Introducere.
Cu situaţia din ultimii doi ani tot mai mult oamenii obişnuiţi cu activităţile în aer liber, activi în general, au căutat să-şi menţină tonusul şi obiceiurile bune respectând condiţionările. Una din alternative au fost aşa numitele provocări, indiferent dacă au fost virtuale, realizate individual sau în grupuri mici, în timp limitat. De-a lungul timpului eu am mai organizat mici provocări motivaţionale sub formă de concurs încă dinainte de aceşti ani – se găsesc la categoria concursurile mele. Aceste provocări au devenit ţinte de pregătire pentru mine, obiective care nu depindeau aşa de mult de exterior. Cu clubul Rupicapra am participat de exemplu la două provocări mari pentru mine, organizate exemplar de prietenii mei care mi-au fost coechipieri atunci. Au fost inclusiv şedinţe cu prezentări, video-uri. Am avut echipă de suport din membrii clubului. Ei le numesc challenge-uri, aşadar capitolul/pilonul clubului intitulat Rupicapra Challenge. În anul 2020 a fost un triatlon de timp IronMan ce a implicat înot în Tarniţa 3,8km (eu acolo am înotat, singur, fiecare a făcut cum şi când a putut), urmat în ziua următoare de bike cu echipa de la Aiton (lângă Cluj-Napoca) la Poiana Neamţului, în ziua a 3-a alergare de acolo pe creasta Făgăraşului la Valea Viştei Mari (modificare faţă de planul iniţial în care destinaţia a fost Valea Sâmbetei – adică ne-am adaptat la condiţiile de moment), iar ziua a 4-a a fost întoarcerea la Aiton. Am scris aici.
În anul 2021 a fost provocarea 10K Vertical la ski de tură. Implica urcarea a 10.000m diferenţă de nivel în 24h cu schiurile de tură, adică tot sus-jos. La alegerea şi prospecţia locului de desfăşurare stabilit la Straja am contribuit şi eu, plecând cu fiul meu la Straja pentru schi de tură şi explorat, dar cu ţinta această provocare. Evenimentul în sine n-a fost uşor, am fost nevoiţi să părăsim pârtia la 11 noaptea pentru că aşa erau restricţiile atunci, în martie, aşadar am împărţit cele 24h pe două zile, a doua zi începând la 6 dimineaţa. Mie îmi mai trebuiau două-trei ore să-mi închei diferenţa de nivel. Au mai apărut şi alte mici surprize, ca de exemplu un concurs de schi pentru copii de care nu ştiam deşi se vorbise cu salvamontul, cu patroni din zonă. Am fost nevoiţi să folosim doar o parte din pârtie în cea de-a doua zi. A fost fain, am avut invitaţi, inclusiv din alte cluburi. Am scris aici. În anul 2022 prietenii din Rupicapra au planuri, evident. Implică mult timp însă pentru mine, un salariat obişnuit.
În acest context m-am bucurat foarte mult când am aflat că Maco caută coechipieri pentru Via Apuseni la ski de tură. Practic, această tură pe care o consider acum că merită parcursă şi-n anii următori, fiind nici prea-prea, nici foarte-foarte fizic vorbind şi cu peisaje deosebite cu lungi porţiuni neumblate iarna, a însemnat în principiu parcurgerea traseului Bandă Roşie de la parcarea Buscat, trecând peste Muntele Mare, pe la Balomireasa şi cabana Petreasa (nu departe de Muntele Frânturile unde a avut loc accidentul aviatic din Apuseni), cu o deviere la Podina – Poiana Horea. Se putea ca destinaţia/startul să fie Pasul Ursoaia – poate de anul viitor.
Pentru logistică, era nevoie de formarea unei noi echipe care să plece în sens invers, de la Podina la Buscat, să ne intersectăm pe parcurs şi să facem schimb de chei de la maşini.
Ca şi distanţă totală erau 46km pentru două zile.
Împreună cu Adi Cosma avem de gând la sfârşit de februarie să realizăm provocarea de 65km, tot cu schiurile de tură, pornind de la Avrămeşti (Arieşeni) peste vârful Cucurbăta Mare (Bihor), urmat de Padiş şi trecând, peste vârful Vlădeasa, să ajungem la cabana Vlădeasa. Aşa că această experienţă mi-a prins foarte bine ca să-mi pot evalua forţele, necesarul, cu alte cuvinte să gândim în termeni realişti pasul următor.
Clubul CAR Filiala Cluj şi provocările? Sigur! Au an de an realizări deosebite, doar că… nu sunt conştientizate sub această denumire şi atunci, cumva, se pierd. Refugiul CAR de pe Muntele Mare a fost construit anul trecut şi deja se foloseşte, inclusiv noi am făcut-o în această tură. A fost o provocare, nu? De anul trecut am observat că au devenit mult mai atenţi la partea de a valorifica trecutul, de a-l memora nu doar prin postări ale membrilor, clubului pe diverse canale media. Firesc, va fi o arhivă, activităţile structurate vor putea fi folosite în anii ce urmează. E un club mare cu peste 300 de membri, site-ulîncepe să reflecte pasiunile acestora.
Rezumat.
Echipa 1. Maco, Nuţu şi Gabi Oargă, echipaţi cu rucsaci mari şi saci de dormit dar fără corturi au parcurs ruta:
Buscat – Refugiul CAR Muntele Mare – 7km, înnoptare refugiu, sâmbătă
Refugiu – Cabana Petreasa – 31km, înnoptare cabană, duminică (au ajuns pe la ora 20.50 acolo, peste două ore mergând în noapte)
Cabana Petreasa – cabana Podina la maşină – 8km, luni Echipa 2. Luşu, Ovidiu Motioc, eu, echipaţi cu rucsac mare şi corturi, cu ruta parcursă pe sens invers
cabana Podina (Poiana Horea) – cătunul La Nedei – 19km, înnoptare la cort, duminică (pe la ora 17 ne-am oprit, pe lumină)
Cătun – vârful Piatra Groşilor – 14km – despărţire, eu trebuie neaparat să fiu marţi în Cluj dar pentru Luşu şi Ovidiu era păcat să piardă o zi superbă pe munte
Vf. Piatra Groşilor – Buscat- 12km, eu, luni (am ajuns la ora 17.50, pe lumină)
Vf. Piatra Groşilor – Refugiul CAR – 5km, Luşu cu Ovidiu, înnoptare, luni
Refugiul CAR – Buscat maşină – 7km, Luşu cu Ovidiu, marţi
OBS: Ne-am întâlnit cu toţii aproape de Cantonul Steaua – 16km de Podina, duminică,
Fiind două echipe avem povestiri şi trăiri diferite. Dacă sunt ei de acord, pot ataşa aici versiunile lor. Un fel de drept la replică. 🙂
Desfăşurarea. Nu am scris prea mult, mi s-a părut foarte important contextul, dovadă ponderea introducerii.
Ce am scris pe FB, cu mici modificări.
A fost o tură mai de ultim moment. Iniţiativa lui Maco, cred că el a denumit-o Via Apuseni… Cu skiurile de tură aproximativ 46km din zona Şaua Ursoaia – Petreasa (nu departe de locul accidentului aviatic de acum câţiva ani), trecând apoi pe la Balomireasa – Muntele Mare – Buscat.
Am prins o vreme super frumoasă, zăpadă bună pentru tură, cu lungi porţiuni neumblate.
Pentru că s-au strâns patru oameni pentru sensul Buscat – cab. Petreasa şi era mai greu cu recuperarea maşinilor, s-a mai dat sfoară în ţară şi … m-am hotărât. Versiunea finală: Lusu cu mine şi cu Ovidiu (doar sâmbătă seara am aflat că vine şi el, deci clar a fost tură ad-hoc pentru unii) am pornit pe sensul spre Buscat dar cu rucsaci grei cu corturi, iar Maco cu Nuţu şi Gabi ceva mai suplu echipaţi dinspre Buscat.
Fiecare grup avea planuri diferite, condiţionate şi de echipare. Grupul cu mine urma petrecem noaptea în cort pe cât se poate de aproape de mijlocul traseului, iar grupul Maco a pornit cu o zi înainte, înnoptând la refugiul CAR de pe Muntele Mare şi apoi la cabana Petreasa.
N-a fost de mirare că ne-am întâlnit pe când mergeam spre … start cu domnul Dinu şi cu Marlene. Ei sunt în fiecare săptămână pe munte. Evident, una din întrebările lor a fost unde înnoptăm, tura fiind programată pe două zile. Balomireasa era aproximativ la jumătatea traseului, dar răspunsul meu în glumă a fost că … lângă ceva căsuţe. Adică oriunde, fiind munţi domoli şi puţin înalţi nu trece jumătate de oră fără să vezi construcţii umane. Pentru că eram cu cortul, nu ştiam cât de bine putem merge cu rucsaci mari, aveam destul de urcat… erau multe necunoscute.
Până la urmă duminica, în prima zi, am parcurs 19km ajungând până la cătunul La Nedei, cu cea mai mare parte din urcarea totală parcursă. Ne-am întâlnit cu grupul Maco cu puţin timp înainte, în Şaua Steaua, ei erau în mare criză de timp şi era clar că vor umbla şi noaptea. Şi noi eram întarziaţi, dar ni se cam… rupea.
Urmau aşadar 27km de parcurs pentru echipa noastră până la maşina din Buscat, cu avantajele că aveam sub 700m diferenţă de nivel pozitivă de făcut şi că deja aveam în zăpadă urmele prietenilor.
Fiind o vreme extraordinară Luşu şi Ovidiu s-au hotărât să înnopteze la refugiu iar eu, având mai puţin timp liber , am continuat până la final luni.
N-a fost uşor, turele acestea cu schiurile mai lungi de 20km te duc la limita dintre drumeţie şi concurs, o zonă gri unde celor obişnuiţi la stilul drumeţie le lipsesc timpul pentru poze şi conversaţiile, iar pe cei “autişti” care sunt mai obişnuiţi cu liniştea din timpul competiţiilor îi afectează întreruperile de ritm şi pauzele.
Mulţumesc pentru companie, demult n-am mai fost cu cortul pe munte iarna. Din poze reies câteva amănunte din instalarea corturilor şi pregătirile pentru noapte. Foarte răbdător Luşu cu amănuntele, cu supele din noapte din zăpada strânsă în pungi şi apoi topită, cu umplerea termosurilor cu ceai tot atunci etc. Mulţumesc lui Maco pentru recuperarea cu maşina de la Buscat, a apărut modificarea cu împărţirea echipei mele şi era nevoie să rămână o maşină la Buscat pentru ziua următoare.
Anul trecut am câștigat cu timpul de 28h41min, am avut probleme respiratorii la final pe ultimii 40km, adică din Măguri-Răcătău. Anul acesta am luat măsuri … drastice: un simplu buff în plus să-l pun pe gât și piept. Având şi mai multă experienţă pe acest traseu, rezultatul s-a văzut: 25h53min (al doilea timp din cei patru ani de AUR, după 25h30min al lui Bartha Balint din 2018), tot locul 1 la open: am mers cu 2 ore mai bine pe ultimii 40km și cam cu 3h mai bine per total de la Beliș. La Răchițele – km93 eram în urmă față de timpul de anul trecut cu jumătate de oră. Am avut pe ceas trackul real de anul trecut, modificat cu muchia Șoarecului în locul drumului Generalului (2-3km mai scurt traseul). Doar la ședința tehnică s-a anunțat că nu se trece peste Curcubăta Mică, adică nu se face ocolirea pe la eoliene.
“On a warm summer’s evening On a train bound for nowhere I met up with a gambler
…
He said, “Son, I’ve made a life Out of readin’ people’s faces And knowin’ what the cards were By the way they held their eyes. So if you don’t mind my sayin’ I can see you’re out of aces For a taste of your whiskey I’ll give you some advice.” …
Said, “If you’re gonna play the game, boy, You gotta learn to play it right.” Kenny Rogers – The Gambler – https://youtu.be/7hx4gdlfamo
Cum a fost pentru mine? N-a fost simplu. Am avut o evoluție de pe locurile 5-7 până pe locul 1 întinsă până la km116 Beliș, când i-am prins din urmă pe primii doi concurenți și prieteni – Claudiu Beletoiu și Karoly Csaki.
A fost o cursă cu trei viteze, mai bine spus cu trei niveluri de efort. La început a fost „autobuzul”, în care am avut un ritm ca și cum nu știam dacă mai urmează să alerg 100km sau 200km. Am ținut acest ritm până la cabana Vlădeasa, când a urmat trecerea la nivelul următor. De ce cabana Vlădeasa, locul startului cursei de 100km, și nu Răchițele care e al doilea punct de dropbag și pare un reper mai evident, începând asfaltul? Sunt mai multe motive, am să le enumăr la timpul potrivit. La cabana Vlădeasa am trecut la un nivel de efort crescut, tot sub cel de maraton. La ritmul de maraton te străduieşti să urci orice în alergare, încă nu era cazul și probabil când voi dori …nu voi putea. Ritmul acum era mai susținut, cei din urmă putând să ma ajungă doar cu un cost care le putea afecta evoluția la final. Evident, speram să mă apropiu de podium, pe Florin, atunci locul 3, îl “citisem” că abia se ține de primii doi încă din Cetățile Rădesei când ne-am întâlnit, el fiind pe întoarcere buclă. De la Beliș, după ce am ajuns pe locul unu, era evident că trebuie să dau tot ce pot, în limite rezonabile, să nu mă rup – nivelul trei de efort. Oricum dacă nu era Beliș ar fi fost Măguri-Răcătău, după planul inițial.
O cursă de 180km e lungă, ai timp să-ți tot revizuiești planurile, să studiezi forma adversarilor, să încerci să anticipezi ce vor şi ce urmează, să te adaptezi. Sunt aspecte care par minore, lucruri mărunte, dar pentru un om în modul “race” acestea contează foarte mult în luarea deciziilor. Contează foarte mult voința, să fii pregătit psihic pentru efortul ce vine, adică cel mai important e să ai mintea limpede și odihnită. La fel ca multe lucruri din viață, unii învață aceste lucruri, alții le au în instinct și le aplică fără să se gândească că este o știință în spate. Iar unii le teoretizeaza după ce văd că au efect… Orice slăbiciune ai, un adversar va căpăta un ascendent moral extraordinar dacă le identifică la tine și aproape sigur atunci devii victimă și ești ajuns până la final. La cursele lungi contează enorm moralul.
Dacă ar fi să clasific oamenii competitivi după stilul de participare la competiții, i-aș încadra în două categorii: gheparzi și lupi. Gheparzii atacă fulgerător, pot ajunge la pulsuri astronomice, au prima șansă în special la cursele scurte. Dezavantajul lor e că pot ataca doar de maxim două – trei ori și apoi nu mai au energie. Gheparzii – animalele – nu atacă decât când sunt siguri că prind prada pentru că știu că dacă nu reușesc atunci a doua oară au mai puține șanse și apoi … ajung să mănânce “şoricei şi furnici”.
Lupii, pe de altă parte, sunt şi ei o forță, sunt prădători, dar nu sunt așa de puternici în raport cu o parte din victimele lor. Și atunci ei le aleargă, le obosesc, nu acționează decât arareori singuri. Aș spune că până când forțele se echilibrează. Abia apoi ei dau atacul. Eu categoric nu sunt din prima categorie, eu sunt nevoit să aștept, să am răbdare. Și să fiu foarte atent la acele mici semne, să le știu „citi”. Dar toate acestea nu valorează nimic dacă neglijezi forma proprie, dacă nu mai suntem capabili să aplicăm informațiile. „You never count your money When you’re sittin’ at the table”. Unii dintre noi facem greșeala aceasta. Ca să dau un exemplu din șah, e același lucru cu a juca într-un turneu cu mai multe jocuri, după 3-4 etape te uiți la rezultate și-ți spui că ai putea ajunge pe locul 1 pentru că X e în urmă pierzând un joc. Și uiți esențialul: că trebuie să te concentrezi mai întâi să câștigi partidele tale şi apoi să faci scenarii.
“You got to know when to hold ’em, Know when to fold ’em, Know when to walk away, And know when to run. You never count your money When you’re sittin’ at the table. There’ll be time enough for countin’ When the dealing’s done.
Every gambler knows That the secret to survivin’ Is knowin’ what to throw away And knowin’ what to keep. ‘Cause every hand’s a winner, And every hand’s a loser, And the best that you can hope for Is to die in your sleep.” … And somewhere in the darkness The gambler he broke even And in his final words I found an ace that I could keep.”
Într-o cursă mereu e o luptă și cu tine însuți, dar și cu adversarii. Trebuie să-i cunoști ca potențial, să le știi punctele tari și slabe, să le compari cu ale tale. Orice mic avantaj contează. Funcționează și păcălirea propriei minți, dar și a adversarului. Dacă la tine “în casă” e totul în ordine te poți uita în jur, uneori un avantaj care doar e în mintea manipulată de tine poate constitui un suport moral ca o pompă de adrenalină.
Ca să fac un rezumat cu ce consider eu un om cu stil competitiv, evident la nivelul lui de a performa, am pus ca exemplu textul și muzica lui Kenny Rogers – The Gambler, mi se par elocvente. Textul categoric nu se referă doar la poker și tot așa pokerul nu este doar un simplu joc de noroc.
Poate nu vă plac versurile citate, poate nu vă place muzica country. Nu mai zic de manele… Cineva va considera acest lucru o vulnerabilitate. Spuneți că vă plac? E o slăbiciune… Când aveți de-a face cu competitivii, cu o minte competitivă, chiar dacă doar doresc să se încalțe, să mănânce mai repede ca voi, nicicum nu e bine ce faci, ce-ți place sau nu – undeva, ceva ai greșit. Dacă în realitate n-ai greșit și ești mai bun e super, vei câștiga, dar fii convins că nu va renunța.
Dintre slăbiciunile pe care le urmăresc la adversari la alergare, în ordinea în care îmi vin în minte, scriu mai jos. Sunt multe şi pentru că la o cursă lungă apar probleme de care în mod normal la celelalte nu te izbeşti. Evident, de cealaltă parte, încercați să le ascundeți. Și mai bine nu vorbiți… 1. Atitudinea la start și pe parcurs E motivul pentru care ierbivorele în fața dușmanului nevăzut, prădătorului ascuns în iarbă, aleg să zburde vesele și sprinten, arătând că sunt sănătoase și pregătite de fugă. Mesajul e că dacă se iau prădătorii după ele, poate dau greș și „sfatul” lor e să aleagă altă victimă. Interesant nu? Ierbivorele nu aleg să nu mai meargă pe pășunile cu iarbă grasă unde știu că le pândesc dușmanii. Ba chiar își iau și puii cu ele. Instinctiv știu că din sutele câte sunt câteva vor cădea inevitabil victimă. Și acceptă acest lucru, poate pentru că altfel nu trec niciuna peste iarnă. Ca să fac o paralelă cu viața noastră de acum, când vom renunța la …? Unii dintre noi vom fi victime… Nu vom mai duce niciodata copiii noștri pe „pășune”? Noi ca noi, dar timpul nu le rezolvă pe toate, în câțiva ani copiii devin adulți iar zilele acestea pot lăsa urme adânci în psihicul lor. Vor întreba poate, aşa cum unii dintre noi am întrebat la rândul nostru după ‘89, “voi ce-aţi făcut să fie mai bine?”. Viața merge înainte…
2. Problemele pe “lanțul de transmisie” Poate alergi ciudat, poate alergi altfel. Nu contează, nu e relevant. Câtă vreme ești în față ești mai bun ca urmăritorii și meriți respect pentru asta. Cineva se va uita însă la modificările din dinamica alergării tale. Și știe la ce să se uite. Unii la nivel instinctiv, cum am mai spus.
3. Flatulența. Evident, tot ce scriu e comparativ cu starea în care ești tu. Dacă tu ești ok și cel de lângă tine deja are mici probleme digestive, e chestiune doar de timp să treacă pe alimentație mai solidă, să renunțe de exemplu la geluri și să încetinească. Eu știu că trebuie să iau măsuri când trec prin aşa ceva şi mă aştept ca şi alţii să facă la fel dacă au experienţă, altfel riscă să piardă şi mai mult timp.
4. Starea de nervozitate că nu mai apare PA-ul. În mod normal punctele de alimentare sunt stații de sprijin, nu o destinație. Contează doar să “pontezi” trecerea pe la ele. Dacă ajungi să-ți dorești doar să ajungi la un anumit punct, cineva își va da seama… şi oricum înseamnă că eşti cam terminat şi corpul îţi cere o pauză. Eu încerc să tratez astfel de situații în mod activ, adică să umblu nu să stau. Știu că temporar am pierdut lupta cu oricine e în jurul meu, de nivelul meu.
5. Rămânerea mai mult timp la PA-uri. Ori e semn că ai o problemă ori nu te interesează timpul final. În orice caz după opririle îndelungate corpul începe să se relaxeze și se acutizează toate problemele pe care le-ai avut și apar altele de care nu știai. Percepția e ca și la ultimele intervale de la un antrenament, cu greu te mai repornești.
6. Orice schimbare de comportament. De exemplu de la un stadiu de vorbărie non-stop la tăcere absolută, fără să fie efortul mai mare.
7. Privitul în spate. La MTB e și riscant, dar la alergare se mai poartă. Dacă vin din urmă abia aștept să văd asta la cineva, chiar dacă privirea e aruncată pe furiș. Nu-l mai consider un pericol și privesc mai departe.
8. Mai sunt. Sunt convins că pe baza experienței proprii mai puteți enumera.
Ce avantaje consider că le am, care sunt așii? Răbdarea și perseverența. Și asul mi-ar plăcea să fie imprevizibilitatea. Dezavantaje am destule…
Condiții inițiale. Cunoșteam traseul, l-am mai parcurs, dar eram conștient că mai ales noaptea trebuia să fiu foarte atent să nu deviez ca anul trecut. Nu eram la maxim de formă, sunt și acum în mijloc de Walking Month, o competiție umanitară în care contează numărul de pași zilnic, eram cam obosit și am făcut și mica greșeală să umblu cu papucii de drumeție. Am rezolvat cu leucoplast, speram să țină. Ce era mai grav, eram într-o stare de oboseală cronică, parcă nu aveam voință şi am lăsat pe ultima clipă pregătirile.
Ce am putut face să-mi revin pe ultima sută de metri, în condițiile în care joi a trebuit să merg la serviciu de la ora 6 și n-am putut prinde autobuzul din Stațiunea Muntele Băișorii? Am mers cu mașina spre Arieșeni și m-am oprit pentru limpezirea gândurilor la Câmpeni. Vizită cu pași pentru WM, stat la o terasă în centru lângă primărie. Da, peste tot se asfaltează și în jurul primăriei din Câmpeni e la fel, e pietriș tasat. Stând la bere aud “dom’ primar” în sus și-n jos. Mă așteptam să fie cel din pozele lipite, adică primarul actual. Dar nu, era un contracandidat pe care cunoscuții deja îl gratulau cu această titulatură! Deja începeam să mă simt mai bine, să mă relaxez… Apoi am urcat și pe la blocuri, am constatat că cel mai des văd fast-fooduri mici, că oamenii mai vorbesc pe la porți că ce-o făcut și ce n-o putut face săracu’… Plus mulți tineri în albastru care împărțeau afișe. Mi-am revenit, am ajuns la Arieșeni fresh și pregătit de concurs. Mi-am adus aminte că pe vremuri mă relaxa mersul săptămânal pe Oser doar ca să observ oamenii cum negociază, cum discută, să văd minunile ce le vând. E tot o formă de meditație, cum se spune acum, doar că atunci nu se folosea termenul, eu o făceam la nivel instinctiv și abia de auzisem de yoga. Consider orice formă de meditație un mod de a te ajuta să te concentrezi mai bine în momentele importante, la concursuri. Te ajută înainte, după competiție, în timpul ei dacă ai probleme mari dar în orice caz nu “mirosind florile în furtună” câștigi, în concluzie poeziile cu ce bine și frumos a fost pe parcurs când am câștigat nu sunt de mine.
Pe adversari îi cunoșteam, aveam să aflu că nu vine Balint. Andrei Țale e mai bun ca mine, așa că pe el l-am scos din ecuație, dacă nu se întâmpla ceva n-aveam nicio șansă. Și m-am uitat și pe clasamentul ITRA la cursele XXL. Acolo stăteam foarte bine, dacă la general abia eram pe locul 97 pe țară, la cursele lungi sunt încă pe locul 5! Cine sunt în față? Robert Hajnal, Alex Petruț, Bartha Balint și Cristian Manole. Bine, Hajnal e cu o clasă peste noi, e singurul cu peste 800 ITRA. E un ascendant moral să ştii că după calcule ar trebui să închei primul, nu? Îţi dă o linişte interioară, obligațiile le-am scos din minte. Gabor, pe care-l consideram principalul contracandidat după Țale, dar și Claudiu și Csaki erau după mine.
Startul – “Cei trei mușchetari”.
M-a sunat Gabor cu o lună înainte să ne planificăm concursul. Mulţumesc, s-a ocupat şi de cazare, m-a ajutat şi la transport. Propunerea lui a fost să mergem împreună. Noi ne-am înţeles extraordinar la Marathon 7500 anul trecut, locul 3 general, singura dată când am coborât sub 20h – mai precis 18h30min, suntem cam la acelaşi nivel. Doar că eu aveam o reţinere, amintindu-mi că la UTMB în 2016 nu ne-a mers prea bine. Şi am decis să mergem împreună cât putem, dar fiind o cursă individuală, fiecare se opreşte şi face ce doreşte, urmând să revină dacă poate. N-am fugit unul de celălalt în această perioadă, în partea de început a concursului. Joi, în preziua concursului, mă sună şi Ionuţ Silinc. Mai întâi pentru că are o problemă: şi-a uitat beţele acasă. Eu eram deja plecat din Cluj, nu l-am putut ajuta. Nu mi-a venit în minte să-i spun să se intereseze de bețe de schi, că doar Stațiunea Muntele Băișorii e cunoscută mai ales pentru schi. Şi a venit şi el cu propunerea să alergăm împreună. Tot aşa, fiecare cât poate să se ţină. Pe Ionuţ l-am cunoscut când a făcut parte din echipa “Cheile Turzii” la Propark Adventure în 2018, am încheiat atunci pe locul doi la general. E foarte tare, e cu cross-fit-ul şi cu Spartan race-urile. Face de toate doar că, vorba lui, e primul lui concurs de ultra de 180km şi vrea să vadă cum e, cu ţinta doar să-l încheie. No, cu asta m-a cam dat gata… iar faptul că a încheiat pe locul 2-3 împreună cu Gabor arată că dacă avea şi beţe…
Şi uite-aşa ne-am pomenit în formaţie de … trei muşchetari, individual dar împreună. Om vedea ce se mai întâmplă pe parcurs.
Să explic ce este cu autobuzul. În marile tururi de ciclism, pe etape, – Turul Franţei, Italiei, Spaniei care apar pe la TV, ca să fie mai atractive, nu doar câştigătorii la general contează (all-arounderi, sportivi compleţi şi echilibraţi), s-au mai introdus pentru dinamism clasamente pentru sprinteri (mai mari, muşchiuloşi)– cei care adună mai multe puncte la sprinturi, termină primii etapele de plat, clasamentele pentru căţărători (mici şi uşori), pentru tineri etc. Ei bine, căţărătorii şi în special sprinterii au probleme să încheie în timp limită unele etape, tipic sprinterii la etapele montane rămân în urmă şi riscă să fie descalificaţi pentru că există timpi limită finali, trebuie să se încadreze într-o anumită marjă faţă de primii în clasamentul general. Dacă-s descalificaţi, gata cu planurile lor, doar finisherii după toate etapele contează în clasamentul respectiv al sprinterilor, cățărătorilor… Şi atunci există pentru ei aşa-numitul “autobuz”. Este ultimul pluton, care ajunge în timp util la finish în fiecare etapă. Dacă nu eşti în stare nici măcar să te ţii de el, mergi acasă.
Aşa şi aici la ultra. Problema principală cu lipsa de concursuri din acest an este că nu prea ştiai cum stai. Dacă mai pui la socoteală că mai ai unele probleme, eu cu degetele mici de la picioare, că nu eşti prea odihnit… atunci mai bine porneşti mai lent până te lămureşti că totul e în regulă. Dacă porneşti cum eşti obişnuit s-ar putea să fie peste posibilităţile tale în regim de anduranţă şi să pierzi mult mai mult la final. Dacă luăm în considerare de exemplu cursa de anul acesta de la UltraBalaton – 220km în principiu șosea – turul lacului Balaton, a fost printre finisheri David Iancu, cu un timp de aproximativ 29 de ore. Felicitări pentru rezultat, dar putea sigur mult mai bine dacă nu se grăbea la început. Un pace de 6 la mie care lui i se părea chiar cam lent eu îl consider prea rapid în cazul lui. De ce? Pentru că a făcut prima sută de kilometri în aproximativ 10 ore și apoi restul de 120km în… 19 ore, începuse să aibă probleme de digestie după cele 10 ore. Din acest punct de vedere nu este o reușită.
Revenind la cursă, ca de obicei unii pornesc tare. Suntem cel puţin dublu ca număr de participanţi faţă de anul trecut. Faptul că anul acesta n-au fost decât câteva competiţii a făcut ca acele câteva care au rezistat să aibă o prezenţă numeroasă. Toată stima pentru organizatori şi voluntari, pentru fotografi. În astfel de condiţii e clar că motivaţiile lor nu pot fi decât de natură sufletească. Am considerat că dacă la primul PA Poiana Stânișorii sunt aproape de Adi Crăciunescu şi Mihaela Bodnariu atunci sunt în parametrii normali. Nu contează că deja sunt în urmă cu 5 minute faţă de timpul de anul trecut, că am în faţă nici nu ştiu câţi concurenţi. Noi am rămas împreună, cei trei. Urma urcarea spre Curcubăta Mare, nu mai ştiu sigur dacă trebuie să urc la eoliene sau nu, nu ascult de Gabor care o ia înainte şi mă abat spre Curcubăta Mică. Mă uit în urmă, doar Ionuţ e după mine, lipit, văd pe alţii care îl urmează pe Gabor. Ne întoarcem şi îl reajungem relativ repede pe Gabor, doar eram în regim de “autobuz”. Pun aici un (1), e un prim eveniment de cursă, în care am greșit puțin dar cel puţin mi-am dat seama că Gabor n-are nici cea mai mică intenţie să scape de noi cel puţin la început. În fond, la un moment dat va fi fiecare pentru el, asta dacă nu ajungem tot împreună până la ultimele PA-uri. Voi nota între paranteze evenimentele de referință de pe parcursul traseului.
Nimic deosebit până la PA4Padiş. Pierdem timp constant faţă de anul trecut, s-a format un alt grup de trei muşchetari în faţă ce-l urmăreau pe Andrei Ţale care era detaşat şi fugea parcă în regim de maraton. Cei trei erau Florin, Claudiu şi Csaki. Până la Padiş, adică km41, aveau deja 25 min avans, am şi remarcat că parcă studiaseră timpii mei de anul trecut. Noi alternam alergatul cu mersul, le-am spus la ai mei că m-am săturat să tot sar coţcă şi să schimb concomitent direcţia peste rădăcinile din zona Padiş, sunt prea bătrân pentru asta şi nu merită efortul. Zona îmbârligată nu-i aşa lungă, dacă vor mai repede să meargă. M-au lăsat în față…
La Padiş n-am stat mult, până la urmă n-am mâncat plăcintă cu brânză deşi eu sunt fan plăcinte, nu simţeam nevoia. Fratele geamăn al lui Csaki era acolo şi eram convins că-l informează ce facem, cât timp suntem în urmă etc. Mi s-a părut firesc, pentru mine a fost greu să alerg primul anul trecut încă de la cabana Vlădeasa fără să ştiu nimic despre cei din spate multă vreme. Eram curios cât timp se vor menţine cei trei împreună la acel ritm, nu putea fi confortabil pentru toți ori eu eram pleaznă.
În drum spre Cetăţile Rădesei, unde este bucla prin peşteră, îi vedem în sfârşit pe cei trei. Cronometrez timpul care ne ia până parcurgem circuitul, sunt 27minute (2). În peşteră îl văd cu surprindere pe Andrei, abandonase, avusese probleme. No, se schimbă puţin datele problemei, suntem pe locurile 4-6 şi se poate lupta pentru locul 1 (3). În plus, observasem că Florin nu arăta prea fresh şi deja avea probleme să se menţină în grup cu Csaki si Claudiu (4). Şi ne urma Adi Toma, şi încă singur! Nu era cu mai mult de 20 minute după noi, ştiam că avea probleme de la start dar se pare că momentan nu se vedeau (5). Cu el am fi avut de furcă pe măsură ce ne apropiam de finish. L-am luat în calcul, putea fi o surpriză.
Pfui, urma PA5 la Şaua Cumpănăţelu. Anul trecut era mai apropiat de Padiş şi au fost 18km până la PA-ul următor de la Nimăiasa. Acum… au fost cam 18km şi la PA nu aveau încă apă! Am luat apă doar la Nimăiasa, după încă 4 km. Pe mine nu m-a afectat problema, puţin pe Gabor. Şi, cum alergam şi mă gândeam, ştiind că la fel au păţit şi cei din faţă, am ajuns chiar să consider un avantaj lipsa apei (6). Cei trei din fața noastră erau armonică, Csaki și Claudiu erau împreună dar Florin mereu îi ajungea din urmă la PA-uri. Cel puțin așa îmi imaginam după spusele voluntarilor care pomeneau de 2+1. Două lucruri se desprindeau: că Florin trăgea să se țină de ei și-l înțeleg – era locul 3 – și, mai important, ceilalți doi probabil stăteau cam multișor la PA-uri (7).Urmează cabana Vlădeasa de pe circuitul Vlădesei cu urcare pe vârf – a doua buclă de pe traseu, unde e un drum acum pietruit de la Pietrele Albe la cabană. Ionuţ nu mai e cu noi de la Nimăiasa, încă nu ne-a ajuns, a stat mai mult acolo. Am şi crezut că asta a fost istoria mersului împreună, în fond cabana Vlădeasa e la km 76 şi cei obişnuiţi cu distanţe până la maraton încep să lase ritmul (8). Pe drum spre cabană ne face o poză Dan Tăuţan (iar ne întâlnim cu el) şi apoi … buf. Alergam la vale cu Gabor în paralel, pe marginea pe care alergam m-am împiedicat de o piatră mai răsărită, nu m-am putut redresa şi feieş pe pietriş. Noroc că aveam mănuşile – mânere de la Leki pe mâini că altfel cred că aventura mea se încheia acolo. N-am putut să scap fără julituri pentru că pe pietriş mi-au derapat şi mâinile (9). Pe scurt, un şoc din care mi-am revenit în câteva minute chinuindu-mă să alerg, lovituri la un genunchi şi ceva zgârieturi la podurile palmelor, eram plin de praf şi cred că atunci mi s-a și rupt papucul drept, s-a despicat lateral. Am acum acasă două perechi de papuci la fel, la ambele dreptul se poate arunca (10). Apoi am simţit adrenalina, un şuvoi ca de şampanie care urcă spre cap năvalnic şi brusc mintea mi s-a limpezit cum nu ştiu s-o mai fi simţit aşa de multă vreme. Au urmat furnicături pe piele ca atunci când asculți o voce deosebită și gata, mi-am revenit. Eram “chrystal clear”, mai hotărât ca nicicând, alături de Gabor. M-am spălat la ultimul pârâu înainte de cabană, i-am spus la Gabor că nu opresc pentru supă, i-am spus că anul trecut am ajuns la cabană la două minute după primul – Alexandru Ştirb, n-am stat, el s-a străduit să mă ajungă şi la Beliş, după ce a pierdut mai multe poziţii, a abandonat.
Etapa a II-a. Lupta pentru podium cabana Vlădeasa – Beliș
PA7 Cabana Vlădeasa a fost din start un punct de cotitură pentru mine, un punct de schimbare de ritm prevăzut dacă mă simțeam bine (11). S-au adunat multe aspecte care mi-au întărit convingerea că trebuie să accelerez. Cum zicea un clasic în viață (și probabil încă la pușcărie) “nu mă ridic din pat pentru 2000eur”, așa și eu, pentru 1-2 motive nu mă obosesc să schimb ceva, înseamnă că trebuie să fiu obosit tare să nu găsesc mai multe și la nevoie să nu-mi lucreze imaginația. 1. În primul rând eram pe locurile 4-5 cu Gabor. 2. Apoi faptul că primii trei chiar se distanțaseră în timp la peste 30min, cred că erau 37min. Ariana care era la PA la cabană ne-a și făcut observația că toți concurenții întâlniți (ea a fost la mai multe PA-uri, fiind cu coordonarea la organizare) numai asta întreabă, despre timpi și unde sunt ceilalți. Mie mi se părea normal… 3. Doream măcar să-l pot ajunge pe Florin, urma o urcare spre vârful Vlădeasa unde dacă nu te simțeai bine puteai pierde cel puțin 10 minute. 4. Și faptul că Gabor a oprit la supă (12) a creat ocazia să-l “întind” puțin dacă dorea să mă ajungă cu orice preț, cu atât mai mult cu cât mi se părea devreme să forțeze, cursa adevărată de abia începea. Până acolo practic mai mult eu am fost ghid cu ceasul meu, de acum încolo va fi nevoit să folosească gps-ul lui de drumeție care e mai incomod de manevrat în alergare. Am mai spus, fiecare amănunt contează. 5. Cel mai mult însă au contat cele 30 minute întârzierea față de timpul de anul trecut. Și nu pentru că doream să fiu mai bun, ci pentru că AUR are loc în septembrie și de pe la 19.30 în pădure practic este întuneric. Putea deveni un mare inconvenient să cobor de pe vârful Vlădeasa pe semiîntuneric în condițiile în care primii au coborât pe lumină. Știu zona, dar în fiecare an se mai schimbă câte ceva, anii trecuți nu era așa de bine marcat. Era deja ora 17.25, de la Răchițele oricum urma noaptea.
Și am mers mai tare la deal. Că de alergat nu alergam decât în porțiunile mai ușoare. Gabor era după mine, îl vedeam, maxim 5 minute, dar nu mă ajungea. Foarte bine că nu s-a solicitat prea tare, are și multă experiență. Avea vreme să mă tot ajungă dacă lăsam pasul. Știam că odată ajuns sus aveam avantaj până la drumul forestier – ultimii 7-10km până la Răchițele de unde însă el putea alerga mai tare. La Răchițele a urmat “cireșul de pe tort” cum spun în glumă prietenii. Chiar nu mă așteptam să-i prind din urmă pe cei din față. Eram foarte concentrat la ce trebuie să fac, să nu uit de acumulator să-mi încarc ceasul, să-mi aduc aminte pe unde am luat-o greșit de câteva ori anul trecut… Aveam un mare stres legat de PA-uri, să nu le ratez. În fiecare an unele s-au modificat, iar noaptea trebuie atenție suplimentară. În plus, la Mărișel nu există să nu greșesc măcar câțiva zeci de metri la bifurcații de drumuri și chiar să fiu nevoit să sar garduri. Cum a spus și Cozmin, se construiește mult, se asfaltează… Fiecare minut va conta, nu mă simțeam așa de puternic să-mi permit irosirea de timp. Cum am sosit eu, cum s-a dat adunarea (13). Csaki a apărut de undeva și au plecat. Nici nu știu dacă erau toți trei sau numai doi. Nu conta. I-am hâșâit cum se spune, aveam un mare avantaj moral. Trebuie că au făcut o pauză cam mare. Era 19.44, ora luată doar acum din clasamentul oficial, mi-am și pus frontala. Andrei Țale era acolo, m-a ajutat și el cu sfaturi, mulțumesc. Eram pe modul autist, nu prea amabil, cred că mă mișcam ca un robot. Mi-am permis să mânânc în sfârșit ceva cald, o papară, știam că e ultima mâncare caldă (și prima), știam că va trebui să urc spre Dealul Botii mai încet din cauza asta și va trebui să am răbdare. Mulțumesc foarte mult fetelor, voluntarelor, multe de la RupiCapra: Adriana, Ildiko…
Înainte cu câteva minute să ies am avut parte de o surpriză plăcută dar și periculoasă: Gabor a intrat însoțit de Ionuț. Undeva pe coborâre de pe vârf Ionuț l-a ajuns și mai departe aveau să meargă împreună (14). Pentru mine ei erau deja cu cele mai mari șanse să mă ajungă, indiferent pe ce loc mă situam. Am urcat pe Valea Răchițele, șosea, mai mergând, mai alergând și mi-am intrat în ritm. La PA Dealul Botii nu eram departe de Florin, dar nu-l vedeam oricât mă străduiam să deslușesc vreo mișcare de lumină. Până la urmă mi-am dat seama că mă uitam în direcție greșită, drumul fiind sinuos și înconjurat de pădure. Pe o pantă de 10% înainte de Bălcești l-am ajuns (15), ne-am urat baftă și am trecut mai departe. Florin mergea, trebuia să-și revină, altfel la pas i-ar fi luat multă vreme până la finish, fiind mai mult de 65km de parcurs. Eu făcusem anul trecut 8h30min pe ultimii 40km! În orice caz e remarcabilă ambiția cu care s-a agățat atâta vreme de primii doi, doar că probabil mai bine era să alerge în ritmul lui. A încheiat cu bine pe locul 6 la general. Mi-am pus buff-ul la gât, deja simțeam rece și, în funcție de vânt, vale sau deal, continuu îl mișcam mai sus sau mai jos, nu doream să mai am problemele de respirație de anul trecut (16). A urmat un episod interesant înainte cu puțin de PA11 Beliș, km116. Din sens opus a venit o mașină cu număr de Bihor, s-a oprit în dreptul meu și omul s-a dat jos, mi-a spus că în fața mea sunt la maxim 500m doi alergători și că nu-i mult până-i ajung. Și-a lăsat mașina baltă și a început să alerge alături de mine, povestindu-mi că mai demult a făcut și el atletism (17). Fain omul, dar mi-era greu să cred că în postură de șofer poți aprecia corect distanțele, când localnicii stând pe loc îți dau niște repere de timp și distanță de te apucă râsul dacă situația n-ar fi de plâns. I-am mulțumit și la intersecția ce urma s-a întors.
În câteva minute în care m-a apucat groaza că nu mai găsesc PA-ul am ajuns la PA Beliș. Aici Csaki și Claudiu stăteau de vorbă, Claudiu simțea nevoia să se îmbrace (18). Cred că așa cum eram eu surprins să-i văd așa au fost și ei, în mod normal ar fi fost Florin în locul meu. În orice caz era clară epuizarea lui Claudiu, pasa lui proastă prin care trecea. M-am grăbit să plec, având cu greu răbdare ca voluntara de acolo să pună stafide și arahide în farfurii, părându-mi interminabilă tragerea mănușilor de gumă peste mâini ca să mă poată servi. Era clar un punct de cotitură la concurs, urma să fiu primul și primul impuls a fost să o iau la goană, fiind și convins că Florin nu va rezista perechii Gabor-Ionuț și că aceștia mă vor urmări cu perseverență. Ce trebuia să se întâmple sigur la Măguri-Răcătău, adică să trec la nivelul 3 de efort, era musai să se întâmple acum (19). Dar… n-am pornit atât de convins, fiind curios să văd dacă Csaki îl lasă în urmă pe Claudiu sau nu. Era o ocazie, poate unică: vrea sau nu locul 1? N-avea rost să fug mai tare alături de el, e mult mai puternic ca mine. Și n-a plecat… (20) Regretă acum sau nu… nu știu. Dacă va fi întrebat în mod sigur va spune că a făcut ceea ce trebuia să facă. Ce aș fi făcut eu? Aș fi plecat, categoric. Fiecare cu ritmul lui, e cursă individuală. Poate după câțiva kilometri treceam eu printr-o cădere fizică și aș fi fost ajuns. Nu m-aș fi supărat dacă eram depășit. Nu era o situație de viață și de moarte. Am avut experiență în care ar fi fost mai bine să las temporar omul de lângă mine singur. Nu-i de povestit de ce și în ce context, fiecare om păstrează și secrete. Eu în general mă străduiesc să nu fiu prins în ofsaid a doua oară. A urmat drumul la PA12 Mărișel, iar cu emoții că nu găsesc PA-ul, apoi au apărut săgeți indicatoare pe asfalt. Și obișnuitele sărituri peste garduri, greșisem “șinele”. Urcarea în zona de pârtie o făcusem cât mi-am putut-o permite de tare, doream să evit să fiu ajuns din urmă, speram ca să nu-și revină așa de repede Claudiu și să câștig ceva timp. La Mărișel voluntarele erau agitate că din informațiile lor trebuie să sosească 6 oameni. No, mă gândeam, care 6?! Am luat-o la vale repede pe porțiunea nouă – muchia Șoarecului. După experiența de anul trecut de la PA13 Măguri-Răcătău n-am făcut mulți pureci nici acolo. Un recovery, șosete nu mai aveam de schimb, papucii măcar nu mă strângeau, am luat în mână ce am apucat și gata. Doream să descurajez orice tentativă de a fi ajuns, eram sigur că cineva va întreba cât am stat (21). Și am început să mă gândesc că e momentul să întreb cum stau, ce avans am. Nu era bine să forțez de frica să nu fiu ajuns din urmă. Mă gândisem de acasă pe cine aș putea întreba (22). Urcarea la PA14 Dobrin, de aproximativ 10km cu 930m diferență de nivel, o făcusem anul trecut foarte lent. Acum aș fi vrut să mai cresc diferența de timp față de urmăritori, acasă am văzut că de fapt pe segmentul Strava pierdusem cam jumătate de minut față de Gabor și Ionuț. Eu am fost atunci mulțumit de cum am urcat, așa că cu atât mai mult apreciez efortul lor de a mă ajunge. Practic însă, în scriptele timpilor de la PA-uri, eu făcând pauze foarte scurte, am câștigat timp. La Dobrin mă așteptau Lușu, Flaviu, Bianca, Mihaela… o mulțime de prieteni, știam că au și cola. Cola mi-am pus și în dropbag, să fiu sigur că am, am considerat-o mai importantă decât o pereche de papuci de schimb. Bine că mi-au ținut papucii până la final! Lușu, ca de obicei, m-a întâmpinat afară, la drum. N-am oprit nici pentru apă, deși era pe terminate, găseam eu ceva pârâu și câteva ore voi rezista chiar dacă voi avea diaree pe urmă. Doream astfel să transmit un mesaj: dacă doriți să mă ajungeți va trebui să nu vă opriți! (23) Eu puteam să rezist cu ce aveam la mine, nu-mi trebuia nimic. Mă descurcam cu batoane și geluri, nu aveam probleme. Per ansamblu, am mers bine de la Beliș la finish față de anul trecut, am câștigat peste 3h. La câteva zeci de metri după despărțirea de Lușu, iar un incident. Latră câinii în jurul meu în neștire, merg la pas să nu-i agit mai tare. Nici nu-i văd, dar sunt aproape. Trec pe lângă un gard aflat în stânga, deja era ușoară ceață și nu vedeam la distanță, se aprinde o lumină, merg mai departe pe drumul de țară. Din spate se aude un motor de mașină de teren turat puternic ce vine în urma mea cu faza lungă. Mă dau la o parte, cine știe unde se grăbește. Oprește agresiv în paralel cu mine, merg mai departe. Iar accelerează și oprește, văd un om care se holbează la mine. No frate, o fi proprietarul de pe acolo, ce crede, că-i mănânc câinii? S-a lămurit și el că-s pașnic și s-a întors (24). Primesc informația că sunt doi care mă urmează și n-au mai mult de 23 minute întârziere. Pentru că la Măguri-Răcătău tot cam atât era diferența, era limpede că trag tare. Am întrebat: bine, bine, dar cine? Am mai primit un telefon și erau Gabor și Ionuț, fix de cine mi-era mai frică. Acum chiar am luat-o la goană în noapte. Tocmai ce oprisem să iau apă de la un pârâu (25). După ceas mai erau 18km pentru mine și 23minute nu mi se păreau insurmontabili. Numai să vină coborârea…
La PA15 Tina, cam cu 20km înainte de final, știam că voi găsi pe Gyongyi și Cipri. Eram pe marcaj, ceața începea să fie tot mai persistentă, marcajul eram convins că tot Cipri l-a pus ca și anul trecut. Doream să-l întreb de ce la trecerea peste pod la Măguri-Răcătău nu s-a pus săgeată, că iar era s-o iau greșit. Pentru gps nu contează o eroare de până la 20m și nu e totuna să fii pe un mal sau altul al unui pârâu, poți pierde kilometri până să vezi greșeala. La PA însă era liniște, pace, întuneric. Strig, nimic. Mă gândesc că poate sunt pe undeva plecați. Nu risc să intru să bat la ușă după episodul cu mașina de teren, cine știe ce balaur deranjez. Alerg mai departe. Al doilea PA fără oprire de alimentare, de această dată neprevăzut. (26).
În spate nu mă uit, nu vreau să mi se vadă frontala. Cum am mai spus, e un semn de slăbiciune să te întorci să te uiți la adversarii din spate. Totul pare limpede cu privire la traseu, e marcat, mai greșesc câte un pic încadrările când sunt drumuri în paralel, pun la încărcat ceasul pentru a treia oară, nu l-am putut ține suficient înainte la acumulatorul portabil, au mai fost ceva provocări de orientare. Iar va trebui să mă bazez pe mobil. Nu mai văd marcaj, nu văd stâlpii, mă gândesc că din cauza ceții, aveam să aflu pe urmă că nu i-au ajuns panglicile la Cipri și că dimineața a marcat în continuare. Urc pe Muntele Mare pe un drum clar și brusc mă pomenesc cu bila de la stația meteo de pe vârf în față! Am luat-o prea tare în dreapta. Nu-i vorbă, se putea ocoli vârful și pe sub stația meteo, prin dreapta, dar nu era conform trackului și scurtam. Mă întorc, o iau mai direct în stânga, mobilul parcă arată tot aiurea și sunt nevoit să iau ceasul, măcar imi arată deviația de la traseu – vreo 100m (27). Parcă nu se mai termină cu revenirea pe traseu, e brumă peste tot și alerg tot prin șanțuri și smocuri de iarbă udă. Trec și pârâiașe, habar n-aveam de ele înainte. Au fost peste 5 minute pierdute, dar măcar m-am convins că nu e nimeni în spate, e o beznă totală. Sus lângă vârf văd iar o mașină de teren cu farurile aprinse, no, acum deja e prea de tot, ce naiba am mai făcut? Nimic grav, era un fel de punct de control inopinat cred, ne-am salutat, am spus numărul și am mers mai departe. Cam dificil să stai acolo, chiar și cu mașina (28). A urmat mai ales coborâre, fără niciun incident, n-am stat mult nici la PA La Mlaștini, ultimul, iar la finish am ajuns înainte de ora 8 dimineața, la timp să-i văd pe maratoniști cum pleacă cu autobuzul la startul din Măguri-Răcătău. După Dobrin îmi trecuse prin cap să încerc să dobor recordul lui Balint de 25h30min, dar mai întâi am avut dificultăți să-mi aduc aminte dacă timpul lui e și 30 minute sau și 50 minute – dovadă că nu eram chiar fresh, iar apoi m-am gândit că oricum, chiar dacă voi scoate un timp mai bun, acesta nu va rezista decât un an și în schimb poate “reușesc” să ajung distrus la final. Gabor și Ionuț au încheiat împreună pe locurile 2-3 cu timpul de 26h40min, iar Csaki și Claudiu cu timpul de 28h57min (aproape de timpul meu de anul trecut). Florin a depășit 30h, terminând în 31h22min. E prima ediție în care sunt mai mulți finisheri sub 30h, la precedentele 3 ediții doar învingătorii reușind acest lucru, chiar dacă pe parcurs timpii au fost strânși. Cam atât cu povestea cursei, știam că va fi lungă și de la început n-am mai scris-o direct pe blog ci în editor word. Poate o și las așa, e mai citibilă, iar pe blog voi pune un link la fișier și câteva fragmente. Cine știe, poate va citi cineva și să nu-i pun piedici suplimentare.
Mulțumesc organizatorilor, voluntarilor și fotografilor pentru efort, știu că ați pus mult suflet și vreau să vă spun că a meritat tot efortul vostru, să nu aveți dubii. Sunt o mulțime de poze frumoase care reflectă și munca voastră. Mulțumesc spectatorilor pentru atmosfera de la final și premiere! Așadar, fotografii și unde am identificat că au făcut poze: Alex Szabo – start Claudiu Szabo – ridicare numere, start, Cetățile Rădesei, premiere Dan Tăuțan – peisaje, Cheile Galbenei, Pietrele Albe, premiere Flaviu Negru – peisaje nocturne, Cheile Galbenei – lanțuri, vârful Vlădeasa Inesa Cebanu – finish Iulia Zaharie – vârful Curcubăta Mare Voi posta pe facebook fotografiile, e păcat să nu se vadă și la mine pe perete, sigur nu toată lumea are răbdarea să se uite și să citească ce am scris, sunt alte scrieri, cărți care merită mai degrabă citite. Am să fac poze și la ce am primit ca premiu, mai ales la cărți, n-am avut vreme deloc până acum deși a trecut aproape o lună, am făcut un mare efort la Walking Month. Am ajuns la 64 kg de la 69 inițial, n-am mai fost așa de “ușor” de peste 10 ani.
Toată stima pentru efortul depus de concurenți, pentru mine ați fost greu de depășit și cred că ați progresat foarte mult. Bravo Gabor și Ionuț, m-ați ajutat mult în prima jumătate de cursă, nu cred să fi avut stăpânirea și convingerea că-i pot ajunge pe cei din față fără voi. Ionuț, acum că ai încheiat primul ultra de 180km, propunerea mea este să faci un Ironman. Habar n-am cum stai cu înotul, dar părerea mea e că-i păcat să te limitezi la alergare, chiar dacă poți ajunge elită la ultra. Csaki și Claudiu, chiar sunt curios dacă ați ținut cont de timpii mei de anul trecut și, mai ales, dacă la început ați făcut greșeala să forțați să vă țineți în plasa lui Andrei. Păstrând proporțiile, îmi aduc aminte că la UTMB în 2019, când au participat o mulțime de vedete, inclusiv Killian și Walmsley, a fost rupere la început. Walmsley a alergat incredibil de tare, ceva gen 3.20, 3.40 pace mediu până la primul PA, apoi la al doilea, înainte de care era și urcare puternică, a avut media sub 4 la mie. S-au ținut de el și Killian, și alții, probabil la presiunea rangului pe care-l au și a spectatorilor care-i urmăreau. Walmsley însă s-a retras și toate s-au întors cu capul în jos. Au abandonat declarat prin accidentare și favorite, și favoriți, iar Killian … s-a oprit în urma efectelor unei mușcături de viespe dinaintea cursei. Mulțumesc Florin pentru încurajare! Pentru mine a fost o cursă în care a trebuit să-mi folosesc toată priceperea și puterea.
Apuseni Ultra Race 170k (generic spus, practic este aproximativ 180k) este o cursă mai deosebită în peisajul curselor lungi “standard” de ultra. Spun standard pentru că oamenii mereu au lungit sau lăţit ca un aluat de pătură concursurile de ultra până concurenţii s-au subţiat de tot.
Am participat la mai multe competiţii de această lungime – UTMB (de 2 ori), Istria 100 mile (de 3 ori), Pirin Ultra 160k (de 2 ori) şi sunt câteva aspecte care diferenţiază Apuseni Ultra Race. Ştiam de particularități de la început, anul trecut am fost chiar închizător la primele două tronsoane: Arieşeni – Padiş şi Padiş – Răchiţele, în total aproximativ 93km, să-i spun porțiunea mai sălbatică. Ca să ştiu la ce să mă aştept şi în ultima jumătate de cursă cu o săptămână înainte de concurs am fost în recunoaştere traseu cu MTB-ul: Răchiţele – Măguri Răcătău – Staţiunea Muntele Băişorii. După o studiere pe hartă, văzând că această a doua parte e mai mult pe drumuri asfaltate sau pietruite, m-am gândit că bicicleta se pretează mai bine chiar decât alergarea şi, în orice caz, voi face un efort mai mic şi voi fi mai rapid. Aşa a fost, dar n-am reuşit să mă încadrez în planul A: mers cu maşina şi MTB de la Cluj la Răchiţele, parcurs traseul, întoarcere la Răchiţele pe MTB pe o variantă mai uşoară şi plecare acasă cu maşina, toate într-o zi. Destul de repede, după intrarea pe traseu unde am avut porţiuni de push bike şi carry bike, nu m-am mai luptat inutil, am preferat să fac poze şi am aplicat planul B, în care de la Staţiunea Muntele Băişorii m-am întors acasă la Cluj tot pe MTB şi abia ziua următoare am recuperat maşina de la Răchiţele mergând pe drumul naţional cu MTB-ul.
Prin Apuseni am drumeţit de multe ori, am fost şi cu MTB-ul şi mai demult cu cursiera, când nu exista MTB pe la noi. Faţă de secolul trecut acum traseele turistice sunt mult mai bine marcate. Dar, la un traseu care străbate munţii de-a curmezişul, sunt porţiuni de legătură să spunem mai puţin cunoscute pe care prietenul meu şi organizatorul Cozmin Ardelean a trebuit să le marcheze și încă destul de des. Cerinţa obligatorie pentru concurenți a fost de a avea track pe un dispozitiv gps şi, în plus, instalată aplicaţia Avenza cu harta cu traseul. Având în vedere frumuseţea traseului eu zic că se merită acest sacrificiu, al orientării pe traseu, lucru pe care nu l-am întâlnit la celelalte curse, care erau marcate integral foarte bine în afară de … Pirin Ultra din Bulgaria.
Un alt aspect mai deosebit este traseul puțin spus interesant, care trece prin (şi pe lângă) multe obiective de care sunt convins că aţi auzit şi au denumiri de poveste ca: vârful Curcubăta Mare (1849m, cel mai înalt din Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop, Groapa Ruginoasă, Cheile Galbenei cu porţiuni de lanţuri, avenul Borţig, izbucurile specifice, Cetăţile Ponorului, Padiş – Vărăşoaia, Cetăţile Rădesei cu trecere prin peşteră, Piatra Tâlharului, Nimăiasa, vârful Vlădeasa (1836m), cascada Vălul Miresei. Toate acestea sunt în prima jumătate de traseu, sunt de vizitat mai înainte de a merge prin munţii din alte ţări, sunt ale noastre. Pentru că în special zona Padiş e împânzită de peşteri, avene, sunt multe marcaje care te pot deruta (de exemplu cele spre intrările la “balcoanele” Cetăţilor Ponorului) şi sunt motiv de rătăcire de pe traseu. Elod Szocs sunt convins că a luat-o greşit pe unul din marcaje, că la PA4 Padiş am fost surprins să văd că a sosit după mine.
Anul trecut ca închizător am putut să-mi mai arunc câte o privire de turist şi în jurul meu, dar e de alocat multe zile de concediu pentru a putea spune că ştii ceva despre aceşti munţi.
După ce până la Răchiţele ai avut parte de tot felul de provocări, acumulând inclusiv cea mai mare parte din diferenţa de nivel a concursului, jumătatea a doua pare uşoară. Nu e aşa, m-am convins după timpii lui Bartha Balint care a încheiat primul cursa anul trecut, i-am studiat trackul (inclusiv la modul flyby) de pe Strava. La MTB la recunoaşterea de traseu totuşi e altă senzaţia, dar nu e uşor nici acolo, mi-au trebuit vreo 9 ore de cicloturism pentru cei 88km să ajung la finish. Şi în această parte sunt locuri cunoscute, poate mai puţin pentru alergători cât pentru biciclişti şi triatlonişti: Dealul Botii, staţiunea Beliş – Fântânele – lac de acumulare, Mărişel, Măguri-Răcătău, vârful Piatra Groşilor, vârful Muntele Mare, finish-ul la Staţiunea Muntele Băişorii. Ce te macină încetul cu încetul la această porţiune sunt drumurile pietruite, netasate. Ştiu din experienţa de la Pirin că alergătorilor de trail nu le place nici asfaltul, nici aceste drumuri. Nici eu nu mă omor după aşa ceva, dar ceea ce îmi place la ele e că nu le place celorlalţi şi rabd cu mai mult stoicism prezenţa lor, îl consider un avantaj.
Sunt peisaje frumoase în această zonă, dar depinde cum nimereşti, zi sau noapte.
Cozmin a gândit bine traseul, startul la ora 6 dimineaţa din Arieşeni permite o logistică mai uşoară în porţiunile întortochiate, cu multe poteci, de la început, dar şi poţi aprecia locurile şi să te bucuri în suferinţă, adică nu doar să alergi să ajungi la finish. În principiu după Răchiţele drumurile nu ar trebui să creeze probleme de orientare, atâta că eu le-am parcurs noaptea şi în localităţi am mai luat-o greşit, mai ales în Mărişel şi Măguri-Răcătău. Şi acolo se construieşte mult, sunt “aproape” staţiuni turistice, la mică distanţă de Cluj, la Mărişel este şi pârtie de schi de mulţi ani.
Ce mult am scris deja! Dar consider că merită, e ceea ce m-a convins să particip la această cursă “de casă”, un concurs încă cu puţini concurenţi, dar o premieră pentru România: este singurul concurs de 170km+ de la noi.
Prin concurs s-a mai dorit reprezentarea unor tradiţii ale locului şi s-a ales cea a mâncărurilor. Apăi eu n-am apucat să gust din toate că eram grăbit. Iarăşi noroc cu anul trecut… Au fost plăcinte la PA4 Padiş (primul punct de dropbag, km41), ciorbă la cabana Vlădeasa (PA7 km76), gulaş la Dobrin (PA14 km149) unde era prietenul meu Luşu cu familia, sarmale la finish în Staţiunea Muntele Băişorii. Asta clar n-am mai întâlnit pe la cursele lungi la care am participat. Completare de la Cozmin: a mai fost omletă la Răchițele (PA9, km93, al doilea punct de dropbag) – îmi aduc aminte acum că am mâncat și eu – era Adriana Papp acolo, eu eram grăbit că în sfârșit eram primul și era momentul adevărului, apoi pilaful de orez și ficat de la Beliș (PA11, km116) și șnitețele cu cartofi la Mărișel (PA12, km127). La multe văd că am renunțat, dar nu poți să fii “și cu sacii în căruță și cu boii odihniți”, cum se spune.
Şi las la sfârşit, ca să iasă în evidenţă mai bine, prezenţa la punctele de alimentare, pe tot locul, nu mai vorbesc de finish, a multor prieteni sufletişti ca de obicei, nu toţi alergători, dar asta contează puţin. Sunt drumeţi, muntomani, salvamontişti, au în comun plăcerea de a sta în natură în timpul lor liber. Nu pot să-i enumăr pe toţi, am să pomenesc pe câte unul pe parcursul istorisirii cursei. La ei se adaugă ceilalţi voluntari şi organizatori la care le mulţumesc de asemenea pentru că au ales să-şi petreacă weekendul cu Apuseni Ultra Race, fotografii prezenţi în locuri cheie şi nu numai – poate mai puţin deosebite, dar au ştiut să ne facă să le privim prin ochii lor.
Citind încă o dată ca să corectez cele scrise, nu pot să nu mă gândesc, oare concursul acesta e numai pentru alergătorii clasici de ultra? Contează doar cine e pe podium și cine ajunge la finish, nu poate fi privit și altfel decât un concurs? Eu zic că unii concurenți, din cei care au fost și anii trecuți, vin și pentru altceva. Pot compara acest eveniment cu cele organizate de clubul Eke, cu turele memoriale de alergare/drumeție/MTB Kos Karoly, Jokai Mor și altele, în care sunt implicate și comunitățile din satele prin care trec traseele, tot cu mâncăruri tradiționale (dar mai mult pâine cu unsoare și ceapă, dulcețuri făcute în casă, ceaiuri), în care participanții vin pentru frumusețea locurilor și socializare, puțini merg la stilul competitiv. Și acolo sunt curse mai scurte, pentru cei mai puțin pregătiți de efort de anduranță, inclusiv pentru copii.
Am fost invitat alături de Cipri Nedea la Radio Cluj să vorbim despre concursul acesta. Mulţumim!
Din cele spuse mai înainte primul lucru îndeplinit, și poate cel mai important, e cunoașterea traseului și a locurilor mai dificile. Și așa am avut probleme, pentru că noaptea se vede altfel, pentru că oboseala te afectează în multe moduri.
La partea cunoașterii adversarilor n-a fost așa de greu, n-am fost mulți, spre 30 de persoane. Dar, cum se spune, nu trebuie să fie mulți, e suficient să fie câțiva mai buni decât mine. Din cele văzute pe ITRA, cunoscându-i și pe unii concurenți, am ajuns la două concluzii: mă voi lupta în special cu Ciprian Nedea și cu Elod Szocs, apoi că niciunul din concurenții mai buni nu au mai participat la un ultra de 170km, concursurile lor netrecând de 120km. Cât de adevărate au fost observațiile s-a văzut, Cipri a terminat pe locul 2 și Elod pe 3. Dar am avut scăpări, de exemplu Alex Știrb, pe care nu-l știam așa de bine, care a fost aproape tot timpul primul până la cabana Vlădeasa de la km76. Ca de obicei mi-am făcut o listă cu timpii de referinţă la PA-uri, bazându-mă și pe trackul Strava al lui Bartha Balint de anul trecut. L-am urmărit și în modul flyby, să văd unde i-a fost mai greu, de ce n-a reușit sub 24h, timpul lui final fiind 25h30min. Pentru mine oricum 25h30min pare de domeniul fantasticului, am ajuns la concluzia să trebuie să merg la optim pe un timp de 27h, în orice caz sub 30h, dar cel puțin să sper că obțin sub 29h, să fiu cu timp mai bun ca Andrei Țale, câștigătorul din primul an. Știam de la Lușu că Andrei a avut mari probleme la sfârșit din cauza frigului. La final a fost 28h41min pentru mine, singurul de anul acesta sub 30h, rezonabil. Grosso modo, mi-am împărțit alimentarea după punctele de dropbag Padiș (km41), Răchițele (km93), Măguri-Răcătău (km137). Cu timpul prevăzut de 27h, mi-au ieșit pachete pentru 6h, 8h, 7h, respectiv 6h de cursă. Am avut probleme cu potrivirea tuturor lucrurilor în dropbag, cam mic dacă vrei neaparat să-ți pui și o pereche de papuci de schimb. Eu mi-am pus totuși papuci în plus, nu i-am folosit, culmea nici șosetele nu le-am schimbat, dar la un așa traseu lung nu doream să rămân desculț pe undeva. Am ținut de asemenea să am la mine în plus o foiță de vânt, pe care eram convins că am s-o folosesc mai tot timpul pe traseu, mai degrabă decât foița de ploaie, am pus și o bluză mai groasă decât bluza cu mânecă lungă din rucsac. Știam cum e când bate vântul pe Vlădeasa sau Muntele Mare, ce frig poate să fie. N-au încăput mai multe din păcate. Cam atât în mare, mergeam pe două obiective, în funcție de situație, pentru timp de 27h și pentru podium.
Desfășurarea cursei.
Dimineața la ora 6 s-a dat startul din Arieșeni, poate cu ușoară întârziere. Destul de tare s-a pornit pentru mine, poate și pentru că era frig. Primii mi s-au părut să fie Adi Crăciunescu și Mihaela Bodnariu. În orice caz s-a format un grup în față, eu mă străduiam doar să nu-i pierd din vedere, să nu trebuiască să fac efort de orientare, dar eram în ultima treime.
O primă surpriză a venit când am trecut de Cipri și am văzut că rămâne în urmă. Mă așteptam să fie printre primii, dar a pornit prudent, poate prea prudent. Cine știe ce planuri are? În orice caz, la un ultra la o distanță pe care n-o cunoști e mai sănătos să alergi la început mai încet decât prea tare. Și acest lucru dovedește însă că am un avantaj prin faptul că știu ritmul pe care-l pot duce, nu trebuie să tatonez.
La primul punct Stânișor, km8, cred că am ajuns pe locul 7. Începeam să-mi intru în ritm, era tot urcare. Cumva, spre vârful Curcubăta Mică, am bâlbâit-o puțin cu traseul împreună cu alții și a trebuit să scot mobilul cu harta Avenza. Adi Crăciunescu s-a depărtat, eu nu mai eram sigur că Cipri e în spatele meu.
Urc la Curcubăta Mare, alături era Luci Dincea. Mai schimbăm o vorbă, ajungem pe Adi, îl întrebăm dacă în fața celor doi pe care-i vedem în fața noastră mai sunt mulți. Ne spune că-s primii, mie nu-mi vine să cred. De pe vârf se vede până departe, nu văd pe nimeni, dacă totuși mai e cineva atunci e la nivelul lui Bartha Balint și n-am ce-i face.
Vine vale, apoi tot sus-jos. Prind din urmă cred că pe Alex Știrb, unul din cei doi, și am confirmarea că sunt în primii trei, că Elod Szocs e în față. La PA2 Vârtop, km22, ajung puțin în spatele lui Elod. Eu oricum fac pauze foarte scurte, așa fac de obicei. Încerc astfel și să pun presiune pe ei, să nu stea cât doresc. Și văd că într-adevăr trag destul de tare să se depărteze de mine, iar să țin ritmul lor însemna să-mi ies bine din zona de confort. Îmi tot repet ce mi-am repetat de-a lungul întregii curse: dacă cu acest ritm am reușit chiar să-i ajung, de ce să alerg mai tare? Înseamnă că e suficient. Dacă se luptă între ei, foarte bine.
Vine PA3 intrarea în Cheile Galbenei, km31. Pe Elod nu-l mai vedeam demult, Alex nu era departe. În Chei brusc vedem pe Elod că se luptă să urce în dreapta pe un abrupt. Îl strigăm să coboare, că nu-i pe acolo traseul. Pe zona de lanțuri Alex se depărtează de mine, traversează Cheile foarte bine și nu-l mai văd destul de multă vreme, pe când era aproape sus la Avenul Borțig. Elod m-a ajuns și a rămas cuminte după mine pe urcarea spre aven. În Chei am fost tot pozat și ca de obicei Dan Tăuțan are zona lui favorită.
Vine porțiunea în care punctul galben de marcaj mai primește un punct albastru pentru Cetățile Ponorului. Elod fix în spatele meu parcă mă presează. Mă hotărăsc să-l las să treacă dacă dorește, că eu vreau să mănânc. Simțeam că merg prea tare. După câteva minute nu-l mai văd și un pic mă îngrijorez, oare nu alerg prea încet? Ajung la PA4 Padiș, km41, primul punct în care dropbag-ul mă așteaptă, “la plăcinte” cum mi-am notat pe hârtia cu PA-urile și timpii. De demult acolo sunt plăcinte, când treceam cu prietenii ne spuneam că mergem să facem o vizită la bătrâna cu plăcintele. Între timp bătrâna s-a tot schimbat, parcă a mai întinerit, dar pentru mine tot așa va fi, bătrâna cu plăcintele…
La Padiș văd pe Alex cum se pregătește de plecare. Va trebui să fiu rapid, să încerc să pun presiune la distanță pe el. Nicu Brandas, salvamontist, mă ajută să-mi pregătesc un recovery. Caută un pet pentru mine, din cauza volumului mic al dropbagului a trebuit să renunț la bidon. Plec în grabă, nu mănânc plăcintele. Asta e, am mâncat destul anul trecut. Pe Alex îl văd încă în față, merge pe ușoara urcare. În spate aud că sosește cineva. Cine să fie locul 4, să fie așa de aproape de noi? Mă întorc curios și-l văd pe Elod! Precis se rătăcise, acum abia am realizat că de fapt sunt pe locul 2.
Depășesc pe Alex și Cetățile Rădesei le trec primul, pe Alex nici măcar nu-l mai văd în spate. Iluzorie situație, curând mă ajunge și abia mă țin de el, eram ca o armonică: la drum întins se depărta, pe urcări îl ajungeam. Trecem nu departe unul de altul de PA5 Șaua Cumpănățelul, km51, unde ne aștepta Cozmin cu mașina, abia sosit acolo. Nici nu știu dacă am oprit să pun apă, atât de dornic eram să scurtez oprirea și pentru Alex. La PA6 Nimăiasa, km62, tot împreună cu Alex alergam.
Trecem de intersecția Pietrele Albe de unde pornea bucla de Vlădeasa și de aici n-am mai avut ce face, Alex s-a depărtat. Alerga prea bine pentru mine pentru zonele mai de plat. La PA7, cabana Vlădeasa, km 76, îl văd din nou. Mă uit acum pe timpii noștri, sosise totuși doar cu 2 minute în fața mea. Urma urcarea spre vârful Vlădeasa. Mi se oferă ciorbă, știți mai departe, trec peste. Îmi pune o fată apă în bidoane și dispar. Mai sus cu ceva mă uit să văd dacă Alex mă urmează, să știu cât de mult vrea locul 1. E în spatele meu la vreo 100m. Nu-i nimic, am să mă străduiesc să nu-i fie ușor în continuare. Ajung pe vârful Vlădeasa, mă uit în urmă, nimeni. Este o ultimă şa înainte de vârf, dar Alex nicăieri. Dar de aici urmează aproape numai coborâre până la Răchițele, timp să mă ajungă la ce viteză are este destul. Nu mai țin minte dacă este punct de control pe vârf, văd o mașină de teren, mă gândesc că o fi de la organizatori. Dau telefoane, dau mesaje, nimic. Ori eu, ori ei nu avem semnal. N-am ce face și cobor, vor vedea ei după track că n-am trișat. Aflu la PA8, km83, Pietrele Albe, unde e intersecția, că nu există punct de control și bine am făcut că am venit. Mă sună și Cozmin și lămurim definitiv aspectul. Întreb pe voluntarul de la PA8 când a sosit prima dată locul3, la ce timp față de mine. E prima dată când aflu o informație despre concurenți (în afară de Alex care până atunci a fost tot cu mine), îmi spune 45min. Super!
Vine Răchițele, PA9, km 93 și al doilea punct de dropbag. Punctul se mutase la școala aflată la vreo 400m mai jos de Căminul Cultural de anul trecut. Știm motivul, se va ține la Cămin o nuntă. Ocolesc școala, nu mă prind că intrarea e pe ușa principală, trebuie să mă întorc și o văd pe Adriana Papp. Fain, e cu fetele la punct, cam singurele pe acolo, mă ajută fiecare cum pot. Atâta că sunt foarte grăbit, mă gândesc că dintr-o clipă în alta sosește Alex și, ca de obicei, vreau să-l oblig să stea puțin. Mai trebuie să am răbdare până pe la km 120, când gândeam că ceva trebuie să se întâmple cu unul din noi, dar din când în când mă ia valul. N-am mai fost niciodată primul la general la o competiție de acest gen. Până aici a mers totul bine, am ajuns pe lumină, era cam ora 19.20, eram chiar în grila de 25h! Și asta fără să o fac intenționat, așa a ieșit. E drept că Balint ajunsese cam cu 40min mai repede anul trecut și la final a scos un timp de peste 25h.
Acum pentru prima dată am început să-mi doresc să știu când vine următorul concurent, să pot să-mi dozez efortul, să știu cât pot sta la PA-uri. Adriana nu știe sigur dacă are voie să-mi spună astfel de informație, eu mă gândesc că poate sunt singurul concurent din toată competiția care nu știe cum stau adversarii. Live-ul se pare că nu merge. În plus, îmi puneam întrebarea: ce e mai important, locul 1 sau timpul scos? Aleg timpul și alerg mai departe. N-am ce face, în continuare voi alege opriri scurte la PA-uri.
Trece PA10 Dealul Botii, km 102, vine PA11 Beliș, km 116. La Beliș, la Salvamont, sunt prieteni ca de obicei, obțin promisiunea că voi fi sunat sau primesc mesaj când pleacă al doilea concurent. Nici n-a fost nevoie să le spun numărul meu de telefon, îl aveau în agendă. Sunt aproape convins că al doilea e Cipri. Aflu în sfârșit că al doilea e la peste o oră de mine. După Răchițele, așa cum am spus, sunt lungi porțiuni de șosea și drumuri pietruite. Trebuie să am ceva viteză, să nu dau speranțe la urmăritori.
Ajung la PA12 Mărișel, km 126, după ce am scăpat cu bine de urcarea de la Barajul Fântânele. Așa cum observasem cu o săptămână înainte, urcarea fusese curățată de prieteni de la MTB downhill, au pregătit-o pentru coborârile lor, li se părea potrivită. Nouă ne-au ușurat traseul, că nu mai erau tufe și pietrele mai rebele au fost înlăturate. Pe la Mărișel, înainte de PA, la capătul de telescaun, am făcut două rătăciri mai serioase, nu mai mult de 5min în total cred. N-am nimerit drumurile la intersecții, deja era noapte, a trebuit iar să scot mobilul cu harta Avenza, trackul de pe ceas mai mult mă încurca.
Urmează coborârea pe Drumul Generalului până la Măguri-Răcătau, PA13, km138, ultimul punct de dropbag. Până aici totul bine, mă străduiesc să nu forțez pe coborâre, e plin de pietre și e foarte lungă. Îmi tot repet că trebuie să mănânc peste 2-3km, să nu las coborârea să mă fure și să ajung leșinat în Măguri. Iau un gel și atât. Poate trebuia mai mult.
Din Măguri-Răcătau teoretic nu mai e mult, cam un maraton. Dar urmează o urcare grea la Dobrin, care și la MTB mi s-a părut interminabilă, cam de 900m diferență de nivel. Nu m-am uitat pe graficul meu de timp, dar văd că eram chiar bine: 20h07min, la aproape o oră peste timpul lui Balint, dar cu o oră mai repede decât estimarea medie pentru timpul final de 27h. Pachetul meu pentru acea porțiune era pentru aproximativ 6h. Balint făcuse mai mult, eu sigur voi face și mai mult, 7-8 ore. Mă tot miram de ce mă întreabă lumea dacă doresc să scot sub 24h! Probabil arătam bine și aveam timp bun. Doar că de la Măguri-Răcătău sub 4h au scos doar maratoniștii care aveau startul de acolo, sub 6h nu știu dacă a scos cineva la proba de 100km.
Pornesc ca de obicei repejor spre Dobrin. Cum ies din Căminul din Măguri, cum mă izbește frigul. Sunt gata să mă întorc să mă îmbrac mai gros, dar îmi aduc aminte de Cozmin când spunea că nu avem voie, o dată ieșiți gata… Așa că sprijin bețele de un gard și iau tot ce am pe mine. Mă gândisem că pe Muntele Mare va fi frig noaptea și îmi luasem din dropbag bluza mai groasă, nu cea de dimineață de la start. Mi-am luat mănușile, simțeam că îngheț. N-am avut ce face și mi-am pus și suprapantalonii. Sus, peste tricou și bluză, mai aveam foița de vânt și cea de ploaie. Blindat așa am început să alerg cu capul în pământ, dornic să mă încălzesc. Trebuia doar să mă mișc și căldura corpului sigur va rămâne acolo, nu va trece de îmbrăcăminte.
Doar că iar am luat-o greșit… Pe track îmi apar vreo 4 minute îmbrăcatul și vreo 10 min rătăcirea. Numai bine că m-am băgat iar în priză. Dar încep problemele de altă natură, parcă în lanț. E pe la 2 noaptea, mă apucă picoteala. În mod normal n-ar trebui, rezist o noapte nedormită fără probleme în regim de concurs. Apar și niște frisoane, ba transpir, ba îmi revin. Mai hârâi, frigul îmi afectează căile respiratorii. De încălzit mă încălzisem, renunțasem la mănuși și glugi. Mă chinui să urc cam cu 4km/h (15min/km pace), mă gândesc că cine-o fi după mine nu poate câștiga mai mult de 2min/km, dacă urcă cu 5km/h. Și nu-s decât câțiva kilometri. Mă apucă foamea, mai și mestec. Asta e, cumva intru în echilibru. Și trec 2-3 kilometri chinuitori, mă pregătesc pentru alergare. Încerc “să-mi dau cheie” pe porțiunile de urcare mai ușoară. După câțiva pași simt însă că nu mai am aer. Merg din nou până îmi revin și iar încerc. Și tot așa, până simt că mă epuizez degeaba. Pur și simplu nu pot respira adânc, nu pot fugi. Mai greu a fost să realizez și să accept că de problema asta nu voi scăpa până la finish.
Și cam gata cu timpii buni pentru mine, a contat doar să rămân pe primul loc. Mi-am propus să mă uit acasă la pulsul meu pe toată porţiunea aceasta, la încercările mele de a mă pune în alergare. Se vede că am încercat de zeci de ori, cel mai bine după cadență: ba pe roșu de la mers, ba alte culori.
Lușu cu Miha mă așteptau la PA14 Dobrin, km149, la gulaș. Pe când eram aproape sus m-a sunat impacientat: ești bine, au trecut 3h! Sunt bine, dar nu pot alerga nicicum! N-am decât ușoară febră musculară dar nu pot respira cum trebuie! Mă lupt mai departe, sper ca mâncarea caldă să mă redreseze. Ajung în sfârșit, vreo 3h20min a durat porțiunea. O căsuță primitoare, țărănească, intimă. Cred că la toți concurenții le-a plăcut acolo. Mănânc gulașul, dar nu simt nici gust, nici miros, stomacul nu-mi spune nici că-i plin, nici că-i gol. Clar nu mă simt bine, doar când ești bolnav îți pierzi din simțuri. Nu mai iau o porție, consider că atât e de ajuns. Le mulțumesc și plec.
Și cu îndărătnicie tot încerc să fug. Pe tot traseul până la finish. Știu și de la Lușu că Cipri e la aproape 2h de mine, dar dacă Cipri e mai fresh și poate fugi… Ajung la PA15, La Tină, km 155. Aici e Gyogyi, povestitoare, doar că nu are cu cine. Eu nu deschid gura mai mult decât e necesar. Îmi spune că Cipri Cioba e pe traseu și marchează spre Muntele Mare, am să mă întâlnesc cu el când se întoarce. Așa a și fost, ne-am văzut pe ocolirea Stației Meteo de pe Muntele Mare. Îl rog și pe el să mă anunțe dacă vine cineva și plec.
Greu am ajuns la PA16 La Mlaștini, km 168. Cozmin mă întâmpină din nou, spunându-mi că nu arăt prea vesel, ca să mă exprim decent. Înainte de finish mi-am dat bulendrele jos, am rămas doar în tricou, suprapantalonii însă i-am păstrat. Am putut să mai și alerg, se încălzise afară, erau peste 12 grade C. Timpul final a fost de 28h41min, mai bun cu peste 2h față de Cipri, sosit al doilea.
Nu-i ușor să închei primul, iar dorința prea mare te poate distruge. Dar să fii primul e un prag peste care dacă treci o dată, cine știe… Păcat de finalul cam lent, cam 8h30min mi-a trebuit să parcurg maratonul de final cu 1600m diferență de nivel. Dar nici Cipri și Elod care au completat podiumul la general n-au mers mai bine, să spun așa, au fost câteva ceasuri rele în noaptea aceea. În sfârșit am putut mânca liniștit după finish, la final au fost sarmale.
Foarte mulțumesc tuturor pentru cum m-au ajutat și m-au încurajat, sunteți grozavi! A fost un concurs pe care l-am trăit mai altfel ca altădată, tot concursul a fost altfel ca celelalte. Dacă îl recomand? Sigur, dar să aveți și dorința unui strop de aventură în voi! Și o să vedeți că veți prinde drag de aceste locuri, dacă n-ați mai fost.
Să ne vedem cu bine, momentan eu sunt angrenat în luna de mers, concursul anual și caritabil Walking Month, de data aceasta în echipă cu întreaga familie – “Veze family”.
Între primele mele”keyframe-uri” de anul acesta Istria 100 mile, Salomon UltraTrail Hungary şi Bike 4 Mountains care urmează am continuat să aleg activităţi de timp liber mai deosebite, care mi-au plăcut anii precedenţi, dar pe linia povestită în Un început de an mai neobişnuit – din postură diferită de cea de concurent sau … participare la tură şi nu concurs.
Aşa pot încadra prezenţa la Tura memorială Jókai Mór – MTB şi Maraton Apuseni family.
La tura memorială am participat pentru a doua oară, şi acum tot la MTB şi tot împreună cu prietenul meu Zsolt L. Am considerat că trebuie să fac ceva şi în vederea concursului Bike 4 Mountains având în vedere că mai tot timpul m-am antrenat la alergare.
La Maraton Apuseni, deşi s-a introdus şi proba de ultra care mă tenta, era prea devreme după concursul din Ungaria ca să-mi revin la un nivel normal şi am ales să revin la family după mulţi ani, ultima dată participând ca şi concurent cu copiii în 2013, la a doua ediţie family. În rest, în 2012 am fost organizator (eu am introdus proba family la Maraton Apuseni, aflat la a doua ediţie) şi din 2014 am participat ca şi concurent la proba de maraton.
1. Tura memorială Jókai Mór – MTB a fost şi în acest an un eveniment gândit pentru toată lumea, de la cei mici la cei mari, de la plimbăreţi sau cicloturişti la cei cu veleităţi sportive şi competitive. Au fost ture organizate pentru tracking/alergare şi pentru MTB cu distanţe şi dificultăţi diferite, de la 10k la 75km.
Multă lume ca de obicei, mulţi copii, o atmosferă faină la care au contribuit foarte mult organizatorii şi voluntarii – mai ales gospodinele voluntare. Aşa a fost şi anul trecut. La turele organizate de EKE nu sunt puncte de alimentare cum sunt eu obişnuit la concursuri, cu izotonic, cu batoane, fructe etc, aici sunt produse de casă, “de la ţară”, în care intră zacusca, dulceţurile, magiunul peste care tronează sute de felii de pâine cu untură şi ceapă. Ca băutură principală e apa, dar cine doreşte mai poate servi ceai. Se poate completa “meniul” oricând cu ce cumperi la magazinele săteşti care sunt deschise sigur cu această ocazie. Marea majoritate participă cu prietenii, în grup, aşa că e un bun prilej de socializare, de distracţie. În glumă am pus şi eu o poză cu “apa de izvor” pe care am luat-o în cursa mea cu Zsolt.
Noi am ales ca şi anul trecut (când ne rătăcisem) tot tura cea mai grea – traseul numit N, pe ruta Cluj – Adrenalin Park – BR – Tureni – Sănduleşti – intrare Cheile Turzii – Curmătura – Cheile Borzeştilor – Moldoveneşti – Pietroasa – Piatra Secuiului – Colteşti – Râmetea. Am apreciat că organizatorii au avut grijă să străbată traseele înainte, deşi erau multe variante propuse, iar în cazul Cheilor Borzeştilor au curăţat pe coborâre poteca. Traseul nostru de acum pe Strava…
Pentru că ziua următoare, duminică, trebuia să fiu la serviciu n-am putut să stau mult la Râmetea şi am pornit încetişor spre casă pe un traseu mai uşor şi mai rapid.
2. Evenimentul Maraton Apuseni family am avut ocazia să-l văd anul acesta mai de aproape şi de asemenea am putut aprecia mai bine munca depusă de colegii de la CAR Universitar în organizarea basecampului. Eu consider că acest maraton a ajuns să fie unul dintre cele mai bine organizate concursuri, nu numai din ţară. Bravo alor noştri, le mulţumesc şi din postura de participant. Sunt oameni care an de an vin ca voluntari la punctele de control, la basecamp, unii sunt “în anonimat”, nu-i ştiu decât prietenii şi organizatorii.
Anul acesta noutăţile mari cu care a venit Maraton Apuseni au fost proba de ultra şi înscrierea probelor de ultra şi maraton la ITRA. E o mare responsabilitate, un mare pas înainte din punct de vedere competiţional. Eu sper că participanţii la ultra au apreciat pozitiv traseul, e posibil să apară îmbunătăţiri de anul viitor, poate legate şi de încadrarea probei la 5 puncte ITRA, nu 4 ca acum. Asta ar însemna lungime mai mare şi diferenţă de nivel crescută. Momentan n-au apărut clasamentele la ITRA, dar nu e motiv de îngrijorare, nici la Salomon Ultra-Trail Hungary încă n-au apărut, deşi s-a desfăşurat cu o săptămână înainte.
Cum mă simt eu legat mai mult de proba family, rândurile următoare se vor adresa acestei probe.
Ca de obicei am fost să marchez traseul cu zile înainte, dar micile panouri cu imagini vesele au fost pregătite şi puse de voluntari. Traseul de family e unul dintre cele mai dificile pentru copii, având 3,2 km şi 150m diferenţă de nivel.
Ce am remarcat în mod deosebit este că proba family, mai precis evenimentul family, nu se limitează acum numai la concursul în sine. Copiii au putut să folosească hamacele, să se caţere pe un panou artificial, să participe la un treasure hunt în păduricea de lângă Skiland, au mai fost şi alte ateliere gândite pentru ei. Andreea mea s-a lăsat pictată şi a fost încurajată să ajute şi ea la pictarea micuţilor, având o înclinare artistică.
Proba family transformată în evenimentul family am putut-o aprecia în transformarea ei pozitivă de-a lungul anilor. Am mai scris şi în 2016 despre evoluţie, mai există şi acum pozeşi filmarede la prima ediţie – 2012 când au participat o mână de copii şi părinţi – site-ul de atunci mai există pe platforma blogspot, cum sunt eu ordonat există şi clasamentele 🙂 , se vede creşterea evenimentului, acum participând aproape 300 de familii. Atunci am insistat ca toţi copiii să fie prezenţi pe şi lângă podium, în fond contează mai mult atitudinea, participarea, nu rezultatul. Pun o poză din 2012 cu startul de atunci drept mărturie… Încă nu am poză de la startul de anul acesta, pentru comparaţie.
Copiii mei au participat în fiecare an şi acum s-au bucurat că îi pot însoţi. Cu atât mai fericit am fost eu că le-am fost alături. Nu mă puteam împărţi să fiu cu amândoi deodată, aşa că până sus la Plopiş am alergat cu Tudor (el având o concurenţă mai tare cu băieţii) şi apoi am continuat cu Andreea până la finish. Tudor a încheiat pe locul 5 la general şi tot locul 5 la categorie, iar Andreea pe locul 1 la fete.
[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-5__OV_z1viA/WxPEzS2aB6I/AAAAAAAA2vw/im-ej6D9KIkyPi7fJ6hSggL6jkRPcnZhgCCoYBhgL/s144-o/MA%2Bfamily%2Bcu%2BTudor.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6562804984984101649#6562805467521353634″ caption=”MA family cu Tudor.jpg” type=”image” alt=”MA family cu Tudor.jpg” image_size=”1880×1250″ ][peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-4rmWM5XxJ7Q/WxPEzROxNpI/AAAAAAAA2vw/fE1njjmdCPoecpXqsuk4asLs4m6JWLEDACCoYBhgL/s144-o/33575955_10214433050394618_3158706240117276672_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6562804984984101649#6562805467086665362″ caption=”” type=”image” alt=”33575955_10214433050394618_3158706240117276672_o.jpg” image_size=”2048×1485″ ]
Foarte buni alergători sunt copiii, pun şi mult suflet, dau totul. Bravo lor! Traseul meu pe Strava…
Să ne vedem cu bine, pentru mine urmează acum 4 Munţi, unde voi participa în echipă cu sora mea, ca şi acum 2 ani.
Anul acesta este anul alergării. Trebuia să-mi fi dat seama de la început, din momentul când am hotărât să particip la 100 Miles of Istria, un ultra din Croaţia care a avut loc în aprilie – foarte devreme după ieşirea mea din hibernare. A fost şi o iarnă lungă, combinată cu vreme dificilă pentru bicicletă, astfel că foarte puţin m-am mişcat pe două roţi şi mai tot timpul am alergat. Şi, la urma urmei, de ce să mă tot opun? Mai sunt ani!
Şi uite-aşa, fără să am mult timp la dispoziţie, continui lanţul evenimentelor din ultimele luni la care am participat şi despre care n-am prea pomenit: Maraton Apuseni, Cozia Mountain Run, Rodnei SkyRace şi Cindrel în Alergare. Şi constat că am participat până acum la toate maratoanele şi skyrace-urile din Circuitul Carpaţilor, cu o excepţie – Bate Toaca. Despre Maraton Braşov am scris la timpul potrivit.
Maraton Apuseni – 27 mai
Este un concurs de suflet, la care mă străduiesc să particip în fiecare an, mai ales că am şi un aport la cursa de family, la partea de traseu. Anul acesta, în plus, am făcut şi o tură de drumeţie duminică cu prieteni, participanţi la concurs, cu copii, cu cine a dorit, pe un traseu – combinaţie între trackul family şi cel de cros, cu punct de maximă altitudine vârful Buscat (de fapt capătul de sus al instalaţiei de telescaun).
Nu ştiu cât de bun am fost de ghid (linkul la câteva poze de pe FB), eram cam terminat de febră şi tuşeam, mi-a fost foarte greu să închei cu un timp rezonabil maratonul din ziua precedentă şi seara m-am dus direct în pat şi n-am stat la festivitate şi distracţia de după.
Ce a mai însemnat Maraton Apuseni? Am participat ca de obicei cu întreaga familie, dar copiii au fost însoțiți de un prieten la proba family pentru că Diana a alergat pentru prima dată un semimaraton! Și nu e din cele mai ușoare! 5h31min36sec, locul 32/242 general, 8 categorie
43,1km, 2343m diferenţă nivel
Maraton Apuseni a fost şi ultimul concurs înainte de Propark Adventure – 2 iunie (de ziua mea), unde am participat în echipa Cheile Turzii. Am reuşit să-mi revin şi a fost fain, multe provocări ca de fiecare dată. Anul acesta însă am încheiat pe podium, pe locul 2, după aproape 39ore de cursă. Despre Propark am scris.
A venit vacanţa, pe insula Pag – a doua oară când merg în Croaţia anul acesta. N-am ajuns la Bate Toaca, dar pot spune că în Ceahlău am umblat de m-am săturat şi ziua şi noaptea la Propark Adventure. Acolo toată partea de trail a însemnat Ceahlău, mai mult de un maraton.
Cozia Mountain Run – 01 iul A fost prima mea participare la acest concurs, într-o zonă prin care eram în general în trecere. A, bine, cu excepţia concursurilor de şah – de obicei naţionalele de copii şi juniori se ţin la Călimăneşti – Căciulata. Şi mănăstirea Cozia am vizitat-o cândva, dar la munte n-am ajuns până acum.
În principiu nu-mi pun probleme şi mă aştept la nişte standarde îndeplinite la concursurile care sunt sub umbrela unui/unor organizatori de încredere – în cazul de faţă Circuitul Carpaţilor aceasta înseamnă – înţelegerea unor organizatori ca să ofere un cadru de desfăşurare a unor concursuri spre binele tuturor participanţilor. Că aceste concursuri se desfăşoară prin Carpaţii noştri, formând un aşa zis circuit, deja e un bonus. Mie îmi dă ocazia să văd şi locuri noi – am umblat prin munţi dar sunt departe de a mă putea lăuda că nu mai au secrete pentru mine. Ca să pun punct, Cozia mi-a plăcut, e frumos Oltul de sus! Dar ce circulaţie este! Să stai în vale în aşa trafic… mai bine în sălbăticie. 3h46min11sec, locul 18/172 general, 7 categorie
28km, 1874m diferenţă nivel
Rodnei SkyRace – 08 iul De data aceasta e un traseu cunoscut, prin munţi prin care am tot fost, i-am şi străbătut de la est la vest. Borşa are şi ea istoria ei pentru mine. Ţelul meu principal a fost cel pe care-l am de obicei înaintea unui concurs greu care urmează – să merg cât pot de bine dar fără să risc accidentări, fără să termin epuizat. Măcar de data aceasta am reuşit, n-am fost ca după Maraton Apuseni. 3h56min22sec, locul 20/83 general, 4 categorie
25km, 2046m diferenţă nivel
A urmat Marathon 7500 – 14-15 iulie unde am făcut echipă (Regi şi Pioni) cu Adi Toma. A ieşit bine şi am mai bifat un masiv montan des vizitat – Bucegi. Concursul contează în Circuitul Carpaţilor pe echipe, alături de Ultra Trail Făgăraş. Şi despre Marathon 7500 am scris.
Cindrel in Alergare – 29 iul Abia m-am întors de la Păltiniş. În ultimii ani am fost la Păltiniş de câteva ori şi am trecut şi prin Cindrel, dar de fiecare dată l-am văzut cu ochi de MTB-er. Adică n-am prea apucat să mă uit în jur, erau prea multe lucruri care-mi acaparau atenţia: marcajele, pietrele, concurenţii, traseul în sine. Da, mai demult, în drumeţie … dar atunci iar era altfel, eram şi eu altfel. Acum era ocazia, doar nu-s Usain Bolt. Atâta că din 4 labe cum am urcat pe Cindrel nu se vede mare lucru, m-am “răzbunat” însă pe coborâre.
Am tras cât am putut până la final, mă gândeam că am şanse la podium la categorie. Pe urcarea de Cindrel eram mulţi la 40+, Luci Clinciu nu era mult în faţă, eu eram mereu alături de Grigoroae (îi mulţumesc pentru ritm), Sângeorzan şi cu Pepi aproape m-au ajuns… şi îl prinsesem din urmă pe Kokovics (sunt bun la 4×4 şi la cărat bicicleta). Ştiam că de Neguş şi de Codrea nu mă pot atinge, dar am uitat de Blajiu. Asta e, nu că aş fi putut mai bine. Abia am reuşit să o ajung pe Daniela Marin – foarte bine aleargă, dacă era şi motivată de concurenţă… Am avut în cursă puls mediu 161bpm, 175 maxim. M-am cam resimţit a doua zi.
Multă mâncare şi diversă la finish, foarte mulţumesc! Eram lihnit de foame, n-am mâncat mare lucru înainte de start, nu mă aşteptam să nu găsesc multe oferte la hotelurile apropiate. Cindrelul era ocupat cu taberele de copii, iar la Hohe Rinne mi s-a părut exagerat de scump micul dejun, mai ales că nu doream decât ceva anume. Adică eu mă pornisem să stau la cort, era prea mare diferenţa. 🙂 4h24min28sec, locul 17/153 general, 5 categorie
38,1km, 1700m diferenţă nivel
Mulțumesc pentru poze! Acum urmează Retezat Maraton – 05 aug. Ştiu că e cursă grea, dar premisele nu-s chiar favorabile: momentan calculul e că ajung pe la 2 noaptea la locul de start. dar ce contează – voi avea timp mai mult pe traseu pentru Retezat şi Peleaga.
Să ne vedem cu bine! Circuitul mă mai poartă şi prin Călimani şi Făgăraş.
PS: Poate “îmi trimit şi eu prin poştă flori de ziua mea”. Mai demult aşa se bârfea: când la ziua de naştere a unei fete venea un poştaş cu un buchet de flori de la “un admirator”, noi aşa … speram, că ea îşi trimitea singură buchetul ca să impresioneze. Acum, că tot nu reuşesc să fiu pe podium şi aterizez pe lângă, poate vorbesc cu organizatorii să mă cheme lângă podium şi să-mi dea ca premiu ceva ce-mi cumpăr eu. Ceva surprinzător, încă nu ştiu ce. Voi ce idee aveti? 🙂
1.
Încetul cu încetul Maraton Apuseni msg systems devine pentru mine un obicei, unul din cele bune. Îmi place să alerg pe acolo, îmi place indiferent de vreme. Adică fix cum îmi spunea un prieten alergător care a trecut pe lângă mine cu puţin înainte de a ajunge prima dată La Răscruce – se vede că-mi place iarba verde de acasă. Şi am alergat bine pentru posibilităţile mele – 5h06min54sec, locul 15-16 la general, 4 la categorie, la 39 secunde de podium.
Cum e pe ploaie? În zonele mai abrupte ca în munţii înalţi – nu vezi mai nimic. Mi-a prins bine şi mie alergarea pe traseul de maraton cu două săptămâni înainte, împreună cu Vio şi Adrian. Ce am filmat e mai jos, traseul l-am parcurs în 7h30min.
Dar mai bine să fac o retrospectivă a probei family, pentru că despre probele celor mari au cine scrie şi am tot scris şi eu.
Cum arată astăzi traseul de family? Am filmat tot cu două săptămâni înainte, după parcurgerea traseului de maraton. Pe soare arată mai vesel, dar în Staţiunea Muntele Băişorii cred că zilnic plouă măcar o oră. 🙂
E o probă serioasă de peste 3km, cu peste 150m diferenţă de nivel, care reprezintă în mic dificultăţile şi particularităţile traseelor celor mari.
Prima ediţie a fost în 2012.
În 2011 când, cum se mai spune, “o mână de oameni entuziaşti” a dorit ca un club mare din Cluj – CAR Universitar – să aibă şi el un concurs de suflet într-o zonă reprezentativă Apusenilor, deja planurile mele de vacanţă cu familia erau făcute. De atunci însă dorinţa mea era să existe şi un concurs pentru familii, adică pentru cei care de multe ori stau şi aşteaptă pasionatul de alergare să încheie concursul. Participasem de câteva ori la probele de family la MTB şi eram bucuros că aşa am reuşit să-mi atrag copiii spre una din preocupările mele de bază din timpul liber.
Un filmuleţ din 2012:
Atunci au fost 16 familii, unele cu câte 2 copii.
Dacă e curios cineva, mai există un blog creat pentru family, ce cuprinde perioada 2012-2014, cu amănunte, trasee, rezultate.
Din 2013 am reuşit să vin cu întreaga familie şi să participăm cu toţii la proba family. Am participat şi eu. Pot spune că acum copiii mei se bucură să alerge la Maraton Apuseni sau cu alte ocazii şi aşteaptă cu nerăbdare fiecare ediţie.
În 2013 ce a fost nou – crosul voluntarilor, pe traseul de family. Eu am alergat şi la acest cros, că tot aveam chef de mişcare. Două lucruri mai ţin minte şi acum: că prietenii voluntari, veniţi unii de la punctele de alimentare de pe traseele mari, s-au plâns că e un traseu greu şi că unii s-au rătăcit, ceea ce nu s-a întâmplat cu familiile de la proba din ziua precedentă. 🙂
2014 a continuat în ritm obişnuit, cu familia la family, cu deosebirea pentru mine – am participat la proba de maraton.
2015 a fost anul în care s-a introdus proba de cros – prietenii din CAR încercând astfel să atragă pe toată lumea la alergare, indiferent de gradul de antrenament. S-au definitivat şi traseele.
2016 este primul an în care traseele nu s-au mai modificat şi s-a intrat într-o linie dreaptă ce sper să continue ca o tradiţie, ca un concurs de referinţă şi de suflet la care oamenii să vină de fiecare dată cu bucurie, un concurs care să marcheze venirea verii aşa cum suntem obişnuiţi să vedem apariţia căpşunilor şi cireşelor. 🙂 Să fie “Hoinari prin trecut” un prilej de aducere aminte a lucrurilor frumoase din trecut, şi din jur, dar şi din interiorul nostru.
Ai mei au reuşit un loc 3 (4 general) şi un loc 4 (6 sau 7 general) la categorie prin Tudor, respectiv Andreea. Ei deja sunt la 10+ şi au concurat la aceeaşi categorie. De anul viitor probabil se va face categorie separată la familiile cu fete. Ce se mai poate face? Pentru cei care pot şi nu ţin neaparat să prindă finishul, dar … fiecare e liber să se întoarcă când doreşte – o excursie dus-întors la Scariţa-Belioara, cu unul-doi oameni ca ghizi. Pe traseu sigur se vor întâlni cu alergători. Traseul să fie cel mai scurt, cruce albastră – 9km la dus, cel folosit la drumeţii. Se poate urmări traseul pe aplicatia pe mobil pdf-maps, unde există gratis şi trackul de maraton şi semimaraton.
4. Zilele Clujului – Campionatul judeţean de Orientare pe MTB şi alergare – 22 mai
Prima dată la MTBO, e altfel ca la alergare. La primul reper mi-au trebuit 63minute să-l găsesc. Ce să-i faci – euforia startului. Am fost cu Tudor, el a alergat pe traseul lui şi a câştigat la categorie. Am pus mai jos poze, şi cu timpii lui, şi cu ai mei. El a fost mai rapid ca ai lui pe toate tronsoanele.
După concurs am fost tot cu el şi cu Diana la marcare traseu Maraton Apuseni family.
După Marathon 7500de la sfârşitul săptămânii precedente a venit rândul competiţiilor Clujul Pedalează. Doar joi m-am înscris, neştiind dacă are rost să mă înscriu la ambele probe – trail runningul de sâmbătă şi MTB-ul de duminică. Avusesem ceva probleme la un picior după ultratrail, alergasem cam chinuit vreo 10km la un antrenament miercuri, dar … hotărăsc că se poate: consider că sunt la antrenament, alerg mai încet la început şi dacă nu mă doare nimic …
Reuşesc cu întreaga familie să ne deplasăm la Muntele Băişorii, copiii având şi ei proba lor – MTB – sâmbătă, o dată cu proba de trail running la care particip eu. Mă bucur că le place MTB-ul şi sper să le placă în continuare, cu şi fără rezultate de podium. Deja apar diferenţieri în special la băieţi – se vede cine se antrenează sistematic şi cine merge de fun. Andreea a încheiat pe locul 2 la fete 12-13 ani, iar Tudor pe locul 7 la băieţi 9-11 ani.
Trail running – Traseul de alergare la adulţi era similar cu cel de MTB din ziua următoare. Aşa a fost şi la Maratonul Făgetului (traseul scurt). Aveam de parcurs 24km pe un traseu solicitant, cu 900m diferenţă de nivel, cu coborâri destul de tehnice, specifice MTB-ului. Nu eram aşa de mulţi alergători, am văzut pe clasamente că 61, şi ne cunoşteam în mare parte între noi. La început am pornit în regim de antrenament, aşa cum planificasem. Era şi zăpuşeală, startul a fost la ora 11. Dacă eram ok, aveam să încerc să-l prind din urmă pe Csegedi Imre din Mureş, de la categoria mea. Cu el mereu îmi măsor forţele în ultima vreme, atât la alergare, cât şi la MTB, cum se spune avem şi noi luptele noastre sportive.
Primii km de urcare pe lângă Buscat, până la Şesu Cald au creat deja distanţe mari între concurenţi, primii totuşi cred că au alergat în grup mai compact. Eram şi eu pe undeva, abia vedeam pe cel din faţă, dar n-aveam probleme şi am început să alerg mai repede. A urmat coborârea de Crucea Crencii, la PA, unde am recuperat poziţii şi am reuşit să-l prind pe Imre. De acum urma distracţia. Ştiam că el n-are viteză aşa de mare, dar la urcări suntem tot pe acolo. Cred că toţi cei de MTB pot trece cu uşurinţă la alergare de trail şi au ritm la urcările mai abrupte, dar au probleme de viteză la plat şi coborâri pentru că nu pot întinde bine picioarele. Era deja km 10. M-am străduit să mă depărtez dar n-a fost semnificativ. S-a scos urcarea de Valea Boului, traseul era mai scurt cu vreo 3km. Urcarea respectivă a fost spălată de apa pârâului care si-a făcut albie pe drum din cauza aluviunilor care au blocat făgaşul normal, asta până s-au îndepărtat “barajele”. Am fost cu vreo două săptămâni pe acolo cu soră-mea şi cu George, am reuşit să urc cu MTB-ul aproape tot, dar eram convins că cel puţin jumătate din concurenţi nu vor putea face acest lucru şi străbaterea doar a acelei porţiuni, la o viteză bună de 2km/h, va dura aproximativ o oră. Pe “bucla mică” de aproximativ 7km, care traversa Valea Tisei, nici nu avea sens să-mi pun problema unde-i Imre. Cum era o coborâre puţin mai de viteză, cum întindeam pasul.
Iar la PA Crucea Crencii, iar urma urcare – dealul Boinic pe la căsuţele Zăpodie. Sus în deal îmi arunc o privire în spate – la 2-3 minute era Imre. În faţă, departe, văzusem parcă pe Ionuţ Golban. Din fuga noastră unul după altul, ne apropiasem de unii din faţă şi depăşisem câţiva concurenţi. Din coborârea spre Valea Vadului nu l-am mai văzut pe Imre şi am început să mă apropiu de Ionuţ. N-am reuşit să-l prind, mă văzuse şi el, am ajuns la 20 secunde de el, tot în 2h22minute. Am încheiat cu bine cursa, locul 1 la categoria 40-49 ani, şi al 13-lea la general, la diferenţă mare de câştigătoul Bogya Gergely – 1h47minute.
MTB – Duminică a urmat MTB-ul. A fost mult mai multă lume la start. După căldura din ziua precedentă, când de exemplu Andrea Bugja a încheiat cu insolaţie proba, întrebând-o de sănătate şi cei de la Ambulanţă, aveam de-a face cu ploi torenţiale de vară, cu tunete şi fulgere. Primul semn a fost înainte de start, când mă gândeam că dacă mai continuă ploaia probabil se va amâna puţin concursul. În orice caz mi-am pus foiţa de ploaie. Ca şi la Maratonul Făgetului, eram curios să văd cu cât timp înainte termin la MTB faţă de alergare.
N-am eu aşa avânt iniţial, nu reuşesc să mă desprind de înghesuială şi ca urmare pe prima urcare prin pădure, după ce traversăm pârtia veche, trebuie să fac push bike şi să încerc să alerg depăşind concurenţi. Trec de Buscat. E ud pe jos dar nimic periculos. Am făcut deja cunoştinţă cu bălţile, mai şi stropesc pe alţii – cred că le-a trecut supărarea după aversele de ploaie de pe parcurs. Am văzut pe Strava că am fost cu ceva mai bun ca anul trecut şi pe coborârea spre Crucea Crencii, ceea ce m-a mirat puţin – acum era mai alunecos traseul. După ce am trecut de PA a început să picure. De pe la traversarea de Valea Tisei a început să plouă serios. Nu m-am obosit să-mi iau foiţa pe mine, spre dealul Boinic se vedea totuşi cerul mai luminos, iar la spate nu-mi era frig. Cobor iar la PA, am ceva probleme cu vizibilitatea din cauza ploii torenţiale. Aproape 30minute mi-a luat să fac bucla mică PA-PA. Singurul meu scop a devenit să scap cât mai repede de urcarea pe Boinic.
După atâta trecut prin bălţi şi pâraie, uneori apa trecând de butuc, dupa punctul de hidratare de sus, dinainte de coborârea spre Valea Vadului am început să am probleme cu lanţul – chain suck. M-am oprit de vreo trei ori şi apoi n-am mai avut ce face – decât să rup lanţul mai bine merg doar pe foaia mai mare şi alerg unde nu pot urca. În plus parcă am intrat în trafic: până la Valea Vadului mă urmăream cu unul – doi concurenţi, dar din vale s-a aglomerat traseul. Am tot depăşit femei, bărbaţi cu rucsaci. Iniţial am crezut că sunt la cicloturism şi apoi am văzut că au numere. M-am tot gândit care-i motivul: ori iar am greşit eu traseul, ori au şuntat ei undeva, ori am mers groaznic de prost, să zicem că aveam scuze după concursul precedent şi Marathon 7500. Eram aşa cu capsa pusă din cauza lanţului, aş fi avut nevoie de ulei dar am uitat să-mi pun (în orice caz mă felicitasem că n-am ales tura lungă), că m-am cam deprimat, mi-am spus că poate ar trebui să renunţ la MTB dacă doar aşa târziu am ajuns … pe cei din urmă. 🙂 Am încheiat în 1h48minute (aproximativ timpul primului la alergare 🙂 ), nu ştiu încă locul în categorie şi la general. La finish am aflat motivul real: la PA Crucea Crencii, din cauza ploii, la un moment dat concurenţii au fost îndrumaţi direct pe urcarea de Boinic, nemaifăcând “bucla mică” de Valea Tisei. Şi cei de la tura lungă au fost opriţi după încheierea turei scurte, preventiv.
Aici trebuie spus că decizia organizatorului de a scurta cursa, la sugestia Salvamontului, nu trebuie comentată. A fost periculos cu fulgerele şi trăznetele din jur, şi chiar dacă adrenalina m-a făcut să continui cursa prin ploaie, n-aş putea spune că am făcut bine. Am un prieten care acum câţiva ani a fost atins de fulger (a fulgerat aproape de el) la Maraton Apuseni, tot în zonă – era voluntar. I-a trebuit ceva vreme să-şi revină. Ce se putea face era să se noteze la PA Crucea Crencii toţi cei care n-au făcut bucla, dar îmi închipui ce nebunie a fost cu ploaia. Când am trecut din nou pe acolo abia-i vedeam. Cine doreşte însă să ştie cum stă în realitate cu timpul (pentru aceeaşi lungime de traseu 18km sau 24km), faţă de cei din jur, ca idee: pe bucla mică eu am făcut cam 30min, aproximativ 27% din timpul total. Tot un exemplu, Marius Ţîrle, câştigătorul la 30-39 ani a avut timp final 1h31min, iar bucla a făcut-o în 24-25 min, deci tot cam 27% din timpul total.
A fost un weekend super pentru mine, a avut de toate. Îi felicit pentru efort pe organizatori, mai ales că au avut şi alte probleme înainte de cursă. Îi felicit de asemenea pe toţi concurenţii, pe fotografi şi pe voluntari, şi de la trail running, şi de la MTB. În fiecare zi a fost o provocare a vremii: sâmbătă caniculă, iar duminică ploaie torenţială. Salut Salvamontul, pe cei de la Ambulanţă şi pe toţi cei care au fost de o parte şi de alta a baricadei şi nu i-am menţionat. Încep totuşi să cred că Cipcigan de la Salvamont aduce ploaia şi furtuna oriunde merge 🙂 A fost şi la 2×2 şi la 7500 anul trecut, nu? Am să-i fac cunoştinţă cu Cozmin Ardelean, să formeze echipa “The Rain Man”.
Mulţumesc în mod deosebit fetelor de pe podium şi aproape la 40+, traseu scurt! 🙂 Soră-mea a făcut bucla scurtă şi ca timp a fost după ele şi doamnele i-au dat ei locul 1. Mulţumesc Dana Marie, toată stima pentru ele şi din partea Simonei! Suntem o familie, plăcerea de a străbate în alergare şi cu MTB-ul potecile e o parte importantă din viaţa noastră, dar … şi să fii printre primii e fain. 🙂
Acum iar înot, că vine Traversarea Tarniţei şi triatlonul de acolo. Oare tot aşa va fi cu vremea?
Este al cincilea an de Maraton Apuseni pentru … adulţi şi al patrulea an pentru familii şi copii. Anul acesta s-a introdus şi proba de cros, acoperindu-se mai bine segmentul de trecere de la probe scurte de copii la semidistanţă. Interesant de spus e că la proba de cros au fost mai multe participante decât participanţi! Se pare că generaţia tânără nu mai e aşa încorsetată în regulile strămoşeşti despre ce trebuie să facă şi ce nu în timpul liber. 🙂
Pentru că s-au afişat rezultatele de anul acesta la family şi pentru că ai mei au fost foarte buni depăşindu-mă clar ca performanţe, spun câteva cuvinte despre această probă… de tradiţie.
La Maraton Apuseni, chiar dacă am participat în acest an doar a doua oară la proba de maraton (2014 şi 2015), practic de proba family m-am ocupat mai mult sau mai puţin de la prima ediţie, din 2012, în special de traseu. În 2013 am putut veni cu întreaga familie şi am şi participat cu Andreea, Diana fiind cu Tudor (în plus atunci s-a făcut şi un concurs de fun pentru voluntari pe traseul de family). Rezultatele din anii trecuţi nu s-au pierdut, un link este aici.
An de an a crescut numărul de participanţi la family, de la 16 familii în 2012 (erau şi alte reguli) ajungându-se anul acesta la 114 familii, unele fiind cu 3 membri! Cu atât mai mult m-am bucurat că Tudor a fost primul la general, iar Andreea a cincea la general şi prima fată (a încheiat pe locul 2 la categorie).
multumesc pentru poze – finish Tudor, eu n-am avut panglica in faţă niciodată, am avut virtuală doar la crosul voluntarilor în 2013 – From Maraton Apuseni pentru toti, de la mic la mare
Proba de maraton din acest an a avut o schimbare majoră, dictată de schimbarea sensului de parcurgere de la Scăriţa Belioara. A devenit şi mai lung, de aproximativ 43,5km. Şi anul trecut a fost un maraton greu, dar în acest an, cu 2500+ diferenţă pozitivă de nivel, mi s-a părut cel mai greu din maratoanele de alergare la care am participat până acum. Şi nu numai diferenţa de nivel face traseul epuizant, ci şi modul cum se obţine aceasta: din multe urcări, teren vălurit care îţi macină forţele pe furiş şi te poate lăsa complet descoperit pe urcarea finală de Valea Vadului, o urcare care-n mod normal o poţi face cu “pace” de cel puţin 6 la mie şi pe care ajungi să mergi frustrat. E semnificativă diferenţa de ritm dintre cei care au parcurs urcarea de Valea Vadului la semimaraton şi cei de la maraton. Uitaţi-vă la clasamentul general al segmentului de pe Strava (am creat segmente cam pentru toate urcările importante – vreo 7 – un alt motiv să rămână traseul la fel 🙂 In clasamentul respectiv sunt pe locul 32, cu personal record de 34min46sec). Şi de asemenea traseul de maraton mi s-a părut foarte frumos. Dar să zicem că sunt puţin subiectiv. În orice caz sper ca de anul viitor să nu se mai schimbe traseul, să am repere de timp 🙂 . Doar calamităţile să mai poată interveni…
Cum a fost anul acesta pentru mine? Calculat, încetişor, cel puţin la început, primii 18km. Eram iar în situaţia de la Alba-Iulia City Race, când ştiam că urmează în mai puţin de-o săptămână o cursă lungă şi grea şi, mai important, în echipă. N-am voie să greşesc. Atunci urma o cursă în ştafetă – turul Balatonului în 4 zile – Spuri Balaton SzuperMaraton – alături de Mihai Pantiş (prietenul care a alergat la Alba-Iulia costumat în cavaler, cu sabie şi scut) şi Hadnagy Jozsef (un om foarte sufletist aflat şi în spatele Tuşnad Maraton). Acum, alături de Cristina şi Ady Beleanu, de Cristina Trancă, urma să particip la secţiunea Eco Challenge de la Propark Adventure, în echipa Iezerele Cindrelului. Aşa că a fost musai să-mi controlez instinctele şi să nu exagerez trăgând de mine ca un nebun, măcar la început. Şi acest lucru mi-a prins bine pe bucla din rezervaţie şi chiar pe final.
În fine, pe acest fond şi gânduri de început pe urcarea de Buscat m-am simţit ca un cărăuş. E drept că la senzaţia respectivă a contribuit şi camelbag-ul plin ca pentru război, ca pentru un ultra, dar nici nu mă simţeam prea fresh. Atât puteam alerga fără să mă sparg. L-am văzut pe Luci Clinciu pe drum, stând pe margine, de am crezut că nu mai participă, mi s-a părut că-l văd pe Istvan Szokolszky că se întoarce, iar inexplicabil, amândoi fiind la categoria mea şi fiind foarte buni. Urcam alături de prietenul meu Dan Lupşa, coechipierul de la 4 Munţi de anul trecut. Bine a remarcat Luci când a trecut pe lângă noi! Neintenţionat reformasem echipa San Marco. Şi aşa am tot alergat, urcând Pietrele Mărunte, coborând la Crucea Crencii şi îndreptându-ne spre Săgagea. Puţin înainte de Crucea Crencii am ajuns-o pe Viorica care a continuat cam în ritmul nostru şi l-am zărit oprit la un izvor pe Radu Vădan cu câinele. Da, alerga cu câinele şi era în faţa mea! Foarte tare! Adică vă daţi seama ce părere aveam de ritmul meu, ştiam că încetul cu încetul trebuie să încep să alerg mai repede.
Cum i-am spus mai apoi mai în glumă, mai în serios, Radu a lansat o nouă modă: alergatul alături de animalele de companie, alături de porcuşori de Guineea, de porumbei, papagali sau ce-or mai avea oamenii prin curte. În fond la cămine în Zorilor era unul în studenţia mea care-şi plimba purcelul. Şi era atunci un regim considerat plină de restricţii, nu? Acum e floare la ureche, apropo de alte obiceiuri văzute la maratoane, nu Viorica? 🙂 Pentru anul viitor eu vin în avans cu propunerea ca la PA-uri să existe şi pet-food. Nu mai e suficient să fii întrebat dacă eşti vegetarian sau nu. Şi să se specifice în regulament că nu ai voie să exploatezi animalele să-ţi care rucsacul pe traseu, că nu ai voie să foloseşti drone sau alte tehnici de luptă şi supraveghere ca să-ţi creezi avantaje. Just in case…
Dar să continui. Eram în formaţie de 4 – Dan, Radu, eu şi câinele (ştiu că era politicos să mă trec ultimul în enumerare, mea culpa). Coborâm spre Săgagea şi vedem o nouă tipă faină – Mona Zuaiter. Şi rămân singur. E drept că deja începusem să schimb ritmul, dar nu e doar meritul meu. Înţeleg că Radu era cu câinele, dar Dan? Cu Dan a devenit clar la final, când am văzut că a terminat alături de Mona, timpul lor cam 6h16min. Nu pot spune că nu mi-a trecut şi mie prin cap schimbarea priorităţilor.
A urmat urcare, urcare şi iar urcare, şi coborâri ca nişte urcări. Şi am început să ajung prieteni cu care am de obicei ritm asemănător. M-am mai liniştit. Pe urcarea grea de la Belioara i-am ajuns pe Radu Kiss, pe Sovereşan, pe Tilea Pepi. Istvan Szokolszky nu se simţea bine, a trebuit să se oprească. În mod normal termina mult în faţa mea, dar acum a avut probleme stomacale. Cred că pe bucla de rezervaţie am reuşit să ajung de undeva de pe locurile 50-80 până pe la locul 20 unde am şi încheiat. Pe urcarea de la Izvorul Belioarei la Şesul Craiului sunt pe locul 4 conform Strava (evident că nu mă pot compara cu cei buni, dar e un indiciu despre cum am mers).
S-a ţinut de mine Pepi şi la Răscruce deja era mult în faţă, cu toate eforturile mele. Nu m-am putut ţine de el, n-am vrut să forţez şi să am o Valea Vadului ca o vale rea. Abia mă ţineam după Bogdan Moruţan.
Aşa am şi încheiat, după Bogdan, care mereu se uita în spate şi o lua la pas când vedea că are vreo 100 de metri. Mda, am avut cârcei, a trebuit să merg de vreo două ori, târându-mi un picior. Rămâne pe data viitoare 🙂 . În orice caz, dacă la Săgagea eram alături de cei care au terminat în peste 6h, la final am ajuns în zona 5h30min, cum i-am spus şi la Dan – că mi-ar plăcea să termin în 5h30min, că traseul e mai greu şi mai lung ca anul trecut.
Sper să ne vedem şi anul viitor pe acelaşi traseu! Mulţumesc prietenilor pentru companie, mulţumesc pentru poze, a fost fain. Am rămas şi zilele următoare în Muntele Băişorii şi am profitat de vremea bună mergând cu prieteni şi familii la Scăriţa Belioara, să vadă şi copiii stâncile. N-am ajuns decât la balconul 4, că erau şi copii mici şi pe cărările acelea era greu să le controlezi mişcările imprevizibile.
Au mai trecut două săptămâni, fiecare cu câte o competiţie mai deosebită. Înainte de 2X2 Race am dorit o pauză dar era prea mare tentaţia să plec la Oradea cu familia la concursul de MTB de acolo şi apoi să ne relaxăm la băi. Îmi pare rău că n-am putut fi şi la Răchiţele, la Runsilvania Wild Race, mai ales că nu lipsisem la primele două etape din Runsilvania Tour, dar 2X2 era planificat de mai multă vreme şi eram înscris la echipe, cu Dan Lupşa – partenerul meu de la Bike 4 Mountains. O participare într-o echipă implică o responsabilitate mult mai mare, aşa că la escapada mea la Oradea am ţinut seama să nu risc prea mult pe coborârile tehnice.
Cupa Crater din pădurea Betfia – Oradea este o competiţie de XCO care în fiecare an aduce ceva nou la traseul şi aşa destul de tehnic, iar acum nu s-a dezminţit: a pus puţin din traseul de downhill de anul trecut – ştiu că atunci am făcut poze la coborâtori după ce am terminat cursa mea. Au venit ca de obicei păsări mai rare şi scumpe de la noi şi din Ungaria, inclusiv la categoria mea de vârstă. La un XCO trebuie mers cu cel puţin o zi înainte pentru antrenamente şi recunoaştere traseu, că altfel rişti ori să scoţi un rezultat slab, ori o accidentare. A fost bine că duminica a fost cursa, am avut vreme să parcurg traseul sâmbătă chiar de trei ori, o dată de fun cu Tudor al meu. Mi-am tras frână în minte să nu încerc să trec pe săritoarea de la downhill şi să urmez “”chicken line”” acolo, cu gândul la 2X2 şi la Dan. Chiar şi la porţiunea “”Moss”” unde erau nişte rădăcini şi pietre la antrenament am trecut pe lângă, iar la concurs din 3 treceri doar la două m-a prins ambiţia să trec.
Pe scurt – fain traseu, frumoasă atmosferă, mulţi prieteni, cred că-i cunoşteam pe majoritatea competitorilor. Rămân dator să exersez săritoarea data viitoare când mai trec pe acolo. E greu cu săritorile de tipul acesta, când nu vezi aterizarea din timp, îţi trebuie ceva curaj şi experienţă. Odată ajuns în buza prăpastiei nu mai ai cale de întoarcere, că te accidentezi sigur. La un concurs de la noi, organizat de Clujul Pedalează în Făget la Observatorul Astronomic, pe o coborâre abruptă şi lungă n-am avut de gând să trec, urmând calea mai simplă şi mai lentă. Îmi şi imaginam ce viteză urma să am la capătul coborârii care se termina şi cu un viraj strâns la dreapta. Şi totuşi la antrenamente o dată am trecut. De ce? M-am luat după cineva care mi-a promis s-o ia pe chicken line şi … a uitat 🙂 . Eu eram în roata lui şi până să-mi dau seama deja era prea târziu. S-a terminat repede şi bine, nici timp să înjur n-am avut. În fine, acum trebuia să am grijă să nu stau prea aproape de cel din faţă la porţiunile pe care mă simţeam nesigur.
Cursa am încheiat-o pe locul 3 la categorie, după Saroşi şi un ungur. N-am avut evenimente neplăcute, doar mici sâcâieli în special pe ultima tură când mi-a căzut lanţul de două ori de am încurcat puţin şi pe Eli care mă outlappase. Cursa elite a fost câştigată de Logigan, urmat de Marton Blazso. Ai mei au ocupat la cursele lor de copii locul 2 – Andreea şi locul 4 – Tudor. La el acum i-am şi luat o bicicletă mai mare, în ton cu a celorlalţi de vârsta lui.
Mulţumesc pentru poze Radu Cristi, Mihai Savu, Bogdan Petruţu, Gabriel Solomon, Feel Good Sportegyesulet A urmat 2X2 Race din acest weekend – trail running – urcare pe Moldoveanu şi pe Negoiu plecând de la Bâlea Lac. Aveam emoţii pozitive, eram determinat. Cu o zi înainte aflu însă că Dan nu mai poate veni – participase la o cursă de biciclete pe şosea şi avea probleme la un tendon. Mi-a părut rău, dar nu doream să renunţ. Aşa că am dat telefon la organizatori şi am fost acceptat la elite. Multe mulţumiri! Apoi mi-am căutat partener de drum şi aşa am ajuns la FB şi … la găsirea unui nou partener de competiţie – Sorin Hosu. Cu toata jena am mai dat un telefon şi totul s-a rezolvat. Echipa UnPicDeTimpLiber avea o modificare de componenţă. Se schimbase situaţia, Sorin era mai tânăr şi cu alt ritm. M-am aşteptat să fiu tot în urmă la început şi am sperat să nu se enerveze prea tare 🙂 . Acum am un nou prieten, îi mulţumesc pentru încrederea acordată. Multă lume şi-a tot schimbat încadrările la înscriere, am şi spus că parcă eram la matrimoniale 🙂 . S-au descurcat organizatorii, deşi au avut de-a face şi cu alte provocări datorate schimbărilor de trasee. Felicitări!
Doar patru competiţii în echipă am avut până acum – Ironbike Oradea 2011, Bike 4 Mountains 2014, Marathon 7500 2014 şi 2X2 2014. Am puţin ghinion, din cele 4 doar Bike 4 Mountains a fost fără modificări de traseu datorate vremii, fără opriri, anulări. Şi la 2X2 practic elitele şi echipele au parcurs traseul X2, iar cei înscrişi la cursele X1 şi X2 au parcurs traseul Bâlea Lac – lacul Călţun. Iar a fost dezamăgire din partea multora, dar se anunţa vreme proastă cu ceaţă, ploaie şi descărcări electrice după-masa de sâmbătă. Eu eram pregătit cam de orice, aveam ca de obicei şi trackul încărcat ca să nu ne rătăcim. De la o cursă de anduranţă cu mare diferenţă de nivel s-a ajuns astfel la una de skyrunning de lungimea unui semimaraton, cu tot ce implică ea: alt echipament, alt ritm, altă strategie.
Am încheiat pe locul 10, onorabil, la echipe 2X2, fiind pe locul 11 la punctul intermediar Negoiu şi ajungând chiar pe locul 9 pe urcarea finală Iezerul Caprei. A fost cum mi-am imaginat, cu Sorin aşteptându-mă câte puţin la dus şi invers pe final. Pe urcarea Iezerul Caprei l-am ajuns pe Adi Cosma, partenerul meu de la Marathon 7500 care acum concura la elite. Ne-am mobilizat apoi toţi trei şi am zâmbit în gând de câteva ori – întrebam dacă-i ok şi primeam doi de “da”. Pe final, pe ultima coborâre am lăsat pasul şi astfel am terminat pe locul 10, cu 3h59min. Vremea a fost super, s-au făcut şi poze reuşite, traseul a fost cam aglomerat fiind mulţi concurenţi. Ne-am făcut loc unii la alţii, n-au fost probleme. Eu am alergat cam împiedicat cu papucii mei de ultratrail luaţi să fie puţin mai mari, o dată era să şi trag o trântă intrându-mi vârful de la un papuc între stânci şi reuşind la limită pe când eram aproape la orizontală să mi-l salt. Am fost mai prudent apoi, dar tot n-am scăpat de poticneli absurde o vreme.
Cum tot s-a schimbat programul şi iar începea ceaţa şi ploaia să-şi intre în drepturi, n-am mai stat la premiere, lasându-l pe Sorin să ne reprezinte, şi m-am îndreptat spre Cluj să-mi iau MTB-ul şi să ajung pe lumină în Staţiunea Muntele Băişorii să-mi reîntregesc familia. Ei erau acolo de joi la un cantonament organizat de Clujul Pedalează pentru cei mici. Dacă eram cu bicicleta la mine alegeam altă variantă – să mă opresc la Sibiu şi să particip la Geiger MTB Challenge, unde în ultimii ani am fost nelipsit 🙂 . Aşa însă duminică am putut participa şi eu la programul copiilor şi nu mi-a fost uşor: după o mică alergare de încălzire de vreo 3km prin pădure, tura de MTB a fost destul de grea – cam 24km de sus-jos, cu unele urcări abrupte care abia le făceam, ajungând până aproape de Scăriţa-Belioara. Mare minune că au rezistat copiii, cu bicicletele lor cu roţi de 24 inch.
A venit rândul celei de-a patra competiţii de MTB din acest an pentru mine – Maratonul Băişorii – după prima etapă din Cluj Bike Challenge – Maratonul Făgetului, urmată de Crater Maraton MTB Oradea şi Bike 4 Mountains. Sunt puţine faţă de alţi ani, dar în compensaţie am participat la peste zece competiţii de alergare, ultima fiind chiar săptămâna trecută – Marathon 7500 în Bucegi.
N-am avut scopuri măreţe de dus la îndeplinire, m-am bucurat că pot să vin şi cu familia (nu chiar toată, Andreea fiind la Iaşi la campionatele naţionale pe echipe), fiind mai aproape de casă. Foarte repede trece timpul şi acum îmi dau seama că ultima dată împreună am fost la Maraton Apuseni, culmea că tot la Muntele Băişorii şi tot la pensiunea Skiland a fost startul. Fiind tot pe drumuri şi tot departe n-am apucat să fac recunoaştere de traseu decât pentru proba de copii şi family, dar nu mi-am pus mari probleme pentru că prin zonă am fost de multe ori, iar pentru Maraton Apuseni am fost să văd traseele cu MTB-ul şi nu în alergare. Pe câteva segmente de pe Strava figurez că le-am parcurs de cel puţin două ori.
N-am putut parcurge în competiţie decât prima buclă, mie mi-a plăcut – a fost în întregime ciclabilă şi coborârile mi s-au potrivit ca tehnicitate. Aş fi vrut să fac şi coborârea de la Pietrele Mărunte de la tura lunga, pe care am făcut-o de câteva ori şi la alergare, dar n-a fost să fie. În orice caz sistemul cu parcurgerea primei bucle urmat de decizia concurentului de a continua sau nu la tura lungă mi se pare ok, deşi s-a dovedit că puţini au ales să continue. La start, după ce Levi a spus că cei care doresc să participe la tura lungă pot trece în faţă, peste 40 de concurenţi s-au plasat în faţa mea, iar din ei doar 21 au perseverat. Eu nu ştiam ce voi face pentru că aveam probleme. Tot e bine, câţiva din concurentii cu tinta tura lunga chiar au avut probleme tehnice sau fizice şi n-avea sens să continue, în fond acesta este avantajul acestui tip de concurs, întâlnit din câte am înţeles şi în Ungaria. Pe vreme proastă de exemplu mai bine să ai participanţi fericiţi că încheie cursa decât multe abandonuri mai ales din partea celor buni. Mai ales aici, la Muntele Băişorii, vremea e atât de sucită că extrem de rar am prins să nu plouă. De fapt, la fiecare din preumblările mele a plouat, uneori abia apucasem să fac câţiva km şi m-am întors, excepţie însă au fost fix concursurile. Şi acest tip de competiţie a mai arătat ceva: cei de la tura lungă chiar sunt mai buni şi ar ocupa podiumurile la proba scurtă. La noi la 40+ primii trei au continuat – Maus, Robike şi Vaum, iar eu am încheiat pe podium pe locul 3 la proba scurtă fiind de fapt pe locul 6 la “general” categorie şi fiind cam o utopie să cred că-l mai pot ajunge pe Vaum. Probabil aş fi încheiat ca de atâtea ori pe unul din locurile 4-6 la tura lungă.
Mi-am făcut noi prieteni la alergare, dar cei mai vechi şi mai mulţi tot la MTB îi am. Mă mai întâlnesc cu unii dintre ei şi la alergare şi la triatlon, nu sunt singurul care sar de la una la alta. M-am întâlnit în sfârşit şi cu Sorin Simu, care a fost o mare lipsă la Bike 4 Mountains – ar fi fost şi mai interesantă lupta la echipele master men. Nu arăta prea bine, era lovit bine la frunte, la un umăr, după o căzătură în Piatra Craiului. Mi s-a părut puţin aiurea să mă plâng în astfel de condiţii de degetul meu mare de la mâna stângă, infectat la unghie, deja umflat şi dureros 🙂 . Sâmbătă seara am fost la Salvamont să-mi împrumute betadină, le mulţumesc pe acestă cale (normal, acolo m-am întâlnit cu Joe, care a şi câştigat la categoria mea la traseul scurt), dar tot nu am putut dormi liniştit. Asta e, am venit la concurs, era păcat să nu participăm, mai ales că traseul era fain, zona – am spus de multe ori – e deosebită, iar Clujul Pedalează e organizatorul.
A, şi acum să vorbesc despre poşete. Că nu mă pot abţine, chiar dacă n-are legătură directă cu concursul. Dimineaţa înainte cu câteva minute de start eu eram în căutarea unui ac pentru degetul meu. Acum peste 10 ani pe orice femeie întrebam nu exista să nu aibă la ea. Probabil s-au pensionat toate, că n-am găsit. Şi aşa ajung să primesc de la o fată de la organizare (scuze că nu-i ştiu numele, deşi la multe competiţii ne-am întâlnit) nu un ac, ci … o lamă sterilizată de bisturiu. Nu m-am aşteptat, cu aşa ceva am lucrat doar demult la dezizolat sârmă când nu existau cutterele. Şi … mi-a arătat şi unde trebuie să tai. Am încercat eu ceva dar n-am reuşit, mă gândeam că poate leşin şi nu mă mai primesc la concurs. Şi aşa am ajuns atunci să mă gândesc nu la concurs ci la trusele de scule – pardon – la poşete. Şi la reguli la care ni le însuşim ca fiind de bun simţ şi poate au în spatele lor alt substrat. Şi o mică sistematizare:
1. “Nu umbla în poşeta unei femei”. E regula de bun simţ, dar atât, ce se ascunde în spate? Eu zic că regula e făcută de bărbaţi pentru autoapărare. În poşetă găseşti în majoritate lucruri care se rostogolesc, împung sau taie.
2. Sună telefonul în poşetă. Nu-l cauţi să-l duci la aparţinătoare, duci toată poşeta. E de bun simţ. Motivul – vezi pct 1 plus că nu vei putea niciodată să-l iei la timp, mereu va fi o pânză care te desparte de el.
3. Vezi în filme că hoţii, poliţiştii, vameşii, ba şi Sandra Bullock, răstoarnă conţinutul poşetei pe o masă ca să caute ceva, să vadă ce conţine. Ai fi tentat să crezi că e bădărănism, nonconformism, nu? Ei bine, nu – e Profesionalism! Aşa se face, dar e bine dacă ai să pui pe masă şi un prosop flauşat, ca să nu cauţi apoi pe jos.
4. Poşetele sunt sau nu scumpe? Eu zic că nu, având în vedere câte criterii trebuie să respecte. Sunt extrem de rezistente, sunt elegante, nu-şi arată volumul, sunt practic truse de scule cu sertăraşe făcute din piele sau înlocuitori şi fiecare perete e dublat cu pânză pentru rezistenţă la întindere şi împungere. Cam atât, că începe concursul.
Nu m-am grăbit, ca pentru cursa lungă. Un pic am accelerat când am văzut că mă depăşeşte Eszter, în rest linişte şi pace până la coborârea de la Buscat spre Crucea Crencii. Acolo mi-am dat seama că nu mai pot schimba cu mâna stângă, nu pot debloca cu ea furca, că va trebui să fiu fericit că pot ţine ghidonul ferm. Şi am trecut pe regim de tură scurtă, că nu se ştie dacă pot continua. Traseul scurt chiar m-a ţinut în priză tot timpul, aşa cum spunea Tibi de la Clujul Pedalează. Abia am putut să iau câte un gel sau baton. Vedeam în faţă deja pe cine credeam că e concurenţa mea directă la podium şi mă apropiam.
Ultima urcare înainte de Valea Vadului era pe la căsuţele de la cantonul Zăpodie, pe culmea dealului Boinic. A fost greu ca la toată lumea, speram să nu pierd teren şi pe ultima coborâre să recuperez distanţa. Cred că eram cu Rusu Doru pe aproape când trecem pe la ultimul PA. Şi mă aud strigat din spate, nu-mi dau seama ce se întâmplă – ori am pierdut ceva, ori am luat-o greşit. M-am oprit, şi el la fel. Marcajul era ok, am pornit la vale şi mai tare, supărat că m-am oprit de prisos. A urmat ultima curbă pe dreapta, cam 200m până jos. Atât am apucat să văd, un mic şanţ pe care am încercat să mă încadrez şi apoi următoarea clipă eram pe burtă într-un feieş în mare viteză pe iarbă. Mi-a plăcut senzaţia, mi-am întins mâinile în faţă cum am văzut că fac fotbaliştii. Uau, credeam că e doar un gest infantil să te arunci aşa pe burtă pe gazon după un gol, dar e chiar fain. Mi-am întors din reflex capul spre dreapta şi ce-mi văd ochii: roţile de la o bicicletă care trece la un metru de mine. Mă uit puţin mai sus şi-mi dau seama că e bicicleta mea condusă parcă de o mână nevăzută. Mă uitam la ea ca şi şoferul care vede trecând pe lângă el o roată şi îşi dă seama că e roata de la maşina lui. Am reuşit să-i dau direcţia deci, doar cu inerţia mea am stat mai prost, nu m-am înclinat suficient de exemplu. Mă opresc din alunecare, se opreşte şi bicicleta vreo doi metri mai jos. N-aveam nimic, doar o uşoară zgârietură la braţul drept şi tricoul înverzit. Sar pe bicicletă şi … lanţ căzut. Mă mai urc o dată şi nu mai văd gps-ul. Asta m-a cam dărâmat, n-au trecut doi ani de când am pierdut unul la Vlădeasa. M-am pornit pe cautat, au început să treacă concurenţii, Minulescu cred că m-a şi avertizat că poate da cineva peste mine. A trecut şi Suzi pe lângă mine şi atunci m-am hotărât să plec, să termin numai tura scurtă ca să am timp să caut.
Valea Vadului, în special urcarea pe forestier, e ceva care pe mine mă termină şi la alergare şi la MTB. Nu-i abruptă, n-are schimbări mari de pantă, e de forţă, de fiecare dată parcă înot.
În fine, am terminat cu bine, dar cu o obsesie. Am aflat de la cronometrare că sunt pe locul 6, că Joe e pe locul 4, că Maus şi Robike au continuat. Eu urmam să fiu pe locul 3 sau 4 la traseul scurt, după cum mi-e norocul. Numai bine am nimerit când erau la masă ai mei, m-am bucurat că au terminat pe podium şi la family (spre surprinderea mea Diana totuşi s-a înscris la probă cu Tudor), şi Tudor la categorie. Finalul a fost super, toţi cu locul 3 la probele noastre, plus că mi-am găsit gps-ul foarte repede (cu urechiuşele de prindere rupte de la şoc) – am urmărit unde a căzut “calul”, nu “măgarul’. Nu-s făcute gps-urile pentru MTB la regim de concurs, trebuie asigurate. Cu ceasul n-am avut probleme, are un suport de cauciuc de care se prinde cu o curea cu scai.
Am terminat la 45sec de locul 2 şi 3 minute de Joe. Dacă mai erau 2-3 km mă ajungea Sorin – el, pe lângă că era accidentat, a avut şi pană. Am văzut în poze că nu era departe de ritmul lui Robike până la eveniment. A terminat pe locul 4 la categorie, urmat de prietenul meu Tibi Bereczki. Tibi a mers în ritmul lui Eszter, că altfel… Sper să-i urmez şi eu într-un an-doi exemplul alături de ai mei.
Felicitări Levi, Vali, la toţi care au ajutat în organizarea concursului. Pentru mulţi a fost o provocare traseul, eu rămân cu trackul încărcat să parcurg şi ce a mai rămas din tura lungă.
PS. M-am întors mulţumit acasă, dar cu problema nerezolvată la mână. Luni n-am mai rezistat, nu puteam face nimic, am luat lama primită şi acum sunt ca nou, pansat şi pe antibiotice. Nu ştiu sigur ce urmează pentru mine, în mod normal 2×2.
, am continuat până la final luni.
