Apuseni Ultra Race 170k

Apuseni Ultra Race 170k (generic spus, practic este aproximativ 180k) este o cursă mai deosebită în peisajul curselor lungi “standard” de ultra. Spun standard pentru că oamenii mereu au lungit sau lăţit ca un aluat de pătură concursurile de ultra până concurenţii s-au subţiat de tot.

Am participat la mai multe competiţii de această lungime – UTMB (de 2 ori), Istria 100 mile (de 3 ori), Pirin Ultra 160k (de 2 ori) şi sunt câteva aspecte care diferenţiază Apuseni Ultra Race.
Ştiam de particularități de la început, anul trecut am fost chiar închizător la primele două tronsoane: Arieşeni – Padiş şi Padiş – Răchiţele, în total aproximativ 93km, să-i spun porțiunea mai sălbatică. Ca să ştiu la ce să mă aştept şi în ultima jumătate de cursă cu o săptămână înainte de concurs am fost în recunoaştere traseu cu MTB-ul: Răchiţele – Măguri Răcătău – Staţiunea Muntele Băişorii. După o studiere pe hartă, văzând că această a doua parte e mai mult pe drumuri asfaltate sau pietruite, m-am gândit că bicicleta se pretează mai bine chiar decât alergarea şi, în orice caz, voi face un efort mai mic şi voi fi mai rapid.
Aşa a fost, dar n-am reuşit să mă încadrez în planul A: mers cu maşina şi MTB de la Cluj la Răchiţele, parcurs traseul, întoarcere la Răchiţele pe MTB pe o variantă mai uşoară şi plecare acasă cu maşina, toate într-o zi. Destul de repede, după intrarea pe traseu unde am avut porţiuni de push bike şi carry bike, nu m-am mai luptat inutil, am preferat să fac poze şi am aplicat planul B, în care de la Staţiunea Muntele Băişorii m-am întors acasă la Cluj tot pe MTB şi abia ziua următoare am recuperat maşina de la Răchiţele mergând pe drumul naţional cu MTB-ul.

Prin Apuseni am drumeţit de multe ori, am fost şi cu MTB-ul şi mai demult cu cursiera, când nu exista MTB pe la noi. Faţă de secolul trecut acum traseele turistice sunt mult mai bine marcate. Dar, la un traseu care străbate munţii de-a curmezişul, sunt porţiuni de legătură să spunem mai puţin cunoscute pe care prietenul meu şi organizatorul Cozmin Ardelean a trebuit să le marcheze și încă destul de des. Cerinţa obligatorie pentru concurenți a fost de a avea track pe un dispozitiv gps şi, în plus, instalată aplicaţia Avenza cu harta cu traseul. Având în vedere frumuseţea traseului eu zic că se merită acest sacrificiu, al orientării pe traseu, lucru pe care nu l-am întâlnit la celelalte curse, care erau marcate integral foarte bine în afară de … Pirin Ultra din Bulgaria.

Un alt aspect mai deosebit este traseul puțin spus interesant, care trece prin (şi pe lângă) multe obiective de care sunt convins că aţi auzit şi au denumiri de poveste ca: vârful Curcubăta Mare (1849m, cel mai înalt din Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop, Groapa Ruginoasă, Cheile Galbenei cu porţiuni de lanţuri, avenul Borţig, izbucurile specifice, Cetăţile Ponorului, Padiş – Vărăşoaia, Cetăţile Rădesei cu trecere prin peşteră, Piatra Tâlharului, Nimăiasa, vârful Vlădeasa (1836m), cascada Vălul Miresei. Toate acestea sunt în prima jumătate de traseu, sunt de vizitat mai înainte de a merge prin munţii din alte ţări, sunt ale noastre. Pentru că în special zona Padiş e împânzită de peşteri, avene, sunt multe marcaje care te pot deruta (de exemplu cele spre intrările la “balcoanele” Cetăţilor Ponorului) şi sunt motiv de rătăcire de pe traseu. Elod Szocs sunt convins că a luat-o greşit pe unul din marcaje, că la PA4 Padiş am fost surprins să văd că a sosit după mine.

Anul trecut ca închizător am putut să-mi mai arunc câte o privire de turist şi în jurul meu, dar e de alocat multe zile de concediu pentru a putea spune că ştii ceva despre aceşti munţi.

După ce până la Răchiţele ai avut parte de tot felul de provocări, acumulând inclusiv cea mai mare parte din diferenţa de nivel a concursului, jumătatea a doua pare uşoară. Nu e aşa, m-am convins după timpii lui Bartha Balint care a încheiat primul cursa anul trecut, i-am studiat trackul (inclusiv la modul flyby) de pe Strava. La MTB la recunoaşterea de traseu totuşi e altă senzaţia, dar nu e uşor nici acolo, mi-au trebuit vreo 9 ore de cicloturism pentru cei 88km să ajung la finish. Şi în această parte sunt locuri cunoscute, poate mai puţin pentru alergători cât pentru biciclişti şi triatlonişti: Dealul Botii, staţiunea Beliş – Fântânele – lac de acumulare, Mărişel, Măguri-Răcătău, vârful Piatra Groşilor, vârful Muntele Mare, finish-ul la Staţiunea Muntele Băişorii. Ce te macină încetul cu încetul la această porţiune sunt drumurile pietruite, netasate. Ştiu din experienţa de la Pirin că alergătorilor de trail nu le place nici asfaltul, nici aceste drumuri. Nici eu nu mă omor după aşa ceva, dar ceea ce îmi place la ele e că nu le place celorlalţi şi rabd cu mai mult stoicism prezenţa lor, îl consider un avantaj.

Sunt peisaje frumoase în această zonă, dar depinde cum nimereşti, zi sau noapte.

Cozmin a gândit bine traseul, startul la ora 6 dimineaţa din Arieşeni permite o logistică mai uşoară în porţiunile întortochiate, cu multe poteci, de la început, dar şi poţi aprecia locurile şi să te bucuri în suferinţă, adică nu doar să alergi să ajungi la finish. În principiu după Răchiţele drumurile nu ar trebui să creeze probleme de orientare, atâta că eu le-am parcurs noaptea şi în localităţi am mai luat-o greşit, mai ales în Mărişel şi Măguri-Răcătău. Şi acolo se construieşte mult, sunt “aproape” staţiuni turistice, la mică distanţă de Cluj, la Mărişel este şi pârtie de schi de mulţi ani.  

Ce mult am scris deja! Dar consider că merită, e ceea ce m-a convins să particip la această cursă “de casă”, un concurs încă cu puţini concurenţi, dar o premieră pentru România: este singurul concurs de 170km+ de la noi.

Prin concurs s-a mai dorit reprezentarea unor tradiţii ale locului şi s-a ales cea a mâncărurilor. Apăi eu n-am apucat să gust din toate că eram grăbit. Iarăşi noroc cu anul trecut… Au fost plăcinte la PA4 Padiş (primul punct de dropbag, km41), ciorbă la cabana Vlădeasa (PA7 km76), gulaş la Dobrin (PA14 km149) unde era prietenul meu Luşu cu familia, sarmale la finish în Staţiunea Muntele Băişorii. Asta clar n-am mai întâlnit pe la cursele lungi la care am participat.
Completare de la Cozmin: a mai fost omletă la Răchițele (PA9, km93, al doilea punct de dropbag) – îmi aduc aminte acum că am mâncat și eu – era Adriana Papp acolo, eu eram grăbit că în sfârșit eram primul și era momentul adevărului, apoi pilaful de orez și ficat de la Beliș (PA11, km116) și șnitețele cu cartofi la Mărișel (PA12, km127). La multe văd că am renunțat, dar nu poți să fii “și cu sacii în căruță și cu boii odihniți”, cum se spune.

Şi las la sfârşit, ca să iasă în evidenţă mai bine, prezenţa la punctele de alimentare, pe tot locul, nu mai vorbesc de finish, a multor prieteni sufletişti ca de obicei, nu toţi alergători, dar asta contează puţin. Sunt drumeţi, muntomani, salvamontişti, au în comun plăcerea de a sta în natură în timpul lor liber. Nu pot să-i enumăr pe toţi, am să pomenesc pe câte unul pe parcursul istorisirii cursei. La ei se adaugă ceilalţi voluntari şi organizatori la care le mulţumesc de asemenea pentru că au ales să-şi petreacă weekendul cu Apuseni Ultra Race, fotografii prezenţi în locuri cheie şi nu numai – poate mai puţin deosebite, dar au ştiut să ne facă să le privim prin ochii lor.

Citind încă o dată ca să corectez cele scrise, nu pot să nu mă gândesc, oare concursul acesta e numai pentru alergătorii clasici de ultra? Contează doar cine e pe podium și cine ajunge la finish, nu poate fi privit și altfel decât un concurs? Eu zic că unii concurenți, din cei care au fost și anii trecuți, vin și pentru altceva. Pot compara acest eveniment cu cele organizate de clubul Eke, cu turele memoriale de alergare/drumeție/MTB Kos Karoly, Jokai Mor și altele, în care sunt implicate și comunitățile din satele prin care trec traseele, tot cu mâncăruri tradiționale (dar mai mult pâine cu unsoare și ceapă, dulcețuri făcute în casă, ceaiuri), în care participanții vin pentru frumusețea locurilor și socializare, puțini merg la stilul competitiv. Și acolo sunt curse mai scurte, pentru cei mai puțin pregătiți de efort de anduranță, inclusiv pentru copii.

 Am fost invitat alături de Cipri Nedea la Radio Cluj să vorbim despre concursul acesta. Mulţumim!

Și clasamentul final cu câteva amănunte.

Pregătirea cursei.

Din cele spuse mai înainte primul lucru îndeplinit, și poate cel mai important, e cunoașterea traseului și a locurilor mai dificile. Și așa am avut probleme, pentru că noaptea se vede altfel, pentru că oboseala te afectează în multe moduri.

La partea cunoașterii adversarilor n-a fost așa de greu, n-am fost mulți, spre 30 de persoane. Dar, cum se spune, nu trebuie să fie mulți, e suficient să fie câțiva mai buni decât mine. Din cele văzute pe ITRA, cunoscându-i și pe unii concurenți, am ajuns la două concluzii: mă voi lupta în special cu Ciprian Nedea și cu Elod Szocs, apoi că niciunul din concurenții mai buni nu au mai participat la un ultra de 170km, concursurile lor netrecând de 120km. Cât de adevărate au fost observațiile s-a văzut, Cipri a terminat pe locul 2 și Elod pe 3. Dar am avut scăpări, de exemplu Alex Știrb, pe care nu-l știam așa de bine, care a fost aproape tot timpul primul până la cabana Vlădeasa de la km76.
Ca de obicei mi-am făcut o listă cu timpii de referinţă la PA-uri, bazându-mă și pe trackul Strava al lui Bartha Balint de anul trecut. L-am urmărit și în modul flyby, să văd unde i-a fost mai greu, de ce n-a reușit sub 24h, timpul lui final fiind 25h30min. Pentru mine oricum 25h30min pare de domeniul fantasticului, am ajuns la concluzia să trebuie să merg la optim pe un timp de 27h, în orice caz sub 30h, dar cel puțin să sper că obțin sub 29h, să fiu cu timp mai bun ca Andrei Țale, câștigătorul din primul an. Știam de la Lușu că Andrei a avut mari probleme la sfârșit din cauza frigului. La final a fost 28h41min pentru mine, singurul de anul acesta sub 30h, rezonabil.
Grosso modo, mi-am împărțit alimentarea după punctele de dropbag Padiș (km41), Răchițele (km93), Măguri-Răcătău (km137). Cu timpul prevăzut de 27h, mi-au ieșit pachete pentru 6h, 8h, 7h, respectiv 6h de cursă.
Am avut probleme cu potrivirea tuturor lucrurilor în dropbag, cam mic dacă vrei neaparat să-ți pui și o pereche de papuci de schimb. Eu mi-am pus totuși papuci în plus, nu i-am folosit, culmea nici șosetele nu le-am schimbat, dar la un așa traseu lung nu doream să rămân desculț pe undeva. Am ținut de asemenea să am la mine în plus o foiță de vânt, pe care eram convins că am s-o folosesc mai tot timpul pe traseu, mai degrabă decât foița de ploaie, am pus și o bluză mai groasă decât bluza cu mânecă lungă din rucsac. Știam cum e când bate vântul pe Vlădeasa sau Muntele Mare, ce frig poate să fie. N-au încăput mai multe din păcate.
Cam atât în mare, mergeam pe două obiective, în funcție de situație, pentru timp de 27h și pentru podium.

Desfășurarea cursei.

Dimineața la ora 6 s-a dat startul din Arieșeni, poate cu ușoară întârziere. Destul de tare s-a pornit pentru mine, poate și pentru că era frig. Primii mi s-au părut să fie Adi Crăciunescu și Mihaela Bodnariu. În orice caz s-a format un grup în față, eu mă străduiam doar să nu-i pierd din vedere, să nu trebuiască să fac efort de orientare, dar eram în ultima treime.

O primă surpriză a venit când am trecut de Cipri și am văzut că rămâne în urmă. Mă așteptam să fie printre primii, dar a pornit prudent, poate prea prudent. Cine știe ce planuri are? În orice caz, la un ultra la o distanță pe care n-o cunoști e mai sănătos să alergi la început mai încet decât prea tare. Și acest lucru dovedește însă că am un avantaj prin faptul că știu ritmul pe care-l pot duce, nu trebuie să tatonez.

La primul punct Stânișor, km8, cred că am ajuns pe locul 7. Începeam să-mi intru în ritm, era tot urcare. Cumva, spre vârful Curcubăta Mică, am bâlbâit-o puțin cu traseul împreună cu alții și a trebuit să scot mobilul cu harta Avenza. Adi Crăciunescu s-a depărtat, eu nu mai eram sigur că Cipri e în spatele meu.

Urc la Curcubăta Mare, alături era Luci Dincea. Mai schimbăm o vorbă, ajungem pe Adi, îl întrebăm dacă în fața celor doi pe care-i vedem în fața noastră mai sunt mulți. Ne spune că-s primii, mie nu-mi vine să cred. De pe vârf se vede până departe, nu văd pe nimeni, dacă totuși mai e cineva atunci e la nivelul lui Bartha Balint și n-am ce-i face.  

Vine vale, apoi tot sus-jos. Prind din urmă cred că pe Alex Știrb, unul din cei doi, și am confirmarea că sunt în primii trei, că Elod Szocs e în față. La PA2 Vârtop, km22, ajung puțin în spatele lui Elod. Eu oricum fac pauze foarte scurte, așa fac de obicei. Încerc astfel și să pun presiune pe ei, să nu stea cât doresc. Și văd că într-adevăr trag destul de tare să se depărteze de mine, iar să țin ritmul lor însemna să-mi ies bine din zona de confort. Îmi tot repet ce mi-am repetat de-a lungul întregii curse: dacă cu acest ritm am reușit chiar să-i ajung, de ce să alerg mai tare? Înseamnă că e suficient. Dacă se luptă între ei, foarte bine.

Vine PA3 intrarea în Cheile Galbenei, km31. Pe Elod nu-l mai vedeam demult, Alex nu era departe. În Chei brusc vedem pe Elod că se luptă să urce în dreapta pe un abrupt. Îl strigăm să coboare, că nu-i pe acolo traseul. Pe zona de lanțuri Alex se depărtează de mine, traversează Cheile foarte bine și nu-l mai văd destul de multă vreme, pe când era aproape sus la Avenul Borțig. Elod m-a ajuns și a rămas cuminte după mine pe urcarea spre aven. În Chei am fost tot pozat și ca de obicei Dan Tăuțan are zona lui favorită.

Vine porțiunea în care punctul galben de marcaj mai primește un punct albastru pentru Cetățile Ponorului. Elod fix în spatele meu parcă mă presează. Mă hotărăsc să-l las să treacă dacă dorește, că eu vreau să mănânc. Simțeam că merg prea tare. După câteva minute nu-l mai văd și un pic mă îngrijorez, oare nu alerg prea încet? Ajung la PA4 Padiș, km41, primul punct în care dropbag-ul mă așteaptă, “la plăcinte” cum mi-am notat pe hârtia cu PA-urile și timpii. De demult acolo sunt plăcinte, când treceam cu prietenii ne spuneam că mergem să facem o vizită la bătrâna cu plăcintele. Între timp bătrâna s-a tot schimbat, parcă a mai întinerit, dar pentru mine tot așa va fi, bătrâna cu plăcintele…

La Padiș văd pe Alex cum se pregătește de plecare. Va trebui să fiu rapid, să încerc să pun presiune la distanță pe el. Nicu Brandas, salvamontist, mă ajută să-mi pregătesc un recovery. Caută un pet pentru mine, din cauza volumului mic al dropbagului a trebuit să renunț la bidon. Plec în grabă, nu mănânc plăcintele. Asta e, am mâncat destul anul trecut. Pe Alex îl văd încă în față, merge pe ușoara urcare. În spate aud că sosește cineva. Cine să fie locul 4, să fie așa de aproape de noi? Mă întorc curios și-l văd pe Elod! Precis se rătăcise, acum abia am realizat că de fapt sunt pe locul 2.

Depășesc pe Alex și Cetățile Rădesei le trec primul, pe Alex nici măcar nu-l mai văd în spate. Iluzorie situație, curând mă ajunge și abia mă țin de el, eram ca o armonică: la drum întins se depărta, pe urcări îl ajungeam. Trecem nu departe unul de altul de PA5 Șaua Cumpănățelul, km51, unde ne aștepta Cozmin cu mașina, abia sosit acolo. Nici nu știu dacă am oprit să pun apă, atât de dornic eram să scurtez oprirea și pentru Alex. La PA6 Nimăiasa, km62, tot împreună cu Alex alergam.

Trecem de intersecția Pietrele Albe de unde pornea bucla de Vlădeasa și de aici n-am mai avut ce face, Alex s-a depărtat. Alerga prea bine pentru mine pentru zonele mai de plat. La PA7, cabana Vlădeasa, km 76, îl văd din nou. Mă uit acum pe timpii noștri, sosise totuși doar cu 2 minute în fața mea. Urma urcarea spre vârful Vlădeasa. Mi se oferă ciorbă, știți mai departe, trec peste. Îmi pune o fată apă în bidoane și dispar. Mai sus cu ceva mă uit să văd dacă Alex mă urmează, să știu cât de mult vrea locul 1. E în spatele meu la vreo 100m. Nu-i nimic, am să mă străduiesc să nu-i fie ușor în continuare. Ajung pe vârful Vlădeasa, mă uit în urmă, nimeni. Este o ultimă şa înainte de vârf, dar Alex nicăieri. Dar de aici urmează aproape numai coborâre până la Răchițele, timp să mă ajungă la ce viteză are este destul. Nu mai țin minte dacă este punct de control pe vârf, văd o mașină de teren, mă gândesc că o fi de la organizatori. Dau telefoane, dau mesaje, nimic. Ori eu, ori ei nu avem semnal. N-am ce face și cobor, vor vedea ei după track că n-am trișat. Aflu la PA8, km83, Pietrele Albe, unde e intersecția, că nu există punct de control și bine am făcut că am venit. Mă sună și Cozmin și lămurim definitiv aspectul. Întreb pe voluntarul de la PA8 când a sosit prima dată locul3, la ce timp față de mine.  E prima dată când aflu o informație despre concurenți (în afară de Alex care până atunci a fost tot cu mine), îmi spune 45min. Super!

Vine Răchițele, PA9, km 93 și al doilea punct de dropbag. Punctul se mutase la școala aflată la vreo 400m mai jos de Căminul Cultural de anul trecut. Știm motivul, se va ține la Cămin o nuntă. Ocolesc școala, nu mă prind că intrarea e pe ușa principală, trebuie să mă întorc și o văd pe Adriana Papp. Fain, e cu fetele la punct, cam singurele pe acolo, mă ajută fiecare cum pot. Atâta că sunt foarte grăbit, mă gândesc că dintr-o clipă în alta sosește Alex și, ca de obicei, vreau să-l oblig să stea puțin. Mai trebuie să am răbdare până pe la km 120, când gândeam că ceva trebuie să se întâmple cu unul din noi, dar din când în când mă ia valul. N-am mai fost niciodată primul la general la o competiție de acest gen. Până aici a mers totul bine, am ajuns pe lumină, era cam ora 19.20, eram chiar în grila de 25h! Și asta fără să o fac intenționat, așa a ieșit. E drept că Balint ajunsese cam cu 40min mai repede anul trecut și la final a scos un timp de peste 25h. 

Acum pentru prima dată am început să-mi doresc să știu când vine următorul concurent, să pot să-mi dozez efortul, să știu cât pot sta la PA-uri. Adriana nu știe sigur dacă are voie să-mi spună astfel de informație, eu mă gândesc că poate sunt singurul concurent din toată competiția care nu știe cum stau adversarii. Live-ul se pare că nu merge. În plus, îmi puneam întrebarea: ce e mai important, locul 1 sau timpul scos? Aleg timpul și alerg mai departe. N-am ce face, în continuare voi alege opriri scurte la PA-uri.

Trece PA10 Dealul Botii, km 102, vine PA11 Beliș, km 116. La Beliș, la Salvamont, sunt prieteni ca de obicei, obțin promisiunea că voi fi sunat sau primesc mesaj când pleacă al doilea concurent. Nici n-a fost nevoie să le spun numărul meu de telefon, îl aveau în agendă. Sunt aproape convins că al doilea e Cipri. Aflu în sfârșit că al doilea e la peste o oră de mine. După Răchițele, așa cum am spus, sunt lungi porțiuni de șosea și drumuri pietruite. Trebuie să am ceva viteză, să nu dau speranțe la urmăritori. 

Ajung la PA12 Mărișel, km 126, după ce am scăpat cu bine de urcarea de la Barajul Fântânele. Așa cum observasem cu o săptămână înainte, urcarea fusese curățată de prieteni de la MTB downhill, au pregătit-o pentru coborârile lor, li se părea potrivită. Nouă ne-au ușurat traseul, că nu mai erau tufe și pietrele mai rebele au fost înlăturate. Pe la Mărișel, înainte de PA, la capătul de telescaun, am făcut două rătăciri mai serioase, nu mai mult de 5min în total cred. N-am nimerit drumurile la intersecții, deja era noapte, a trebuit iar să scot mobilul cu harta Avenza, trackul de pe ceas mai mult mă încurca.

Urmează coborârea pe Drumul Generalului până la Măguri-Răcătau, PA13, km138, ultimul punct de dropbag. Până aici totul bine, mă străduiesc să nu forțez pe coborâre, e plin de pietre și e foarte lungă. Îmi tot repet că trebuie să mănânc peste 2-3km, să nu las coborârea să mă fure și să ajung leșinat în Măguri. Iau un gel și atât. Poate trebuia mai mult.

Din Măguri-Răcătau teoretic nu mai e mult, cam un maraton. Dar urmează o urcare grea la Dobrin, care și la MTB mi s-a părut interminabilă, cam de 900m diferență de nivel. Nu m-am uitat pe graficul meu de timp, dar văd că eram chiar bine: 20h07min, la aproape o oră peste timpul lui Balint, dar cu o oră mai repede decât estimarea medie pentru timpul final de 27h.
Pachetul meu pentru acea porțiune era pentru aproximativ 6h. Balint făcuse mai mult, eu sigur voi face și mai mult, 7-8 ore. Mă tot miram de ce mă întreabă lumea dacă doresc să scot sub 24h! Probabil arătam bine și aveam timp bun. Doar că de la Măguri-Răcătău sub 4h au scos doar maratoniștii care aveau startul de acolo, sub 6h nu știu dacă a scos cineva la proba de 100km.

Pornesc ca de obicei repejor spre Dobrin. Cum ies din Căminul din Măguri, cum mă izbește frigul. Sunt gata să mă întorc să mă îmbrac mai gros, dar îmi aduc aminte de Cozmin când spunea că nu avem voie, o dată ieșiți gata… Așa că sprijin bețele de un gard și iau tot ce am pe mine. Mă gândisem că pe Muntele Mare va fi frig noaptea și îmi luasem din dropbag bluza mai groasă, nu cea de dimineață de la start. Mi-am luat mănușile, simțeam că îngheț. N-am avut ce face și mi-am pus și suprapantalonii. Sus, peste tricou și bluză, mai aveam foița de vânt și cea de ploaie. Blindat așa am început să alerg cu capul în pământ, dornic să mă încălzesc. Trebuia doar să mă mișc și căldura corpului sigur va rămâne acolo, nu va trece de îmbrăcăminte.

Doar că iar am luat-o greșit… Pe track îmi apar vreo 4 minute îmbrăcatul și vreo 10 min rătăcirea. Numai bine că m-am băgat iar în priză. Dar încep problemele de altă natură, parcă în lanț. E pe la 2 noaptea, mă apucă picoteala. În mod normal n-ar trebui, rezist o noapte nedormită fără probleme în regim de concurs. Apar și niște frisoane, ba transpir, ba îmi revin. Mai hârâi, frigul îmi afectează căile respiratorii. De încălzit mă încălzisem, renunțasem la mănuși și glugi. Mă chinui să urc cam cu 4km/h (15min/km pace), mă gândesc că cine-o fi după mine nu poate câștiga mai mult de 2min/km, dacă urcă cu 5km/h. Și nu-s decât câțiva kilometri. Mă apucă foamea, mai și mestec. Asta e, cumva intru în echilibru. Și trec 2-3 kilometri chinuitori, mă pregătesc pentru alergare. Încerc “să-mi dau cheie” pe porțiunile de urcare mai ușoară. După câțiva pași simt însă că nu mai am aer. Merg din nou până îmi revin și iar încerc. Și tot așa, până simt că mă epuizez degeaba. Pur și simplu nu pot respira adânc, nu pot fugi. Mai greu a fost să realizez și să accept că de problema asta nu voi scăpa până la finish. 

Și cam gata cu timpii buni pentru mine, a contat doar să rămân pe primul loc. Mi-am propus să mă uit acasă la pulsul meu pe toată porţiunea aceasta, la încercările mele de a mă pune în alergare. Se vede că am încercat de zeci de ori, cel mai bine după cadență: ba pe roșu de la mers, ba alte culori.  

Lușu cu Miha mă așteptau la PA14 Dobrin, km149, la gulaș. Pe când eram aproape sus m-a sunat impacientat: ești bine, au trecut 3h! Sunt bine, dar nu pot alerga nicicum! N-am decât ușoară febră musculară dar nu pot respira cum trebuie! Mă lupt mai departe, sper ca mâncarea caldă să mă redreseze. Ajung în sfârșit, vreo 3h20min a durat porțiunea. O căsuță primitoare, țărănească, intimă. Cred că la toți concurenții le-a plăcut acolo. Mănânc gulașul, dar nu simt nici gust, nici miros, stomacul nu-mi spune nici că-i plin, nici că-i gol. Clar nu mă simt bine, doar când ești bolnav îți pierzi din simțuri. Nu mai iau o porție, consider că atât e de ajuns. Le mulțumesc și plec. 

Și cu îndărătnicie tot încerc să fug. Pe tot traseul până la finish. Știu și de la Lușu că Cipri e la aproape 2h de mine, dar dacă Cipri e mai fresh și poate fugi… Ajung la PA15, La Tină, km 155. Aici e Gyogyi, povestitoare, doar că nu are cu cine. Eu nu deschid gura mai mult decât e necesar. Îmi spune că Cipri Cioba e pe traseu și marchează spre Muntele Mare, am să mă întâlnesc cu el când se întoarce. Așa a și fost, ne-am văzut pe ocolirea Stației Meteo de pe Muntele Mare. Îl rog și pe el să mă anunțe dacă vine cineva și plec.

Greu am ajuns la PA16 La Mlaștini, km 168. Cozmin mă întâmpină din nou, spunându-mi că nu arăt prea vesel, ca să mă exprim decent. Înainte de finish mi-am dat bulendrele jos, am rămas doar în tricou, suprapantalonii însă i-am păstrat. Am putut să mai și alerg, se încălzise afară, erau peste 12 grade C. Timpul final a fost de 28h41min, mai bun cu peste 2h față de Cipri, sosit al doilea. 

Nu-i ușor să închei primul, iar dorința prea mare te poate distruge. Dar să fii primul e un prag peste care dacă treci o dată, cine știe… Păcat de finalul cam lent, cam 8h30min mi-a trebuit să parcurg maratonul de final cu 1600m diferență de nivel. Dar nici Cipri și Elod care au completat podiumul la general n-au mers mai bine, să spun așa, au fost câteva ceasuri rele în noaptea aceea. În sfârșit am putut mânca liniștit după finish, la final au fost sarmale. 

Foarte mulțumesc tuturor pentru cum m-au ajutat și m-au încurajat, sunteți grozavi! A fost un concurs pe care l-am trăit mai altfel ca altădată, tot concursul a fost altfel ca celelalte. Dacă îl recomand? Sigur, dar să aveți și dorința unui strop de aventură în voi! Și o să vedeți că veți prinde drag de aceste locuri, dacă n-ați mai fost.

Să ne vedem cu bine, momentan eu sunt angrenat în luna de mers, concursul anual și caritabil Walking Month, de data aceasta în echipă cu întreaga familie – “Veze family”.