Feb 262020
 

A fost a treia ediție de Vlădeasa Winter Trail la care am participat, precedentele două fiind în 2016 și 2017.

Îmi place mult să merg la Vlădeasa, am fost de nenumărate ori, iar ca repere sunt concursurile de MTB, Apuseni Ultra Race și cele de ski de tură și alergare.
Nu ne-am strâns suficient de mulți participanți pentru ediția din acest an de schi de tură, concurs care s-ar fi ținut cu o zi înainte de cel de alergare, dar eu aveam planurile mele: tot vin cu schiurile sâmbătă, atâta că mă străduiesc să nu exagerez, să nu fac efort toată ziua, să nu fiu prea obosit la alergare.

Am pornit așadar sâmbătă într-o preumblare cu schiurile de tură, și-n intenția de antrenament pentru 10k Vertical – proiectul prietenilor mei de la RupiCapra – 10000m diferență de nivel în 24h pe schiuri de tură. Am de gând să particip și eu alături de ei, e un obiectiv care mi se pare suficient de îndrăzneț cel puțin să mă motiveze să mă scoată din zona de confort cu alergările mele zilnice prin Făgetul de lângă Cluj.
Dacă ideea pentru 10k Vertical le-a venit prietenilor după performanța lui Killian Journet (23000m diferență de nivel în 24h, să nu uităm că nu în condițiile din România unde orice lucru obișnuit în altă parte poate deveni o provocare din motive uneori incredibile), eu pot adăuga că pentru alergarea montană de anduranță practicarea schiului de tură este benefică.
Doresc să particip ca de obicei în ultimii 3 ani la Istria 100mile în aprilie, iar 10k Vertical va avea loc la sfârșitul lui martie, numai bine.
La Istria 100mile am remarcat o prezență feminină deosebită prin performanțele ei, Francesca Canepa. E de wikipedia, puteți citi și aici “la mia storia”: mama ei, atletă, a antrenat-o la snowboard, iar după visele Francescăi de balerină la Scala din Milano a ajuns campioană mondială la snowboard și la 40 de ani s-a apucat de trail running. Și uite-așa, după o expunere destul de lungă, ajung la legătura cu schiul de tură, la practicarea sporturilor de iarnă ca antrenament (Francesca, am citit în altă parte, se antrenează și cu schiul de tură și se vede acest lucru la cum folosește bețele, sunt de exemplu poze cu ea la UTMB 2018).
Canepa a câștigat UTMB în 2018, Istria 100 mile de câteva ori (până s-a plictisit), e cu ceva mai tânără ca mine și e la fizic tot atât de mare ca și Ingrid Mutter. Adică habar n-am de unde are puterea să fie mult mai bună ca și mine la distanțe lungi. 🙂

Revenind la oile mele înghețate de pe Vlădeasa, sâmbătă a fost o vreme de vis, chiar dacă a bătut ceva vântul și atunci. La ora 8.30 m-am pornit să urc din Rogojel și n-am văzut nicio urmă de pas pe traseul spre vârf, doar cele de rachete de zăpadă care urcau la cabană și apoi o luau undeva în dreapta spre Vișag. Pe scurt, a fost liniște și pace.
Abia apoi, la întoarcere, totul s-a animat, era plin de schiori și drumeți în jurul cabanei, așa de mulți că n-am reușit să-i identific pe Zoli, Csongor, Alpar, Peter, adică pe rupicapriștii cu care mă înțelesesem să ne antrenăm împreună. Am mai urcat o bucată alături de un grup cu Ovidiu și Kucsi și apoi am luat-o spre casă. Deja exagerasem, aveam 1400m diferență de nivel făcută și chiar dacă mă simțeam perfect odihnit știam că ziua următoare va fi sigur grea.

Mă mai întreabă lumea de motivații, ce mă determină pe mine să mă antrenez fără să mă plictisesc, ce mă face să trag de mine la concursuri. Eu sunt favorizat de faptul că “sunt pe acolo”, pe la podium la categoria de vârstă… la noi în țară, la concursurile standard unde nu participă toți cei buni la categorie. Dar avantajul respectiv “nu ține” la concursurile internaționale.
Am constatat că întrebările nu par să atingă subiecte de genul “cât și cum anume” să faci efort la un concurs, dacă țin cont de statusul meu ca fitness și antrenament la startul unui concurs față de alte dăți (nu am multe referințe certe, mă bazez pe modul cum mă comport pe segmentele Strava, pe cum mă simt după “back to back days”, pe ceea ce-mi mai spune interfața Garmin, pe rezultatele la concursurile precedente), adaptarea obiectivelor în timpul concursului astfel încât să obții maxim și, foarte important, să închei concursul pe “pozitiv”, adică cu o stare sufletească animată de dorință de a continua, de a fi mai bun, de a lupta mai departe și mai ales de a nu renunța.
Adaptarea aceasta a obiectivelor e foarte importantă pentru mine, iar la concursurile de ultra se vede cel mai clar, acolo ai tot timpul din lume să te tot gândești, să te răzgândești, din aproape în aproape. Sunt o viață în sine, cu urcușuri și coborâșuri, unde trebuie să te ridici de fiecare dată. Concursurile sunt sarea și piperul de care poate în viața de zi cu zi nu ai parte așa des, iar ele, ca atitudine, te mențin să fii competitiv și-n restul timpului. Trebuie să găsești un obiectiv pe care să-l îndeplinești, unele să te “poarte” pe aripa lor o vreme sau/și să te încurajeze până la capăt și după aceea. Deci obiective realizabile, dar să fie câte o provocare în ele. Uneori acea țintă la sfârșit se rezumă doar la o depășire a unui concurent pe ultima sută de metri cu ultimele puteri – un lucru de multe ori de neînțeles pentru concurenții mai performanți care au trecut linia de sosire cu ore înainte. Le adresez vorba aceea – “lasă că vine vremea și pentru ei”, să sape, să caute o motivație în piatră seacă. Din acest punct de vedere e mai ușor să fii primul, să poți să fii primul. 🙂
Găsirea motivațiilor în sine e o provocare intelectuală creativă (uneori la limitele umanului) care trebuie să te țină în priză tot concursul. Mintea trebuie să lucreze tot timpul pentru că corpul trage mereu spre odihnă.

La concursul de acum e clar că am sacrificat deliberat rezultatul pentru schiul de tură din ziua precedentă. Dar s-a meritat. Obiectivul meu era podium, concursul nu era cu prezență numeroasă și, în plus, anul acesta am un “răgaz” – tocmai am schimbat categoria de vârstă. Păcat că n-am fost tras la sorți la UTMB, aș fi avut șanse la categorie acolo…
Normal că aș fi vrut să scot un timp mai bun, dar efectiv nu aveam tragerea de inimă să măresc ritmul. Am alergat mare parte din timp alături de Dorin și Mirela (ea a încheiat prima la femei), dar dacă din înregistrarea lui Dorin reiese că a alergat pe la puls mediu pe la 161bpm, la Mirela 155bpm, eu am reușit “performanța” unui puls mediu de 122bpm. Am alergat la început pe la 140bpm, doar la sfârșit la 160bpm.
Atitudinea mea “defensivă” la concurs a fost clară de la început, după îmbrăcăminte: suprapantaloni, pufoaică peste hainele normale de concurs. Mă îmbrăcasem după cum m-am simțit. Am luat bețele de schi și mi-am pus crampoane pentru prima dată pentru alergare. Ce să-i faci, mă așteptam la un concurs mai lung ca de obicei, nu doream să mă accidentez. Toate se leagă… 

Cam așa s-au desfășurat pentru mine lucrurile, din punct de vedere al efortului și al motivațiilor:
– am tot încercat să măresc ritmul la picioare (pe tot parcursul traseului), nu puteam decât cu sacrificii prea mari comparativ cu ce rezulta; Gabor și Csaba cu care încercam altădată să mă compar, acum la altă categorie, erau clar prea buni pentru mine; au și încheiat cu peste 20min în fața mea, ceea ce la o distanță de 15km cu 1000m diferență de nivel e mult; eu doar mi-am repetat în gând – ai știut că așa va fi când ai ales “fără pauză” înainte de concurs, relax, nu are sens să te omori. Nu uita obiectivul principal, atâta ai vrut, atâta speri să obții. Statusul meu așadar la începutul concursului era de obosit, dar optimist și realist. Pulsul a fost pe la 140bpm și ușor peste.
– după chinuri, în zona cabanei Vlădeasa m-am menținut alături de Dorin și Mirela. În mod normal reușeam să mă depărtez, mai ales în condițiile în care Dorin făcea selfiuri, filma pe FB și se distra stând “la plasă” după mine ca la ciclism. În zona alpină bătea vântul foarte tare din partea dreaptă și distracția lui era să facă conversație și să mă întrebe “ghici în ce parte stau eu”.

Textele sunt contribuția lui Alex Paul Căpitanu 🙂 Eu văd nițel altfel situația, dar se pare că din exterior… Mulțumesc pentru poze la toți!

Mai toată urcarea am făcut-o în power hiking (denumirea elegantă a alergătorului pentru drumeție). M-am gândit că la coborâre trebuie să fiu mai fresh și acolo pot recupera ceva.
– la întoarcere n-a fost defel mai ușor; trebuie ritm la picioare și să nu adormi pe pași, să te afunzi prea tare în zăpada care devenise mai umedă în zona cabanei. N-am reușit să mă descurc prea bine, mă simțeam ca un elefant care dansează.
Mirela s-a depărtat mult, n-am mai văzut-o până spre sfârșit. Mi-am găsit astfel o motivație punctuală, să trag tare s-o ajung.
– a venit zona cu zăpadă mai tare, mai înghețată, ultimii kilometri. În sfârșit puteam alerga mai ok și știam ce doream, s-o prind din urmă pe Mirela. Ultimul kilometru era urcare. Pulsul pe ultimii trei kilometri a ajuns pe la 160bpm.
Am încheiat la vreo 20 secunde/50m după ea, după ce la începutul urcării avea peste un minut jumătate – avansul ei câștigat pe coborâre. Dorin a terminat la 4 minute după mine, nici el nu s-a împăcat cu zăpada.
La sfârșit am fost mulțumit, chiar dacă aproape tot traseul n-a mers mai nimic. La urcare am pierdut cam 14minute față de Gabor și Csaba, iar la coborâre s-au mai adăugat vreo 8-9 minute.

Rezultatul meu oficial a fost de 2h3min, locul 19 general și 2 la categorie, după Doarvoaș care a alergat extraordinar – locul 3 la open. Pe flyby se poate vedea ce au făcut obsedații de Strava. 




E frumos să alergi iarna prin zăpadă, dacă e și vremea mai cu toane atunci chiar simți că trăiești. A fost un concurs greu, frumos, cu mulți prieteni în concurs și ca voluntari și fotografi – enumăr cât pot și eu – Dan Tăuțan, Adriana Cordoș, Adriana Papp, Ildiko, Lușu, Miha, Bianca, Flaviu, Alex, Cozmin… .
Le mulțumesc la toți pentru ziua deosebită, le mulțumesc copiilor de acolo pentru prezență și ajutor, ne revedem ca de obicei pe munte, locuri mai sălbatice. Felicitări concurenților pentru rezultate, nu-i un concurs de alergare obișnuit.

Ce a fost schimbat anul acesta la concurs – startul și finish-ul au fost la căminul cultural din Rogojel. Traseul s-a lungit cam cu un kilometru, dar asta e mai puțin important. Mi-ar plăcea ca data viitoare să se poată reveni la startul de la pensiunea Anica.

Feb 182020
 

 

În luna februarie am început alergările săptămânale de grup, la sugestia prietenilor de la CAR Universitar Cluj.

În principiu acestea se desfășoară în ziua de joi la ora 19, cu start-finishul la Baza Unirea din Cluj și se aleargă prin pădurea Făget. Există un calendar de alergări unde, dacă este cazul, apar modificări. Oricine e binevenit, încercăm să ne adaptăm la ritmul tuturor.

Am considerat că alergările în grup prin pădure sunt mai greu accesibile alergătorilor obișnuiți, iar alternative pentru ei pentru alergările prin parcuri sunt suficiente. Momentan la ora 19 este întuneric și e bine când veniți să nu uitați de frontală.

Scopul e să învățăm unii de la alții, practic, să aflăm obiectivele unora sau altora și eventual acestea să ne inspire.
Am creat un subdomeniu http://sportulpentruamatori.unpicdetimpliber.ro/ unde e mai ușor să scriu informațiile săptămânale.

Să ne vedem cu bine!

Feb 032020
 

1) Prima mea competiţie din anul 2020 a fost Făget Winter Race din 11 ianuarie.

Înainte cu câteva zile a nins în sfârşit mai serios şi astfel chiar s-a justificat numele concursului şi, mai important, a fost frumos şi provocator să alergi prin Făget.
Traseul a fost cel standard, cu mici modificări mai ales în zona finală, a campingului din zona Roata, unde sigur se va mai construi ceva.

Rezultatul meu: locul 11 general, cu 1h52min02sec şi locul 1 la categoria 50-59 ani, conform my-run.
Cum sunt de puţină vreme la noua categorie de vârstă, mă uit pentru comparaţie şi la mai tânăra, unde am fost găzduit 10 ani, cea de 40-49 de ani: onorabil, aş fi  fost pe locul 3 la categorie.

Mai adaug două observaţii.
Mai întâi că m-a impresionat modul în care aleargă Agnes Tuzson (prima la fete), abia la sfârşit am trecut în faţa ei cu câteva secunde. N-a dat semne de oboseală în timpul alergării şi a fost constantă.
Mai e de spus că traseul a fost foarte bine marcat.

Felicitări organizatorilor, concurenţilor, voluntarilor şi mulţumesc pentru poze!

2) La a doua competiţie din Făget – Făget Winter Trail din 25 ianuarie 2020, parte a “trunghiului” alături de Făget Winter Race şi Oradea City Trail, am participat ca voluntar împreună cu co-organizatorii şi prietenii mei de la Rupicapra.
Evident prieteni am şi la Runners Cluj, club care a sărbătorit 10 ani de existenţă cu această ocazie, fapt pentru care îi felicit pentru ce au făcut pentru comunitate şi le urez “Mulţi ani înainte!”.

Mi-a făcut plăcere să tot alerg pe potecile din Făget în săptămânile premergătoare concursului, atât în recunoaşteri organizate de traseu, cât şi ca ajutor în stabilirea unui traseu nou pe la “căsuţa de turtă dulce” cum îmi place să-i spun (sau căsuţa de lut pentru cei din jur).
E o caracteristică a acestui concurs, mereu a fost schimbat traseul (de altfel şi la Făget Tour din toamnă). E amprenta pe care o lasă mereu Zoli Bogya în dorinţa lui să arate că Făgetul e mai mult decât traseele clasice, că mereu ne poate oferi ceva nou, doar să ai ochi şi plăcere de explorare. Zona nouă trebuie respectată, e una din refugiile animalelor sălbatice, mai ales pentru căprioare, mistreţi şi iepuri.

Şi linkul la poze – pe facebook.

În ziua precedentă concursului am ajutat la marcare, iar la concurs am fost pe traseu în acea zonă nouă, am făcut câteva poze şi am încheiat cu demarcarea.

Ziua concursului s-a încheiat mai deosebit, cu o masă festivă la Roata, “revelionul” Rupicapra.

3) Următorul eveniment mai mare pentru mine va fi provocarea inventată de prietenii de la Rupicapra – Szenasi Zoltan, Csongor Vagasi si Katona Alparproiectul 10k Vertical.
Pe scurt, în 24 de ore ei doresc să urce 10.000m diferenţă de nivel pozitivă cu schiurile de tură.
Cel mai important din punctul meu de vedere e că şi-au găsit o motivaţie să se antreneze intens peste iarnă, că pentru aceasta folosesc un sport de iarnă – skiul de tură. Killian Journet a fost unul din cei care au inspirat proiectul, dar să nu uităm că în România mereu apar provocări suplimentare – în cazul de faţă găsirea unei pârtii mai lungi şi dacă se poate luminată noaptea. Carpaţii sunt Alpii României dar nu sunt ca Alpii.

Eu am o ţintă mai umană, dacă reuşesc 7500m în 24 de ore (ca la Marathon 7500) sau 8000m e super bine. Voi încerca să-i ambiţionez şi să ţin ritmul cu ei. Le doresc succes, sigur va fi o experienţă despre care voi pomeni în anii ce vin.

Pe de altă parte sunt curios cum vor influenţa antrenamentele cu skiurile de tură rezultatul meu de la Istria 100 mile din aprilie. La bun simţ mi se pare că mă vor ajuta.

Un an 2020 fain pentru toţi!  

Dec 222019
 


Acum scriu puţin despre trei dintre evenimentele şi concursurile de la sfârşitul anului.

1. Sportivul anului pentru RupiCapra Team.
2. Concursurile de orientare şi antrenamentele pe trasee fixe.
3. Cluj Ecotrail ultramaraton 50km.

1. Sportivul anului pentru RupiCapra Team.
Anul acesta, în care am aniversat jumătate de secol de … existenţă, a fost unul marcant, un an în care am scos câteva rezultate extraordinare pentru mine, cele mai bune şi chiar la mare distanţă de cele de anii trecuţi. Am să-mi amintesc mereu de locul 3 general împreună cu Gabor Sztranyiczki (tot membru Rupicapra Team) la Marathon 7500, cu un timp de 18h33min, incomparabil cu maximul meu în jur de 22h din anii trecuţi, şi de 4h55min – prima dată sub 5h – la Maraton Piatra Craiului, un maraton care sper că va dăinui chiar dacă va fi cu alt traseu, tocmai pentru a ne aduce aminte de prietenii pe care i-am pierdut şi care au alergat de atâtea ori cu plăcere pe acolo. Chiar fără o concurenţă numeroasă, un loc 1 la general rămâne un loc 1, cu 28h41min – al doilea timp de până acum în cei câţiva ani de existenţă ai concursului – la Apuseni Ultra Race 170km. Împreună în echipa Rupicapra boys am obţinut locul 1 la ştafetă la Mureş 24h

Probabil şi de aceea am fost votat sportivul anului al echipei RupiCapra. Nu pot decât să mă bucur, e o onoare pentru mine şi ştiu că voturile au vrut să fie de încurajare, nu s-au referit strict la valoarea mea sportivă. Mulţumesc! Felicitări celorlalţi premianţi – de la sportiva anului, la voluntarii anului, la cei implicaţi în latura socială a clubului! Cel mai mult contează că suntem ca o echipă, că oricare dintre nominalizaţi putea fi în locul premianţilor. Ca să fac o paralelă, la Vocea României anul acesta mi-a părut rău că finaliştii, toţi patru, n-au putut fi cu toţii locul 1. Foarte buni, în orice caz a fost un echilibru între ei, Jasmina de exemplu şi Elena au tot crescut astfel încât din outsidere chiar au ajuns să facă discutabilă supremaţia lui Dragoş, lupta lui părând iniţial să fie doar cu Andy. Şi ştiţi de fapt cine are şansele cele mai mari să ajungă cântăreaţă cunoscută şi m-a impresionat cu felul ei de a fi? Mi-au plăcut şi cuvintele ei spuse când a fost eliminată în semifinale, foarte mature şi respectuoase pentru vârsta ei de 16 ani. Poate unii dintre voi vor râde… Adriana Simionescu, fiica lui Adi Minune! A trecut prin schimbări majore inclusiv de vestimentaţie de-a lungul etapelor, de la un stil etnic la altul. Ştie că nu e de ajuns doar talentul şi ai ei ştiu şi mai bine. Cum spuneau juraţii, premiul final e mare dar contează ce faci după aceea, pentru a fi un artist de succes contează să atragi publicul. Pentru noi, de la RupiCapra, contează să facem ce facem cu plăcere şi în anii următori. Cursa pentru sportivul anului nu trebuie să fie ca finalul unui “sprint”, cum spun “corporatiştii”, ci să fie pentru o viaţă.

Top

2. Concursurile de orientare şi antrenamentele pe trasee fixe.
După Maraton Piatra Craiului am cam evitat concursurile, am alergat prin Făgetul … meu mai mult gândind şi observând decât în viteză. Şi am trecut astfel puţin şi în regim de orientare. În sfârşit mi-am făcut timp să văd ce-i cu reperele de orientare de pe unii copaci şi mi-am adus aminte că pe unul din site-urile de orientare sunt trecute aceste repere fixe pentru antrenament, existând şi diverse trasee de dificultate diferită (zona Dumbrava, aproape de Roata).
Dacă nu eşti pe grabă vezi mult mai multe. Mai mereu văd căprioare, de câteva ori vulpi şi iepuri, iepuri aşa de mari şi frumoşi că mă şi mir că-i atacă vulpile, nu sunt “construiţi” să fie animale de pradă. Cum treceam pe una din potecile vechi din “Râtul Popii”, prin pădure tânără plină de lăstarişuri, am auzit un zgomot, abia am apucat să văd o umbră neagră, dar mi-am dat seama ce e după mirosul înţepător şi pătrunzător: un porc mistreţ. Cum se spune, pădurea e vie şi la “botul” Clujului, mai ales dacă mergi mai altfel nu există să nu întâlneşti măcar o veveriţă, să stârneşti vreo potârniche, un fazan sau altă pasăre mai deosebită.

Mai întâi am participat la Cupa Vinci – 24 noiembrie – la orientare din Hoia. Cum încă nu apucasem să-mi rememorez şi să antrenez puţinul ce-l ştiu, am dat chix. Adică am pierdut timpul în căutarea unui reper găsit până la urmă într-un trunchi retezat de copac, apoi din dorinţa de a recupera am alergat prea repede faţă de capacitatea mea de înţelegere a traseului şi am pierdut şi mai mult timp, apoi am auzit că începe premierea, eram deja la al doilea reper la care nu mai găsisem decât … fulgii de hârtie, dovadă că deja se strângeau şi m-am retras cuminte la finish, cu “mp” adică missing points. Până la urmă acest “mp” m-a ajutat, în săptămânile următoare am început să exersez orientarea pe traseele acelea fixe.

A venit apoi Cupa Moşului la orientare din 7 decembrie, practic în zona Dumbrava – Făget unde m-am antrenat. Am mers foarte bine pentru mine şi am terminat pe locul 3 la categoria M50-55. Sub o oră am făcut la concursul de medie distanţă. Şi e prima dată când am obţinut un podium la orientare la categorie. Pentru cine nu ştie, la categorii e concurenţa mai puternică şi e lupta mai aprigă, nu la Open sau Open Tehnic. În general orientariştii sunt mândri şi nu se bagă în Open şi Open Tehnic (un fel de regulă nescrisă şi fac chiar invers – cine se simte în formă şi vrea provocări mai mari schimbă categoria cu una mai grea, adică mai “tânără” şi luptă pentru podium acolo), considerate probe unde intră începătorii sau cei mai fără experienţă, traseele fiind şi mai uşoare ca dificultate tehnică şi fizică. Practic am concurat cu orientarişti cu experienţă, noroc că au fost puţini, iar singurul meu avantaj putea fi cel mult pe partea fizică.

Top

3. Cluj Ecotrail ultramaraton 50km.
Închei cu Cluj EcoTrail ultra 50km, un concurs în zona estică – sud-estică a Clujului, o zonă populată, veşnic în construcţie şi mai puţin folosită, chiar evitată la concursurile de MTB şi alergare de lângă Cluj: colonia Sopor – pădurea Tufele Roşii – dealul Sângelui – pădurea Gheorghieni cu pârtia de schi – dealul Răşina – Borhanci – Feleacu – livada Palacsai.

Am fost în recunoaştere traseu, mai întâi cu MTB-ul pe primii 30km şi apoi, în altă zi, alergare pe ultimii 20km, plecând de fiecare dată din Mănăştur, adică din colţul opus al Clujului. Ştiam că sunt multe bucle, e o zonă greu de marcat şi plină de provocări organizatorice, iar fără marcaj consistent şi mulţi voluntari pe traseu era greu să alergi corect fără track încărcat pe un dispozitiv gps. Am recomandat şi recomand şi acum traseul ca bază de inspiraţie alergătorilor din zona Sopor – cartier Gheorgheni, Borhanci pentru că trece prin locuri mai puţin umblate, noi pentru mulţi şi sigur e mai puţin plictistor decât veşnicele drumuri prin livadă.

Vremea a fost frumoasă, chiar bună pentru alergat, spre deosebire de anul trecut. Totul a decurs cu bine până în momentul când “la vaci” – cum spun eu, că veşnic pe acolo pasc nişte vaci, pe la km30, majoritatea alergătorilor din faţa mea au scurtat o buclă. Şi de aici vin observaţiile mele, punctual, şi sper ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Nu e prima dată când se mai greşeşte un traseu, dar… acum sunt nişte particularităţi, sunt prea evidente erorile. În lumea alergătorilor suntem numai noi, organizatorii, voluntarii, apoi sponsorii etc. E o lume mică, mai uşor controlabilă şi nu putem pune vina pe politicieni şi alţii ca în viaţa de zi cu zi. Suntem noi cu noi şi putem să ne creăm lumea alergării mai aproape de cea dorită, de ideal.

1.Au fost anunţate puncte de control ascunse, tocmai pentru ca lumea să nu aibă tentaţia să scurteze traseul. Erau multe locuri unde puteai scurta, voit sau nu. La bucla scurtată a existat PC “ascuns”, adică nelocalizat pe hartă.

2. Decizia organizatorilor cu privire la alergătorii care au greşit traseul: nu s-a schimbat nimic în clasament, mai ales în primele zece locuri care erau premiate, deşi organizatorii au ştiut de problemă, au ştiut de la omul de la acel PC cine a trecut pe acolo. Au considerat că se bulversează clasamentul şi probabil a contat faptul că fiind marcarea deficitară alergătorii vizaţi puteau să replice că n-au văzut schimbarea de direcţie şi nu e vina lor.

3. Ca urmare se pot trage două concluzii: omul de la acel punct de control a fost inutil, putea fi folosit în altă parte, şi că din toată istoria aceasta au avut de pierdut doar cei care au parcurs corect traseul, restul – alergătorii care au greşit şi organizatorii n-au fost afectaţi cu nimic. Tocmai acest lucru m-a făcut să scriu.

4. Nu am fost consultat nici eu, nici Adrian Costea, cu privire la decizie. În mod sigur dacă eram întrebaţi, date fiind circumstanţele, nu eram pentru descalificare sau altă măsură dură, dar eram pentru penalizare în timp. Nu era greu de văzut cam în cât timp s-a parcurs acea buclă. Eu de exemplu am parcurs-o în 10 minute.

5. Conform clasamentului nemodificat, diferenţa dintre locul 3 (4h18min) şi locul 15 (al meu, 4h36min) era de 18 minute, deci acele 10 minute contau, intram probabil în primii 10 alergători. Adrian Costea era pe locul 3 la acel km30, iar apoi a ieşit din top ten şi nu a reuşit să ajungă decât pe locul 7 la final (4h25min).

6. La acel km30 eu vedeam în faţa mea vreo 5 alergători, 3 dintre ei se vedea că sunt dezorientaţi. Am strigat la toţi să vină pe unde merg eu. Unul sau doi sigur au venit după mine, dar nu cred că toţi. Eram la acel moment cu Adrian Cosma care a încheiat pe locul 22.

7. Din ce ştiu eu, la acel PC din primii 15 alergători au trecut doar primii doi – Cătălin Şorecău şi Ianco Slovak, apoi locul 3 în acel moment – Adrian Costea şi eu. Conform Strava, unde se vede eroarea, primii doi nu au fost afectaţi, ei fiind alergători din altă clasă ca noi, restul.

8. Strava spune multe, dacă te uiţi cu răbdare. După locul 18, niciun alergător n-a mai luat-o greşit pe acolo. Din acel moment eu am alergat singur 18km, doar în ultimii 2km reuşind să ajung din urmă 3 alergători. Şi eu l-am anunţat pe omul de la acel PC că se pare că e o problemă de marcare şi e posibil să se fi luat măsuri.

9. Strava spune că alergătorii care au greşit traseul n-au mai greşit practic nicăieri în altă parte, nici înainte, nici după aceea. Fără track încărcat pe ceas nu puteai să nu greşeşti, părerea mea e că traseul nu putea fi parcurs corect fără să ai track încărcat, iar dacă înainte ai fost la recunoaşteri traseu acest lucru te putea ajuta, dar trebuia să ai talent de orientarist să nu greşeşti.

10. Strava spune că din primii 15-18 alergători doar unul avea ceas mai dummy (fără posibilitatea de încărcare track – Forerunner 230), unul nu şi-a pus înregistrarea (nu are cont, e mai discret, îl cunosc), unul avea Polar mai deştept (Costea), în rest toţi aveau ceasuri deştepte, unele chiar ultimul răcnet (adică doi doar Fenix 3 “obsolete”, restul 935 – ca mine, 945, Fenix 5, 5X etc). Toţi ştim că dacă te abaţi de la traseul încărcat pe ceas cu peste 20m acesta te avertizează, n-ai cum să nu-ţi dai seama. Da, se poate ca nu toţi alergătorii să fi avut trackul încărcat pe ceas, dar câţiva tot l-au avut, că altfel se rătăceau în numeroase alte locuri. Traseul de ultra se intersecta cu restul traseelor, unele porţiuni trebuia să le parcurgi în sens invers faţă de alergătorii de la cursele scurte.

Mulţumesc pentru poze
Cam atât am avut de spus. Să fie scris pe răboj, să nu se poată spune ca în replicile celebre (pentru cei mai în vârstă): “Nu ştim, pe onoarea mea că nu ştim! D-asta l-am trimis pe Patraulea ca să se sesizeze miliţia şi să ne spună miliţia ce ne-a pus nouă acolo.” Ştiu, a fost 1 Decembrie, ziua Marii Uniri

Şi acum vine cu paşi grăbiţi sfârşitul de an. “Sărbători Fericite!”  “La mulţi ani!”

Top

Oct 182019
 

Walking Month e la a cincea ediție și eu am participat la fiecare dintre ele.
La precedentele patru, invariabil am ajuns într-o formă sau alta pe podium (cu echipa, individual), cu toate că în unele ediții nu mi-am propus de la început acest lucru și mi-am găsit motivația pe parcurs. De fiecare dată mi-am repetat că scopul principal al evenimentului nu este competiția, ci fapta caritabilă, că spiritul competiției constă în schimbarea unor obiceiuri (pe o perioadă) cu unele mai sănătoase, că orice exagerare nu e bună nici în sport pentru un om obișnuit. Dar…

Anul acesta mi-am propus să fac echipă cu ai mei, să fim echipa-familie. Să încerc să fim împreună mai mult timp, făcând pași împreună din când în când. Să văd cum și cât se implică fiecare într-o echipă. Ceva sper să le rămână amintire. De la început, așadar, scopul principal nu a fost competiția, cel puțin la echipe. Ai mei sunt foarte ocupați cu școala, cu serviciul, mai au și activități suplimentare, e foarte greu să meargă afară doar să facă pași. Și îmi închipui că multă lume de la concurs e în aceeași situație, încearcă să facă mișcare în timp ce trec de la o activitate la alta.

La începutul evenimentului Walking Month mi-a venit ideea să fac un concurs, să ofer o carte premiu la unul dintre cei care participă la sondajele mele săptămânale. Eu urma să prezint situația pașilor echipei “Veze family”, iar cine dorea putea să voteze că a făcut mai mulți pași ca echipa mea sau mai puțini. La momentul actual concursul meu s-a încheiat, competiția Walking Month de asemenea. Nu s-au anunțat rezultatele oficiale, eu sper să fiu în primii zece la individual, iar cu echipa între primele 40. Am început să scriu acum despre Walking Month ca să pot finaliza concursul meu, care se încheie cu o tombolă.

Concursul meu “Cartea Anatomia alergării” s-a desfășurat în paralel și în legătură cu Walking Month și am oferit premiu cartea Anatomia alergării scrisă de Joe Puleo și Patrick Milroy.
Am dorit să rămână câștigătorul cu ceva util. Ce am scris despre carte și despre regulament pe facebook prezint mai jos.

Pentru mobilizare, pentru ca “luna Walking Month” să fie mai deosebită – vedeți clipul Try something new for 30 days – Matt Cutts – Ted-Ed – am o întrebare pentru cine vrea să răspundă, nu numai de fun. Am creat pe Facebook pagina Veze (@unpicdetimpliber) ca să pot crea sondajele.
Și acum întrebarea… Aveți mai mulţi paşi cu echipa voastră sau mai puţini, comparativ cu echipa “Veze family”, la sfârșitul celei de-a X-a săptămâni?

În prima săptămână 16sep (luni) – 22sep (duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut 569.208 pași, media 81.315 pasi/zi/echipa sau media 20.328 pasi/zi/persoana.

La sfârșitul celei de-a doua săptămâni, deci perioada 16sep(luni) – 29sep(duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut în total 1.004.965 pași, media 71.783 pasi/zi/echipa sau media 17.945 pasi/zi/persoana.

La sfârșitul celei de-a treia săptămâni, deci perioada 16sep(luni) – 06oct(duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut în total 1.548.495 pași, media 73.737 pasi/zi/echipa sau media 18.434 pasi/zi/persoana.

La sfârșitul celei de-a patra săptămâni, deci perioada 16sep(luni) – 13oct(duminică inclusiv) echipa “Veze family” a făcut în total 2.112.887 pași, media 75.460 pasi/zi/echipa sau media 18.865 pasi/zi/persoana.

Așa am prezentat situația după fiecare săptămână Walking Month.

În ultimele două zile am făcut enorm de mulți pași, am să prezint situația la sfârșitul articolului. Conform clasamentului intermediar neoficial publicat de organizatori, la sfârșitul săptămânii cu numărul 2 am fost pe locul 41 din peste 700 echipe participante. Poziția 41 în clasament în acel moment, cu toate că numărul de pași pe persoană nu e spectaculos, e o dovadă clară că participanților le este foarte greu să se desprindă de munca lor de fiecare zi. Pentru mine e și mai îngrijorător, copiii mei care sunt elevi nu-și fac vreme pentru “afară”, ar trebui să fie foarte organizați pentru asta.

Regulamentul concursului.
Toți care participă la sondaje în cele 4 săptămâni vor fi înscriși la tombolă (random.org sau ceva asemănător – am ales până la urmă, în urma unor reviewuri tragerilasorti.ro) cu șanse mai mari dacă votează la mai multe sondaje.
De exemplu cineva care a votat de 3 ori în sondaje are șanse triple față de cineva care a participat la sondaje o singură dată. Tombola va avea loc după încheierea votării după săptămâna 4.

Despre carte.
Știu că poate părea la unii o carte din ciclul cărților “… for dummies”, dar mie mi se pare practică.
Pentru un om care n-a făcut sport de performanță, care n-a fost îndrumat de antrenori, mai mult ca sigur că exercițiile acestea explicate cu desene ajută.
Mai spun doar un lucru: cartea mi-a dat confirmarea că ceea ce făceam era corect și în mod sigur anul acesta unul din motivele (mai sunt vreo 2 sau 3) că mi-a mers mai bine ca altădată la concursuri a fost faptul că am făcut mai multe exerciții fizice la partea de mijloc și superioară a corpului. Nu arăt ca Schwarzenegger, dar nici nu asta era intenția. Am făcut doar exerciții câteva minute, dar zilnic. Și așa simțeam că crăp de plictiseală, ceva de genul cum stăteam la coadă la pâine pe vremea împușcatului. Și sper că n-am părut cam ageamiu la sală, doar am executat ce am văzut în pozele din carte.

Va urma tragerea la sorți, publicând înregistrarea pe youtube și pe acest blog pentru ca să fie totul limpede. Voi face teste pentru ca tragerea la sorți să fie live pe Facebook pe pagina Veze (@unpicdetimpliber) și apoi să o pot publica pe youtube. Aș vrea să fac înregistrarea cu mobilul, stil “mojo”, nu doar “capture screen”. Astfel voi putea filma și ora extragerii câștigătorului.

Anunț de pe acum – tragerea la sorți va fi duminică la ora 20. Sunt 30 de participanți, cu 48 de șanse (unii au votat la mai multe sondaje). Fiind sub 100 șanse, tragerea la sorți e gratuită pe tragerilasorti.ro .
Vă mulțumesc pentru implicare! 🙂

Cum a fost la Walking Month pentru mine.
Pe lângă concursul meu “Cartea Anatomia alergării” m-am ocupat și cu … alergatul și mersul. Am avut două concursuri importante în această perioadă, Apuseni Ultra Race și Maraton Piatra Craiului. Am scris despre ele, mi-e și acum greu să mă gândesc… dar la pași au influențat puternic situația mea.
Așa cum am spus în primele rânduri scrise, în ultima săptămână tot n-am putut să stau deoparte de evenimentul Walking Month – partea competițională. Am mai stat de vorbă cu prietenii și mi-am găsit motivația să ajung în primii 10 la individual. Sper că am reușit. În ultimele două zile mi-am luat liber și am alergat și mers luni de la 7 dimineața la ora 24, iar marți de la 5 la 23. Am și pus 7 alergări de vreo 10km pe Strava luni, dar apoi am renunțat să mai alerg așa distanțe mari, am preferat alternanța alergare – mers.
Începusem ziua de luni cu papuci de antrenament de trail, am simțit ceva dureri la un genunchi după vreo 10 ore, i-am schimbat cu alții – tot mai rău, și am ajuns la cei pe care-i folosesc la competițiile de ultra – Hoka Speedgoat 3. A fost mai bine, dar am renunțat la alergările consistente, iar marți mi-am mutat “cartierul” de alergare “aiurea prin oraș” la Baza Sportivă nouă din Gheorgheni, unde este pistă de alergare foarte bună și totul a mers șnur.

Situația finală a echipei și a mea la concursul Walking Month (nu și pozițiile, că nu sunt anunțate oficial): La sfârșitul concursului, deci perioada 16sep(luni) – 15oct(30 zile) echipa Veze family a făcut 2.454.297 pași, media 81809.9 pași/zi/echipa sau media 20452 pasi/zi/persoana. Eu am facut cîte 130k pași în fiecare din ultimele 2 zile. Numărul meu total de pași a fost 1.559.653, adică 63,5% din totalul echipei.

Update 1: Andreea Streșină a câștigat cartea. Felicitări, să-ți fie de folos! Rezultatul figurează și pe tragerilasorti.ro pentru 30 de zile. Pe facebook am pus clipurile cu tragerea la sorti, unul live si celălalt “capture screen” editat, cu sunet adăugat.

Update 2: Echipa “Veze family” a încheiat pe locul 24 din aproape 700 echipe. La individual nu știu unde m-am clasat, dar sper că în primii 10, mai precis pe locul 8. 

Update 3 (24 oct): La individual chiar am fost locul 8. Voi atașa print screenul.

 

Atașez câteva poze semnificative.

 

Oct 092019
 

Poză din drumeția de duminică – după MPC 2013

A fost o zi tristă pentru alergarea montană. O zi care a început frumos, a continuat peste așteptări până la sfârșitul cursei mele și s-a încheiat cu o tragedie pe care n-am vrut s-o cred mult timp atunci. M-am tot gândit dacă să scriu sau nu… Dar nu pot să trec peste, nu pot fi ca un struț care-și îngroapă capul în nisip ca să nu vadă ce nu-i convine, ce nu-i place.

Condoleanțe familiilor, au fost doi prieteni dragi pentru mine. Da, în mod direct doar pe Edy îl cunoșteam, dar în lumea alergătorilor toți suntem prieteni, toți suntem uniți prin modul de viață. Știu, mulți spun că practicăm alergarea montană de fun, pentru sănătate si pentru că ne place natura. Mi se spune că voi trăi 100 de ani fără reparații. De fiecare dată însă mă gândesc că nu pot să fiu de acord în totalitate cu aceste concluzii, mai precis nu e totul. Nu e atât de simplu. Și cumva e prea egoist să crezi că sănătatea personală contează atât de mult. Ce dovadă mai bună poate fi în cazul meu decât faptul că am aflat de schimbarea medicului meu de familie din ziare, când în sfârșit media aflase că praxisul medical se vinde? Că merg la medicul actual când am nevoie de parafă pentru participare la competiții în străinătate? Că nu mai ţin minte când am facut ultima dată analizele? Da, sunt mai sănătos, sper, dar nu acesta e aspectul cel mai important care m-a determinat să aleg alergarea montană acum, iar mai demult MTB, drumeția etc. Mereu am ales să fac ceva activ în timpul liber, instinctual. Și pozele mele reflectă cu adevărat că nici cuvântul “fun”, distracție pe românește, nu e chiar potrivit, deși într-adevăr mă simt bine. Cu privire la natură am recunoscut că în timpul concursurilor nu pot privi în jurul meu, trebuie să fiu atent la teren, concurenţi, am pulsul ridicat. Natura se observă mai pe îndelete. Mai sunt și provocările, da, de ele am uitat să spun. Și dorința de a fi tot mai bun, de a performa. Dar nu toată lumea alergării ajunge în față. Și atunci, care e adevărul? Ce lipsește? Ce i-a făcut pe prietenii mei din lumea alergării să pășească pe această cale? De ce nu le ajunge lumea reală pentru viața lor? De ce nu-mi ajunge? Totul poate fi exprimat într-un singur cuvânt: necesitate. În sfârşit l-am găsit, era ascuns undeva în subconştient. E modul prin care încerc să rămân un om normal, în bunul sens al cuvântului. Pentru că e greu să rămâi un om normal în această lume, aşa cum te-au (și m-au) învăţat părinţii.

În lumea reală în care te izbești de dezamăgiri, de inechități, în lumea în care poate exista cazul Alexandra care pe mine m-a șocat în mod deosebit și poate pe vecie pentru că la vârsta mea nu mai pot crede că se va schimba ceva în bine, că voi apuca … pentru că mi-am dat seama cât de tare scârțâie sistemul și cât valorează o viață de om obișnuit… ai nevoie de ceva pentru a rămâne în echilibru, nu atât fizic, cât psihic. Și alergarea montană e o soluție, îți dă liniștea necesară să poți reveni cu forțe proaspete la viața de zi cu zi, să-ți recapeți răbdarea, să redevii optimist și vesel, să-ţi faci meseria cu plăcere, să ai energie în primul rând pentru familie. Intri astfel într-o lume ca o oază, în care speri că scapi de probleme, de stres și e o alternativă mult mai sănătoasă ca lumea virtuală în care din păcate intră tot mai mulți și din care ne luptăm să-i scăpăm pe ai noștri, pe copiii noștri. Pentru că şi lumea virtuala e un refugiu, o alternativă, oferă provocări …

Și totuși și această lume a alergării e reală, vai, cât de reală! Am văzut asta la acest concurs.

Pentru mine la Maraton Piatra Craiului au fost accidente, mici greşeli cu urmări grave. Şi Eniko şi Edy au avut experiență, cum am și eu. Şi eu mai gresesc, mi-am văzut moartea cu ochii cum se spune, dar m-a salvat până acum câte un dram de noroc.
În mod conştient poate prima situaţie gravă prin care am trecut a fost într-o drumeţie din studenţie la Huda lui Papară. Toată lumea era în tabăra de corturi, eu mă trezesc să plec în plimbare prin pădure şi “să caţăr” un perete. Aşa, fără un motiv special, că era acolo în fața mea. Fără echipament, că oricum atunci nu te prea gândeai să ai aşa ceva, era perioada în care îţi manufacturai hamul după un model real sau după pozele din cărţi. Şi după câţiva metri de căţărat mă blochez cu înaintarea, nu mai era funny şi vreau să cobor. Încerc, nu mai pot, e prea riscant. Ce să fac, cine ştie când vor vedea ceilalţi că lipsesc, n-am spus la nimeni unde mă duc, pe atunci nu erau telefoane mobile. Am norocul să găsesc o cale să urc, fac un fel de tragere la sorţi că nu vedeam mare lucru în sus, ajung spre seară la corturi. M-au întrebat prietenii pe unde am fost, am zis că pe dealuri. Dar am rămas la o vorbă de care mă ţin şi acum, cine ştie până când: uneori e suficient să greşeşti doar o singură dată. M-aţi văzut căţărându-mă vreodată, chiar dacă fac parte şi dintr-un club alpin? Poate de aceea… Au trecut zeci de ani de atunci. Și să mai zici că trecutul unui om nu contează…

Dar acum? Şi acum mai scap ca prin urechile acului. De exemplu la MTB la una din ediţiile Maratonului Gilăului. Da, ştiu, sunt doar nişte dealuri. E suficient însă să intre în tine cineva, să zbori pe neaşteptate chiar dacă eşti cu spd-uri, să ai de ales între prăpastie şi un bolovan de care poate te vei zdrobi… dacă te poţi prinde. Am avut noroc. Şi da, incredibil ce multe gânduri poţi cuprinde în acele secunde. Și imagini, nu de la fața locului…

Şi chiar la MPC în 2014, când ai ghinionul să ricoşeze aiurea o piatră şi abia să apuci să întorci puţin capul, piatra nimerind în pometul unui obraz între tâmplă şi ochi. Cum spuneau prietenii, arătam ca Rambo şi am fost sfătuit să mă spăl că speriu oamenii. A fost doar o sperietura, am încheiat chiar cu un timp bun pentru mine. Nu a fost prima ediţie pentru mine, iar despre fiecare ediţie eu cred că am scris frumos pentru că mi-au plăcut.

Accidentările sunt aşadar din vina proprie sau a celor din jur, nu pot spune care sunt mai periculoase. Dar sunt în general mici și nu le ții socoteala. La 2×2 o dată mi-a intrat vârful unui picior între stânci şi ca de obicei mai mult mâinile au avut de suferit. Puteam să-mi rup piciorul sau să mă lovesc cu capul de o stâncă, în ultima clipă am scăpat din menghină. Eram cu papuci de ultra şi aceştia erau puţin mai largi şi nu eram obişnuit.
Să nu pun doar curse din România: deşi am fost la puţine pe alte meleaguri, evenimente am avut, minore în general. La TDS din Franţa în 2015 am stat prea aproape de cineva, am vrut să trec, m-am împiedicat şi am căzut spre vale. Norocul meu a fost că erau serpentine în acea vale şi am aterizat în aceeaşi potecă mai jos, alegându-mă doar cu julituri.

Dacă fiecare dintre noi am sta să privim în urmă, probabil că nu sunt singurul “împiedicat” din lume. Nu ne place însă să povestim despre situaţiile limită. Şi în niciuna din situaţiile critice prin care am trecut nici nu mi-a trecut prin minte să pun măcar o parte din vină pe organizatori. Nu a fost cazul. Ca de obicei am încercat să trag concluzii, să pot evita astfel de evenimente. Am 50 de ani, parcă cu toata experienţa mea tot mai des am mici probleme, şi acum am un deget de la o mână pe care nu-l pot îndrepta, la 3 luni după Marathon 7500. Ar fi trebuit să-l pun în ghips, dar v-am spus cât ca des merg la medic.

Şi totuşi alergarea montană e o necesitate pentru mine. Nu contează că mai cad. Nu e o lume ideala, dar nici nu e lumea Alexandrei. A fost invitat la un post tv un pensionar, fost şef la un departament ce răspundea de siguranţa cetăţeanului. Şi el a spus că e normal să fie sute de dispariţii pe an în România. Părea până la aceste cuvinte bine documentat, că ştie ce spune. Toată lumea a fost revoltată, inclusiv eu: cum adică, cum poţi afirma în ziua de astăzi aşa ceva? Pentru mine era clar, cel puţin a dovedit lipsă totală de tact şi o folosire inacceptabilă a cuvântului “normal”. Şi, evident, că vrea televiziunea respectivă să facă audienţă. Dar dacă omul ăsta a spus din statisticile care sunt parcă “dezumanizate”, din cele de pe vremea lui? Sau de acum? Dacă a mers acasă întrebându-se unde a greşit, că el aşa ţine minte? Dacă are o memorie beton, că unii chiar așa au, credeți-mă!

Cum stăm în lumea alergării montane cu statisticile referitoare la evenimente negative? Nimic până acum la noi în ţară… Dar la MTB, ciclism de şosea, fotbal etc avem cazuri. La bunul simţ riscurile specifice alergării montane se adaugă la cele de la alergarea de şosea. Ştiu că americanii sunt obsedaţi de statistici la orice sport şi nu numai. Primul meu contact cu statisticile lor a fost la baschet, la NBA. Pentru ei oamenii sunt cifre, ca la contabilitate. Nu degeaba sunt şi glume pe seama “cercetătorilor americani”. Ei spun că la maratoanele de şosea moare un om la 100.000 participanţi în timpul sau în următoarele 24 de ore. În general cauza e infarctul datorat hiponatrenamiei. La triatloanele de tip ironman statisticile sunt mai negative. După primul meu Xman de la Oradea soţia n-a mai vrut să mai particip la altele, fiica – micuţă atunci, chiar a plâns, deci nu arătam prea bine. Mie mi se părea că sunt ok. La cel mai mare maraton din lume, la cel din New-York, se ştie că în fiecare an moare cineva. Adică câştigi la tragerea la sorţi, te duci împreună cu cei 90.000 de participanţi la concurs, te uiţi la cei din jur şi spui: unul din noi murim azi, iar din cei rămaşi 60.000 termină maratonul; cei cu inima slabă să plece acasă. Asta e statistica dezumanizată, dar e adevărul. Oare câți concurenți ajung la ambulanțe sub diferite motive la maratoanele de șosea? Cred că ne-ar speria cifrele. Şi oamenii participă în continuare la concursuri, viaţa merge înainte.

Fiecare participare a mea la MPC am considerat-o o sărbătoare, de fiecare dată am încercat să scriu ceva cât de cât folositor. De ce tot scriu? Scrie acolo sus pe blog în colţul din dreapta, simplu cum îmi place mie: să am ce povesti nepoţilor. Ştiti de unde a pornit blogul? Tot de la o experienţă de viaţă. Un unchi al cuiva a trecut prin două războaie şi povestea foarte frumos şi interesant, a avut o viață grea și pierderi la care nu știu cum de a rezistat cu mintea întreagă. Dar era bătrân, iar pe zi ce trece poveştile se scurtau, le repeta pe tot mai puţine până a ajuns la una. Eu vreau să nu-i plictisesc pe ai mei, dacă vor peste ani să citească poveştile mele alături de mine, să nu mă repet… Eu doresc să fiu un om normal cu nepoţi, atât. Normalul de altădată.

Mereu am apreciat ce a facut Luci Clinciu pentru comunitatea alergătorilor montani. Regulamentul de la Circuitul Carpaţilor, înainte cele de la cursele CarpathianMan le-am tot dat exemplu pentru cine mă întreba şi dorea să organizeze un concurs. Dacă li se părea ceva nepotrivit puteau să ceară explicații, să modifice după aceea. Am scris şi acum doi ani despre asta, despre faptul că a dorit standardizarea concursurilor, asigurarea unui nivel de condiţii şi siguranţă astfel încât oricine doreşte să participe la concursurile din Circuit să fie sigur că nu are surprize negative. Şi în străinătate există ITRA unde sunt membru de câţiva ani, mi s-a părut de asemenea o idee bună, eu la acele concursuri merg care sunt înscrise la ITRA.

Acum traseul a fost umed, ca urmare pe unele porţiuni erai mai lent, dar pe altele erai mai rapid. Pietrele parcă erau mai lipite și nu mai fugeau așa de sub tălpi. Unii au scos recorduri personale. Corzile cu noduri suplimentare puse în porțiunile mai dificile de pe traseul turistic pe mine m-au ajutat, m-am simţit în siguranţă, erau şi salvamontişti pe traseu. Dar când e să se întâmple, doar un pic de noroc… Trist şi dureros! Nu ştiu ce a fost acolo. Atunci am auzit zvonuri la finish, am ajuns repede la cazare şi am citit în ziarele online. M-am gândit la ai mei, am sunat, am încheiat cu “vă pup” şi nu le-am spus nimic, mai speram. Li s-a părut ciudată încheierea, iar după ce au văzut o ştire la tv m-au resunat să ştie că sunt bine. Cam ştiu ce şi-au imaginat… Multă lume a fost cu sufletul la gură, şi de acolo, şi din alte părţi. Nu vreau să compar cu nimic acele ore.

Ce va urma nu ştiu. Doar ştiu că alergarea montană e încă o necesitate pentru mine. Poate a fost şi pentru EI. Ştiu că mereu îmi voi aduce aminte de Eniko şi Edy.

Cursa mea? Ar fi fost frumoasă, cum am trecut de prietenii mei din categorie, cum m-am străduit ca de obicei. 4h55min, prima dată sub 5 ore, probabil locul 3 la categorie şi 33 general. Din păcate cursa nu va rămâne cu amintirea unor rezultate. Să ne gândim și la ce şi-ar dori ei, cei trecuţi în eternitate.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Sep 252019
 

Apuseni Ultra Race 170k (generic spus, practic este aproximativ 180k) este o cursă mai deosebită în peisajul curselor lungi “standard” de ultra. Spun standard pentru că oamenii mereu au lungit sau lăţit ca un aluat de pătură concursurile de ultra până concurenţii s-au subţiat de tot.

Am participat la mai multe competiţii de această lungime – UTMB (de 2 ori), Istria 100 mile (de 3 ori), Pirin Ultra 160k (de 2 ori) şi sunt câteva aspecte care diferenţiază Apuseni Ultra Race.
Ştiam de particularități de la început, anul trecut am fost chiar închizător la primele două tronsoane: Arieşeni – Padiş şi Padiş – Răchiţele, în total aproximativ 93km, să-i spun porțiunea mai sălbatică. Ca să ştiu la ce să mă aştept şi în ultima jumătate de cursă cu o săptămână înainte de concurs am fost în recunoaştere traseu cu MTB-ul: Răchiţele – Măguri Răcătău – Staţiunea Muntele Băişorii. După o studiere pe hartă, văzând că această a doua parte e mai mult pe drumuri asfaltate sau pietruite, m-am gândit că bicicleta se pretează mai bine chiar decât alergarea şi, în orice caz, voi face un efort mai mic şi voi fi mai rapid.
Aşa a fost, dar n-am reuşit să mă încadrez în planul A: mers cu maşina şi MTB de la Cluj la Răchiţele, parcurs traseul, întoarcere la Răchiţele pe MTB pe o variantă mai uşoară şi plecare acasă cu maşina, toate într-o zi. Destul de repede, după intrarea pe traseu unde am avut porţiuni de push bike şi carry bike, nu m-am mai luptat inutil, am preferat să fac poze şi am aplicat planul B, în care de la Staţiunea Muntele Băişorii m-am întors acasă la Cluj tot pe MTB şi abia ziua următoare am recuperat maşina de la Răchiţele mergând pe drumul naţional cu MTB-ul.

Prin Apuseni am drumeţit de multe ori, am fost şi cu MTB-ul şi mai demult cu cursiera, când nu exista MTB pe la noi. Faţă de secolul trecut acum traseele turistice sunt mult mai bine marcate. Dar, la un traseu care străbate munţii de-a curmezişul, sunt porţiuni de legătură să spunem mai puţin cunoscute pe care prietenul meu şi organizatorul Cozmin Ardelean a trebuit să le marcheze și încă destul de des. Cerinţa obligatorie pentru concurenți a fost de a avea track pe un dispozitiv gps şi, în plus, instalată aplicaţia Avenza cu harta cu traseul. Având în vedere frumuseţea traseului eu zic că se merită acest sacrificiu, al orientării pe traseu, lucru pe care nu l-am întâlnit la celelalte curse, care erau marcate integral foarte bine în afară de … Pirin Ultra din Bulgaria.

Un alt aspect mai deosebit este traseul puțin spus interesant, care trece prin (şi pe lângă) multe obiective de care sunt convins că aţi auzit şi au denumiri de poveste ca: vârful Curcubăta Mare (1849m, cel mai înalt din Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop, Groapa Ruginoasă, Cheile Galbenei cu porţiuni de lanţuri, avenul Borţig, izbucurile specifice, Cetăţile Ponorului, Padiş – Vărăşoaia, Cetăţile Rădesei cu trecere prin peşteră, Piatra Tâlharului, Nimăiasa, vârful Vlădeasa (1836m), cascada Vălul Miresei. Toate acestea sunt în prima jumătate de traseu, sunt de vizitat mai înainte de a merge prin munţii din alte ţări, sunt ale noastre. Pentru că în special zona Padiş e împânzită de peşteri, avene, sunt multe marcaje care te pot deruta (de exemplu cele spre intrările la “balcoanele” Cetăţilor Ponorului) şi sunt motiv de rătăcire de pe traseu. Elod Szocs sunt convins că a luat-o greşit pe unul din marcaje, că la PA4 Padiş am fost surprins să văd că a sosit după mine.

Anul trecut ca închizător am putut să-mi mai arunc câte o privire de turist şi în jurul meu, dar e de alocat multe zile de concediu pentru a putea spune că ştii ceva despre aceşti munţi.

După ce până la Răchiţele ai avut parte de tot felul de provocări, acumulând inclusiv cea mai mare parte din diferenţa de nivel a concursului, jumătatea a doua pare uşoară. Nu e aşa, m-am convins după timpii lui Bartha Balint care a încheiat primul cursa anul trecut, i-am studiat trackul (inclusiv la modul flyby) de pe Strava. La MTB la recunoaşterea de traseu totuşi e altă senzaţia, dar nu e uşor nici acolo, mi-au trebuit vreo 9 ore de cicloturism pentru cei 88km să ajung la finish. Şi în această parte sunt locuri cunoscute, poate mai puţin pentru alergători cât pentru biciclişti şi triatlonişti: Dealul Botii, staţiunea Beliş – Fântânele – lac de acumulare, Mărişel, Măguri-Răcătău, vârful Piatra Groşilor, vârful Muntele Mare, finish-ul la Staţiunea Muntele Băişorii. Ce te macină încetul cu încetul la această porţiune sunt drumurile pietruite, netasate. Ştiu din experienţa de la Pirin că alergătorilor de trail nu le place nici asfaltul, nici aceste drumuri. Nici eu nu mă omor după aşa ceva, dar ceea ce îmi place la ele e că nu le place celorlalţi şi rabd cu mai mult stoicism prezenţa lor, îl consider un avantaj.

Sunt peisaje frumoase în această zonă, dar depinde cum nimereşti, zi sau noapte.

Cozmin a gândit bine traseul, startul la ora 6 dimineaţa din Arieşeni permite o logistică mai uşoară în porţiunile întortochiate, cu multe poteci, de la început, dar şi poţi aprecia locurile şi să te bucuri în suferinţă, adică nu doar să alergi să ajungi la finish. În principiu după Răchiţele drumurile nu ar trebui să creeze probleme de orientare, atâta că eu le-am parcurs noaptea şi în localităţi am mai luat-o greşit, mai ales în Mărişel şi Măguri-Răcătău. Şi acolo se construieşte mult, sunt “aproape” staţiuni turistice, la mică distanţă de Cluj, la Mărişel este şi pârtie de schi de mulţi ani.  

Ce mult am scris deja! Dar consider că merită, e ceea ce m-a convins să particip la această cursă “de casă”, un concurs încă cu puţini concurenţi, dar o premieră pentru România: este singurul concurs de 170km+ de la noi.

Prin concurs s-a mai dorit reprezentarea unor tradiţii ale locului şi s-a ales cea a mâncărurilor. Apăi eu n-am apucat să gust din toate că eram grăbit. Iarăşi noroc cu anul trecut… Au fost plăcinte la PA4 Padiş (primul punct de dropbag, km41), ciorbă la cabana Vlădeasa (PA7 km76), gulaş la Dobrin (PA14 km149) unde era prietenul meu Luşu cu familia, sarmale la finish în Staţiunea Muntele Băişorii. Asta clar n-am mai întâlnit pe la cursele lungi la care am participat.
Completare de la Cozmin: a mai fost omletă la Răchițele (PA9, km93, al doilea punct de dropbag) – îmi aduc aminte acum că am mâncat și eu – era Adriana Papp acolo, eu eram grăbit că în sfârșit eram primul și era momentul adevărului, apoi pilaful de orez și ficat de la Beliș (PA11, km116) și șnitețele cu cartofi la Mărișel (PA12, km127). La multe văd că am renunțat, dar nu poți să fii “și cu sacii în căruță și cu boii odihniți”, cum se spune.

Şi las la sfârşit, ca să iasă în evidenţă mai bine, prezenţa la punctele de alimentare, pe tot locul, nu mai vorbesc de finish, a multor prieteni sufletişti ca de obicei, nu toţi alergători, dar asta contează puţin. Sunt drumeţi, muntomani, salvamontişti, au în comun plăcerea de a sta în natură în timpul lor liber. Nu pot să-i enumăr pe toţi, am să pomenesc pe câte unul pe parcursul istorisirii cursei. La ei se adaugă ceilalţi voluntari şi organizatori la care le mulţumesc de asemenea pentru că au ales să-şi petreacă weekendul cu Apuseni Ultra Race, fotografii prezenţi în locuri cheie şi nu numai – poate mai puţin deosebite, dar au ştiut să ne facă să le privim prin ochii lor.

Citind încă o dată ca să corectez cele scrise, nu pot să nu mă gândesc, oare concursul acesta e numai pentru alergătorii clasici de ultra? Contează doar cine e pe podium și cine ajunge la finish, nu poate fi privit și altfel decât un concurs? Eu zic că unii concurenți, din cei care au fost și anii trecuți, vin și pentru altceva. Pot compara acest eveniment cu cele organizate de clubul Eke, cu turele memoriale de alergare/drumeție/MTB Kos Karoly, Jokai Mor și altele, în care sunt implicate și comunitățile din satele prin care trec traseele, tot cu mâncăruri tradiționale (dar mai mult pâine cu unsoare și ceapă, dulcețuri făcute în casă, ceaiuri), în care participanții vin pentru frumusețea locurilor și socializare, puțini merg la stilul competitiv. Și acolo sunt curse mai scurte, pentru cei mai puțin pregătiți de efort de anduranță, inclusiv pentru copii.

 Am fost invitat alături de Cipri Nedea la Radio Cluj să vorbim despre concursul acesta. Mulţumim!

Și clasamentul final cu câteva amănunte.

Pregătirea cursei.

Din cele spuse mai înainte primul lucru îndeplinit, și poate cel mai important, e cunoașterea traseului și a locurilor mai dificile. Și așa am avut probleme, pentru că noaptea se vede altfel, pentru că oboseala te afectează în multe moduri.

La partea cunoașterii adversarilor n-a fost așa de greu, n-am fost mulți, spre 30 de persoane. Dar, cum se spune, nu trebuie să fie mulți, e suficient să fie câțiva mai buni decât mine. Din cele văzute pe ITRA, cunoscându-i și pe unii concurenți, am ajuns la două concluzii: mă voi lupta în special cu Ciprian Nedea și cu Elod Szocs, apoi că niciunul din concurenții mai buni nu au mai participat la un ultra de 170km, concursurile lor netrecând de 120km. Cât de adevărate au fost observațiile s-a văzut, Cipri a terminat pe locul 2 și Elod pe 3. Dar am avut scăpări, de exemplu Alex Știrb, pe care nu-l știam așa de bine, care a fost aproape tot timpul primul până la cabana Vlădeasa de la km76.
Ca de obicei mi-am făcut o listă cu timpii de referinţă la PA-uri, bazându-mă și pe trackul Strava al lui Bartha Balint de anul trecut. L-am urmărit și în modul flyby, să văd unde i-a fost mai greu, de ce n-a reușit sub 24h, timpul lui final fiind 25h30min. Pentru mine oricum 25h30min pare de domeniul fantasticului, am ajuns la concluzia să trebuie să merg la optim pe un timp de 27h, în orice caz sub 30h, dar cel puțin să sper că obțin sub 29h, să fiu cu timp mai bun ca Andrei Țale, câștigătorul din primul an. Știam de la Lușu că Andrei a avut mari probleme la sfârșit din cauza frigului. La final a fost 28h41min pentru mine, singurul de anul acesta sub 30h, rezonabil.
Grosso modo, mi-am împărțit alimentarea după punctele de dropbag Padiș (km41), Răchițele (km93), Măguri-Răcătău (km137). Cu timpul prevăzut de 27h, mi-au ieșit pachete pentru 6h, 8h, 7h, respectiv 6h de cursă.
Am avut probleme cu potrivirea tuturor lucrurilor în dropbag, cam mic dacă vrei neaparat să-ți pui și o pereche de papuci de schimb. Eu mi-am pus totuși papuci în plus, nu i-am folosit, culmea nici șosetele nu le-am schimbat, dar la un așa traseu lung nu doream să rămân desculț pe undeva. Am ținut de asemenea să am la mine în plus o foiță de vânt, pe care eram convins că am s-o folosesc mai tot timpul pe traseu, mai degrabă decât foița de ploaie, am pus și o bluză mai groasă decât bluza cu mânecă lungă din rucsac. Știam cum e când bate vântul pe Vlădeasa sau Muntele Mare, ce frig poate să fie. N-au încăput mai multe din păcate.
Cam atât în mare, mergeam pe două obiective, în funcție de situație, pentru timp de 27h și pentru podium.

Desfășurarea cursei.

Dimineața la ora 6 s-a dat startul din Arieșeni, poate cu ușoară întârziere. Destul de tare s-a pornit pentru mine, poate și pentru că era frig. Primii mi s-au părut să fie Adi Crăciunescu și Mihaela Bodnariu. În orice caz s-a format un grup în față, eu mă străduiam doar să nu-i pierd din vedere, să nu trebuiască să fac efort de orientare, dar eram în ultima treime.

O primă surpriză a venit când am trecut de Cipri și am văzut că rămâne în urmă. Mă așteptam să fie printre primii, dar a pornit prudent, poate prea prudent. Cine știe ce planuri are? În orice caz, la un ultra la o distanță pe care n-o cunoști e mai sănătos să alergi la început mai încet decât prea tare. Și acest lucru dovedește însă că am un avantaj prin faptul că știu ritmul pe care-l pot duce, nu trebuie să tatonez.

La primul punct Stânișor, km8, cred că am ajuns pe locul 7. Începeam să-mi intru în ritm, era tot urcare. Cumva, spre vârful Curcubăta Mică, am bâlbâit-o puțin cu traseul împreună cu alții și a trebuit să scot mobilul cu harta Avenza. Adi Crăciunescu s-a depărtat, eu nu mai eram sigur că Cipri e în spatele meu.

Urc la Curcubăta Mare, alături era Luci Dincea. Mai schimbăm o vorbă, ajungem pe Adi, îl întrebăm dacă în fața celor doi pe care-i vedem în fața noastră mai sunt mulți. Ne spune că-s primii, mie nu-mi vine să cred. De pe vârf se vede până departe, nu văd pe nimeni, dacă totuși mai e cineva atunci e la nivelul lui Bartha Balint și n-am ce-i face.  

Vine vale, apoi tot sus-jos. Prind din urmă cred că pe Alex Știrb, unul din cei doi, și am confirmarea că sunt în primii trei, că Elod Szocs e în față. La PA2 Vârtop, km22, ajung puțin în spatele lui Elod. Eu oricum fac pauze foarte scurte, așa fac de obicei. Încerc astfel și să pun presiune pe ei, să nu stea cât doresc. Și văd că într-adevăr trag destul de tare să se depărteze de mine, iar să țin ritmul lor însemna să-mi ies bine din zona de confort. Îmi tot repet ce mi-am repetat de-a lungul întregii curse: dacă cu acest ritm am reușit chiar să-i ajung, de ce să alerg mai tare? Înseamnă că e suficient. Dacă se luptă între ei, foarte bine.

Vine PA3 intrarea în Cheile Galbenei, km31. Pe Elod nu-l mai vedeam demult, Alex nu era departe. În Chei brusc vedem pe Elod că se luptă să urce în dreapta pe un abrupt. Îl strigăm să coboare, că nu-i pe acolo traseul. Pe zona de lanțuri Alex se depărtează de mine, traversează Cheile foarte bine și nu-l mai văd destul de multă vreme, pe când era aproape sus la Avenul Borțig. Elod m-a ajuns și a rămas cuminte după mine pe urcarea spre aven. În Chei am fost tot pozat și ca de obicei Dan Tăuțan are zona lui favorită.

Vine porțiunea în care punctul galben de marcaj mai primește un punct albastru pentru Cetățile Ponorului. Elod fix în spatele meu parcă mă presează. Mă hotărăsc să-l las să treacă dacă dorește, că eu vreau să mănânc. Simțeam că merg prea tare. După câteva minute nu-l mai văd și un pic mă îngrijorez, oare nu alerg prea încet? Ajung la PA4 Padiș, km41, primul punct în care dropbag-ul mă așteaptă, “la plăcinte” cum mi-am notat pe hârtia cu PA-urile și timpii. De demult acolo sunt plăcinte, când treceam cu prietenii ne spuneam că mergem să facem o vizită la bătrâna cu plăcintele. Între timp bătrâna s-a tot schimbat, parcă a mai întinerit, dar pentru mine tot așa va fi, bătrâna cu plăcintele…

La Padiș văd pe Alex cum se pregătește de plecare. Va trebui să fiu rapid, să încerc să pun presiune la distanță pe el. Nicu Brandas, salvamontist, mă ajută să-mi pregătesc un recovery. Caută un pet pentru mine, din cauza volumului mic al dropbagului a trebuit să renunț la bidon. Plec în grabă, nu mănânc plăcintele. Asta e, am mâncat destul anul trecut. Pe Alex îl văd încă în față, merge pe ușoara urcare. În spate aud că sosește cineva. Cine să fie locul 4, să fie așa de aproape de noi? Mă întorc curios și-l văd pe Elod! Precis se rătăcise, acum abia am realizat că de fapt sunt pe locul 2.

Depășesc pe Alex și Cetățile Rădesei le trec primul, pe Alex nici măcar nu-l mai văd în spate. Iluzorie situație, curând mă ajunge și abia mă țin de el, eram ca o armonică: la drum întins se depărta, pe urcări îl ajungeam. Trecem nu departe unul de altul de PA5 Șaua Cumpănățelul, km51, unde ne aștepta Cozmin cu mașina, abia sosit acolo. Nici nu știu dacă am oprit să pun apă, atât de dornic eram să scurtez oprirea și pentru Alex. La PA6 Nimăiasa, km62, tot împreună cu Alex alergam.

Trecem de intersecția Pietrele Albe de unde pornea bucla de Vlădeasa și de aici n-am mai avut ce face, Alex s-a depărtat. Alerga prea bine pentru mine pentru zonele mai de plat. La PA7, cabana Vlădeasa, km 76, îl văd din nou. Mă uit acum pe timpii noștri, sosise totuși doar cu 2 minute în fața mea. Urma urcarea spre vârful Vlădeasa. Mi se oferă ciorbă, știți mai departe, trec peste. Îmi pune o fată apă în bidoane și dispar. Mai sus cu ceva mă uit să văd dacă Alex mă urmează, să știu cât de mult vrea locul 1. E în spatele meu la vreo 100m. Nu-i nimic, am să mă străduiesc să nu-i fie ușor în continuare. Ajung pe vârful Vlădeasa, mă uit în urmă, nimeni. Este o ultimă şa înainte de vârf, dar Alex nicăieri. Dar de aici urmează aproape numai coborâre până la Răchițele, timp să mă ajungă la ce viteză are este destul. Nu mai țin minte dacă este punct de control pe vârf, văd o mașină de teren, mă gândesc că o fi de la organizatori. Dau telefoane, dau mesaje, nimic. Ori eu, ori ei nu avem semnal. N-am ce face și cobor, vor vedea ei după track că n-am trișat. Aflu la PA8, km83, Pietrele Albe, unde e intersecția, că nu există punct de control și bine am făcut că am venit. Mă sună și Cozmin și lămurim definitiv aspectul. Întreb pe voluntarul de la PA8 când a sosit prima dată locul3, la ce timp față de mine.  E prima dată când aflu o informație despre concurenți (în afară de Alex care până atunci a fost tot cu mine), îmi spune 45min. Super!

Vine Răchițele, PA9, km 93 și al doilea punct de dropbag. Punctul se mutase la școala aflată la vreo 400m mai jos de Căminul Cultural de anul trecut. Știm motivul, se va ține la Cămin o nuntă. Ocolesc școala, nu mă prind că intrarea e pe ușa principală, trebuie să mă întorc și o văd pe Adriana Papp. Fain, e cu fetele la punct, cam singurele pe acolo, mă ajută fiecare cum pot. Atâta că sunt foarte grăbit, mă gândesc că dintr-o clipă în alta sosește Alex și, ca de obicei, vreau să-l oblig să stea puțin. Mai trebuie să am răbdare până pe la km 120, când gândeam că ceva trebuie să se întâmple cu unul din noi, dar din când în când mă ia valul. N-am mai fost niciodată primul la general la o competiție de acest gen. Până aici a mers totul bine, am ajuns pe lumină, era cam ora 19.20, eram chiar în grila de 25h! Și asta fără să o fac intenționat, așa a ieșit. E drept că Balint ajunsese cam cu 40min mai repede anul trecut și la final a scos un timp de peste 25h. 

Acum pentru prima dată am început să-mi doresc să știu când vine următorul concurent, să pot să-mi dozez efortul, să știu cât pot sta la PA-uri. Adriana nu știe sigur dacă are voie să-mi spună astfel de informație, eu mă gândesc că poate sunt singurul concurent din toată competiția care nu știe cum stau adversarii. Live-ul se pare că nu merge. În plus, îmi puneam întrebarea: ce e mai important, locul 1 sau timpul scos? Aleg timpul și alerg mai departe. N-am ce face, în continuare voi alege opriri scurte la PA-uri.

Trece PA10 Dealul Botii, km 102, vine PA11 Beliș, km 116. La Beliș, la Salvamont, sunt prieteni ca de obicei, obțin promisiunea că voi fi sunat sau primesc mesaj când pleacă al doilea concurent. Nici n-a fost nevoie să le spun numărul meu de telefon, îl aveau în agendă. Sunt aproape convins că al doilea e Cipri. Aflu în sfârșit că al doilea e la peste o oră de mine. După Răchițele, așa cum am spus, sunt lungi porțiuni de șosea și drumuri pietruite. Trebuie să am ceva viteză, să nu dau speranțe la urmăritori. 

Ajung la PA12 Mărișel, km 126, după ce am scăpat cu bine de urcarea de la Barajul Fântânele. Așa cum observasem cu o săptămână înainte, urcarea fusese curățată de prieteni de la MTB downhill, au pregătit-o pentru coborârile lor, li se părea potrivită. Nouă ne-au ușurat traseul, că nu mai erau tufe și pietrele mai rebele au fost înlăturate. Pe la Mărișel, înainte de PA, la capătul de telescaun, am făcut două rătăciri mai serioase, nu mai mult de 5min în total cred. N-am nimerit drumurile la intersecții, deja era noapte, a trebuit iar să scot mobilul cu harta Avenza, trackul de pe ceas mai mult mă încurca.

Urmează coborârea pe Drumul Generalului până la Măguri-Răcătau, PA13, km138, ultimul punct de dropbag. Până aici totul bine, mă străduiesc să nu forțez pe coborâre, e plin de pietre și e foarte lungă. Îmi tot repet că trebuie să mănânc peste 2-3km, să nu las coborârea să mă fure și să ajung leșinat în Măguri. Iau un gel și atât. Poate trebuia mai mult.

Din Măguri-Răcătau teoretic nu mai e mult, cam un maraton. Dar urmează o urcare grea la Dobrin, care și la MTB mi s-a părut interminabilă, cam de 900m diferență de nivel. Nu m-am uitat pe graficul meu de timp, dar văd că eram chiar bine: 20h07min, la aproape o oră peste timpul lui Balint, dar cu o oră mai repede decât estimarea medie pentru timpul final de 27h.
Pachetul meu pentru acea porțiune era pentru aproximativ 6h. Balint făcuse mai mult, eu sigur voi face și mai mult, 7-8 ore. Mă tot miram de ce mă întreabă lumea dacă doresc să scot sub 24h! Probabil arătam bine și aveam timp bun. Doar că de la Măguri-Răcătău sub 4h au scos doar maratoniștii care aveau startul de acolo, sub 6h nu știu dacă a scos cineva la proba de 100km.

Pornesc ca de obicei repejor spre Dobrin. Cum ies din Căminul din Măguri, cum mă izbește frigul. Sunt gata să mă întorc să mă îmbrac mai gros, dar îmi aduc aminte de Cozmin când spunea că nu avem voie, o dată ieșiți gata… Așa că sprijin bețele de un gard și iau tot ce am pe mine. Mă gândisem că pe Muntele Mare va fi frig noaptea și îmi luasem din dropbag bluza mai groasă, nu cea de dimineață de la start. Mi-am luat mănușile, simțeam că îngheț. N-am avut ce face și mi-am pus și suprapantalonii. Sus, peste tricou și bluză, mai aveam foița de vânt și cea de ploaie. Blindat așa am început să alerg cu capul în pământ, dornic să mă încălzesc. Trebuia doar să mă mișc și căldura corpului sigur va rămâne acolo, nu va trece de îmbrăcăminte.

Doar că iar am luat-o greșit… Pe track îmi apar vreo 4 minute îmbrăcatul și vreo 10 min rătăcirea. Numai bine că m-am băgat iar în priză. Dar încep problemele de altă natură, parcă în lanț. E pe la 2 noaptea, mă apucă picoteala. În mod normal n-ar trebui, rezist o noapte nedormită fără probleme în regim de concurs. Apar și niște frisoane, ba transpir, ba îmi revin. Mai hârâi, frigul îmi afectează căile respiratorii. De încălzit mă încălzisem, renunțasem la mănuși și glugi. Mă chinui să urc cam cu 4km/h (15min/km pace), mă gândesc că cine-o fi după mine nu poate câștiga mai mult de 2min/km, dacă urcă cu 5km/h. Și nu-s decât câțiva kilometri. Mă apucă foamea, mai și mestec. Asta e, cumva intru în echilibru. Și trec 2-3 kilometri chinuitori, mă pregătesc pentru alergare. Încerc “să-mi dau cheie” pe porțiunile de urcare mai ușoară. După câțiva pași simt însă că nu mai am aer. Merg din nou până îmi revin și iar încerc. Și tot așa, până simt că mă epuizez degeaba. Pur și simplu nu pot respira adânc, nu pot fugi. Mai greu a fost să realizez și să accept că de problema asta nu voi scăpa până la finish. 

Și cam gata cu timpii buni pentru mine, a contat doar să rămân pe primul loc. Mi-am propus să mă uit acasă la pulsul meu pe toată porţiunea aceasta, la încercările mele de a mă pune în alergare. Se vede că am încercat de zeci de ori, cel mai bine după cadență: ba pe roșu de la mers, ba alte culori.  

Lușu cu Miha mă așteptau la PA14 Dobrin, km149, la gulaș. Pe când eram aproape sus m-a sunat impacientat: ești bine, au trecut 3h! Sunt bine, dar nu pot alerga nicicum! N-am decât ușoară febră musculară dar nu pot respira cum trebuie! Mă lupt mai departe, sper ca mâncarea caldă să mă redreseze. Ajung în sfârșit, vreo 3h20min a durat porțiunea. O căsuță primitoare, țărănească, intimă. Cred că la toți concurenții le-a plăcut acolo. Mănânc gulașul, dar nu simt nici gust, nici miros, stomacul nu-mi spune nici că-i plin, nici că-i gol. Clar nu mă simt bine, doar când ești bolnav îți pierzi din simțuri. Nu mai iau o porție, consider că atât e de ajuns. Le mulțumesc și plec. 

Și cu îndărătnicie tot încerc să fug. Pe tot traseul până la finish. Știu și de la Lușu că Cipri e la aproape 2h de mine, dar dacă Cipri e mai fresh și poate fugi… Ajung la PA15, La Tină, km 155. Aici e Gyogyi, povestitoare, doar că nu are cu cine. Eu nu deschid gura mai mult decât e necesar. Îmi spune că Cipri Cioba e pe traseu și marchează spre Muntele Mare, am să mă întâlnesc cu el când se întoarce. Așa a și fost, ne-am văzut pe ocolirea Stației Meteo de pe Muntele Mare. Îl rog și pe el să mă anunțe dacă vine cineva și plec.

Greu am ajuns la PA16 La Mlaștini, km 168. Cozmin mă întâmpină din nou, spunându-mi că nu arăt prea vesel, ca să mă exprim decent. Înainte de finish mi-am dat bulendrele jos, am rămas doar în tricou, suprapantalonii însă i-am păstrat. Am putut să mai și alerg, se încălzise afară, erau peste 12 grade C. Timpul final a fost de 28h41min, mai bun cu peste 2h față de Cipri, sosit al doilea. 

Nu-i ușor să închei primul, iar dorința prea mare te poate distruge. Dar să fii primul e un prag peste care dacă treci o dată, cine știe… Păcat de finalul cam lent, cam 8h30min mi-a trebuit să parcurg maratonul de final cu 1600m diferență de nivel. Dar nici Cipri și Elod care au completat podiumul la general n-au mers mai bine, să spun așa, au fost câteva ceasuri rele în noaptea aceea. În sfârșit am putut mânca liniștit după finish, la final au fost sarmale. 

Foarte mulțumesc tuturor pentru cum m-au ajutat și m-au încurajat, sunteți grozavi! A fost un concurs pe care l-am trăit mai altfel ca altădată, tot concursul a fost altfel ca celelalte. Dacă îl recomand? Sigur, dar să aveți și dorința unui strop de aventură în voi! Și o să vedeți că veți prinde drag de aceste locuri, dacă n-ați mai fost.

Să ne vedem cu bine, momentan eu sunt angrenat în luna de mers, concursul anual și caritabil Walking Month, de data aceasta în echipă cu întreaga familie – “Veze family”.

Sep 032019
 

 

Anul acesta “călindarul” meu de timp liber n-a conținut multe concursuri, în schimb unele au fost grele: Istria 100 mile, UltraBug Fundu Moldovei, CarpathiaTrails, Marathon 7500 și Mureș 24h ștafetă. E anul în care m-am atașat de RupiCapra Team, o echipă cu oameni faini, mulți fiindu-mi prieteni de mai multă vreme și, deloc de neglijat, cu preocupări comune.

Mi-era dor de concursuri mai “normale”, clasice și mai ales să mai variez sporturile. Prin ce am trecut în ultimele săptămâni enumăr mai jos, cu cele mai “proaspete” în față.  Am avut pentru fiecare motive să le aleg, pe lângă cele ce țin de încadrarea între competițiile mele … majore. De acum voi face pauză, pentru că urmează Apuseni Ultra Race –  176km în 20 – 22 septembrie.

1. Háromszék Triathlon – 31 august.
2. Transilvania Bike Trails Race – 17 august.
3. Hit the Egg – Oușoru Challenge – 10 august.

1. Háromszék Triathlon – 31 august.

Anul acesta nu s-a mai ținut Ultra Trail Făgăraș a lui Luci Clinciu, din seria CarpathianMan. Acolo aveam deja înțelegere să fac echipă cu prietenul meu de la RupiCapra Team – Csaba Papp. N-a fost să fie, e al doilea concurs pe echipe, primul fiind Marathon 7500, în care înțelegerea pică din motive independente de noi.

Mi-am aruncat ochii pe Sportsplanner, unde știam că pot găsi competiții din mai multe sporturi, și am dorit să fie un triatlon. În același weekend a fost și Hargita Trail Running, mulți de la RupiCapra au mers acolo, dar eu deja eram chitit să particip măcar la un triatlon și în acest an. Și am găsit Háromszék Triathlon, aflat la ediția cu numărul 28!

M-am bucurat, deși amintirile mele nu erau tocmai vesele de la ultimele participări, din motive ce țineau de turiști, nu de organizare.  Ce am scris în 2010 și 2011 se poate citi la acele linkuri. În primul rând am fost impresionat de longevitatea concursului. Apoi, e bine de știut că “Háromszék” înseamnă “Trei Scaune”, cu referire directă la Ținutul cu același nume care a fost județ în perioada interbelică. În contextul în care orașul Sfântu Gheorghe a fost reședință de județ, nu-i de mirare că în amintirea acelor vremuri istorice de vârf oamenii locului au dat această denumire triatlonului. Și pot spune că oamenii acestui oraș liniștit (m-am cazat acolo) au obiceiuri pe care te aștepți să le vezi mai degrabă în orașele mari, mai legate de trendurile moderne: umblă mult cu bicicletele, nu contează că sunt de oraș sau mai specializate, aleargă zilnic.

în 2010 a fost primul triatlon (atunci a fost “pe asfalt”) după mai bine de 9 ani de la ultimul triatlon la care mai participasem la Baia-Mare. Deci nu degeaba i-am spus în titlu “Return to innocence”, la perioada când eram mai tânăr. Acum, în 2019, am văzut că iar au început să organizeze triatlon lângă Baia-Mare, e drept că la alt lac. După 18 ani! 🙂
În 2011 a fost triatlonul de tip offroad, prin rezervația Mestecănișul de la Reci. Lacul unde s-a înotat a fost Reci și ce nu mi-a plăcut atunci a fost comportamentul oamenilor din camping, care făceau foc de tip tabără lângă corturi, puneau muzică tare până dimineața pe la ora 3.30 și, nu în ultimul rând, lipsa de reacție a celor din jur care au preferat să tacă, să-și mute corturile, în loc să-și spună păsul la scandalagii. Bine că eu am fost și sunt o forță a naturii!

Ce pot să le spun organizatorilor de acum e că mai am și port tricoul alb din acel an (2011) și că n-au făcut rău că au schimbat locația. Să nu uit încă o amintire ce mă leagă de Alpinsport, clubul organizator. Poate unii din cei de acum de la acest club nici nu știu… 🙂 Au organizat maraton de MTB, la o ediție cu startul la Șugaș Băi (a fost cred că prima dată când am vizitat stațiunea). Tot în 2011 a fost, am participat la proba lungă de 80km, linkul aici. Am prins vreme de iarnă, și atunci am fost avertizați că sunt urși.

Anul acesta triatlonul s-a ținut mai aproape de Sfântu Gheorghe, cu înotul la lacul Valea Crișului, de acolo proba de bicicletă offroad până la Șugaș Băi unde era și finishul, tritlonul încheindu-se cu o buclă de alergare. M-am documentat pe grabă și am scăpat esențialul. Am fost atât de marcat de nopțile nedormite de acum 8 ani că m-am cazat la Sfantu Gheorghe, la distanță de “lumea dezlănțuită”. A fost bine, doar că ipoteza a fost greșită: când m-am gândit la Háromszék Triathlon am presupus implicit că lacul Valea Crișului … e cel de la Reci (uitasem denumirea). Am găsit amănunte ca: lacul Valea Crișului e cu situația juridică neclară, ceva de genul revendicat. A urmat o epopee pentru mine în ziua premergătoare concursului, nu recunoșteam locul, n-am știut cum să ajung la intrarea oficială la lac cu mașina, Am dat o tură în jurul lui, noroc că am SUV, și m-am întors busumflat să-mi iau pachetul de înscriere. Acolo mi-a picat fisa… și am regretat că n-am citit mai întâi ce scrisesem pe blog înainte.

Dar, despre concursul de acum…
Cum am început, am și sfârșit: aerian la documentare, rătăcitor, deconectat, la concurs. Cei 1500m de înot i-am făcut în 54min, record negativ, printre ultimii 3 din concurs. 🙂 Am parcurs vreo 1750m, , ceea ce pentru un înotător “bun” ca mine e o lovitură, să spun că m-am rătăcit? Au fost două ture pe lac, la a doua m-au fluierat oamenii de pe barcă să mă întrebe dacă chiar vreau să ajung la mal acolo. Mi-am scos ochelarii, parcă am intrat în altă lume, geamandura era în altă direcție, și așa am continuat să înot, fără ochelari. Când am ieșit din apă deja startul la copii fusese dat, nu era nevoie să mă uit la ceas ca să știu că trecuse cam o oră de la start.

Ce a urmat – o cursă de recuperare fără șanse de izbândă. La MTB, 1h42min, un traseu frumos, cu urcări care mă avantajau față de triatloniștii clasici, și cu porțiuni tehnice de coborâre, dar mie nu-mi ajungeau 30km să intru în grupul de mijloc al triatloniștilor, nu-s chiar atât de bun. Când am văzut că prind din urmă concurenți aflați la mare distanțâ unii de alții am știut că e prea mare ecartul de timp pierdut la înot.  Singura mea grijă a devenit să nu mă descurajez și să “las pedala”, să rămână cursa provocatoare ca și cum m-aș lupta pentru podium la categorie.

Abia după alergarea de 6,2km cu 220m diferență de nivel (35min pentru mine) am văzut la rezultate că am reușit să mă lipesc de grupul de mijloc.
Final: locul 23 general, 6 categoria 50-54 de ani, 3h15min timpul.
Mi-a plăcut concursul și m-a ambiționat iar … să progresez la înot. E bine să ai scopuri în viață, chiar dacă ceea ce poți ajunge să fie tot mai des sub ceea ce nu poți.

E un sport complex triatlonul, din păcate nu e multă lume angrenată la acest “multisport”. Cum nu particip așa des la astfel de concursuri, de pe margine se vede mai bine. Sunt doar câteva centre mai puternice de triatlon în țară și puțini copii continuă să facă performanță și după 20 de ani. Iar situația de aici nu e singulară. Un sport însă practicat din tinerețe se ține minte toată viața, iar odata cu revenirea minții la cap, la 30 – 40 de ani, îți revin și obiceiurile sănătoase cu avantajul că ai știință de ceea ce faci.

Top

2.  Transilvania Bike Trails Race – 17 august.

Unde să te duci cu familia, dacă tu vrei MTB, poate și copiii (care nu-s prea hotărâți), și e important să fie și ceva nou, interesant, de vacanță și relaxare și pentru omul obișnuit? Am ales cursa de la Saschiz, iar cele scrise mai jos sunt pe baza relatărilor mele la momentul potrivit de pe FB.

Bineînțeles că am început minivacanța cu o excursie scurtă prin Saschiz și am ajuns și la Cetate.

La concursul de MTB Transilvania Bike Trails, tura lungă la care am participat a trecut prin multe localități pitorești “de pe colinele Transilvaniei”. Așa că în duminica de după concurs am fost să vizităm și cu alți ochi Viscri, unde si prințul Charles de Wales are o casă săsească – singurul ei indiciu e că sunt însemnele heraldice deasupra porții (se pot închiria camerele!).

Sinuos a fost traseul de MTB care m-a purtat de la Saschiz prin Mesendorf, Viscri, Bunești și Criț. Mai trebuie să vin pe aici, e prea puțin cât am stat. Cel mai bine e de vizitat pe bicicletă sau în drumeție, e mai în ton cu zona.

Frumos a fost evenimentul întins pe mai multe zile, unde concursul în sine e doar un motiv să adune laolaltă vizitatorii pe doua roți! Felicitări pentru organizare, aș fi vrut cu familia să particip și la turele zilnice (asta era intenția, am venit de joi și am stat la camping în Saschiz, cum spune Timy – pe terenul de fotbal) dar nu s-a putut acum. Dar la proiecțiile de filme am fost, printre care și cea cu expediția lui Zsolt Torók pe Pumori. Dumnezeu să-l ierte, mare alpinist și om, în ziua următoare am aflat de dispariția lui în Făgăraș!

Andreea a participat la cursa scurtă, am înscris-o la fața locului, a tot insistat deși anul acesta n-a mers cu MTB-ul deloc. Locul 4 pentru ea la feminin open, sper să-i revină plăcerea pedalării.

Pentru mine a fost o mică revenire la concursurile de MTB după câțiva ani lipsă. Am auzit lucruri frumoase despre acest concurs, plus că din punct de vedere tehnic era mai potrivit pentru mine, pentru început, să capăt curaj.

Am încheiat pe locul 2 la categoria 50-59 de ani, locul 60 general, 4h32min pentru 78km de cursă. M-am străduit, dar am simțit lipsa antrenamentelor de MTB, eram cam țeapăn cel puțin la început, plus că viteza mea de reacție e cam … să zicem adecvată vârstei, deși … unii cum pot? M-am tot intersectat cu Suzi, de pe la km25, ea fiind am impresia mai mult de fun acum pe traseu. Și în condițiile acestea m-am chinuit să mă țin după ea și Manuela până simțeam că vin cârceii. Noroc că se mai opreau și o luam de la capăt. Până nu s-au mai oprit.
Pe Fabian l-am ajuns in zona KOM de la Strava, nu știam că este concurs separat și pentru KOM. Oricum n-am accelerat niciun pic, nu era cazul, eram mulțumit să pot păstra un ritm cât mai constant până la finish. Se pare că el avea un timp de bătut, așa că m-a lăsat în urmă și nu ne-am mai văzut.
Am vrut să parcurg tura culturală de vineri, cu întoarcerea pe ultimii km din pădure de la tura lungă, pe la Cetatea Saschiz. N-a fost să fie, mi-ar fi prins foarte bine. Ultimii km din concurs am tot luat-o pe delături, nu văd bine marcajul roz, noroc cu trackul de pe ceas că puteam reveni. Cum era și soare, prin pădure luminile și umbrele mă bruiau complet, iar la o schimbare bruscă de direcție când am văzut într-un tarziu marcajul mi-a sărit și lanțul. În fine, mi-am adus aminte de serialul acela cu RObotzi – Mo si Foca –S01.Ep2.Defect , vedeam fix ca acolo “p… roz cu luminițe”. M-am bucurat când mi-a spus “starostele” de la premiere că arăt cam tânăr pentru vârsta asta, sper să-mi poată spune la fel măcar într-unul din anii urmatori.

Merită să vă uitați pentru inspirație pe site-ul TBT Race la turele culturale sau altceva ce vă interesează, în cazul când veniți prin zonă. Spor la pedalat sau alergat sau ce vă mai place să faceți! Mulțumesc pentru pozele de la premiere, Radu Cristi, de astă dată ne-am vazut la MTB!  

Top

3. Hit the Egg – Oușoru Challenge – 10 august.

În sfârșit o alergare normală de maraton trail, un concurs pe categorii de vârstă la care particip! Primul clasic după 50 de ani, până acum toată vara numai de “avioane” am avut parte!

Hit the Egg a fost un concurs pe un traseu reprezentativ pentru Țara Dornelor. Sunt convins că e foarte pitoresc, cu o zi înainte am urcat puțin să văd în liniște la ce să mă aștept. Și am vizitat Vatra Dornei, eram cazat la campingul din apropiere. Vatra Dornei – stațiune și oraș, e o alăturare de nou și vechi, de cladiri impresionante ca design, din păcate doar unele renovate. Chiar la o scurtă vizită observi contrastele nou-vechi, sărac-bogat, tânăr-bătrân, liniște-agitație, sclipici-sobrietate. Se încadrează ca stațiune în ceea ce au ajuns și celelalte vechi și renumite.

Dar în timpul cursei a fost vorba doar de “power, more power”, vorba (singura) unei melodii de antrenament indoor la bike. N-a fost un traseu tehnic în mare parte, dar a fost greu. Așa că am zis “pas” la orice mă putea distrage și, premeditat, mi-am luat bețele … că tot au vrut organizatorii să mai adauge diferență de nivel și a ajuns la 2070m conform ceasului (44,5km) – s-a urcat de două ori pe Oușoru.

E și greu să privești în jur când circuli cu 160bpm puls mediu și 180bpm maxim. Probabil a contat căldura, că rezultatul meu n-a fost spectaculos – 5h27min.

La final, locul 6 general și 1 la categoria unde sunt “new entry” 50-59

Mulțumesc organizatorilor pentru tot, începând cu înscrierea, mulțumesc voluntarilor de la PA-uri și PC-uri – pe căldura asta am fost nevoit să … nu ratez nimic. Și mulțumesc pentru poze!

 

Top

Jul 302019
 


Mureş 24h, ultima tură împreună

După Marathon 7500 de acum două săptămâni concediul meu a continuat cu familia în Grecia. Pe drum am ținut neaparat să oprim la Bansko, să vedem cu toții Vihrenul – 2914m. Nu puteam spera să trecem de el, nu încă, dar se putea să simtă ai mei ce înseamnă o urcare adevărată și să vadă munți deosebiți cu puzderie de capre negre de care te poți apropia la câțiva metri. Caprele efectiv se uitau la tine și pășteau liniștite, știind că n-ai nicio șansă să le atingi, doar ele sunt stăpânele stâncilor.

N-am avut vreme în Grecia să studiez prea mult concursul Mureș 24h, eram prea preocupat … să nu fac nimic, să mă deconectez, să mă refac, să înot cât pot de mult și să mă bucur de soare – ceea ce mi-a prins bine în fond la Mureș. La Cluj doar am schimbat din bagaje, am dormit o noapte și împreună cu Alex am pornit iar la drum.

Pe drumul spre Mociu am avut vreme să povestim, să mă pun la curent cu anumite detalii despre cursă. Prietenii mei de la RupiCapra, atât fetele cât și băieții, au făcut ședință pe tema concursului înainte să plece și eram curios să știu la ce concluzii s-a ajuns. Și așa am aflat că propunerea echipierilor mei – Zoli, Alex și Csongor era să fiu eu căpitanul, să facem 25 de ture (recordul de anul trecut) și să fac eu tura în plus, asta însemnând teoretic că eu urma să iau primul startul. Pentru mine această propunere m-a onorat extrem de mult, vă mulțumesc mult! Știu că eram cel mai în vârstă, cel mai cu experiență, dar mai știu că-n ziua de astăzi fără să ceri nu obții chiar dacă meriți. Și noi, ăștia mai în vârstă, nu suntem obișnuiți să cerem. Să vină cineva și fără să spui nimic să te avanseze, să-ți mărească salariul etc n-am mai întâlnit din secolul trecut. Pe bune, nu înseamnă că laud acea epocă, ci că atunci mai ajungeau parcă mai des să fie șefi oameni de calitate, pe care îi regret și acum!

Revenind la discuția din mașină, m-am bucurat dar mi-am spus să am răbdare să discutăm despre planul de cursă “face to face” la o bere la platoul Cornești. Nu pot spune că nu cunoșteam nimic despre zonă, despre concurs. În fond deja aveam trackul de cursă luat de la Csongor încărcat pe ceas, la Cornești am fost de nenumărate ori cu participările mele la concursuri de MTB, duatlon sau alergare. Am făcut și o recunoaștere la pas cu Alex înainte de a ne întâlni cu toată echipa, ne-a luat aproape două ore. Cunoșteam în special ultima parte de traseu, nu am văzut însă “din prima” ocolirea pentru alergare. Bănuiam că traseul nou de ocolire va fi de alergare, că n-ai cum să cureți de vegetație și să fie safe pentru MTB – rămân o grămadă de rădăcini.
Ca să spun așa, “politica” cursei era clară din punct de vedere organizatoric: nu trebuie să fie traseu tehnic, se merge pe siguranță, că oricum va fi greu de rezistat 24 ore. Și în fond, toată lumea ar trebui să știe că, cu cât ești mai obosit, cu atât toți parametrii fizici scad și mai ales viteza de reacție. Mai ales la MTB, trecând și prin noapte, un traseu tehnic poate însemna doar 2-3 finisheri fără accidentări.

Să ne înțelegem, concluziile ce urmează nu mi le arog doar pentru mine, am fost o echipă și am încercat împreună să le “identificăm”, cum se zice în limbajul de lemn din management, și să ținem cont de ele.

Și de aici o primă concluzie, referitoare la profilul ideal al concurentului: puternic, dar și rezistent. Eu nu bifam bine prima calitate. Dorința mea – să nu fiu, în calitate de căpitan, veriga slabă. Va fi foarte greu să reușesc, timpul va lucra în favoarea mea, dar cel mai important e să meargă echipa, restul sunt ambiții personale.

Ce studiasem dinainte era concurența. Ca să aflu acum, după reînnoirea listelor, că mai ales echipa care terminase pe locul 2 anul trecut și pe care o consideram principalul adversar, își schimbase doi dintre componenți. Echipa devenise o combinație dintre un club din Odorheiul Secuiesc și Feel Good Team. De ambele cluburi m-am izbit de multe ori, inclusiv la MTB, au sportivi care nu-s prea cunoscuți pentru că nu se obosesc să participe la concursuri, dar unii sunt extrem de buni. Și ceea ce contează enorm, au o ambiție și o determinare, fix ce se citește pe fața lui Levente Gyorgy, un monstru sacru pentru târgu-mureșeni, la fel ca și Robike. Și mai au ei câțiva “de legendă”, eu v-am pomenit din cei mai bătrâni cu care m-am întâlnit la concursuri și mai puțin pot spune că m-am luptat cu ei cu adevărat, sunt la alt nivel.

La echipa Vsk Szekelyudvarhely – Feel Good Team 1 componența inițială era cu oameni care conform ITRA erau de profil semimaraton și doi dintre ei nu erau prea buni. Participaseră, așa cum am spus, doar la puține concursuri omologate ITRA, printre care și Ciucaș semimaraton, care pentru mine nu e un reper fantastic – mă refer fix ca și reper semnificativ în cazul de faţă, Ciucaș chiar e un concurs deosebit, cu foarte multă lume și cu probe până la ultramaraton.
Am intrat în modul alarmă mai ales când văd un nume – Takacs. Păi mi-e cunoscut, unde l-am mai întâlnit? Doar n-o fi chiar el? Și la ITRA nu mai văd alte nume asemănătoare decât la unguri. Pentru cine nu știe, Takacs Szabi a fost coechipierul lui Bartha Balint de la CarpathiaTrails din iunie (au încheiat în fața mea, pe locul 2 la general, participasem atunci cu Adi Cosma – locul 4 la general, 1 la master; la Carpathia Trails am avut și concurență tare de la Feel Good Team, abia i-am “dovedit”) și de la Marathon 7500 (iar au fost în față, pe locul 2 la general, Gabor și cu mine încheind pe 3). Cine se aseamănă se adună, așa se spune. Balint a câștigat acum la Etna Trail, un concurs internațional, nu doar național. Takacs precis vrea locul 1 acum. Va fi greu pentru noi.

Abia târziu aflu și că Yana fusese schimbată din echipa RupiCapra Girls Power, că avea alt program, și intrase Sarolta în locul ei. Pe Erzsebet n-o știam bine, în schimb știam ce pot Iulia și Gyongyi. Le va fi și lor greu, dar fetele în general sunt mari luptătoare. Nu va fi clasament separat la fete, vor trebui să-și găsească alte motivații.

Și vine întâlnirea de la terasă, ai mei într-adevăr mi-au propus să fiu căpitan de echipă. Mulțumesc încă o dată! Din punct de vedere psihologic ajută mult să deschizi un concurs în echipă, dar și să-l închizi. Te și obligă, iar în general onoarea deschiderii și închiderii se împarte între coechipieri. De aceea am și insistat la sfârșit să facem cu toții ultima tură, a 26-a, cu care am și depășit recordul de ture stabilit anul trecut.
În schimb este o greutate parcă mai mare pe ultimul schimb din serie, și de aceea l-am înțeles perfect pe Alex că a dorit să fie pe poziția 3. Poziția 2 revenise lui Zoli, era puternic, mai bun ca mine pe distanțe scurte și mai experimentat la concursuri ca și Csongor. Așa că a picat pe Csongor sarcina de închizător serie, în principiu n-ar trebui să simtă presiune, doar că din punct de vedere al calculelor și statisticilor mereu oamenii trag linie după fiecare serie, că așa-i mai ușor. Eu drept să spun nicio clipă nu am gândit cursa ca medie de kilometri pe serie, ca timp mediu pe serie, pentru comparație cu urmăritorii. Nu aveam timp de astfel de calcule, conta mai mult cât pierde și câștigă fiecare dintre noi în fiecare tură relativ la adversar și, cel mai mult, cât pierde fiecare dintre noi față de timpul obținut la prima serie, deci o comparație PB (personal best) cu timpul obtinut de același om în seria curentă.
Bravo Csongor, ai fost cel mai constant deși mereu ai fost sub presiunea lui Takacs care scotea timpi mult mai buni ca noi toți! Mi-a spus mie Zoli că ești tare, ai confirmat și poate o parte mai mare în descurajarea adversarilor ai avut-o tu.

Poate greșeala echipei din Odorhei a fost că l-au pus pe Takacs în schimbul 4. Eu l-aș fi pus pe 2, lăsând într-adevăr pe primul loc pe un om mai cu experiență. Când ai o rachetă în echipă nu trebuie să o arăți doar la sfârșit de serie, dacă poți să treci pe locul 1 chiar și temporar ajută mult la motivația coechipierilor care urmează, cu atât mai mult cu cât ar fi fost o lovitură puternică pentru noi.

Și așa am ajuns la a doua concluzie/observație/reper. Nu avem cum, din practică, să ne stăpânim să alergăm mai cu bun simț în prima serie. În plus şi de fapt, fără să tragi de adversar, acesta nu va ceda. Un exemplu clar a fost la 7500: cu Gabor am fost buni de locul 3, am trecut milimetru cu milimetru de echipa lui Silip și Ștefan, dar ne-a lipsit foarte puțin să punem presiune suficientă pe cei din față. Chiar foarte puțin… Eu eram mai încet pe urcările mai grele gen Bucșoiu și Gaura, Gabor pe coborâri, începând cu Ciubotea și mai ales spre Guțanu, având probleme la un picior. Cine a reușit să pună presiune a câștigat – adică Marmota și Pisicul.
Așa că am stabilit că primul timp pe tură va fi reper personal pentru fiecare, la următoarele e firesc să faci cu 2-3 minute mai mult, iar când ajungem la 5 min diferență față de primul timp al nostru știm că trebuie deja să ne monitorizăm mai cu atenție, începe greul. De unde am luat 5min? Așa, că-s 10km și 30 secunde pe kilometru pierduți în medie față de PB e ușor de ținut minte și … e mult, chiar așa să decădem fizic?! Da!
N-a fost cum am văzut că a scris Cipri, că ne-am fixat pe 50min timp. Nu neg că poate toți ai mei, văzând timpul scos de mine, s-au ambiționat să scoată mai bun sau tot pe acolo. 🙂 Chiar am să-i întreb, bine că n-am fost mai iute!
Nu aveam de unde să știu cât fac în regim de concurs o tură, depinde de mulți factori. Mecanismul e și va fi adaptiv, în funcție și de adversar, dar și de dorința noastră de a face 25 ture. Poate adaptarea merită să fie trecută ca a treia observație.

A treia observație: să fim concentrați 100% pe tot parcursul alergării, în niciun caz nu dorim să ne accidentăm sau să ne rătăcim. Știu că toată lumea va cunoaște traseul, dar o clipă de neatenție poate duce la oprirea noastră undeva  și ștafeta nu mai poate fi preluată. Suntem și cu cei de la MTB în jur, chiar trebuie atenție.

Pentru că nu am dori niciunul dintre noi să purtăm mobil care să arate poziția noastră pe traseu (sorry Tamas), am decis pe baza timpilor de anul trecut să folosim cronometrul de pe mobil și că la prima serie să ne agităm cu schimbul de pe la 40 min la băieți și 50 min la fete. Am trecut apoi urgent spre 50min ca referință.

Și acum ajung la titlul poveștii. Ăsta-i chiar meritul meu, gândirea mea de la “umbra nucului bătrân”, adică noaptea dinaintea concursului, pe la ora două. Nu zic că am descoperit America, doar că m-am distrat şi mi-am zis că e păcat să-mi aduc aminte decât parţial dimineaţă. Ce să fac, dacă nu pot dormi, că am probleme cu burta? Aveam să aflu dimineața de ce, Denes care participa la individual, singurul din acest an de la Rupicapra, m-a întâmpinat direct de la ușa cortului cu întrebarea: și tu ai probleme după berea Stella Artois de ieri? #șîio

Tare mulțumesc gazdelor noastre, rudelor lui Iulia care-s și medici! M-am odihnit cum am putut, e drept că mi-am rezolvat problema singur cu furazolidon, rămânând să văd efectele negative ale folosirii lui când vor apărea și sperând să fie după concurs (din păcate au apărut balonări mai devreme). Dar ei ne-au ajutat mult după concurs, când eram rupți de oboseală, iar Alex avea probleme cu stomacul.

Pun mai jos print-screenul cu nota scrisă în acea noapte. Am citit de acolo, să fiu mai cursiv, când am povestit ultimele detalii dinainte de concurs.



Ce/cine sunt avionul, terminatul, cloșca și puiul? Noi, prin rotație. Puteam să mai schimb denumirile, dar parcă mai la îndemână e să le țin minte așa. Am vrut să ne ușurăm munca și controlul cursei atunci când suntem între alergări. E lesne de înțeles, cu timpul niciunul din noi nu va mai fi așa de entuziast să aplaude pe celălalt, să fie în picioare să vadă ce face concurența, să știe cum stăm, va trebui să ne găsim motivații interioare mai presus de cele agreate împreună, ne trebuie și liniște și mai ales o deconectare la un timp bine ales.
Așa că:
Avionul este cel care zboară, e în cursă. E cursa lui, nu are alt gând decât să alerge cât poate de bine să nu se rupă, nu trebuie să-l macine alte gânduri cu privire la clasament, dacă îl depășește X sau Y. Să-și facă cursa lui. Așa cum îmi place să tot pomenesc, jucătorul de poker din cântec spune “nu-ți număra banii cât ești la masă, ai timp suficient să-i numeri după aceea” și mai ales “fiecare carte poate fi un As, ai grijă ce arunci” – citate aproximative, eu nu țin minte “mot a mot”, n-am memorie bună și mai ales n-am exersat-o. Mai demult jucam șah și din acest motiv, de antrenament al memoriei. Ascultați Kenny Rogers – The Gambler. În general muzica country e cu învățăminte, merită citite măcar cuvintele, chiar dacă nu vă place s-o ascultați.
Terminatul e evident cel care termină alergarea. Nu te poți baza pe el, are necesități, trebuie să se recupereze, să mănânce, dacă poate să doarmă. Nu trebuie împovărat cu nimic altceva, mai întâi să fie recuperat fizic, are o oră la dispoziție pentru asta.
Cloșca e cea mai grea piesă dintre noi, e mintea, spionul, supraveghetorul, ajută la luarea deciziilor în deplinătatea facultăților mintale. Nu are treabă cu pregătirea de “decolare”, ajungi în stadiul de Cloșcă după ce ai trecut de Terminat.
Cloșca se uită la timpi, dacă unul dintre noi buimac nu știe ce să facă, cine vine la rând la alergare, cât e ceasul și alte întrebări cumplite și tâmpite, nu trebuie să strige decât un cuvânt: Cloșca!
Cloșca vede stadiul terminatului, vede stadiul mai ales al puiului, ia decizia dacă puiul poate continua și dacă cumva are probleme insurmontabile atunci îi ia locul. S-a și întâmplat asta la noi, cu Alex, nu-s doar povești ce scriu aici. Timpul rezolvă multe și o oră sau două de pauză în plus te poate face ca nou. Mă rog, “ca”.
Puiul e cel care se pregătește să zboare. E cocoloșit de Cloșcă, e lăsat să doarmă dacă vrea până în ultimul moment, nu trebuie să stea la pândă ca-n aeroport că poate vine Avionul. Trebuie să se concentreze doar la motivație, în rest Cloșca chiar face un recensământ de echipament să nu cumva să-și uite numărul etc.

Pentru exemplificare, ordinea noastră – constantă până în seria 6 când s-au întâmplat lucruri – a fost așa:
Seria 1 Tura 1
Avion – eu; Pui – Zoli; Cloșcă – Alex; Terminat – Csongor (normal că fiind prima serie numai obosit nu era);
Tura 2
Avion – Zoli; Pui – Alex; Cloșcă – Csongor; Terminat – eu. Și tot așa, permutări.
Eu eram mereu cloșca lui Csongor, poate am și eu un merit că a scos timpii cei mai constanți. 🙂

Alte aspecte scrise, unele ca pentru începători, dar eu le scriu și pentru mine. 🙂
1. Cursa am împărțit-o în 3 părți: coborâre 4km, urcare până la gardul Grădinii Zoologice și ultimii vreo 2km unde trebuie tras mai tare. Mie mi-a plăcut traseul pentru că mă puteam “așeza pe urcare” pe a doua porțiune, nu-mi place falsul plat. La coborâre n-am tras tare decât în prima tură, în general pierdeam vremea cu intratul în ritm și întinsul picioarelor, mai ales la sfârșitul concursului.
2. Respiră la vale, nimic anaerob. Valabil la prima porțiune.
3. Ritm constant, să poți urca în fugă măcar 2km. Valabil pentru a doua porțiune.
4. Motivație personală.
5. Motivație să scoți timp mai bun ca să fie mai ușor la următorul coechipier.
6. Dacă e în față cineva să încerci să te ții de el, nu să mărești efortul, eventual îl ajungi treptat, fără accelerări bruște.
Dacă avea nevoie cineva de motivații, găseam eu. Nu m-au întrebat, că-s majori. Dar eu oricum spuneam vrute și nevrute.
7. 55 min tura la băieți, 1h la fete, fiecare se va compara apoi cu timpul din prima tură. Deci n-am scris de 50min tura, pur și simplu a ieșit atât.

Gata și cu nota, a urmat cursa. Ca de obicei nu voi scrie multe din ce s-a întâmplat în cursă, nu sunt poet și nu mă uit după păsări, copaci, vârfuri de munte și biserici. Doar alerg, iar când sunt în echipă cu atât mai mult nu-mi permit priviri și cuvinte în plus.
Așa-s obișnuit, ca să pot ține pasul cu concurența. Dacă nu-ți pregătești cursa deja ai pierdut, așa că nu-i așa important ce urmează.

Cursa de ștafetă a echipei RupiCapra Team boys.

Am încheiat cursa pe locul 1 la open ștafete, cu 26 de ture efectuate, record de ture la ștafete. Dacă faci un calcul de 55min media pe tură la fiecare concurent, cam așa dă, că poți face 26 de ture. După prima serie deja m-am gândit că 25 ture s-ar putea să nu fie suficient din cauza adversarilor și oricum, că e fezabil.

Seria 1.  Ora 9. Tura 1. Pornește MTB-ul, pornim și noi după 30 secunde. Mă aștept la înghesuială spre vale așa că n-am ce face și-mi calc pe inimă și plec cât de tare pot. Cred că am ajuns primul sau al doilea la intrarea în pădure și coborâre. La ai mei le-am spus că sunt mulțumit dacă închei tura în primii 4. Încetul cu încetul sunt depășit și mă țin cu greu pe poziția 4 pe tronsonul 1.
Abia așteptam să se termine odată cu viteza asta de cacao, pur și simplu nu-s antrenat de cros. Cu câteva zile înainte am dat câteva sprinturi scurte la viteze diferite, doar ca să știu ce simt la acele viteze, să nu trebuiască să mă uit la ceas.
Pe tronsonul 2 deja de la ieșirea din pădure reușesc să mă impun față de doi dintre concurenți din față dar pe primul mi-a fost clar că este peste puterile mele să-l ajung. Poate dacă era pe viață și pe moarte… Am încheiat pe locul 2 ca poziție și spre surprinderea mea am aflat două lucruri: că nu Takacs a intrat în schimbul 2 și, mai ales, că primul sosit fusese de la mixt. Deși eram în stadiul de Terminat, în euforia de început m-am și dus la cronometrare să corecteze, scriseseră că primii erau din echipă de feminin. O chestiune minoră, s-a rezolvat urgent, simpatic omul de la cronometrare. Am și călcat pe bec odată, trecând înapoi peste linia de start cu numărul uitat pe mine, așa că dacă și eu greșesc mai las și pe alții… 🙂
Față de primul concurent din “echipa cu nume complicat și complex” am câștigat un minut. În continuare a fost foarte greu să smulg câteva secunde de la el până spre ultimele 2 serii, când deja practic renunțaseră la lupta cu noi, dar oricând dacă aveam o problemă mai mare echipa lor ne putea ajunge. Scriu aici numele lor, că merită, ne-au făcut viața grea și deci, mai frumoasă. 🙂 
Nagy Csaba, Sinca Zsolt, Szabo Zoltan și Takács Szalbocs
Toată stima, ați făcut să fie un concurs fain pentru noi! Îmi pare rău că nu știu sigur dacă aceasta a fost ordinea voastră exactă, în orice caz felicitări la toți!
Zoli, Alex și Csongor s-au comportat peste așteptările mele, cum am spus, începeam să cred că eu sunt veriga slabă, vedeam paiul din ochii lor dar nu vedeam bârna din ai mei.
Seria 2. Tura 1. La intrarea în seria 2 aveam avantaj de 7 minute după 3 ture, deci încă nu sosise Szabi Takacs când am plecat eu. Ce poate să se întâmple, doar Csongor a mers cel mai bine dintre noi, cu 49 minute!
Cobor cât pot de bine, nu exagerez. Intru pe tronsonul 2, urc prin soare la PA și când virez la dreapta, e un unghi ascuțit acolo, mă uit fără mult interes în spate și pe cine văd? Pe al meu adversar, la 30 de metri în spate! Măi dragă, dar ce timp a scos Szabi? Nu se poate să cobor așa de lent! Anul trecut cel mai bun scosese pe la 43 minute, Szabi e la nivelul acela? 
Am pus capul în pământ, mi-am văzut de urcare. Dacă mă ajunge, încerc să mă țin cât pot de mult. Kilometri treceau, nu mă ajungea, deja îi știam respirația, nu-l auzeam. Se pare că am câștigat 2 minute pe acei kilometri, la final am recuperat minutul pierdut pe coborâre. Și Szabi într-adevăr scosese 44min.
În concluzie Szabi a dat practic reset la seria 1, echipa lor ajunsese la 1 minut. Oare câte reseturi va fi în stare să dea? Depinde mult și de coechipieri. Dar și mai mult de noi. Cum spuneam, “don’t count your money till the end”, să rămânem concentrați, calculele fără acoperire în realitate n-au sens.
De încurajare spuneam, ca să mă conving și pe mine: cu timpul, timpii lui Szabi vor scădea mai drastic ca ai noștri, trebuie să ajungă la 50min. Noi să ne ținem de cele 2-3 minute pierdere față de PB-urile noastre, pe care noi ni le-am stabilit, “în nemernicia noastră”.
Zoli, Alex și Csongor iar au fost ceas, toți am fost în limita de 2-3 minute.
La adversari schimbul 3 deja trecuse la 5minute față de PB-ul lui, semn rău pentru ei, forțase prea mult în prima tură, presat fiind și de dorința de a recupera timpul pierdut de Puiul lui, schimbul 2.


Seria 3. Tura 1. Am ajuns la 7 minute avantaj, minor. Szabi iar recuperase – 47 min tura, dar cum estimam, era mai slab cu 3min față de timpul precedent. Csongor pierduse și el față de PB-ul lui, dar doar 1min – făcuse tura în 51min, semn că nu forțase.
No, parcă 4 minute nu-i așa grav între ei, nu-s 5. Îl încurajez, doar sunt Cloșca lui. Chiar a mers foarte bine, peste mine și Alex, pur și simplu Szabi e prea bun, dar n-are cum să reziste… sper.
Primul care dă semn de oboseală sunt eu. 56minute, cu 6 minute mai lent ca înainte, cu câteva secunde mai rapid ca adversarul direct. Dar chiar e cald, încă pentru noi e cum e, dar deja cei de la individual pică ca muștele. Nu-i bai, tura următoare sigur voi face mai bine, putere am. Nici Alex nu reușește să se țină de cele 5 minute, dar e aproape. Se pare că asta-i situația, începe greul.
Seria 4. Tura 1. 10 minute avantaj. Greu se lasă adversarii, secunde cu secunde smulgem 3 minute. Tot 3 minute a ajuns diferența dintre timpul lui Szabi (48 min) și Csongor (cu perenul 51min). Szabi deja a ajuns la 4 minute față de PB-ul lui. 
Eu mă lupt, e după 18.30, nu mai e așa cald. Scot 55 minute, mai bine ca tura precedentă, ceva mai mult de 5minute față de PB. Toți ai mei merg bine, se încadrează în cele 5 minute pierdere, Csongor e la 52minute, cel mai tare.
Seria 5. Tura 1. Diferența după seria 4 a ajuns la 15 minute. Takacs a făcut 50minute la tura 4 din seria 4, a câștigat doar 2 minute. Absolut rezonabil. Până acum toți din cele 2 echipe am făcut sub 1h pe tură. După ce termin tura mea aflu că ai mei au vorbit cu adversarii și că ei ajuns la concluzia că nu ne mai pot ajunge. Se vor strădui doar să facă 25 ture. Szabi va face de acum încolo pe la 55 minute. 
E o ușurare, dar văzând cât e de greu să țin de timp, încerc să nu las atmosfera să se relaxeze, motivez că nu cred că lupta e sfârşită până nu văd 30 minute între noi. În sinea mea mă gândeam că ar fi păcat să lăsăm ritmul pentru că am putea face 26 ture.
Seria 6. Tura 1. S-au ținut de cuvânt, au lăsat-o mai moale, e prima dată când au avut și timpi cu 2 minute peste 1h. Au trecut aproximativ 18 ore de concurs, mai sunt 6 ore. Diferența e de 23 minute
Însă și eu abia mă încadrez într-o oră, cu 2 secunde sub. Am crampe intestinale care mă deranjează la coborâri.
Urmează Zoli, nici lui nu-i ușor, face vreo 58 minute. Toți se pare că suntem pe făraș în jos. 
Schimbul 3 (tura 23) ar trebui să fie Alex, dar el nu poate mânca, îl doare stomacul. Cloșca lui e Csongor, așa că se decide să vorbească și cu mine. Alex nu are sens să continue, îi trebuie timp mai lung de revenire. Îl convingem și înțelege, tot va face 6 ture, dar nu acum. Mai avem 10 minute și rapid Csongor se pregătește. Pentru mine, ca Terminat, ar fi fost prea scurtă pauza.
Csongor face 55 minute în tură, devine și el mai uman, dar e după doar 2 ore de pauză.
Ajung și eu Cloșcă pentru Alex, tot nu e bine, plec eu.
Așa că fac tura 4 (tura 24) din serie, oricum în plan era că trebuie să fac o tură în plus, pe a 25-a. Pentru prima dată fac peste 1h, și anume 1h03minute. Vreau neaparat să facem și tura 26, discutasem deja cu Zoli, cu Csongor, în principiu erau de acord. Doream dacă putem să o facem împreună, ne trebuia ca să fim siguri să o încheiem vreo 1h10minute până la împlinirea celor 24 de ore.
Tura 24 a fost prima tură în care efectiv a trebuit să mă opresc din cauza crampelor intestinale, așa brusc, ca și curentat. Nu oprisem la PA, dar oprisem așa aiurea pe cărare. Era deja lumină, condiții ideale, dar eu eram nevoit să alerg cu grijă să nu mă scutur prea tare, să nu contractez prea tare abdomenul. S-a putut până la urmă, cu episoade când alergam aproape normal. Aproape am depăşit cu o tură pe concurenții noștri, ei erau liniștiți și mulțumiți cu locul 2, făceau poze pe traseu.
Seria 7. Tura 1. Suntem în competiție doar noi cu noi. Mă schimbă Alex și face tura mult dorită cu un timp foarte bun date fiind condițiile: 58 minute. De siguranță își luase și bețele şi ne lăsase link să vedem online poziţia lui. Bună pauza! A fugit şi cu 4.30 la vale, eu n-am avut aşa viteză de prin seria 3. Au luat decizie bună Zoli și Csongor că l-au lăsat și Alex că a apreciat că e în regulă. Eu poate dacă eram acolo îl amânam pentru tura 26, că suflu și-n iaurt.

Linkul la rezultate, se selectează concursul Mureș 24h.
Tura 2 și ultima
(tura 26). Aveam 1h 14 min la dispoziție până la urmă. Credeam că doar 1h10min, dar timpul lui Alex ne-a surprins. Am vorbit cu organizatorii (mai precis Zoli sau Csongor) și au spus că nu-i împotriva regulamentului dacă facem tura împreună, doar că doar unul dintre noi poate prelua ștafeta de la Alex. Așa am și făcut, am continuat toți 4, eu scârțiind cel mai tare la vale. Alex a trebuit însă să se oprească după aproximativ 1km, s-a întors și ne-a așteptat cam cu 1 km înainte de final ca să încheiem împreună. Noi am continuat și a cam trebuit să mă ambiționez să terminăm tura în 1h06min. 
A fost singura dată când ne-am oprit la PA-ul intermediar să mâncăm pepene. Să nu se supere, să nu creadă că avem ceva cu ei. 🙂
În final am obţinut cred fiecare ce ne-am propus, plus o tură bonus. Zoli şi Csongor au făcut câte 7 ture, Alex 6 şi eu 8. Evident, ultima am pus-o de 3 ori, dar n-a contat oficial decât o dată.
Asta-i tot despre cursa în sine!
 

Mulțumesc voluntarilor pentru tot, a fost o grămadă de lume veselă și tânără pe traseu și la PA-uri. Scuze concurenților că n-am stat de vorbă, la ștafetă nu prea ai cum când ai adversari la nivelul tău. S-a văzut că le e greu după discrepanța dintre ritmul nostru și al lor. Categoric lor le-a fost și mai greu, oricât m-aș plânge eu. Doar faptul că Alex Petruț care a fost nevoit să facă o tură la pas spune multe pentru cine îi știe valoarea. Toată stima și pentru cei de la MTB, acolo e în plus și grija pentru bike și pericolul de accidentări mult mai mare.
Mulțumesc pentru poze, ați fost și voi grozavi cu răbdarea voastră. Am să pun și eu una- două poze, va fi greu de ales că au ieșit bine. Super omul de la masaj, angajați-i și lui unul la fel de priceput să-l maseze după așa efort și atâtea ore petrecute în picioare.

Felicitări lui Zoli și pentru ideea de a da jumătate din premiul nostru fetelor, merită! S-a văzut că le-a emoționat gestul, s-a văzut că a contat, ceea ce-i cel mai important. S-au străduit, au încheiat pe locul 5 la general, cu 21 de ture, primele la feminin și … mixt. A fost suficient să le spun la un moment dat că sunt doar cu 4 minute în spatele primilor de la mixt că nu știu ce au făcut și au reușit să-i depășească. N-am putut fi așa atent la evoluția lor spre sfârșit, eram obosit și eu.

Bravo pentru organizare, cum spune Tomiță, pentru atenția la amănunte. Amănuntele fac diferența așa cum secundele fac diferența între elite. Ori la Mureș 24h, cu așa background în spate, nu-i de mirare că a ieșit bine. Mai ceva vreme erau concursuri mai degrabă prietenești și locale organizate pe brânci, cum s-a putut. Dar când era ceva mai important se vedea diferența. Și acum, după atâtea concursuri de alergare, MTB, duatlon și triatlon și mai ales după Campionatele Europene de Triatlon din acest an… sunteți o trupă faină pe acolo, know-how-ul se lipește de la unii la alții.

Pfui, precis am făcut unele mici greșeli și omisiuni, mă apucă groaza că iar am scris mult și, nu ca voi, trebuie să și citesc tot! 
Să ne vedem cu bine!

 

Jul 182019
 

  Poză de la Babele – Pochiu Cornel, @fisheye.ro

Marathon 7500 la a 11-a ediție și a 6-a pentru mine a fost, cum am scris și-n titlu, de neegalat.
Timpul scos împreună cu prietenul Gabor Sztranyiczki cu care sunt și coleg de club la RupiCapra este unul care nu cred că îl voi mai putea repeta – 18h33min36sec. Până acum reușisem PB-uri de câteva minute peste 22h, iar Gabor 24h acum 3 ani. Dacă am avut timp bun anul acesta, și locurile obținute față de ceilalți concurenți au fost bune – loc 3 la Open și loc 1 la Master.
Știu că anul trecut am încheiat cu Csaba Papp pe locul 2 la Open, dar timpul nostru a fost mai slab cu mult – 22h07min, iar locul a fost datorat competiției mai slabe (a fost și Marathon 8500 și multe echipe bune au participat acolo) și conjuncturii – și acele echipe bune cu care am concurat au abandonat din diverse motive. Acum am izbutit pentru prima dată să întrecem echipa redutabilă Sponser Master Team, cu Gică și Pepi. N-au fost ei la maxim, dar pentru noi a însemnat mult, nici nu ne-am așteptat la asta.
Știu că dacă spun acum că mi-e greu să mai particip la o ediție Marathon 7500, reacția prietenilor este că peste o săptămână sau două voi gândi altfel, dar realitatea este că pentru prima oară mă izbesc de un rezultat obținut pe care e improbabil să-l mai pot atinge, lumea va avea alte așteptări și … nu vreau să fiu dezamăgit. Mai vedem, având în vedere că după concurs mă simt perfect și fără urmări fizice…

Nu vreau să se creadă că sunt un zmeu, tot cel din anii trecuți sunt. Au fost, cred, câțiva factori care au influențat pozitiv rezultatul.
1. Vremea – n-am mai prins nicio ediție în care vremea să fie așa de bună pentru alergat. Deși plouase zilele precedente și pe Omu chiar a nins, pământul nu era noroios, doar la Omu primii 50m diferență de nivel au fost cu zăpadă și mai tricky de coborât. Ceață practic n-am prins decât dimineața spre Piatra Arsă, frig n-a fost excesiv (pentru prima dată am ajuns la Omu pe lumină după a 3-a urcare), vântul n-a deranjat și soarele a apărut mai bine chiar când trebuia, spre seară. Nu țin minte să fi văzut cabana Omu din căldarea dinspre Gaura niciodată, și am fost și-n drumeție de câteva ori, nu numai la concursuri. Pentru mine neașteptat de multe echipe au scos timpi foarte buni, chiar sub 20h, iar vremea poate să fi fost un aliat și pentru ei.
2. Alimentația – mereu și periodic ne-am întrebat ce și când am mâncat, am avut grijă la acest aspect, iar dacă unul dintre noi nu mai avea geluri sau batoane luam de la celălalt. Și e prima oară când n-am făcut economie la energizante. Asta e, eu mereu mergeam mai la limită cu energizantele și mă chinuiam să completez de la punctele de alimentare.
3. Mersul calculat. Știam timpii de anul trecut, dacă eram pe aproape eram mulțumiți. Tot ca exemplu, până la PA6 Peștera am avut timp mai bun doar cu 12min. Ce contează câteva minute când diferența finală față de echipa din frunte e de ore? Când faci 56km până la Omu 2 în 12h, dar apoi pe ultimii 34km faci 10h? Eu doream de data aceasta să nu mai fie acele 10h. Poate din afară se vedea nițel altfel, că ne luptăm cu echipele din jur, că e un fel de hârjoană din care unele echipe se vor ”rupe”. Că diferențele au fost de minute, de ex. până la PA6 Peștera fiind cam 7 echipe în interval de 13 minute, asta din punctul meu de vedere a fost o pură întâmplare, cel puțin noi ne-am străduit cu îndărătnicie să nu ne uităm la acest aspect. Abia pe bucla 3 am început să sperăm și să tragem să obținem locul 3, poate și mai în față dacă aveau probleme primele echipe, probleme mai mari ca ale noastre. 🙂
4. Coechipierul. Și-n alți ani am avut coechipieri buni, să nu fiu înțeles greșit. Dar acum ne-am potrivit mai bine la ritm, eram poate mai pe aproape la părțile slabe și tari, eram o echipă echilibrată. Eu aveam îndoielile mele la început, firesc, mai ales că eram planificat încă de anul trecut să alerg tot împreună cu Csaba. Dar Csaba n-a putut veni, obligații, și așa l-am avut alături pe Gabor. Mulțumesc Gabor! Acum avem o ștachetă… N-aș fi crezut că putem scoate sub 21h!



Planul a fost simplu: cât mai constant, fără excese, ruperi de ritm. Dacă reușim să obținem timpi asemănători cu cei de anul trecut până la PA6 Peștera și să nu ajungem acolo obosiți tare însemnă că eu cel puțin sunt la maxim și putem spera la un rezultat mai bun. Referitor la echipele competitoare, era un avantaj pentru noi că unele prezentau riscuri, fiind inegali între ei coechipierii, uneori la experiență, alteori la valoare.

Cum a decurs cursa din punctul nostru de vedere am să spun mai jos, după ce încerc să lămuresc o problemă care văd că a ieșit mult în evidență în acest an – problema scurtăturilor și a descalificărilor din acest motiv. Vreau să fiu obiectiv, bazat pe exemple concrete, nu pe povești.

Problema scurtăturilor.
Sunt la ediția a 6-a de participare, în plus, îmi permit să spun că am umblat mai mult ca alții în drumeție pe acolo și în altă parte. De ce e relevantă drumeția, de ce e important să faci drumeție înainte de alergare montană? Pentru că, printre altele, vezi mai pe îndelete lucrurile (potecile, traseele) și ajungi să le înțelegi logica. Și dacă ai avut ca sarcini la vreun club și marcarea, atunci e și mai bine.
Revenind la cazul de față, pe mine mă deranjează faptul că pentru mici tăieri de serpentine se neagă și se diminuează valoarea rezultatelor, se spune chiar că Marathon 7500 e cursă de mâna a doua pentru că nu se marchează și se creează posibilitatea unor ”depășiri fără să fii depășit”. Înțeleg până la un punct aceste obiecții, mai ales că și eu am trecut în toți acești ani prin discuții privitoare la acest lucru, încercând să-mi explic cum pot unii și eu nu. Și mi-am făcut și eu track construit din scurtături, luate de pe la alții care și-au pus pe Strava trackurile. Și tot săpând am ajuns la concluzia că problema scurtăturilor nu mai există, cel puțin din ultimii 2-3 ani începând, și că timpii foarte buni obținuți pe anumite segmente se datorează unei rezistențe foarte bune la efort. Cum se ajunge la aceasta e altă poveste, să nu devenim paranoici. Adică am fi paranoici dacă ne-am gândi la doping, înțelegeri între organizatori și concurenți ca să fie trecuți la PA-uri fără să fi trecut efectiv acei concurenți pe acolo. Mintea omului e liberă și poate zburda cât vrea, dar de aici până a te scuza acuzând…
1. Sper că sunteți de acord că organizatorii știu bine traseul și ”ce poate el”. Anul acesta au spus pentru cine a vrut să audă că este punct de control la Padina (se elimina astfel o scurtătură știută de unii care trecea din Șaua Strunga până după Padina). Eu mărturisesc că am tot săpat s-o găsesc și poate am găsit-o, dar n-am folosit-o niciodată. Și asta pentru că acolo ajungeam noaptea, eram obosit, poate cu probleme la picioare (eu sau coechipierul), și atunci preferam calea mai ușoară și mai sigură. Despre scurtătura aceasta nu pot deci să vă dau o diferență de timp, dar nu cred să fie mai mare de 5min. Oricum în acest an a fost interzisă.
2. Scurtătura radicală și care într-adevăr te ajuta mult ca timp e cea de jos din Valea Cerbului, spre cabana Gura Diham. Dar această scurtătură e marcată de organizatori, singura de altfel marcată, și e așa de câțiva ani. Nu intră deci în discuția noastră, e la fel pentru toți.
3. Scurtătura de ocolire Bucșoiu e cea care a aprins spiritele în acest an. Au fost descalificate 2 echipe, una de feminin si una de masculin. Pe cineva de la masculin cunosc. Părerea mea e că ei au greșit. Cel puțin din punct de vedere al fair-playului. Din punctul acesta de vedere în orice an ai scurtat ai înșelat. Și pentru că nu s-au informat. Eu n-am participat la sedința tehnică. Dar am lăsat vorbă la prieteni să mă informeze de lucrurile noi apărute. Știam deci că nu e voie, că se descalifică automat cei care o folosesc. 
De ce nu e fair-play s-o folosești și s-o fi folosit în alți ani? Pentru că, spre deosebire de tăierile de serpentine e vorba de alt traseu, la fel ca și scurtătura de Padina. Nu știu cât timp poți câștiga, mai degrabă e vorba de economie de efort. Eu n-o cunosc, n-am folosit-o, dar știu pe unde e dacă e s-o iau în sens opus, să cobor Bucșoiu. Altfel, pe sens de urcare e greu de găsit. Adică doar intenționat și știind-o bine poți ”s-o iei din greșeală” pe acolo. Părerea mea coincide cu cea a organizatorilor – e periculoasă și expusă, e bine că a fost interzisă. Nu-i doresc la nimeni să-l sufle o pală de vânt sau să-l lovească o piatră rostogolită ”din greșeală”.
4. Acum ajungem la scurtăturile ”nerepertoriate”, adică tăierile de serpentine. Aici duce apropoul meu și îndemnul la drumeție. Pentru că serpentinele au fost făcute pentru a fi parcurse cât mai ușor, în siguranță și, cum spun drumeții, ”cu rucsac greu și mare”. Uneori e și greu să le urmezi … pentru că sunt multe variante, mai abrupte sau mai puțin abrupte, cum e partea de sus – coborâre spre Valea Cerbului de la Omu sau chiar urcarea din căldare dinspre Valea Gaura. Să nu-mi spuneți că sunteți pupători de moaște și țineți neaparat să atingeți fiecare stâlp de marcaj sau piatră marcată! Dacă știi că ai de urcat până sus o iei pieptiș, orientativ după stâlpi, iar dacă n-ai forțe suficiente îți creezi tu serpentinele tale.
Părerea mea e că aceste scurtături nu pot fi încadrate la ”alt traseu”. De exemplu, la coborârea pe Valea Cerbului nu cred că a putut cineva să scurteze tăind-o direct la vale încă de sus. A fost zăpadă și alunecai. Da, se putea după primii 50m diferență de nivel, când dispărea zăpada. Cât timp câștigai? Câteva minute, dar și mai mult stres fizic și risc. Cum puteai marca să devină obligatoriu pentru toată lumea? Eu sunt pentru libertate de alegere, fiecare după știința și posibilitățile lui fizice. La Retezat SkyRace de exemplu ai stegulețe pe urcări, nu? Ajungi la ele, dar ce faci intre timp e treaba ta.
Și ajung la scurtătura 4., cea pe coborâre la PC2 Poiana Stânii. Atașez mai jos o poză, după flyby de la Strava. Cine vrea să mai studieze, să se uite la trackuri. Eu am selectat în principal primele 7 echipe cu trackurile lor. Veți vedea că nu sunt multe diferențe între trackuri, adică variațiile sunt practic doar la această scurtătură și cea de la punctul 5. – valea Jepilor Mari.



Eu mi-am făcut tema, verificați și voi. 6min dacă ești bun pe serpentinele lungi, 3-4min pe scurtătură. Să spunem 2-3 minute câștig. Mult, puțin? Eu zic că infim și nerelevant. Pentru că în final cei care se plâng de nedreptate sunt la ore distanță de primii. Și să vă mai spun un aspect: scurtezi, dar trebuie să știi până când. Asta apropo de cele spuse de organizatori despre echipa câștigătoare – Octavian Ivanov cu Cojan – că au fost la un moment dat pe locul 12 și au recuperat. Păi ei au luat-o prea în jos, s-au rătăcit și au trebuit să se întoarcă. I-am strigat la un moment dat dar au continuat. Bine că nu au ajuns în Sinaia! Cât au pierdut? Pe la 4 minute, erau în fața noastră. Cum diferențele între primele echipe erau la început de minute… au ajuns mai la coadă. Adică, vorba organizatorilor, ”pe răspunderea voastră”.
5. Scurtătura pe Valea Jepilor Mari. Și aceea e cu câștig de 2-3 minute. Atât. Dar suficient dacă e distanță mică între echipe ”să îți treacă o echipă în față fără să te depășească”, atunci a trecut Adriana Ploșniță de Vio. Se poate vedea mai jos, nu uitați de flyby. Serghey Dzero ți-a pus trackul, la fel ca și Adrian Ploșniță. Dar întrebarea mea e: cât a fost diferența dintre ei la final? 


În total la scurtăturile 4 și 5 se puteau câștiga să spunem 5minute. Sau pierde, cazul Cojan și Ivanov. Eu în fiecare an mă decid pe loc dacă merg pe scurtătură sau pe calea ușoară. Pentru că depinde de cine merge cu mine și de starea terenului. Minutele câștigate uneori nu se merită, e un efort prea mare, risc de accidentare etc.

Eu înafară de aceste scurtături nu cunosc altele. Dacă voi știți, dați-mi în secret trackurile, să le urmez, să mă dau mare, să simt și eu că întineresc și scot un timp ca Hajnal. Mă interesează mai ales coborârea pe Ciubotea și cea spre Guțanu. Pe scurt, a fost scandal pentru posibilele 5 minute și pentru abaterea de la traseu (Bucșoiu) care a fost interzisă pe bună dreptate de către organizatori. Că parcă echipele apar și dispar ca izbucurile din Apuseni – Padiș. Puteți verifica pe Strava trackurile de la multe echipe. Eu le-am verificat pe primele 7, și având în vedere că am alergat alături, pe aproape, în rază vizuală cu unele, de scurtat cu adevărat n-a scurtat niciuna. Trackurile sunt practic identice, cu abateri mari doar unde n-a fost semnal gps bun, pe bucățele pe Jepii Mici, pe Valea Cerbului. Că s-a mai spus că voluntarii s-au uitat doar la unele echipe pe urcarea pe Bucșoiu, în special nu la primele…

Și o completare… cât înseamnă factorul uman versus scurtături. Anul acesta am fost la CarpathiaTrails, cu 2 săptămâni înainte de Marathon 7500. În etapa a 3-a traseul a fost în Bucegi – Leaota, din Șimon urcându-se pe Valea Gaura la Omu, adică fix segmentul Strava de la Marathon 7500. Pentru că a fost prima urcare, nu ca la 7500 unde e pe bucla 3, am scos un timp cu 50min mai bun ca la Marathon 7500 până în 2018 și cu aproape 30min mai bun ca anul acesta la Marathon 7500! Același om, dar mai odihnit, aproape a înjumătățit timpul de urcare pe Valea Gaura, care-i în lungime de vreo 5km. Ce mai contează cele 5min din scurtături de la început!

Cursa noastră.
Pentru că am scris atâtea înainte, undeva trebuie să fie un echilibru. Așa că punctez doar unele repere așa cum le-am văzut eu.

Până la PA6 Peștera a fost cursa mea obișnuită, atâta că aveam un avantaj de 12 minute față de anii trecuți. E totuși un timp remarcabil pentru mine, pentru că variațiile ”de putință” ale mele nu sunt mari. Probabil a contat vremea.
Ce mi-a dat încredere că mergem bine a fost că eram între primii, nicio echipă nu ”rupea gura târgului” și, mai ales, Sponserii ne-au depășit abia pe coborârea de Jepii Mari, mi-am împins astfel recordul de anul trecut când eram cu Csaba și ne depășiseră definitiv pe urcarea spre Piatra Arsă.
Ce mi-a învins unele îndoieli cu privire la coborâri a fost faptul că am reușit apoi să ne ținem de Sponseri la vale. A fost o mare plăcere să cobor după Gică, să văd că Gabor se poate ține. E ca la schi când ai pe cineva bun în față și nu mai trebuie să-ți bați capul cu alegerea trasei, doar trebuie să copiezi. E drept că partea stâncoasă trecuse, dar în economia coborârilor oricum partea tehnică unde Gică și Pepi sunt clar peste noi nu e așa lungă. Mă rog, cu excepția coborârii la Guțanu, dar aceea în principiu e când zarurile au fost aruncate demult. Ce e impresionant la ei e consistența – menținerea vitezei și alergarea cu efort minim. Dacă eu am ajuns relaxat jos la PA4 Intersecție Jepi îmi închipui cum erau ei, pregătiți să urce cu forțele întregi.
La PA4 Intersecție Jepi am ajuns la mică distanță mai multe echipe, practic echipele care au încheiat pe locurile 2-6. Doar Marmota și Pisicul de pe locul 1 erau întârziați, știm noi de ce, după rătăcirea spre Sinaia.

PA7 Omu pentru prima dată.
Ce am remarcat a fost că am ajuns pe locul 2, deși la PA6 ajunsesem ca a treia echipă. Codrea cu Ștefan am aflat de la Gabor că rămăseseră să mănânce, după părerea mea nepermis de mult. Acest lucru m-a făcut să cred că doar niște motive întemeiate i-au forțat să stea și nu era un semn bun pentru ei. Pe traseu ne-am întâlnit cu familiile noastre care se străduiau să urce și ele la Omu. Normal că ne-am bucurat! M-am uitat pe hârtiuța mea cu timpii de anul trecut, reușisem acum să coborâm sub 7h la Omu 1 și aveam un avantaj de 22min! No, asta chiar înseamnă ceva, treaba lor ce fac ceilalți!
Ne lăsăm surplusul de mâncare, suntem controlați la sânge la echipament și coborâm pe Valea Cerbului. Și prima trântă, în fund, după ce mușcasem puțin din zăpadă cu un papuc. Rezultatul: fuga tată doar pe serpentinele oficiale până s-a terminat zăpada. Cum s-a terminat, ață în jos, în bodogănelile lui Gabor.

PA10 Omu doi.
Ce să spun, eram pe locul doi, în spate erau la mică distanță Pisicu cu Marmota, care mergeau cam inconstant, ba arătau că pot trece de noi ușor, ba o lăsau mai moale. După ei, pe urcarea la Bucșoiu i-am văzut – erau Codrea cu Ștefan. Pe mine mă cam omoară de fiecare dată bolovanii aceia prin tufișuri, de la baza urcării spre Bucșoiu. Sunt mai mic de statură, cam rigid, e incomod să tot găsesc prize intermediare pentru picioare să pot trece peste ei.
Asta e, ne depășesc pe moment Marmota cu Pisicul și apoi în stilul clasic spre Omu ei rămân în urmă, pe când credeam că ”se  duseră” ca Balint cu Takacs. Pe Bucșoiu a fost mai bun Gabor ca mine, cu puțin dar mai bun.
Ajungem la Omu 2 cu un timp fantastic pentru noi – 11h07min, practic ora 17. Anul trecut aveam 12h01min și apoi a mai durat 10h până să ajungem la final. Putem oare mai bine acum?
PA11 Ciubotea.
Aici am început să scârțâim la coborâri. Gabor avea probleme la un deget de la picior. Eu am scăpat cu bine fără să-mi rup un deget de la o mână. Iar veșnica poveste cu bețele strânse, încă nepuse în tașcă, și o clipă de neatenție.
Ne depășesc echipele cu Codrea și Pisicu și ajungem pe 4 la general. Nici Balint nu-i departe, dar Codrea și Pisicu când ne văd că ajungem la Ciubotea o și întind, n-apuc să schimb o vorbă cu ei. Bun e și locul 4 și 2 la master, ce să facem! Oricum ne-am depășit așteptările.
PA13 Omu 3.
Până la PA12 intrarea în Valea Gaura reușim să-i ajungem pe Codrea și Ștefan. Ca să zic așa, milimetru cu milimetru. Dacă am văzut că prin ritmul nostru ne apropiem, nu l-am mărit, am așteptat să treacă timpul, se pare că eram ușor mai buni pe urcare. După ce am trecut de ei, deși terenul era vălurit, nu ne-au mai suflat în ceafă, semn că Ștefan era epuizat. Și i-am văzut pe Marmota și Pisicul, aveau lanțurile în fața noastră, iar apoi vreo 3 -4 stâlpi pe ultima urcare din căldare spre Omu. Câștigaseră 5 min față de noi până la PA12 și încă 6 min până la Omu 3, total 11min. N-aveam ce le face. 
Pentru prima dată am ajuns la Omu 3 pe lumină, 15h30min de la start, ora 21.30. Anul trecut am ajuns sus abia după 17h28min, câștigasem aproape 2h! Vremea superbă, luna se ițea și era aproape plină. Ne-a felicitat Ionuț Golban, el abia atunci începea coborârea la Ciubotea. Ne-am grăbit să plecăm, lumina zilei ne ajuta la coborâre, să nu apuce Codrea să recupereze.
PA14 Guțanu. 
De data aceasta n-a fost ușor, Gabor suferea. Abia am așteptăm să se încheie cu pietrele. La PA când i-am întrebat pe voluntari dacă văd ceva frontale în spatele nostru și au spus că nu două, că patru, am întins-o. Am luat-o în față și am continuat într-un ritm susținut, la limită. În Șaua Strunga ne-am uitat lung înapoi, nu era nimeni, dar n-am slăbit ritmul.
A urmat puparea stâlpilor de marcaj spre Padina, mai bine mergeam ca de obicei în coborâre ușoară pe la mijlocul dealului din stânga, că pe la stâlpi tot am avut de sărit sârmele de delimitare parcele pentru oi.

Abia la finish am respirat ușurați că nu ne-au ajuns echipele din spate, când vom mai avea noi șansa să terminăm pe locul 3 la open și 1 la master!? Am aflat pe urmă, spre surprinderea noastră, că Marmota și Pisicul au câștigat, au mers în special extraordinar pe coborârea la Guțanu. Au încheiat cu 33min în fața noastră, iar Balint cu Takats cu 5 min. Felicitări, au făcut cursă mare ambele echipe! Takats e la primul ultra, au mers extraordinar, au fost 3 sferturi din cursă pe locul 1, a avut probleme la sfârșit, eu n-aș fi crezut că rezistă atât!

Bravo concurenților, a fost o cursă echilibrată în mare parte, unică astfel la Marathon 7500!

Felicitări pentru organizare, mulțumesc pentru poze, toți ați fost sufletiști ca de obicei. Marathon 7500 e din cele mai ”unfriendly” concursuri din țară pentru voluntari, organizatori și fotografi, așa că toată stima că veniți an de an!