Aug 172017
 

Memorial Kos Karoly

Memorialul Kos Karoly – tura de drumeţie 55km

Weekend fără concurs, asta era în plan. Doar urmează 2×2 Race şi ultra Via Maria Therezia. Şi m-am ţinut de hotărâre, dar în modul meu: am participat la o tură memorială, lângă Cluj. Am spus şi înainte, cu ocazia turei memoriale Jokai Mor, că mi se pare o idee faină să organizezi ture din care să mai şi înveţi câte ceva, să ai timp să şi socializezi – mai mult ca la un concurs obişnuit unde eşti tu şi rezultatul. Tura a fost pentru oricine –  un alt aspect important – fiind organizată pe mai multe distanţe şi pentru MTB şi pentru drumeţie/alergare. De data aceasta am ales alergarea, pe traseul cel mai lung – 55km.

IMG_20170812_065004.jpgIMG_20170812_065030.jpg

Startul – Biserica cu Cocoş – Cluj

În cazul de acum, m-am apucat iar de citit. Evident, despre Kos Karoly, un mare arhitect, cunoscut pentru interesul lui în special pentru ţinutul Călatei (pe wiki apar mai multe amănunte), pentru interesul conservării tradiţiei arhitectonice transilvane. Călata este un afluent al Someşului Mic, o zonă din preajma Clujului. Aici, arhitectul a construit biserici, clădiri reprezentative, devenite monumente istorice. A avut un aport şi la construirea Grădinii Botanice din Budapesta. Un alt amănunt – biserica din Feiurdeni a fost construită tot pe baza planului lui, iar acel plan de fapt a fost elaborat de el ca propunere la construirea Catedralei Ortodoxe din Cluj! După cum se vede n-a fost aleasă propunerea lui, a ieşit de această dată pe locul 2, dar ideea nu s-a risipit. Şi, părerea mea strict de om obişnuit, îmi plac construcţiile lui, acoperişurile parcă din poveşti.

IMG_20170812_082325.jpgIMG_20170812_125825.jpgIMG_20170812_125845.jpg

De pe traseu – vârful Batori şi vârful Riszeg

Aşa cum îi stă bine unei ture memoriale, s-au atins obiective construite de Kos Karoly. Startul la turele lungi de MTB şi drumeţie s-a dat de la Biserica cu Cocoş din Cluj, la care a fost arhitect. Finişul a fost la Stana, în Sălaj, practic dincolo de Huedin. La Stana “veche” sunt clădiri de vacanţă construite în acelaşi stil, din ce am auzit o parte de un arhitect – Muller. La Stana este şi casa unde a locuit şi creat Kos Karoly, cu un nume care suna ciudat în română – Casa Ciorii – Varjuvar. E impresionantă, se poate vizita doar la exterior… Kos Karoly n-a mai fost acolo după ce a avut loc un episod nefast după război.
Traseul a trecut pe lângă Parcul Etnografic Transilvan din Hoia, urmând în principiu culmile dealurilor. După ce am urcat vârful Batori, am trecut porţiunea de autostradă nouă “Neterminata” – ca să iau denumirea după o simfonie celebră, apoi am făcut popas la biserica din Dumbrava. Ca repere au fost traversările de şosele – varianta de legătură Căpuşul Mare – Zalău, şoseaua de Leghia, stâlpii de telefonie de pe dealul Riszeg. Până la “Neterminata” am mai fost, dar restul a fost nou pentru mine. M-am bucurat că am avut ocazia să văd împrejurimile Clujului altfel, să-mi aduc aminte cu un zâmbet de exprimarea unui coleg “frumos ţărişorul meu”.

IMG_20170812_111240.jpgIMG_20170812_111341.jpgIMG_20170812_111208.jpgIMG_20170812_111324.jpgIMG_20170812_111347.jpg

Biserica din Dumbrava

A fost o tură grea, de 55km, cu startul la ora aproximativă 6.30, un ultra ca antrenament de ultra. Am fost împreună cu un prieten, Csaba, căruia îi mulţumesc de companie. Am alergat destul de intens, a fost foarte cald, ar fi fost mult mai greu fără acele puncte de control de pe parcurs unde ni s-au pus şi etichetele cu timpul realizat. La final, la vila Szentmirei, am fost serviţi cu o mămăligă bună cu brânză şi slănină. 6h42min ne-a luat “drumeţia”, în faţa noastră doar doi biciclişti au terminat, dovadă că nu s-a grăbit nimeni.

IMG_20170812_142318.jpgIMG_20170812_142155.jpgIMG_20170812_142138.jpgIMG_20170812_142650.jpgIMG_20170812_142635.jpgIMG_20170812_142607.jpg

Finişul – Stana

După ce am băut şi o bere normal că am privit altfel perspectiva de a ne întoarce tot în alergare. În mod obişnuit, ca orice om normal, ar fi trebuit să alegem mersul cu trenul, aveam şi orele la care treceau trenurile prin halta nouă Stana, n-ar fi durat mai mult de o oră. Dar noi am luat-o înapoi, pe “Lungul drum spre casa – dupa concurs – Stana – Cluj”, pe un traseu pe care am încercat să-l facem cât mai scurt şi cu o diferenţă de nivel cât mai mică. Ne-a luat 8h pentru cei 46km, a fost mult mai greu decât la dus, am avut noroc că la Dumbrava încă am putut găsi apă. Punctele de control în principiu nu mai erau valabile, era un interval orar în care trebuia să ajungi. În rest, am rămas fără apă cam ultimii 10-15km şi n-am mai alergat deloc. L-am încetinit astfel pe Csaba, dar n-am vrut să risc accidentare pe fondul epuizării. Ne-a prins şi noaptea, dar eram pregătit – aveam frontală. Înainte de a coborî de pe deal spre strada Donath am întâlnit doi îndrăgostiţi (ştiam eu că găsesc pe cineva pe acolo 🙂 ) şi au fost bineînţeles săritori şi ne-au dat apă. Ultimii 2-3km doar un gând mai aveam – să ajung la nonstopul de la capăt Grigorescu.

IMG_20170813_081844.jpgtraseu Kos Karoly.jpgIMG_20170813_081706.jpgIMG_20170813_081649.jpg

Amănunte…
Linkuri la strava – trasee – dus şi întors
https://www.relive.cc/view/g13513635448
https://www.relive.cc/view/g13513641180
Foarte fain traseul, greu însă să te încumeţi singur şi fără punctele de alimentare trebuie să-l gândeşti cu treceri prin sate. Mulţumesc organizatorilor – clubul EKE, oamenilor de la punctele de control, a fost o sâmbătă deosebită. Poate data următoare merg cu MTB-ul, deşi nici aşa nu-i uşor, ei au tot făcut pene.

IMG_20170812_154809.jpgIMG_20170812_154836.jpg

Pe întoarcere

Aug 082017
 
Retezat Maraton

Refugiul Condorul

Maraton Retezat – prima dată când particip la un maraton montan de sub 40km cu un timp ca de ultra – ceva peste 8h. Trebuie să fie ceva motive, nu-i ușor să fiu așa “neproductiv”. Datele inițiale oricum nu sunt obișnuite – 39km cu 3000m diferență de nivel. La care se adaugă însă un singur cuvânt – Retezat. Și la cuvântul acesta, la care mulți drumeți exclamă “ce frumos”, “cel mai fain”, cred că alergătorii aleg și alte epitete, musai găsești cuvântul piatră sub diferite forme și întrebarea “unde mai e apă”.

harta-RM_dinozaur_2016-1.jpg

De fapt cred că acesta e singurul lucru de îmbunătățit – punctele de alimentare foarte rare raportat la timpul petrecut între ele. E drept că trebuie să mă scarpin bine în cap ca să găsesc încă vreun punct accesibil și nu pedeapsă pentru voluntari. Erau multe pârâiașe, a fost scris și de ele, dar tare greu te mai hotărăști să te oprești la cât de bătut în cap ești de soare. Trebuie un imbold, o sugestie – mici panouri cu texte de genul “ar fi bine să te oprești”, “apă la 100m”, “cea mai dulce apă”, “ultima apă”, “apă gratis”, “și cel din față a oprit”, “pârâul cu monede de aur”. Vă spun eu – alergătorul se oprește, bea apă și apoi gândește.

Dacă la maratoanele mai grele întâlnești și porțiuni mai tehnice, de viteză mai mică, aici excepția a fost traseul normal alergabil – adică fără să te uiți mereu pe jos și să numeri pietrele. Dacă doreai să te uiți la peisaj era musai să-ți alegi bine zona în care pășești sau să te oprești. Eu, așa, de ambiție, m-am mai uitat, am mai citit plăcuțele cu înșiruirea de vârfuri – Retezat, Peleaga, Păpușa. Ca succesiune traseul a fost – Râușor – Vălereasca – piatră – Prelucele – piatră – Retezat – piatră – Bucura – piatră – lacul Bucura – piatră – Peleaga – piatră – Păpușa – piatră – Custura – piatră – iar lacul Bucura – valea Pietrele – sigur piatră – culme Ciurila – Râușor. M-am cam sictirit de sărit coțcă din piatră în piatră și la deal și la vale. Cu cât alergai mai încet, cu atât numărai mai abitir pietrele și cu atât oboseai mai tare pentru că aveai ruperi de ritm mai dese. Nu-i de mirare că diferențele de timp dintre concurenți au fost mari – cu cât erai mai priceput, mai odihnit, mai sigur, cu atât în timp diferența față de urmăritori creștea.

La mine “n-a fost ziua mea”. Am ajuns la locul de start pe la 1 noaptea, am pus cortul, am dormit puțin și am avut noroc că citisem că s-ar putea să se decaleze startul și m-am trezit preventiv mai devreme. Am luat la timp startul dar lucrurile nu prea mergeau – mișcam greu picioarele. Eram parcă după ore întregi de alergare, nu la început de concurs. Așa, la limită, am reușit să mă țin de Pepi până pe Retezat. Am luat-o pe urcare fix pe trasa lui, peste stânci, dar el avea compasul mai mare și eu uneori trebuia să găsesc pietre intermediare ca să nu fiu nevoit să sar. Vio era chiar în spatele meu, cred că pentru ea a fost și mai grea calea “uriașului”. 🙂 Apoi au venit coborârile și a trebuit să mă liniștesc. Nu aveam reflexe și coboram prea rigid, urnind pietrele. Așa că duși au fost cei din față, parcă în câteva secunde au dispărut – eram prea absorbit de căutatul pietrelor ”sigure” și când am ridicat privirea nu mai erau. Un pic mai puțin dacă reușeam să zăbovesc pe pietre și nu mai conta pe ce calc! Data viitoare, dacă-s mai fresh.

20626418_1545234658878537_5883200932715676285_o.jpg20626399_1545323112203025_4380860758002329965_o.jpg
La Bucura, apoi cu Dan la Bucura a doua oară
20690057_1545278482207488_7026364507103194483_o.jpg20643448_1545229508879052_996711716501140175_o.jpg

M-am bucurat că am reușit să-l reajung pe Dan Lupșa (a încheiat pe locul 2 la 50+), am avut noroc că urcările mergeau rezonabil, și apoi tot împreună am alergat. Alergam în ritmul meu, mai încet pe coborâri, iar Dan se ținea de mine cu răsuflarea lui caracteristică. 🙂 Nici nu trebuia să mă întorc ca să știu că-i în spatele meu. Uneori nu se mai auzea, se oprea probabil la câte un pârâiaș. Împreună am mai adăugat în grup și pe Tase și așa am alergat până am ajuns a doua oară la Bucura.

De la Pietrele practic am  continuat singur, Tase a rămas în urmă și Dan a ales să se răcorească la pârâu. Am tot întâlnit concurenți de la semimaraton, nu m-am plictisit. Am rămas surprins că la sfârșit au fost aproape să mă ajungă Mihaela Hainăroșie (locul 2 la fete) și un băiat, am văzut apoi pe Strava că au alergat mai tare pe coborâri.

Am încheiat pe locul 17 general, cu 8h06min, dar la peste 10min distanță de cel din față, la 20min de Crina Buzgan și 32min de Pepi. Hajnal și cu Busuioc au scos niște timpi extraordinari – pe la 5h45min, dovadă că locurile 3 și 4 – prietenii Silip și Sălăgean au fost la aproximativ 40min cu 6h26min. În total 5 concurenți au încheiat cu un timp sub 7h.

Și pe Strava…
Merită parcurs traseul de maraton măcar o dată! După aceea precis îți schimbi reperele despre ce e greu și ușor la un concurs. Am văzut că au fost concurenți care au încheiat în 18h! Toată stima, sper că nu au rămas cu accidentări. Felicitări pentru organizare, ne-am simțit foarte bine! Copiii au participat și ei la proba de alergare, i-am prins fix când luau startul. N-au avut mult de alergat dar în Retezat nimic nu-i ușor. Andreea a terminat pe locul 2 după un băiat, iar Tudor între primii.

Ziua următoare ne-am zis să facem și noi o mică drumeție pe BR spre vârful Retezat. N-am putut să ne urnim la ora 8 după cum era planul prietenilor care doreau să ajungă la lacul Ștevia, tot pe BR. Degeaba le-am spus la ai mei că nu există tură de o oră în Retezat. Măcar am reușit să  ajungem deasupra pădurii, să trecem de jnepeniș și să dăm evident de pietre, să vadă și copiii cum e. 600m diferență de nivel tot am făcut, ne-am întâlnit cu multă lume, iar Hajnal la întoarcere ne-a spus că Luci Clinciu a dus o lebenită până la lac. Ăsta da regret că n-am fost până la lac! Dar în pădure măcar am văzut ceva interesant – o budă. 🙂 Cam la altitudinea de 1750m, unde trebuia să fie refugiul Condorul. N-a fost greu să-l găsim, să-l studiem puțin și să-i facem o poză. Apoi am coborât repejor că era amenințare de ploaie.

IMG_20170806_115417.jpg

Să ne vedem cu bine! Și, ca de obicei, mulțumesc pentru poze!

Jul 312017
 

Circuitul Carpatilor

Circuitul Carpaților

Anul acesta este anul alergării. Trebuia să-mi fi dat seama de la început, din momentul când am hotărât să particip la 100 Miles of Istria, un ultra din Croaţia care a avut loc în aprilie – foarte devreme după ieşirea mea din hibernare. A fost şi o iarnă lungă, combinată cu vreme dificilă pentru bicicletă, astfel că foarte puţin m-am mişcat pe două roţi şi mai tot timpul am alergat. Şi, la urma urmei, de ce să mă tot opun? Mai sunt ani!

Şi uite-aşa, fără să am mult timp la dispoziţie, continui lanţul evenimentelor din ultimele luni la care am participat şi despre care n-am prea pomenit: Maraton Apuseni, Cozia Mountain Run, Rodnei SkyRace şi Cindrel în Alergare. Şi constat că am participat până acum la toate maratoanele şi skyrace-urile din Circuitul Carpaţilor, cu o excepţie – Bate Toaca. Despre Maraton Braşov am scris la timpul potrivit.

IMG_20170527_162526.jpg 18699379_1443782322344656_8082951841687842722_o.jpg 18738994_10208922653934810_8708207993171983286_o.jpg 18814667_1448966825159539_6364554155222578398_o.jpg 18815048_1979918822229525_8733206348754254045_o.jpg 18672864_1443795529010002_8102729399022847903_o.jpg 18738771_1445331205523101_2025016083785671994_o.jpg 18699545_1443802152342673_8727375270469061656_o.jpg traseu.jpg IMG_20170528_103625.jpg IMG_20170528_120107.jpg

Maraton Apuseni – 27 mai
Este un concurs de suflet, la care mă străduiesc să particip în fiecare an, mai ales că am şi un aport la cursa de family, la partea de traseu. Anul acesta, în plus, am făcut şi o tură de drumeţie duminică cu prieteni, participanţi la concurs, cu copii, cu cine a dorit, pe un traseu – combinaţie între trackul family şi cel de cros, cu punct de maximă altitudine vârful Buscat (de fapt capătul de sus al instalaţiei de telescaun).
Nu ştiu cât de bun am fost de ghid (linkul la câteva poze de pe FB), eram cam terminat de febră şi tuşeam, mi-a fost foarte greu să închei cu un timp rezonabil maratonul din ziua precedentă şi seara m-am dus direct în pat şi n-am stat la festivitate şi distracţia de după.
Ce a mai însemnat Maraton Apuseni? Am participat ca de obicei cu întreaga familie, dar copiii au fost însoțiți de un prieten la proba family pentru că Diana a alergat pentru prima dată un semimaraton! Și nu e din cele mai ușoare!
5h31min36sec, locul 32/242 general, 8 categorie
43,1km, 2343m diferenţă nivel

Maraton Apuseni a fost şi ultimul concurs înainte de Propark Adventure – 2 iunie (de ziua mea), unde am participat în echipa Cheile Turzii. Am reuşit să-mi revin şi a fost fain, multe provocări ca de fiecare dată. Anul acesta însă am încheiat pe podium, pe locul 2, după aproape 39ore de cursă. Despre Propark am scris.

A venit vacanţa, pe insula Pag – a doua oară când merg în Croaţia anul acesta. N-am ajuns la Bate Toaca, dar pot spune că în Ceahlău am umblat de m-am săturat şi ziua şi noaptea la Propark Adventure. Acolo toată partea de trail a însemnat Ceahlău, mai mult de un maraton.

19488954_1400115460034231_7322629428896186000_o.jpgalbum1 p3.jpg

Cozia Mountain Run – 01 iul
A fost prima mea participare la acest concurs, într-o zonă prin care eram în general în trecere. A, bine, cu excepţia concursurilor de şah – de obicei naţionalele de copii şi juniori se ţin la Călimăneşti – Căciulata. Şi mănăstirea Cozia am vizitat-o cândva, dar la munte n-am ajuns până acum.
În principiu nu-mi pun probleme şi mă aştept la nişte standarde îndeplinite la concursurile care sunt sub umbrela unui/unor organizatori de încredere – în cazul de faţă Circuitul Carpaţilor aceasta înseamnă – înţelegerea unor organizatori ca să ofere un cadru de desfăşurare a unor concursuri spre binele tuturor participanţilor. Că aceste concursuri se desfăşoară prin Carpaţii noştri, formând un aşa zis circuit, deja e un bonus. Mie îmi dă ocazia să văd şi locuri noi – am umblat prin munţi dar sunt departe de a mă putea lăuda că nu mai au secrete pentru mine. Ca să pun punct, Cozia mi-a plăcut, e frumos Oltul de sus! Dar ce circulaţie este! Să stai în vale în aşa trafic… mai bine în sălbăticie.
3h46min11sec, locul 18/172 general, 7 categorie
28km, 1874m diferenţă nivel

19875495_1450536918336409_5892559795482149502_n.jpg19956077_241759876335724_8468910790359890331_o.jpg

Rodnei SkyRace – 08 iul
De data aceasta e un traseu cunoscut, prin munţi prin care am tot fost, i-am şi străbătut de la est la vest. Borşa are şi ea istoria ei pentru mine. Ţelul meu principal a fost cel pe care-l am de obicei înaintea unui concurs greu care urmează – să merg cât pot de bine dar fără să risc accidentări, fără să termin epuizat. Măcar de data aceasta am reuşit, n-am fost ca după Maraton Apuseni.
3h56min22sec, locul 20/83 general, 4 categorie
25km, 2046m diferenţă nivel

A urmat Marathon 7500 – 14-15 iulie unde am făcut echipă (Regi şi Pioni) cu Adi Toma. A ieşit bine şi am mai bifat un masiv montan des vizitat – Bucegi. Concursul contează în Circuitul Carpaţilor pe echipe, alături de Ultra Trail Făgăraş. Şi despre Marathon 7500 am scris.

20431673_1476923155698889_3290883829265586080_n.jpg20476297_1475019675889237_2440719631073528763_n.jpg

Cindrel in Alergare – 29 iul
Abia m-am întors de la Păltiniş. În ultimii ani am fost la Păltiniş de câteva ori şi am trecut şi prin Cindrel, dar de fiecare dată l-am văzut cu ochi de MTB-er. Adică n-am prea apucat să mă uit în jur, erau prea multe lucruri care-mi acaparau atenţia: marcajele, pietrele, concurenţii, traseul în sine. Da, mai demult, în drumeţie … dar atunci iar era altfel, eram şi eu altfel. Acum era ocazia, doar nu-s Usain Bolt. Atâta că din 4 labe cum am urcat pe Cindrel nu se vede mare lucru, m-am “răzbunat” însă pe coborâre.
Am tras cât am putut până la final, mă gândeam că am şanse la podium la categorie. Pe urcarea de Cindrel eram mulţi la 40+, Luci Clinciu nu era mult în faţă, eu eram mereu alături de Grigoroae (îi mulţumesc pentru ritm), Sângeorzan şi cu Pepi aproape m-au ajuns… şi îl prinsesem din urmă pe Kokovics (sunt bun la 4×4 şi la cărat bicicleta). Ştiam că de Neguş şi de Codrea nu mă pot atinge, dar am uitat de Blajiu. Asta e, nu că aş fi putut mai bine. Abia am reuşit să o ajung pe Daniela Marin – foarte bine aleargă, dacă era şi motivată de concurenţă… Am avut în cursă puls mediu 161bpm, 175 maxim. M-am cam resimţit a doua zi.
Multă mâncare şi diversă la finish, foarte mulţumesc! Eram lihnit de foame, n-am mâncat mare lucru înainte de start, nu mă aşteptam să nu găsesc multe oferte la hotelurile apropiate. Cindrelul era ocupat cu taberele de copii, iar la Hohe Rinne mi s-a părut exagerat de scump micul dejun, mai ales că nu doream decât ceva anume. Adică eu mă pornisem să stau la cort, era prea mare diferenţa. 🙂
4h24min28sec, locul 17/153 general, 5 categorie
38,1km, 1700m diferenţă nivel

Mulțumesc pentru poze! Acum urmează Retezat Maraton – 05 aug. Ştiu că e cursă grea, dar premisele nu-s chiar favorabile: momentan calculul e că ajung pe la 2 noaptea la locul de start. dar ce contează – voi avea timp mai mult pe traseu pentru Retezat şi Peleaga.

Să ne vedem cu bine! Circuitul mă mai poartă şi prin Călimani şi Făgăraş.

PS: Poate “îmi trimit şi eu prin poştă flori de ziua mea”. Mai demult aşa se bârfea: când la ziua de naştere a unei fete venea un poştaş cu un buchet de flori de la “un admirator”, noi aşa … speram, că ea îşi trimitea singură buchetul ca să impresioneze. Acum, că tot nu reuşesc să fiu pe podium şi aterizez pe lângă, poate vorbesc cu organizatorii să mă cheme lângă podium şi să-mi dea ca premiu ceva ce-mi cumpăr eu. Ceva surprinzător, încă nu ştiu ce. Voi ce idee aveti? 🙂

Jul 172017
 

Marathon7500 2017
Marathon 7500 2017 – echipa Regi și Pioni cu Adi Toma

Mijlocul lui iulie? Marathon 7500! Din nou în Bucegi, din nou echipa Regi și Pioni, a 4-a oară. Ca nume sunt consecvent, ca și coechipier însă l-am avut de această dată pe Adi Toma. Așa ne-am înțeles încă de anul trecut. Cine a făcut propunerea nu-mi mai aduc aminte, în orice caz am fost bucuros și motivat… la fel cum am fost și cu Adi Cosma (2 ediții) și Sebi Butcovan (anul trecut). Toți trei îmi sunt prieteni, cu experiență și care știu ce-i greul, dar fiecare e diferit: Adi Cosma foarte liniștit și constant, Sebi mai aprig și iute și Tomiță extrem de calculat.

În orice caz ultra-ul de anul acesta a fost altfel, a fost unul al rătăcirilor. Trei, tot una și una. N-am folosit gps-ul de drumeție ci ceasul Garmin 935 cu trackul de anul trecut al lui Stroescu, ne-a ajutat foarte mult și foarte bine în ceață, mai ales în cea de pe Bătrâna, problema a fost evident de natură umană și da … ați ghicit, ceasul era pe mâna mea. Dar rătăcirile au fost doar o parte din sarea și piperul cursei, n-au fost decisive ci doar distractive (în traducere frustrante, mai ales ultima) și destul de periculoase. Au mai fost episoade unele simpatice, altele învățătură de minte, în orice caz m-am simțit bine.

Harta elita v2.jpg

Ținta noastră a fost un timp sub 24h. Tomiță, după calcule elaborate asupra cărora n-am insistat să le aflu formulele, a spus chiar pe la 21 – 22h. Pentru că anii trecuți n-am reușit decât de două ori timpi cu ceva sub 25h și n-a fost ușor, eu eram mai reținut. În orice caz noi nu ne-am abătut de la scopul inițial nicio secundă, chiar și când am ajuns echipa lui Csaba Papp și Mihai Ungur în Poiana Guțanu (au terminat pe 3 la categoria onorifică master, bravo lor): nu ne-a interesat ce fac cei din jur, am mers în ritmul obișnuit. Da, nu-i meritul meu, eu aș fi stat scai, funcționez în impulsuri, dar pe de altă parte dacă am hotărât o dată un lucru împreună așa a rămas. Doar ce am pus o întrebare… 🙂

Cum a fost? Foarte fain! Am încheiat fără nicio problemă, mai puteam liniștit ca și Tomiță să mai mergem parcă la infinit tot așa, se vede că-i obișnuit cu ultramaratoane de mai multe zile. Timpul nostru a fost surprinzător de bun pentru ce efort am făcut, nu mi-a venit să cred că mergând așa constant, fără să forțez, pot obține un rezultat cu aproape 3 ore sub cei de anii trecuți: 22h05min. Au fost multe echipe în acest an, chiar mi s-a părut că a fost un bum, normal că au fost și multe bune și au apărut și mai multe evenimente. Locul nostru a fost 14 la general (iar ne-au depășit Luțicii de la mixt … dar am promis că … doar timpul contează), 13 la masculin și 4 sau 5 la master.

Cu ce să încep? Am să scriu câteva capitolașe, apoi văd cum le rotesc ca ordine.

Nutriția… Cam sub toate aspectele am mai avut de învățat ceva de la Tomiță. Și eu sunt calculat, dar îmi place și neprevăzutul, uneori intenționat mai las ferestre în scutul “așa e cel mai bine și fără riscuri”, alteori intru într-o stare de reverie ca și cum aș sta la malul mării și când mă trezesc și-mi aduc aminte că-i concurs deja se cam întâmplă multe. Tomiță nu-i așa, punct.

Mai întâi mi-a spus că fac totul pe dos: mănânc puțin dimineață înainte de concurs, multe prostii (s-a oprit dezgustat din cititul componentelor după câteva rânduri), beau cola sau cafea și-mi anulez efectul în timpul cursei… A, credeați că vă spun nu știu ce secrete de la el? Păi n-am fost chiar atent la ce a spus, dar m-am sacrificat și m-am trezit la 3 dimineața pentru 10 minute ca să mâncăm și apoi ne-am culcat la loc. Din camaraderie! Dar am mâncat complet altceva decât a mâncat el: 2 ouă fierte și un baton cu semințe primit cândva, sper că anul acesta. Acum că nu mai văd bine să citesc am motiv să nu mă uit nici la termen de garanție, ce să mai spun de conținut.

Partea bună, în sfârșit o laudă în privința asta de la el: mănânc mult în timpul cursei și cam orice. Sandwichurile cu brânză și salam iar nu mi-au ajuns, am mîncat batoane, geluri, m-am bucurat pentru tot ce am găsit la PA-uri: slănină, caș, lebeniță, roșii, nici nu mai știu. Am stat și la Ciubotea și la Omu a treia oară și am mâncat fără grabă supă. Acum am un kg în plus, dar vorba lui Tomiță – e ceva trecător. Sper, vreau să-l cred! Cum spune el – ultra-ul e un concurs de nutriție. I-am fost și eu de ajutor într-un fel: va studia componența gelurilor, acum a folosit și i-au prins bine.

Ritmul… “Studiile” arată că în România se pornește tare. Apăi peste tot e așa. E suficient să fie un Sove! 🙂 Și noi am început tare, dar nu știu cum doar 58min aveam la PA1 Valea Dorului, cel mai slab timp al meu de până atunci. Dar îmi plăcea că nu mă agit prea tare. N-am urmat scurtăturile pe Jepii Mari, așa am căzut de acord amândoi: nu contează câteva minute. Până înapoi la Peștera – PA6 am ajuns în 5h45min. Cel mai bun timp, mister, cu 15min mai bine ca altă dată! De fapt am ajuns în ritmul cu Sebi, dar el deja avea atunci probleme de la o accidentare mai veche.

Fără să ne dăm seama ne-a luat și pe noi valul și cred că de multă vreme Tomiță n-a fost scos din făgașele lui – am reușit eu. Ca urmare în continuare spre Omu am luat-o mai încet, cărând suplimentar și restul de mâncare necesar pentru cursă și bonus pentru el – suprapantaloni. Eu m-am tot codit – mereu pe Omu e frig, ceață, vânt, noaptea nu-i de stat, dacă mai dă și ploaia… numai când mă gândesc și-mi clănțăne dinții – și până la urmă nu prea convins am rămas la foița clasică, nu la cea “de război” pe care o folosesc la ultra-urile de pe alte meleaguri.

printscreen1.jpgprintscreen2.jpg

A pierdut semnalul ceasul pe Jepii Mici la un moment dat, si cu altele am pățit – este o gaură neagră pe acolo, până mi-am dat seama… Am fost nevoit să unesc trackurile și concluziile:
– până la PA6 Peștera – primii 33km – puls mediu 144bpm, minim 97, maxim 160, doar cam 4 minute pauză
– de la PA6 la finish (ne-au ieșit cam 97km cu rătăciri) – puls mediu 123bpm, minim 82, maxim 158, 2h5min pauză.
Cum am spus, am mâncat mult plus diverse alte motive. Am tot mers după Tomiță mai ales la vale – alerga foarte constant, mi-a plăcut ritmul lui. În afară de prima buclă când l-am scos din matcă, în rest a fost imperturbabil.

Rătăcirile… Trebuie înclinație pentru așa ceva, și eu am ceva nativ.

printscreen3 ratacire1 Valea Cerbului.jpg

Prima a fost pe Valea Cerbului, s-ar zice că e imposibil. Am mers perfect până când trackul indica stânga – coborâre pe partea cealaltă a văii. Dar nu! Eu văzusem la cineva pe Strava că putuse să păstreze traseul pe partea dreaptă unde eram noi și am continuat pe linie de nivel. Până am ajuns la un mic platou înierbat unde am zburătăcit niște capre negre și am gonit un urs. Ursul era în plan îndepărtat, abia l-am văzut – fugea la vale spre deosebire de capre.
Și de aici a început distracția – cum coborâm? Tomiță a spus că nu se mai întoarce… Și m-a întrebat dacă am mai fost pe acolo. Veci! Și nici n-o să mă mai duc. Se vedeau concurenții ca purecii la vale și noi aveam de coborât săritori cu stânci de 3-4 metri. Dacă ne blocam undeva… Noroc cu jnepenișul, de-am alunecat controlat pe el. Și noroc cu norocul… Nici caprele negre nu puteau coborî pe acolo. Și uite-așa am ajuns iar în urma echipei de mixt care a încheiat pe locul 2 – cu Dani Florea. La început le-am spus că am stat în tufe…

printscreen4 ratacire2 urcare Bucsoiu.jpg

Ne-am jurat că nu mai lăsăm cărarea. N-am lăsat-o până la urcarea de Bucșoiu după PA9 – Prepeleac. Asta măcar a fost fără de voie și de acolo m-am învățat minte să mă uit periodic la trackul de pe ceas. Undeva o luasem înainte prin jnepeniș pe o potecă clară și am ajuns la baza unui perete destul de abrupt. Cărarea normală era undeva departe în vale la stânga. De la Tomiță știu – nu ne întoarcem. Am făcut câțiva pași la dreapta unde era peretele mai accesibil si am trecut în modul 4×4 cu speranța că nu e creastă secundară și putem da în cărare. Erau și urme clare pe perete – alți deștepți, trebuie să facem un fan club, poate fi sediul central și la Cluj – știu eu de ce.
A fost un concurs cu noroc, așa că am văzut cărarea nu departe și iar ne-am tras pe fund pe jnepeniș pe unde am găsit că-i mai accesibil.

printscreen5 ratacire3 Padina rezervatie Horoabe.jpg

A treia a fost frustrantă. Pe când să încheiem concursul, după orbecăieli prin ceață pe sus și împiedicări când mă uitam la ceas – doar nu puteam memora obstacolele decât 2-3 metri cât vedeam, de la Padina am ajuns la Horoabe. Acum știu, undeva zăcuse în minte cuvântul acesta, acum am citit. Frumoase chei, am văzut în poze, dar să le străbați noaptea e pedeapsă. Tocmai ne uitasem la oră și indica 3.29 . 1,8km de traseu până la finish. Nu ne vine să credem, era timpul de luat o decizie – ori o luăm pe track spre mănăstire, dar eu nu cunosc pe unde trebuie să trecem valea Ialomiței, ori o luăm frumos spre șosea și treburile sunt clare. Ne pune michiduță și alegem trackul.
Și în loc să ajungem ca domnii la biserică, am urmat poteca pe partea stângă a văii Ialomiței și fără să ne dăm seama am continuat pe o ramură a pârâului Horoabe ce se varsă în Ialomița. Ne schimbasem și direcția de mers de nu mai înțelegeam nimic din ce văd pe ceas. La început am continuat în aceeași direcție greșită, am trecut peste pârâiașe și terenuri înșelătoare – un fel de mlaștini, am văzut pereți înalți și mi-am dat drumul la cuvinte. Eram clar în amonte de mănăstire. Am tot căutat o direcție corectă de întoarcere, că ne tot învârtisem, am trecut cred pe lângă cabana Horoabele și în sfârșit am ajuns – 36minute pentru 2km de aproape plat e o performanță. Am depășit și timpul de 22h.

Concluzii nu trag, uitându-mă în urmă mi se pare că mi-a plăcut. Nu folosiți trackurile mele – sfatul meu. În general, nu-i vorba numai de 7500. Nu intotdeauna am motive logice să las potecile. În cel mai fericit caz găsiți un morman la capăt, nu punct de belvedere. Nu-mi asum nicio responsabilitate.

Ghiveci… Ce a mai rămas de spus? Eu cred că Marathon 7500 a fost un succes. Și un pas înainte. Mare, în reglementarea viitoare a concursurilor mai grele. Nu-i de joacă. Super implicarea, organizarea, voluntarii. Ca de obicei la concursurile CPNT – etichete pe Bucșoiu – Brasov, Propark, 7500. Oameni faini și concurenții, dar e clar că unii au mai puțină experiență montană. Pisica se zice că are 9 vieți, pentru om nu m-aș baza. Felicitări tuturor, în special pentru autodepășire! Voință, muncă, speranță, dorință, luptă, încredere, spirit de echipă, un strop de necunoscut… fain.

Poate ce m-a amuzat pe mine nu a avut același efect pentru alții. Dar a fost cu bună intenție… Pe urcarea pe Jepii Mici trece Iulian Grigore pe lângă noi și apoi, de sus, ne stimulează – haide Veze! Vin eu cum pot, nu vreau să schimb ritmul, e destul de tare pentru mine și așa. Și țin minte, am cu cine mă hârjoni. Atâta că acum sunt cu Tomiță, pe el nu-l interesează treburile lumești.
Vine Bucșoiu, după primele 2 ieșiri în decor. În față iar, haide Veze. Nu-mi dau seama că e Iulian, credeam că e Vlad din echipa cu Cristina Cecan, nu puteau fi departe și în fața noastră mai era echipa de mixt a lui Florea. Tomiță nimic, eu doar mă gândesc ce să fac că nu-l pot ajunge.
Și ne ajunge o echipă… Și îi rog – când îi ajungeți pe cei din față – și arăt cu degetul – spuneți că sunteți buzduganul lui Veze și că imediat vin și eu. Dau o bere! Îi știam din vedere, dar nu le știam numele. Am aflat pe urmă că e echipa lui Bubulu și cu ei ne-am tot intersectat până pe Bătrâna. Faini oameni, cu umor! Nu știu cum făceau că mereu treceau ca trenul pe lângă noi, indiferent că era deal sau plat (la vale eram noi mai rapizi) și apoi se opreau prin tufe sau la taclale de intrau în disperare organizatorii de la Omu și iar le treceam înainte. Dar să revin – one men have a mission! Cum a auzit de bere Bubulu a și lansat un sprint pe Bucșoiu în sus, în 2 timpi și 3 mișcări a parcurs diferența de nivel de vreo 50m luîndu-l și pe celălalt Șeitan cu el. De acolo un strigăt: zice că nu-i Vlad! Eu: nu-i adevărat, minte! Apoi mi-am dat seama că avea dreptate. Dar acum îi sunt dator cu 2 beri, nu uit: înspre intrarea Gaura l-a ajuns pe adevăratul Vlad și a trimis mesajul. 🙂 Mulțumesc!

Acum un alt aspect. Fain că s-au gândit organizatorii la un reper pe Bucșoiu. Are și puterea de a stârni curiozitatea. Ca idee, de anul viitor poate fac ca și la Propark la proba cu găsirea frunzelor. Pedeapsa acolo, în cazul când nu găseai toate frunzele, a fost că trebuia să parcurgi în alergare o distanță cu atât mai mare cu cât aveai mai puține frunze identificate și să-ți faci selfie cu echipa la un reper care indica distanța. Așa și aici, concurenții sunt obligați să aibă mobil, așadar pot să-și facă un selfie cu indicatorul de Bucșoiu. Le rămâne și amintire. Se poate pune ceva specific acolo, să apară în poze, să nu se spună că și-au făcut poza cu zile înainte.

poza1.jpg

Cu privire la echipamentul obligatoriu, deja e evident că sunt tot mai mulți concurenți la un nivel tot mai ridicat și care ajung să concureze la concursuri ca 7500, în condiții care pot ajunge ușor la limita de supraviețuire. Se poate întâmpla oricui, “numai mie nu”. E trecut ca obligatoriu, dar cum mi-a adus aminte în mașină Pantiș – knowing, mastering, breaking the rules. La toate concursurile de ultra din străinătate controlul unor elemente de echipament obligatoriu nu e doar o “amenințare”, ci o realitate. Uneori te și miri de ce a abandonat un favorit, ca să transpire apoi câteva informații. La Omu ușor se poate face un control, nu sunt încă mii de concurenți. Înainte de lăsarea nopții musai de verificat frontala (poate există dar s-a stricat de la un șoc), haina de ploaie, mobilul, în fine – ce se consideră de bază, nu toate și nu prin sondaj. Fără excepție!

La sfârșit, stimă pentru cum pot merge Cristina și Vlad. Dar… Nu-i obligatoriu să ajungi la limită. Nici nu ne-a trecut prin cap că n-au nimic în plus de îmbrăcat. Nu puteam concepe. E amuzant cum povestesc Adi Țap și Bogdan ce pățesc ei de fiecare dată și merită să-i asculți și să-i vezi cum le lucesc ochii când explică. An de an! Ei doar își forțează limitele ca să-și apropie o utopie care ar deveni mult mai tangibilă cu stilul lui Tomiță. Eu nu pot să zic decât atât: nu are sens să împrăștii piticii fiecăruia, mai ales dacă nu-s periculoși.
Ce nu se face: nu se lasă coechipierul. Da, sunt excepții. Poate în pustietate, ultimă măsură. Dar aici nu. Nu contează ce spune cel slăbit sau accidentat. E mai puțin lucid ca omul de lângă el. Atâtea echipe au trecut, un telefon… Timpul contează. A trecut epoca ștafetei, a trecut și cea a focurilor din vârf de deal în vârf de deal. Dar în primul rând trebuie să recunoști că ai o problemă. Asta înseamnă un om puternic! Nu te trimite nimeni la doctor decât când pici jos. Și uneori e prea târziu.
Am scris anul trecut despre epopeea noastră – Sebi și cu mine. Tot la intrarea în Valea Gaura. Noi am procedat altfel. Cu pauze.

Mulțumesc Tomiță pentru aventură! Sper că nu te-ai plictisit! 🙂 Să ne vedem sănătoși! Și pași înainte!

Mulțumesc pentru poze! Mai adaug eu și altele, nu mă pot abține.

PS. Ce s-a întâmplat de fapt – Cristina și Vlad. De reținut, nu de acuzat.

Cristina Cecan Veze, felicitari! Dar legat de echipament obligatoriu: eu am avut haine! 
Cristina Cecan Lipsa mea acuta de energie s-a datorat si unor factori din afara cursei. Tocmai asta e frumusetea unei curse: ce se intampla si inaintea startului si cum e gestionat. Anul acesta, desi am picioare mai tari, stresul ma doboara. Cu asta in “sistem”, plus 4 rataciri, o indigestie si altele, corpul nu mai vrea sa continue .
Vezentan Laurentiu Se poate intampla la oricine sa aiba probleme fizice, sa se epuizeze. Ai fost tare, daca faceai pauza mai repede era mai bine. Stiu ca ai stat si la Ciubotea si ai mancat supa, deci te-ai straduit sa-ti revii. Luticii n-au stat. De fapt nu cred ca exista alergator de ultra sa nu fi trecut prin astfel de faze, “numai eu nu”  . Ce e cel mai important insa – ai avut echipamentul obligatoriu. Ma bucur! Pe de alta parte poate Vlad n-a avut. Nu iese fum fara foc, zvonurile nu apar din nimic. Dar… daca si Vlad a avut de toate atunci … babele de pe banca la tara trebuie sa ia lectii de la alergatori. Mai ramane… parasirea coechipierului. Nu degeaba Marathon 7500 e pe echipe: pentru siguranta. Asa a fost conceput, pentru ca altfel at fi fost nevoie de mult mai multe resurse din partea organizatorului ca sa acopere concursul. Vezi intalnirile cu ursi, rataciri pe stanci, vremea proasta… La scara mai mica, acelasi motiv este si la Maraton Apuseni – proba family – nu poti trimite copiii singuri in padure doar cu marcaj clasic.

 

Cristina Cecan Jocul este de echipa iar ce am invatat eu e ca echipa incepe cu mult inainte de 7500 si nu se termina dupa .
Vezentan Laurentiu Adica acum fugi dupa Vlad ca sa-l bati?  Vezi ca umbla deghizat in clovn, sa nu ni-i rapesti pe toti.
Cristina Cecan Sa-l bat eventual pe umar. Eu n-am sa-l condamn pe Vlad niciodata insa imi invat lectiile .
Cristina Cecan In plus, nu-mi place deloc postura de “victima”. Sunt doar o alergatoare tanara, pasionata si care rumega informatiile 
Vezentan Laurentiu Tu ai insistat sa plece? Sau faptul ca ingheta fara echipament pe el insemna un risc in plus?
Cristina Cecan Eu i-am spus sa plece, el a intrebat “esti sigura?” si am spus “da”.
Cristina Cecan M-am gandit si la el. Vroiam sa ajunga la cabana, era obosit rau.
Vezentan Laurentiu Ok, asta nu se face. N-a stiut nici el, de la tine ma asteptam sa-l trimiti cu sorcova. Putea s-o incurce el si sa scapi tu, au mai fost cazuri. Pe el l-ar fi gasit doar dimineata. Poate… Ma bucur ca s-a lamurit problema asta. Si ma bucur ca ai fost de acord sa scrii. Esti un “barbat” adevarat. 
Cristina Cecan Ah, fii linistit, se pare ca au trecut alergatori pe langa mine care nici nu s-au oprit! Viata bate filmul! 

Vezentan Laurentiu Imi permit sa pun discutia si pe blog. Mi se pare importanta.
Cristina Cecan Ai acordul meu.
Vezentan Laurentiu S-ar putea sa ne vedem la VMT.  Bafta!

Jun 272017
 


poză de pe vârful Vida – 349m, cel mai înalt de pe insulă

Anul acesta am fost pentru a doua oară în Croația, de această dată concediu “pur”, cu familia, nu la ultra. Cum am tot umblat prin această țară, am ales ceva nou – insula Pag. Am tot stat și-am studiat, am mai citit prin bloguri de genul “am fost acolo”, am aplicat filtrul uitării cu care sunt obișnuit și în urma căruia cu cele câteva informații rămase am decis că nu-i cazul să mă duc cu MTB-ul. Știam că e insula cea mai mare din Croația, că distanțele de explorare vor fi în consecință mai mari, dar a contat foarte mult că e o insulă pietroasă și puțin probabil să fie accesibilă … pe unde rătăcesc eu. În plus, ce altă explicație să dau faptului că de exemplu la concursul 4 Islands MTB stage race care s-a ținut nu departe, etapele n-au conținut Pag, doar Krk (2 etape), Rab și Losinj. Iar eu știu foarte bine Rab, “am fost acolo” de câteva ori și cu MTB-ul și pe jos, e super pentru MTB.

Și am plecat vineri, 16 iunie, cu o oprire de noapte la Balatonbereny.

IMG_20170616_212100.jpg
Balatonberény, meet friends with bikes.jpg

Pentru că dimineața eu sunt mai matinal, am dat o scurtă alergare de o oră – 12km – (link strava) și pe pistele de bicicletă din Balatonbereny. Nu mică mi-a fost surpriza să mă întâlnesc cu un grup de prieteni pe biciclete în frunte cu Traian care aveau ca țintă turul Balatonului! Cică și ei au fost mirați să mă întâlnească, mi-au recunoscut stilul de alergare. Trebuie să mă înregistrez cumva, cred că alerg cumva ciudat…

După masă (17 iunie) am ajuns în orășelul Pag de pe insula … Foarte amabile gazdele, am stat de vorbă în special cu Kresimir și am mai aflat informații despre plaje, obiective, hărți specifice pentru trekking și biking. Plus că până să venim noi a făcut cumva să aibă și wifi (nu era în “specificații”), doar și Croația e în UE.

IMG_20170617_210528.jpgIMG_20170626_114548.jpg

IMG_20170626_114653.jpg
IMG_20170627_164953.jpg

O privire de la balcon și mai multe pe harta luată de la punctul de informare turistică

Pentru că practic în fiecare zi am alergat în jurul orășelului Pag, scriu câte ceva raportat la ce am văzut, limitat fiind de timp, dorind să ajung totuși și la plajă și mare. Ar fi fost mai ușor să parcurg unele distanțe cu bike-ul, dar n-ar fi fost nicio provocare pe porțiunile accesibile. Am văzut mulți cicloturiști pe șosele, și cicliști “vero”, dar pe nimeni “pe sus”. În zonele de “creastă” ori puteam ajunge pe drum gen de țară fără provocări tehnice (push-bike-ul îl consider normal), ori aș fi făcut carry bike la greu și la deal și la vale. Nu-i ușor nici la alergare, pe sus e o combinație de lapiezuri acoperite cu pietre ascuțite care nu-s plăcute la glezne în cazul că sare greșit vreuna: ori ești pe potecă, ori sari la garduri de piatră și umbli pe lapiezuri și trece timpul de te sperii. Specific nu numai la insula Pag – în partea de sus e jnepeniș și tufe, adică ce rezistă la ariditatea și vânturile de acolo, pe scurt – tot ce înțeapă. Am întâlnit oi și reptile și în sfârșit m-am putut relaxa – nu erau câini – probabil n-au condiții să reziste singuri și să se înmulțească. Partea chiar foarte bună e că am mâncat caș diverse sortimente, doar Pag e renumit pentru Paski sir, vinuri (recunosc că la partea asta n-am ajuns) și pentru sarea produsă din mare.

Ziua 1 – 18 iunie – run – Pag – camping Simuni – peak Vida 349m – Bosana

Prima zi întreagă, prima alergare (link strava): m-am gândit să ajung la campingul Simuni, apoi să urc pe orice potecă găsesc și să traversez dealul, scurtând distanța repertoriată pe hartă care mă ducea mult spre Novalja. Și așa mi-au ieșit 25km cu 760m diferență de nivel.

Pag - camp Simuni - vf Vid - Bosana.jpg

IMG_20170618_083223.jpg IMG_20170618_092618.jpg IMG_20170618_094125.jpg IMG_20170618_094950.jpg IMG_20170618_100934.jpg IMG_20170618_101017.jpg IMG_20170618_101215.jpg IMG_20170618_110250.jpg IMG_20170618_111018.jpg IMG_20170618_103050.jpg IMG_20170618_112814.jpg

De ce camping Simuni? Pentru că inițial asta căutasem, să stăm la unul din campinguri. Ar fi fost multe avantaje, mai ales pentru copii, care ar fi avut posibilități de joacă mai multe, plaje sigur dintre cele mai bune (chiar dacă nisipul e o raritate). Din păcate la alegere trebuie să ții cont și de preț (nu am vrut să stăm la cort), dar am vrut să văd cum e. Firește că fiind în alergare doar am localizat campingul și abia apoi, după câteva zile, am stat la plajă și la baschet cu familia. Pentru prima dată am plătit și intrarea în camping, din anumite rațiuni la Simuni se plătește chiar dacă stai doar 2-3 ore.
Traseul meu a fost șosea până la camping, apoi am găsit punctul alb înconjurat cu roșu (același marcaj îl întâlnești pe poteci, indiferent de unde și unde ajung) și m-am pomenit că urc pe vârful Vida. Foarte frumos până acolo, adică am și fost nevoit să umblu și să bâjbâi puțin cu gps-ul în mână (cu harta Croației preîncărcată).
Partea grea a început când am vrut să cobor spre orășelul Pag, aflat pe partea cealaltă. Am găsit până la urmă o vale accesibilă, având rezerva că oricum dacă mă blochez va fi mai ușor să urc înapoi și să încerc în altă parte. Sufla un vânt care de câteva ori era să mă ia de pe picioare, mai ales că poziții stabile pe pietrele acelea nu prea găseam. Noroc cu zidurile din pietre, m-am învățat să le folosesc cu alte ocazii, umblam pe pietre pe partea “bună” a lor, adică cu zidurile între mine și vânt. Nu erau așa înalte, dar fiecare centimetru de protecție a contat. Așa că dacă de curiozitate vă uitați sau dacă cumva vă trece prin gând să folosiți trackurile, porțiunile unde viteza e sub 3km/h pentru vreme îndelungată nu sunt recomandabile, adică – vorbind în termenii de la Propark Adventure – nici măcar nu se poate spune “după voi va fi drum” în loc de “pe aici este drum”, că doar oi rătăcite am văzut, și acelea cred că erau acolo de mii de ani și nu se grăbeau nicăieri.
În final am trecut prin Bosana și am ajuns acasă. Și aici, după plaja de rigoare, a început o altă plăcere a mea, “parte dintr-un ploiect mai amplu” – cum îi spun eu – segmentarea Croației. Am început să creez segmente semnificative pe Strava pe traseele care am considerat că sunt mai frecventate de pasionații alergării. Așa a apărut de exemplu “Pag – on the road – up” unde nu m-am lăsat până nu am obținut un CR (cel mai bun timp). În fond trebuie să-ți găsești motivații puternice să alergi ore întregi pe căldurile de acolo!

poor running condition.jpg

Cam așa era vremea zilnic, noroc că n-am citit “running conditions” pe mobil decât în ultima zi. De fapt nici acum nu știu cum de mi-a afișat asta, putea să scrie frumos doar temperatura și vântul, fără să comenteze.

Ziua 2 – 19 iunie – run – Pag – pe dealul vecin și apoi plimbare prin orășelul vechi

După prima zi, cu acomodare, alergare, înot de plăcere și altele eram cam obosit și mi-am propus doar să ajung pe limba de pământ (vorba vine, de piatră) de vizavi, la capăt. Asta pentru că orășelul Pag este plasat într-un fel de golfuleț al insulei și cu ceva ambiție (dar clar că pentru alergare ar fi însemnat un ultra, peste 50km) s-ar fi putut face circuitul golfului. Kresimir mi-a spus că a fost cu bicicleta spre Bosana – Novalja – Metajna, dar de acolo a trebuit să se întoarcă pentru că urma un canal de legătură cu marea care trebuia trecut spre orășelul Pag. Am vrut să văd cât de lat e canalul și dacă e un curent puternic.
Am ajuns la vârful promontoriului, marea nu părea nici agitată, nici periculoasă, doar că era distanță vizibil de peste 1km, iar cum ochiul înșală … putea fi și de 2-3 ori mai mult. Mi-a trecut gândul de traversare, mai ales că trebuia să car cu mine și papuci și altele. Iar am avut contact cu pietrele neumblate, cu peisajul selenar și singurele vietăți erau cele 5 oi dintr-o poză.
A doua alergare a fost de 13km cu 200m diferență de nivel (link strava).

Pag - doar eu și 4 oi.jpgIMG_20170619_084520.jpg

IMG_20170619_084528.jpg IMG_20170619_085041.jpg IMG_20170619_085724.jpg IMG_20170619_085944.jpg IMG_20170619_091011.jpg IMG_20170619_085707.jpg

După masă, cu familia, am schimbat plaja 3 unde mergeam dimineața, cu plaja principală – plaja 0, de lângă orășel. Așa am avut timp și să ne plimbăm prin orășelul vechi (ei denumesc părțile vechi ale orașelor stara vechi – de exemplu Stara Novalja), pitoresc, care seamănă ca arhitectură cu orașele italiene. Nu-i de mirare, Pag – orașul sării – avantajat de amplasare (era optim pentru a fi aproape de “ochiurile de mare” construite pentru evaporarea apei și separarea sării, la nivelul mării) – a fost guvernat de duci care-și făceau veacul la curtea Italiei.
Foarte bine gătesc vietățile marine, în fiecare zi nu ne puteam abține și mai încercam ceva. În combinație cu cașul și berea…
Magazine gen supermarket sunt în partea nouă a orașului – Konzum, Lorenzo, Plodine… Bancomate de asemenea, e plin și-n orașul vechi, bani să fie.

IMG_20170619_095417.jpgIMG_20170619_095019.jpg

IMG_20170619_095118.jpg IMG_20170619_095050.jpg IMG_20170619_094847.jpg IMG_20170619_094812.jpg IMG_20170619_094730.jpg IMG_20170619_094628.jpg IMG_20170619_094600.jpg IMG_20170619_094539.jpg IMG_20170619_094434.jpg IMG_20170619_213739.jpg

Ziua 3 – 20 iunie – run – Pag – la antene și eoliene

De data aceasta am alergat un semimaraton cu 600m diferență de nivel (link strava), urcând dealul vecin și trecând pe la parcul de eoliene (7 la număr) dus – întors. N-am vrut să mai alerg pe șosea, deși era mai scurt. Așa am văzut mai bine de sus ochiurile de apă de unde se extrage sarea, am văzut fabrica, extragerea de sare continuă dar cu tehnologie modernă. Lângă plaja 0 este un mic muzeu al sării în două din încăperile depozitului vechi de sare, muzeu pe care de altfel avem să-l vizităm în una din zilele următoare. Am continuat “segmentarea” și în sfârșit o porțiune din urcare a avut un segment creat de cineva care a trecut înainte. Traseul este și ciclabil, atâta că este urcare solicitantă.

Pag - la eoliene.jpgIMG_20170620_100546.jpg

IMG_20170620_091313.jpg IMG_20170620_085931.jpg IMG_20170620_082701.jpg IMG_20170620_085910.jpg IMG_20170620_083453.jpg IMG_20170620_082824.jpg IMG_20170620_082710.jpg IMG_20170620_083050.jpg IMG_20170620_082653.jpg IMG_20170620_085857.jpg

IMG_20170620_084501.jpg
IMG_20170620_143142.jpg

Ziua 4 – 21 iunie – run – Pag – Kosljun și vizitarea muzeului sării

Am început ziua ca de obicei cu o alergare, a ieșit tot de un semimaraton cu 200m diferență de nivel (link strava). Am tras mai tare la început, e ziua cu CR pe unul din segmentele create. Traseul a continuat spre Kosljun și apoi a trecut pe lângă Solana Pag (zona de unde se extrage sarea). Înainte de a intra în oraș m-a atras un mic turn vechi care s-a dovedit a fi o biserică franciscană aflată în reconstrucție. N-am avut mobil la mine, n-am făcut poze, dar mi-au rămas întipărite în memorie câteva imagini. Se lucra, era și un arhitect, m-am mișcat repede până să fiu invitat afară. În sfârșit am fost pe un traseu ciclabil mai ușor, am și întâlnit cicloturiști și un alergător.

Pag - Kosljun.jpg

După masă am fost sa vizităm muzeul sării. Pozele sunt din interior, unele sunt “poze la poze” tablouri – făcute în anii ’60-’80. Explicațiile sunt în mai multe limbi de circulație, pe cartonașe. Noi am ales pe cele în engleză. Impresionant! Și grea viață! Plata se făcea în sare, uneori parțial, apoi în monezi. Pe la 1800 judecătorul a eliberat vouchere (assigants).
Ce mi s-a părut de asemenea interesant, pe lângă uneltele folosite, e că au explicat pe scurt și ce se obținea în urma extracției din 10l de apă de mare – mai multe tipuri de săruri cu gramajele lor: pe lângă sarea obișnuită de sodiu (morska sol cum spun ei), mai e cea de potasiu (știu de ea că o folosesc ca înlocuitor cei cu probleme cu inima), dar mai apar acolo sarea de magneziu, gipsul și carbonatul de calciu. E explicat și cum a apărut nevoia iodificării sării. În drum spre ieșire am cumpărat o cutie de sare de Pag (mai aveam luată de la magazin). Muzeul nu era cu plată, dar era o cutie pentru donații pentru întreținere.
Referitor la fabrica de sare existentă, ce aparține de Solana Pag, este scris că se poate vizita dar că e bine să se telefoneze cu o zi înainte.

IMG_20170621_104242.jpgIMG_20170621_104500.jpg

IMG_20170621_104444.jpg IMG_20170621_104359.jpg IMG_20170621_104708.jpg IMG_20170621_104616.jpg IMG_20170621_104649.jpg IMG_20170621_104601.jpg IMG_20170621_104543.jpg IMG_20170621_110020.jpg IMG_20170621_105951.jpg IMG_20170621_105531.jpg IMG_20170621_105801.jpg IMG_20170621_104926.jpg IMG_20170621_105001.jpg IMG_20170621_105213.jpg IMG_20170621_105436.jpg IMG_20170621_105428.jpg IMG_20170621_105418.jpg IMG_20170621_105407.jpg IMG_20170621_105358.jpg IMG_20170621_105227.jpg IMG_20170621_110556.jpg IMG_20170621_110448.jpg IMG_20170621_105340.jpg

Ziua 5 – 22 iunie – run – Pag – Kolan – Simuni și cum am salvat o broască țestoasă

În ziua precedentă am fost cu mașina la Novalja, mai precis Stara Novalja. Am vrut să vedem cum sunt plajele pe acolo, măcar cea de lângă oraș. Orășelul, spre deosebire de Pag, e cunoscut pentru viața de noapte. Partea veche nu e impresionantă, dar clar e lume mai multă și mai mare activitate inclusiv în port. Pag e mai mult pentru familiști. La întoarcere, având de această dată o mașină gen SUV, m-am gândit s-o iau pe scurtătură, adică s-o luăm pe lângă mare, pe la Bosana, evitând și stereotipia drumului înapoi pe șosea pe la Kolan și Simuni. Atât că, la vreo 6 km de Pag ne-am pomenit cu o grămadă de pietre în față, cu semnul de drum în lucru. Era deja noapte, așa că n-am văzut dacă pot sau nu ocoli acel blocaj și ne-am întors. Am trecut pe lângă fabrica de caș, renumită, unde se putea și degusta cașul, n-am putut să cumpărăm că deja era prea târziu. Am mai tras o linie la ce trebuie făcut.

Pag - Kolan - Simuni - saved a tortoise.jpgPag Open Water Swimming.jpg

Și de aici a venit inspirația pentru alergarea de a doua zi: să văd dacă e blocat sau nu drumul pe la Bosana. Mi-am și găsit un traseu de scurtare, pe gps, și speram să nu fie doar o dungă pe hartă genul Propark “pe aici trebuie să fie drum” și iar să mă agăț și să inventez trasee pe acolo. Traseul (link strava) a fost de 26km și 500m diferență de nivel. Am adăugat și o tură de înot, în dreptul plajei 3 (link strava).
Prima concluzie când am ajuns la zona problemă din seara trecută – se putea ocoli cu mașina. Și poteca de scurtare era găsibilă, adică te uitai cu atenție la gps și la zonele cu pietre mai așezate. Era o scurtătură spre Kolan, un alt orășel pe numele căruia figurează un sortiment de caș fabricat acolo.

IMG_20170622_090137.jpgIMG_20170622_091750.jpg

IMG_20170622_091800.jpg IMG_20170622_092217.jpg IMG_20170622_092228.jpg IMG_20170622_092242.jpg IMG_20170622_092421.jpg IMG_20170622_092515.jpg IMG_20170622_092806.jpg IMG_20170622_093224.jpg IMG_20170622_093613.jpg

Și așa, mai deschizând o portiță, mai evitând o tufă mai obraznică, am trecut pe lângă o stână. Nu puteam alerga pe acolo, era iar o combinație mai nefericită tufe – pietre și așa am putut auzi pași mici cam agitați și care nu păreau că duc nicăieri. Am văzut un rezervor de plastic care putea fi folosit la apă sau altceva, spart, și pe fundul lui se zbătea o mică broască țestoasă să iasă. Inițial am crezut că are stăpân, dar nu avea apă, nimic amenajat, doar că cumva a aterizat acolo străbătând tufele. Am făcut și eu o faptă bună. Mai jos am mai întâlnit una, și mai mică. Nu știu ce le-a venit să umble, să fie atâta agitație. Pe marginea șoselei în care am ajuns în sfârșit am mai văzut șerpi care stăteau la soare și un gușter, gușterul era cam mort că altfel fugea de mult.
De la Kolan la Simuni am mai tras o ocolire, am văzut marcaj spre vârful Vida și apoi am dat în traseul de la Vida la Simuni.

IMG_20170622_093655.jpgIMG_20170622_093643.jpg

IMG_20170622_093847.jpg IMG_20170622_093910.jpg IMG_20170622_094045.jpg IMG_20170622_094053.jpg IMG_20170622_094322.jpg IMG_20170622_094345.jpg IMG_20170622_094816.jpg IMG_20170622_094829.jpg IMG_20170622_095236.jpg IMG_20170622_095523.jpg IMG_20170622_095548.jpg IMG_20170622_100158.jpg IMG_20170622_101520.jpg IMG_20170622_102418.jpg IMG_20170622_103122.jpg

Ziua 6 – 23 iunie – run – Pag – de 3 ori la antene și despre Paski sir

Ultima zi întreagă a trecut ușor, ne-a tot bătut gândul să întrebăm dacă mai putem sta măcar o noapte. Copiilor le plăcea aici, mai ales că aveau cu cine povesti și juca baschet – copilul gazdei. A durat două – trei zile apropierea lor, băieții erau tare timizi. N-am mai făcut explorare, doar am alergat de 3 ori la antene (link strava), tot de un semimaraton cu 750m diferență de nivel. Măcar să mai avansez în clasamentele pe segmentele de acolo.

Pag - 3xantennas.jpg

Se fac cașuri bune acolo. Nu că la noi nu sunt bune, dar în sfârșit găsesc caș “ca acasă”. Din păcate prin Croația nu se găsește brânză de burduf sau ceva asemănător, doar de vacă. Cel mai renumit e Paski, dar mie mi-au plăcut și Kolan, Otokan… Mie îmi plac multe. N-am reușit să mai ajungem la fabrica Gligora, dar am cumpărat de la magazin caș făcut de ei. Prețul nu era mult diferit. Mai era opțiunea să cumpărăm de la localnici, rămâne pe altă dată.
E o întreagă poveste legată de cașul de acolo, de condițiile care-l fac așa deosebit, legate de ceea ce mănâncă animalele acolo. Zona sudică a insulei e într-adevăr mai bogată în vegetație – Kolan, Simuni, Kosljun și sunt multe oi, nu ca-n locurile mele de preumblare. Pentru că nu e vorba numai de oi, Kolan de exemplu e și din lapte de vacă, mai sunt sortimente cu amestec cu lapte de capră. Pe scurt, Paski probabil e făcut din lapte care provine doar de la oi din acea zonă. Mai am caș, mă uit la el când mănânc de-al nostru.

IMG_20170623_190829.jpgIMG_20170623_191014.jpg

Ziua 7 – 24 iunie – o scurtă privire la Paklenica National Park în ziua Velebit UltraTrail

Asta ar fi fost culmea, să particip la Velebit UltraTrail! Dau eu un search pe sportsplanner , că tot am spus că mă bucur că acum sunt trecute evenimente și din alte țări, și la Croația îmi apare … Velebit. E atractiv, se desfășoară în munții …Velebit, cu sfârșitul în parcul național Paklenica, lângă Pag. Este și concurs de MTB, în altă perioadă!

Ei și, ce-i cu Velebit? Stâncărie, dificil, costă ceva intrarea în parc, se pot face cățărări. Și acum ajung la știați că acolo s-a filmat Winnetou? Sunt notate anumite puncte cu zonele de filmare. Și pe acolo se aleargă. Cea mai lungă probă e un ultra de 80km cu termen de 24h și cu start vineri 23 la miezul nopții. Alte probe: maraton, semi, mai scurte, doar cu timp maxim și fără clasament. Am tot stat și am citit regulamentul. Măcar să știu dacă are rost să mă lupt cu ai mei. Hai să zicem că mă primeau chiar dacă eram pe ultima sută de metri expirată și aia, dar trebuia și adeverință medicală. Am discutat cu ai mei, doar ca să fac atmosfera în familie mai veselă. Se anunțau călduri mari, toate probele în afară de cea de ultra care pornea noaptea au fost cu starturile modificate mai devreme cu o oră din această cauză.

IMG_20170624_112334.jpgIMG_20170624_112458.jpg

IMG_20170624_112315.jpg IMG_20170626_114759.jpg

Tot am ajuns la Paklenica, să văd și eu măcar câțiva alergători, i-am încurajat și eu. N-am mai intrat, într-adevăr era foarte cald și ar fi fost foarte greu să facem drumeție în astfel de condiții. Am plecat acasă, cum se spune – muntele rămâne tot acolo.

A fost frumos și interesant. Și n-am văzut decât o mică parte din insulă. Poate totuși un MTB nu strică…

Jun 062017
 


Așa s-a întâmplat, de ziua mea am fost la un concurs ProPark Adventure – 1-4 iunie 2017.  38h50min a durat aventura noastră (spre comparație, la UTMB anul trecut timpul meu a fost de 38h58min pentru 170km cu 10.000m+ diferență de nivel), a echipei Cheile Turzii, care a început în dimineața zilei mele de naștere – 2 iunie. Startul a fost la sediul administrației rezervației naturale Vânători Neamț, locul unde au fost și colegi de-ai mei de la “Natură și Aventură” cam cu o lună înainte să filmeze … zimbri. Aștept să văd prin ochii lor zona… 🙂
Foarte fain concursul, greu că nu se poate altfel, am pedalat, vâslit și am alergat aproximativ 217 km prin Munții Stânișoarei, Ceahlău… N-am dormit, dar dacă intram mai mult în a doua noapte era musai.

La rece, fără polologhie, cam așa a fost:
Strava flyby – parcursul echipelor care și-au încărcat trackurile – Flyby
Rezultatele oficiale

PeStrava.jpg

traseul nostru pe Strava
Din rezultate reies mai multe trasee, obligatoriu a fost atingerea CP-urilor, la unele din ele fiind și probe speciale, ca de obicei. Deosebirea față de anii precedenți a fost că dacă nu ajungeai în anumit interval de timp la un anumit CP (în cazul de acum – CP4 care a fost și CP14 și CP16 – Hangu, lângă cel mai mare lac de acumulare din România – Izvorul Muntelui – Bicaz și al doilea din țară ca suprafață după Razim de lângă mare) nu erai descalificat, doar redirecționat pentru a parcurge trasee mai scurte. Nu puteai traversa lacul noaptea. De aceea apar în clasament traseele B, D … A fost mult mai bine așa. După cum spunea Suni, noi, care am încheiat pe locul 2, am reușit să ajungem aici doar cu 2 ore înainte de timpul limită de la CP4 (hai să zicem că nu chiar 2h), ceea ce e elocvent că n-a fost ușor, probele speciale au răpit ca de obicei un timp important și o mică rătăcire te putea împinge ușor dincolo de timpul limită pentru a putea parcurge întregul traseu.

Mai reiese de pe Strava că noi am avut (din cei afișați) traseul cu parametrii cei mai buni: cel mai scurt și cu diferența de nivel cea mai mică – 216km cu 6700m diferență de nivel. Mulțumim Suni și Voichița pentru ajutor! E drept că n-a fost ușor, am străbătut la lăstărișuri prin păduri… și nu era pe plat. Vorba lui Suni “Aici trebuie să fie drum” am crezut-o sincer. Eu pot spune acum, după ce am cosit cu bicicletele prin păduri, că exprimarea corectă este “Acum este pe aici drum” sau “După voi va fi drum”.
Noi am încheiat pe locul 2 în spatele echipei Fodorilor – “Avenul Piciorul Boului” și în fața echipei “Grind” a lui Luci Clinciu. Pe locul 4 a fost “Munții Țarcu” a lui Alin Ciula și pe 5 “Vulcanii Noroioși” a lui Roșioru. Celelalte echipe, până la 14, au parcurs trasee scurtate. Am plecat în varianta cea mai fericită cu șansa a patra la drum, considerând ca principali favoriți: Grind, Vulcanii Noroioși și Avenul Piciorul Boului. M-am distrat și eu de gluma cuiva de pe FB, când sosiseră primii Fodorii: “Da’ restul boului când vine?” Puteți citi ce au scris Hoinarii aici, iar dacă sunteți mai sensibili, puteți ajunge la o lectură normală dacă scoateți cele două cuvinte, unul începe cu “c” și celălalt, evident, cu “p”.

Noi am fost o echipa echilibrată, hotarâtă și cu oameni care țin la greu fără să comenteze și care s-au ajutat unul pe altul când era nevoie.
Mulțumesc în primul rând lor că s-au străduit să-mi facă viața mai ușoară 🙂 – Simon Gyongyi, Vlad Sâncrăian, Ionuț Silinc!
Mulțumesc echipei de suport care ar fi vrut ca tot timpul să fie alături de noi și să ne dădăcească, au pus mult suflet! Ne-au ajutat enorm în alcătuirea traseului … ideal, prin lăstărișuri și râpe. 🙂 Baba – Simon Suni Andras , Voichița Bodea și Dan Lupșa. Foarte buna organizarea, știu că le-a fost extrem de greu să coordoneze atâtea puncte, probe speciale… Felicitări și sper ca Propark să continue an de an – au arătat în cei 3 ani când am fost participant (în echipele Iezerele Cindrelului, Pietrosul Rodnei și acum cu Cheile Turzii) că în spatele concursului e o echipă de organizare bine închegată, cu oameni pregătiți. Știu că au anunțat ca aventura va continua la 2 ani, dar să lăsăm greul de acum să treacă și hotărârea să se ia după Marathon 7500, în scurtele clipe de odihnă pe un val de optimism. Mulțumesc Dan Lupșa pentru alegerea ta, știu că ți-a fost extrem de greu să renunți din motive medicale la locul din echipă. Mulțumesc cu atât mai mult cu cât tu l-ai găsit pe Ionuț și apoi ai ținut neaparat să vii alături de noi ca și suporter la concurs!
Mulțumesc voluntarilor că s-au angajat la așa ceva, pentru ei a fost un efort extrem care a durat mult mai mult decât efortul nostru, al concurenților. Pot să spun că ei sunt dintre cei capabili să ducă această aventură până la final și ca și concurenți. I-am văzut pe o parte din ei anul acesta la Maraton Bucegi și probabil am să mă mai întâlnesc cu ei la 7500.

IMG_20170604_232141.jpgIMG_20170604_232945.jpg

IMG_20170605_002600.jpg

Mulțumesc pentru încurajări, pentru tot! Am avut o zi de naștere mai lungă, de peste 50 ore dacă pun la socoteală și pregătirea din noaptea precedentă. 🙂
Un pahar de șampanie din partea mea, să ne ajute pe toți să trecem cu bine zilele acestea grele și frumoase! 🙂

Cursa noastră

Pfui! 18 puncte de control, va fi greu sa scriu despre toate. Harta. Am primit-o, o prima impresie – mult mai compact ca anul trecut traseul, fără a ajunge mai departe de Ceahlău. Practic, MTB în Stânişoarei, apoi trecem lacul Bicaz cu caiacul şi ajungem la trailul din Ceahlău. Şi apoi, înapoi, caiac şi MTB până la finish. Să vedem dacă va fi mai uşor, doar anul trecut s-a plâns lumea… Anul trecut am făcut peste 270km, acum … au interzis posibilitatea de a folosi drumurile naţionale.

2017-06-01 22.43.58.jpg2017-06-01 23.09.49.jpg

Părţi din hartă
Am făcut tot posibilul să-mi revin după Maratonul Apuseni din 27 mai. Nici n-am apucat să spun câte ceva despre maraton, eram epuizat, cu febră şi tuşeam non stop. Mă prinsese probabil o răceală după ce marcasem pe ploaie traseul de family si băusem ceva rece, în orice caz la maraton nu mă simţeam bine, speram să-mi revin după primii kilometri de încălzire şi la început chiar aşa a fost. Atâta că trebuia să mă hidratez şi apa nu-mi făcea bine: răguşisem, nu mai puteam vorbi, nu puteam tuşi, respiram greu, iar treaba asta avansa, la urcări n-aveam aer. În fine, spre sfârşit fugeam tare doar dacă era panta mai abruptă, că oricum nu era lungă şi cumva mai îmi ţineam şi respiraţia. N-am scos un timp rău – 5h31min, 33 general şi 8 categorie, dar sub timpul de anul trecut de 5h07 min. Ziua următoare era musai să merg în drumeţie, aşa că luând paracetamol, nurofen şi alternându-le am trecut şi acest hop. Apoi, zilele următoare cum ajungeam acasă cum mă duceam în pat şi acolo îmi duceam veacul. Ajunsesem să mă târăsc şi-n pat… Dar a trecut, minus tusea, cumva la limită – eram stresat că voi fi o povară în echipă.

Planuri… nu e mult de spus. Era clar că trebuia să fim în primele 8 echipe dacă doream ceva, pentru că doar primele 8 aveau posibilitatea să meargă pe lac cu combinaţia caiac rigid – caiac gonflabil. La caiac mă ştiu binişor, anul trecut am reuşit să fim cei mai rapizi la proba respectivă (cu Lupşa în tandem). Am tot verificat echipamentul obligatoriu, am avut echipamentul de echipă, plus ceva cordelină de tras şi … două foiţe. Nu ştiu de ce, dar aşa am considerat că trebuie. Ca să spun şi eu de mâncare, am avut pregătite batoane, am cumpărat 4 geluri să am şi eu, de gura lumii, plus că aveam ceva jeleuri. Mă bazam însă pe sandwichuri, am avut vreo 10, din are 5 la punctul de schimb de la Hangu. Ce am folosit: toate sandwichurile (am şi dat), jeleuri, 1 baton şi doar două geluri, unul doar pe jumătate. Şi la Istria la ultra mai mult sandwichuri am mâncat, va trebui să vând batoanele până nu expiră.

2017-06-02 07.28.56.jpg2017-06-03 05.38.24.jpg

18837070_1500846446633771_9080581335908409506_o.jpg 2017-06-04 23.46.37.jpg

Primele două CP-uri – Schitul Sihlei şi Mănăstirea Agapia Veche au însemnat acomodarea cu coechipierii, stabilirea unui ritm care să ne mulţumească pe toţi şi pe care să-l putem duce la nesfârşit. Momentan băieţii eram mai tari, aşa că am început să folosim cordelina, traseul nu prezenta porţiuni tehnice deosebite. Ne menţineam la început cu greu în primele 5-6 echipe, iar Fodorii erau singurii care luaseră avans mai mare. La Agapia Veche am avut prima probă specială, în stilul celei de anul trecut – identificarea unei căsuţe cu arhitectură specifică, cu povestea ei. Noi am avut de găsit căsuţa cu liliac – a avut numărul 36. A durat ceva, noi ajunsesem se pare pe locul 2 şi am pierdut câteva poziţii în căutarea noastră. Realitatea e că anul trecut căsuţele specifice erau împrăştiate prin sat, nu erau toate la drumul principal, iar noi am baleiat în coborâre şi câteva uliţe lăturalnice. Acum îmi pare rău că nu mai reţin ce simbolizează liliacul ca motiv popular în zonă, dar dacă aveţi curiozitatea… Din punct de vedere strict al competiţiei, deja se formase în jurul nostru un mic grup cu care aveam să luptăm în continuare – Grindul, Munţii Ţarcu, Vulcanii Noroioşi, la distanţă de peste 10 minute de Avenul Piciorul Boului. Ceilalţi nu erau nici ei departe.

02-drumetie-lacul-cuejdel.jpg

lacul Cuiejdel
La punctul CP3 – lacul Cuiejdel am avut din nou o probă specială, a doua. Frumos gândite punctele intermediare, toate aveau ceva de arătat sau erau deosebite, păcat că în Ceahlău am mers mai mult noaptea. Lacul Cuiejdel de exemplu e cel mai mare lac de baraj natural din Europa. Proba specială era din nou ceva întâlnit în anii precedenţi – identificare unor frunze din zonă pe baza unor poze. Ca să fie mai interesant, din 11 poze am putut elimina 3 pe care le consideram mai greu de găsit, urmând să căutăm restul de 8. Fiind arie protejată în jurul lacului, ne-am spus că nu degeaba şi-a răcit gura Tibi la prezentarea probei şi am pornit în căutare fix în direcţia opusă lacului, în pădure. Aici am văzut că sunt două tactici: una, ca a noastră, am cules toate frunzele mai deosebite într-un timp cât mai scurt, urmând să vedem ce mai lipseşte la faţa locului şi apoi să ne hotărâm ce facem – penalizare sau căutare. A doua, adoptată de Clinciu, dar pe care noi nu ne-o puteam permite pentru că nu cunoşteam aşa bine frunzele, era să cauţi fix ce frunze trebuie, ţinând minte pozele. Dura mai mult dar probabil scăpai cu penalizare mai mică. În orice caz noi am găsit din cele 8 frunze şapte, dar nu ne-am prins că noi trebuie să le aranjăm şi, din grabă, am pus invers două din ele pe poze.  Aşa că am avut de alergat 3x600m, nu erau bucle aşa că am şi urcat niţel pe o potecă. La final, acum când mă uit în clasament, s-au strâns tare rândurile în faţă, eram la 4 minute de Fodori şi mai rămăsesem 3 echipe în luptă directă pentru locul 2 – cu Grindul şi Munţii Ţarcu. Munţii Ţarcu începeau să fie deja o surpriză şi am început să ţinem cont de ei.

2017-06-02 14.21.22-1.jpg2017-06-02 14.21.20.jpg

2017-06-03 05.38.24.jpg 2017-06-02 14.21.23.jpg 2017-06-02 14.23.02.jpg

A urmat CP4 – prima întâlnire cu sala de sport din Hangu, unde urma să lăsăm MTB-urile şi să ne echipăm de trail. Practic între CP3 şi CP4 a fost prima dată când echipele au ales trasee diferite şi o parte din diferenţa de la CP4 reflectă şi greutatea traseului ales. Noi am avut de parcurs un traseu mai scurt dar pentru prima dată am avut de furcă cu desişurile de pe “drum”. Eram toţi ok, era doar începutul. Nu mă interesa locul nostru, mă bucuram că n-am avut evenimente şi suntem echilibraţi ca forţe. În clasament scrie că eram pe 2, la 36min de Aven şi cu aproximativ 50min în faţa urmăritorilor. Dacă totul mergea bine şi aveam şanse să încheiem fără să prindem a doua noapte, nu aveam de gând să ne oprim la somn pentru mai mult timp, doar la nevoie. În general la competiţiile de anduranţă nu dorm, iar pauzele lungi mă obosesc foarte tare. Dacă şi coechipierilor le convenea acest lucru era extraordinar, eu nu eram antrenat pentru … pauze, rar am poze la concursuri la PA-uri.

CP5 – prima traversare de lac – 5km. Ne-am înţeles şi ne-am aşezat în configuraţia Ionuţ – Veze caiac rigid şi Gyongyi – Vlad în gonflabil cu remorcare. Ştiam că gonflabilele sunt tare lente. Dacă nu era ok, urma să schimbăm perechile. N-am mers rău, trebuia să fim atenţi noi cei din faţă la direcţie şi cei din spate să nu ne “mute fundul” caiacului. La o căsuţă ne-au întâmpinat două femei simpatice în costume naţionale, invitându-ne să mâncăm sarmale. Aveau cu ciuperci, urdă (dulci) şi carne.

19023468_10207163002833100_8777894539967467945_o.jpg

18839755_10207163001793074_5517822942740726325_o.jpg 18922447_10207163002113082_805394115780241882_o.jpg

N-am mai mâncat cu urdă aşa că, deşi nu-mi era foame, am luat una. Apoi, fiind probă specială şi considerând că mai bine ne pricepem la sarmalele cu carne, am mai mâncat şi cu carne să simt ce conţine. Ce de ingrediente! N-am vrut nicicum să-i ascult pe Ionuţ şi Vlad cu dafinul (mama lui Vlad pune dafin în orice) şi cu mărarul (Ionuţ a văzut mărar), în plus n-am spus de cimbrişor şi uite-aşa ne-am pomenit cu 21 minute de penalizare pe care le-am executat la PC7 – rapel lângă cabana Dochia. Ce mai conţineau sarmalele? Carne de porc şi vită, orez, cimbru, pătrunjel, hasmaţuchi (specific), frunze varză, sare… Nu era borş, că şi aceasta era o problemă la alegere – dacă spuneai ceva greşit iar erai penalizat. Diferenţele s-au cam păstrat între echipe.

2017-06-02 13.48.22.jpg

lacul Izvorul Muntelui – Bicaz
Până la CP6 tot pe lac am vâslit de ni s-a acrit. Ionuţ se plângea că i s-au umflat palmele, ne şi gândeam ca la întoarcere să schimbe cu Vlad. Am şi avut în această tranşă peste 10km de vâslit. Eu n-am avut astfel de probleme, dar aveam ritm aproape dublu de vâslit şi nu puneam atâta forţă. Scopul e să întreţii deplasarea şi pentru asta era important să nu tot ajustăm direcţia, să fim cât mai cursivi.

Gata cu vâslitul, nu cred că a fost o echipă să nu se bucure că a scăpat parţial de o probă care ca durată se apropie de durata de MTB – noi am vâslit până aici cam 5 ore pentru 15km fără a socoti proba specială.

De la CP6 am avut doar … Ceahlăul. Nu mai era aşa problemă orientarea, punctele de control se puteau atinge urmând potecile. Dificultăţi în acest sens aveau să fie doar la întoarcerea la caiace. Intram în fieful alergătorilor montani, aşa că ne aşteptam ca Grindul să recupereze terenul pierdut şi să treacă oricând în faţă. Ne-am dezechipat (ca să nu-mi ud hainele de trail rămăsesem cu pantalonii de bike) şi am pornit spre Dochia, lîngă care ne aştepta CP7  cu proba specială anunţată – rapelul.

Ştiam că vom avea aproximativ 45km (s-au dovedit a fi 50km) de trail, dar nu mă aşteptam să dureze un maraton ceva mai lung … 14 ore! E drept că au fost şi probe speciale. Noi ne tot puneam problema – ce se întâmplă dacă ajung înainte de ora 5 dimineaţa mai multe echipe la CP13 (fostul CP6) unde urma ultima traversare de lac. Ei bine, mai bine ne foloseam neuronii la alte întrebări dintr-un viitor mai apropiat.

Multă urcare, fain Ceahlăul şi destul de sălbatic. Mai ales în iunie, cu atâta vegetaţie, totul e vesel. Noi, ca furnicile, ne duceam povara în spate. Eu îmi lăsasem doar un bidonaş de 330ml ca să am bagaj mai uşor, dar tot căram destule. Rucsacul lui Gyongyi cred că era cel mai greu, aşa că l-au mai luat în spate Vlad şi Ionuţ, alternativ. Într-un final am ajuns la rapel, deja aprinsesem frontalele. După probă şi penalizare eram în urma Avenului la o oră, Grindul recuperase puternic şi erau la 11min în spatele nostru. Munţii Ţarcu în schimb se depărtaseră spre 3h, la fel şi Vulcanii Noroioşi. Atunci habar n-aveam de diferenţe, dar ne întâlnisem cu Grindul – ei intraseră la proba de rapel pe când noi eram în timpul penalizării şi mâncam. Atâta ştiam, că trebuie să mergem, că probabil ne vom odihni înainte de a ne îmbarca. Ţăcăneală curată, ca la ultra.
Aici la rapel era să rămânem fără foiţa lui Gyongyi. A căzut într-o gaură de vizitare de peste 2m adâncime de la aducţiunea de apă. Mulţumim voluntarului care ne-a ajutat şi a scos-o cu un rest de tub Henko. Era leoarcă, dar era păcat să rămână, o studiasem înainte că mi se părea mai ciudată şi mai deosebită. Aşa că în continuare i-am oferit bucuros a doua mea foiţă la Gyongyi şi se pare că s-a îndrăgostit de ea – a purtat-o până la final.

Au urmat CP8 şi CP9 – adică bucla de Ceahlău pe la Văratec. Coborâre mai abruptă, potecă, apoi poiană, urcare uşoară şi lungă pe drum de ţară… Atât pot spune, că era noapte şi doar mergeam, creierul se odihnea.
Într-un final am închis bucla şi am intrat la Dochia – CP10. Ne-am întâlnit cu Roşioru, echipa lui urma să intre în bucla de Ceahlău. Prima oară când trecusem pe lângă Dochia nu intrasem. Chiar simţeam nevoia să mâncăm ceva cald, aşa că pe lângă ceai am comandat şi supă. Am răspuns şi la întrebările legate de ariile protejate, ca şi anul trecut – fără greşeală – proba 5 după socoteala noastră. Abia am apucat să mâncăm. Şi ne-au arătat cum funcţionează ceasul de penalizare, să ştim şi noi. Foarte fain, dar am dat şi sugestii. Nu mai ştiu ce au spus ai mei, dar contribuţia mea era legată de poze cu tipe în loc de numere, iar pe măsură ce scade numărul să se împuţineze şi hainele.

2017-06-03 07.50.45.jpg2017-06-03 07.51.48.jpg

2017-06-03 07.55.03.jpg 2017-06-03 07.55.23.jpg

în clipele de răgaz, somn
Aveam deja 19 ore de concurs, spre ora 3 dimineaţa. A devenit o himeră sosirea la ora 5 la caiace. N-am făcut mulţi paşi spre CP11 – Cascada Duruitoare şi ne-am întâlnit din nou cu Grindul ce urma să intre la Dochia. Mereu au rămas aproape de noi, practic la distanţă de o probă specială. De la CP11 la CP12 Cabana Fântânele am avut ceva de bălăurit, dar măcar eram fără biciclete. Ne-a cam prins somnul, dar ne-au mai activat câinii de la cabană. Pesemne le intrasem în consemnul de zonă, ce să faci dacă aşa e drumul!

Nu mai aveam decât să ne îndreptăm direct spre caiace. Acest direct a fost mai lung decât credeam, nu se mai termina. Ştiam noi un drum… Vechea poveste. Se făcuse dimineaţă. Am întâlnit un bătrân niţel cam surd la un schit care a vrut să ne deschidă să ne închinăm şi noi ca toţi oamenii. La Vlad îi pare rău şi acum că i-am răpit plăcerea asta… Noi restul eram preocupaţi să găsim drumul de Cerebuc, să terminăm cu ocolirea Ceahlăului. Ne-a ajutat omul, ne-a rugat să nu sărim gardul că-i prea greu şi să ocolim grajdul.

Şi iar caiac, suntem la CP13. Dar mai întâi, promisiunea e promisiune – 15 minute de somn pentru cine doreşte. Era plăcut afară. Cei din faţă tot la o oră.

Ne îmbarcăm şi pornim. Rămânem la configuraţia iniţială şi bine facem, Ionuţ nici nu se mai plânge de palme. Deja s-a obişnuit. Şi cu rapelul s-a descurcat foarte bine, deşi ne-a spus că-i pentru prima oară. Pentru că apa era liniştită şi nu era vânt, am ajuns cu toţii la concluzia că mai bine cei din gonflabilă se odihnesc. Păcat că era apă în caiac, că altfel ar fi putut să şi doarmă. N-am pierdut cine ştie ce din viteză, cei 9km i-am făcut în aproximativ 2h20min.

La Hangu CP14 aveam o oră jumătate în urma Avenului. Pornim în sfârşit pe MTB spre CP15 Poiana Largului. Auzisem că-i greu. Cred că organizatorii s-au gândit că lipsesc din traseul nostru porţiunile de push-bike mai serioase şi coborârile tehnice şi apoi toată lumea va comenta că e ingredientul ce lipseşte. N-au ştiut ei ce am ales noi! Aici s-a cam rupt filmul mersului într-un ritm constant. Vlad a început să aibă probleme, o combinaţie de lipsă somn, soare, push-bike direct după stat în caiac două ore. Ne-am mişcat încet, pe când urcam i-am văzut pe Hoinari. Deja aveau mare distanţă faţă de noi. Au câştigat o oră pe bucla CP14 Hangu – CP15 Poiana Largului – CP16 Hangu, ajungând la 2h30min diferenţă. Partea bună era că nu mai părea mult de mers, până în 40km, şi nu ne prindea noaptea. Asta iniţial, că apoi …

2017-06-02 14.45.03.jpg2017-06-02 14.45.36.jpg

De CP17 ce să mai spun… Nici nu mai ştiu cum îi zice. Probabil protecţie mentală, eu am obiceiul să uit ce nu-mi place. Undeva pe lângă Poiana Răchitelor. Raiul zimbrilor. Am ajuns până la 2km de punct. Şi Vlad, care era în faţă cu Ionuţ a trebuit să facă pauză. Probabil cădere glicemică, am tot avut de urcat şi a uitat să mănânce. Am stat şi am aşteptat, i-am dat ultimul sandwich, am pus pe el folia de supravieţuire. Am aflat pe urmă că e rău de foame, adică seamănă cu mine. Dar asta are şi partea pozitivă, că una – două îţi revii, ai metabolismul foarte rapid, numai să ştii ce să faci. Şi să manânci! La mine în casă eu sunt barometrul la mâncare, sunt un fel de paharnic. Dacă ceva naşpa îmi scapă, mi se întâmplă cu ore înainte şi se pot lua măsuri că e vreme. Aşa că Vlad şi-a revenit. N-au fost 10minute cât am crezut, dar în acel moment nu asta conta. În plus, a ieşit Ionuţ la rampă şi ne-a ajutat făcând pereche la bicicleta lui Vlad. Mulţumim echipei Cheile Nerei (cred că ei erau) pentru ajutor, aveau şi ei apă foarte puţină şi totuşi ne-au dat. I-am cam repezit noi ca răsplată pentru ajutorul lor. 🙂
La “proba de căcat” cum a descris-o pe scurt amazoana noastră nu ne-am aşteptat. 🙂 Adică mie nu-mi păsa câte probe sunt şi nu reţinusem, iar Gyongyi reţinuse că sunt 5 probe speciale în total, dar se pare că rapelul nu intra în calcul. N-am trecut proba identificării balegei de zimbru (deja cu “balegă” am dat un indiciu), deşi Tibi ne-a dat indicii, mură-n gură cum se spune, şi am mai stat 20minute, dar nu mi-a părut rău. Vlad a avut o pauză suplimentară, apă era destulă acolo, iar în continuare, deşi iar ne-au aşteptat porţiuni cu bicicleta în braţe, ne-am putut baza din nou pe forţele lui.

Şi în sfârşit am ajuns la CP18 şi finish! Nu înainte de a trece de o “scurtă” porţiune de pădure virgină în care push-bike-ul era o binecuvântare, nu mai mult de 200m de urcare. Ca trofee luate de pădure am văzut coarne de bicicletă rămase de la alţi zimbri pe două roţi ca şi noi. Cică e drum! După ce am scăpat de pădure şi am ajuns la lizieră am început să căutăm coborârea. Se lăsa noaptea şi nu ştiu dacă mai aveam 20min de lumină să vedem ceva. Aşa că am mers pe lângă lizieră pădurii baleiând un drum la vale, şi la un moment dat am lăsat bicicleta şi am început să alerg să caut o zonă fără tufe, mai accesibilă. Şi am avut noroc, de astă dată drumul chiar exista, înierbat la început.

2017-06-03 22.19.55.jpg2017-06-03 22.20.04-1.jpg

Am ajuns pe noapte, peste 7h ne-a luat să parcurgem ultimii 40km de aventură. Dar măcar n-au fost 14h cât ne-a luat trailul de 50km. 🙂
Am terminat la aproape 5h de echipa Avenul Piciorul Boului, la peste 2h în faţa Grindului. Munţii Ţarcu probabil a aşteptat ziua să scape de pădurea cu trofee, la fel şi Vulcanii Noroioşi. În orice caz frumos concurs, greu şi plin de învăţăminte. Felicitări tuturor echipelor, de aceea sunt puţine pentru că e concursul de aşa natură.

2017-06-04 12.06.29.jpg2017-06-04 12.32.00.jpg

2017-06-04 12.10.21.jpg 2017-06-04 12.32.06.jpg

Bine că am terminat! Şi de scris a fost greu… Ce să mai spun de drumul înapoi. M-am oprit să dorm puţin pe parcurs, să ajungem teferi acasă…

Mulțumesc pentru poze! Am mai căutat și pe internet poze cu zonele prin care am trecut, momentan am pus cea cu lacul Cujerdel. Trebuie să trec și pe ziuă prin Ceahlău, demult n-am mai fost iar acum mai mult l-am simțit decât am văzut.

2017-06-04 17.07.55.jpg2017-06-04 16.54.59.jpg

 

 

May 232017
 



După experienţa plăcută de la Tura Jokai Mor Cluj – Râmetea pe care am ales să o parcurg pe MTB, m-am gândit ca-n weekendul trecut să fiu prezent la o altă tură, de astă dată mai înclinată spre stilul concurs – Tour de Tur. Organizatorii au fost tot EKE – dar din Satu-Mare.

Traseul de concurs a fost în rezervaţia râului Tur (se varsă în Tisa), cu plecare de lângă lacul Mujdeni – Oraşu Nou, între Baia Mare şi Satu Mare. E o zonă cu porţiuni mai puţin umblate, mai sălbatice, nu departe de Medieşu-Aurit pe unde am mai fost. N-a lipsit noroiul, dar au fost şi provocări specifice de MTB, cu poteci înierbate pe unde erai nevoit să te strecori, cu coborâri întortocheate, la una din ele mi-a şi căzut bidonul fără să-mi dau seama. Caracteristic a fost stilul de cronometrare, la tura de maraton de 65km am avut de atins 13 puncte de control de unde am primit câte un cartonaş cu care m-am prezentat la finish ca să dovedesc că am încheiat concursul. A fost şi marcat, rezonabil, dar ni s-a dat track şi hartă. Neştiind cum stă treaba prea bine, m-am trezit târziu, pe când să iau startul, că nu mi-am luat harta şi punctele de control figurau doar pe ea. În continuare am avut probleme cu sensul de parcurgere a traseului ca să pot trece în ordine pe la punctele de control. Pe scurt, Tour de Tur a fost un concurs de MTB care implica şi orientare.

IMG_20170523_122032.jpgIMG_20170523_122055.jpg

Chiar dacă au fost concursuri importante în weekend cum sunt Cozia MTB şi Prima Evadare, şi aici în Nord-Vestul ţării am întâlnit prieteni şi cunoscuţi din lumea competiţională a MTB-ului de la noi. Au fost însă şi participanţi la care a contat mai mult mişcarea în natură şi socializarea care au făcut o combinaţie de explorare – cicloturism şi care, evident, n-au reuşit să se încadreze în timpul limită de 6 ore dat de organizatori. Au fost dintre ei care au ajuns la ora 19.30 la finish, startul fiind la 10.30. Cum nu poţi fi cu toate, dacă pe traseu s-au oprit la câte o bere, la final deja totul era strâns şi lumea plecată în majoritate. 🙂 Programul s-a respectat cu sfinţenie.

Pentru mine totul a început frumos de vineri, am plecat împreună cu doi prieteni de la clubul EKE din Cluj la o pensiune – fermă – Kentaur, din localitatea Atea (Părinte) fix de lângă graniţa cu Ungaria. Am făcut câteva poze, nu prea reuşite dar semnificative. Am de gând să-mi trimit copiii în tabără acolo, au ce învăţa şi ce vedea, precis le vor plăcea în special caii.

IMG_20170519_214118.jpg

IMG_20170519_214355.jpg IMG_20170519_214222.jpg IMG_20170519_215042.jpg IMG_20170519_214843.jpg IMG_20170519_221034.jpg IMG_20170519_221449.jpg

Sâmbătă a fost concursul, m-am pornit mai greu, cu uşoară febră musculară – doar cu două zile înainte parcursesem în alergare traseul de Maraton Apuseni împreună cu Adi Cosma – 45km în aproximativ 8 ore total, am avut parte şi de ceva “ieşiri în decor”, traseul nefiind încă marcat. Încetul cu încetul am intrat într-un ritm de concurs, eram într-un grupuleţ. Cei de la tura de race au pornit la 10min după noi şi primii ne-au ajuns pe la Remetea Oaşului, chiar înainte de punctul de bifurcaţie maraton-race. Ca berbecul m-am luat după ei, nu m-am uitat o perioadă pe gps şi … m-am pomenit cu Vaum coborând pe contrasens, spunându-mi că am luat-o greşit. El era ca şi mine la maraton – noi, finisherii mai “cu experienţă” am greşit la fel. Eu sunt perseverent de felul meu şi mi-am continuat ascensiunea (doar e MTB, nu am norocul să fie plat şi o rătăcire scurtă) spre punctul 12 de control, chiar dacă nu era bine. Doream să văd o hartă, să ştiu dacă e musai să mă întorc, şi hartă sigur găseam la voluntarii de acolo. M-am convins că trebuie să mă întorc, iar la final am avut două cartonaşe cu numărul 12. Puteam avea şi două cu 11. 🙂

18556894_1318778584825126_1358869902277523091_o.jpg

18671449_1318778548158463_2449644107313001619_o.jpg 18595272_1318778704825114_5368223347187424282_o.jpg

N-a fost un traseu uşor, eu l-am încheiat în 4h37min – locul 2 la categorie şi 13 la general. Mulţi au fost de fapt finisheri dar au depăşit timpul limită. Cel puţin 30min am avut devieri de la traseul optim, dar după prima treime parcursă am reuşit să mă adaptez la combinaţia de marcaj şi privire pe gps, să nu fiu complet concentrat pe obstacolele de pe traseu şi să-mi rămână măcar un neuron concentrat pe orientare.

18558770_10154618633363603_550356344179816374_o.jpg

IMG_20170523_121907.jpg IMG_20170523_122129.jpg

Am început să prind gustul competiţiilor mai puţin standard, dar care oferă mici surprize. La câte competiţii am tot participat, am intrat într-o rutină neconstructivă, izolatoare, exact opusul scopului iniţial. Aşa că sunt deschis în continuare la evenimentele mai deosebite, cu atât mai mult cu cât există posibilitatea să mobilizez şi pe copii. Mulţumesc pentru companie prietenilor, felicitări pentru organizare, mă bucur că au fost mulţi voluntari.

Acum urmează Maraton Apuseni (unde particip cu întreaga familie) şi Propark Adventure. Abia aştept, ştiu că va fi fain!

May 142017
 




A început o perioadă de tranziţie de la competiţiile mai importante din primăvară la cele din vară. Cum orientarea mea este în special spre concursurile pe echipe, spre cele de anduranţă – ultratrail şi dacă există şi de aventură, minusurile au ajuns să fie antrenamentele de MTB şi viteza la alergare, pentru competiţiile de scurtă durată dar intensive, inclusiv triatlon. Cu mare plăcere m-am urcat din nou pe MTB, fără mari pretenţii la rezultate bune, şi s-a văzut asta la Maraton Făget şi NapoCup XCO. Dar important e să-ţi placă, restul vine de la sine. Şi, ca să nu lâncezesc, am început să bifez evenimentele din zonă, chiar dacă nu pentru aspectul competiţional. În final însă preponderent tot spre trail mă voi îndrepta, pentru că mă aşteaptă Maraton Apuseni, Propark Adventure, Marathon 7500, UTF şi probabil Geiger MTB.

Aşa am ales să particip la o tură de tradiţie – Jokai Mor, pe unul din traseele de la Cluj-Napoca la Râmetea, la care puteai alege MTB sau alergare, trasee mai uşoare sau mai grele, mai scurte sau mai lungi. Am continuat cu o vizită la noul Complex Sportiv Gheorgheni – Cluj unde m-am distrat puţin la Ziua Orientării pentru toţi şi, chiar astăzi, am participat la Campionatul Naţional de Duatlon de la Cluj.

Dar, să le iau pe rând …

1. Tura memorială Jokai Mor  – am ales MTB pe unul din traseele dificile
2. Ziua Orientării pentru Toţi – popularizarea orientării
3. Campionatul Naţional de Duatlon – duatlon

 1.
Tura memorială Jokai Mor – 06 mai – este practic o excursie organizată de clubul EKE, în care nu contează vreun clasament final. Primeşti o hârtie cu puncte de reper (control) pe care trebuie să le atingi, unde sunt oameni, la câteva chiar poţi să mănânci. Cel mai important e să te simţi bine, sunt persoane care vin an de an să socializeze, să sărbătorească anduranţa şi sănătatea prin mişcare. Ca să nu fie monoton, în fiecare an poţi alege alt traseu, traseul îl poţi parcurge pe jos sau cu bicicleta, te poţi înţelege cu prietenii să-l parcurgeţi împreună. E o idee super, nu tot “hammering” în regim de concurs şi apoi fuga acasă că ai treabă.

18300970_1519911414709987_702916887056147439_n.jpg 18268609_1366773560026103_7628256605801710441_n.jpg

Normal că imediat ce am auzit de la Suni de tura aceasta mi-am zis că mi se potriveşte, dar tot nu m-am putut acomoda cu ideea de excursie, aşa că împreună cu prietenul Zsolt am pus la cale un traseu în regim mai alert, traseul N, considerat şi dintre cele mai dificile şi lungi. Am ales deci MTB, că de alergare gen ultra deja eram sătul.

IMG_20170507_164400.jpg IMG_20170507_164412.jpg IMG_20170507_164245.jpg IMG_20170507_164342.jpg

Ca la orice excursie care se respectă, ora de plecare nu-i fixă, iar noi am ales să plecăm mai târzior, pe la 8, în fond dacă ne grăbeam prea tare poate voluntarii de la posturi nici nu apucau să ajungă la timp. Ruta aleasă a fost Cluj – BR – Adrenalin Park – Tureni – Sănduleşti – intrare Cheile Turzii dinspre Petreştii de Jos – Curmătura (mai sus de Petreştii de Sus, unde este mănăstirea) – Moldoveneşti – Piatra Secuiului – Colţeşti – Râmetea.

Nu m-am putut dezminţi, iar la Curmătura am luat-o niţel greşit – aşa, cale de-o oră convertită în peste 6km cu peste 200m diferenţă de nivel în plus. Dar a fost fain! Am avut parte de o coborâre pe banda roşie (potecă destul de abruptă şi cu ceva provocări pe parcurs) până la Buru pe care am continuat s-o facem deşi deja ne-am prins că am greşit – era păcat s-o ratăm. La Buru am luat-o înapoi în sus pe triunghi roşu spre “boscheţii” unde trebuia să obţinem “ştampila”. Ar fi fost ok urcarea dacă nu era plin de copaci doborâţi de la iarna târzie care a afectat puternic şi pădurile din Făget. Aşa, sătui să tot descălecăm, cu câteva sute de metri înainte de PC am parcat bicicletele şi am continuat pe jos. De alte evenimente mai deosebite ne-am ferit, la final am avut peste 90km cu 2100m diferenţă de nivel, parcurşi în aproape 9 ore.

Foarte de treabă oamenii de la punctele de alimentare din sate, ce mi-a plăcut mai mult a fost pâinea cu unsoare şi ceapă, dar nu m-am putut abţine să gust din tot felul de dulceţuri. Mi-am zis: uite un eveniment la noi care nu-i concurs, dar la care participă activ comunitatea!

IMG_20170506_204354.jpg IMG_20170507_134804.jpg IMG_20170507_122526.jpg IMG_20170507_134711.jpg

Şi un alt aspect, şi mai important: a fost plin de copii, unii mici, familii! Au participat şi ei. Au fost şi ai mei, practic la Râmetea mi s-a întregit familia. Explicaţia? Au fost stabilite trasee şi pentru cei mai mici, majoritatea au plecat din Moldoveneşti până la Râmetea, maxim 12km, excursie în grup de o zi, pe jos. Şi au avut ce vedea, chiar dacă la Cheile Turzii n-au ajuns. Au urcat la Piatra Secuiului, au coborât pe partea mai abruptă până la Râmetea.

Faină zi, e drept că a fost nelipsitul noroi, dar ce mai contează? Faini oameni, le mulţumesc pentru tot. E tot mai greu să mobilizez copiii, dar dacă astfel de excursii n-ar fi o excepţie mi-ar fi mai uşor.
Ziua următoare m-am întors tot pe MTB, pe la Măgura Ierii, aproape de Borzeşti, n-a fost uşor: noroaie, poteci neumblate şi veşnicile crengi rupte. De la Deleni, să mai exersez şi eu cu MTB-ul, am luat-o direct pe ogoare şi mirişti. Dacă eşti perseverent îţi reuşeşte, chiar dacă ce vrei e o prostie!

Top

 2.
Ziua Orientării pentru toţi – 13 mai – e destinată în special copiilor. Eu aşa o interpretez, acest aspect e cel mai important – popularizarea orientării în rândul lor. De fapt, toate cele 3 evenimente despre care vorbesc acum sunt pentru viitorul nostru.
– La Jokai Mor cel mai fain a fost că au putut merge şi copii, care doar împreună se pot mobiliza să parcurgă trasee care altfel ar fi epuizante şi ar fi făcute în chinuri, cu rezultatul fix opus: îndepărtarea de mişcarea în aer liber.
– La Ziua Orientării s-a dat ciocolată la toţi cei mici, la cei mai mărişori a fost premiere (tot ciocolată, dar şi medalii), dar ei deja văd altfel orientarea – merg singuri pe trasee. Şi adulţii au fost premiaţi, inclusiv eu, dar fiecare dintre noi ştim că de fapt suntem a 5-a roată la căruţă. Meritul nostru este că aducem copiii. Eu tot m-am dus, cu Diana, deşi copiii erau plecaţi. Am mai stat de poveşti şi, ca să mă mai obosesc şi eu, m-am apucat să alerg la repere ca la intervale. Doar urma duatlonul, trebuia să văd cum mă simt dacă forţez. Mare greşeală, era gata să mă accidentez şi … toate mă dureau. Grea zi avea să urmeze!
Dar să-mi continui ideea…
– La CN Duatlon, chiar dacă e declarat campionat naţional şi există age groups pentru amatori, cu diplome şi medalii, de fapt principala ţintă sunt tot copiii. Acolo contează cu adevărat competiţia, se uită antrenorii dacă ce au muncit peste iarnă a dat rezultate… În acest context e superfluu să dai o prea mare importanţă rezultatelor la adulţi. Da, e ok să te compari, să lupţi, să te bucuri pentru rezultat. Dar să fii conştient că prin participarea ta de fapt ai sprijinit derularea unui eveniment care altfel ar ieşi în pierdere puternică financiară, că astfel ai dat un semn clar că eşti de acord ca astfel de evenimente sunt pozitive, iar dacă poţi să-ţi aduci şi copiii… Dar lumea, conştient sau nu, a înţeles. Au venit copii, cu antrenori, cu părinţi, de peste tot din ţară. Au venit şi sportivi deja consacraţi, să se măsoare între ei. Dar n-au venit în număr mare adulţi doar ca să obţină titluri la age-groups, nu de la distanţă mare. E fain că s-a organizat la Cluj campionatul naţional. Altădată s-a organizat la Bucureşti. Poate data viitoare se organizează la Târgu-Mureş sau Iaşi. Şi ce-i dacă anul acesta campionul naţional e de la Oradea, anul trecut a fost din Bucureşti şi anul viitor… Mai am şi eu o şansă la locul 3. 🙂

IMG_20170513_130000.jpg IMG_20170513_130112.jpg IMG_20170513_130025.jpg IMG_20170513_115450.jpg

Ziua orientării pentru toţi s-a desfăşurat la Complexul Sportiv Gheorgheni. E prima dată când ajung acolo, aşa că am mai atins un obiectiv. Sper să se construiască ceva asemănător în fiecare cartier, începând cu Mănăşturul. 🙂

În rest, se ştie – oameni inimoşi la orientare. Tot încerc să îndrept copiii spre acest sport în natură, vreme au până la bătrâneţe.

Top

 3.
Campionatul Naţional de Duatlon – 14 mai – Cluj, lângă Parcul Iuliu Haţieganu. A fost interesant de urmărit evoluţia la copii. Unii sunt chiar foarte buni! Au venit şi ai mei, deşi practică alte sporturi. Lumea e mică, se cunosc şi ei cu alţii de la MTB, înot etc. Andreea a ţinut să vină neaparat deşi era foarte obosită, sosise la 2 noaptea de la Braşov, de la campionatele naţionale de fotbal. E campioană naţională cu echipa şcolii! Ce să-i faci, dacă a vrut fotbal… Şi când mă gândesc că o vreme a fost la balet. 🙂
În orice caz, eu sunt păţit, aşa că ziua precedentă am tot montat roţi şi cauciucuri la bicicletele noastre mai de doamne-ajută. Şi maşina de găurit am folosit, să lărgesc la genţi găurile pentru valvele de maşină. Că aşa aveam camerele pentru slickuri. Până la urmă tot va trebui să cumpăr alte biciclete.

IMG_20170514_143416.jpg

18493910_1261357960628463_174402099_o.jpg

S-au străduit ai mei, eu sunt foarte mulţumit! Aşa cum am spus mai sus, ca a 5-a roată la căruţă, am avut şi eu lupta mea în primul rând cu mine însumi. La final am terminat pe locul 42 la general (1h10min32sec pentru 5km alergare + 20km bike + 2,5km alergare), 3 la categoria 45-49 ani, am resimţit lipsa antrenamentelor specifice de viteză şi s-a văzut că anul acesta am kilometri mai puţin pe bike, iar cursiera … e prima dată când o folosesc în acest sezon. Ce să-i faci – ploile şi alergarea. Mai degrabă invers.

Urmează pentru mine (noi) un fel de concurs de MTB (fără marcaj) şi Maraton Apuseni.

Top

May 012017
 



În jurul 100 Miles of Istria s-au selectat de la sine câteva competiții care  mi s-au părut interesante și provocatoare în același timp. Am să scriu câteva cuvinte, în locul mâncării micilor de 1 Mai, sperând ca poate – poate se va îndrepta vremea.

1. Cupa Busola de Aur – orientare – medie și lungă distanță
2. Brașov Marathon – trailrunning – proba de maraton
3. NapoCup XCO – MTB – amatori
4. Maratonul Făgetului – MTB – proba lungă

 1.
Cupa Busola de Aur  – aprilie 1 și 2 – s-a desfășurat lângă Sălicea, nu departe de Cluj, mai precis – Poiana Bivolilor, cu câteva zile înainte de competiția din Istria. Faină denumire! Și cred că nu-i departe de ce a fost mai demult acolo, sunt câteva mici lacuri/bălți care au putut fi raiul acelor animale. N-o știam, deși mai alerg sau merg cu MTB-ul pe acolo.

IMG_20170402_133231.jpg IMG_20170401_125621.jpg IMG_20170401_125655.jpg IMG_20170401_125937.jpg rezultat oficial cu split.jpg 17492744_10211902837271359_8694367680582868519_o.jpg 17545238_10211894456341841_2566253120481124663_o.jpg

Acum sunt eternele oi, ca să fiu la modă – cele din Miorița varianta modernă – cântate de Iuliana în Lupii la Vocea Rusiei și totodată cele care au scufundat o navă spion rusă (“…râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”.

Mereu reușesc să mă surprindă orientariștii cu ceva. Pentru mine e o disciplină mai nouă și e foarte greu acum să trec de nivelul de începător.
Am depășit totuși faza de alergare fără cap, când parcurgeam un semimaraton fără să găsesc toate reperele, în condițiile în care descrierea probei conținea lungimea optimă de 4-5km.
Au fost două zile, în prima medie distanță și în a doua proba de lungă distanță. Mi-a plăcut, a fost o competiție veselă și cu mulți copii. A fost soare, în sfârșit cald, au venit concurenți din toată țara. Eu sunt mulțumit de rezultatul obținut, mai am însă perioade în care mă ia valul vitezei și mă chinui să înțeleg pe hartă unde puii mei am ajuns. Măcar știu să iau reset și să mă întorc.
Am încheiat pe locul 7 la categoria M45, undeva la mijlocul clasamentului.

Top

 2.
Brașov Marathon – 22 aprilie – a urmat Istriei, am trecut de la căldura surprinzătoare din Croația la zăpada Bucegilor. A fost prima dată când am participat aici, m-a tentat și pentru că deschide șirul de competiții din Circuitul Carpaților. Pun mai jos ce am scris pe FB, e relevant.

AW110_003807.jpg 18121367_10212125744283895_512637714629809401_o.jpg AW110_003809.jpg AW110_004019.jpg 3.jpg AW110_003921.jpg Diploma Brasov Marathon 2017.jpg

A fost un concurs cu un traseu frumos pe o vreme insorita – cu multa zapada.

Au fost 31,5km, traseul de maraton fiind scurtat din cauza condițiilor, cred că a fost bine așa și într-adevăr timpii finali n-au fost mult diferiți față de anul trecut când a fost uscat. Nu s-a urcat până pe vârful Postăvaru, ci doar până la cabana cu același nume, dar eu n-am simțit lipsa.  Oricum anul acesta am urcat o dată cu schiurile la Postăvaru Night.

M-am cam chinuit eu să pășesc pe urme, n-am avut cine știe ce viteză. Spre sfârșit traseul a fost mai alergabil în stil “clasic”, trecând înainte pe acolo cei de la semimaraton și mai topindu-se și zăpada. M-am străduit să ma țin de Vio, apoi de fata care a încheiat pe locul 1, și tot așa. Până la urmă am încheiat în 4h33min47sec, pe locul 32 general și 4 categorie, la aproximativ 1 minut de locul 3.
Am tot avut cârcei, se mutau de pe un picior pe celălalt ca purecii. Treceau imediat ce luam o gură de izotonic, așa de repede de parcă era efect placebo. Se vede că m-am antrenat mai mult pentru ultra anul acesta și mi-e greu să alerg tare.

Mă bucur că am fost cu aproape toată familia și Tudor a participat și el la proba de copii.

Multumesc pentru poze!
Mai jos cateva linkuri:
Poze – album 1
Poze – album de pe FB
Rezultate oficiale
Pagina de pe FB a organizatorilor
Activitatea mea pe Strava
Cei care și-au pus activitățile pe Strava – apar pe flyby

Top

 2.
NapoCup XCO – 29 aprilie – a însemnat un început destul de brutal de sezon competițional la MTB. Pentru Istria a trebuit să fac volum la alergare, vremea a fost mai mereu dificilă pentru MTB și șosea, mie nu-mi place să merg la sală, îmi place să fiu afară în timpul liber chiar dacă acest lucru înseamnă un rezultat mai slab la o competiție. Efectul cumulat l-am simțit și înainte, și în timpul cursei.

18196072_10155316434099886_2079602013_o.jpg IMG_20170424_113712-EFFECTS.jpg traseul meu XCO.jpg

M-am străduit să mă antrenez pe traseul de XCO aproape în fiecare zi în ultima săptămână, am reușit și să vin o dată cu Andreea. La copii mi-a făcut plăcere să ajut și eu puțin la marcare în incinta Muzeului Satului (Etnografic), care a fost gazda concursului și anul trecut. Lipsa de km pe MTB mi-a scăzut și nivelul de încredere în capacitățile mele tehnice, am avut nevoie de 2 zile ca să pot trece porțiunea de rock-garden (am încercat pe stânga, apoi pe centru – am sărit ceva și mi-am atins foaia mare față și am ajuns la concluzia că mai bine pentru mine e “dreapta – stânga – stânga”), coborârea mai lungă și cât de cât abruptă n-o puteam face decât în două etape, cu oprire pe la mijloc, jumpul de la sfârșitul pădurii încă nu exista. Eram și cu cauciucuri de noroi Maxxis Beaver și nu aveam de gând să le schimb pentru că le consideram bune pentru ziua următoare la maraton.
M-am plasat cam printre ultimii concurenți, nu aveam gânduri mărețe, puteam urca peste tot dar mergeau greu picioarele. La start mi-a spus prietenul meu de la aceeași categorie Augustin, care acum a ajuns să fie mai bun, că s-a făcut “chicken line” și la rock garden. Doar atât a trebuit, mi-am setat mintea să folosesc căile mai ușoare și m-am ținut de hotărâre chiar dacă tentații au fost, mai ales după ce prietenii mei mai făceau ca găina când treceam pe acolo. 🙂 Prima dată era să ratez intrarea pe ocolire, aveam ceva viteză. La a doua coborâre mai abruptă am avut surpriza să văd plasați în colțul “meu” de aterizare de la mijloc pe tinerii care erau pregătiți să acorde ajutor în caz de accidentări așa că n-am avut ce face și am reușit să cobor pe linia pe care-mi era teamă la antrenamente.
Am fost într-adevăr lent pe urcări și n-am reușit să închei decât 3 ture din cele 4, am fost depășit spre sfârșitul turei 3 de primii concurenți mai buni. Pentru mine a fost suficient de tehnic și de greu traseul, sper să mă motiveze în continuare să fiu mai mult în șea în săptămânile ce vin. Locul 9 la categorie pentru mine, 1h14min13sec pentru 12,2km și 728m diferență de nivel.
Copiii au participat și ei la concursurile lor, Andreea a mers bine și încheiat prima (nu era greu, fiind singura la categorie, la vârsta ei deja fetele se pare că se orientează spre alte preocupări), Tudor sper să capete din nou drag de MTB.
A fost grea așteptarea copiilor până la premiere, m-am străduit să-i duc pe traseu în punctele cheie, să vadă și ei pe profesioniști și nivelul lor.

Top

 2.
Maratonul Făgetului – 30 aprilie – era proba la care speram să mă comport onorabil. După XCO însă mi-am dat seama că trebuie să fiu extrem de calculat să pot rezista la proba lungă, mai ales că se anunța vreme ploioasă. A plouat peste noapte și, chiar dacă n-am apucat anul acesta să mă duc deloc pe porțiunile noi de pe traseul lung, știam că va fi noroi. M-am pregătit ca de război, mi-am luat și un rucsăcel (la competiții cred că e prima dată când port). Practic m-am pregătit de posibil 6h, speram să mă încadrez în 5h, aveam în plan opriri la curățat angrenaj cu periuța de dinți etc. Bani am uitat să iau, se pare că am nevoie de listă. 🙂

18193269_1713976638629131_4823931696829291205_o.jpg traseul meu.jpg Trasee.jpg

Am mers rezonabil spre încet până la Peana, primul PA. Cauciucurile și-au făcut rolul, în afară de ambuteiajele clasice de început prin pădure n-am avut probleme. Fiind traseul mai greu ca de obicei, au început să se creeze distanțe mai mari între concurenți, diferențierile au apărut mai rapid și mai evident. Sus era o ceață ușoară, vizibilitate mai scăzută. Îmi pusesem gps-ul de drumeție (încă o excepție pentru mine) în modul “course” dar nu eram pe pagina cu harta. La Peana n-am oprit, m-am chinuit să mă țin după cei din față. La un moment dat am auzit bipăit de “out of course”, m-am uitat în jur, mi-a fost teamă să nu intru pe traseu de întoarcere, pe acolo erau relativ mici distanțele dintre traseul de dus și ultima buclă de întors. Până să trec pe hartă deja am dat iar de marcaj și dus am fost după cei din față. Nu mi-am pus prea mult problema de rătăcire, am aflat la punctul PA de lângă lacul Micești că s-a scurtat traseul. Am văzut pe urmă pe Strava că am făcut cu aproximativ 2km și 100m diferență de nivel mai puțin decât alții, dar n-am fost singurul. Mi-au ieșit 38km, 1000m diferență de nivel în 2h37min.

Când m-am văzut înapoi la PA Peana și mi-am dat seama că nu mai e mult, nu se mai merge pe Măgura, am început să mă agit și să cresc ritmul. Mi-am luat și gelurile și batoanele desfăcute, că n-avea sens să le arunc la finish.

Coborârea pe Valea Gârbăului n-a mai fost cea cu pietre, dar provocarea a fost noroiul. M-am descurcat binișor, cauciucurile țineau nu ca la alții care mergeau sanie. S-a mai și căzut, un băiat s-a lovit destul de rău, sper să se facă sănătos cât mai repede. Sunt rideri care s-au oprit să dea prim ajutor, să ia legătura cu salvamontiștii, chiar dacă erau în frunte și la cum îi știu eu erau de podium. Cinste lor, într-adevăr contează prioritățile. Dintre ei îl știu mai bine pe Dan Mitru, erau mai mulți de la Garage Racing dar și de la alte echipe. Am dat doar un nume, dar toată stima la cei de acolo. Îmi aduc aminte de episodul nefast de anul trecut de lângă Oradea, atunci nu s-a putut face nimic…

Top

A început în sfârșit sezonul la MTB pentru mine. Să ne vedem la competiții sănătoși, cu bună dispoziție!

Mar 272017
 
Crosul Divelor

Imagine de la Crosul Divelor

Luna martie e o veritabila perioadă de tranziție. Încetul cu încetul rămâne în urmă schiatul, nu că l-aș practica intensiv, dar sper să răsară MTB-ul, iar cu alergarea continui pentru că sunt câteva concursuri importante pentru mine curând.

Dintre evenimentele lunii martie la care am participat ca și competitor sau însoțitor (vine vremea) enumăr:
1. Cupa Primăverii la orientare – 05 martie – orientare
2. Crosul Divelor – 11 martie – galerie la concursul fetelor
3. Primavera Trail Race – 18 martie – alergare maraton
4. Postăvaru Night – 25 martie – ski tură de data aceasta

N-aș vrea să enumăr ce concursuri am “ratat”, ceea ce contează e că n-am stat între 4 pereți la sfârșiturile de săptămânâ și am avut parte de o atmosferă plină de viață și optimism.

 1.
Cupa Primăverii la orientare a fost ca un antrenament, desfășurat în zona izvorului Bilașcu – Făget. Am prins ceva noroi, mi-a și rămas un papuc înnămolit, scoțându-l apoi cu greu. Nu i-am făcut poză, n-aveam echilibru să stau într-un picior.

IMG_20170305_132607.jpg IMG_20170305_132508.jpg IMG_20170305_133520.jpg IMG_20170305_135651.jpg IMG_20170305_132543.jpg IMG_20170305_135714.jpg

A fost ceva nou pentru mine, în sensul că startul a fost grupat (în bloc). Primul reper a fost obligatoriu același la toți de la o categorie, iar apoi fiecare putea să-și aleagă succesiunea atingerii punctelor după cum credea că e mai bine. Important era să nu ratezi niciun punct, altfel nu figurai în clasament.

Evident că ordinea atingerii punctelor am stabilit-o pe baza a 2 criterii: să nu necesite multe întoarceri – traseu cât mai scurt și să nu tot urc și cobor, să nu fac prea multă diferență de nivel.

pe strava.jpg

De la început mi-am dorit să fie antrenament, să exersez, nu rezultat. Dacă doream rezultat alergam ca din pușcă după Suni de exemplu, stăteam lipit de el, dar la viteza lui sigur nu apucam să fac orientare, să judec singur traseul. Așa că l-am privit cum se duce, ca și pe alții, și mi-am îndreptat ochii de melc pe hartă. Cam după 3 repere s-au stabilit ritmurile și pozițiile la cei din jur, așa că era timpul să nu mai vorbesc de unul singur: am început să alerg alături de Attila Manases. Ne știam de la concursurile de MTB. Avusesem același traseu până la acel moment și am continuat împreună, consultându-ne. A fost interesant și sigur am făcut bine ca am mers împreună, dovadă și rezultatul: 6,4km parcurși în loc de 5,1km optim, un timp de 1h09min pentru cele 18 repere și bonus… locul 7 /14 la categorie. Îi mulțumesc, sper că l-am ajutat și eu cu câte ceva! La așa traseu, în general încheiam pe ultimul/penultimul loc și într-un timp ce se apropia de 2h. Mare lucru e să rămâi calm și să nu te repezi fără să te gândești suficient în căutarea reperelor!

Top

 2.
Crosul Divelor a fost sărbătoarea fetelor alergărețe, un concurs în care fiecare s-a “gătit” cum a vrut. Concursul a fost organizat de Runners Club Cluj, ca de obicei, în parcul Iuliu Hațieganu.

17192589_1485280411491851_740897542005270214_o.jpg 17159239_1417117061694094_5642500952720687952_o.jpg rezultate crsoul divelor 2017.jpg IMG_20170311_100337.jpg IMG_20170311_105858.jpg 1S0A9891.jpg IMG_20170311_113907.jpg

Am venit cu Andreea, am făcut o mică încălzire alături de ea și apoi am făcut poze ca atâția alții. Veselă lumea, frumoase competitoarele. S-a acordat tot ca de obicei premiul pentru cel mai trăznit costum (a câștigat din nou Agresiva – Andrea pe numele ei 🙂 ), nu pot descrie înfățișarea ei fără să mă umplu de ciocolată.
Andreea mea a fost foarte motivată de latura competițională a probei de 2km și a încheiat pe locul 3 din peste 300 participante. Normal că am fost mândru de ea. 🙂

Top

 3.
Primavera Trail Race a fost un concurs la care am participat la proba de maraton – 45km cu peste 2200m diferență de nivel. Istvan a ales o zonă de concurs deosebită –  Șuncuiuș, cu un traseu care a trecut și prin Cheile Crișului Repede.

Pe mine mă leagă de acea zonă amintiri plăcute. În studenție am practicat speologia, am fost și membru al Clubului Speologic condus de Iosif Viehmann. Atunci, prin anii ’90, se făceau multe excursii la Șuncuiuș, fiind o zonă carstică. Cea mai lungă peșteră din România se află aici – Peștera Vântului. Mergeam cu trenul, dormeam pe unde apucam, preferam în poduri la case. Ploua des (și acum a plouat în timpul concursului) dar nu ne deranja, doar mai tot timpul stăteam în peșteră. E drept că atunci îi compătimeam pe turiștii plouați sau toropiți de arșiță care se adăposteau pe sub copaci, pe când noi stăteam la rece și întuneric. În final tot turist am ajuns și eu, mai apoi cu concursurile, prea dragă îmi era lumina zilei. 🙂
Atunci fiecare speolog mai răsărit căuta o peșteră/aven la Șuncuiuș de care să-și lege numele. Era ca un pionierat, ca o obsesie. Dealurile/munții de acolo erau ca un ciur, dacă nu erai atent picai într-o groapă. Problema e că groapa trebuia să aibă anumite dimensiuni ca să devină peșteră. Iar unii căutători erau și specialiști în declararea unor găuri ca fiind cu potențial… și după curentul de aer care se simțea la buza lor. Se mai și săpa dacă era cazul. Se întrebau sătenii pe unde-și aruncau animalele moarte etc. 🙂 Erau primitori, ne primeau în gazdă și se bucurau dacă primeau în schimb becuri sau unele alimente pe care prietenii mei de atunci nu uitau să le aducă.
Țin minte că de câteva ori ne-am cazat la cineva pe un deal. Avea o fată frumoasă, nu chiar de măritat. Dar pretendenți avea deja, de pe dealurile învecinate. Nu știu cu ce se dădea pe buze, dar erau de un roșu sângeriu. 🙂 Și tatăl lui mai enumera din pretențiile lui. Ce legătură are cu mine? Păi acolo am dat cu plugul pentru prima oară! Și probabil ultima, pot spune acum… dacă n-o să fie vreo probă la Propark Adventure sau alt concurs. Era dintre pretențiile lui, să știe bărbatul să dea o brazdă cu plugul tras de cal. Cum cei din jur nu se înghesuiau, am rămas doar eu în față. Am tras o brazdă, nu prea dreaptă, pe dealul unde dorea să are. Calul puternic, plugul bine ascuțit, dar contează în principal omul. Ca de obicei, la orice muncă. Trebuie să se priceapă, să nu se lase prea tare că intră plugul prea adânc și suferă calul, plus că brazda nu va ieși la adâncime constantă, ci parcă în valuri. Dacă se lasă prea puțin doar mângâie pământul și sămânța o mănâncă păsările. Dacă nu ține ferm brazda iese în zig-zag. Concluzia despre brazda mea a fost că n-a fost un model prea reușit dar am potențial și pot dacă vreau să mai trag una, cât de cât paralelă, că le-a îndrepta el p-ormă. Nu m-au lăsat prietenii, au dorit să-și arate și ei priceperea. 🙂

17388902_1917271721865433_7408285979745308346_o.jpg 17434556_1917262928532979_7781787827862306119_o.jpg 17434668_432779697055660_7633478403984527050_o.jpg 17492738_432785100388453_3826585416715366396_o.jpg

Revenind la concurs, cu amintirile parcă mai vii ca niciodată, am tot dorit să ajung la Șuncuiuș la nenumăratele recunoașteri de traseu organizate de Istvan. N-am ajuns, am avut program. Dar de antrenat tot m-am antrenat, doar urmează Istria 100 mile. Am fost până în Cheile Turzii, am fost prin Făget pe trasee de MTB… Fiind și etapă în campionatul Ungariei au venit concurenți buni de acolo și cu atât mai mult apreciez rezultatul lui Silip – locul 2 la categorie și, normal, al lui Sove – locul 1 general și al fetelor – Vio și Cristina, primele la general fete.
Ținta mea nu a fost prea ridicată, m-am dus cu papucii mei de ultra și cu bețele, ca o avanpremieră la concursul de la Istria. Urma să nu trag prea tare și doar ultima buclă să mă testez la maxim, să văd la sfârșit cum mă simt. Atâta că ultima buclă a fost foarte udă, trecând prin apă de multe ori.
M-am pornit alături de Lazăr Sângeorzan și cum la început eram cam în urmă prima urcare a fost lentă, cu înghesuială. Lazăr s-a strecurat mai bine și nu l-am mai văzut multă vreme. Așa că la PA-uri întrebam de el. Aveam acum motivație să mă mișc mai cu talent. Abia la intrarea în bucla 2 mi s-a spus că are vreo 5 minute în față și de asemenea dintre fete Cristina e hăt departe. De Vio n-am întrebat, că n-avea sens, bănuiam că între ele e o luptă și după “hăt departe” nu mai știu ce să urmeze. Ploua și în bucla a doua porțiunea comună de la traseu  nu mai semăna la alergat cu ce a fost la prima trecere. Nu m-am obosit să-mi iau pe mine foița de ploaie și am rămas cu cea de vânt. În schimb am rugat pe unul din voluntari să-mi scoată șapca, prea îmi tot dădeau cu tifla localnicii “vezi dacă nu ți-ai luat căciulă, acum ce te faci, plouă”. L-am prins din urmă pe Lazăr și apoi am alergat împreună o bună bucată din traseu, până la trecerile de apă din bucla 3. Mulțumesc pentru companie! Acolo m-am dus în față, doream să-mi respect planul inițial. Am reajuns un grup de alergători maghiari cu care până atunci am avut un ritm asemănător, l-am întâlnit apoi pe Geza și la coborâre n-am reușit să prind pata galbenă pe care o văzusem la un moment dat cu serpentine mai jos – era Cristina, a terminat cam cu 2 minute în fața mea. Rezultatul final – 5h50min, locul 9 categorie și 22 general. Am aflat pe urmă că Adi Toma s-a motivat și el să vină mai repede, ținându-mă sub supraveghere 🙂 , doar împreună vom alerga la Marathon 7500.

Top

 4.
Postăvaru Night a fost pentru mine de astă dată un concurs de ski alpinism. Anul trecut am participat la alergare, terminând în 37min urcarea până la vârful Postăvaru. Acum am vrut să văd cum e cu schiurile, la fel am procedat și la Parângul Night. În definitiv pentru mine Postăvaru Night probabil este ultima ocazie în din acest an să port schiuri în picioare. Aproape 45minute a durat cursa mea, un timp nu prea strălucit pentru efortul pe care l-am făcut, dar eu sunt mulțumit. N-a fost frig, nu știu cum s-a prezentat vremea ziua următoare la proba de sprint, n-am putut rămâne. În schimb am dansat și eu puțin mai finuț, în clăpari, în cabana Julius Romer, unde s-a făcut de chef până la premiere.

IMG_20170327_134440.jpg
traseu.jpg
17505394_1221486301303674_4020134295906443222_o.jpg

 Acum, că s-a încheiat episodul iarnă, aștept activ ultra-trailul de la Istria, sper să fie bine cu toate că e abia început de sezon. Pe weekend mă orientez din nou la Cupa Busola de Aur.

Să ne vedem cu bine!

Top