A fost a treia ediție de Vlădeasa Winter Trail la care am participat, precedentele două fiind în 2016 și 2017.
Îmi place mult să merg la Vlădeasa, am fost de nenumărate ori, iar ca repere sunt concursurile de MTB, Apuseni Ultra Race și cele de ski de tură și alergare.
Nu ne-am strâns suficient de mulți participanți pentru ediția din acest an de schi de tură, concurs care s-ar fi ținut cu o zi înainte de cel de alergare, dar eu aveam planurile mele: tot vin cu schiurile sâmbătă, atâta că mă străduiesc să nu exagerez, să nu fac efort toată ziua, să nu fiu prea obosit la alergare.
Am pornit așadar sâmbătă într-o preumblare cu schiurile de tură, și-n intenția de antrenament pentru 10k Vertical – proiectul prietenilor mei de la RupiCapra – 10000m diferență de nivel în 24h pe schiuri de tură. Am de gând să particip și eu alături de ei, e un obiectiv care mi se pare suficient de îndrăzneț cel puțin să mă motiveze să mă scoată din zona de confort cu alergările mele zilnice prin Făgetul de lângă Cluj.
Dacă ideea pentru 10k Vertical le-a venit prietenilor după performanța lui Killian Journet (23000m diferență de nivel în 24h, să nu uităm că nu în condițiile din România unde orice lucru obișnuit în altă parte poate deveni o provocare din motive uneori incredibile), eu pot adăuga că pentru alergarea montană de anduranță practicarea schiului de tură este benefică.
Doresc să particip ca de obicei în ultimii 3 ani la Istria 100mile în aprilie, iar 10k Vertical va avea loc la sfârșitul lui martie, numai bine.
La Istria 100mile am remarcat o prezență feminină deosebită prin performanțele ei, Francesca Canepa. E de wikipedia, puteți citi și aici “la mia storia”: mama ei, atletă, a antrenat-o la snowboard, iar după visele Francescăi de balerină la Scala din Milano a ajuns campioană mondială la snowboard și la 40 de ani s-a apucat de trail running. Și uite-așa, după o expunere destul de lungă, ajung la legătura cu schiul de tură, la practicarea sporturilor de iarnă ca antrenament (Francesca, am citit în altă parte, se antrenează și cu schiul de tură și se vede acest lucru la cum folosește bețele, sunt de exemplu poze cu ea la UTMB 2018).
Canepa a câștigat UTMB în 2018, Istria 100 mile de câteva ori (până s-a plictisit), e cu ceva mai tânără ca mine și e la fizic tot atât de mare ca și Ingrid Mutter. Adică habar n-am de unde are puterea să fie mult mai bună ca și mine la distanțe lungi. 🙂
Revenind la oile mele înghețate de pe Vlădeasa, sâmbătă a fost o vreme de vis, chiar dacă a bătut ceva vântul și atunci. La ora 8.30 m-am pornit să urc din Rogojel și n-am văzut nicio urmă de pas pe traseul spre vârf, doar cele de rachete de zăpadă care urcau la cabană și apoi o luau undeva în dreapta spre Vișag. Pe scurt, a fost liniște și pace.
Abia apoi, la întoarcere, totul s-a animat, era plin de schiori și drumeți în jurul cabanei, așa de mulți că n-am reușit să-i identific pe Zoli, Csongor, Alpar, Peter, adică pe rupicapriștii cu care mă înțelesesem să ne antrenăm împreună. Am mai urcat o bucată alături de un grup cu Ovidiu și Kucsi și apoi am luat-o spre casă. Deja exagerasem, aveam 1400m diferență de nivel făcută și chiar dacă mă simțeam perfect odihnit știam că ziua următoare va fi sigur grea.
Mă mai întreabă lumea de motivații, ce mă determină pe mine să mă antrenez fără să mă plictisesc, ce mă face să trag de mine la concursuri. Eu sunt favorizat de faptul că “sunt pe acolo”, pe la podium la categoria de vârstă… la noi în țară, la concursurile standard unde nu participă toți cei buni la categorie. Dar avantajul respectiv “nu ține” la concursurile internaționale.
Am constatat că întrebările nu par să atingă subiecte de genul “cât și cum anume” să faci efort la un concurs, dacă țin cont de statusul meu ca fitness și antrenament la startul unui concurs față de alte dăți (nu am multe referințe certe, mă bazez pe modul cum mă comport pe segmentele Strava, pe cum mă simt după “back to back days”, pe ceea ce-mi mai spune interfața Garmin, pe rezultatele la concursurile precedente), adaptarea obiectivelor în timpul concursului astfel încât să obții maxim și, foarte important, să închei concursul pe “pozitiv”, adică cu o stare sufletească animată de dorință de a continua, de a fi mai bun, de a lupta mai departe și mai ales de a nu renunța.
Adaptarea aceasta a obiectivelor e foarte importantă pentru mine, iar la concursurile de ultra se vede cel mai clar, acolo ai tot timpul din lume să te tot gândești, să te răzgândești, din aproape în aproape. Sunt o viață în sine, cu urcușuri și coborâșuri, unde trebuie să te ridici de fiecare dată. Concursurile sunt sarea și piperul de care poate în viața de zi cu zi nu ai parte așa des, iar ele, ca atitudine, te mențin să fii competitiv și-n restul timpului. Trebuie să găsești un obiectiv pe care să-l îndeplinești, unele să te “poarte” pe aripa lor o vreme sau/și să te încurajeze până la capăt și după aceea. Deci obiective realizabile, dar să fie câte o provocare în ele. Uneori acea țintă la sfârșit se rezumă doar la o depășire a unui concurent pe ultima sută de metri cu ultimele puteri – un lucru de multe ori de neînțeles pentru concurenții mai performanți care au trecut linia de sosire cu ore înainte. Le adresez vorba aceea – “lasă că vine vremea și pentru ei”, să sape, să caute o motivație în piatră seacă. Din acest punct de vedere e mai ușor să fii primul, să poți să fii primul. 🙂
Găsirea motivațiilor în sine e o provocare intelectuală creativă (uneori la limitele umanului) care trebuie să te țină în priză tot concursul. Mintea trebuie să lucreze tot timpul pentru că corpul trage mereu spre odihnă.
La concursul de acum e clar că am sacrificat deliberat rezultatul pentru schiul de tură din ziua precedentă. Dar s-a meritat. Obiectivul meu era podium, concursul nu era cu prezență numeroasă și, în plus, anul acesta am un “răgaz” – tocmai am schimbat categoria de vârstă. Păcat că n-am fost tras la sorți la UTMB, aș fi avut șanse la categorie acolo…
Normal că aș fi vrut să scot un timp mai bun, dar efectiv nu aveam tragerea de inimă să măresc ritmul. Am alergat mare parte din timp alături de Dorin și Mirela (ea a încheiat prima la femei), dar dacă din înregistrarea lui Dorin reiese că a alergat pe la puls mediu pe la 161bpm, la Mirela 155bpm, eu am reușit “performanța” unui puls mediu de 122bpm. Am alergat la început pe la 140bpm, doar la sfârșit la 160bpm.
Atitudinea mea “defensivă” la concurs a fost clară de la început, după îmbrăcăminte: suprapantaloni, pufoaică peste hainele normale de concurs. Mă îmbrăcasem după cum m-am simțit. Am luat bețele de schi și mi-am pus crampoane pentru prima dată pentru alergare. Ce să-i faci, mă așteptam la un concurs mai lung ca de obicei, nu doream să mă accidentez. Toate se leagă…
Cam așa s-au desfășurat pentru mine lucrurile, din punct de vedere al efortului și al motivațiilor:
– am tot încercat să măresc ritmul la picioare (pe tot parcursul traseului), nu puteam decât cu sacrificii prea mari comparativ cu ce rezulta; Gabor și Csaba cu care încercam altădată să mă compar, acum la altă categorie, erau clar prea buni pentru mine; au și încheiat cu peste 20min în fața mea, ceea ce la o distanță de 15km cu 1000m diferență de nivel e mult; eu doar mi-am repetat în gând – ai știut că așa va fi când ai ales “fără pauză” înainte de concurs, relax, nu are sens să te omori. Nu uita obiectivul principal, atâta ai vrut, atâta speri să obții. Statusul meu așadar la începutul concursului era de obosit, dar optimist și realist. Pulsul a fost pe la 140bpm și ușor peste.
– după chinuri, în zona cabanei Vlădeasa m-am menținut alături de Dorin și Mirela. În mod normal reușeam să mă depărtez, mai ales în condițiile în care Dorin făcea selfiuri, filma pe FB și se distra stând “la plasă” după mine ca la ciclism. În zona alpină bătea vântul foarte tare din partea dreaptă și distracția lui era să facă conversație și să mă întrebe “ghici în ce parte stau eu”.
Textele sunt contribuția lui Alex Paul Căpitanu 🙂 Eu văd nițel altfel situația, dar se pare că din exterior… Mulțumesc pentru poze la toți!
Mai toată urcarea am făcut-o în power hiking (denumirea elegantă a alergătorului pentru drumeție). M-am gândit că la coborâre trebuie să fiu mai fresh și acolo pot recupera ceva.
– la întoarcere n-a fost defel mai ușor; trebuie ritm la picioare și să nu adormi pe pași, să te afunzi prea tare în zăpada care devenise mai umedă în zona cabanei. N-am reușit să mă descurc prea bine, mă simțeam ca un elefant care dansează.
Mirela s-a depărtat mult, n-am mai văzut-o până spre sfârșit. Mi-am găsit astfel o motivație punctuală, să trag tare s-o ajung.
– a venit zona cu zăpadă mai tare, mai înghețată, ultimii kilometri. În sfârșit puteam alerga mai ok și știam ce doream, s-o prind din urmă pe Mirela. Ultimul kilometru era urcare. Pulsul pe ultimii trei kilometri a ajuns pe la 160bpm.
Am încheiat la vreo 20 secunde/50m după ea, după ce la începutul urcării avea peste un minut jumătate – avansul ei câștigat pe coborâre. Dorin a terminat la 4 minute după mine, nici el nu s-a împăcat cu zăpada.
La sfârșit am fost mulțumit, chiar dacă aproape tot traseul n-a mers mai nimic. La urcare am pierdut cam 14minute față de Gabor și Csaba, iar la coborâre s-au mai adăugat vreo 8-9 minute.
Rezultatul meu oficial a fost de 2h3min, locul 19 general și 2 la categorie, după Doarvoaș care a alergat extraordinar – locul 3 la open. Pe flyby se poate vedea ce au făcut obsedații de Strava.
E frumos să alergi iarna prin zăpadă, dacă e și vremea mai cu toane atunci chiar simți că trăiești. A fost un concurs greu, frumos, cu mulți prieteni în concurs și ca voluntari și fotografi – enumăr cât pot și eu – Dan Tăuțan, Adriana Cordoș, Adriana Papp, Ildiko, Lușu, Miha, Bianca, Flaviu, Alex, Cozmin… .
Le mulțumesc la toți pentru ziua deosebită, le mulțumesc copiilor de acolo pentru prezență și ajutor, ne revedem ca de obicei pe munte, locuri mai sălbatice. Felicitări concurenților pentru rezultate, nu-i un concurs de alergare obișnuit.
Ce a fost schimbat anul acesta la concurs – startul și finish-ul au fost la căminul cultural din Rogojel. Traseul s-a lungit cam cu un kilometru, dar asta e mai puțin important. Mi-ar plăcea ca data viitoare să se poată reveni la startul de la pensiunea Anica.
