul, majoritatea zilelor am avut sub 10k… Mai și alergam, dar puțin, pregătindu-mă de Pirin Ultra. Într-adevăr ultra-ul acesta, chiar scurtat din cauza vremii, a mai aranjat puțin pașii mei: 136k într-o zi (vineri 21 sep) și 51k în a doua(sâmbătă 22 sep). Nu țin minte să fi vorbit cu ai mei, să-i avertizez că dacă facem peste 100k duminică suntem profesioniști. 🙂 Chiar dolce far niente, starea taurului Ferdinand din desene animate – “he smell flowers”.

sep 26 mifit.png

Așa am început Walking Month

my 30 day challenges.JPG

Să nu uităm de fapt ce poate fi o motivație la Walking Month, despre care am scris anul trecut 

Vineri 29 septembrie, momentul de cumpănă, AMR 11 zile

Mi-am adus aminte de WM. Pe la prânz mă hotărăsc să vorbesc cu Mihai Pantiș și echipa lui, să-i întreb de sănătate. Era ultima zi în care mai puteam eventual mișca să obținem un rezultat demn de UltraRunners la Walking Month. Doream să mă liniștesc, să scot cuiul din cap. Pentru mine urma Maraton Piatra Craiului peste o săptămână, în mod normal dacă doream un rezultat bun acolo trebuia să alerg cât mai puțin înainte.
Și îi iau așa la bășcău cu întrebare de genul “Bre, ce vă mai face WM? Sau n-are sens să vă întreb, amatorilor!” Și continui cu “Vreau să știu care-i atmosfera în straturile superioare, dacă sunteți pe acolo.”
Le spun că am 400k pași și echipa 1200k. N-am nimic de pierdut, în ei pot avea încredere, le arăt astfel și că dacă cumva sunt în luptă cu echipele din jur, nu suntem noi aceia, suntem pe nicăieri. Și ei, evident, știu că nu-i mint. Informație contra informație. Nu consider că le-am dat prea mult pentru nimic.
Aflu că sunt primii, cu 2000k. Se gândesc că precis ceilalți au pași ascunși, n-au pus tot. Dar eu fac rapid niște calcule. Și cam așa am încheiat: “Păi nu stați tulburător față de anul trecut. Aveti o medie de 27k/om/zi. Anul trecut s-a câștigat cu 56k/om/zi media! Unde sunt nebunii de altădată? … Deci abia depășiți pe zi norma de amator. Mobilizați-vă!” 🙂

29 sept discutie cu echipa Rusu ok.JPG

Și uite-așa în loc să mă liniștească, discuția asta mă pune pe gânduri! Și tot weekendul m-am gândit WM sau MPC? Cum sunt om practic, le-am spus la ai mei că avem șanse la podium dacă tragem tare, dar încă nu le pot spune matematic cât ar trebui să facem zilnic. Adică… cât de mult. Și nu sunt hotărât nici eu. Dar măcar să ne obosim să punem pașii zilnic, să știu cum stăm. Și să facem pași! M-am apucat cu îndoială și eu să alerg, mi-era clar că trebuia să ajung la o medie de peste 30k zilnic ca să avem șanse. Și asta însemna că trebuie să recuperez. Vineri am făcut 35k pași, sâmbătă 51k (am avut concurs de MTB care m-a și obosit și nici n-am făcut pași) și duminică 41k. Cu greu, nu eram obișnuit. Ca echipă n-am depășit 100k zilnic, dar începuse mobilizarea.
Acum mi-a venit ideea să denumesc zilele în care nu aveam voie să facem mai mult de 100k pași zile pe roșu. Interzise! Și m-am mai uitat o dată la regulament, să fiu sigur că am înțeles bine. Da, tot a treia zi pe roșu, dacă doream să rămânem amatori.

Luni 02 octombrie, decizia, AMR 8 zile

Mă interesa doar cum stau primii și ce văd ei. Erau intangibili Mihai și echipa, dar restul nu. Asta dacă nu au pași ascunși și nu accelerează. Cam mulți de dacă. Dar poate totuși un podium…
Și vorbesc cu prietenul Adi Cosma din echipa care credeam eu că sunt primii la amatori. Și poate erau atunci, dar din anumite motive au ales să nu tragă la final. Cu Adi, fiind concurență, n-am vorbit decât la modul general despre WM. El credea că este un clasament separat la amatori și separat la profesioniști. L-a indus în eroare faptul că scria în aplicația WM “amatori” pe aceeași pagină cu numărul de pași. El vedea o echipă la sute de k în față, precis era a lui Pantiș! Dar regula celor 3 zile putea să facă credibilă și că-i echipă de amatori. Și-i spun direct că doar dacă trece la profesioniști îl pot ajuta. Și de fapt ne-am sunat pentru că urma să mergem împreună la MPC. Dar aflu ceva important: se pot adăuga activități în aplicația Google Fit (GF), versiunea web. Dar acei pași nu apar instant în aplicația WM, uneori doar la câteva ore. Și faptul că se pot adăuga și apoi șterge pași, la care se adaugă pașii pe care îi pune aplicația GF când mergi cu mobilul face ca să nu știi precis niciodată cât au adversarii: mereu se modifică pașii la echipe și individual în timpul zilei. Mulțumesc! Eu însă trebuie să privesc mai global, cine e în jurul nostru chiar nu mă interesează, doar trebuie să trec în straturile superioare mai rarefiate unde câțiva k pași nu contează! Pfui! Eu studiasem GF înainte de concurs, dar atunci mă interesase doar cum reușește să facă sincronizările.
Și îmi dau seama că nu încalc regulamentul dacă pun și apoi scot acele activități. Și la final oricum pun manual pașii făcuți, nu las “loteria” GF să intervină. Practic însă cu versiunea web am stat și o oră și nu s-au pus în WM pașii. Și descopăr că dacă pun activități în aplicația GF pe mobil, pașii apar instantaneu în WM!
Și uite-așa, cu instrumentele “viitorului” în mână, mă decid: WM, la MPC sunt ultramulțumit că voi fi CarpathianMan dacă termin cu bine! Oricum va fi diferență de minute, maxim 20, față de cum sunt la optim, și asta nu-mi aduce podium la MPC, unde sunt la categoria mea alergători de top ten la general! Iar voi ateriza pe lângă podium, nici măcar nu pot adeveri ce-mi spune Silip – “abonat la locul 4”!
Știi și la ce te ajută că știi? – pentru mine e o întrebare celebră și înțeleaptă. Unde am auzit-o? La “Știrile de sâmbăta asta” de pe TVR Cluj, demult – emisiune de divertisment. Chiar era faină emisiunea, cu mult umor.
Și chiar așa, la ce ajută că știu:
1. Clasamentul e comun, atât la individual cât și la echipe.
2. Din aplicația GF pe mobil se pot pune activități temporar (deci număr de pași) care ajung în aplicația WM. Există niște limite la număr de pași pe oră.
3.  Când mergi cu mobilul aplicația GF pune activități/pași/miscellaneous care apar imediat în aplicația WM dacă ești conectat la internet.
4. În aplicația WM, cam incomodă pentru a vedea câți pași fac cei din echipă, poți tăia din grafic coechipieri, astfel să rămână câte unul, să vezi mai ușor cât a făcut.
5. De ani trecuți: 10k pași o oră de alergare, 7500 pași mers pe oră.

Screenshot_2017-10-05-05-50-32.png Screenshot_2017-10-09-00-17-42.png

Din lucrurile mai puțin știute

Măsuri luate:
1. Pașii de pe Garmin Connect trecuți în mod privat. Doar o activitate pe zi de alergare înregistrată cu ceasul. Setat ceasul să pot vedea dintr-o apăsare de buton numărul de pași.
2. Tabel în care am trecut numărul de pași obținuți prin simulare. Am văzut astfel cât aveau cei din față. Dar asta numai după câteva zile am făcut, eram prea departe ca să conteze 100k – 300k pași adăugați.
3. Evitam să umblu sau să alerg cu mobilul. Mă încurcau activitățile puse de GF, nu aveam plajă mare de simulare și pierdeam vremea cu intervale orare. Măcar eu să nu creez o linie în plus în tabelul cu ce văd în față.
4. Mulți pași. Cel mai important. Fără pași degeaba calcule. Nu eram în stare momentan nici cu simulare să văd vârfurile. Așa că, după cum am procedat anul trecut – tot pe jos – serviciu, orice. Și trezit devreme… oricum mă trezesc devreme.
5. La toate lucrurile legate de WM mă gândeam când alergam sau mergeam. Nu aveam timp de stat și scris.
6. Plan de pași, deja știam de anul trecut cât trebuie să am la o anumită oră ca să îmi îndeplinesc norma sau la câți pași pot ajunge la sfârșitul zilei.

simulare.jpg

Tabel cu simulare

Miercuri 4 octombrie, prima estimare, AMR 6 zile

În sfârșit am putut să fac o estimare cu numărul de pași pe care trebuie să-i facem zilnic ca să putem avea șanse la podium. N-aveam ce face, am pus zile pe roșu miercuri, vineri și luni. N-am putut avea mai puține, ce să-i faci dacă încerci să îngrași porcul în Ajun! Oricând puteam renunța la amatori, dar câtă vreme aveam șanse la locul 1…
Reieșea deci că avem șanse la locul 1 la amatori! La individual era însă un haloimăs! Eram încă înconjurat de o mulțime de oameni, dar eram la vârful lor, și apoi începeau “greii”. Totuși era clar că numai la amatori aveam șanse la podium. La profesioniști nici pe Pantiș nu aveam șanse să-l ajung. Doar dacă mă înțelegeam cu el să nu facă pași! 🙂 Dar ce să-i ofer în schimb? 🙂 Și oricum doar locul 1 se premiază, restul podiumului e pentru “glorie”, așa, între noi.

estimare 4 oct.jpg

Estimare 4 octombrie

Ce trebuia să facem? Simplu! 220k zilnic în zilele normale, cât mai aproape de 100k în zilele pe roșu. Ca să am motivație să fac pași mulți pentru mine a contat și să lupt pentru individual. Aveam cei mai mulți pași din echipă, doar unul dintre noi putea avea șanse la podium. Și trebuia sprijinit! Mi-am calculat că am șanse cu 70k zilnic. Pentru mine nu existau zile roșii! În zilele roșii ai mei aveau limitare de număr de pași.

Joi 5 octombrie, prima situație la individual și echipe, AMR 5 zile

În sfârșit am avut “puterea” necesară să ajung spre vârf să văd adversarii. La individual nu m-a interesat prea mult, n-aveam vreme de pierdut: pașii de simulare au fost mari, după distanțele dintre echipe.

situatie 05 oct ok.jpg

Situație 5 octombrie

Sâmbătă 7 octombrie, ziua MPC, AMR 3 zile

Totul conform planului… oare? Eu mă străduiesc: până să înceapă concursul deja aveam 10k pași, deci echivalentul unei ore de alergare. Eram obosit, mi-a fost greu la început la MPC. A fost vreme urâtă și-n acele condiții după concurs am mai făcut 40k pași, alergând prin ploaie. A fost prima zi în afară de cea de la ultra când am atins 100k pași.
Duminică în schimb abia am reușit 70k pași, nu s-a văzut că e zi fără restricții. Am ratat și “Treasure Hunt”, eu fiind pe drum încă, nici poveste să ajung pe la ora 12 în Cluj… unul din regretele mele. Poate totuși povestește cineva cum a fost! Sove și-a făcut timp… Nimic n-a “transpirat” până acum. 🙂
Nu am găsit niciun motiv plauzibil să trecem la profesioniști, mai aveam echipe în față dar nu departe, așa că luni am făcut ca echipă maxim 100k.

situatie 08 oct.jpg

Situație echipe 8 octombrie

Marți 10 octombrie, ultima zi – ziua liberă, ziua exceselor

Lucrând în unele weekenduri obțin zile libere. Un as pentru mine la concursul WM. Și l-am folosit. A fost greu. Am făcut 150k pași, mai mult ca la ultra. Dar la ultra am folosit bețe, practic am făcut mai mulți pași dar nu au fost contorizați. Doream să reușesc între 120k și 140k. Consideram că doar de la 140k am șanse la locul 1, asta dacă n-am ghinionul ca să fie un amator sus între primii profesioniști. Când pe la prânz mi-a spus Sove că el nu reușește să facă cât și-a propus, el având prezentare la “Arcul Carpaților” (felicitări încă o dată), am știut că e musai 140k și din punctul de vedere al echipei.

Nu poți obține ceva fără plan. Mai ales dacă e timp limitat. Ca să ajung la 150k planul a fost de … 160k. Simplu: de la miezul nopții la miezul nopții – o oră alergare, jumătate oră odihnă. Ies 16 ore alergare cu 8 ore pauză. Rezonabil. Plus că în pauză nu există să nu faci măcar 500 de pași. Și totuși… eram foarte obosit. M-am trezit abia după ora 3 și apoi mai mereu eram în urma planului cu 15k-20k pași. M-am ambiționat însă spre seară. Am alergat pe ceas peste 90km în 9 etape, dar au fost perioade în care n-am folosit gps ca să nu se descarce și pentru că îmi făceam mersul de recuperare.

Screenshot_2017-10-13-06-08-30.png Screenshot_2017-10-13-06-08-18.png Screenshot_2017-10-13-06-07-52.png Screenshot_2017-10-13-06-06-03.png

Din graficele de final din aplicația Walking Month

Final

Am încheiat la echipe pe locul 1 la amatori cu 3262k pași, practic pe locul 2 general după echipa Skywalkers. Mulțumesc alor mei pentru colaborarea fructuoasă cu piticii mei. În 4 octombrie dădusem estimare pentru echipa noastră la amatori de 3180k (o valoare acoperitoare pe care am depășit-o) și pentru adversari 3000k (după noi echipa Tarahumara a avut 3152k, au accelerat la final).

La individual n-am reușit s-o ajung pe Livia, protejată fiind și de Mihai. 🙂 Omul despre care nu știam nimic aflat în fața lui Mihai. Din ce știu, Mihai ne separa în clasament, eu având 1288k pași și ea cu 69k mai mulți. Asta e, încă o zi sau să nu fi plouat la Zărnești. Dar mai bine așa! Felicitări Livia! Așa da! A arătat că a vrut cu adevărat, s-a luptat și n-a fost ajunsă de “fărașul” Ultrarunners!

premiu si tricou.JPG

Deja sunt amintiri

Am făcut cumva și tot am ajuns să fac pași mulți la Walking Month. Dar efortul mare măcar n-a fost o lună ci ceva mai mult de o săptămână. Ce m-a determinat să-mi schimb atitudinea a fost informația că anul acesta e leneveală. Și atunci am vrut ca aceia care câștigă să nu obțină un premiu prea ușor. Cum se spune, apreciezi mai mult un lucru obținut mai greu. După anul trecut să se treacă în extrema cealaltă? Nu! 🙂 Dacă lupta între echipe era publică poate era mai fun. Dar nu era dorința mea să agit spiritele, ba din contră.

Felicitări Betfair pentru Walking Month! Mai ales pentru că e un concurs caritabil cu succes, dar și pentru partea competițională, cu regulile mereu surprinzătoare. Ce ne rezervă “Treasure Hunt Rules” anul viitor? Abia aștept! De fun!

Oct 132017
 

Maraton Piatra Craiului

Maraton Piatra Craiului 2017 este încheierea Circuitului Carpaților. Nu se poate să nu se țină, ar fi păcat. E drept că n-am fost la toate competițiile din Circuit, dar poate anii următori mă duc acolo unde n-am reușit acum, să mai văd țara și munții noștri. E faină ideea cu Circuitul, din punctul meu de vedere strict ca și competitor nu m-ar deranja să se adauge și alte concursuri care merită, chiar dacă se desfășoară simultan, oricum nu voi putea participa la toate și nu asta contează cel mai mult. Un concurs din Circuit înseamnă niște standarde care le respectă, niște așteptări pentru mine. Să zicem așa, e echivalentul româneasc la concursurile certificate ITRA.

22281709_1463641877089353_6223853348325325705_n.jpg

Dar să revin la MPC. După ediția jubiliară de anul trecut când s-a parcurs traseul în sens invers, se revine la traseul normal. Așa scria în descriere și așa ar fi fost dacă n-ar fi venit vremea ploioasă … de la Cluj. Așa am auzit la PA-ul de la Curmătura, când nu mai aveam mult până la finish – “Uite, el e din Cluj! Ploaia vine de la Cluj!” Așa se spune pe acolo când vine vremea rea. 🙂 Bine că nu vine ceața și smogul, că suntem într-o depresiune ca într-un microclimat. De ele scap însă ușor urcând pe dealurile Feleacului.

Traseul normal … normal că nu a fost normal pentru că nu se putea normal! Normal! A fost altfel, nu s-a urcat mai sus de 1700m, am recunoscut porțiuni din traseul clasic, mai știam partea de Curmătura, au fost și noutăți. A plouat, a fost lapoviță și ninsoare, dar n-a fost așa frig și mai ales – n-a ajuns vântul la noi. Nu au fost condiții extreme! Totuși s-au plâns oamenii că a fost greu, că trebuia amânat, că nu trebuia pusă bucla etc, parcă mai mult decât la orice alt concurs. Mie ceasul mi-a indicat 43,5km și 2460m diferență de nivel. Din cei 43,5km cred că 9km au fost de alergat la munte (partea de început spre Plaiul Foii și Prăpăstiile Zărneștilor) și doar restul de 34km de alergat pe munte. 34km au fost în fapt de munte, și timpul meu final a arătat acest lucru – 5h47min – în condițiile în care am început foarte greu și am accelerat pe parcurs când mi-am revenit tocmai ca să n-o lungesc pe o vreme dificilă. Pentru mine cursa a început după km20. În anii precedenți traseul normal îl parcursesem undeva între 5h06min și 5h25min, nu mare diferență.

Un exemplu de condiții mai grele, dar nu extreme – s-a scurtat și cursa “din mers”: Pirin Ultra – Bulgaria “run like no other” – 150km cu 9000+ diferență de nivel. Am făcut la final 140km cu 6800m diferență de nivel. La km110 aveam de urcat în șa pe creasta principală la 2600m (creasta care ducea la vârful Vihren 2914m) și apoi să cobor la cabana Vihren. Noaptea. Total 13km. Timpul? 5h35min. Aproape cât MPC-ul meu de anul acesta! Cum se spune – același om, aceeași pregătire, cu câteva săptămâni înainte. Și n-am fost singur, ci cu Mihai Șerban. Am fost printre primii, e drept că alții pe lumină au parcurs bucata cu o oră mai repede, noi am și bâjbăit.

22228273_1463642013756006_7371143600373667994_n.jpg

Cine a avut probleme la MPC și-a depășit limitele și a ajuns în stare de epuizare prin “metode clasice” cum e un ritm prea intens nesusținut de alimentație suficientă. Adevărul e că alergarea “te fură”, intri într-o stare din care e greu să te desprinzi și să asculți de nevoile pământești ale corpului. Și asta pe vreme urâtă te costă! Să nu uităm că acum câțiva ani cineva tremura de frig, avea spasme, era culcat pe jos. Și asta pe urcarea pe Diana și atunci a fost foarte cald! Epuizare, dorință de a ține pasul cu cei mai buni! Ce ar fi însemnat asta în condițiile de acum? În fapt, nu acest lucru s-a întâmplat acum, dar la mai mulți concurenți? Cum poți să tragi peste limite când nu știi când se termină cursa, ce provocări ai pe parcurs?! Eu habar n-aveam de traseu! Nu cred că ceilalți erau mult mai cunoscători. Am mai spus și altădată: citiți cu atenție regulamentul. E făcut mai ales spre binele concurentului. Gândiți-vă de ce s-au scris anumite lucruri. Cum s-a făcut selecția la concurs? Oare de ce? La câte concursuri din România la care ați participat s-a cerut experiență montană, curse de un anumit grad de dificultate încheiate cu bine? Cum a fost acolo? Cum v-ați comportat? Imediat trebuie percutat și luat măsuri. Ați mai fost la MPC și n-au fost probleme? Și ce? Atunci poate ați avut altă motivație, ați alergat doar ca să încheiați cursa, acum vreți mai mult și vă permiteți să riscați. Oare?
Și poate cea mai pertinentă întrebare: în cât timp estimați că parcurgeți traseul? Eu vă mărturisesc că este primul lucru la care mă gândesc. De ce? Pentru că îmi influențează toată cursa: echipament, alimentație, ritm la start, așteptări, rezerva la necunoscut.
Ca să vedeți ce serios am tratat cursa în condițiile de acum (și am mai participat la MPC câteva ediții și atunci nu m-am gândit la așa ceva) – am avut și bani la mine: o hârtie de 50lei și una de 10 lei. De ce? Chiar așa amănunt contează și merită atenția? Pentru mine da! Dacă ajung la un cătun, o colibă, vreau să cumpăr ceva? Doar n-or fi nababi pe acolo bătrânii ăia care trăiesc de pe o zi pe alta. Oi primi gratis ceva de mâncare dar mi-ar fi jenă să cer… 10 lei nu-i așa mult. Dar dacă cumva ajung total aiurea și am nevoie de transport? 50 de lei sper să ajungă. Am cântărit, doar 10g cu tot cu punguță, îmi pare rău că n-am scos bateria din cheia de la mașină, că era 20g. 🙂 Asta apropo de echipament minimalist.
Ajungi mai calculat după ce participi la un ultra. Să vedeți ce înseamnă să ajungi epuizat după ritm de maraton la km50. Și să mai ai de parcurs 120km și dublu diferență de nivel! Depinde de cât de antrenat ești, îți revii cu muultă răbdare, știi că dacă mai ajungi în astfel de stare o dată sau de două ori ești terminat sau intri în modul supraviețuire, n-ai 9 vieți ca pisica. Și sigur nu mai ești cum ai fost, e cursă ratată ca rezultat. Puteai mai bine! Din ciclul “spune-mi cum ești la km50 și-ți spun cine ești la sfârșit”. La maraton pragul e la distanța de semi: după 20km se vede cine e antrenat de semi și cine pentru distanțe mai lungi.

medalia.jpg

Și acum pun mai jos fragmente din ce am postat pe facebook, ca de obicei în ultima vreme.
Și nu uit să-i mulțumesc lui Luci Clinciu pentru înscrierea gratuită, anul trecut n-am putut participa, n-am spus nimic, pur și simplu … Mai bine să ne trăim viața frumos, alături de cei dragi, nu-i fără sfârșit cum pare la 30 de ani.

Ce am postat pe Facebook, nițel adaptat

FB, a doua postare
Maraton Piatra Craiului – editia 11 – un concurs mai special pentru mine: am ajuns și eu CarpathianMan, am trecut cu bine suita de concursuri de MTB (4 Munți în echipă cu sora mea Simona Pop), alergare în etape (Ultra Trail Fagaraș în echipă cu prietenul Adi Cosma) și Postăvaru Night (o dată skyrunning și o data cu schiuri de tură), încheierea fiind Maraton Piatra Craiului.

Am avut și eu ocazia să ajung pe scena și să spun câteva cuvinte. Am încercat să fiu scurt, n-am fost coerent așa cum aș fi vrut. Încerc și acum. M-am gândit ce să spun, totul părea simplu, oricum de scris o cuvântare era cam greu – ar fi trebuit să scriu foarte mare sau să fiu cu ochelari, o postura puțin mai neobișnuită pentru mine – CarpathianMan cu ochelari? 🙂 . Poate era mai bine totuși cum a procedat Andreea Dan – a fost un discurs frumos care l-a influențat emoțional pe al meu. Mi-a scăpat aspectul acesta – că înaintea mea vor vorbi și alții, mare eroare!

Merită să participi la concursurile CarpathianMan, mai ales cele pe echipe și pe etape. Ajungi să vezi “mai altfel” munții, oamenii, să simți că ești o echipă nu numai cu coechipierul ci și cu toți ceilalți: prieteni, concurenți, voluntari, organizatori… cabanieri. Orice se întâmplă la cineva se reflectă și te influențează.
Se muncește mult la trasee, unele sunt inedite, ajungi să parcurgi munții pe unde n-ai fost niciodată chiar dacă ai mulți ani în spate de drumeție. Se vede când se pune suflet…
Și mie îmi place să particip la concursuri din care învăț ceva. Și mereu e ceva nou. La fiecare start de la concursurile mai deosebite îmi sare gândul la replica celebră din BD la munte – “Ce avem noi aici?”. 🙂 Asta apropo și de MPC!

Maraton Piatra Craiului de anul acesta? Parca l-aș dori tot pe acelasi traseu și anul viitor! Sau de fiecare dată pe alt traseu! Am avut parte de zăpadă, ploaie, ninsoare, noroi în două culori… Cel negru a fost de groază pentru mine. De fiecare dată când vedeam că se schimbă terenul călcam cu grijă așa cum la început încerci cu degetul apa. Iar de zăpada proaspătă la vale… eram ca schiorii începători – fugeam în diagonală, fără să mă pot opri, dintr-o pădure în alta, străbătând toată “pârtia”. Simțeam că doar dacă mă trântesc pe jos pot să mă opresc și nu găseam un loc potrivit.

43,5km, 2460m diferenta nivel, 5h47min. Luna Walking Month “umblă pentru cei ce nu pot umbla” – concurs caritabil pe echipe era la sfârșit, lună în care am alergat o săptămână serios, nu cu viteză dar extrem de mult. Am avut de ales între un rezultat mai bun la MPC sau un rezultat mai bun la Walking Month. Am ales WM, titlul de CarpathianMan a fost arhisuficient pentru mine. Nu puteam să nu aleg WM, e pe echipe, deci nu sunt singur să fac ce vreau. Just for records, în ziua MPC am făcut 100.000 pași din care 50.000 la concurs. Am tot alergat pe ploaie și după concurs! Ziua precedentă, vineri, 72000 pași (undeva între 7h alergare și 10 ore mers). Ca reper pentru mine – într-o oră fac 10.000 pași alergați sau 7000 pași de mers consistent. Media pe ultima săptămâna de Walking Month a fost de peste 89000 pași zilnic, ce să-i faci dacă m-am trezit doar cu 10 zile înainte de încheierea lunii că mă interesează rezultatul!

Eu n-am nevoie de clasament, mă interesează cum stau față de prieteni. Le spun la toți “Bravo” și mă gândesc în sinea mea pentru cei mai rapizi “da, sigur, la tine a fost numai soare” sau, la cei din urmă, “yes, te-am luat”. 

Și propunerea mea (că tot e la modă să faci sugestii și să dai sfaturi la organizatori) e puțin alta decât ce am tot auzit: să existe o lingură de lemn ca premiu pentru ultimul sosit, valabil mai ales la concursurile în echipe sau pe etape. Noutatea ar fi că lingura s-ar decerna doar dacă ultimul ar sosi într-un timp să zicem cu 20min mai mare ca penultimul. Ar fi multe avantaje, nu insist. Și ar fi o competiție și la sfârșitul clasamentului, oamenii ar găsi soluția să încheie împreună și mai în siguranță… Și dacă ajungi să ai o colecție de linguri, când le folosești la bucătarie te mai gandești … cum să ajungi mai competitiv sau … la mine, dacă dați și un nume la lingură, nu mă supăr să-i spuneți premiul Veze 🙂 . Să las și eu ceva moștenire în lumea alergării…
Mda, poate că aș acorda lingura și la DNF-iștii din prima jumătate a clasamentului… temporar. Sau care necesită intervenţii sau ajutor de la cei din jur. De ciudă, că sunt buni! De ce să aibă numai premii și medalii ca trofee? Ia să mai fie și o lingură printre ele! Dovadă că un rezultat bun nu se obține fără căderi! Dacă nu vor lingură, să aibă curajul să termine cursa cu un rezultat mai slab!
De unde propunerea? Consider că sunt două categorii de oameni la concursuri care-și pun viața în pericol, și nu numai atât: ultimii și cei din față care cad jos când riscă prea mult.

Să vină zăpada! Nu numai după gât când te oprești în copaci ca la MPC!
Toata stima la organizatori și voluntari!

lingura.jpg

FB, prima postare

Mie mi s-a părut ok MPC-ul anul acesta. Super că au modificat traseul și nu s-a amânat cursa. Atâta că n-am ajuns la ședința tehnică și nu știam sigur cât va dura concursul, chiar dacă se estimau 41km. A semănat puțin cu condițiile de la Maraton Brașov. Am alunecat și eu, asta e. Am fost mulțumit și de PA-uri, e drept că aveam batoane și geluri la mine, nu-mi puteam permite să mi se facă foame. Așa e la munte când e frig și plouă/ninge: trebuie să ajuți și mai mult organismul. Să vedeți cum e la Pirin ultra: anul trecut s-au facut (primii concurenți) 26km între două PA-uri în 10 ore! Noaptea! Așa că fiecare cu reperele lui. Ca îmbrăcăminte am avut pe mine tricou și mânecuțe, peste o vestă care ține de ploaie/zăpadă și ține la vânt (foarte important pentru piept și spate), mănuși de bicicletă fără degete (foarte bune pentru căzături), gaitere, papuci de ultra care sunt mai serioși, șosete duble și șapcă pe cap. Normal, pantaloni lungi. Nu mi-a fost frig. Eram liniștit, în rucsac mai aveam: foiță de ploaie, haină sintetică, căciulă, mănuși groase impermeabile și șosete (toate puse într-o pungă). Sănătate!

PS: În general nu-mi place și evit să apelez la organizatori și să pun una din miile de întrebări pe care le-au pus probabil și alții. Asta în timp ce au de lucru, au de rezolvat o mulțime de treburi mai importante. Și mai ales că e ceva ce scrie clar în regulament. Dar… mi s-a părut foarte calm. 🙂 L-am întrebat pe Luci dacă pot să-mi pun cu mine doar mănuși simple, având și cele de MTB. S-a uitat cu atenție la mine și mi-a spus brusc: pune groase. Am făcut ochii mari, dar așa am făcut. A fost certitudinea că nu va fi o cursă ușoară.

Mulțumesc pentru poze!

Sep 262017
 
Pirin Ultra

Schema traseu Pirin Ultra

Am adunat aici postări scrise despre concurs de-a lungul ultimelor luni. Când îți planifici ceva din vreme se vede, parcă e mai ușor dar trebuie să găsești o mică logică a înșiruirii.

1. Mă cheamă amintirile…
2. Drumul și Bansko
3. Despre concurs.
4. Desfășurarea concursului.

 1.
Mă cheamă amintirile…

Mai întâi despre cum am ajuns să caut fără să știu ce în Bulgaria. Asta pentru că în ultimii ani mi-am mai adus aminte de Pirin. Și acum ceva vreme am postat pe facebook textul de mai jos, scris cu titlul “Mă cheamă amintirile”.
– – – – – – – – – –
Anul acesta – fără UTMB. Dar e bine – la anul coeficient 2, apoi cine stie … 3, tot voi merge daca voi mai putea. Şi aştept acum UTF, care-i la 2 ani. Încă nu ştiu cu cine… dar iar nu-i stres. Timpul le rezolvă pe toate, important e să priveşti mereu partea plină a paharului.

Şi dacă nu-i în Franţa, un UTMB al meu tot fac. Am găsit Pirin Ultra 21-24 septembrie – 150km, 9600m+ – considerat UTMB-ul Balcanilor, la fraţii noştri de peste Dunăre – bulgarii.

pirin1997 1.JPG pirin1997 4.JPG

Din caiet, 1997

Cum de m-am uitat peste gard taman acolo? Amintirile… Tot am vrut să mai ajung acolo, în Pirin, pe Vihren (2914) – al doilea vârf din Bulgaria după Musala (2925) din masivul Rila şi al treilea din Balcani – în Grecia e Olimpul cu 2917m. N-am mai avut timp de drumeţie ca altădată…
Am fost în 1997, început de iunie. Peste 20 de ani au trecut. De unde ştiu exact? Eram al naibii de meticulos dar doar în anumite privinţe care le consideram mai importante. Am căutat mai întâi poze, clasice, de secol XX. Am fost cu doi prieteni buni – Luşu şi Claudiu. N-am găsit poze, în panică l-am sunat pe Luşu – dar nu cred să găsească. Şi după ce am luat caietul am înţeles – nu am fost cu aparatul foto. Scrie clar acolo – “nu am pus lucruri de valoare ca să nu fim jefuiţi – aşa auzisem noi zvonuri despre Bulgaria – an greu – şi de aceea n-am pus aparat foto”. Era anul în care bulgarii schimbaseră moneda, era nebunie la ei. Nu credeţi ce scrie pe Wiki că au schimbat moneda în 1999. Poate atunci nu se mai puteau aduce la schimb monedele vechi. În ’97 am fost cu trenul şi controlorii erau însoţiţi de oameni cu arme.
La graniţă la Vidin când au aflat unde mergem ni s-a urat “Curaj!”. Aşa scrie în caiet. Caietul – o înşiruire de informaţii practice, nimic ce ţine de emoţie. Atunci 1 dolar era 7000lei. 1 leva = 5 lei (acum 1 leva = 2,35 lei). Cumpărasem mâncare de 150.000 lei… Cică: “văile sunt adânci(calcare, roci sedimentare)”, “oamenii …amabili, nu sunt cerşetori”. O excepţie – am folosit cuvântul “groaznic” la un traverseu: “de pe Banski Sohodol am luat-o spre vf. Kutelo II (1907) şi Kutelo I (1908) între care există “Căluţul”, un traverseu de creastă periculos, practic aşa de îngust încât trebuie să te ţii de stâlpii cu cordon de oţel; este groaznic pe vânt, îngheţ etc.” Scrie că am folosit bote, că nu se putea altfel cu rucsacii grei pe gheaţa ce urma, că am abandonat cărarea şi am mers pe creastă din această cauză, că am stat o zi la refugiul Bunkera (de fapt înlocuitorul lui, că vechiul era distrus) “umed, nesănătos” din cauza grindinei. Şi abia am reuşit să ne ţinem de durata traseelor trecute pe indicatoare, bulgarii nu bagă ore din burtă “ne vom convinge că bulgarii dau timpii de parcurs foarte competitivi (cel puţin pe o vreme proastă şi cu zăpadă)”.
Caietul vine ca o completare – ce ţin minte eu sunt întâmplările – cum a alunecat Claudiu vreo 100m pe zăpadă când coboram de pe Vihren (era gheaţă şi zăpadă în iunie) de-am tras o sperietură – n-am putut face nimic… bocanci de Clujana. Eu aveam bocanci buni si de schi – cu talpa tare, de la taica-meu, puteam să-i înfig în gheaţă. Cum am ajuns la Burgas şi era să înnoptăm în cimitirul de acolo etc.
În orice caz la o primă privire la traseul de ultra mi s-a părut cam extrem. Bulgaria nu-i Franţa, nu-i nici măcar România: e mult mai puţin umblată în zona de munte, sau cel puţin era. Şi au nişte păduri! Brazii noştri sunt pitici faţă de ce au ei… dacă mai au, că am scris în caiet că se ocupă cu prelucrarea lemnului şi au fabrici de ciment… Nu-i de mirare că anul trecut, când a fost prima ediţie, au terminat o mână de oameni. Şi aceia au sfârşit mergând câte doi, parcă în echipă, poate sfătuiţi. Ca la 7500. Am răsuflat uşurat când am văzut însă că nu se ajunge mai sus de 2660m, înconjoară Vihrenul. Parte din traseu îl făcusem, probabil şi sosirea la Bansko. Iar e bine că există un punct central – Zagaza. Un fel de Peştera la Marathon 7500. Din regulament poţi să anticipezi la ce să te aştepţi: 2 frontale, busolă… în rest condiţii obligatorii obişnuite de ultra, dar… Parcă anul trecut când mi-a apărut ideea nu era scris asta: se dă gps tracker să te urmărească. Nu-i a bună. Adică e peste norme, poate fi periculos. Şi iar mă gândesc la Marathon 7500. Oare de ce e tendinţa de a privi “obligatoriu” ca pe o pedeapsă dată de organizator în plus faţă de greutatea traseului? Poate ar trebui să se scrie în preambulul fiecărui regulament: “acest regulament este menit şi să ajute concurentul să aprecieze corect condiţiile de concurs”, “regulamentul este prietenul concurentului”, “regulamentul e user friendly”. Am participat şi eu la întocmirea unor regulamente, în mod clar se ţine cont de ce e mai bine pentru toţi participanţii la un concurs, să fie totul cât mai fluent: concurenţi, voluntari, organizatori. Doar că nu se specifică, se consideră de la sine înţeles.
Mira-m-aş să n-am parte de ploaie la concurs! La peste 2000m, normal. Dar mă duc. Mă cheamă amintirile…
– – – – – – – – – –
Am mai citit o dată ce am scris atunci, dar cu memoria reîmprospătată după parcurgerea traseului de concurs. Ca un făcut, fix porțiunea înaltă cu Pirinul a fost scoasă pentru că s-a considerat acum că e prea periculoasă.

Excursia noastră de atunci, cu rucsaci și cort:

  • tren Cluj – Craiova – Calafat – Vidin – Sofia
  • tren Sofia – Simitli, ajuns noaptea; pus cort, găsit loc aparent ok pe un câmp după ce am trecut de șanțuri mari ca niște tranșee; de fapt am pus pe un drum de țară, ne-au trezit bulgarii care veniseră la lucru cu mașinile lor Moskvits și, cei un pic mai înstăriți – Lada, și care treceau pe lângă noi cum puteau; șanțurile erau de irigații
  • Simitli – autobuz spre Razlog, am vrut să ajungem la cabana Javorov (PA7) prin Betolovolo; ne-am rătăcit, ne-a mai îndrumat pașii o bulgăroaică aflată și ea în drumeție, am ajuns să vedem Bansko; apoi am înnoptat cu cortul în Poiana Javorov; a plouat
  • urcat la ref Bunkera, ascuns rucsacii, făcut circuit de Pirin: mers pe Albutin (2688) – (vârful cel mai înalt de pe traseul inițial Pirin Ultra din bucla PA7 Javorov – PA8 Zagaza, nefăcut la concurs), apoi vf. Kamenishki (2532), coborât la lacul de la poale, pe momâi la Pirin (2593), înapoi clasic pe creastă la refugiu, înnoptat acolo, practic parte din traseul A6 Senokos– A7 cab Javorov; este ceea ce nu am putut parcurge din cauza vremii acum
  • o zi întreagă la refugiu din cauza ploii și grindinei
  • plecat de dimineață pe la Kutelo 1 și 2 (este un alt refugiu înainte – Koncheto 2760), trecut peste “căluț” până pe Vihren (2914) cu bagaje; a fost ceață, vreme ploioasă, versanți cu zăpadă; alunecă Claudiu, suntem nevoiți să coborâm la cabana Vihren (PA9); de aici se oferă cabanierul să ne ducă la vale cu mașina la Bansko cu 5USD/pers; o luăm pe jos pe poteci și înnoptăm la 10km de Bansko, pe valea ce urca la Demianica (PA1)
  • ajuns la Bansko, am luat trenul la Burgas la mare, nu mai înșirui cum am continuat

Zona de mare de la bulgari a făcut parte din Cadrilater, din România, undeva între Nisipurile de Aur și Albena era granița. Nu s-a reușit la negocierile de la Craiova să se păstreze, după aceea s-au făcut schimbările de populație. Grele vremuri! Conținea așadar Balcik cu domeniul reginei Maria. E o zonă foarte frumoasă, faptul că ai noștri regi și conducători dintre cele două războaie mondiale aveau viziunea să construiască acolo viitoarele stațiuni de lux ale României spune multe. Am fost acolo după ce am prins marea eclipsă la Costinești la malul mării, merită măcar o vizită!

Cam atât cu această istorie ploioasă. Cred că a fost o minune anul trecut că s-a putut face întreg traseul de concurs fără să fie probleme de vreme. Poate voi mai merge. Poate îl schimbă … Dacă nici în Făgăraș la UTF din 4 ediții doar la una s-au putut face toate traseele fără scurtări…

 

Top

 2.
Drumul și Bansko

Am plecat de marți din Cluj spre Bansko în două etape, cu mașina, cu înnoptare la Calafat – “ruda mai săracă” a Vidinului. Nu e scumpă cazarea nici la Calafat, nici la Bansko. Și înscrierea la Pirin Ultra e foarte ieftină față de alte concursuri de ultra.

DSCN0130.JPG DSCN0132.JPG DSCN0138.JPG DSCN0148.JPG DSCN0151.JPG

Calafat azi și podul de la Vidin

Am fost impresionat de Bansko acum 20 de ani. Sunt în continuare: construcțiile nu s-au făcut la întâmplare, fiecare cum a vrut. Și efectul se vede, nu ca la Sinaia de exemplu. A devenit stațiune renumită de ski. Cum e Bukovelul la ucraineni.
Și culorile rosu, galben și albastru se folosesc fara jenă la garduri la parcuri de joaca și nu numai. Inspiră veselie, tinerețe și joacă.
Și au parcuri, e verdeață, doar e stațiune. În parcuri am văzut și delușoare construite pentru antrenament de MTB pentru copii.

Și între timp în Bulgaria au apărut autostrăzile. Și liniile de cale ferată par bine îngrijite. În drumul meu am văzut lucrându-se – vopsit și curățat. Sunt optimist, apuc la bătrânețe să merg pe autostrăzile terminate sau cu trenuri de mare viteză. La bulgari, nu la noi… Acum 20 de ani nu aveau autostrăzi. N-auzit la ei de derapări de trenuri. Și au multe viaducte și tuneluri. Habar n-am cum reușesc, că au teren mult mai dificil ca la noi.

20170920_174404.jpg 20170920_180206.jpg 20170920_180717.jpg 20170920_184013.jpg DSCN0159.JPG DSCN0161.JPG DSCN0163.JPG DSCN0173.JPG

Bansko, azi

Am făcut câteva poze, n-am înțeles nimic din ce scria pe acolo. E excepție să nu scrie cu alfabet chirilic. N-am înțeles de ce până întâmplarea… O poză a fost la un mausoleu. Cu un bărbat mândru. Și cum mai iau o cafea, un iaurt, văd pe o bancnotă de 2 leva o poză cu un bărbat care seamănă. Și ce citesc referitor la bancnotă și apoi pe wiki? Paisius din Hilendar. Cleric, sfânt. Născut în zonă, probabil chiar la Bansko. Cea mai cunoscută carte a lui – Istoria Slavo – bulgarilor. Cel mai cunoscut citat, probabil afișat și la ansamblul statuar:

“Oh, you stupid nation! Why are you ashamed to call yourself Bulgarians and why don’t you read and speak in your native language? Weren’t Bulgarians powerful and glorious once? Didn’t they take taxes from strong Romans and wise Greeks? Out of all the Slavic nations they were the bravest one. Our rulers were the first ones to call themselves kings, the first ones to have patriarchs, the first ones to baptise their people.(…) Why are you ashamed of your great history and your great language and why do you leave it to turn yourselves into Greeks? Why do you think they are any better than you? Well, here you’re right because did you see a Greek leave his country and ancestry like you do?”

DSCN0165.JPG DSCN0202.JPG FSCN0169.JPG

Monumentul lui Paisius din Hilendar

Dacă punem români în loc de bulgari și adaptăm? Poate ne vom privi altfel ca nație și vom avea și rezultate și respect de la cei din jur. Acestea nu se obțin cu capul plecat. Nu m-am putut abține să nu scriu asta… doar n-o să folosesc caiet pe care să-l recitesc după 20 de ani.

 

Top

 3.
Despre concurs.

A fost un concurs foarte greu și tehnic. Granit, nu altceva! Cel mai greu de până acum, nici nu se compara cu UTMB de exemplu. Și asta chiar dacă a fost o cursă scurtată din cauza vremii – vânt, frig, puțintică ploaie și ninsoare.

profil.jpg traseu Pirin.jpg DSCN0203.JPG

Traseul de concurs, cum trebuia să fie și tabelul cu timpii de anul trecut la finisheri, plus 2 estimări

Nu mă mir că anul trecut au încheiat 6 persoane cu cel mai bun timp 38h.
Am aflat de scurtare de la primii concurenți care se întorceau pe cei 24km de drum de țară/asfalt dintre Pa5 Zagaza și Pa6 Senokos, aflat la poalele muntelui Pirin care devenise prea periculos fiind expus. Sunt dintre cei care m-am bucurat, nu ca bulgarul care alergase cu noi porțiunea și care a vrut să renunțe. Și cărasem în plus un polar mai gros, suprapantaloni și ceva model de crampoane pentru gheață. Nu mai vorbesc de un chintal de mâncare, doar mă așteptam la zeci de ore în pustietate pe bucla de Pirin, unde poate voi fi nevoit și să stau. Adevărul e că la un concurs de trail nu te aștepți să alergi dus-întors câte 24km de drum de țară cu diferență de nivel 1000m. Alergatul nonstop la țăcăneală e apanajul “șoselarilor”, trebuie o altfel de pregătire. Mie însă mi se potrivește, doar am alergat și maratoane de șosea, inclusiv la ironmanurile lui Istvan Szokolski  de la Oradea. Nu știu însă cum încheiam concursul în astfel de condiții dacă nu se scurta.
Așa că am scăpat de zona cu lapiezuri și prăpastie dintre Senokos și Javorov de 26km care conținea vârful Pirin (urcam până la 2554m), porțiune prezentată de organizatori ca un concurs de skyracing dificil. Plus porțiunea PA7 Javorov – PA8 cabana Zagaza, cu vârful Albutin (2688m, urcam până la 2660m), cel mai înalt de pe întreg traseul. Traseul dintre PA6 și PA7 anul trecut primii l-au parcurs în 10h!

Parametrii noii curse: 140km cu 6800m diferența de nivel. Parca nu sună așa impresionant. Dar dacă se pun la socoteala condițiile de cursă – marcaj deficitar, practic mai mult cel turistic, puține reflectorizante, munți dificili și neumblați, cărări ghicite, numai roci ascuțite între care sau pe care numai un om de guma s-ar simți împlinit atunci…
Eram că un pom de electronice: cip de orientare și gps-logger date de organizatori, gps de drumeție și ceas cu trackuri, mobil, aparat foto, acumulator pentru încărcat din mers ceasul, 2 lanterne. Și stau să mă gândesc daca n-am uitat să pomenesc ceva.
Cu gps-ul de drumeție practic am umblat noaptea în mână să caut traseul. Nu-i de povestit ce se întâmplă dacă nimerești între jnepeni și ești la câțiva metri de traseul bun. Trebuia să ne bucurăm când găseam limba de pietre bună. Urcarea la vârful final de 2600m altitudine (șaua Kabata, porțiunea PA5/8 Zagaza – PA9 cabana Vihren) nu se mai sfârșea. Iar la vale am avut un “pace” pe pietrele cu zapada mai dihai ca la deal – 27min/km.
Am încheiat cursa alaturi de Mihai Șerban cu care practic am alergat-o integral. Bine, eram ca o armonica, el mai mereu în față, uneori credeam că nu-l mai ajung. Îi mulțumesc pentru răbdarea din final, eu alergam mai greu și cu scurte perioade de mers. Dar și eu l-am ajutat noaptea și împreună n-a fost cazul să intrăm în panică sau depresie din cauza traseului.

20170924_132508.jpg 20170924_132251.jpg

Rezultatele parțiale și fișa mea de concurs

Am încheiat pe locurile 5-6 la general, cu un timp de 26h41min. 23h și ceva a avut primul, apoi locul 2 cam la o oră, locurile 3 și 4 au mers din nou împreună după ce primul dintre ei doi se rătăcise. După noi a mai fost cineva la jumătate de oră și apoi pauză – restul au făcut peste 30h.
M-am cam forțat să țin ritmul lui Mihai, așa că momentan mă simt ca o legumă cu multe găuri de târâtoare.
Mulțumesc pentru încurajări, nu m-am simțit singur!
Dacă recomand Pirin Ultra? Bănuiam cum va fi și tot mi s-a părut greu. Eu zic să vă gândiți de mai multe ori. A fost interesant, trebuie să fiți pregătiți și de drumeție pe numeroasele porţiuni dificile. Poate că ar fi o idee – să mergeți în drumeție pe o parte din traseu. Poate chiar pe bucla “interzisă”. Înarmați cu gps și răbdare. Și bine echipați.

Organizatorii s-au străduit, din ce ştiu au fost marcaje şi condiţii mai bune la posturile de alimentare. În faţa spectrului repetării situaţiei de anul trecut, când a fost un număr mic de finisheri (6), s-au hotărât să scoată o porţiune dificilă din traseu – cu vârful Pirin. Nu au avut nici de gândit prea mult timp, în general la munte vremea dacă se face rea se întâmplă după-masă şi deja spre seară primii concurenţi ajungeau la poalele Pirinului, la Senokos. Opţiunile erau şi ele limitate, trebuia ca trackurile concurenţilor să rămână valabile şi după scurtarea traseului. Şi de aici ideea întoarcerii pe acelaşi traseu de la Senokos (PA6) la Zagaza (PA5), chiar dacă lumea urma să fie nemulţumită de maratonul de alergare pe şosea/forestier. Ce altă opţiune mai rămânea? Să facem de 2 ori traseul de 70km? Era prea târziu, deja primii trecuseră de intersecţie când apăruse ninsoarea pe Pirin.
Şi aşa însă au fost care s-au rătăcit, întrebaţi-l pe Bozhidar Antonov (locul 3-4 la final) cum a reuşit. Şi noi am luat-o niţel greşit, dar el a pierdut locul 1 atunci. A mai avut el încă o rătăcire pe urcarea spre şaua Kabata, când a pierdut şi locul 2.
Revenind la cele spuse înainte, aşa concursul a avut 40 de oameni fericiţi, finisheri, nu până la 10 persoane cum estimam eu, în versiunea optimistă. Şi asta în condiţiile în care eram şi Mihai, şi eu, finisheri, deşi aveam mari îndoieli chiar dacă eram în avans faţă de timpii primilor de anul trecut şi ajunsesem pe locurile 5-6. A fost prima ediţie cu prezenţă internaţională şi au vrut să fie cât mai bine, să vină şi mai multă lume în anii ce urmează.
Stau şi mă mir în continuare cum de au ales pentru ultra munţii Pirin. Cine ştie, poate vor fi nevoiţi să schimbe traseul. Mi-ar părea rău dar… E o mare provocare şi ca organizator şi sunt convins că n-are cum să fie vreme bună pe întregul traseu. Poate anul viitor vor mai cere în pus la echipament unele lucruri, ca de exemplu crampoane pentru gheaţă (gheare de pisică). Măcar pentru liniştea sufletească. 🙂 Munţii Bulgariei au rămas în continuare sălbatici, puţin umblaţi, chiar dacă sunt şi ei afectaţi de molima modernă – captările dezgustătoare de apă. Pe fostele văi am văzut de fapt singurele pietre şi stânci mai rotunjite, aşa mi-am dat seama că sunt captări.
La aşa munţi şi aşa traseu nu pot decât să le spun organizatorilor felicitări şi să le urez, aşa cum mi s-a spus la graniţă acum 20 de ani: “Curaj!”. 🙂

 

Top

 4.
Desfășurarea concursului.

DSCN0171.JPG DSCN0181.JPG

Liniștea dinainte de concurs și pregătirile

 

  • vineri la ora 6 dimineața a fost startul – 52 concurenți la cursa de 150km, mult mai mulți la cea de 70km, s-a pornit deodată
  • am fost 5 români – Mihai Șerban, Bogdan Boja, Cosmina Preoteasa, Georgiana Popa și cu mine
  • toți am încheiat cu bine, m-am înțeles de la bun început cu Mihai că atunci când nu ne afectează ritmul individual alergăm împreună, Cosmina și cu Georgiana au alergat mai tot timpul împreună, iar Bogdan s-a rătăcit după despărțirea de trasee lung – scurt, după PA3 Sandanski luând-o original la PA9 cabana Vihren pe un traseu mai lung decât cel oficial de la 70km
  • s-a alergat destul de tare de la început, mânați fiind probabil și de “sprinterii” de la 70km; am făcut câteva poze, am reușit să-i fac și la Mihai (mă gândeam că poate nu reușesc să țin pasul cu el și nu mai am ocazia); de multe ori s-a dus că n-am mai crezut că-l mai întâlnesc, era mai bun la urcări ca mine, iar un minut – două în vârf avans deja însemna distanță mare la vale
DSCN0182.JPG DSCN0183.JPG DSCN0184.JPG DSCN0185.JPG DSCN0186.JPG DSCN0187.JPG DSCN0188.JPG DSCN0190.JPG DSCN0191.JPG DSCN0193.JPG DSCN0194.JPG

Poze din timpul concursului

  • vreme schimbătoare, vânt la altitudine, ploaie, mai sus de 2200m am prins și ușoară ninsoare; e primul concurs de ultra la care nu m-a deranjat că sunt echipat cu pantaloni lungi, am avut permanent pe mine pe lângă tricou cu mâneci lungi și o haină sintetică, iar haina de ploaie mi-am pus-o ori de câte ori era nevoie
  • frumoase peisaje dar nu era vreme de admirat; încercam să-mi fac viața mai ușoară pe bucla de Pirin și aș fi preferat să ajung pe lumină la PA6 Senokos de la km87; mi-am făcut ca de obicei o grilă cu timpi, orientativă
    – grila reală de 38h a primului de anul trecut (prima fată) care a ajuns la Senokos noaptea
    – grila cu timpii optimi pe porțiuni de la toți concurenții, practic cu o excepție au fost timpii de la primii doi, au ieșit așa 35h, dar tot noaptea sosirea la poalele Pirinului
    – am obținut viteza medie la grila de 35h, iar pe baza timpilor și distanțelor dintre PA-uri am scos niște coeficienți de multiplicare față de viteza medie și acei coeficienți i-am folosit ca să obțin timpii pentru grila de 30h, care însemna să ajung pe seară la Senokos
  • am fost puțin dezamăgit când mi-am dat seama că nu pot ajunge pe ziuă să urc pe Pirin, iar mai puțin de 30h per total în niciun caz nu mă simțeam capabil să obțin; la UTMB abia am scos sub 39h, iar fata de primul loc de la Pirin Ultra anul acesta a terminat la UTMB în top la fete cu un timp sub 30h
  • am alergat cât am putut de bine, stimulat și de Mihai; cu toate acestea timpii noștri au fost la PA1 cab Deminanica și PA2 cab Pirin aproape identici cu cei de anul trecut, grila de 38h; trecusem de km31 și de primele 2 “vârfuri” mari – șaua Dzangalska (2476m) și vf Demirkapia (2445m); timpul de 30h era deja o utopie, exista doar posibilitatea să fim rachete pe porțiunile tehnice față de cei din anul trecut
  • până la PA3 cab Sandanski (Begovitsa) am mai trecut un vârf Solishteto (2372), un pitic față de restul; aici trebuie remarcat că timpul nu era semnificativ, deși era prima dată când aveam avans consistent față de grila 38h. Organizatorii au mutat 2 puncte de alimentare față de anul trecut ca să fie toate condițiile pentru concurenți, unul din puncte fiind acesta, iar al doilea nu l-am văzut, fiind pe bucla de Pirin unde n-am mai ajuns din cauza scurtării traseului. S-au străduit organizatorii să îmbunătățească condițiile de “adventure” de anul trecut, inclusiv referitor la marcaj. Cât au reușit, asta pot spune concurenții. Strică mult la așteptări să tot participi la concursuri în țările “civilizate”. Ajungi să ți se pară o enormitate că n-ai izotonic la PA-uri, un vânticel ți se pare furtună și musai te aștepți să se întrerupă cursa. Știu că au avut probleme cu reflectorizantele, nu le-au primit cum erau comandate și au ajuns și târziu când n-au mai putut face nimic. Cunoaștem situații de genul acesta, doar suntem și noi balcanici. Eu pot spune că m-am descurcat cu greu noaptea, dar la o drumeție nu m-ar fi deranjat, Fără trackul integral de pe gps-ul de drumeție aș fi bâjbâit în prostie. Aveam trackurile și pe ceasuri, atât Mihai cât și eu, și de nenumărate ori când spunea Mihai s-o luăm de exemplu la dreapta trebuia să mergem în stânga.
    Între PA2 și PA3 a fost prima mică rătăcire, vreo 600m și 5 minute: continuasem să alergăm la vale pe serpentine pe un drum de țară, tocmai ne regrupasem, adică reușisem să-l ajung și nu eram chiar atenți și povesteam. Am avut noroc că urca o mașină probabil cu voluntari care ne-au convins că am greșit și ne-au întors. GPS-ul încă nu făcea scandal.
  • a urmat o primă urcare cu peste 1200m diferență de nivel peste șaua Sinanishka Porta (2414m). N-a fost ușor dar ne-am bucurat că a fost mai tot timpul prin pădure, fără să ne deranjeze vântul, iar ploicica doar ne răcorea. Până aici n-am avut probleme nici cu coborârile, n-a fost ceva mai deosebit față de Bucegi de exemplu. La PA4 cab Sinanica aveam 10h15min, în sfârșit vedeam o diferență față de grila 38h, primii de anul trecut mai “lăsaseră pasul”. Trecuseră 56km și vreo 3800m diferență de nivel, am făcut și prima pauză mai mare, aproximativ 10min.
  • mai mult coborâre a urmat pe porțiunea scurtă spre Zagaza PA5/8 unde aveam bagajele de schimb. Am stat 17min până mi-am schimbat bateriile la gps, mi-am pus ceasul la încărcat și mi-am luat echipamentul pentru noaptea grea ce urma: un polar mai gros în locul celuilalt care era ud, crampoane de gheață, mâncare cât puteam duce, plus încă o foiță de ploaie și suprapantaloni. Deja se anunțase că ninge pe Pirin și e gheață.
  • Cu un rucsac de tonaj am purces la alergarea de 24km la Senokos pe drum de țară și asfalt. Era mai mult la vale, aveam jumătate de oră avans. De la scuturături a trebuit să mă opresc de 2 ori și Mihai a luat-o înainte cu un bulgar. La PA6 Senokos i-am ajuns. Între timp văzusem cum se întorceau primii 4 concurenți, se modificase traseul, era fără Pirin, Javorov, Albutin. Eu m-am bucurat chiar dacă luasem cu mine degeaba multe lucruri și urma să urc din nou țăcăneala de drum.
    Adică chiar n-avea sens să privesc altfel decizia lui Dimitrov, organizatorul principal. Chiar mi s-a părut că e un om deosebit, umblat, cu experiență, e cățărător și am fost impresionat de cum a vorbit la ședința tehnică. Am căzut de acord cu Mihai că a fost una din cele mai clare și mai bune ședințe tehnice la care am asistat până atunci. A făcut înainte ședință cu bulgarii, le-a spus probabil că dacă nu câștigă unul din ei “nu-ți mai sunt mamă eu” pe modelul mamei lui Ștefan cel Mare din poezia lui Bolintineanu. Era prima ediție cu prezență internațională, mai veniseră 3 cehi, 4 unguri, un băiat din Hong Kong și un italian. Ni s-a spus clar că dacă ni se comunică o decizie să o executăm fără comentarii, că nu-i de joacă. Că porțiunea cu Pirinul e extrem de dificilă, au pus corzi, e foarte expusă la vânt pe ultimii 400m diferență de nivel și acum direcția vântului nu e favorabilă. E și o prăpastie, a caracterizat zona PA6 Senokos – PA7 Javorov ca fiind un skyrace de nivel mondial – 26km cu 2660m diferență de nivel pozitivă și 1900m negativă, extrem de tehnic, cu lapiezuri, bolovani mișcători etc. Adică tot granit.
    A avut dreptate că vor comenta bulgarii, cel de lângă noi a vrut să abandoneze, doar venise să facă Pirinul, de unde și numele concursului. Dar n-a avut ce face, probabil i s-a explicat la telefon că vor veni să-l recupereze când își va vedea mutul ceafa, și atunci poate tot pe jos va merge cei 24km, doar că mai ușor puțin – fără număr și DNF. Așa că a venit după noi, cu o ultimă motivație rămasă – să mă întreacă pe mine, fiind la aceeași categorie (evident inexistentă, doar virtuală).
    Dacă am fi continuat pe traseul normal, puteam lua în considerare un avans de o oră față de grila de 38h, potrivindu-ne la grila de 35h, cea cu optimul de mers al concurenților de anul trecut.
conditii pirin.jpg

Imagine de pe Pirin înainte de înnoptare; pe porțiunea de corzi s-a tot încercat îndepărtarea gheții dar a fost efect de scurtă durată

  • Traseul rămas a fost: înapoi la PA5/8 Zagaza și de aici normal pe traseul spre Bansko. Un singur munte mai serios a mai rămas de urcat – până în șaua Kabata (2600m), aflată pe banda roșie de creastă spre vârful Vihren.
    Foarte practice marcajele turistice pe orizontală din Bulgaria, și ei știu să și folosească avantajele. Pe lângă faptul că nu trebuie să pui săgeți indicatoare separate, doar să prelungești marcajul colorat în direcția dorită, și pe hârtie e altfel. N-aș fi observat dacă nu mi s-ar fi spus la sedința tehnică. Și la noi însă se poate folosi ideea. Pe desenul colorat cu profilul de pe numărul de concurs (profil orientat corect, cu capul în jos, ca atunci când întorci numărul spre tine să-l vezi normal) este trecută în partea de jos culoarea marcajului turistic aferent fiecărei porțiuni, pe linia dintre numerele PA-urilor. Pe noi ne-a ajutat acea indicație, altfel n-am fi putut ține minte sau ar fi trebuit să avem hartă separată. De exemplu la Apuseni Ultra Race, Marathon 7500, la alte curse bazate pe indicatoare turistice, e o idee de luat în considerare.
20170923_125718.jpg situatia pe traseu.jpg

Profilul pe număr, pe fiecare interval apărea culoarea marcajului turistic; unde era alb însemna că te poți baza doar pe marcajele de cursă.
Cronometrarea s-a făcut cu cip de orientare, cu timpi de in-out, iar la urmărire live (se poate da play și acum) se folosea un gps logger. Din păcate live nu s-a publicat un tabel cu timpii intermediari și poziția la concurenți deși mijloace de comunicare existau și se notau în paralel în caiete trecerile concurenților la PA-uri.

  • A fost greu pe întoarcere. În general e greu să te întorci din drum și nu se recomandă. E depresiv. Mihai tot fugea pe porțiunile cu pantă mai mică, oricum era alergabil pentru un om odihnit – 900m pe 24km. Dar trecuseră deja 87km. Mie mi se părea neproductiv și mă omorau aceste “intervale”. Pentru 1 minut – două la km riscam să ajung varză la baza urcării următoare și să pierd foarte mult timp. Era noapte, ne-ar fi ajutat să mergem împreună, dar ce să fac! Clasamentul era clar, și locul 4 mi se părea departe, nu mă simțeam în stare să forțez. Din spate doar pe cineva mai fresh am văzut și era departe (el încă cobora când noi ne întorceam de la PA5), asta în afară de deprimații care erau imediat după noi și de la care nu mă așteptam să-i ajute psihicul să ne ajungă. Am avut dreptate la final, băiatul fresh a terminat la jumătate de oră, iar deprimații la peste 3h, au stat mult la Zagaza.
    Cu Mihai făcându-se nevăzut am început tacticos să mănânc din mers din batoanele și gelurile cărate în plus, am mai ronțăit semințele luate în punguță de la PA-uri și am început să mă simt mai bine și mi-a venit cheful să alerg chiar dacă era la deal. Și m-am pomenit ajungându-l. Iar ne-am inaugurat întâlnirea cu o scurtă rătăcire de câteva minute, lucru ce părea imposibil, fiind doar drum forestier cu puține ramificații și noi mai trecând o dată pe acolo.
    Cred că a fost singurul moment de slabiciune la el, și-a și revenit rapid după ce a mâncat. De aici chiar ne-am hotărât să mergem împreună “no matter what”.
  • Iar Zagaza, m-am debarasat efectiv de tot ce era în plus. Am uitat doar acumulatorul de încărcare ceas, eventual mobil, dar în principiu chiar e bine că a rămas. Aveam 19h de cursă și 113km.
    Șaua Kabata (2600m) a fost o măsură la ceea ce putea să se întâmple pe Pirin. Mai ales pe coborâre cred că amândoi ne-am zis că nu vom mai merge veci la un ultra și mai ales nu la Pirin Ultra.
    În primul rând urcarea: a început cu o “linie de nivel” terminatoare prin pădure. Mă uitam pe gps-ul de drumeție la liniile de nivel și-i spuneam de fiecare dată la Mihai că regret să-l informez dar până la urcarea mare mai avem mult. Cărarea abia se vedea uneori, nu era alergabilă decât foarte rar și puțin, deși nu urca tare în general. Dar una peste alta n-au fost probleme.
    Problemele au început la urcarea mare, când am ieșit din pădure și am trecut la pietre și jnepeniș. Am cam bâjbâit, ne-am mai întors, nu vedeam marcajele decât uneori și acolo dacă nu nimerești cărarea bună de pietre nu ai cum trece de jnepenișuri. De fiecare dată soluția a fost să ne întoarcem fix pe unde am urcat greșit și am continuat apoi să țin gps-ul de drumeție într-o mână și ce arăta el aia făceam.
    Am văzut sus lumina de la băiatul de pe locul 4, ni se părea că e o stea, atâta că cerul era înnorat. Mult a durat până sus, iar la vale parcă și mai mult. Era un mic strat de zăpadă, erau pietre de toate formele și toate ascuțite și orientate în toate părțile. 27min/km am făcut pe acei kilometri de coborâre, mai rău ca la urcare, cu toate că o și bâjbâisem.

Să pun aici discuția cu Bogdan Boja, că el în rătăcirea lui a făcut și Kabata.
“Bre cu granitu’ ai nimerit-o  (Pirin, Kabata)😂… dar în Făgăraș sunt șisturi cristaline care se dezagregă ușor și nu rămân bolovani așa mari ca într-o zonă cu granit gen Pirin unde pe vechile morene de ghețari au rămas bolovanii ăia rotunjiți enormi într-un echilibru instabil. De conglomerat era vorba despre Bucegi 😂 nu Retezat… iar în Bucegi la fel conglomeratul fiind o roca sedimentară, practic bucăți de material rotunjit prins între un ciment silicios, se dezagregă ușor iar potecile sunt mult mai umane ca alea din Pirin.
Granit – rocă magmatică de adâncime (Pirin)
Șisturi cristaline de fundament – rocă metamorfică (Făgăraș)
Conglomerat – rocă sedimentară (Bucegi)…
Asta ar fi și ordinea de “nasoleală” pentru alergare 😂… patent propriu 😂… nu cred că a studiat cineva…
Retezat cred că e cam un fel de Pirin miniatură… cred că e mai nașpa decât Făgăraș … pentru că sunt zone cu granit… depinde de zona unde alergi… nu prea am fost în Retezat… așa că nu pot să zic prea multe… da’ cu o hartă geologică te lămurești 😋… oricum la alergare mai ales pentru ULTRA unde trebuie să fii focusat +24h … munții gen Pirin cu granit sunt cei mai ai dracu’…”

Bun, mulțumesc! Acum înțeleg și de ce mie îmi place din România Parângul cel mai mult, nu e numai ceva legat de suflet: e și mai sălbatic și mai dificil, cu granit. Propun ca la Școala Alergării, oriunde va fi ea, să se studieze geologia alergării, asta pe lângă manualul de sport din clasa a cincea.   Și să se inventeze papucii de Pirin.
5h33minute au durat cei 13km dintre Zagaza și cabana Vihren.

  • De aici a urmat ultima porțiune, superalergabilă, de 12km până la Bansko. Conținea și pârtia de schi.
    Atâta că pe când să ies de la Vihren mă pomenesc cu o durere deranjantă la un picior, de la cât de crispat am coborât. Se și umflase puțin, și acum mă mai doare după 3 zile. M-am uitat pe desene, e muschiul flexor al degetelor, aflat în partea de jos în fața tibiei. A cam trebuit să aștepte Mihai după mine, am și alergat dar periodic mai și mergeam. Aveam și ușoare probleme de respirație de la apa rece. Dacă aveam urmăritori mă ambiționam dar așa, nedorind să evolueze problema…

În loc de 150km cu peste 9000m diferență de nivel am avut parte de 140km cu 6800m diferență de nivel. Nu pare de extrem decât ceea ce simți, mai ales dacă tragi de tine ca la un concurs.
Mie în continuare mi se pare o provocare acest concurs. Și interesant. După ce-l parcurgi devii sigur un înțelept care se uită de sus și cu înțelegere la condițiile de la cursele obișnuite. Poate un pic simți ceva din cursele extreme trăite de un Tibi Ușeriu, de un Adi Toma sau Vio etc. Dacă ai răbdare și ești calculat tot termini cu bine. Fetele noastre au făcut peste 40h, ne întâlnisem cu ele la Zagaza la cabană, noi parcursesem deja 24km x 2 de drum de țară, nu se grăbeau și au prins Kabata pe lumină.

DSCN0197.JPG poza final.jpg

La final cu Mihai. Eu am stat apoi și la premiere.

Mulțumesc  Mihai! Fain concurs. Mai vedem ce va fi la anul!


Traseul lung Pirin 2017


Traseul dat de organizatori

 

Top

Sep 122017
 

 

Ciucas

Ciucas

Ciucas X3 – a treia oară

Ciucaș X3 – înapoi în Cheia – Prahova, după câțiva ani de pauză. În 2013 am fost la maraton, unul din primele de trail la care am participat, iar în 2014 a fost rândul să parcurg ultramaratonul. Am amintiri frumoase de acolo, chiar dacă 2013 a fost anul “fugii banilor”, dar și în aceste condiții ca și participant nu am băgat de seamă, noroc cu bârfele. E drept că nici nu-s pretențios. 🙂 În 2013 a fost ceață, m-am rătăcit de vreo 3 ori, dar nu mă pot compara cu alții: am terminat pe locul 5 la general (4h44min), incredibil, și locul 3 la categorie. În 2014 la ultramaraton țin bine minte și acum ce probleme am avut, de atunci n-am mai purtat pantaloni de compresie decât la curse până la semimaraton.

M-a tot întrebat lumea, cum de nu-s la ultramaraton: și așa am exagerat până acum, în plus plec în Pirin – Bulgaria la “UTMB-ul Balcanilor” – cu 22 septembrie startul. De acolo am alte amintiri.

traseu.jpg

Traseul pe Strava
Am ajuns cu întreaga familie în Cheia pe la 11 noaptea, “optim” pentru un rezultat bun în ziua următoare, ca de obicei în ultima vreme. Dar aveam cazare, găsită pe FB pe ultima sută de metri. Mulțumesc! Și așa tot cu heirupul aflu că doar Tudor va merge în excursia organizată sâmbătă de Tabere și Circuite de Alergare, Schi și MTB. Andreea, deși are doar 14 ani, vrea să participe la primul ei semimaraton, evident fără pregătire specifică, că doar dacă aleargă taică-său așa cum poate și el după ureche (mult da’ prost) sigur s-a lipit antrenamentul și de ea. Dar e tânără, ce-i pasă! Spune vreau și poate. Și normal, știe ce trebuie cel mai bine. Pune stăpânire pe un rucsăcel de alergare pe care-l aveam în plus, pe câteva batoane cu cereale la care avea voie că-s inofensive și îmi ia și un bidon flasc. De papuci de alergare ce să mai spun, ai ei n-au avut crampoane niciodată. Că nu pentru trail era scopul lor, și nici nu scrie că se folosesc legați cu șireturi doar la primele 3 găuri să-i poată scoate din picior ca pe șlapi. Așa-i trendy, cu șireturile atârnând ca pletele, la cât i-a călcat sunt ferfeniță și cu noduri. Nu m-am mirat că i-a spus lumea la finish Cenușăreasa când i-a sărit un papuc din picior. Dar nu spun mai multe, că am impresia că orice zic e laudă.

Așadar programul: sâmbătă maraton pentru mine, semimaraton pentru Andreea și forțat pentru Diana (n-am mai avut rucsac și pentru ea), că doar n-o s-o lase singură (vorba vine, adică pe același traseu, că nu s-au mai întâlnit decât la final), Tudor în excursie; duminică cursele de copii pentru amândoi.

21543895_1643952065636303_5258386382404316324_o.jpg 21544026_1643945022303674_201337466120389292_o.jpg 21586645_1643951835636326_9158478672347663839_o.jpg

Pe traseu, mulțumesc pentru poze!
Foarte bine mi-a prins startul la 10.30. Am putut să fiu de față la plecarea lui Tudor, la startul fetelor. Și am avut timp și de povești. Am pornit cum am putut de bine, am fost martor la formarea deja a unui prim grup de vreo 15 alergători după primele sute de metri și m-am străduit să mă încadrez împreună cu Lazăr Sângeorzan în grupul următor. Greu de tot, lumea zbura pe lângă mine. Și atunci, vechea poveste – mă agăț cu privirea de fetele pe care le cunosc. Până la urmă cu chinuri mă țin de Vio care o urmărea pe Daniela Marin. Daniela din păcate a abandonat devreme, a avut probleme. Pe porțiunea vălurită de pădure ce a urmat abia pe urcări mă apropiam de Vio. Foarte mult m-a ajutat un ritm susținut, m-am adaptat. Atâta că nu mult după start, pe la km6 spre Poiana Stânii tot grupul nostru a luat-o greșit. Așa am ajuns-o și pe Iulia Găinariu, eram vreo 8-10 persoane. Nu știu cum de n-am văzut marcajul, dar pentru mine nu e prima dată. Și în 2013 a fost la fel. N-am pierdut prea mult timp, poate un minut și nițel stres.

ratacire1.jpg

Veșnica rătăcire
Au urmat frumoasele chei ale Văii Stânei și, marcat încă de rătăcire, le-am spus și la ceilalți să fie atenți la ieșire că și acolo m-am rătăcit acum câțiva ani și am luat-o înainte în sus la o stână. Acum, fiind vreme bună, totul a fost limpede. Înainte de Cabana Ciucaș m-am întâlnit și cu Diana. M-a încurajat, mi-a spus că nu-s mulți în față. Așa să fie! Până la cabană am fost mai mereu în grup cu Vio, dar la PA n-am stat decât puțin și m-am depărtat. L-am luat în vizor pe un băiat cu un tricou alb și în vârf am ajuns aproape de Iulia.
Pe coborâre nu s-a întâmplat nimic spectaculos, Iulia s-a depărtat și am încheiat la aproximativ 2min30sec de ea. 4h30min06sec a fost timpul meu, locul 6 la categorie (nici dacă a avut mâna în ghips n-am reușit să-l ajung pe Silip – locul 5 la 5min de mine), locul 18 la general. Nu cu mult înainte a ajuns Diana – 4h51min, așa că am avut o primire călduroasă, fiind și Andreea acolo. Andreea a avut un timp foarte bun – 3h28min, locul 20 la fete 14-29 ani. Probabil și datorită ei organizatorii au afișat categoria cu 14+ ani.

Foarte multă lume la Ciucaș! E un concurs mare, cu mii de concurenți. Și e fain! Păcat că e atât de departe. Pe când îi ieșisem în întâmpinare la Tudor a trecut primul ultramaratonist – Radu Milea. Cred că pe mulți i-a luat prin surprindere sosirea lui, eu abia am apucat să zic ceva, că mi-a luat câteva secunde să-mi bag ochii bulbucați înapoi. Am asistat pe urmă la premiere, la tombolă. Am înțeles că m-au strigat și pe mine și pe Andreea, dar ce să-i faci, n-am putut sta până la capăt. Nu-i bai, să fie fericiți norocoșii! 🙂

Duminică ne-am înființat la cursele de copii, micii campioni! Au alergat și ei cum au putut, după puterile lor. Să-i vedem cum cresc și cum ne depășesc!

DSCN0093.JPG

La muncă acum! 🙂

Sep 112017
 

UTF
Ultra Trail Făgăraș – poză din etapa 3 – urcare pe Negoiu prin Acele Cleopatrei

Ultra Trail Făgăraș este unul din concursurile mari la care acum câțiva ani nu credeam că voi participa. Motivul era evident: eram axat pe MTB și puțin triatlon. Când am început “diversificarea” cu alergarea mai consistentă și puțină orientare, când au început să-mi placă ultratrailurile (un fel de drumeție combinată cu fugă, că drumeție am tot făcut mai demult), am început să caut provocări și peste hotare: TDS și UTMB. Acestea însă erau în aceeași perioadă cu UTF, care oricum se desfășoară doar la 2 ani. 4 Munți, echivalentul UTF la MTB, la care am participat de două ori, alături de Marathon 7500, mi-au arătat că este altfel – mai complex când privești un concurs în echipă, și acest lucru este și mai evident la cursele în etape.  Privești cu patru ochi, gândești în contradictoriu nu numai cu mintea ta. 🙂

Cum anul acesta n-am participat la UTMB, mi-am ales ca ultra “de siguranță” Istria 100 miles, să am “cap de pod” pentru UTMB de anul viitor și în sfârșit mi-am programat sfârşitul verii cu UTF. Au trecut câțiva ani, nu se poate spune că n-am avut răbdare…

Chiar dacă detaliile despre UTF din acest an, inclusiv înscrierea, le-am primit târziu, n-a fost o problemă – a acceptat dinainte propunerea de a-mi fi coechipier Adi Cosma, “tinerelul” (după cum s-au exprimat prietenii concurenți de la UTF) cu care am mai trecut greutățile la Marathon 7500 în 2014 și 2015, iar pregătirile erau amănunte care acum le rezolv într-o oră oricând, nu-i ca la MTB.

Așa am format din nou echipa Regi și Pioni, echipă cu care urma să luptăm la master din postura de outsideri de pe locul 4, favoriții fiind clar echipele lui Nușu și Silip, veșnica Gică Blajiu&Pepi și concurenții lor – Adrian Roșca și Nae Plumbota – echipa Ebasto, o echipă sudată care a mai participat la edițiile precedente. Pe Roșca îl știam după rezultate de la unele concursuri de alergare, eram cam tot pe acolo cu el, iar pe Nae îl știam și de la 4 Munți, și de la ski de tură, speram să fiu ceva mai bun ca el strict la trail. Ca echipă puteam spera să ne atingem de Ebasto dacă totul ne merge bine. Lozinca noastră trebuia să fie “fără greșeală”.

Mă așteptam să fie multe echipe la UTF anul acesta, chiar dacă e un concurs mai deosebit, chiar dacă timp de înscriere a fost foarte puțin (38 echipe, incluzând echipa închizător Adrian&Ady Beleanu – bravo lui pentru răbdare și efort). Edițiile precedente au fost în mod sigur motivul. Acum era prima ediție cu 4 etape, din care cea de-a doua sigur era o surpriză, neștiindu-se exact traseul, doar că urma să urce pe la vârful Ciortea. Pe baza descrierilor de trasee, ajutat și de gpsies, mi-am încropit totuși trackurile de etape, care au fost destul de exacte cu excepția, bineînțeles, a etapei a doua. Etapa a 4-a n-am putut din păcate s-o verific, a suflat-o vântul.

etapa 1 Avrig.jpg

Etapa 1 – prologul din Avrig – joi, 31 august. 

A fost etapa de acomodare, înscriere, întâlnire cu prietenii, cu organizatorii. Numai bine că a fost mai scurtă, am avut timp de pălăvrăgeală, să intru în atmosfera de concurs. Ne așteptau 3 etape de munte, 3 nopți de dormit în cort, mă simțeam ca-ntr-o excursie organizată, cu grijile pasate la organizator, noi trebuind doar să fim atenți să ajungem să parcurgem cu bine traseele și dacă se poate să trecem “neobservați”, adică să nu creăm probleme suplimentare. Latura competițională era doar o parte din experiența care urma s-o trăim, așa că ne-am alertat și “senzorii de exterior”.

Am început bine concursul, am terminat cei 3,7km de fugă prin orașul Avrig, trecând prin parcul umbros din jurul palatului Bruckenthal în 15min57sec, pe locul 3 la master, 7 la general, cu un avantaj de ceva peste 40 secunde peste echipa Ebasto a lui Nae și Roșca. Nu era concludent încă cum mă simt după oboseala de weekend – ultratrailul Via Maria Theresia. M-am bucurat să fiu pe podium la categorie, chiar dacă era doar începutul.

Mi-am putut face primele impresii și confirma unele aspecte: eram mai rapizi la alergare fără dificultăți tehnice, eu cred că  stăteam cel mai bine dacă nu urma să mă resimt după săptămâni consecutive de concursuri grele. Comparațiile le fac doar cu concurenții noștri direcți – Ebasto, cu ceilalți nu are sens, povestim doar la start și după finish. Partea proastă e că i-am pus în gardă de la început pe “ai noștri” Adi&Nae, dar gloria de moment a meritat. 🙂 Ultima etapă Conacul Ursului – Complex Sâmbăta putea să fie în avantajul nostru, era o lungă coborâre de final fără tehnicitate, dar … încă e prea devreme.

A trecut și prima noapte dormită în campingul de lângă pensiunea Ghiocelul. Foarte bine a găsit Luci Clinciu și prietenii lui din echipa de organizare locurile pentru înnoptat, cu un plus mare pentru Bârcaciu pentru poziționare și pentru familia gazdă de acolo. Asta nu înseamnă că la Ghiocelul sau, mai apoi, la Conacul Ursului, n-a fost fain. Pur și simplu la Bârcaciu am prins și soare, eram și mai odihniţi şi intraţi mai bine în atmosfera de concurs, eram pe “iarba verde de acasă”. La Ghiocelul am cam avut probleme cu somnul, cum am adesea într-un loc nou, dar am fost “ajutat” și de pompa de hidrofor apropiată de locul de campare, care a funcționat cu intermitențe toată noaptea.

De cu seară ne-am pregătit bagajele pentru Bârcaciu și pentru Conacul Ursului și a început aventura. Mi-a părut rău pe urmă că n-am pus în bagaje hamacele primite la înscriere, dar am încercat să minimizăm lucrurile necesare pentru transport, mai ales că cel pentru Bârcaciu devenise impresionant. Da, mulţumesc şi pentru carte, în stilul obişnuit la concursurile CarpathianMan, Luci ne-a înmânat fiecăruia câte o carte scrisă de/despre o personalitate, de această dată din Avrig. Cine nu a auzit de Gheorghe Lazăr? Acum am ocazia să aflu mai multe. O carte rămâne mereu un cadou frumos. Păcat că nu s-a ajuns la Sâmbăta să primească concurenţii și cartea “Chemarea Muntelui” a d-lui Dinu Mititeanu, un mare iubitor al muntelui născut la poalele Făgăraşului, eu o am deja şi am avut vreme s-o citesc.

etapa 2 Barcaciu.jpg _DSC7977.jpg _DSC7979.jpg _DSC7998.jpg _DSC8045.jpg _DSC8046.jpg _DSC8047.jpg _DSC8048.jpg IMG_5281.jpg _DSC8204.jpg

Etapa 2 – Ghiocelul – Bârcaciu pe la vârful Ciortea – vineri, 01 septembrie.

Aceasta a fost etapa “regină”, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, că s-a lucrat mult la ea. Finishul urma să fie la Bârcaciu şi pentru asta ştiu că organizatorii s-au ocupat şi cu amenajarea drumului de urcare la Bârcaciu, să se poată urca bagajele noastre cu maşina de teren. Apoi s-a lucrat la traseul în sine: ocolirea de Ciortea de la vest la est eu n-o mai făcusem, acolo a fost prezent şi Luci, ca să avertizeze şi să ghideze concurenţii pe unde să urce ca să nu se trezească cei de mai jos cu avalanşă de bolovani. Mie cel puţin mi s-a tot indicat pe unde să urc, să fie mai sigur. Prima amenajare de traseu a fost de fapt aşa numitul “drum al tunurilor”, din care acum se ştie mai bine doar o bucăţică mai clară – cea din platoul Scărişoarei. Restul, cum se ajunge din Avrig acolo… Despre acest drum ne-a mai pomenit la prezentare invitata din Avrig: în primul război mondial, ca să se salveze o mare parte din ostaşii români şi echipamentul lor, incluzând tunuri, prinşi în cleştele dintre cele două armate cu care se confruntau – armata habsburgică şi cea germană, avrigenii şi porumbăcenii i-au ajutat să treacă munţii pe drumurile de ei ştiute. Despre bătălia de la Sibiu, incompetenţa unor conducători români pasibili de curtea marţială, puteţi citi de exemplu aici şi aici. No comment…

Dar să revin la traseul nostru. Ruta a fost Ghiocelul – Bârcaciu (traseu nou) – lacul Avrig – Ciortea Vest – Est (nou pentru mine) – pe sub vârful Scara – platoul Scărişoara – Bârcaciu. 25km cu 2500m diferenţă de nivel.

Fiind prima etapă serioasă lumea a tras pentru departajare (competiţionalii), iar lucrurile ce ţin de clasament s-au limpezit mult. Noi am mers bine, cât am putut, dar Ebasto au fost în frunte. Pe urcarea puternică prin spatele Ciortei am fost surprinşi când i-am văzut nu mult în faţă, semn că la urcări nu stăteam tocmai rău. I-am şi ajuns sus când ei bâjbâiau după marcaje şi am început să coborâm împreună. La vale erau mai rapizi, eu nu mă puteam desprinde de ritmul de ultra cu care eram obişnuit şi nu eram dispus să-mi forţez genunchii. De fapt din această cauză am folosit şi beţele, pe care de obicei le folosesc doar la distanţe peste maraton. Una peste alta: noi un mic plus la urcări, ei la coborâri tehnice. Deja se prefigura ce va urma zilele următoare: ei să tragă de la început, să încerce să pună distanţă, dacă se poate să nu-i prindem pe urcări şi apoi să pună minute pe coborâri; noi să încercăm să ne mişcăm mai cu talent de la început deşi nu ne stă în fire şi să încercăm să câştigăm minute pe urcări ca să avem de unde pierde la vale. Poate la distanţe mai mari să avem încă un avantaj, dar nu aveam să ne dăm seama de acest lucru din cauza vremii.

Cum am scăpat de bolovănişuri am încercat să-i ajungem. Chiar înainte de Bârcaciu, probabil ultima intersecţie, n-am văzut marcajul de bulină roz (am mai spus eu că nu-i culoarea mea preferată) şi din viteză am luat-o pe unde am văzut marcaj cruce galbenă. Mă aşteptam să revăd bulina mai apoi, sau crucea roşie. A contat că apucasem să zăresc şi o haină verde la vale, chiar cum se repezea în pădure, şi am bănuit că-i Roşca, apoi m-am gândit că sigur traseele se reunesc mai la vale. Degeaba şi-a tot pus Adi întrebări, am şi ajuns la răspântia de drumuri, era clar că o lungisem: am făcut 2 laturi de triunghi în loc de una. Măcar dacă îmi vizualizam trackul de pe ceas, acea parte era corectă! Şi uite-aşa, muştruluindu-l pe Adi că alergăm fără convingere, am pierdut peste 8 minute (eram în faţa echipei de mixt Retezat înaintea rătăcirii). Dar faţă de Ebasto am pierdut ceva peste 1 minut, adică am ajuns la secunde pe locul 4 categorie după 2 etape, doar şi ei o luaseră greşit. În cadrul etapei am terminat pe locul 9 general, asta pentru că echipa CPNT Junior a lui Biolan a luat-o aiurea complet pe marcajele de ziua următoare, ajungând la cabana Negoiu, numai bine să facă recunoaştere traseu. Timpul nostru – 5h07min24sec pentru 26,1km cu 2481m diferenţă de nivel, cu peste 1km în plus.

Ca abandonuri – echipa lui Florin Totalcă – probleme “de mecanică” şi echipa familiei Manea – ei cred că au ţinut neaparat să participe la concurs dar micuţa deja dictează în casă.
Lumea se simţea bine, a fost o plăcere să dorm în cort, am avut de mâncare cât am dorit, pe scurt – toate condiţiile. S-a defectat maşina de transport şi au ajuns unele bagaje mai târziu decât era prevăzut, dar noi am avut noroc.

etapa 3 Conacul Ursului.jpg _DSC8294.jpg _DSC8350.jpg _DSC8352.jpg _DSC8353.jpg _DSC8354.jpg _DSC8357.jpg IMG_5407.jpg IMG_5408.jpg IMG_5418.jpg

Etapa 3 – Bârcaciu – cabana Negoiu – Acele Cleopatrei – Negoiu – strunga Doamnei – lacul Călţun – Paltinu – lacul Bâlea – şaua Capra – Conacul Ursului – sâmbătă, 02 septembrie.

De această dată traseul a fost pe marcaje turistice, dar coborârea din şaua Capra a fost mai deosebită, marcată în mod special şi amenajată. Doar cu 2 săptămâni înainte fusesem la 2X2 Race şi nu mă puteam plânge că nu ştiam traseul.

Ebasto n-a reuşit să se distanţeze de noi şi apoi a venit rândul nostru să încercăm să trecem în faţă pe urcarea de Negoiu. Mergeam în faţă şi cu coada ochiului mă mai uitam ce se întâmplă. Nae rămăsese ceva mai în urmă dar Adi al meu nu reuşea să treacă în faţa lui Roşca. Nu ne puteam rupe definitiv de ei aşa că sus am cedat iniţiativa la Adi şi m-am pregătit de coborâre împachetându-mi beţele şi alimentându-mă.

Ca de obicei, aproape de punctele critice era Luci, acum pe Negoiu. Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de noi pe parcursul acestor zile, ştiu că pentru ei a fost şi mai greu, indiferent că au făcut poze, au fost la PA-uri, la intersecţii etc, s-au sculat mult mai devreme ca noi şi au ajuns la finish mult mai târziu. Şi pentru că nu au fost mulţi au avut şi mai multe sarcini de executat şi au reuşit pentru că au fost foarte bine organizaţi.
Mulţumesc încă o dată pentru poze!

De la Negoiu pentru Regi şi Pioni se prefigura o pierdere controlată de minute. Ca să-i ajungem din urmă trebuia să tragem peste ce doream noi (mai ales eu) la urcări, nu era ok. Aşa că, mai aruncându-mi câte o privire în jur – era încă o zi frumoasă, am ajuns la finish după 5h18min23sec – 25km cu 2081m diferenţă de nivel, pe etapă locul 4 master şi locul 10 general. Două echipe de mixt au fost mai bune, ca şi ziua precedentă. După 3 etape am rămas pe 4 master la aproximativ 8 minute de locul 3 şi pe locul 9 general. Nimic nu era pierdut, la master ce se mai putea întâmpla ceva şi la mixt. La mixt era o luptă “de sus până jos” în clasament sau, cum se spune politically correct – toţi erau la concurs “doar de fun”, de relaxare, faptul că unii erau pe podium era pură întâmplare.

A fost o etapă care s-a lungit destul de mult, aducându-l la exasperare pe Ady Beleanu. 🙂 Poate fără să recunoaştem, chiar dacă nu erau distanţe spectaculoase, oboseala s-a acumulat. Eu cel puţin nu eram fresh. Am aşteptat să ajungă bagajul de Bârcaciu să ne putem pune cortul şi apoi n-am mai lungit-o mult şi ne-am culcat. Veştile meteo nu erau grozave pentru ziua următoare, se putea scurta traseul şi atunci chiar nu mai aveam cum să recuperăm minutele pierdute. Dar poate o să se strice vremea doar după-masă, să trecem munţii.

etapa 4 Fereastra Zmeilor.jpg _DSC8533.jpg _DSC8528.jpg _DSC8537.jpg _DSC8546.jpg _DSC8672.jpg _DSC8709.jpg _DSC8712.jpg

Etapa 4 – Conacul Ursului – Fereastra Zmeilor – mică buclă spre “la trei paşi de moarte” – Conacul Ursului – duminică, 03 septembrie.

Molizi frumoşi, înalţi, în campingul improvizat din spatele Conacului, langă pârâu. O plăcere pentru cei cu hamace, am stat şi eu puţin într-unul – m-a lăsat Raul Clinciu. Afară era frumos, nu era prevestire de vreme rea. Doar pe internet erau ameninţări. Şi experienţa unora care spunea că rar se prind 4 zile consecutive frumoase în Făgăraş. Că de aceea s-a făcut UTF de 4 zile, să nimerim măcar 2 etape serioase, nu ca în două din ediţiile anterioare.

Mă trezeşte noaptea căldura. Nu-i a bună. Mă uit afară şi găsesc motivul: s-a înnorat. Păcat, dar mai sper. Pe la 1.30 dimineaţa mă trezesc iar. Bate un vânt! Bine că suntem la adăpost în vale. Dar copacii spun poveste de furtună. Mă îngrijorez că se rupe vreunul, mă liniştesc gândindu-mă că doar cu câteva ore în urmă mă uitasem la ei şi erau zdraveni. Ceva lemn totuşi a căzut sau s-a rupt nu departe, dimineaţa am văzut că era o masă. Începe curând şi ploaia. Aud chemarea organizatorilor la arme, cred că era ora 5. Totuşi ei pleacă pe traseu! Adică au de gând să şi urce pe creastă, nu-i de ajuns de descurajator cum e în vale.

Ne sculăm şi noi, împachetăm cortul aşa cum e şi rapid ne ascundem cu toate bagajele sub acoperişul terasei, pregătiţi de orice se hotărăşte. Ce să facem, mâncăm şi ascultăm. Decizia. Vremea e în continuă schimbare cu viteză mare, nu se ştie cine câştigă – soarele sau norii. Se amână startul cu 15minute şi auzim de 3 variante: scurtă până la Fereastra Zmeilor şi o mică buclă, medie, cu urcare pe Mircii şi coborâre la Podragu şi lungă, programata destinaţie de Complex Sâmbăta, peste Viştea, utopia UTF de la ultimele ediţii.

Hotărârea, aveam s-o aflu pe urmă, o vor lua primii care ajung sus. N-am fost noi, ci Bălan şi Bălăşan, dar cred că la fel hotăram: varianta scurtă. Sus în fereastră bătea tare vântul, ploua, cine ştie ce se va mai întâmpla când vor ajunge ultimii.

Mi-am luat haina de ploaie serioasă, păstrată doar pentru ultra ca să fie în bune condiţii. Am început urcarea pe şoseaua de Transfăgărăşan destul de relaxat. Va fi o nouă etapă, dar cu surprizele date de vreme. Ebasto iar în faţă, asta e, ne-am străduit, au fost mai buni, a fost un concurs fain, cu de toate. Peste doi ani dacă suntem sănătoşi ne vedem iar! Cum am trecut de protecţia munţilor din jur, a văii, cum ne-au lovit ca la un semn vântul şi ploaia, tot mai intensă. Abia am aşteptat să trecem de Fereastră spre nord, unde parcă era altă lume, era linişte. A urmat o coborâre abruptă, am reuşit performanţa să-mi rup un segment dintr-un băţ care s-a agăţat între pietre (a n-a oară a fost cu ghinion) şi din cauza vitezei şi dezechilibrului nu l-am eliberat la timp. Adi tot în faţă, mă străduiam să mă ţin de el. Am ajuns cu bine majoritatea înapoi la Conac. Şifonări au mai avut şi alţii, cel mai tare probabil Silip care a avut ghinionul să se oprească într-un deget. La capitolul înţelepţi pot pune doar o echipă cu un nume adecvat deciziei – Young (and Still) Living, cu Cristina şi Vasilica, care au zis pas ultimei etape. Apăi chiar n-au pierdut nimic, prin ploi şi furtuni au mai trecut şi sus chiar nu aveai chef să te uiţi la peisaje, nu că ai fi putut vedea ceva.

14,4km a măsurat etapa, 1000m diferenţă de nivel, 2h17min11sec pentru noi, încă 5 minute pierdute faţă de Ebasto. Tot locul 4 master şi 10 general pentru etapă, iar după cele 4 etape locul 4 master şi 9 general, cu un timp total de 12h58min55sec, la 13min de locul 3. Felicitări învingătorilor! Felicitări tuturor participanţilor, sunt convins că vor veni şi data următoare să încheie şi maratonul de duminică la Sâmbăta!

trasee UTF.jpg DSCN0092.JPG

Mulţumesc Adi Cosma pentru companie, am făcut echipă bună! Tot tinerel ai să rămâi faţă de mine. 🙂

 

Aug 292017
 

 

Via Maria Theresia ultramaraton

Via Maria Theresia ultramaraton

Mare lucru puterea prietenilor alergători! Atâta m-au tot întrebat, atâția s-au dus, au venit cu păreri bune, că mi-am zis – hai să merg și eu la concursul din Călimani – Via Maria Theresia. Nu prea am timp de pauză în perioada asta! Să văd și eu concursul lui Tibi, după ce am citit și cartea lui despre copilăria prin Bârgaie – “27 de pași”. Ca orice om am fost pe la Colibița, inclusiv iarna, pe la Castelul “lui Dracula”, m-am speriat și eu de ce am văzut 🙂 , am fost și câte puțin în Călimani cu concursuri de ski tură sau la schi clasic, dar de pătruns mai în profunzime – să fac drumeție pe Bistricior, pe Pietrosul Călimanilor (2100m, cel mai înalt vărf din Călimani) sau pe Negoiul Unguresc încă n-am ajuns. Sorry, am prieteni vechi bistrițeni cu dragoste de munte cu care am fost în ture, dar tot pe alte meleaguri ne-au purtat pașii.

Tot stau și mă codesc și până la urmă găsesc soluția: îmi iau și un mic concediu, să merg în zonă cu familia. Atâta că înscrierile se termină mai repede decât termenul limită de la sfârșitul lui iulie și mie nu-mi place să apelez la prieteni “în afara regulamentului”, ca excepție. Doar mai sunt ani! Și mă pun pe așteptat pentru oricare din probe, în ordinea preferințelor – ultra, triatlon, maraton sau MTB. Grupul de alergători clujeni e mai bine organizat și-i mulțumesc prietenului Adrian Crăciunescu pentru înscrierea la ultramaraton, sper că i-am onorat cu bine “biletul” cu rezultatul meu. În plus i-am “furat” și locul de cazare. 🙂

Ziua 1. Luni ne-am și înființat lângă pasul Tihuța – Piatra Fântânele. Am, venit inclusiv cu bicicletele. Atâta că vremea era ploioasă și nu era productiv să le folosim și să tot spălăm haine și biciclete. Doar am venit în vacanță să mă relaxez, va fi și vreme bună! Așa că pe o ploaie promițătoare și în ceața lăptoasă care se așternea în prima zi am dormit bine.

21034245_10213299215579944_309746048764132816_n.jpg

Ziua 2. Orice, numai să nu stăm în casă! Pornim în recunoaștere repere de concurs. La început drumeție – Piatra Fântânele – Canton Silvic Tihuța (unde va fi startul și finishul la ultramaraton) – izvor borcut. De la izvor am revenit ca canton prin pădure și am intrat pe finalul de Via Maria Theresia și deja mi-am făcut o impresie: seamănă cu Făgetul nostru, atâta că erau așa multe doborâturi că am fost nevoiți să tot sărim peste copaci. Foarte mult au avut de lucru organizatorii, dacă peste tot prin păduri era așa!
După masa chiar am făcut o alergare la sediul Tășuleasa Social unde va avea loc premierea la ultra și este spațiul de cazare la corturi. Un pic m-am abătut de la șosea și am luat-o peste garduri pe lângă case mai puțin locuite că am și deranjat niște ciute care se ascundeau în tufe! Până la urmă câinii m-au împins iar la șosea, la drumul mai scurt și bun.

21015837_10213308053080876_3682490241917962515_o.jpg21056298_10213308074201404_5197334373806850714_o.jpg

21055171_10213308069561288_8603511179976742189_o.jpg 21055108_10213308060881071_4104362514485880014_o.jpg 20934673_10213308079361533_7625014460853963387_o.jpg 21055996_10213308074521412_779150080808317794_o.jpg 21015876_10213308077241480_152810656634326819_o.jpg 21016032_10213308080401559_7023347409014412052_o.jpg 20988524_10213308081361583_2116160321011622190_o.jpg ziua 2.jpg ziua 2 run.jpg

Ziua 3. Plouă! Iar fără bici! Dar vreau să vedem și lacul Colibița. Așa că mergem cu mașina până la capătul lacului. Am pe harta de hârtie traseul de CR (cruce roșie), dar pe gps-ul de drumeție nu. Ajungem noi cumva la Piatra Fântânele, sunt peste 14km, poate ajungem din nou la cantonul silvic!
E împânzit de drumuri de căruță pe acolo, dar marcajul CR e proaspăt făcut. În plus e marcat și cu o panglică – am crezut că e traseul de alergare de la triatlon. Sus la Poiana lui Toader panglica se despărțea de CR și bănuiam că o ia spre canton. Am aflat pe urmă că panglica era de la un concurs anterior de triatlon și că ajungea într-adevăr la canton. Unul dintre noii mei prieteni alergători Mihai Cervinschi care putea termina în fața mea la ultra a luat-o greșit sâmbătă pe panglică spre Colibița când mai avea mai puțin de 3km până la finish și a pierdut mai mult de o oră pentru că … nu s-a întors pe unde a părăsit traseul și a avut de sărit la copaci prin pădure… Noi am urmat CR.
A fost prima zi în care am cules ciuperci – gălbiori. De la Piatra Fântânele m-am întors în alergare să recuperez mașina, am fost mai rapid așa decât să merg după bicicletă și să fac peste 30km – venea noaptea. Aveam frontală, eram pregătit.

21077601_10213322485721683_8866443416287587428_n.jpg20993055_10213322486001690_6486638633509990699_n.jpg

20994000_10213322486281697_4060504216266294300_n.jpg 21078782_10213322486521703_7898579523748985396_n.jpg 20429926_10213322487481727_1588515508685590085_n.jpg 20953981_10213322488041741_2371121464810316706_n.jpg ziua 3.jpg

Ziua 4. E joi și în sfârșit e vreme bună de bike. Alegem să mergem spre pasul Tihuța pe ocolite, pe drumul de Dornișoara și dacă se poate și nu e noroi mare pe drumurile de țară de mai sus de șosea. Am atins rezervația naturală Tinovul Mare și ne-am întors pe la pasul Tihuța pe șosea. Pe scurt: pădure, lemne, vaci și bivoli. Și aer curat.

21077244_10213324603174618_8553279282712396710_n.jpg21032853_10213324603534627_8785347547203744286_n.jpg

20992687_10213324604254645_6990574890843057178_n.jpg ziua 4.jpg

Ziua 5. Planul e făcut s-o luăm în sfârșit corect pe CR până în Poiana Toader și apoi să urmăm panglica buclucașă și să ne întoarcem pe traseul Via Maria Theresia la canton. În ziua 3 n-am reușit nici la dus nici la întors pentru că n-am văzut un marcaj – era tăiat copacul. CR urcă de la Piatra Fântânele pe sub pârtia de schi, coboară într-o vale unde deja e drum larg pietruit și apoi iar urcă spre poiană și de acolo duce la Colibița. Noi ne-am găsit din nou preocuparea de a culege ciuperci, de data aceasta am găsit și hribi – chiar pe lângă traseul VMT.
Acum traseul VMT era perfect curățat, parcă și măturat! Ne-am întânit și cu voluntarii care se îndreptau deja spre Poiana Prelucilor să-și pună corturile.
De data aceasta am cedat insistențelor și am mers la speriat copiii la Castel. Ca răsplată am mers apoi și la Cruce și la mănăstire să admirăm munții – deja soarele asfințea.

21032305_10213333211269815_8666154319047398234_n.jpg21105660_10213333211629824_156344019675692932_n.jpg

21032728_10213333212189838_7370486892576372449_n.jpg 20994229_10213333212869855_3013871990141862380_n.jpg 21032891_10213333213109861_750450316413138777_n.jpg 21034288_10213333213869880_7882549083831731726_n.jpg 21032556_10213333234550397_2033867923359285644_n.jpg 20993930_10213333277031459_4557145175160847966_n.jpg 20994199_10213333277391468_5741586488848132874_n.jpg 21077679_10213333278111486_275644641112615228_n.jpg 21105927_10213330775128913_1331166082138843522_n.jpg 21106456_10213330776168939_3818428717232930743_n.jpg 21034350_10213330776688952_3683363173017268474_n.jpg 20992730_10213330778488997_4549598937136009293_n.jpg ziua 5.jpg

Ziua Z. Gata acum! Ready for race! 81km cu peste 4000m diferență de nivel.
A fost așa cum m-am gândit, s-a pornit în ritm de maraton. Majoritatea probabil se gândeau … și eu m-am conformat și m-am pregătit sufletește – că e un ultra mai alergabil, nu prea lung, că după ce parcurgem distanța “obișnuită” de maraton cumva om duce-o încă vreo 30-40km. Adică, cum am scris pe FB – ca la mașina de spălat – care rezistă, rezistă. Haștag rezist. 🙂

21167039_10155473226649765_2166496564612035981_o.jpg21083313_10155473230384765_1996317725510915809_o.jpg

Ei bine, a fost și nu a fost alergabil. Alergarea pe dealurile din Făget m-a ajutat foarte mult, dar nu în porțiunile înalte. Acolo a contat experiența din munții înalți. Pe forestierul spre vale de pe la km 10 am avut și medii pe km de 4 la mie, de mi-a arătat pe urmă ceasul (mai tânăr) că am alergat cei mai rapizi 5km din ultima vreme. Adică cum, eu am venit la ultra! Anul acesta n-am făcut antrenamente de viteză. Aveam pe ceas trackul lui Sebi Butcovan de acum 2 ani, când a terminat în aprox 11h30min. Ceva precis nu era în regulă.

Am trecut în încurajările concurenților de la semi și maraton (le mulțumesc) pe sub poarta de start, am și mimat finish-ul sub ochii fotografului ad-hoc Florin Chircu – îl felicit încă o dată pentru podiumul de categorie de la maraton – trecând glorios pe lângă Vlad Pop precocupat să facă poze pentru MagiCamp. Nici nu m-am gândit că e și punct de alimentare, n-am oprit.

Apoi a început greul. Și frumosul. Și ce-mi place – urcarea abruptă. Și am avut ce vedea. Greu au trecut kilometrii de creastă! Și liniile acelea de nivel pline de rădăcini de jnepeni prin care tot săream coțcă. O dată am călcat linia și am ieșit din joc – m-am împiedicat și am făcut o flotare numai bine să evit un ciot care se pregătea să-mi intre în ochi. În fața mea era Mihai Cervinschi, de el m-am agățat multă vreme și am alergat împreună. Aveam noroc cu urcările, că la vale iar eram mai lent. Îl ajungeam uneori la PA-uri unde zăboveam mai puțin. În spate nu mai vedeam pe nimeni, dar știam că nu-s departe și printre ei e și Vio. 🙂

20150615_tasu_ultramaraton_v03.jpg21122248_10155473250104765_952750988596979844_o.jpg

Am trecut pe rând Zurzugău, Bistriciorul, m-am salutat și am făcut loc la prietenii mei de la MTB (tehnic și greu traseu au avut), apoi peste Pietrosul (Călimanilor) și Negoiul (Unguresc). Am fost surprins să-i văd că vin spre mine Țale și Cârdei. Atunci nu m-am gândit că sunt primii. Bravo lor! Am ajuns în șaua Negoiu la km46 abia cu vreo 10min sub 7h. Acolo era teoretic timpul limită de 9 ore. La ce efort am făcut până acolo, și eu nu merg chiar rău, mi-am dat seama că va fi greu la mulți să ajungă în 9 ore. Era și cald. M-am simțit ca la UTMB și la TDS când am cerut bagajul intermediar, și asta spune multe despre cum mă simțeam. 🙂

Iar cu Mihai am pornit înainte. Adică înapoi. Nu mai erau “decât” restul până se completează distanța de ultra. Locomotiva cu aburi era nimic față de mine. Pufăiam și alergam. Și cică pe ceas mai aveam aproape 2000m diferență de nivel până la finish. Măi să fie! Oare mă încadrez în 12h? Deși aș fi sperat sub 11 după cum a mers la început?

Mă întâlnesc cu Răzvan Samoilă, mai are de făcut bucla de Pietrosul. Mai trece vreme și văd pe Ștefan Sălăgean, închizătorul de la alergare. Mă întreabă de alt Mihai – Ungur. Nu l-am văzut, la cum îl știu precis e în față. Mă mai întâlnesc și cu Doru Rusu, clujeanul închizător la MTB. Faini oameni am tot salutat, am mai și vorbit când puteam. Săritori și voluntarii de la PA-uri, pe mulți îi cunoșteam și de acolo. Mi-a părut rău și m-am tot gândit pe urmă că am avut poate o reacție rapidă și probabil surprinzătoare când a vrut o fată să-mi golească bidonul și să pună cola în loc. Sper că nu s-a supărat, n-am vrut să fie plin bidonul doar cu cola că nu puteam să alerg cu el așa, cola e gazoasă.

Trec kilometri, ajung la 19km, diferență de nivel rămasă 900m. Cam mult mă uit la ce a rămas. Îl văd iar pe Cervinschi pe când să ajung la Poiana Dălbidan. Sunt acum alături de Bogdan Petruțu care are probleme la tălpi. Lebenița m-a pus pe picioare. Și mă uit în spate, văd pe cineva – pe Ungur. Și gata, fug. Mai sunt maxim 12km. Așa mă ambiționez că-l ajung pe Cervinschi la Poiana Prelucilor. N-am apucat să-i explic că n-aveam treabă cu el, că eu sunt mânat de alții. A dispărut și am aflat apoi că s-a rătăcit. Cum am spus mai devreme, prin locurile prin care am umblat zilele precedente.

rezultat.jpgconcursul vmt.jpg

Am încheiat VMT pe locul 8 la general, cu 11h38min40sec, cam cu timpul lui Sebi. Neoficial, al doilea la categorie, după Toma Coconea – onorant. Vio a venit chiar după mine la câteva minute, prima la feminin, chiar e perseverentă și cred că a mers foarte bine la final, atâta că i s-a terminat parcela prea repede.

A fost o săptămână frumoasă în care VMT a fost apogeul. Mă bucur că am participat, că am întânit atâția prieteni. Că am reușit să vin cu familia, parcă e altă viață. Și mai am ce vedea acolo! Mulțumesc pentru vacanța mea reușită! M-am convins încă o dată că Tibi e bun orator și e simpatic și amuzant. În plus, mă bucur de fiecare dată când aud accente mai deosebite, iar cel de bârgauan e în top. Mai îmi plac cele de dejean, moldovean, bănățean, cel unguresc. Normal că și cel ardelenesc. 🙂 Sunt multe, România e mare și diversă.

Viața merge înainte. Pentru mine urmeaza UTF, Ciucaș maraton și Pirin ultra.

Aug 282017
 

2×2 Race v.3 – solo

Vine iar UTMB! Yes! Dar nu pentru mine anul acesta, pentru că am fost tras la sorţi să particip … la 2×2 Race, ultramaraton Via Maria Therezia şi Ultra Trail Făgăraş, cel din urmă cu desfăşurare o dată la doi ani. Ce bine s-au aranjat, sunt foarte mulţumit!

2×2 Race – 18 aug – de data aceasta l-am parcurs singur, nu în echipă ca anii trecuţi 2014 şi 2015, şi acest element împreună cu condiţiile uşor schimbate de la PA-uri mi-au creat motivaţia necesară pentru acest concurs greu şi tehnic.
Via Maria Therezia – 26 aug – pe care tocmai l-am încheiat cu bine, a fost aşa cum mi-am imaginat – un loc nou pentru mine, neexplorat, bine organizat, surprinzător de greu pentru un ultra pentru că mai toată lumea a tras de parcă era vorba de un maraton – mai multe într-o postare ulterioară când voi avea “un pic de timp liber”.
Pentru că urmează Ultra Trail Făgăraş – o cursă de 4 etape în echipă cu prietenul meu Adi Cosma, care începe joi în 31 august. I’m packing! Încă nu m-am resetat după VMT, aşa că va fi un “Clinciu style” mereu surprinzător în care va trebui să fiu foarte hotărât.

21083009_2071306232886860_2830964832419729525_o.jpg

20935061_1762462584050927_5149121708213715521_o.jpg

20989079_2071311859552964_8501454474102622324_o.jpg

Despre 2×2? Cuvinte pozitive am tot spus în anii precedenţi! E fain în Făgăraş, Moldoveanu şi Negoiu sunt acoperişul nostru, atrag concurenţi buni şi prezenţe rare, e o tradiţie. M-am întâlnit şi cu prietenii mei de la Clujul Pedalează! Mică-i lumea! Contrastul dintre pretenţiile mele mai austere şi ce văd la intrarea în tunelul Transfăgărăşan e destul de mare, ca de obicei. Dar ajung eu sus!

Ajung seara târziu, am călătorit cu Adi Cosma, ne luăm pachetele şi trecem imediat la somn la corturi. Seara eram buimaci, Adi nu-şi găsea ceva, dimineaţa am continuat în aceeaşi notă, nu găseam cheia la maşină. Aşa că nu-i de mirare că la start am fost niţel nepregătit, a trebuit să mă opresc intempestiv pe după stânci destul de repede şi la Moldoveanu am ajuns parcă mai greu decât mă aşteptam, undeva pe la 3h – nimic spectaculos. Lumea competitivă trecuse deja pe acolo demult. Atât că am fost destul de constant şi am încetinit mai târziu ca alţii.

Lapsusurile lui Adi mi s-au transmis parcă şi mie. Am uitat ce e nou şi am rămas cu amintirile de acum 2-3 ani. Atunci era punct de alimentare şi în Şaua Capra şi la Călţun. Era cald dar nu m-am impacientat şi mi-am calculat rezervele de lichid până în Şaua Capra unde evident … fata morgana! Ba încă am mai prostit şi pe alţii, că-s convingător, inclusiv pe Adina Ţipei cu care am alergat multă vreme – aveam în medie acelaşi ritm – eu la deal mai iute şi ea la vale. Cu Călţun aceeaşi poveste, dar măcar mi-am udat şapca. Am avut noroc la Negoiu să primesc apă, mulţumesc! Pe Negoiu deja aveam 8h02min, aşa mi-au spus, dacă puteam parcurge restul de traseu sub 2h eram la maximul dorinţei mele – să termin sub 10h. Nu mă simţeam însă în stare să cobor repede în siguranţă şi să ajung în 2h.

După mine se alergau de zor Cristina Cecan şi Adina. Înainte a fost luptă între Cristina şi Katharina, am văzut însă la finish – Kati s-a accidentat – sper că uşor! Am fost suficient de înţelept să nu mă bag în sprinturile lor, că pentru mine aşa păreau. 🙂 Pe întoarcerea de Negoiu foarte repede m-a ajuns Cristina şi s-a tot dus, în schimb de Adina am reuşit să mă ţin şi pe la Călţun am dat şi de Dan Lupşa, vechiul meu prieten şi coechipier de 4 Munţi şi Propark. Cu greu m-am ţinut de ei şi am trecut linia de finish împreună, chiar dacă cronometrul a vrut musai să pună ceva între noi.

Le mulţumesc pentru companie mai ales Adinei şi lui Dan. Aşa cum am anticipat, 2h pe întoarcerea de Negoiu a fost prea puţin timp pentru mine, am încheiat în 10h18min37sec pe locul 27-29 la general open, la 9 minute de Cristina – locul 2 la fete. Adina a completat podiumul la fete.

Ne-a prins foarte bine lebeniţa de la final, pastele, a venit curând şi Adi şi ne-am pregătit de întoarcere. Nu au lipsit şi poveştile de la “o bere”, unde ne-am lins fiecare rănile. Faini oameni, faină atmosferă! Poate anul viitor iar trag lozul de 2×2! 🙂

PS: Mulțumesc pentru poze, ca de obicei ies foarte bine când decorul ajută! Mulțumesc pentru încurajări, pentru întâmpinările de peste tot – mai ales de pe vârfuri și din Strunga Doamnei!

 

Aug 172017
 

Memorial Kos Karoly

Memorialul Kos Karoly – tura de drumeţie 55km

Weekend fără concurs, asta era în plan. Doar urmează 2×2 Race şi ultra Via Maria Therezia. Şi m-am ţinut de hotărâre, dar în modul meu: am participat la o tură memorială, lângă Cluj. Am spus şi înainte, cu ocazia turei memoriale Jokai Mor, că mi se pare o idee faină să organizezi ture din care să mai şi înveţi câte ceva, să ai timp să şi socializezi – mai mult ca la un concurs obişnuit unde eşti tu şi rezultatul. Tura a fost pentru oricine –  un alt aspect important – fiind organizată pe mai multe distanţe şi pentru MTB şi pentru drumeţie/alergare. De data aceasta am ales alergarea, pe traseul cel mai lung – 55km.

IMG_20170812_065004.jpgIMG_20170812_065030.jpg

Startul – Biserica cu Cocoş – Cluj

În cazul de acum, m-am apucat iar de citit. Evident, despre Kos Karoly, un mare arhitect, cunoscut pentru interesul lui în special pentru ţinutul Călatei (pe wiki apar mai multe amănunte), pentru interesul conservării tradiţiei arhitectonice transilvane. Călata este un afluent al Someşului Mic, o zonă din preajma Clujului. Aici, arhitectul a construit biserici, clădiri reprezentative, devenite monumente istorice. A avut un aport şi la construirea Grădinii Botanice din Budapesta. Un alt amănunt – biserica din Feiurdeni a fost construită tot pe baza planului lui, iar acel plan de fapt a fost elaborat de el ca propunere la construirea Catedralei Ortodoxe din Cluj! După cum se vede n-a fost aleasă propunerea lui, a ieşit de această dată pe locul 2, dar ideea nu s-a risipit. Şi, părerea mea strict de om obişnuit, îmi plac construcţiile lui, acoperişurile parcă din poveşti.

IMG_20170812_082325.jpgIMG_20170812_125825.jpgIMG_20170812_125845.jpg

De pe traseu – vârful Batori şi vârful Riszeg

Aşa cum îi stă bine unei ture memoriale, s-au atins obiective construite de Kos Karoly. Startul la turele lungi de MTB şi drumeţie s-a dat de la Biserica cu Cocoş din Cluj, la care a fost arhitect. Finişul a fost la Stana, în Sălaj, practic dincolo de Huedin. La Stana “veche” sunt clădiri de vacanţă construite în acelaşi stil, din ce am auzit o parte de un arhitect – Muller. La Stana este şi casa unde a locuit şi creat Kos Karoly, cu un nume care suna ciudat în română – Casa Ciorii – Varjuvar. E impresionantă, se poate vizita doar la exterior… Kos Karoly n-a mai fost acolo după ce a avut loc un episod nefast după război.
Traseul a trecut pe lângă Parcul Etnografic Transilvan din Hoia, urmând în principiu culmile dealurilor. După ce am urcat vârful Batori, am trecut porţiunea de autostradă nouă “Neterminata” – ca să iau denumirea după o simfonie celebră, apoi am făcut popas la biserica din Dumbrava. Ca repere au fost traversările de şosele – varianta de legătură Căpuşul Mare – Zalău, şoseaua de Leghia, stâlpii de telefonie de pe dealul Riszeg. Până la “Neterminata” am mai fost, dar restul a fost nou pentru mine. M-am bucurat că am avut ocazia să văd împrejurimile Clujului altfel, să-mi aduc aminte cu un zâmbet de exprimarea unui coleg “frumos ţărişorul meu”.

IMG_20170812_111240.jpgIMG_20170812_111341.jpgIMG_20170812_111208.jpgIMG_20170812_111324.jpgIMG_20170812_111347.jpg

Biserica din Dumbrava

A fost o tură grea, de 55km, cu startul la ora aproximativă 6.30, un ultra ca antrenament de ultra. Am fost împreună cu un prieten, Csaba, căruia îi mulţumesc de companie. Am alergat destul de intens, a fost foarte cald, ar fi fost mult mai greu fără acele puncte de control de pe parcurs unde ni s-au pus şi etichetele cu timpul realizat. La final, la vila Szentmirei, am fost serviţi cu o mămăligă bună cu brânză şi slănină. 6h42min ne-a luat “drumeţia”, în faţa noastră doar doi biciclişti au terminat, dovadă că nu s-a grăbit nimeni.

IMG_20170812_142318.jpgIMG_20170812_142155.jpgIMG_20170812_142138.jpgIMG_20170812_142650.jpgIMG_20170812_142635.jpgIMG_20170812_142607.jpg

Finişul – Stana

După ce am băut şi o bere normal că am privit altfel perspectiva de a ne întoarce tot în alergare. În mod obişnuit, ca orice om normal, ar fi trebuit să alegem mersul cu trenul, aveam şi orele la care treceau trenurile prin halta nouă Stana, n-ar fi durat mai mult de o oră. Dar noi am luat-o înapoi, pe “Lungul drum spre casa – dupa concurs – Stana – Cluj”, pe un traseu pe care am încercat să-l facem cât mai scurt şi cu o diferenţă de nivel cât mai mică. Ne-a luat 8h pentru cei 46km, a fost mult mai greu decât la dus, am avut noroc că la Dumbrava încă am putut găsi apă. Punctele de control în principiu nu mai erau valabile, era un interval orar în care trebuia să ajungi. În rest, am rămas fără apă cam ultimii 10-15km şi n-am mai alergat deloc. L-am încetinit astfel pe Csaba, dar n-am vrut să risc accidentare pe fondul epuizării. Ne-a prins şi noaptea, dar eram pregătit – aveam frontală. Înainte de a coborî de pe deal spre strada Donath am întâlnit doi îndrăgostiţi (ştiam eu că găsesc pe cineva pe acolo 🙂 ) şi au fost bineînţeles săritori şi ne-au dat apă. Ultimii 2-3km doar un gând mai aveam – să ajung la nonstopul de la capăt Grigorescu.

IMG_20170813_081844.jpgtraseu Kos Karoly.jpgIMG_20170813_081706.jpgIMG_20170813_081649.jpg

Amănunte…
Linkuri la strava – trasee – dus şi întors
https://www.relive.cc/view/g13513635448
https://www.relive.cc/view/g13513641180
Foarte fain traseul, greu însă să te încumeţi singur şi fără punctele de alimentare trebuie să-l gândeşti cu treceri prin sate. Mulţumesc organizatorilor – clubul EKE, oamenilor de la punctele de control, a fost o sâmbătă deosebită. Poate data următoare merg cu MTB-ul, deşi nici aşa nu-i uşor, ei au tot făcut pene.

IMG_20170812_154809.jpgIMG_20170812_154836.jpg

Pe întoarcere

Aug 082017
 
Retezat Maraton

Refugiul Condorul

Maraton Retezat – prima dată când particip la un maraton montan de sub 40km cu un timp ca de ultra – ceva peste 8h. Trebuie să fie ceva motive, nu-i ușor să fiu așa “neproductiv”. Datele inițiale oricum nu sunt obișnuite – 39km cu 3000m diferență de nivel. La care se adaugă însă un singur cuvânt – Retezat. Și la cuvântul acesta, la care mulți drumeți exclamă “ce frumos”, “cel mai fain”, cred că alergătorii aleg și alte epitete, musai găsești cuvântul piatră sub diferite forme și întrebarea “unde mai e apă”.

harta-RM_dinozaur_2016-1.jpg

De fapt cred că acesta e singurul lucru de îmbunătățit – punctele de alimentare foarte rare raportat la timpul petrecut între ele. E drept că trebuie să mă scarpin bine în cap ca să găsesc încă vreun punct accesibil și nu pedeapsă pentru voluntari. Erau multe pârâiașe, a fost scris și de ele, dar tare greu te mai hotărăști să te oprești la cât de bătut în cap ești de soare. Trebuie un imbold, o sugestie – mici panouri cu texte de genul “ar fi bine să te oprești”, “apă la 100m”, “cea mai dulce apă”, “ultima apă”, “apă gratis”, “și cel din față a oprit”, “pârâul cu monede de aur”. Vă spun eu – alergătorul se oprește, bea apă și apoi gândește.

Dacă la maratoanele mai grele întâlnești și porțiuni mai tehnice, de viteză mai mică, aici excepția a fost traseul normal alergabil – adică fără să te uiți mereu pe jos și să numeri pietrele. Dacă doreai să te uiți la peisaj era musai să-ți alegi bine zona în care pășești sau să te oprești. Eu, așa, de ambiție, m-am mai uitat, am mai citit plăcuțele cu înșiruirea de vârfuri – Retezat, Peleaga, Păpușa. Ca succesiune traseul a fost – Râușor – Vălereasca – piatră – Prelucele – piatră – Retezat – piatră – Bucura – piatră – lacul Bucura – piatră – Peleaga – piatră – Păpușa – piatră – Custura – piatră – iar lacul Bucura – valea Pietrele – sigur piatră – culme Ciurila – Râușor. M-am cam sictirit de sărit coțcă din piatră în piatră și la deal și la vale. Cu cât alergai mai încet, cu atât numărai mai abitir pietrele și cu atât oboseai mai tare pentru că aveai ruperi de ritm mai dese. Nu-i de mirare că diferențele de timp dintre concurenți au fost mari – cu cât erai mai priceput, mai odihnit, mai sigur, cu atât în timp diferența față de urmăritori creștea.

La mine “n-a fost ziua mea”. Am ajuns la locul de start pe la 1 noaptea, am pus cortul, am dormit puțin și am avut noroc că citisem că s-ar putea să se decaleze startul și m-am trezit preventiv mai devreme. Am luat la timp startul dar lucrurile nu prea mergeau – mișcam greu picioarele. Eram parcă după ore întregi de alergare, nu la început de concurs. Așa, la limită, am reușit să mă țin de Pepi până pe Retezat. Am luat-o pe urcare fix pe trasa lui, peste stânci, dar el avea compasul mai mare și eu uneori trebuia să găsesc pietre intermediare ca să nu fiu nevoit să sar. Vio era chiar în spatele meu, cred că pentru ea a fost și mai grea calea “uriașului”. 🙂 Apoi au venit coborârile și a trebuit să mă liniștesc. Nu aveam reflexe și coboram prea rigid, urnind pietrele. Așa că duși au fost cei din față, parcă în câteva secunde au dispărut – eram prea absorbit de căutatul pietrelor ”sigure” și când am ridicat privirea nu mai erau. Un pic mai puțin dacă reușeam să zăbovesc pe pietre și nu mai conta pe ce calc! Data viitoare, dacă-s mai fresh.

20626418_1545234658878537_5883200932715676285_o.jpg20626399_1545323112203025_4380860758002329965_o.jpg
La Bucura, apoi cu Dan la Bucura a doua oară
20690057_1545278482207488_7026364507103194483_o.jpg20643448_1545229508879052_996711716501140175_o.jpg

M-am bucurat că am reușit să-l reajung pe Dan Lupșa (a încheiat pe locul 2 la 50+), am avut noroc că urcările mergeau rezonabil, și apoi tot împreună am alergat. Alergam în ritmul meu, mai încet pe coborâri, iar Dan se ținea de mine cu răsuflarea lui caracteristică. 🙂 Nici nu trebuia să mă întorc ca să știu că-i în spatele meu. Uneori nu se mai auzea, se oprea probabil la câte un pârâiaș. Împreună am mai adăugat în grup și pe Tase și așa am alergat până am ajuns a doua oară la Bucura.

De la Pietrele practic am  continuat singur, Tase a rămas în urmă și Dan a ales să se răcorească la pârâu. Am tot întâlnit concurenți de la semimaraton, nu m-am plictisit. Am rămas surprins că la sfârșit au fost aproape să mă ajungă Mihaela Hainăroșie (locul 2 la fete) și un băiat, am văzut apoi pe Strava că au alergat mai tare pe coborâri.

Am încheiat pe locul 17 general, cu 8h06min, dar la peste 10min distanță de cel din față, la 20min de Crina Buzgan și 32min de Pepi. Hajnal și cu Busuioc au scos niște timpi extraordinari – pe la 5h45min, dovadă că locurile 3 și 4 – prietenii Silip și Sălăgean au fost la aproximativ 40min cu 6h26min. În total 5 concurenți au încheiat cu un timp sub 7h.

Și pe Strava…
Merită parcurs traseul de maraton măcar o dată! După aceea precis îți schimbi reperele despre ce e greu și ușor la un concurs. Am văzut că au fost concurenți care au încheiat în 18h! Toată stima, sper că nu au rămas cu accidentări. Felicitări pentru organizare, ne-am simțit foarte bine! Copiii au participat și ei la proba de alergare, i-am prins fix când luau startul. N-au avut mult de alergat dar în Retezat nimic nu-i ușor. Andreea a terminat pe locul 2 după un băiat, iar Tudor între primii.

Ziua următoare ne-am zis să facem și noi o mică drumeție pe BR spre vârful Retezat. N-am putut să ne urnim la ora 8 după cum era planul prietenilor care doreau să ajungă la lacul Ștevia, tot pe BR. Degeaba le-am spus la ai mei că nu există tură de o oră în Retezat. Măcar am reușit să  ajungem deasupra pădurii, să trecem de jnepeniș și să dăm evident de pietre, să vadă și copiii cum e. 600m diferență de nivel tot am făcut, ne-am întâlnit cu multă lume, iar Hajnal la întoarcere ne-a spus că Luci Clinciu a dus o lebenită până la lac. Ăsta da regret că n-am fost până la lac! Dar în pădure măcar am văzut ceva interesant – o budă. 🙂 Cam la altitudinea de 1750m, unde trebuia să fie refugiul Condorul. N-a fost greu să-l găsim, să-l studiem puțin și să-i facem o poză. Apoi am coborât repejor că era amenințare de ploaie.

IMG_20170806_115417.jpg

Să ne vedem cu bine! Și, ca de obicei, mulțumesc pentru poze!

Jul 312017
 

Circuitul Carpatilor

Circuitul Carpaților

Anul acesta este anul alergării. Trebuia să-mi fi dat seama de la început, din momentul când am hotărât să particip la 100 Miles of Istria, un ultra din Croaţia care a avut loc în aprilie – foarte devreme după ieşirea mea din hibernare. A fost şi o iarnă lungă, combinată cu vreme dificilă pentru bicicletă, astfel că foarte puţin m-am mişcat pe două roţi şi mai tot timpul am alergat. Şi, la urma urmei, de ce să mă tot opun? Mai sunt ani!

Şi uite-aşa, fără să am mult timp la dispoziţie, continui lanţul evenimentelor din ultimele luni la care am participat şi despre care n-am prea pomenit: Maraton Apuseni, Cozia Mountain Run, Rodnei SkyRace şi Cindrel în Alergare. Şi constat că am participat până acum la toate maratoanele şi skyrace-urile din Circuitul Carpaţilor, cu o excepţie – Bate Toaca. Despre Maraton Braşov am scris la timpul potrivit.

IMG_20170527_162526.jpg 18699379_1443782322344656_8082951841687842722_o.jpg 18738994_10208922653934810_8708207993171983286_o.jpg 18814667_1448966825159539_6364554155222578398_o.jpg 18815048_1979918822229525_8733206348754254045_o.jpg 18672864_1443795529010002_8102729399022847903_o.jpg 18738771_1445331205523101_2025016083785671994_o.jpg 18699545_1443802152342673_8727375270469061656_o.jpg traseu.jpg IMG_20170528_103625.jpg IMG_20170528_120107.jpg

Maraton Apuseni – 27 mai
Este un concurs de suflet, la care mă străduiesc să particip în fiecare an, mai ales că am şi un aport la cursa de family, la partea de traseu. Anul acesta, în plus, am făcut şi o tură de drumeţie duminică cu prieteni, participanţi la concurs, cu copii, cu cine a dorit, pe un traseu – combinaţie între trackul family şi cel de cros, cu punct de maximă altitudine vârful Buscat (de fapt capătul de sus al instalaţiei de telescaun).
Nu ştiu cât de bun am fost de ghid (linkul la câteva poze de pe FB), eram cam terminat de febră şi tuşeam, mi-a fost foarte greu să închei cu un timp rezonabil maratonul din ziua precedentă şi seara m-am dus direct în pat şi n-am stat la festivitate şi distracţia de după.
Ce a mai însemnat Maraton Apuseni? Am participat ca de obicei cu întreaga familie, dar copiii au fost însoțiți de un prieten la proba family pentru că Diana a alergat pentru prima dată un semimaraton! Și nu e din cele mai ușoare!
5h31min36sec, locul 32/242 general, 8 categorie
43,1km, 2343m diferenţă nivel

Maraton Apuseni a fost şi ultimul concurs înainte de Propark Adventure – 2 iunie (de ziua mea), unde am participat în echipa Cheile Turzii. Am reuşit să-mi revin şi a fost fain, multe provocări ca de fiecare dată. Anul acesta însă am încheiat pe podium, pe locul 2, după aproape 39ore de cursă. Despre Propark am scris.

A venit vacanţa, pe insula Pag – a doua oară când merg în Croaţia anul acesta. N-am ajuns la Bate Toaca, dar pot spune că în Ceahlău am umblat de m-am săturat şi ziua şi noaptea la Propark Adventure. Acolo toată partea de trail a însemnat Ceahlău, mai mult de un maraton.

19488954_1400115460034231_7322629428896186000_o.jpgalbum1 p3.jpg

Cozia Mountain Run – 01 iul
A fost prima mea participare la acest concurs, într-o zonă prin care eram în general în trecere. A, bine, cu excepţia concursurilor de şah – de obicei naţionalele de copii şi juniori se ţin la Călimăneşti – Căciulata. Şi mănăstirea Cozia am vizitat-o cândva, dar la munte n-am ajuns până acum.
În principiu nu-mi pun probleme şi mă aştept la nişte standarde îndeplinite la concursurile care sunt sub umbrela unui/unor organizatori de încredere – în cazul de faţă Circuitul Carpaţilor aceasta înseamnă – înţelegerea unor organizatori ca să ofere un cadru de desfăşurare a unor concursuri spre binele tuturor participanţilor. Că aceste concursuri se desfăşoară prin Carpaţii noştri, formând un aşa zis circuit, deja e un bonus. Mie îmi dă ocazia să văd şi locuri noi – am umblat prin munţi dar sunt departe de a mă putea lăuda că nu mai au secrete pentru mine. Ca să pun punct, Cozia mi-a plăcut, e frumos Oltul de sus! Dar ce circulaţie este! Să stai în vale în aşa trafic… mai bine în sălbăticie.
3h46min11sec, locul 18/172 general, 7 categorie
28km, 1874m diferenţă nivel

19875495_1450536918336409_5892559795482149502_n.jpg19956077_241759876335724_8468910790359890331_o.jpg

Rodnei SkyRace – 08 iul
De data aceasta e un traseu cunoscut, prin munţi prin care am tot fost, i-am şi străbătut de la est la vest. Borşa are şi ea istoria ei pentru mine. Ţelul meu principal a fost cel pe care-l am de obicei înaintea unui concurs greu care urmează – să merg cât pot de bine dar fără să risc accidentări, fără să termin epuizat. Măcar de data aceasta am reuşit, n-am fost ca după Maraton Apuseni.
3h56min22sec, locul 20/83 general, 4 categorie
25km, 2046m diferenţă nivel

A urmat Marathon 7500 – 14-15 iulie unde am făcut echipă (Regi şi Pioni) cu Adi Toma. A ieşit bine şi am mai bifat un masiv montan des vizitat – Bucegi. Concursul contează în Circuitul Carpaţilor pe echipe, alături de Ultra Trail Făgăraş. Şi despre Marathon 7500 am scris.

20431673_1476923155698889_3290883829265586080_n.jpg20476297_1475019675889237_2440719631073528763_n.jpg

Cindrel in Alergare – 29 iul
Abia m-am întors de la Păltiniş. În ultimii ani am fost la Păltiniş de câteva ori şi am trecut şi prin Cindrel, dar de fiecare dată l-am văzut cu ochi de MTB-er. Adică n-am prea apucat să mă uit în jur, erau prea multe lucruri care-mi acaparau atenţia: marcajele, pietrele, concurenţii, traseul în sine. Da, mai demult, în drumeţie … dar atunci iar era altfel, eram şi eu altfel. Acum era ocazia, doar nu-s Usain Bolt. Atâta că din 4 labe cum am urcat pe Cindrel nu se vede mare lucru, m-am “răzbunat” însă pe coborâre.
Am tras cât am putut până la final, mă gândeam că am şanse la podium la categorie. Pe urcarea de Cindrel eram mulţi la 40+, Luci Clinciu nu era mult în faţă, eu eram mereu alături de Grigoroae (îi mulţumesc pentru ritm), Sângeorzan şi cu Pepi aproape m-au ajuns… şi îl prinsesem din urmă pe Kokovics (sunt bun la 4×4 şi la cărat bicicleta). Ştiam că de Neguş şi de Codrea nu mă pot atinge, dar am uitat de Blajiu. Asta e, nu că aş fi putut mai bine. Abia am reuşit să o ajung pe Daniela Marin – foarte bine aleargă, dacă era şi motivată de concurenţă… Am avut în cursă puls mediu 161bpm, 175 maxim. M-am cam resimţit a doua zi.
Multă mâncare şi diversă la finish, foarte mulţumesc! Eram lihnit de foame, n-am mâncat mare lucru înainte de start, nu mă aşteptam să nu găsesc multe oferte la hotelurile apropiate. Cindrelul era ocupat cu taberele de copii, iar la Hohe Rinne mi s-a părut exagerat de scump micul dejun, mai ales că nu doream decât ceva anume. Adică eu mă pornisem să stau la cort, era prea mare diferenţa. 🙂
4h24min28sec, locul 17/153 general, 5 categorie
38,1km, 1700m diferenţă nivel

Mulțumesc pentru poze! Acum urmează Retezat Maraton – 05 aug. Ştiu că e cursă grea, dar premisele nu-s chiar favorabile: momentan calculul e că ajung pe la 2 noaptea la locul de start. dar ce contează – voi avea timp mai mult pe traseu pentru Retezat şi Peleaga.

Să ne vedem cu bine! Circuitul mă mai poartă şi prin Călimani şi Făgăraş.

PS: Poate “îmi trimit şi eu prin poştă flori de ziua mea”. Mai demult aşa se bârfea: când la ziua de naştere a unei fete venea un poştaş cu un buchet de flori de la “un admirator”, noi aşa … speram, că ea îşi trimitea singură buchetul ca să impresioneze. Acum, că tot nu reuşesc să fiu pe podium şi aterizez pe lângă, poate vorbesc cu organizatorii să mă cheme lângă podium şi să-mi dea ca premiu ceva ce-mi cumpăr eu. Ceva surprinzător, încă nu ştiu ce. Voi ce idee aveti? 🙂