Jul 302019
 


Mureş 24h, ultima tură împreună

După Marathon 7500 de acum două săptămâni concediul meu a continuat cu familia în Grecia. Pe drum am ținut neaparat să oprim la Bansko, să vedem cu toții Vihrenul – 2914m. Nu puteam spera să trecem de el, nu încă, dar se putea să simtă ai mei ce înseamnă o urcare adevărată și să vadă munți deosebiți cu puzderie de capre negre de care te poți apropia la câțiva metri. Caprele efectiv se uitau la tine și pășteau liniștite, știind că n-ai nicio șansă să le atingi, doar ele sunt stăpânele stâncilor.

N-am avut vreme în Grecia să studiez prea mult concursul Mureș 24h, eram prea preocupat … să nu fac nimic, să mă deconectez, să mă refac, să înot cât pot de mult și să mă bucur de soare – ceea ce mi-a prins bine în fond la Mureș. La Cluj doar am schimbat din bagaje, am dormit o noapte și împreună cu Alex am pornit iar la drum.

Pe drumul spre Mociu am avut vreme să povestim, să mă pun la curent cu anumite detalii despre cursă. Prietenii mei de la RupiCapra, atât fetele cât și băieții, au făcut ședință pe tema concursului înainte să plece și eram curios să știu la ce concluzii s-a ajuns. Și așa am aflat că propunerea echipierilor mei – Zoli, Alex și Csongor era să fiu eu căpitanul, să facem 25 de ture (recordul de anul trecut) și să fac eu tura în plus, asta însemnând teoretic că eu urma să iau primul startul. Pentru mine această propunere m-a onorat extrem de mult, vă mulțumesc mult! Știu că eram cel mai în vârstă, cel mai cu experiență, dar mai știu că-n ziua de astăzi fără să ceri nu obții chiar dacă meriți. Și noi, ăștia mai în vârstă, nu suntem obișnuiți să cerem. Să vină cineva și fără să spui nimic să te avanseze, să-ți mărească salariul etc n-am mai întâlnit din secolul trecut. Pe bune, nu înseamnă că laud acea epocă, ci că atunci mai ajungeau parcă mai des să fie șefi oameni de calitate, pe care îi regret și acum!

Revenind la discuția din mașină, m-am bucurat dar mi-am spus să am răbdare să discutăm despre planul de cursă “face to face” la o bere la platoul Cornești. Nu pot spune că nu cunoșteam nimic despre zonă, despre concurs. În fond deja aveam trackul de cursă luat de la Csongor încărcat pe ceas, la Cornești am fost de nenumărate ori cu participările mele la concursuri de MTB, duatlon sau alergare. Am făcut și o recunoaștere la pas cu Alex înainte de a ne întâlni cu toată echipa, ne-a luat aproape două ore. Cunoșteam în special ultima parte de traseu, nu am văzut însă “din prima” ocolirea pentru alergare. Bănuiam că traseul nou de ocolire va fi de alergare, că n-ai cum să cureți de vegetație și să fie safe pentru MTB – rămân o grămadă de rădăcini.
Ca să spun așa, “politica” cursei era clară din punct de vedere organizatoric: nu trebuie să fie traseu tehnic, se merge pe siguranță, că oricum va fi greu de rezistat 24 ore. Și în fond, toată lumea ar trebui să știe că, cu cât ești mai obosit, cu atât toți parametrii fizici scad și mai ales viteza de reacție. Mai ales la MTB, trecând și prin noapte, un traseu tehnic poate însemna doar 2-3 finisheri fără accidentări.

Să ne înțelegem, concluziile ce urmează nu mi le arog doar pentru mine, am fost o echipă și am încercat împreună să le “identificăm”, cum se zice în limbajul de lemn din management, și să ținem cont de ele.

Și de aici o primă concluzie, referitoare la profilul ideal al concurentului: puternic, dar și rezistent. Eu nu bifam bine prima calitate. Dorința mea – să nu fiu, în calitate de căpitan, veriga slabă. Va fi foarte greu să reușesc, timpul va lucra în favoarea mea, dar cel mai important e să meargă echipa, restul sunt ambiții personale.

Ce studiasem dinainte era concurența. Ca să aflu acum, după reînnoirea listelor, că mai ales echipa care terminase pe locul 2 anul trecut și pe care o consideram principalul adversar, își schimbase doi dintre componenți. Echipa devenise o combinație dintre un club din Odorheiul Secuiesc și Feel Good Team. De ambele cluburi m-am izbit de multe ori, inclusiv la MTB, au sportivi care nu-s prea cunoscuți pentru că nu se obosesc să participe la concursuri, dar unii sunt extrem de buni. Și ceea ce contează enorm, au o ambiție și o determinare, fix ce se citește pe fața lui Levente Gyorgy, un monstru sacru pentru târgu-mureșeni, la fel ca și Robike. Și mai au ei câțiva “de legendă”, eu v-am pomenit din cei mai bătrâni cu care m-am întâlnit la concursuri și mai puțin pot spune că m-am luptat cu ei cu adevărat, sunt la alt nivel.

La echipa Vsk Szekelyudvarhely – Feel Good Team 1 componența inițială era cu oameni care conform ITRA erau de profil semimaraton și doi dintre ei nu erau prea buni. Participaseră, așa cum am spus, doar la puține concursuri omologate ITRA, printre care și Ciucaș semimaraton, care pentru mine nu e un reper fantastic – mă refer fix ca și reper semnificativ în cazul de faţă, Ciucaș chiar e un concurs deosebit, cu foarte multă lume și cu probe până la ultramaraton.
Am intrat în modul alarmă mai ales când văd un nume – Takacs. Păi mi-e cunoscut, unde l-am mai întâlnit? Doar n-o fi chiar el? Și la ITRA nu mai văd alte nume asemănătoare decât la unguri. Pentru cine nu știe, Takacs Szabi a fost coechipierul lui Bartha Balint de la CarpathiaTrails din iunie (au încheiat în fața mea, pe locul 2 la general, participasem atunci cu Adi Cosma – locul 4 la general, 1 la master; la Carpathia Trails am avut și concurență tare de la Feel Good Team, abia i-am “dovedit”) și de la Marathon 7500 (iar au fost în față, pe locul 2 la general, Gabor și cu mine încheind pe 3). Cine se aseamănă se adună, așa se spune. Balint a câștigat acum la Etna Trail, un concurs internațional, nu doar național. Takacs precis vrea locul 1 acum. Va fi greu pentru noi.

Abia târziu aflu și că Yana fusese schimbată din echipa RupiCapra Girls Power, că avea alt program, și intrase Sarolta în locul ei. Pe Erzsebet n-o știam bine, în schimb știam ce pot Iulia și Gyongyi. Le va fi și lor greu, dar fetele în general sunt mari luptătoare. Nu va fi clasament separat la fete, vor trebui să-și găsească alte motivații.

Și vine întâlnirea de la terasă, ai mei într-adevăr mi-au propus să fiu căpitan de echipă. Mulțumesc încă o dată! Din punct de vedere psihologic ajută mult să deschizi un concurs în echipă, dar și să-l închizi. Te și obligă, iar în general onoarea deschiderii și închiderii se împarte între coechipieri. De aceea am și insistat la sfârșit să facem cu toții ultima tură, a 26-a, cu care am și depășit recordul de ture stabilit anul trecut.
În schimb este o greutate parcă mai mare pe ultimul schimb din serie, și de aceea l-am înțeles perfect pe Alex că a dorit să fie pe poziția 3. Poziția 2 revenise lui Zoli, era puternic, mai bun ca mine pe distanțe scurte și mai experimentat la concursuri ca și Csongor. Așa că a picat pe Csongor sarcina de închizător serie, în principiu n-ar trebui să simtă presiune, doar că din punct de vedere al calculelor și statisticilor mereu oamenii trag linie după fiecare serie, că așa-i mai ușor. Eu drept să spun nicio clipă nu am gândit cursa ca medie de kilometri pe serie, ca timp mediu pe serie, pentru comparație cu urmăritorii. Nu aveam timp de astfel de calcule, conta mai mult cât pierde și câștigă fiecare dintre noi în fiecare tură relativ la adversar și, cel mai mult, cât pierde fiecare dintre noi față de timpul obținut la prima serie, deci o comparație PB (personal best) cu timpul obtinut de același om în seria curentă.
Bravo Csongor, ai fost cel mai constant deși mereu ai fost sub presiunea lui Takacs care scotea timpi mult mai buni ca noi toți! Mi-a spus mie Zoli că ești tare, ai confirmat și poate o parte mai mare în descurajarea adversarilor ai avut-o tu.

Poate greșeala echipei din Odorhei a fost că l-au pus pe Takacs în schimbul 4. Eu l-aș fi pus pe 2, lăsând într-adevăr pe primul loc pe un om mai cu experiență. Când ai o rachetă în echipă nu trebuie să o arăți doar la sfârșit de serie, dacă poți să treci pe locul 1 chiar și temporar ajută mult la motivația coechipierilor care urmează, cu atât mai mult cu cât ar fi fost o lovitură puternică pentru noi.

Și așa am ajuns la a doua concluzie/observație/reper. Nu avem cum, din practică, să ne stăpânim să alergăm mai cu bun simț în prima serie. În plus şi de fapt, fără să tragi de adversar, acesta nu va ceda. Un exemplu clar a fost la 7500: cu Gabor am fost buni de locul 3, am trecut milimetru cu milimetru de echipa lui Silip și Ștefan, dar ne-a lipsit foarte puțin să punem presiune suficientă pe cei din față. Chiar foarte puțin… Eu eram mai încet pe urcările mai grele gen Bucșoiu și Gaura, Gabor pe coborâri, începând cu Ciubotea și mai ales spre Guțanu, având probleme la un picior. Cine a reușit să pună presiune a câștigat – adică Marmota și Pisicul.
Așa că am stabilit că primul timp pe tură va fi reper personal pentru fiecare, la următoarele e firesc să faci cu 2-3 minute mai mult, iar când ajungem la 5 min diferență față de primul timp al nostru știm că trebuie deja să ne monitorizăm mai cu atenție, începe greul. De unde am luat 5min? Așa, că-s 10km și 30 secunde pe kilometru pierduți în medie față de PB e ușor de ținut minte și … e mult, chiar așa să decădem fizic?! Da!
N-a fost cum am văzut că a scris Cipri, că ne-am fixat pe 50min timp. Nu neg că poate toți ai mei, văzând timpul scos de mine, s-au ambiționat să scoată mai bun sau tot pe acolo. 🙂 Chiar am să-i întreb, bine că n-am fost mai iute!
Nu aveam de unde să știu cât fac în regim de concurs o tură, depinde de mulți factori. Mecanismul e și va fi adaptiv, în funcție și de adversar, dar și de dorința noastră de a face 25 ture. Poate adaptarea merită să fie trecută ca a treia observație.

A treia observație: să fim concentrați 100% pe tot parcursul alergării, în niciun caz nu dorim să ne accidentăm sau să ne rătăcim. Știu că toată lumea va cunoaște traseul, dar o clipă de neatenție poate duce la oprirea noastră undeva  și ștafeta nu mai poate fi preluată. Suntem și cu cei de la MTB în jur, chiar trebuie atenție.

Pentru că nu am dori niciunul dintre noi să purtăm mobil care să arate poziția noastră pe traseu (sorry Tamas), am decis pe baza timpilor de anul trecut să folosim cronometrul de pe mobil și că la prima serie să ne agităm cu schimbul de pe la 40 min la băieți și 50 min la fete. Am trecut apoi urgent spre 50min ca referință.

Și acum ajung la titlul poveștii. Ăsta-i chiar meritul meu, gândirea mea de la “umbra nucului bătrân”, adică noaptea dinaintea concursului, pe la ora două. Nu zic că am descoperit America, doar că m-am distrat şi mi-am zis că e păcat să-mi aduc aminte decât parţial dimineaţă. Ce să fac, dacă nu pot dormi, că am probleme cu burta? Aveam să aflu dimineața de ce, Denes care participa la individual, singurul din acest an de la Rupicapra, m-a întâmpinat direct de la ușa cortului cu întrebarea: și tu ai probleme după berea Stella Artois de ieri? #șîio

Tare mulțumesc gazdelor noastre, rudelor lui Iulia care-s și medici! M-am odihnit cum am putut, e drept că mi-am rezolvat problema singur cu furazolidon, rămânând să văd efectele negative ale folosirii lui când vor apărea și sperând să fie după concurs (din păcate au apărut balonări mai devreme). Dar ei ne-au ajutat mult după concurs, când eram rupți de oboseală, iar Alex avea probleme cu stomacul.

Pun mai jos print-screenul cu nota scrisă în acea noapte. Am citit de acolo, să fiu mai cursiv, când am povestit ultimele detalii dinainte de concurs.



Ce/cine sunt avionul, terminatul, cloșca și puiul? Noi, prin rotație. Puteam să mai schimb denumirile, dar parcă mai la îndemână e să le țin minte așa. Am vrut să ne ușurăm munca și controlul cursei atunci când suntem între alergări. E lesne de înțeles, cu timpul niciunul din noi nu va mai fi așa de entuziast să aplaude pe celălalt, să fie în picioare să vadă ce face concurența, să știe cum stăm, va trebui să ne găsim motivații interioare mai presus de cele agreate împreună, ne trebuie și liniște și mai ales o deconectare la un timp bine ales.
Așa că:
Avionul este cel care zboară, e în cursă. E cursa lui, nu are alt gând decât să alerge cât poate de bine să nu se rupă, nu trebuie să-l macine alte gânduri cu privire la clasament, dacă îl depășește X sau Y. Să-și facă cursa lui. Așa cum îmi place să tot pomenesc, jucătorul de poker din cântec spune “nu-ți număra banii cât ești la masă, ai timp suficient să-i numeri după aceea” și mai ales “fiecare carte poate fi un As, ai grijă ce arunci” – citate aproximative, eu nu țin minte “mot a mot”, n-am memorie bună și mai ales n-am exersat-o. Mai demult jucam șah și din acest motiv, de antrenament al memoriei. Ascultați Kenny Rogers – The Gambler. În general muzica country e cu învățăminte, merită citite măcar cuvintele, chiar dacă nu vă place s-o ascultați.
Terminatul e evident cel care termină alergarea. Nu te poți baza pe el, are necesități, trebuie să se recupereze, să mănânce, dacă poate să doarmă. Nu trebuie împovărat cu nimic altceva, mai întâi să fie recuperat fizic, are o oră la dispoziție pentru asta.
Cloșca e cea mai grea piesă dintre noi, e mintea, spionul, supraveghetorul, ajută la luarea deciziilor în deplinătatea facultăților mintale. Nu are treabă cu pregătirea de “decolare”, ajungi în stadiul de Cloșcă după ce ai trecut de Terminat.
Cloșca se uită la timpi, dacă unul dintre noi buimac nu știe ce să facă, cine vine la rând la alergare, cât e ceasul și alte întrebări cumplite și tâmpite, nu trebuie să strige decât un cuvânt: Cloșca!
Cloșca vede stadiul terminatului, vede stadiul mai ales al puiului, ia decizia dacă puiul poate continua și dacă cumva are probleme insurmontabile atunci îi ia locul. S-a și întâmplat asta la noi, cu Alex, nu-s doar povești ce scriu aici. Timpul rezolvă multe și o oră sau două de pauză în plus te poate face ca nou. Mă rog, “ca”.
Puiul e cel care se pregătește să zboare. E cocoloșit de Cloșcă, e lăsat să doarmă dacă vrea până în ultimul moment, nu trebuie să stea la pândă ca-n aeroport că poate vine Avionul. Trebuie să se concentreze doar la motivație, în rest Cloșca chiar face un recensământ de echipament să nu cumva să-și uite numărul etc.

Pentru exemplificare, ordinea noastră – constantă până în seria 6 când s-au întâmplat lucruri – a fost așa:
Seria 1 Tura 1
Avion – eu; Pui – Zoli; Cloșcă – Alex; Terminat – Csongor (normal că fiind prima serie numai obosit nu era);
Tura 2
Avion – Zoli; Pui – Alex; Cloșcă – Csongor; Terminat – eu. Și tot așa, permutări.
Eu eram mereu cloșca lui Csongor, poate am și eu un merit că a scos timpii cei mai constanți. 🙂

Alte aspecte scrise, unele ca pentru începători, dar eu le scriu și pentru mine. 🙂
1. Cursa am împărțit-o în 3 părți: coborâre 4km, urcare până la gardul Grădinii Zoologice și ultimii vreo 2km unde trebuie tras mai tare. Mie mi-a plăcut traseul pentru că mă puteam “așeza pe urcare” pe a doua porțiune, nu-mi place falsul plat. La coborâre n-am tras tare decât în prima tură, în general pierdeam vremea cu intratul în ritm și întinsul picioarelor, mai ales la sfârșitul concursului.
2. Respiră la vale, nimic anaerob. Valabil la prima porțiune.
3. Ritm constant, să poți urca în fugă măcar 2km. Valabil pentru a doua porțiune.
4. Motivație personală.
5. Motivație să scoți timp mai bun ca să fie mai ușor la următorul coechipier.
6. Dacă e în față cineva să încerci să te ții de el, nu să mărești efortul, eventual îl ajungi treptat, fără accelerări bruște.
Dacă avea nevoie cineva de motivații, găseam eu. Nu m-au întrebat, că-s majori. Dar eu oricum spuneam vrute și nevrute.
7. 55 min tura la băieți, 1h la fete, fiecare se va compara apoi cu timpul din prima tură. Deci n-am scris de 50min tura, pur și simplu a ieșit atât.

Gata și cu nota, a urmat cursa. Ca de obicei nu voi scrie multe din ce s-a întâmplat în cursă, nu sunt poet și nu mă uit după păsări, copaci, vârfuri de munte și biserici. Doar alerg, iar când sunt în echipă cu atât mai mult nu-mi permit priviri și cuvinte în plus.
Așa-s obișnuit, ca să pot ține pasul cu concurența. Dacă nu-ți pregătești cursa deja ai pierdut, așa că nu-i așa important ce urmează.

Cursa de ștafetă a echipei RupiCapra Team boys.

Am încheiat cursa pe locul 1 la open ștafete, cu 26 de ture efectuate, record de ture la ștafete. Dacă faci un calcul de 55min media pe tură la fiecare concurent, cam așa dă, că poți face 26 de ture. După prima serie deja m-am gândit că 25 ture s-ar putea să nu fie suficient din cauza adversarilor și oricum, că e fezabil.

Seria 1.  Ora 9. Tura 1. Pornește MTB-ul, pornim și noi după 30 secunde. Mă aștept la înghesuială spre vale așa că n-am ce face și-mi calc pe inimă și plec cât de tare pot. Cred că am ajuns primul sau al doilea la intrarea în pădure și coborâre. La ai mei le-am spus că sunt mulțumit dacă închei tura în primii 4. Încetul cu încetul sunt depășit și mă țin cu greu pe poziția 4 pe tronsonul 1.
Abia așteptam să se termine odată cu viteza asta de cacao, pur și simplu nu-s antrenat de cros. Cu câteva zile înainte am dat câteva sprinturi scurte la viteze diferite, doar ca să știu ce simt la acele viteze, să nu trebuiască să mă uit la ceas.
Pe tronsonul 2 deja de la ieșirea din pădure reușesc să mă impun față de doi dintre concurenți din față dar pe primul mi-a fost clar că este peste puterile mele să-l ajung. Poate dacă era pe viață și pe moarte… Am încheiat pe locul 2 ca poziție și spre surprinderea mea am aflat două lucruri: că nu Takacs a intrat în schimbul 2 și, mai ales, că primul sosit fusese de la mixt. Deși eram în stadiul de Terminat, în euforia de început m-am și dus la cronometrare să corecteze, scriseseră că primii erau din echipă de feminin. O chestiune minoră, s-a rezolvat urgent, simpatic omul de la cronometrare. Am și călcat pe bec odată, trecând înapoi peste linia de start cu numărul uitat pe mine, așa că dacă și eu greșesc mai las și pe alții… 🙂
Față de primul concurent din “echipa cu nume complicat și complex” am câștigat un minut. În continuare a fost foarte greu să smulg câteva secunde de la el până spre ultimele 2 serii, când deja practic renunțaseră la lupta cu noi, dar oricând dacă aveam o problemă mai mare echipa lor ne putea ajunge. Scriu aici numele lor, că merită, ne-au făcut viața grea și deci, mai frumoasă. 🙂 
Nagy Csaba, Sinca Zsolt, Szabo Zoltan și Takács Szalbocs
Toată stima, ați făcut să fie un concurs fain pentru noi! Îmi pare rău că nu știu sigur dacă aceasta a fost ordinea voastră exactă, în orice caz felicitări la toți!
Zoli, Alex și Csongor s-au comportat peste așteptările mele, cum am spus, începeam să cred că eu sunt veriga slabă, vedeam paiul din ochii lor dar nu vedeam bârna din ai mei.
Seria 2. Tura 1. La intrarea în seria 2 aveam avantaj de 7 minute după 3 ture, deci încă nu sosise Szabi Takacs când am plecat eu. Ce poate să se întâmple, doar Csongor a mers cel mai bine dintre noi, cu 49 minute!
Cobor cât pot de bine, nu exagerez. Intru pe tronsonul 2, urc prin soare la PA și când virez la dreapta, e un unghi ascuțit acolo, mă uit fără mult interes în spate și pe cine văd? Pe al meu adversar, la 30 de metri în spate! Măi dragă, dar ce timp a scos Szabi? Nu se poate să cobor așa de lent! Anul trecut cel mai bun scosese pe la 43 minute, Szabi e la nivelul acela? 
Am pus capul în pământ, mi-am văzut de urcare. Dacă mă ajunge, încerc să mă țin cât pot de mult. Kilometri treceau, nu mă ajungea, deja îi știam respirația, nu-l auzeam. Se pare că am câștigat 2 minute pe acei kilometri, la final am recuperat minutul pierdut pe coborâre. Și Szabi într-adevăr scosese 44min.
În concluzie Szabi a dat practic reset la seria 1, echipa lor ajunsese la 1 minut. Oare câte reseturi va fi în stare să dea? Depinde mult și de coechipieri. Dar și mai mult de noi. Cum spuneam, “don’t count your money till the end”, să rămânem concentrați, calculele fără acoperire în realitate n-au sens.
De încurajare spuneam, ca să mă conving și pe mine: cu timpul, timpii lui Szabi vor scădea mai drastic ca ai noștri, trebuie să ajungă la 50min. Noi să ne ținem de cele 2-3 minute pierdere față de PB-urile noastre, pe care noi ni le-am stabilit, “în nemernicia noastră”.
Zoli, Alex și Csongor iar au fost ceas, toți am fost în limita de 2-3 minute.
La adversari schimbul 3 deja trecuse la 5minute față de PB-ul lui, semn rău pentru ei, forțase prea mult în prima tură, presat fiind și de dorința de a recupera timpul pierdut de Puiul lui, schimbul 2.


Seria 3. Tura 1. Am ajuns la 7 minute avantaj, minor. Szabi iar recuperase – 47 min tura, dar cum estimam, era mai slab cu 3min față de timpul precedent. Csongor pierduse și el față de PB-ul lui, dar doar 1min – făcuse tura în 51min, semn că nu forțase.
No, parcă 4 minute nu-i așa grav între ei, nu-s 5. Îl încurajez, doar sunt Cloșca lui. Chiar a mers foarte bine, peste mine și Alex, pur și simplu Szabi e prea bun, dar n-are cum să reziste… sper.
Primul care dă semn de oboseală sunt eu. 56minute, cu 6 minute mai lent ca înainte, cu câteva secunde mai rapid ca adversarul direct. Dar chiar e cald, încă pentru noi e cum e, dar deja cei de la individual pică ca muștele. Nu-i bai, tura următoare sigur voi face mai bine, putere am. Nici Alex nu reușește să se țină de cele 5 minute, dar e aproape. Se pare că asta-i situația, începe greul.
Seria 4. Tura 1. 10 minute avantaj. Greu se lasă adversarii, secunde cu secunde smulgem 3 minute. Tot 3 minute a ajuns diferența dintre timpul lui Szabi (48 min) și Csongor (cu perenul 51min). Szabi deja a ajuns la 4 minute față de PB-ul lui. 
Eu mă lupt, e după 18.30, nu mai e așa cald. Scot 55 minute, mai bine ca tura precedentă, ceva mai mult de 5minute față de PB. Toți ai mei merg bine, se încadrează în cele 5 minute pierdere, Csongor e la 52minute, cel mai tare.
Seria 5. Tura 1. Diferența după seria 4 a ajuns la 15 minute. Takacs a făcut 50minute la tura 4 din seria 4, a câștigat doar 2 minute. Absolut rezonabil. Până acum toți din cele 2 echipe am făcut sub 1h pe tură. După ce termin tura mea aflu că ai mei au vorbit cu adversarii și că ei ajuns la concluzia că nu ne mai pot ajunge. Se vor strădui doar să facă 25 ture. Szabi va face de acum încolo pe la 55 minute. 
E o ușurare, dar văzând cât e de greu să țin de timp, încerc să nu las atmosfera să se relaxeze, motivez că nu cred că lupta e sfârşită până nu văd 30 minute între noi. În sinea mea mă gândeam că ar fi păcat să lăsăm ritmul pentru că am putea face 26 ture.
Seria 6. Tura 1. S-au ținut de cuvânt, au lăsat-o mai moale, e prima dată când au avut și timpi cu 2 minute peste 1h. Au trecut aproximativ 18 ore de concurs, mai sunt 6 ore. Diferența e de 23 minute
Însă și eu abia mă încadrez într-o oră, cu 2 secunde sub. Am crampe intestinale care mă deranjează la coborâri.
Urmează Zoli, nici lui nu-i ușor, face vreo 58 minute. Toți se pare că suntem pe făraș în jos. 
Schimbul 3 (tura 23) ar trebui să fie Alex, dar el nu poate mânca, îl doare stomacul. Cloșca lui e Csongor, așa că se decide să vorbească și cu mine. Alex nu are sens să continue, îi trebuie timp mai lung de revenire. Îl convingem și înțelege, tot va face 6 ture, dar nu acum. Mai avem 10 minute și rapid Csongor se pregătește. Pentru mine, ca Terminat, ar fi fost prea scurtă pauza.
Csongor face 55 minute în tură, devine și el mai uman, dar e după doar 2 ore de pauză.
Ajung și eu Cloșcă pentru Alex, tot nu e bine, plec eu.
Așa că fac tura 4 (tura 24) din serie, oricum în plan era că trebuie să fac o tură în plus, pe a 25-a. Pentru prima dată fac peste 1h, și anume 1h03minute. Vreau neaparat să facem și tura 26, discutasem deja cu Zoli, cu Csongor, în principiu erau de acord. Doream dacă putem să o facem împreună, ne trebuia ca să fim siguri să o încheiem vreo 1h10minute până la împlinirea celor 24 de ore.
Tura 24 a fost prima tură în care efectiv a trebuit să mă opresc din cauza crampelor intestinale, așa brusc, ca și curentat. Nu oprisem la PA, dar oprisem așa aiurea pe cărare. Era deja lumină, condiții ideale, dar eu eram nevoit să alerg cu grijă să nu mă scutur prea tare, să nu contractez prea tare abdomenul. S-a putut până la urmă, cu episoade când alergam aproape normal. Aproape am depăşit cu o tură pe concurenții noștri, ei erau liniștiți și mulțumiți cu locul 2, făceau poze pe traseu.
Seria 7. Tura 1. Suntem în competiție doar noi cu noi. Mă schimbă Alex și face tura mult dorită cu un timp foarte bun date fiind condițiile: 58 minute. De siguranță își luase și bețele şi ne lăsase link să vedem online poziţia lui. Bună pauza! A fugit şi cu 4.30 la vale, eu n-am avut aşa viteză de prin seria 3. Au luat decizie bună Zoli și Csongor că l-au lăsat și Alex că a apreciat că e în regulă. Eu poate dacă eram acolo îl amânam pentru tura 26, că suflu și-n iaurt.

Linkul la rezultate, se selectează concursul Mureș 24h.
Tura 2 și ultima
(tura 26). Aveam 1h 14 min la dispoziție până la urmă. Credeam că doar 1h10min, dar timpul lui Alex ne-a surprins. Am vorbit cu organizatorii (mai precis Zoli sau Csongor) și au spus că nu-i împotriva regulamentului dacă facem tura împreună, doar că doar unul dintre noi poate prelua ștafeta de la Alex. Așa am și făcut, am continuat toți 4, eu scârțiind cel mai tare la vale. Alex a trebuit însă să se oprească după aproximativ 1km, s-a întors și ne-a așteptat cam cu 1 km înainte de final ca să încheiem împreună. Noi am continuat și a cam trebuit să mă ambiționez să terminăm tura în 1h06min. 
A fost singura dată când ne-am oprit la PA-ul intermediar să mâncăm pepene. Să nu se supere, să nu creadă că avem ceva cu ei. 🙂
În final am obţinut cred fiecare ce ne-am propus, plus o tură bonus. Zoli şi Csongor au făcut câte 7 ture, Alex 6 şi eu 8. Evident, ultima am pus-o de 3 ori, dar n-a contat oficial decât o dată.
Asta-i tot despre cursa în sine!
 

Mulțumesc voluntarilor pentru tot, a fost o grămadă de lume veselă și tânără pe traseu și la PA-uri. Scuze concurenților că n-am stat de vorbă, la ștafetă nu prea ai cum când ai adversari la nivelul tău. S-a văzut că le e greu după discrepanța dintre ritmul nostru și al lor. Categoric lor le-a fost și mai greu, oricât m-aș plânge eu. Doar faptul că Alex Petruț care a fost nevoit să facă o tură la pas spune multe pentru cine îi știe valoarea. Toată stima și pentru cei de la MTB, acolo e în plus și grija pentru bike și pericolul de accidentări mult mai mare.
Mulțumesc pentru poze, ați fost și voi grozavi cu răbdarea voastră. Am să pun și eu una- două poze, va fi greu de ales că au ieșit bine. Super omul de la masaj, angajați-i și lui unul la fel de priceput să-l maseze după așa efort și atâtea ore petrecute în picioare.

Felicitări lui Zoli și pentru ideea de a da jumătate din premiul nostru fetelor, merită! S-a văzut că le-a emoționat gestul, s-a văzut că a contat, ceea ce-i cel mai important. S-au străduit, au încheiat pe locul 5 la general, cu 21 de ture, primele la feminin și … mixt. A fost suficient să le spun la un moment dat că sunt doar cu 4 minute în spatele primilor de la mixt că nu știu ce au făcut și au reușit să-i depășească. N-am putut fi așa atent la evoluția lor spre sfârșit, eram obosit și eu.

Bravo pentru organizare, cum spune Tomiță, pentru atenția la amănunte. Amănuntele fac diferența așa cum secundele fac diferența între elite. Ori la Mureș 24h, cu așa background în spate, nu-i de mirare că a ieșit bine. Mai ceva vreme erau concursuri mai degrabă prietenești și locale organizate pe brânci, cum s-a putut. Dar când era ceva mai important se vedea diferența. Și acum, după atâtea concursuri de alergare, MTB, duatlon și triatlon și mai ales după Campionatele Europene de Triatlon din acest an… sunteți o trupă faină pe acolo, know-how-ul se lipește de la unii la alții.

Pfui, precis am făcut unele mici greșeli și omisiuni, mă apucă groaza că iar am scris mult și, nu ca voi, trebuie să și citesc tot! 
Să ne vedem cu bine!

 

Jul 182019
 

  Poză de la Babele – Pochiu Cornel, @fisheye.ro

Marathon 7500 la a 11-a ediție și a 6-a pentru mine a fost, cum am scris și-n titlu, de neegalat.
Timpul scos împreună cu prietenul Gabor Sztranyiczki cu care sunt și coleg de club la RupiCapra este unul care nu cred că îl voi mai putea repeta – 18h33min36sec. Până acum reușisem PB-uri de câteva minute peste 22h, iar Gabor 24h acum 3 ani. Dacă am avut timp bun anul acesta, și locurile obținute față de ceilalți concurenți au fost bune – loc 3 la Open și loc 1 la Master.
Știu că anul trecut am încheiat cu Csaba Papp pe locul 2 la Open, dar timpul nostru a fost mai slab cu mult – 22h07min, iar locul a fost datorat competiției mai slabe (a fost și Marathon 8500 și multe echipe bune au participat acolo) și conjuncturii – și acele echipe bune cu care am concurat au abandonat din diverse motive. Acum am izbutit pentru prima dată să întrecem echipa redutabilă Sponser Master Team, cu Gică și Pepi. N-au fost ei la maxim, dar pentru noi a însemnat mult, nici nu ne-am așteptat la asta.
Știu că dacă spun acum că mi-e greu să mai particip la o ediție Marathon 7500, reacția prietenilor este că peste o săptămână sau două voi gândi altfel, dar realitatea este că pentru prima oară mă izbesc de un rezultat obținut pe care e improbabil să-l mai pot atinge, lumea va avea alte așteptări și … nu vreau să fiu dezamăgit. Mai vedem, având în vedere că după concurs mă simt perfect și fără urmări fizice…

Nu vreau să se creadă că sunt un zmeu, tot cel din anii trecuți sunt. Au fost, cred, câțiva factori care au influențat pozitiv rezultatul.
1. Vremea – n-am mai prins nicio ediție în care vremea să fie așa de bună pentru alergat. Deși plouase zilele precedente și pe Omu chiar a nins, pământul nu era noroios, doar la Omu primii 50m diferență de nivel au fost cu zăpadă și mai tricky de coborât. Ceață practic n-am prins decât dimineața spre Piatra Arsă, frig n-a fost excesiv (pentru prima dată am ajuns la Omu pe lumină după a 3-a urcare), vântul n-a deranjat și soarele a apărut mai bine chiar când trebuia, spre seară. Nu țin minte să fi văzut cabana Omu din căldarea dinspre Gaura niciodată, și am fost și-n drumeție de câteva ori, nu numai la concursuri. Pentru mine neașteptat de multe echipe au scos timpi foarte buni, chiar sub 20h, iar vremea poate să fi fost un aliat și pentru ei.
2. Alimentația – mereu și periodic ne-am întrebat ce și când am mâncat, am avut grijă la acest aspect, iar dacă unul dintre noi nu mai avea geluri sau batoane luam de la celălalt. Și e prima oară când n-am făcut economie la energizante. Asta e, eu mereu mergeam mai la limită cu energizantele și mă chinuiam să completez de la punctele de alimentare.
3. Mersul calculat. Știam timpii de anul trecut, dacă eram pe aproape eram mulțumiți. Tot ca exemplu, până la PA6 Peștera am avut timp mai bun doar cu 12min. Ce contează câteva minute când diferența finală față de echipa din frunte e de ore? Când faci 56km până la Omu 2 în 12h, dar apoi pe ultimii 34km faci 10h? Eu doream de data aceasta să nu mai fie acele 10h. Poate din afară se vedea nițel altfel, că ne luptăm cu echipele din jur, că e un fel de hârjoană din care unele echipe se vor ”rupe”. Că diferențele au fost de minute, de ex. până la PA6 Peștera fiind cam 7 echipe în interval de 13 minute, asta din punctul meu de vedere a fost o pură întâmplare, cel puțin noi ne-am străduit cu îndărătnicie să nu ne uităm la acest aspect. Abia pe bucla 3 am început să sperăm și să tragem să obținem locul 3, poate și mai în față dacă aveau probleme primele echipe, probleme mai mari ca ale noastre. 🙂
4. Coechipierul. Și-n alți ani am avut coechipieri buni, să nu fiu înțeles greșit. Dar acum ne-am potrivit mai bine la ritm, eram poate mai pe aproape la părțile slabe și tari, eram o echipă echilibrată. Eu aveam îndoielile mele la început, firesc, mai ales că eram planificat încă de anul trecut să alerg tot împreună cu Csaba. Dar Csaba n-a putut veni, obligații, și așa l-am avut alături pe Gabor. Mulțumesc Gabor! Acum avem o ștachetă… N-aș fi crezut că putem scoate sub 21h!



Planul a fost simplu: cât mai constant, fără excese, ruperi de ritm. Dacă reușim să obținem timpi asemănători cu cei de anul trecut până la PA6 Peștera și să nu ajungem acolo obosiți tare însemnă că eu cel puțin sunt la maxim și putem spera la un rezultat mai bun. Referitor la echipele competitoare, era un avantaj pentru noi că unele prezentau riscuri, fiind inegali între ei coechipierii, uneori la experiență, alteori la valoare.

Cum a decurs cursa din punctul nostru de vedere am să spun mai jos, după ce încerc să lămuresc o problemă care văd că a ieșit mult în evidență în acest an – problema scurtăturilor și a descalificărilor din acest motiv. Vreau să fiu obiectiv, bazat pe exemple concrete, nu pe povești.

Problema scurtăturilor.
Sunt la ediția a 6-a de participare, în plus, îmi permit să spun că am umblat mai mult ca alții în drumeție pe acolo și în altă parte. De ce e relevantă drumeția, de ce e important să faci drumeție înainte de alergare montană? Pentru că, printre altele, vezi mai pe îndelete lucrurile (potecile, traseele) și ajungi să le înțelegi logica. Și dacă ai avut ca sarcini la vreun club și marcarea, atunci e și mai bine.
Revenind la cazul de față, pe mine mă deranjează faptul că pentru mici tăieri de serpentine se neagă și se diminuează valoarea rezultatelor, se spune chiar că Marathon 7500 e cursă de mâna a doua pentru că nu se marchează și se creează posibilitatea unor ”depășiri fără să fii depășit”. Înțeleg până la un punct aceste obiecții, mai ales că și eu am trecut în toți acești ani prin discuții privitoare la acest lucru, încercând să-mi explic cum pot unii și eu nu. Și mi-am făcut și eu track construit din scurtături, luate de pe la alții care și-au pus pe Strava trackurile. Și tot săpând am ajuns la concluzia că problema scurtăturilor nu mai există, cel puțin din ultimii 2-3 ani începând, și că timpii foarte buni obținuți pe anumite segmente se datorează unei rezistențe foarte bune la efort. Cum se ajunge la aceasta e altă poveste, să nu devenim paranoici. Adică am fi paranoici dacă ne-am gândi la doping, înțelegeri între organizatori și concurenți ca să fie trecuți la PA-uri fără să fi trecut efectiv acei concurenți pe acolo. Mintea omului e liberă și poate zburda cât vrea, dar de aici până a te scuza acuzând…
1. Sper că sunteți de acord că organizatorii știu bine traseul și ”ce poate el”. Anul acesta au spus pentru cine a vrut să audă că este punct de control la Padina (se elimina astfel o scurtătură știută de unii care trecea din Șaua Strunga până după Padina). Eu mărturisesc că am tot săpat s-o găsesc și poate am găsit-o, dar n-am folosit-o niciodată. Și asta pentru că acolo ajungeam noaptea, eram obosit, poate cu probleme la picioare (eu sau coechipierul), și atunci preferam calea mai ușoară și mai sigură. Despre scurtătura aceasta nu pot deci să vă dau o diferență de timp, dar nu cred să fie mai mare de 5min. Oricum în acest an a fost interzisă.
2. Scurtătura radicală și care într-adevăr te ajuta mult ca timp e cea de jos din Valea Cerbului, spre cabana Gura Diham. Dar această scurtătură e marcată de organizatori, singura de altfel marcată, și e așa de câțiva ani. Nu intră deci în discuția noastră, e la fel pentru toți.
3. Scurtătura de ocolire Bucșoiu e cea care a aprins spiritele în acest an. Au fost descalificate 2 echipe, una de feminin si una de masculin. Pe cineva de la masculin cunosc. Părerea mea e că ei au greșit. Cel puțin din punct de vedere al fair-playului. Din punctul acesta de vedere în orice an ai scurtat ai înșelat. Și pentru că nu s-au informat. Eu n-am participat la sedința tehnică. Dar am lăsat vorbă la prieteni să mă informeze de lucrurile noi apărute. Știam deci că nu e voie, că se descalifică automat cei care o folosesc. 
De ce nu e fair-play s-o folosești și s-o fi folosit în alți ani? Pentru că, spre deosebire de tăierile de serpentine e vorba de alt traseu, la fel ca și scurtătura de Padina. Nu știu cât timp poți câștiga, mai degrabă e vorba de economie de efort. Eu n-o cunosc, n-am folosit-o, dar știu pe unde e dacă e s-o iau în sens opus, să cobor Bucșoiu. Altfel, pe sens de urcare e greu de găsit. Adică doar intenționat și știind-o bine poți ”s-o iei din greșeală” pe acolo. Părerea mea coincide cu cea a organizatorilor – e periculoasă și expusă, e bine că a fost interzisă. Nu-i doresc la nimeni să-l sufle o pală de vânt sau să-l lovească o piatră rostogolită ”din greșeală”.
4. Acum ajungem la scurtăturile ”nerepertoriate”, adică tăierile de serpentine. Aici duce apropoul meu și îndemnul la drumeție. Pentru că serpentinele au fost făcute pentru a fi parcurse cât mai ușor, în siguranță și, cum spun drumeții, ”cu rucsac greu și mare”. Uneori e și greu să le urmezi … pentru că sunt multe variante, mai abrupte sau mai puțin abrupte, cum e partea de sus – coborâre spre Valea Cerbului de la Omu sau chiar urcarea din căldare dinspre Valea Gaura. Să nu-mi spuneți că sunteți pupători de moaște și țineți neaparat să atingeți fiecare stâlp de marcaj sau piatră marcată! Dacă știi că ai de urcat până sus o iei pieptiș, orientativ după stâlpi, iar dacă n-ai forțe suficiente îți creezi tu serpentinele tale.
Părerea mea e că aceste scurtături nu pot fi încadrate la ”alt traseu”. De exemplu, la coborârea pe Valea Cerbului nu cred că a putut cineva să scurteze tăind-o direct la vale încă de sus. A fost zăpadă și alunecai. Da, se putea după primii 50m diferență de nivel, când dispărea zăpada. Cât timp câștigai? Câteva minute, dar și mai mult stres fizic și risc. Cum puteai marca să devină obligatoriu pentru toată lumea? Eu sunt pentru libertate de alegere, fiecare după știința și posibilitățile lui fizice. La Retezat SkyRace de exemplu ai stegulețe pe urcări, nu? Ajungi la ele, dar ce faci intre timp e treaba ta.
Și ajung la scurtătura 4., cea pe coborâre la PC2 Poiana Stânii. Atașez mai jos o poză, după flyby de la Strava. Cine vrea să mai studieze, să se uite la trackuri. Eu am selectat în principal primele 7 echipe cu trackurile lor. Veți vedea că nu sunt multe diferențe între trackuri, adică variațiile sunt practic doar la această scurtătură și cea de la punctul 5. – valea Jepilor Mari.



Eu mi-am făcut tema, verificați și voi. 6min dacă ești bun pe serpentinele lungi, 3-4min pe scurtătură. Să spunem 2-3 minute câștig. Mult, puțin? Eu zic că infim și nerelevant. Pentru că în final cei care se plâng de nedreptate sunt la ore distanță de primii. Și să vă mai spun un aspect: scurtezi, dar trebuie să știi până când. Asta apropo de cele spuse de organizatori despre echipa câștigătoare – Octavian Ivanov cu Cojan – că au fost la un moment dat pe locul 12 și au recuperat. Păi ei au luat-o prea în jos, s-au rătăcit și au trebuit să se întoarcă. I-am strigat la un moment dat dar au continuat. Bine că nu au ajuns în Sinaia! Cât au pierdut? Pe la 4 minute, erau în fața noastră. Cum diferențele între primele echipe erau la început de minute… au ajuns mai la coadă. Adică, vorba organizatorilor, ”pe răspunderea voastră”.
5. Scurtătura pe Valea Jepilor Mari. Și aceea e cu câștig de 2-3 minute. Atât. Dar suficient dacă e distanță mică între echipe ”să îți treacă o echipă în față fără să te depășească”, atunci a trecut Adriana Ploșniță de Vio. Se poate vedea mai jos, nu uitați de flyby. Serghey Dzero ți-a pus trackul, la fel ca și Adrian Ploșniță. Dar întrebarea mea e: cât a fost diferența dintre ei la final? 


În total la scurtăturile 4 și 5 se puteau câștiga să spunem 5minute. Sau pierde, cazul Cojan și Ivanov. Eu în fiecare an mă decid pe loc dacă merg pe scurtătură sau pe calea ușoară. Pentru că depinde de cine merge cu mine și de starea terenului. Minutele câștigate uneori nu se merită, e un efort prea mare, risc de accidentare etc.

Eu înafară de aceste scurtături nu cunosc altele. Dacă voi știți, dați-mi în secret trackurile, să le urmez, să mă dau mare, să simt și eu că întineresc și scot un timp ca Hajnal. Mă interesează mai ales coborârea pe Ciubotea și cea spre Guțanu. Pe scurt, a fost scandal pentru posibilele 5 minute și pentru abaterea de la traseu (Bucșoiu) care a fost interzisă pe bună dreptate de către organizatori. Că parcă echipele apar și dispar ca izbucurile din Apuseni – Padiș. Puteți verifica pe Strava trackurile de la multe echipe. Eu le-am verificat pe primele 7, și având în vedere că am alergat alături, pe aproape, în rază vizuală cu unele, de scurtat cu adevărat n-a scurtat niciuna. Trackurile sunt practic identice, cu abateri mari doar unde n-a fost semnal gps bun, pe bucățele pe Jepii Mici, pe Valea Cerbului. Că s-a mai spus că voluntarii s-au uitat doar la unele echipe pe urcarea pe Bucșoiu, în special nu la primele…

Și o completare… cât înseamnă factorul uman versus scurtături. Anul acesta am fost la CarpathiaTrails, cu 2 săptămâni înainte de Marathon 7500. În etapa a 3-a traseul a fost în Bucegi – Leaota, din Șimon urcându-se pe Valea Gaura la Omu, adică fix segmentul Strava de la Marathon 7500. Pentru că a fost prima urcare, nu ca la 7500 unde e pe bucla 3, am scos un timp cu 50min mai bun ca la Marathon 7500 până în 2018 și cu aproape 30min mai bun ca anul acesta la Marathon 7500! Același om, dar mai odihnit, aproape a înjumătățit timpul de urcare pe Valea Gaura, care-i în lungime de vreo 5km. Ce mai contează cele 5min din scurtături de la început!

Cursa noastră.
Pentru că am scris atâtea înainte, undeva trebuie să fie un echilibru. Așa că punctez doar unele repere așa cum le-am văzut eu.

Până la PA6 Peștera a fost cursa mea obișnuită, atâta că aveam un avantaj de 12 minute față de anii trecuți. E totuși un timp remarcabil pentru mine, pentru că variațiile ”de putință” ale mele nu sunt mari. Probabil a contat vremea.
Ce mi-a dat încredere că mergem bine a fost că eram între primii, nicio echipă nu ”rupea gura târgului” și, mai ales, Sponserii ne-au depășit abia pe coborârea de Jepii Mari, mi-am împins astfel recordul de anul trecut când eram cu Csaba și ne depășiseră definitiv pe urcarea spre Piatra Arsă.
Ce mi-a învins unele îndoieli cu privire la coborâri a fost faptul că am reușit apoi să ne ținem de Sponseri la vale. A fost o mare plăcere să cobor după Gică, să văd că Gabor se poate ține. E ca la schi când ai pe cineva bun în față și nu mai trebuie să-ți bați capul cu alegerea trasei, doar trebuie să copiezi. E drept că partea stâncoasă trecuse, dar în economia coborârilor oricum partea tehnică unde Gică și Pepi sunt clar peste noi nu e așa lungă. Mă rog, cu excepția coborârii la Guțanu, dar aceea în principiu e când zarurile au fost aruncate demult. Ce e impresionant la ei e consistența – menținerea vitezei și alergarea cu efort minim. Dacă eu am ajuns relaxat jos la PA4 Intersecție Jepi îmi închipui cum erau ei, pregătiți să urce cu forțele întregi.
La PA4 Intersecție Jepi am ajuns la mică distanță mai multe echipe, practic echipele care au încheiat pe locurile 2-6. Doar Marmota și Pisicul de pe locul 1 erau întârziați, știm noi de ce, după rătăcirea spre Sinaia.

PA7 Omu pentru prima dată.
Ce am remarcat a fost că am ajuns pe locul 2, deși la PA6 ajunsesem ca a treia echipă. Codrea cu Ștefan am aflat de la Gabor că rămăseseră să mănânce, după părerea mea nepermis de mult. Acest lucru m-a făcut să cred că doar niște motive întemeiate i-au forțat să stea și nu era un semn bun pentru ei. Pe traseu ne-am întâlnit cu familiile noastre care se străduiau să urce și ele la Omu. Normal că ne-am bucurat! M-am uitat pe hârtiuța mea cu timpii de anul trecut, reușisem acum să coborâm sub 7h la Omu 1 și aveam un avantaj de 22min! No, asta chiar înseamnă ceva, treaba lor ce fac ceilalți!
Ne lăsăm surplusul de mâncare, suntem controlați la sânge la echipament și coborâm pe Valea Cerbului. Și prima trântă, în fund, după ce mușcasem puțin din zăpadă cu un papuc. Rezultatul: fuga tată doar pe serpentinele oficiale până s-a terminat zăpada. Cum s-a terminat, ață în jos, în bodogănelile lui Gabor.

PA10 Omu doi.
Ce să spun, eram pe locul doi, în spate erau la mică distanță Pisicu cu Marmota, care mergeau cam inconstant, ba arătau că pot trece de noi ușor, ba o lăsau mai moale. După ei, pe urcarea la Bucșoiu i-am văzut – erau Codrea cu Ștefan. Pe mine mă cam omoară de fiecare dată bolovanii aceia prin tufișuri, de la baza urcării spre Bucșoiu. Sunt mai mic de statură, cam rigid, e incomod să tot găsesc prize intermediare pentru picioare să pot trece peste ei.
Asta e, ne depășesc pe moment Marmota cu Pisicul și apoi în stilul clasic spre Omu ei rămân în urmă, pe când credeam că ”se  duseră” ca Balint cu Takacs. Pe Bucșoiu a fost mai bun Gabor ca mine, cu puțin dar mai bun.
Ajungem la Omu 2 cu un timp fantastic pentru noi – 11h07min, practic ora 17. Anul trecut aveam 12h01min și apoi a mai durat 10h până să ajungem la final. Putem oare mai bine acum?
PA11 Ciubotea.
Aici am început să scârțâim la coborâri. Gabor avea probleme la un deget de la picior. Eu am scăpat cu bine fără să-mi rup un deget de la o mână. Iar veșnica poveste cu bețele strânse, încă nepuse în tașcă, și o clipă de neatenție.
Ne depășesc echipele cu Codrea și Pisicu și ajungem pe 4 la general. Nici Balint nu-i departe, dar Codrea și Pisicu când ne văd că ajungem la Ciubotea o și întind, n-apuc să schimb o vorbă cu ei. Bun e și locul 4 și 2 la master, ce să facem! Oricum ne-am depășit așteptările.
PA13 Omu 3.
Până la PA12 intrarea în Valea Gaura reușim să-i ajungem pe Codrea și Ștefan. Ca să zic așa, milimetru cu milimetru. Dacă am văzut că prin ritmul nostru ne apropiem, nu l-am mărit, am așteptat să treacă timpul, se pare că eram ușor mai buni pe urcare. După ce am trecut de ei, deși terenul era vălurit, nu ne-au mai suflat în ceafă, semn că Ștefan era epuizat. Și i-am văzut pe Marmota și Pisicul, aveau lanțurile în fața noastră, iar apoi vreo 3 -4 stâlpi pe ultima urcare din căldare spre Omu. Câștigaseră 5 min față de noi până la PA12 și încă 6 min până la Omu 3, total 11min. N-aveam ce le face. 
Pentru prima dată am ajuns la Omu 3 pe lumină, 15h30min de la start, ora 21.30. Anul trecut am ajuns sus abia după 17h28min, câștigasem aproape 2h! Vremea superbă, luna se ițea și era aproape plină. Ne-a felicitat Ionuț Golban, el abia atunci începea coborârea la Ciubotea. Ne-am grăbit să plecăm, lumina zilei ne ajuta la coborâre, să nu apuce Codrea să recupereze.
PA14 Guțanu. 
De data aceasta n-a fost ușor, Gabor suferea. Abia am așteptăm să se încheie cu pietrele. La PA când i-am întrebat pe voluntari dacă văd ceva frontale în spatele nostru și au spus că nu două, că patru, am întins-o. Am luat-o în față și am continuat într-un ritm susținut, la limită. În Șaua Strunga ne-am uitat lung înapoi, nu era nimeni, dar n-am slăbit ritmul.
A urmat puparea stâlpilor de marcaj spre Padina, mai bine mergeam ca de obicei în coborâre ușoară pe la mijlocul dealului din stânga, că pe la stâlpi tot am avut de sărit sârmele de delimitare parcele pentru oi.

Abia la finish am respirat ușurați că nu ne-au ajuns echipele din spate, când vom mai avea noi șansa să terminăm pe locul 3 la open și 1 la master!? Am aflat pe urmă, spre surprinderea noastră, că Marmota și Pisicul au câștigat, au mers în special extraordinar pe coborârea la Guțanu. Au încheiat cu 33min în fața noastră, iar Balint cu Takats cu 5 min. Felicitări, au făcut cursă mare ambele echipe! Takats e la primul ultra, au mers extraordinar, au fost 3 sferturi din cursă pe locul 1, a avut probleme la sfârșit, eu n-aș fi crezut că rezistă atât!

Bravo concurenților, a fost o cursă echilibrată în mare parte, unică astfel la Marathon 7500!

Felicitări pentru organizare, mulțumesc pentru poze, toți ați fost sufletiști ca de obicei. Marathon 7500 e din cele mai ”unfriendly” concursuri din țară pentru voluntari, organizatori și fotografi, așa că toată stima că veniți an de an!

 

Jul 032019
 

 

CarpathiaTrails Team Run

Ce este CarpathiaTrails? Un concurs de alergare montană în etape, ce se aseamănă cu UltraBug Fundu Moldovei (unde am fost anul acesta la începutul lui iunie) prin faptul că e pe etape și e înscris la ITRA, dar mai ales cu Ultra Trail Făgăraș (UTF) al lui Luci Clinciu pentru că e pe echipe și, culmea coincidenței, am făcut echipă tot cu prietenul meu Adi Cosma în 2017, tot la master masculin, adică peste 80 de ani. Vă dați seama că de atunci am tot întinerit, dar am rămas la aceeași categorie, numită la CarpathiaTrails M80. Cu Adi am alergat alături în echipă la Marathon 7500, așa, în vreo 2-3 ediții. Adicătălea, ne cunoaștem.

Cu ce m-au ajutat concursurile precedente enumerate mai sus? Păi, să enumăr câteva aspecte…
1. La UTF am încheiat pe locul 4 la master, ne-a lipsit un pic să fim pe podium. Aici nu contează că au fost ceva mai buni Nae și Roșca din echipa Ebasto care au încheiat pe 3, ci faptul că n-am reușit să ne ținem de lozinca noastră “fără greșeală”. Când ești mai slab nu-ți poți permite să te rătăcești, iar noi tocmai asta am pățit parcă în a doua etapă. Nu-i vorbă, s-au rătăcit și ei, ne-am luat după ei, dar acele minute…
Așa că la punctul 1, am încercat să luăm toate măsurile rezonabile să nu se întâmple.
2. Orice etapă contează. Nu contează lungimea, că prima etapă e scurtă, că timpii vor fi strânși oricum, am mers la maxim. Că prima echipă, de la MU80 (men under 80 ani) cu Mitrică și Moșoiu, a fost singura capabilă să încheie cei 6km sub 30min, e de înțeles, n-ai cum te feri, dar noi am terminat pe un onorabil loc 5 general, 1 la M80, și am avut 2 minute avantaj față de echipa care a încheiat pe locul 2 la final la categoria noastră – SportGuru Racing Team a lui Ștefan Dan și Dumitru Petre Andrei. 
Cine a avut de pătimit cu rătăcirile, vizavi de punctul 1? Să vă povestească Laszlo Kokovics și Manu Cercelaru, care în final au ajuns pe locul 3 general (clasament neoficial), 3 la MU80, la 3 minute în fața noastră. Au dus o luptă grea de recuperare, în mod normal s-ar fi luptat cu șanse reale de loc 2 la MU80 cu Balint și Szabi Takacs.
3. După prima etapă ne-am putut da seama cine e concurența, cine are ambiții pentru un rezultat pe podium.  Că degeaba ești bun dacă ai venit în turism la concurs. Și noi, cu Adi, ne-am stabilit de la început motivația – să încercăm să fim pe podium.
4. Eu nu sunt pe principiul să alerg în paralel cu coechipierul. Chiar mă deranjează situația, îmi distrage atenția, ba mai mult mă încurcă prin faptul că trebuie să țin seama de liniile lui de alergare. Nu mă interesează citatele celebre care arată bine, știți voi genul – nici în față, nici în spate că-ți strică karma, că se duce naibii spiritul de echipă. Asta-mi aduce aminte de povestea aceea cu fata săracă a moșului (sunt multe povești) care are provocarea că trebuie să ajungă la iubitul ei “nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată” și soluția ei a fost să umble călare pe un măgar îmbrăcată într-un năvod. Dar no, voi sunteți în general mai tineri ca mine, n-ați mai citit povești nemuritoare în copilărie.
Nu, regula era clară, cine-i mai bun în față. Dacă cel din spate ajunge la peste 10-20m în special pe urcări atunci primul lasă ușor ritmul. Dacă cel din spate ajunge în paralel cu primul atunci ori trece, ori primul mărește ritmul dacă poate. E ceea ce se vede din toate pozele, mai puțin cele de finish. În general Adi a fost în față, la distanțe scurte e mai puternic, dar sunt excepțiile de exemplu  de la urcarea La Om din etapa a 2-a, apoi ultima parte, mai mult coborâre de la etapa a 3-a, singura etapă mai lungă de tip maraton și momentul atacului din etapa a 4-a și ultima, când i-am depășit pe Dan și Petre. În rest, doar îl pistonam cum se spune, uneori îl ajungeam și mărea ritmul, de fapt revenea la un anumit ritm care ne convenea la amândoi. E greu să fii constant tot concursul când ești în față, ori exact asta încercam să controlăm.
5. De la UltraBug am rămas cu părerea de rău că în etapa mai lungă, de 51km, am folosit bețele, neștiind că este așa alergabilă, chiar în condiții de noroi. A fost singura etapă în care puteam fi poate cu câteva minute mai rapid. Nu mă luptam eu la podium la UltraBug, dar nu-mi plac neglijențele. La CarpathiaTrails singura etapă cu bețe a fost etapa a 3-a prin Bucegi și Leaota, dar aici a fost ușoară alegerea – Bucegii sunt stâncoși și Adi oricum folosea bețele.
6. Când n-ai motivație de la concurență găsești în altă parte. Cum am spus și cu alte ocazii, o motivație e coeficientul individual ITRA. Vrei să ai coeficient bun, atunci trebuie să ai un timp bun. Simplu, fără să intru în alte amănunte. Vrei să fii la nivelul tău sau peste? Trebuie să obții un coeficient ITRA la concurs mai mare sau egal cu al tău. Eu am acum 633 la general. Să vedem peste o săptămână sau o lună adevărul: am alergat mai bine sau mai slab în competiție cu mine însumi? Firește, la concursurile în echipă e o provocare și mai mare să obții un timp bun.

Cam atât despre gândurile inițiale. Corecte sau nu, de folos mi-au fost, nu știu cât ajută pe alții.

Ca să intru direct în modul “poveste”, cifrele reci le copiez din ce am scris luni pe facebook.

A fost Carpathia Trails, un concurs de trail pe etape în echipă. Cum descriu organizatorii foarte bine: 4 zile, 3 munți și 2 coechipieri.

Am participat alături de Adi Cosma, prietenul meu alături de care la Marathon 7500 acum ceva ani am început să alerg la concursuri de ultratrail. Spus altfel, la ultra am fost prima dată în echipă, în echipă mi-au plăcut mereu concursurile și am avut și succes, la nivelul meu, atât la aventură la Propark, cât și la ultratrail la Marathon 7500, la 4 Munți la MTB.

După o luptă frumoasă zi de zi cu echipa SportGuru Racing Team, în componență cu Dumitru Petre Andrei și Dan Ștefan, amândoi luați separat fiind mai buni decât noi, am reușit să obținem locul 1 la master, cu un avantaj destul de mic, de 14 minute. Ca să cadrez rezultatul la performanță, deși nu au fost decât câteva echipe puternice, am încheiat pe locul 4 la general, clasament neoficial, la 3 minute de locul 3 Reșita Outdoor (Emanuel Cercelaru și Laszlo Kokovics). Atâta că ei s-au rătăcit în prima etapă, la limită să nimerească marcajele din zilele următoare, și poate mai alergau și astăzi.

Cam 89km, 5200m diferență de nivel au sumat cele 4 etape prin cei 3 munți – Piatra Craiului, Bucegi și Leaota. Au fost trasee foarte frumoase, care au atins locuri de unde am amintiri plăcute, trasee care m-au purtat și prin locuri noi, cu priveliști care îmi confirmă că munții noștri sunt pitorești, “cu de toate”. Și au un mare avantaj față de cei înalți, considerați sine die impresionanți: sunt perioade din an în care pot fi parcurși integral fără echipamente tehnice.

Pe scurt etapele:

etapa 1 – 6km, 215m diferență de nivel, prin Complexul Cheile Gradiștei. Să spunem că a fost o etapă “pe roșu”, eu având puls mediu de 176bpm și maxim de 192bpm. Adi a avut parametri mai rezonabili, așa că la această etapă i-a fost mai ușor.
am încheiat pe locul 5 general, 1 master

etapa 2 – 26km, 1750m diferență de nivel, prin Piatra Craiului, ajungând pe vârful La Om 2224m. A fost echivalentul unei curse de tip sky race. Pulsul mediu mai rezonabil, 157bpm, cu maxim 179, să spunem că ușor sub nivelul meu de maraton când trag la maxim și nu-s obosit.
am încheiat-o pe locul 4 la general, 1 master, fiind pe locul 4 general și 1 master după 2 etape.

etapa 3 – 41km, 2700m diferență de nivel, prin Bucegi și Leaota. Am ajuns pe vârful Omu (2505m) și am traversat creasta principală de la Leaota. A fost practic un maraton. Pulsul mediu 148bpm, maxim 163bpm, am umblat mult dar rapid și a fost singura etapă în care am folosit bețe.
locul 4 general, 1 master la etapă, am ajuns pe 3 general și 1 master după 3 etape.

etapa 4 – 15km, 450m diferență de nivel, prin zona Fundata, Fundățica. Iar a fost o cursă rapidă, fără provocări tehnice, echivalentul unui cros. Pulsul mediu 156bpm, maxim 167bpm. Ca să fac o caracterizare, am alergat suficient de repede, doar 6 secunde am avut avantaj față de locul 2 master.
locul 5 general, 1 master pe etapă, locul 4 general și 1 master final – 11h33min timpul nostru total.

Cam ce am simțit și gândit de-a lungul zilelor voi scrie pe blog în zilele următoare. Nu am mult timp la dispoziție, vine Marathon 7500 unde particip alături de Sztranyiczki Gabor, în echipa Rupicapra Team.

Mulțumesc Adi pentru zilele alergate alături de mine, a fost o experiență pe care am s-o pun în vitrina de amintiri alături de cele mai faine!

Mulțumesc concurenților, “adversarilor” de cursă pentru clipele grele, mulțumesc voluntarilor și organizatorilor, succes în continuare cu CarpathiaTrails!

Mulțumesc pentru poze, au fost foarte multe și încă mai apar, fotografii au acoperit foarte bine traseele.
Radu-Cristi
Pixel ProSport
și alții.

Și acum o scurtă poveste pe zile.

Ziua 1. Etapa 1, ultra… rapidă. Eu sunt hotărât să dau tot ce pot, ori la bal, ori la spital. Să știu cum stau ceilalți, care e gradul lor de implicare și, un gând mai ascuns, să știu mai ales ce poate Adi. La Ecomarathon am alergat pot spune împreună 3 sferturi de cursă, și asta oricât am încercat să mă desprind și de el, și de alții. În mod normal trebuia să fim cam la același nivel în 3 etape, iar la cea lungă, prin Bucegi și Leaota, să am poate un mic plus la final.
Știu că a scris Melania că s-a pornit lejer. Pentru mine a fost tare. Și a fost foarte cald. Pulsul mediu de 176bpm spune totul. Conform formulei empirice de puls maxim = 220bpm-vârsta, pulsul maxim al meu trebuia să fie 170bpm, nu 192bpm. N-am scăpat de obsesia mea cu rătăcirea, fiind un traseu întortocheat, chiar dacă bine marcat. Eram în spatele echipei lui Valentin Anicăi și în dreptul parcării de la Complex au luat-o ușor greșit, inclusiv Adi. A fost singurul moment când am trecut în fața lui Adi și a lor. E etapa în care s-a rătăcit Reșița Outdoor, probabil jumătate de oră pierdută.
Concluzii: foarte bine Adi, am stabilit și concurența – SportGuru Racing Team și M&ms a lui Mihai Șerban și Marian Vasile. Inițial m-am gândit că principalii favoriți sunt M&ms, dar Mihai am aflat pe parcurs că e mai mult interesat de pregătirea pentru PTL (cursa pe echipe de 270km – 330km din cadrul UTMB).
Dacă vom face față sau nu zilelor următoare vom vedea. Că am alergat rezonabil m-am convins după un reper important pentru noi, la valoarea noastră – soții Adriana și Adrian Ploșniță.

Ziua 2. Etapa tip skyrace în Piatra Craiului, cu startul de la cabana Brustureț. Tot tare s-a pornit, nu m-au păcălit cei 20-30m de start făcuți la ritm de ultra. Până La Table cel puțin 5 echipe erau în fața noastră, dar înafară de echipa Steaua, singura să spunem profesionistă, și care a dispărut din peisaj rapid, ceilalți erau grupați … și parcă fugeau de noi. Cum ne-am apropiat de punct, cum au întins-o ca la comandă. Și au dispărut efectiv din fața noastră, deși am stat doar câteva secunde la PA.
A venit însă urcarea La Om. Și acolo s-au mai răsfirat și ei. Am trecut în față și cred că am urcat bine, din ambiție. Distanța s-a redus, am și depășit, sus în vârf nu cred să fi fost o diferență mai mare de 2-3 minute față de locul 2 – Speranțele CPNT.
La vale a fost mulțumitor, prima parte prin smocuri de iarbă a fost mai dificilă și mai lentă, neriscând nimic, să nu-mi scrântesc gleznele. Foarte bine că traseul n-a fost dus-întors acolo sus, ci puțin deviat la coborâre. Chiar putea deveni periculos pentru cei pe urcare, cu dizlocări de pietre.
Spre final doar am reușit să trecem de Dan și Petre și cumva am adăugat 5 minute la diferența din ziua precedentă.
Concluzii: doar cu echipa Sportguru trebuie să disputăm locul 1, dar va fi greu. Amândoi, Petre și Ștefan sunt în mod normal mai buni ca noi. Poate că sunt însă obosiți de la alte concursuri. Și eu și Adi am cam făcut pauză, ultimul meu concurs a fost UltraBug cu două săptămâni înainte. Și acolo Petre a încheiat în fața mea cu peste 30min, eu nu aveam cum să scot așa timp. Poate 10min mai bine la acea etapă de 51km. M-am uitat pe ITRA, ei amândoi sunt foarte echilibrați, pe la 660 ITRA. Adi are doar 586, dar el n-a prea participat la curse scurte afiliate la ITRA, rezultatele lui sunt in special de la Marathon 7500 care nu reflectă adevărul, acolo trebuie să fii zmeu să obții peste 600 ITRA.
N-am mai stat nici la foc de tabără, nici la nimic. Odihnă. Și singura mea grijă pe ziua următoare e să le văd tricourile, să le pot recunoaște de departe. Dacă am reuși să ținem pasul până pe Omu… Că apoi vine vale, apoi Leaota, care chiar dacă n-am mai fost fix pe acel traseu, știu la ce să mă aștept, am mai fost și cu MTB-ul la 4 Munți, și în alergare la Propark, și în drumeție în studenție. E, ce fain ar fi fost cu MTB-ul, să poți urca cocoașele acelea pe jumătate din viteza de la coborâre! Atâta că până să urci pe culme ai de tras mult. Poate reușim să nu pierdem cele câteva minute avantaj până la finalul etapei, mă avantajează că e etapă mai lungă. Sau măcar cred asta.

Ziua 3. Lipici. Reușim să ne ținem de Sportguru, ei urcă pe Omu împreună cu Speranțele CPNT, se stimulează unii pe alții. Eu, în spatele lui Adi, alerg periodic să țin pasul cu mersul lui mai iute ca al meu. Nu-mi place alergarea cu sincope, nu-mi place urcarea pe valea Gaura că nu mă pot “așeza” cu efortul, ba e urcare tare, ba prin bălării, ba fals plat și potecă clară. Îi spun doar atât la Adi, să încerce să-i ajungă. Ne depărtasem puțin când am rămas să luăm apă din pârâu. Un chin, dar când a început urcarea abruptă de final mă simțeam mai bine și eram în spatele lor. E drept, eu în spatele tuturor cu vreo 10-20m.
Ca să zic așa, le-am memorat în sfârșit nivelul de efort, simțeam când sunt sub ritmul lor și când nu, fără să mă uit la ei. E ceva ce se tot exersează când mergi în echipă, iar cine are copii de asemenea cred că instinctual o face. Când ești pe MTB în mod normal cel mai bun alege trasa și e în față, iar când ești cu copii trebuie să știi exact cât de tare mergi fără să-i rupi și fără să te uiți în spate, că acolo riști să cazi. Cu timpul îți intră în obișnuință și aplici acest obicei în multe situații, indiferent cu cine ești alături și indiferent că e vorba de alergare, drumeție, MTB… Pe Strava, timpul meu a fost de top 10 la concurs, 1h17min. Față de Marathon 7500 (în bucla 3 e valea Gaura) am fost cu peste 40min mai rapid, și am participat la 6 ediții! Ce înseamnă să fii mai odihnit, nu după vreo 4-5 mii de metri diferență de nivel urcați până atunci! 
Pe vârf ajungem practic odată. De aici am luat-o în față pentru că și ei, și Speranțele se opriseră puțin. Și înainte de Peștera îi depășim și pe Balint și Szabi. Nu pentru mult timp, dar a fost încurajator pentru noi. În spate la vreo 1-2 minute erau adversarii noștri. Am bănuit că Speranțele s-au rupt, în general tinerii nu lasă pe cineva înainte decât dacă nu mai pot.
În Șaua Strunga deja Balint cu Szabi erau desprinși în față, iar în spate SportGuru nu ne slăbeau. Am ajuns în Leaota și mereu când era pantă mai mică testam alergarea, să-mi dau seama dacă se merită și cam ce efort înseamnă. Adi mergea implacabil la deal. Am lăsat în spate pe un baiat care credeam că e la Solo Run Bucegi dar se pare că a făcut parte din echipa de mixt Wild Ones. Cum ajungeam pe câte un vârf cum mă uitam să văd ce se întâmplă. Dacă Dan și Petre îl depășeau clar aveam o problemă și trebuia să accelerăm… dacă mai puteam. Nu a fost cazul, în sfârșit a venit lunga coborâre, am intrat în pădure, nu ne mai vedeau nici ei, am putut trece și eu în față. La ultimul PA era și Bianca, l-a întrebat pe Adi unde se grăbește așa, că nu-l urmărește nimeni. Probabil răsturnase câteva pahare. 🙂
Gata ziua cea mai lungă, s-au mai adăugat 6 minute la diferența noastră, erau în total 13min30s. Pe flyby de la Strava am văzut că la finalul urcărilor ajunsesem la vreo 7-8 minute în fața Sportguru, dar am mai pierdut din avantaj spre final.
Concluzii. Un rezultat liniștitor, era greu de crezut că în cei 15km cu 45m diferență de nivel ce urmau în ultima etapă se putea recupera diferența. Matematic însemna cam 1min/km să câștige timp. La traseu în descriere era specificat că era rapid. M-am uitat pe hartă, erau mai mult drumuri de țară, alergabile. Cum punctul de start era și de finish, practic trebuia să fie urcare cât coborâre. Până pe la pace 4.15 puteam coborî, așa că … nu mai insist. Dintre toate echipele doar pe Mitrică și pe Moșoiu îi credeam în stare de așa ceva. Greu de convins însă Adi. 🙂 La final am concluzionat: nu știu cât trebuie să tragem, dar musai măcar primii 2km să-i putem vedea. Și musai să le văd tricourile la start, să-i pot recunoaște.

Ziua4. Ultima. Care mai aveau ceva de împărțit – acum era momentul. Noi ajunsesem pe locul 3 la general pentru că Speranțele CPNT au rămas mult în urmă, dar Reșița Outdoor avusese o zi extraordinară, erau la 1 minut în spatele nostru, merseseră cu aproape 30min mai bine ca noi în ziua precedentă. Pe mine nu mă interesa decât echipamentul echipei Sportguru… care întârzia să apară. Cred că cu 1 minut înainte s-au așezat la start. Și startul s-a dat în sens invers celui de pe track. A fost din motive de decongestionare la intrarea pe traseu, dar am avut emoții că mai trebuie să adaug poate și 1km la cei 15km oficiali. N-au fost decât câțiva metri, iar Petre cu Dan n-au zburat. Ne-am ținut de ei, apoi am atacat pe o urcare și am păstrat ritmul. Ca de obicei Balint cu prietenul ne-a ajuns și ne-a depășit, se mai punea doar problema dacă reușim să câștigăm și această etapă. Înainte cu 600m de finish a început ultima urcare, m-am uitat în spate și n-am văzut pe nimeni și … finish. Spre surpriza noastră am văzut mai întâi în poze că Petre și Dan au fost aproape să ne ajungă, încheind la 6 secunde de noi. Bravo lor, ne-au dat emoții până la final.
Concluzii: Noi ne-am străduit să fim la maxim până la final și n-a fost ușor. De data aceasta am și reușit să obținem loc 1 la master M80. Echipa Steaua a terminat mult în fața noastră, cu aproape 2h, dar echipele lui Balint și Kokovics n-au fost chiar așa departe – 20min, respectiv 3min. Eu sunt mulțumit, într-adevăr în ultima etapă doar Mitrică și Moșoiu au trecut de bariera de 13min față de noi, având un timp cu 20min mai bun. Tot respectul atât pentru ei, ca performanță, dar și pentru restul concurenților, oameni care își rup din timpul lor liber să se antreneze și să progreseze.

Mulțumesc încă o dată în special lui Adi, tuturor celor din jur cu care mi-am petrecut zilele, felicitări pentru organizare, cu un mare plus fotografi, voluntari și pentru trasee. 

Jun 102019
 

UltraBug

UltraBug a fost deosebit, interesant și frumos prin multe elemente.
În primul rând, chiar dacă locația de start are un nume ce te trimite cu gândul la un capăt de lume – Fundu Moldovei, este și nu este așa. Știați că este mai mare distanța de la Cluj la Brașov decât de la Cluj la Fundu Moldovei? E primul lucru care m-a frapat, mi-a atras atenția când m-am uitat pe Google Maps. Și apoi să te miri că primul voievod al Moldovei, Bogdan I, a venit din Maramureș? Ok, el venise la vânătoare… ceea ce spune multe despre pădurile din Bucovina, cu legende, povești, poezii și altele cu zimbri (vedeți rezervația de la Vânători Neamț, prin care am și fost acum doi ani când am participat la singurul concurs de aventură de la noi – Propark Adventure). Și uite-așa vedem că sensul numelui localității e dat de apropierea de izvoarele râului Moldova care o străbate. No bun, cu asta m-am liniștit, nu mă duc la capătul lumii.



Și totuși e capăt de lume, e o comună destul de izolată, dacă ești fan la vizitat locuri noi dar dorești în special să te respecți mâncând la restaurante, ai cam dat-o în bară: mănânci din pungă. Există magazin local, a ajuns și Profi pe acolo (din păcate cum spun apărătorii tradițiilor și afacerilor locale). Te poți caza la săteni, dacă-ți place să riști să cauți la fața locului, sau poți alege calea recomandărilor de la organizatori, eu stând cu cortul la Camping De Vuurplaats, unde am și mâncat seara. Mi-a plăcut să stau acolo, condițiile sunt pe măsura celor oferite în vest, dar nu-și pot permite nici ei să țină un restaurant sau măcar un bar – terasă, că-i … fundul Moldovei.
Dacă doriți mâncare tradițională românească, încercați meniuri la Vatra Dornei sau în altă parte, moldovenii sunt extraordinari la gătit. Nu că nu se pricep și la vinuri… Sigur, o soluție e să participați la UltraBug, măcar la etapa de 8km din ultima zi, ca apoi să gustați din mâncărurile pregătite la stână.
Și ajung la un al doilea element prin care se remarcă Ultrabug – petrecerea de la stână, unde a fost și premierea. Anul acesta a fost aperitiv cu brânzeturi, supă, un pic de friptura de vițel la proțap, gogoși și mult așteptatul balmoș. A fost simpatic prezentatorul, cred că-i staroste pe la nunțile de acolo.
Update: Se poate mânca la Moara și la Viorica – corecție de la Dinu Turcanu.
Dar pe alergători îi interesează traseul. Ar fi superalergabil fără noroi. Dar eu nu cred că în toată istoria Moldovei a fost o zi în care n-a fost noroi pe acolo. Și cu asta promit să nu mai pomenesc cuvântul “noroi”, să nu se transmită și-n altă parte. În cele trei zile de concurs n-am ajuns în munții cei înalți și stâncoși, gen Rarău. Au fost dealuri mari, abrupte, poteci înierbate pe care era greu și la urcare, dar mai ales pe coborâre, iarba deasă ascunzând capcane în care cu ușurință puteai să-ți sucești gleznele. Cea mai mare parte a traseelor au fost însă drumuri forestiere, chiar și asfalt, și poate acest aspect deranjează pe alergătorii declarați de trail care nu-s obișnuiți să alerge tare și susținut zeci de kilometri.
Mi-au plăcut peisajele, pădurile care mai există, atât cât am putut vedea în încrâncenarea mea, în pauzele când nu era musai să mă uit la locurile unde calc.
Pfui, era să uit un lucru important: gardurile. Gardurile de delimitare proprietăți, de limitare acces pentru animale. La ei nu-i ca în alte părți, unde se lasă drumurile de acces circulabile, fără obstacole. Ce-i drept, se face economie la lemne, și nu-i un lucru rău. Gardurile m-au dus cu gândul la Lopar – insula Rab – Croația. Acolo erau din piatră, și erau portițe. Așa era zona, aridă, cu multă piatră, cu oi și capre, și toți știm că dacă este un ierbivor care poate supraviețui în condiții precare, acela-i capra. Nu-i aluzie la RupiCapra, unul din cluburile la care activez acum. 🙂 Pun mai jos o poză din Croația, de model. Ferească sfântul să fii cu MTB-ul și să tot sari ziduri (care au și rol de protecție contra vântului, care acolo te poate zbura și dacă ai 67 de kilograme cât am eu). Unii au spus că e alergare în … cu obstacole, ceva mai mare proporția de alergare totuși. Cum mie nu-mi place gimnastica, deși mi-ar prinde bine, întreruperile acestea nu mă încântau. Noroc cu Vasile Tompa, noul meu prieten cu care am alergat în primele două etape (că așa ni s-a potrivit ritmul), care mereu deschidea și închidea porțile ca pentru un împarat. Mulțumesc, nu mi s-a scuturat coroana de pe cap! Gardurile sunt la capitolul “interesant”, dacă mai e nevoie să precizez. Promit să nu mai pomenesc nici cuvântul “garduri”, am pus la plural că acolo sigur nu are singular.


Ce mi-a mai plăcut? Concurența. Anul acesta a fost o concurență mai mare, mi-am găsit motivație, dar despre aceste lucruri când fac un rezumat al cursei mele. Să nu se înțeleagă că pentru mine a contat musai prezența unor vârfuri, ca Vitalie Gheorghiță, Cătălin Șorecău (momentan un abonat la locul 2) sau Octavian Ivanov. Nu-l uit nici pe Alex Petruț, locul 4 în acest an, un obișnuit al concursurilor grele. Au fost oameni mai mulți în zona mea valorică, delimitată clar de cei 4 mai sus pomeniți, m-am așteptat să fie oameni pe care nu-i întâlnesc uzual, cei din Republica Moldova. Știu că sunt alergători buni pe acolo, iar trailul începe să scoată vârfuri și la ei. Serghey Dzero cred că vă este mai cunoscut după ce a câștigat la Maraton Apuseni Ultra în acest an. Dar și Vio Mălai, recent inclusă în echipa de ultra a României (locul 3 cu echipa la Campionatul Mondial din acest an – felicitări fetelor și băieților) și Crina Buzgan sunt din Republica Moldova!
Și închei descrierea UltraBug în ansamblu cu atmosfera faină de concurs, cu oamenii primitori, cu umor și zâmbăreți.
La capitolul de îmbunătățit este doar sistemul de cronometrare, care e eficient pentru un ultra în general, dar la o etapă cum a fost ultima, cu concurs separat de 8km și cu concurs de copii, a fost imposibil să nu dea mici rateuri. Dacă rămâne așa, atunci sugestia mea vine de la concursurile de motocros. Acolo există să zic așa “benzi de întârziere”, adică se marchează cu bandă culoare cu 2-3 curbe mai strânse înainte de finish și așa concurenții se înșiră și sunt mai ușor de urmărit.  

Despre concursul meu.
Pe scurt, am încheiat cele 3 etape pe locul 9 la general, cu un timp de 10h38min, un timp bun pentru mine.
Locul 8 a fost Iulian Ionescu, la 2 minute în fața mea, care s-a ambiționat (sper 🙂 ) foarte tare să încheie în fața mea. În prima zi am fost mai bun cu 3 minute, l-am prins pe final, în a doua zi a fost mai bun cu 6 minute, poate contând și folosirea bețelor de către mine la un traseu mult mai alergabil ca-n prima zi. În a treia zi cred că l-au trecut ceva transpirații deși cele 3 minute diferență erau greu de surmontat de către mine la un traseu de 8km cu o urcare puternică. Am reușit să scot doar cu un minut mai bine ca el.  
După mine pe locul 10 tot la două minute a încheiat Paul Smereciuc, prietenul meu din Cluj, organizator la Sport Management Events. Nici el și nici Iulian nu erau la prima lor participare la UltraBug, iar Paul de fapt e “aselenizat” în Cluj, el fiind moldovean.
A fost o luptă frumoasă cu Paul în ultima etapă, după ce în etapa a doua el mers super bine, reușind să ajungă în spatele nostru (al meu și al lui Vasile Tompa) la ceva peste 2 minute. 
Vasile, cu care mi-am petrecut multe ore în primele două etape, în etapa a treia a ales să alerge cu prietena, sacrificând gloria efemeră de a încheia în top 10 la UltraBug. 

Prima etapă “Witches Castle”.
A fost 40km cu 1550m diferență de nivel, cea mai grea etapă din punct de vedere tehnic, știm din ce cauză, acel prim cuvânt… Am reușit 4h29min, fiind încântat că am încheiat sub 4h30min. După ce Vasile a tot oscilat în jurul meu, fiind ba în față și dispărând din peisajul meu, ba în spate (îl ajungeam la PA-uri), s-a hotărât că mai bine aleargă cu mine. Eu n-am avut ce face. 🙂 E glumă, evident, mi-a plăcut să alerg cu el și ca bonus, așa cum am spus undeva mai sus, m-a ajutat mult prin faptul că era mai rapid și mai mereu îmi deschidea porțile de la garduri și le închidea după mine. Eu nu-s un partener prea agreabil, merg întotdeauna la o anumită limită care nu-mi permite să am chef de vorbă. Se pare că am fost într-o simbioză perfectă, cel puțin declarativ eu ajutându-l cu ritmul meu constant. Încă nu pot să înțeleg de ce aleargă cu Vibram FiveFingers, când cu încălțăminte normală s-ar fi putut bate la podium. Dar no, fiecare om are defecte, și când ele sunt la vedere e mai bine. 🙂
În această combinație letală am reușit să alergăm foarte bine (după umilele mele referințe din clasamentul de anul trecut), încetul cu încetul să ajungem concurenți, inclusiv pe Paul și Iulian. 
Dintre evenimente spun doar că ne-am pus la punct procedura cu gardurile, am căzut în fund de două ori pe prima coborâre pe iarbă, fiind sanie cu tot cu Hoka ai mei, Alex Petruț depărtându-se definitiv de mine. Pe la mijlocul traseului, mi-a rămas un papuc înțepenit în acel cuvânt… Am ales să mă întorc după el, că el n-avea de gând să mai vină și mi se părea că încetul cu încetul chiar se ascundea.
A fost locul 10 la general pentru mine, imediat după Vasile. 

Etapa a doua “Rolling hills”.
A fost 50km cu 1550m diferență de nivel. Nu pare mult de urcat, nu pare grea, dar am ales să folosesc bețe din mai multe motive.
În primul rând am considerat că mai bine să mă întârzie un pic în cazul când nu le folosesc mult decât să dau vreun chix din cauza unei posibile căderi fizice. Eram bine, dar eu merg de obicei pe risc minim. Știam că primii 8km sunt pe asfalt și am să mă chinui, dar speram în recompensă la final.
M-am uitat la profil iar spre sfârșit pantele păreau mai abrupte și nu doream să mai patinez la vale. Nu știam dacă e drum de țară sau iarbă, mai bine întrebam – a fost piatră și drum fără altă problemă decât că era abrupt.
La condiții meteo de ploaie, la ce traseu cu … mă așteptam, bețele consideram că mă ajută.
În fine, n-au fost condițiile grele de care mi-a fost teamă, chiar și vremea s-a răzbunat, de la ploaia de la pornire s-a făcut chiar un soare cam tare.
Am alergat de la start cu Vasile și se pare că am fost destul de lent. El a rămas răbdător la ritmul meu, și eu la fel. 🙂 Am tot așteptat “să-mi dau drumul”. Am avut de așteptat… Lavinia Șulea a mers foarte bine, am crezut că n-o mai ajungem și chiar ne gândeam la varianta că s-a rătăcit. Multă vreme am alergat alături și de Ionuț Golban, care ajunge se pare la forma lui de altădată. Ritm și ambiție am avut pentru că multă vreme în fața noastră a fost Hella Schmidt care a încheiat pe podium pe locul 2 (după Lavinia).
Pe penultima urcare, la pârâu, am ajuns-o pe Lavinia, după ce mai trecusem de doi băieți. S-a ținut de noi și a încheiat la câteva secunde după. Sper că i-a prins bine prezența noastră. Eu nu mi-am modificat ritmul și dacă vă întrebați de ce n-am încheiat împreună atunci răspunsul e că am vorbit cu Vasile și ne-am înțeles că va fi finish fără sprint (el cu papucii lui era sătul de atâta piatră), pentru Lavinia scopul era atins, iar la noi poate conta fiecare secundă ca să ne păstrăm pozițiile la open. Am avut dreptate, Paul a mers așa de bine că a ajuns la 2 minute după noi în clasamentul general (5h09min timpul  lui la a doua etapă).
Am încheiat cu timpul de 5h26min, locul 13 la etapă, dar am păstrat locul 10 la general. Am fost mulțumit, n-am trecut de 5h30min, dar nici n-am reușit să mă încadrez în 5h15min. Intervalul de 5h15min – 5h30min sau mai bine îl luasem după timpii lui Adelin Udeanu și Ștefan Sălăgean de anul trecut, care încheiaseră atunci pe locurile 4, respectiv 3 la general.

Etapa a treia “Bootsy the Cow”.
A fost 8 km cu 300m diferență de nivel.
Mă simțeam presat de Paul (la 2 minute după mine), știam că aleargă foarte bine la plat, iar cu Iulian n-aveam planuri mărețe, erau greu de recuperat 3 minute. Vasile hotărâse să alerge cu prietena, care atâtea zile a fost alături de el și acum aveau prilejul să concureze împreună. Deja el era antrenat ca și coechipier după zilele cu mine. Unul din primele lucruri ce le înveți așa e răbdarea. 🙂
Aveam la început o urcare abruptă, ceea ce putea fi bine pentru mine, iar apoi să “manageriez” avantajul posibil.
În primul rând mi-am luat Inov8 Rocklite, să fie mai buni la noroi ca Hoka Speedgoat, dar nici la extrema Inov8 Mud să nu ajung, având în vedere că va trebui să alerg mult și pe plat și asfalt.
De data aceasta am fost cu ochii fixați pe Paul de la start, am văzut că a luat-o puternic înainte și am avut confirmarea că și el avea gândurile lui cu mine. Noroc că e mai înalt și l-am putut vedea.
S-a pornit puternic, am reușit și eu să intru pe urcare fără mare trafic, dar tot erau vreo 10 – 20 persoane între noi. La start se aliniaseră și alergătorii pentru etapa de duminică, mai odihniți. Nu-l mai vedeam pe Paul și am decis să-mi văd de treabă, că degeaba faci planuri dacă nu le susții cu fapte. N-am mai stat pe gânduri și pentru că poteca era cam ocupată am ales să alerg prin pârâu. L-am văzut din nou pe Paul, i-am simțit ritmul și am încercat să trec descurajant de repede pe lângă el. Apoi m-am pomenit că trec în fața lui Alex Petruț, a lui Ciprian Vîrna (de care nu mă puteam atinge, având un mare avans la general) și m-am liniștit, totul era să păstrez ritmul.
La coborârea abruptă ce urma am fost mai relaxat pentru că reușeam să mă țin de ei și-mi imaginam că nici Paul n-o să poată coborî mai bine dacă s-a întrebuințat tare la deal, că îi trebuie un timp de revenire. Kilometri treceau, șansele să pierd cele 2 minute treceau și ele. Îl vedeam pe Ionuț Golban cum e întrecut de Alex, dar eu nu reușeam să mă apropii de el. Tot 50 – 100 m erau între noi, dar mai erau 5, 4 … apoi 1 km până la finish. Nu m-am uitat în spate deși deja mă depășise un băiat tânăr de la un club din Craiova și auzeam că se apropie încă vreo 2-3 persoane. Paul între ei, m-a prins înainte de podul ce dădea pe ultima linie dreaptă de șosea. Ne-am salutat și m-am chinuit să mă țin de el, terminând la câteva secunde. Felicitări lui, celorlalți concurenți! De aceea mergem la concursuri, pe lângă socializare, să simțim că trăim mai la limită ca de obicei, dar fără ca acest lucru să ne primejduiască viața noastră sau a celorlalți, iar trofeele noastre să fie simbolice, nu să frângem de exemplu aripile unor viețuitoare.
42min20s a fost timpul meu, loc 15 etapă, locul 9 la general (consider că e încă un ajutor, mai degrabă cadou de la Vasile). Față de Adelin și Ștefan anul trecut am fost mai bun în etapă cu 1min, ceea ce e super pentru mine. 10h38min per total este de asemenea ceva ce poate fi … îmbunătățit.

Mulțumesc lui Adi Toma pentru informațiile furnizate despre cum a fost anul trecut, pronosticul lui cu top ten s-a adeverit deși m-am întrebuințat serios și speranțele mele ascunse erau ceva mai optimiste. 🙂
Vă mulțumesc tuturor pentru vacanța din Bucovina! 

 

Jun 022019
 

 

poza Erich Lukas – mulțumesc

Maraton Apuseni mereu l-am considerat “cursa de casă” în domeniul alergării, la fel cum am considerat Maratonul Făgetului și Maratonul Gilăului la MTB, Traversarea Tarniței la înot cu triatlonul respectiv. Dintre acestea cel mai implicat am fost la Maraton Apuseni, în ultimii ani la marcarea și eventual curățarea traseului de family.

Acum Maraton Apuseni a fost în plus și concursul de rămas bun la categoria 40-49, iar în clipa de față am pășit peste borna de jumătate de secol. Da, am schimbat și unitatea de măsură, nu mai este anul. Mă uit în timp, și așa cum copiilor de astăzi 50 de ani li se pare o eternitate, așa mi s-a părut și mie la vârsta lor. Doar că și atunci, cu atât mai mult acum, am fost mult mai ponderat ca unii în aprecierile de gen ”mai există viață după 30, 40 …”, “ești depășit”, “pentru și de ce mai trăiești” etc.

Ce voi face în continuare? Ca și până acum, pe cât posibil ce-mi place, dacă nu-i ceva în lista de dragoste la prima vedere și totuși trebuie făcut, atunci să mă străduiesc să fac cât mai bine, că poate dragostea vine pe urmă și … “omul sfințește locul”. Iar la întrebarea existențială “ce las în urmă” n-am de gând să marșez scriind o carte, construind o casă etc. … încă, dar cine știe… Cum spunea un unchi de-al meu mai hâtru, “eu nu vreu să iau locul nimănui”, atât.

Cum a fost la Apuseni? Pentru mine fain. Am fost cu întreaga familie, am reușit să acoperim prin participare 3 probe: family prin Tudor și Diana, semimaraton prin Andreea și maraton prin mine.
Ne-am comportat onorabil, fiecare a făcut cât a putut încât să fim mulțumiți, dar nu perfect mulțumiți. 🙂

Eu m-am străduit să ating bariera de 5h, singura cu care aveam șanse la podimum la categorie, dar n-am reușit. N-am fost chiar departe – 5h15min (6 categorie, 15 general), al doilea rezultat al meu după cel din 2016 de 5h07min.
Traseul mi-a plăcut, n-a fost cald și ploaia a fost sporadică, aducându-mi periodic aminte că trebuie să mă grăbesc că poate fi mai rău. Bravo lui Csaba ce a terminat pe 3 la categorie, lui Gabor de pe 4. N-am asistat la lupta lor, eram prea în spate. Departajarea între ei a avut loc pe urcarea spre Coșul Boului din Scărița Belioara. De unde știu – Strava bat-o vina!
Eu am pierdut 3 minute față de ei până pe Buscat, încă 7 minute până la Săgagea și apoi cu un mic plus pentru Csaba s-a păstrat ecartul, nereușind să recuperez.
Mi-am lungit eu gâtul și mi-am ascuțit privirea, dar nu i-am văzut la Scărița și nici n-am simțit “miros de sânge”. 🙂

Tocmai am terminat alergarea devenită tradițională “aleargă vârsta”: 25km, că așa mă simt, ca la 25 de ani. Urmează o viață frumoasă dacă mă străduiesc s-o trăiesc așa… În mod sigur dacă te lasă simțurile poți compensa cu mintea, numai s-o antrenezi, adică fix cum e alergarea zilnică pentru picioare, corp și voință.

Mulțumesc pentru poze, pentru încurajări, fiecare dintre noi am încercat în mai mică sau mai mare măsură să facem Apuseniul un eveniment fain, în care să ne simțim bine și să fie un mod și model de viață. Se anunță schimbări la Maraton Apuseni, în mod sigur vor fi în bine. Singura observație, venită din experiență – să nu fie revoluție. Pas cu pas, dar spre înainte… Succes!

May 122019
 

EcoRun si Jokai MorPoza de la EcoRun – Lucian Paşca

După câte o cursă lungă cum a fost la Istria, cum spun prietenii – “organismul se sperie”. Dacă nu eşti atent, chiar dacă eşti activ şi mergi la alergat, MTB sau orice altceva, ai tendinţa de a mânca în neştire, iar dacă n-ai dormi – chiar nonstop. Şi atunci e bine să ai motivaţie să fii mai controlat. La mine funcţionează participarea la concursuri, evenimente.

Din timp m-am înscris la noul EcoRun, fost EcoMarathon, ca să nu mai pot da înapoi pe urmă. Şi, sperând în îndreptarea vremii, şi la tura de anduranţă Jokai Mor, o tură deosebită pentru faptul că are o mulţime de trasee şi pentru drumeţie, şi pentru MTB (eu asta aleg, să mă mai scot din rutina alergării), toate având ca destinaţie localitatea Râmetea, cunoscută pentru Piatra Secuiului care o domină şi pentru prezenţa constantă a parapantiştilor.

Mă limitez aici la poveştile mele scrise pe facebook, reprezintă destul de exact cum am trăit eu aceste evenimente.

1. EcoRun – 4 mai.

2. Tura de anduranţă Jokai Mor – MTB pentru mine – 11 mai.

* Despre paharele de unică folosință

 1.

EcoRun sau EcoMarathon, denumirea contează mai puţin, important e că se desfăşoară în împrejurimile Moieciului, o zonă pitorească limitată de munţi spectaculoşi şi plini de zăpadă de astă dată – Piatra Craiului şi Bucegii. A fost un concurs “printre ploi”, frumos ca de obicei.
Mi-am estimat bine forţele şi posibilităţile, păcat… nu mă supăram să fiu mai bun. Cu 4h35min şi ceva am obţinut un loc 42 general, 37 masculin şi 6 categorie (ca să fiu fair, Daniel Stroescu a încheiat pe open masculin pe locul 10 şi de aceea n-a intrat în ierarhia pe categorie, conform regulamentului). Faţă de 2014 şi 2016 am fost mai bun, cu aproximativ 3 minute. Şi asta datoriă Crinei Buzgan care a avut o revenire puternică pe ultima buclă şi, evident, datorită mai ales mie că m-am ţinut de ea.  Cu 1h30min pe ultima buclă am ajuns pe câţiva concurenţi şi am fost pe undeva printre primii 30 ca timp pe această porţiune.

S-a fugit foarte tare la început, ok – rachetele au fugit aşa până la sfârşit iar eu, de unde credeam că m-am plasat bine la start, după câteva minute aveam sute de oameni în faţă. Aş fi zis că fug tare, că e deal la ei aşa cum e deal şi la mine… Niţel deprimant, dar mi-am revenit, a veni ea şi clipa mea.
Aşa s-a făcut că mare parte din timp, cam de două bucle, n-am putut “scăpa” de prietenul meu Adi Cosma, pe prima buclă eram pe undeva aproape de Daniela Marin (ea participând la cros) şi la un moment dat am ajuns într-un grup de prieteni cu Waldemar Vaum , Adi şi Edi Petrov .

N-am avut ce face şi mi-am luat beţele din tura a doua, în speranţa că îmi va fi mai bine la sfârşit. Lucian Clinciu a trecut lejer de mine pe bucla 2, Andrei de la Bate Toaca la fel, atâta că săracul n-a putut face tot traseul având şi treburi pe la standuri, m-am agăţat multă vreme de Gica Blajiu şi până la urmă l-am ajuns … Mare concurenţă la Ecorun, au fost foarte mulţi prieteni şi cunoscuţi, practic mereu întâlneai pe cineva cu care să schimbi o vorbă, numai să ai chef.

Am alergat aproape şi de fata de la Salomon Germania şi încetul cu încetul am început să am un ritm ceva mai bun decât cei din jur. Pe ultima urcare din bucla 3 m-am întâlnit cu Sebastian Butcovan, el era mirat că nu eram mai în faţă, eu în sinea mea m-am gândit că la altă ediţie ne-am văzut pe la mijlocul traseului şi, ca urmare,  m-am remorcat cu privirea şi mai abitir de Crina care nu cu mult în urmă mă ajunsese.

Ce timpi au scos cei din faţă! Mă tot uit şi acum…  Bravo concurenţilor, felicitări organizatorilor!

Ziua următoare, cu Diana, Gyöngyi  şi Lenart Denes, cu Florin Chircu, am purces la o plimbare – remember 2016 când am fost şi cu copiii – pe circuitul Andolelor (T3 cum e notat). Frumoase peisaje!

Mulţumesc voluntarilor şi mă bucur că m-am întâlnit din nou cu atâţia prieteni alergători sau nu, printre ei ca de obicei Marlene şi Dinu Mititeanu .

Nu pot să nu pomenesc de ciudăţenia de la restaurante, unde în câteva locuri nu servesc pe cei care nu sunt cazaţi acolo sau îi descurajează cu priorităţile lor. Aşa am ajuns să mâncăm gogoşi după premiere. Ne-a trecut prin cap că poate şi ei servesc doar pe clienţii lor, adică probabil pe cei cu … corturi. Aruncându-mi privirea peste gard am văzut cortul şi maşina lui Dinu şi Marlene, aveam deja pile pentru planul B…

Top

 *

Încă o observaţie, de astă dată referitoare la discuţia despre paharele de unică folosinţă, că EcoRun nu-i chiar eco… Sunt convins că mai important este ca fiecare dintre noi să contribuie pozitiv şi mai ales regulat/zilnic la îndeplinirea unui ţel nobil decât să accentuăm la proporţii biblice un minus la un eveniment. Constant peste tot la concursuri se încearcă minimizarea impactului asupra mediului, dar tot nu se poate 100%, nici măcar la curse cum e UTMB, unde e obligatoriu să porţi un pahar la tine.
De ce? Poate are legătură cu infrastructura, cu logistica cum se spune, cu faptul că e un concurs mare unde participă mii de oameni. Ar trebui ca zeci de voluntari să fie la PA-uri ca să facă faţă şi să servească pe alergători, ar fi frustrări pentru cei care se luptă pentru podium ca să stea la coadă pentru o gură de apă. Dacă se alege soluţia a sute de peturi de apă de jumătate de litru efectul e şi mai negativ.
Eu am avut pahar la mine, recunosc că nu l-am folosit. Totuși, chiar dacă am folosit pahar de la PA, când am vrut să mai beau unul mi-am turnat dintr-un pahar în altul. După bucla 1 am ales “să pierd vremea” umplând un bidon. După bucla 2 nu am oprit. Dacă noi, măcar o parte, la concursuri n-am folosi paharele de unică folosință oferite de organizatori și la sfârșit le-ar prisosi, să le ajungă și pentru ediția următoare, atunci aș începe să cred că voința majorității e “fără pahare”, iar organizatorii s-ar conforma. Cum a fost la Eco, au rămas pahare? Fiecare e dator ca mai întâi să se uite în ograda proprie, la obiceiurile zilnice, şi apoi să se uite la ce fac alţii. De exemplu, câţi dintre noi bem zilnic apă de la robinet şi câţi orice altceva, inclusiv apă minerală?
Să nu fim ipocriţi ca unii oameni care dacă merg duminică la biserică consideră că şi-au făcut datoria pentru toată săptămâna.

Top

 2.

Tura de anduranţă Jokai Mor – MTB pentru mine – 11 mai.

Şi a fost tura Jokai Mor cu MTB-ul şi-n acest an. 2019 e de ţinut minte, că nu mai ştiu de când (dacă a fost vreodată) a fost o aşa vreme … splendidă şi la munte şi pe dealuri până în luna mai, de nu-ţi venea să te urci pe MTB. Ca de obicei m-am înţeles cu Zsolt să mergem împreună pe traseul N, considerat dificil: Cluj – Baza Unirea – Camping Făget – Adrenalin Park – Fântâna cu Butoi – Cheile Turenilor – Sănduleşti – Cheile Turzii – Curmătura – Cheile Borzeşti – Moldoveneşti – Piatra Secuiului – Colţesti – Râmetea, aproximativ 85 – 90km.

Am avut noi însă un incident cu urechea ruptă la schimbător chiar după ce am trecut de camping şi am dat de un noroi mai “strong”. Aşa că de data aceasta eu mi-am continuat singur traseul, iar cu Zsolt m-am reîntâlnit la Petreştii de Jos – să continuăm tura împreună din Cheile Turzii. El s-a întors la Cluj şi a venit apoi pe şosea cu alt MTB, cred că a mers foarte tare – trebuie să calculez, că practic în Petreşti am ajuns la vreo 5 minute după el. I-am tot dat mesaje la PA-urile pe unde treceam.
Înainte de reîntâlnire, în Sănduleşti, am stat mai mult, nu puteam rata pâinea cu unsoare şi ceapa.
 
Foarte faină tura, cu de toate, de la noroi la ploicică. Doar la sfârşit ne-a plouat mai tare, pe la Colţeşti.
 
Multă lume, tura de anduranţă Jokai Mor e şi drumeţie, şi MTB, cu o mulţime de trasee pentru toate gusturile: de la 10km pentru copii şi familii (din Moldoveneşti peste Piatra Secuiului la Râmetea), la 55km din Cluj. Anul acesta traseul de 55km s-a inaugurat şi ca ultra, cronometrat – sub formă de concurs, unde s-au înscris mulţi din prietenii de la Rupicapra.
La MTB traseele au variat şi ele ca lungime şi dificultate, cel mai lung fiind N.
 
M-am întâlnit cu multi prieteni “călare sau pe jos”, toţi cu voie bună deşi ploaia era o veşnică ameninţare şi să mergi pe poteci era uneori o provocare din cauza noroiului.
La final, în Râmetea, am fost întâmpinaţi şi de un curcubeu.
 
Mulţumesc pentru efortul lor voluntarilor de la PA-uri, mulţi fiind localnici din satele/comunele respective. Să ne vedem cu bine la anul!
 

Top

Apr 182019
 

A trecut primul hop mare din acest an – Istria 100 mile – 12 aprilie. A fost altfel ca în precedenţii doi ani – 2018 şi 2017, în parte m-am străduit şi eu să fie aşa.

Am scris pe facebook despre cursă, frânturi din ce îmi aduceam aminte pe grabă şi obosit. Aici sper să fiu mai ordonat, să mă ajute şi pe mine pe viitor gândurile transcrise de acum. În orice caz, mulţumesc pentru încurajări, mulţumesc prietenilor de la Rupicapra pentru toată excursia noastră – am avut parte de o atmosferă faină şi potrivită pentru un concurs aşa de greu.

Atâta am alergat anii aceştia că mi-e mereu frică să nu mă sictiresc. Anul acesta n-a fost spectaculos pentru mine ca volum de kilometri alergaţi, ba mai mult, şi ce am alergat (cu mici excepţii unde am făcut intervale şi tempo-uri) am făcut-o la ritm de jogging obosit după înot sau bicicletă (trainer). Dar important a fost că mă simţeam bine.

La concursuri de asemenea n-am fost ca-n alţi ani, mereu a intervenit câte ceva. Am reuşit să mă duc însă la  Făget Winter Race în 12 ianuarie (un loc 3 la categorie), iar mai pe urmă la Primavera Trail Race – 30 martie. Să scriu şi despre această cursă câteva cuvinte…

La Primavera deja eram sub presiunea ultra-ului de peste două săptămâni şi am ales proba de cros, 18km.

A fost o mare luptă la proba regină – ultra 50km, dar şi cursa mea a fost interesantă şi foarte rapidă. Cursa de ultra a contat pentru stabilirea calificaţilor la Campionatul Mondial de ultra din iunie, deci au participat majoritatea alergătorilor de vârf români. A fost o mare responsabilitate pe clubul XTerra şi implicit pentru Istvan.
Din punctul meu de vedere cred că a fost totul bine, a fost şi spectacol cu lupta dintre Mitrică, Damian, Zincă şi Palici. Înainte de ultima buclă se vedea care e mai obosit, în consecinţă s-au mai schimbat şi diferenţele de timp dintre ei. Aşa cum am spus, o surpriză şi o confirmare a fost locul 7 la general pentru prietenul meu şi coechipierul din ultimii ani din echipa Ultrarunners de la concursul Walking Month – Ianco Slovak.

La fete pentru mine totul era clar de la început, doar întâmplări nefericite puteau schimba podiumul. Evident, n-aş fi considerat surpriză totuşi ca Vio să termine pe locul 1, vom vedea anul viitor cum va fi când proba de ultra va avea distanţa de 85km. Nu e doar zvon, aşa cum am bănuit schimbarea de distanţă are legătură cu parametri de cursă de la campionatul mondial din 2020, iar Şuncuiuş va fi din nou gazda calificărilor.
Cu Istvan am stat alături în autobuzul care ne ducea la startul cursei din Croaţia – Labin şi am avut vreme peste o oră să tot discutăm. Restul discuţiei rămâne secret. 🙂

A, să revin la concursul meu: locul 13 general, 4 la categorie. Am împuşcat aşadar dintr-un foc două numere “norocoase”. Dar am fost mulţumit, am alergat peste jumătate de traseu cu Zoli Szenasi şi Csaba Papp (şi el participant la Istria), n-am putut să ţin însă pace-ul lor până la sfârşit. Am încheiat la 2 minute de Zoli (locul 3 la categoria lui) şi 4 minute de Csaba (locul 2 la categoria mea). Cu locul 3 la categorie am terminat la fotofinish, am încetinit probabil prea repede, n-am ştiut că sunt covoare de cronometrare diferite la ultra şi cros.
Aşa cum m-am cam obişnuit în ultima vreme, am fost martor la lupta dintre primele 2 fete. Cu prima, româncă m-am tot străduit să ţin pasul şi nu mi-a fost uşor. Când mai era doar foarte puţin din ultima urcare şi cel mult 6km până la final am auzit o răsuflare în spate. “Aud răsuflare feminină în spate!” am spus. Era o invitaţie la o mică discuţie sau cel puţin la câteva cuvinte de salut. Dar nimic, a trecut fata în viteză mare pe lângă mine. Apoi mi-am dat seama că e unguroaică şi mai are şi căşti la urechi. Clar nu avea oricum chef de discuţii, în scurt timp a depăşit-o pe “a noastră”. Era însoţită, am înţeles de la Istvan, de tatăl ei, un foarte bun alergător, aşa cum de altfel şi fata noastră a fost însoţită de cineva din Oradea care ştia foarte bine traseul şi-i mai spunea ce urmează. Aşa e la elite, altă lume! În fine, ca să închei cu hârjoneala lor, a urmat doar coborâre şi chiar asfalt, iar românca a reuşit să revină şi să câştige. Nemeth a atacat prea repede şi a abandonat lupta la sfârşit. Aşa cum am greşit eu şi m-am oprit prea devreme înainte de covorul nostru, a greşit şi Raluca, de a trebuit s-o ocolesc şi a ajuns oficial la … 8 secunde după mine. Sau cine ştie, văzând că nu-i nimeni în spate…

Dacă e subiectul ultra, să mai scriu…

Condiţii iniţiale. Am fost foarte obosit în ultima vreme, dar mai fit ca standardul meu datorită sporturilor complementare. A intervenit ceva şi-n ultima lună (m-am desprins cu greu să pot participa la Primavera şi asta pentru că mă înscrisesem din vreme şi aveam şi cazarea asigurată) am tot avut de lucru după serviciu (sau înainte, după cum era tura). M-au pus piticii să fac o … investiţie (un fel de pilon X), aşa că mi-am dat de lucru la amenajări interioare. Am fost şi sunt acum un fel de Karate Kid care face de toate, numai karate nu (dar măcar el avea instructor), cu rezultatul că mă sculam pe la 5 şi terminam pe la ora 23.

Un ultim test care m-a dat pe spate a fost Cupa Beni & Cupa Compass la orientare din 7 aprilie, adică cu câteva zile înainte de Istria 100 mile. Am terminat în 166 minute proba, după ce ultimele repere au fost deja strânse, nu-mi mergea deloc bibilica, nu-mi stătea gândul la simboluri, la elementele de teren şi o şi luam în direcţie greşită de parcă aveam busola defectă. În loc de 4km cu 160m diferenţă de nivel am parcurs vreo 12km cu 700m diferenţă de nivel. Aşa m-am şi simţit, ca după urcarea a 1000m, că doar să nu vă închipuiţi că urcările le făceam pe poteci!


Dacă sunteţi curioşi, uitaţi-vă pe Strava, eu vreau să uit. Unii m-au întrebat dacă am pierdut ceva (Adi Toma), alţii înainte de a ajunge la finish mi-au dat telefon să mă întrebe unde sunt. Am rezistat psihic, am mai trecut prin aşa ceva. Dar nu am putut să nu ţin seama de avertisment: e musai să dorm cât mai am vreme, că altfel la Istria am să dorm prin ceva PA-uri.
Pentru cine e interesat de educaţia copiilor şi cum o fac alţii, un exemplu e acest concurs. De ce e adăugat numele Cupa Beni? Pentru că dacă vrei ca un copil să-ţi urmeze paşii, să-ţi împărtăşească mai târziu pasiunea, atunci îl implici încă de mic. Unii pot, se pare că nici eu nu sunt printre ei. Dar măcar observ…    

La start.
La mine întrebarea hamletiană “A fi sau a nu fi” s-a metamorfozat în “Cu beţe sau fără beţe”. Mare noroc am avut cu Diana, cu prietenii. Am călătorit cu van-ul, conducând doar parţial pe o vreme ploioasă ce prefaţa condiţiile de concurs. Am fost la timonă cu schimbul împreună cu Denes şi Zoli Bogya, veteranul clubului. A fost mai uşor, dar tot noapte nedormită s-a chemat. Dar m-am refăcut nesperat acolo, însă am tot amânat decizia luării de beţe până în ultima secundă. Anul trecut nu le-am folosit şi fusesem mai rapid, plus că nu le simţisem lipsa. Până la urmă, vremea a decis: sigur va fi zăpadă, noroi, va fi mai obositor ca de obicei. Le-am luat! Nici acum nu ştiu dacă a fost cel mai bine, dar m-am străduit să le folosesc cât mai mult.

 


Faţă de anii trecuţi a apărut schimbarea cu autobuzele numerotate care te transportau din Umag la startul din Labin. Fiecare dintre noi am fost arondaţi la câte un autobuz, în funcţie de numărul nostru de concurs. Numărul de concurs era dat de poziţia ITRA în clasament, deci practic călătoreai alături de cei de nivelul tău. Probabil organizatorii au avut probleme anii trecuţi, au fost nevoiţi să suplimenteze intempestiv numărul autobuzelor, în orice caz acum la înscriere trebuia să precizezi şi să plăteşti. 

Nu toată lumea a fost veselă de schimbarea aceasta. M-am distrat glumind cu soţii Lenart care doreau (ea) să meargă împreună. Ea era în alocată în autobuzul 1, el în 6: unul vedetă, celălalt cu tinerele fără experienţă şi fără “blazon”. 🙂

Cu numărul 75 de concurs am stat alături de Istvan Szokolszky în autobuzul 2. Csaba cu Zoli erau în alte autobuze, iar Gabor era vedeta noastră, cu numărul 66 în autobuzul 1. Nu m-am putut abţine să nu-l înţep şi pe el, glumeam cu Istvan când autobuzul 1 s-a oprit într-o parcare şi am trecut în faţă: ba că vedetele au emoţii şi au nevoie să se oprească, ba că doresc să ajungă ultimele să li se aştearnă covor roşu în aplauzele tuturor etc. În orice caz l-am întrebat pe Gabor de motivul opririi, dar el a spus că a dormit.

 


Am ajuns în Labin pe un vânt “promiţător” şi mi-am luat toate hainele disponibile pe mine. După ce am mâncat ce aveam pregătit am ieşit dintre zidurile orăşelului medieval să testez vântul: rupător, clar nu las nimic în bagajul de start. Aşa că în punga de-un leu cu eticheta mea am lăsat la organizatori doar o linguriţă, ambalată în resturile de la mâncare care altminteri aterizau în primul coş de gunoi: nu doream să creadă că-mi bat joc de ei şi le las o linguriţă doar ca să le testez vigilenţa. Îi şi vedeam dându-mi-o de cap şi întinzându-mi un euro în schimb. 
Aveam în plus faţă de echipamentul obligatoriu: foiţă de vânt, şapcă şi buff, suprapantaloni şi o bluză cu mânecă lungă deşi purtam şi mânecuţe. Aveam și o frontală în plus, cu acumulatori, pe care am și folosit-o la început. Nu-mi plăcea să schimb bateriile noaptea pe răcoare, e chiar frustrant. Am pățit-o la UTMB în 2016, e suficient o dată. Eram cum se spune blindat, mai rar să mă echipez ca de UTMB la o cursă cu maxim 1424m altitudine cât are vârful de lângă Plomin.
Mă uitam mai cu milă la cei echipați cu pantaloni scurți, în tricouri. Câți vor trece munții la Buzet dintre ei dacă n-au în rucsaci ceva în plus? Mi-am spus să rețin un număr: 25. Părea tânăr, favorit, cu echipă de suport, dar era îmbrăcat subțire deși părea că îngheață de frig. M-am uitat acum – Štverák Tomas, ceh, 22 ani, Inov-8 Team, avea 724 ITRA. Acum a scos un rezultat sub valoarea lui, locul 28 general, cu douăzeci de minute mai bun ca mine. Evoluția lui: locul 12 general până practic au început munții. Apoi a început să scoată timpi mai slabi ca mine la Brgudac și Buzet. De la Buzet a mai pierdut câteva minute față de mine. Eu zic că în parte am avut dreptate, a riscat prea mult.

Ținta mea și observații în câteva puncte.
1. Chiar dacă se pornește cu o oră mai devreme ca anul trecut (ca acum 2 ani, am și aici o teorie dar n-o mai lungesc) și practic sunt avantajat de o oră în plus de lumină pe traseul mai tehnic, nu mă simt în stare de un rezultat extraordinar, în cel mai bun caz sper să mă apropii de timpul de anul trecut (25h42min) și aș fi extrem de fericit dacă obțin câteva minute sub.
2. Nu am încrederea în mine dată de concursuri, nu pot risca.
3. Dacă la Buzet (punctul de dropbag) scot un timp slăbuț față de anul trecut deși am avut ora respectivă de lumină în plus, asta e, să mă împac cu gândul, nu-i ziua mea.
4. Nu sunt vreme și traseu optime unui personal best.
5. Ca ținte personale, oameni care-i cunosc, mi-s prieteni și acum colegi de club (Csaba și Gabor), speranța mea e să nu fiu departe de ei și după km110, să spunem Butoniga, dacă sunt bun am șanse să trec în fața lor.

Desfăşurarea cursei. 
Cu greu m-am desprins de haine şi le-am pus în rucsac, când s-a dat startul încă împachetam. Am rămas doar cu foiţa peste tricou, dar cu pantaloni lungi. Nu era de stat, ploua şi bătea vântul, aşa că am intrat într-un ritm alert. Ideea era să-mi găsesc echilibrul termic şi să încerc să menţin ritmul. Dacă ceva nu merge bine, asta e, mă îmbrac şi adio timp bun la final, cum am spus, nu-i ziua mea.

 


Aveam memorat trackul de anul trecut, mi-am trecut şi PA-urile destul de exact, după locurile unde am stat. E drept că nu mai văd bine şi nu mi-au folosit, dar ca partener virtual m-a ajutat întrucâtva.

La început ecranul ceasului a fost negru. Eram în spatele timpului de anul trecut dar cu foarte puțin, pe la 1 minut. Cam toată cursa mea s-a desfășurat în ritmul de anul trecut, minutele câștigate în plus ce s-au strâns și au ajuns la 50 au fost ciupituri care s-au cumulat în special pe ultima parte de traseu. E o dovadă că eu cam atâta pot, am mers la maxim de potențial și atunci și acum. Unele diferențe la timpii mei între PA-uri au fost de până la 1 minut! Și asta fără să folosesc ceasul, departe de mine ideea de a mă opri doar ca să fiu “la fel”. Dovada e poza de mai jos, cu timpii comparativi 2018 și 2019. În 2018 însă la Motovun am făcut pauză de 15min ca la Buzet, mă simțeam fără energie și am stat așa cum m-am hotărât când am ajuns la punct (asta mi-a fost promisiunea ca să am puterea să ajung acolo): până mă simt în forță, și stau pe ceas în incremente de câte 5min, deci minim 5. Atunci când am întâlnit un băiat care cerea autografe pe un caiet la marginea drumului, așa de tare îmi tremura mâna că după 3 încercări mi-am cerut scuze și doar am semnat, dar nici semnătura n-aș recunoaște-o. 


Reperele mele? Oamenii… Mai întâi m-am întâlnit cu Luci Dincea. Efectiv toată lumea mergea repede, nu era de stat pe așa vreme și trebuia profitat de orele de lumină. Se intra în noapte și i-am ajuns pe Csaki și pe Istvan. Istvan era chiar vesel, mulțumit de cum merge, îi plăcea și vremea. Eu nu prea aveam chef de vorbă, eram chiar pe creastă și bătea vânt de furtună. Îmi fluturau colțurile buzelor, cum stăteam cu gura întredeschisă. Se pare că doar la japonezi vântul acesta e doar o furtună într-un pahar cu apă, doar ei aveau ocean nu mare la țărm. Și noi de fapt eram expuși pentru că treceam pe un munte pe lângă mare. N-aș fi crezut că Kazufumi Ose va scoate sub 20h timp final (câștigătorul, cu 18h33min)!

Istvan mereu a rămas aproape de mine kilometri întregi. Eu am ajuns un fel de șef de pluton de urmăritori, nu mai vedeam pe nimeni în față, parcă intraseră în pământ. Ningea, în fața frontalei parcă era ceață. Aveam probleme cu un băț, nu se mai bloca. Leki carbon și nu se blochează. Mă tot gândeam la soluții, ce să cer la următorul PA, dacă are sens. Și zbang, o trântă! M-am împiedicat de o piatră de mi-au zburat bețele din mână de nu le-am mai văzut. Unul l-am reperat ușor, dar celălalt nicăieri. Eram tot pe creastă, bolovani mari nu erau ca să ascundă un băț, bătea tare vântul. M-am tot învârtit, am cerut ajutor de la concurenți, unul chiar a luat-o în direcția vântului câțiva metri iar altul mi l-a găsit. Mulțumesc! Încă de om care să-și piardă bățul în așa condiții n-am auzit! Măcar și-a dat drumul butonul de blocare. Și Istvan m-a salutat din nou, era lângă mine.

Am ajuns pe vârful cel mai înalt înainte de Poklon (PA3). Ca și anul trecut, cu zăpadă, mai mare dar nu înghețată. Și o primă rătăcire, pe când mă bucuram că în sfârșit e coborâre prin pădure și nu bate vântul, doar se aude. Pe când mă întorc împreună cu alții, iar dau de Istvan. 🙂 Evident, se simțea bine.


Urma Brgudac. Deja eram într-un grup cu 2 fete care se luptau între ele, două favorite. Și ele erau îmbrăcate subțire, Michelle Yates (numărul 5) și Cristiana Follador (7). M-am cam mirat că nu-s departe în față, având pe la 700 ITRA, probabil nu le convenea vremea. Am văzut acum că erau locurile 2 și 3 la femei. Italianca avea bețelea acelea ciudate, contorsionate, ascuțite și scurte care se prind ca un arc peste piept când nu sunt folosite, pe care le-am văzut la unii italieni, probabil din cei care umblă pe munte iarna(seamănă cu pioleții).  Nu se vedea bine poteca din cauza ceții, adesea cel din fața grupului o mai lua greșit. Când a ajuns Yates să facă pași greșiți, imediat a trecut în spatele meu și mi-a spus imperativ: “Go in front!”. Nu am fost prea încântat să fiu împins de la spate, nici să mă amestec în lupta lor. Viteza era prea mare pentru ce vedeam eu, așa că în curând n-au avut ce face și au trecut în față. Figurează că au abandonat amândouă la Brgudac, probabil n-a fost ziua lor.

Între timp aveam la altele să mă gândesc. I-am prins din urmă pe Claudiu Beletoiu. El mi-a spus că Gabor e puțin mai în față, că eram un grup de trei români. La Brgudac (PA4) l-am văzut pe Gabor pe când ieșea. L-am întrebat de Csaba și mi-a spus că e în spatele nostru. Nu mi-a venit să cred, ceva se întâmplase, trebuia să fie în față și încă departe. Momentan tindeam să cred că Gabor nu l-a văzut din cauza înghesuielii de la primii kilometri.

Povestea la Trstenik (PA5) a fost similară: Gabor ieșea pe când intram eu. Claudiu a rămas în spate, avea o slăbiciune de moment.  Spre Buzet (PA6, km88, mai sunt 80km) în sfârșit eram alături de Gabor, m-a încurajat, în orice caz cuvintele lui mi-au prins foarte bine. Pe coborâre a rămas în spate și așa ne-am despărțit temporar. I s-a rupt un băț, a fost nevoit și să-și schimbe bateriile la lanternă. Eu m-am străduit să stau cât mai puțin la Buzet, m-am scăpat de aproape tot bagajul suplimentar, de frontala deja descărcată, nu mai urcam la altitudine și urma să străbatem mijlocul peninsulei Istria, deci nu mai eram expuși nici la vânt. Pe grabă am rămas cu suprapantalonii la mine, mi-am adăugat la bagaj și pantalonii scurți, dacă mă voi topi de cald. Aveam 6 minute avans față de anul trecut – 12h52min față de 12h58min. Teoria e că se face tot atât timp de la Buzet la Umag cât de la Labin la Buzet. Să vedem…

Gabor m-a ajuns în drum spre Hum (PA7, declarat cel mai mic oraș din lume) și am continuat împreună încă o vreme. Începeau zonele cu noroaie lipicioase, ca-n Hoia după ploaie. La Butoniga (PA8, km117, 50km la finish) am ajuns cu bine, eram primul român, după spusele lui Gabor. Eu încă mă așteptam să dau de Csaba. Cum mă uit acum, doar 7 minute avans față de anul trecut. Urcam însă lent, încercam alternativ ori cu bețe, ori fără, încercam să mă țin de un lituanian care urca parcă lejer fără bețe. Nu reușeam, dar sistematic îl ajungeam pe coborâri. Pe una din urcări m-a ajuns Edi Petrov. Nu părea afectat de oboseală, a și încheiat cu jumătate de oră avans. Între timp, descărcându-se bateria de la ceas, am văzut în sfârșit ora exactă. Să întrebi pe un alergător cât e ceasul e cam ca și cum l-ai înjura de mamă, e puțin probabil să-ți poată spune fără să butoneze câteva minute. Mie de data aceasta mi-a folosit: era doar 10 dimineața! Adică cum, înțeleg că 24h sunt o utopie, dar 25h s-ar putea? Calculez și eu cum pot, nu ca Pantiș, și descopăr că un ritm de 8 la mie grosso modo ar fi suficient. Mi-am propus să alerg cu 7 la mie unde pot ca să pot acumula rezerve pentru urcările mai grele. 

De la Motovun (PA9, incă 40 de km) nu mai e nimic deosebit de spus. Aveam în cap doar 7 la mie. Nu a fost nevoie să fac pauză deosebită, aici de fapt a fost grosul câștigului de timp față de anul trecut. Nu am folosit bețele, doar le-am cărat. M-a frapat doar faptul că am fost nevoit să alerg singur foarte multă vreme, și până acolo și spre final. În mod normal de la Butoniga trebuia să întâlnesc albaștri, apoi galbeni și verzi de la cursele mai scurte. Abia am ajuns 2- 3 albaștri de la 110km, nu a venit nimeni din urmă, iar galbeni (maraton) am prins doar pe ultimii după Buje. S-a schimbat și programul lor, noroc cu motivația găsită pe ultima parte că altfel cine știe cum lâncezeam. 


Timpul meu final a fost 24h52min, locul 32 general, 29 masculin (636 ITRA). Din concursurile mele care sunt înregistrate la ITRA, e al doilea ca valoare a rezultatului după un Ciucaş Maraton din 2013 (685 ITRA) şi înaintea unui Eco Maraton din 2014 (630 ITRA, atunci Eco era înregistrat la ITRA, probabil a fost primul din România care a renunțat la afilierea ITRA).

Am fost primit foarte frumos de grupul nostru care ne aștepta, plus că și Kinga lui Istvan era pe acolo. Pentru mine a fost un concurs pe care mă bucur că l-am încheiat cu bine. Mulțumesc prietenilor pentru companie, felicitări pentru rezultate, cred că toți ne-am comportat onorabil. Din toți concurenții doar câțiva am pomenit, ei au făcut parte din lumea mea în timpul acestui concurs. 🙂

Să ne vedem cu bine și mulțumesc pentru poze!

Feb 262019
 
FWR

Şi a fost primul meu concurs din 2019 – Făget Winter Race – 12 ianuarie.

Anul acesta chiar a fost o iarnă frumoasă, cu multă zăpadă, cum mai ţin minte că era în copilărie. Atâta că acum am altă vârstă, nu-mi dă vacanţă nimeni şi se mai ivesc diverse obligaţii. Abia am reuşit să ies cu schiurile la schi clasic la Băişoara cu băiatul şi la schi de tură, singur, hai-hui prin Făget. Sigur, a fost o ocazie unică să schiez în zăpadă mare la câţiva paşi de casă, dar şi să ma pregătesc pentru o tură mai serioasă cu prieteni în Cindrel. A, n-am mai reuşit să merg acolo, dar acesta e un amănunt.

Revenind, din toate planurile mele pe ianuarie şi februarie (care deja e pe trecute), a rămas bifat doar Făget Winter Race. Nu-mi pare rău, n-am stat degeaba, cât am avut timp am făcut bike indoor, treadmill şi puţin înot. O combinaţie acasă – săli de fitness (cu 7card) cu un element comun, aplicaţia Zwift care e acum la modă şi chiar e ceva mai deosebită şi interactivă. Cât m-a ţine obiceiul, nu ştiu, planul iniţial e până trece iarna. Care nu mai trece…

Aşa m-am hotărât abia acum să-mi trec pe răboj doar FWR, după disperarea că avalanşa de concursuri de iarnă nu a mai venit: de exemplu Parângul Night Challenge, Cupa Călimani la schi de tură, tot schi de tură – concurs la Vlădeasa mai ales pentru salvamontişti – printre organizatori şi Joe şi, nu în cele din urmă, Cupa Vlădeasa la schi de tură şi alergare – concurs organizat de prietenul meu Cozmin.

Cum a fost Făget Winter Race? Zăpadă multă! O cursă rapidă, de semimaraton, în care ca de obicei mi-am dat sufletul şi abia la sfârşit am mai recuperat din timpul pierdut la început, când cei din jur au pur şi simplu altă viteză ca mine.
M-am chinuit efectiv să-l ajung pe Aurelian Cotuna, pe când am ajuns în spatele lui am luat-o greşit cam 1 minut, suficient ca să rupem contactul de cei din faţă. Apoi m-am străduit să mă ţin de Adi Cosma, cu care practic am alergat mai toată cursa. Pe ultimii 3-4 kilometri am reuşit să mă încadrez într-un grup din faţă, din care pot spune că făceau parte şi Sove şi Ştefan Sălăgean … pe care însă nu i-am văzut decât la finish.
Am fost mulţumit, a fost fain, am încheiat pe locul 16 la general (Ingrid evident a fost mai rapidă) – timp 2h12min50sec.
La categoria de vârstă 45-54 fost pe podium, pe locul 3.

Să nu zic totuşi că n-am mai făcut nimic între timp: am fost voluntar pe traseu la Făget Winter Trail, organizat de Runners şi Rupicapra. Da, acum sunt membru şi la clubul Rupicapra, şi mă bucur că am alături oameni faini şi sportivi cu care de altfel am şi alergat în concursuri, inclusiv în echipă. A fost o adeziune firească, sper să-i pot ajuta puţin şi eu în proiectele lor.

La bună vedere pe coclauri!

Dec 092018
 
Cupa Mosului

Cupa Moșului – am pus această poză cu prietenul Kurta Aladar pentru că merită

Pe o vreme plângăcioasă am participat la Cupa Mosului – concurs de orientare unde în centrul atenției au fost copiii.

De data aceasta chiar a fost ultimul concurs de orientare din acest an, asta apropo de Cupa Berii la orientare. Cupa Berii este evenimentul care marchează sfârşitul de an la orientare, e un concurs de tradiţie … locală. Fireşte, nimeni nu se aşteaptă ca sfârşitul de an de orientare, … cel real, să fie chiar cel dat cu precizie matematică de Cupa Berii. Să revenim…

Înainte de start am făcut o scurtă alergare cu prietenii în cadrul evenimentului Alergăm pentru Gizi . Să fie sănătate și totul să se încheie cu bine!

După proba mea de orientare cu 5,6km parcurși în 55min – locul 7 la categorie – (în specificații traseul categoriei M45 “la optim” era de 3,5km cu 130m diferență de nivel), am participat împreună cu Cristian Manea la un eveniment personal intitulat ad-hoc – “În căutarea lui Bugja Andrea” . Evident că ne-am luat cu poveștile, dar am și demarcat ceva ca sa avem scuze. Andrea sosise între timp. 

Mulțumim pentru organizare, a fost fain ca de obicei.
48058879_10217114862768739_3092609416441102336_o_10217114862728738.jpg47684942_10217114861448706_1304746867648626688_o_10217114861328703.jpg 48168948_10217114862928743_8608930802853478400_o_10217114862848741.jpg 48264346_10217114861608710_3513876005154455552_o_10217114861528708.jpg 48370636_10217114862688737_594126481072848896_o_10217114862568734.jpg 48255898_10217114863688762_760589981717626880_o_10217114863488757.jpg

 

 
Nov 102018
 


Walking Month - pășim pentru campioni

Walking Month – pășim pentru campioni

Ca în fiecare an, am participat şi acum în echipajul clasic “UltraRunners” la Walking Month – ediţia a IV-a. Componenţa noastră a fost deci Andrei Sovereşan, Ianko Slovak, Antoniu Radoni şi subsemnatul. Acum organizatorii (şi implicit concurenţii) au ales să sprijine prin acest eveniment caritabil Centrul Lamont. Până să scriu eu acum, Jocurile Paralimpice s-au şi desfăşurat şi sportivii noştri au obţinut rezultate frumoase.  Mă bucur că fost şi noi o părticică din acest angrenaj. Pozele de mai jos sunt mai elocvente decât cuvintele mele.

Lamont.jpg 2018-11-10 09_30_06-Campionii de suflet a României - Walking Month 2018 – Google Chrome.jpg

O parte din sportivii paralimpici prezenţi la premierea noastră şi obiectivul Walking Month din acest an

Cum a fost pentru noi partea competiţională? Fără să insist prea mult, practic am ţinut cont de câteva linii directoare, cu observaţiile de rigoare:
1. Nu avem un obiectiv stabilit, fiecare face efort şi implicit paşi câţi vrea.
Observaţia este că ştim din experienţa anilor trecuţi că în timpul concursului, oricât de nepăsători încercăm să fim, n-o să reuşim să rămânem detaşaţi, cel puţin o parte dintre noi.  Suntem genul competitiv, nu are sens să ne amăgim. Ca urmare n-am mai făcut ca anul trecut, să am zile întregi cu câteva sute de paşi, uneori să uit să port ceasul. M-am străduit să fiu mai constant de la început, cu o limită minimă de 35.000 paşi/zi. Limita mi-am stabilit-o pe baza experienţei din anii trecuţi şi a fost doar în cazul meu, coechipierii mei făceau paşi “la liber”, cum am stabilit.
2. Avem idee despre componenţa echipelor concurente cel puţin despre cele care e probabil să ajungă la vârf. Personal, nu credeam să apară mari surprize, chiar dacă numărul de concurenţi a crescut şi evenimentul s-a extins. Aşa că tot la vechii mei prieteni şi adversari de moment am apelat ca să ne … tachinăm reciproc, dar constructiv.
3. În cursul lunii ştiam că vom participa la concursuri de alergare importante, iar faptul că ultima zi Walking Month e duminică ne avantaja. Chiar dacă intrăm mai lent în competiţie, vom avea salturi mari din când în când. Pentru mine de exemplu situaţia a stat în felul următor: am fost voluntar la Apuseni Ultra Race 170km, ca închizător pe traseul Arieşeni – Răchiţele, care trecea prin Padiş şi Vlădeasa – aproximativ 100km; am participat la Pirin Ultra 161km în Bulgaria. Concursul cu start-finish-ul în staţiunea de schi Bansko a avut loc chiar în ultimul weekend Walking Month, eu am încheiat sâmbătă, iar duminică am făcut o excursie cât un maraton pe vârfurile mai importante din Pirin – Vihren şi Kutelo.
4. Trecem când e cazul la categoria profesionişti, fără să ne punem multe întrebări. Walking Month şi în acest an a avut regula ca dacă o echipă în 3 zile consecutive depăşeşte 100.000 de paşi trece automat la profesionişti.
Anul trecut puţine echipe au fost la profesionişti, noi ne-am străduit să rămânem la amatori (atunci am încheiat pe locul 1 la amatori). Acum chiar din prima săptămână am devenit “profesionişti”, nu cred să fi trecut 5 zile. Aşa s-a întâmplat… Logica era că, şi fără să ne facem planuri mari de la început (cu atât mai mult), măcar să nu ne reducem posibilitatea de a ajunge la vârf prin limitarea numărului de paşi când chiar puteam face mulţi. Astfel, speram că vom reuşi să ţinem pasul cu echipele bune, dar care sunt … nehotărâte.
Am prevăzut că majoritatea echipelor îşi vor rezerva dreptul de a trece “când vor ele” la profesionişti şi am sperat că vor lua decizia cât mai târziu, în ultima săptămână. Eu le-am spus “nehotărâţii”, şi cred că multe echipe puteau să fie în faţa noastră dacă nu erau “cu picioarele în două luntri”.

Rezultatul nostru: locul 1 la Profesionişti, Andrei a fost locul 2 la individual şi eu locul 3.  Doar 11 echipe la Profesionişti! 580 echipe la Amatori, cu o concurenţă acerbă! Pozele de mai jos sunt edificatoare. Noi am fost pe locul 2 la general, echipa de Amatori FightyCrown a fost cu 499.163 paşi în faţa noastră. Le mulţumim că au rămas la Amatori, toată stima pentru efort. Locul 1 la individual a fost Livia Szigyarto, o mare ambiţioasă. Felicitări, Andrei n-a fost mult în spatele ei.

WM Ultrarunners.jpg Clasament pro.jpg Clasament amatori p1.jpg Clasament amatori p2.jpg

Pun mai jos şi situaţia mea la individual:

WM individual loc 3.png WM pasi 1.png WM pasi 2.png WM pasi 3.png

Mulţumesc mult coechipierilor pentru cooperarea la această ediţie! De anul viitor voi încerca să mă implic în alt mod la Walking Month. E un concurs caritabil care şi-a arătat beneficiile în comunitate şi sigur va fi sprijinit de noi să continue. Succes organizatorilor şi felicitări participanţilor pentru implicare!

În timpul premierii am fost intervievat de colegii mei de la Ştiri, câteva cuvinte apar şi în clipul de mai jos.

O descriere mai de ansamblu a ceea ce a însemnat Walking Month în acest an poate fi văzută în emisiunea “Actual Regional” de pe TVR Cluj, difuzată în 16 octombrie, unde a fost invitat Doru Şupeală – coordonatorul proiectului Walking Month.