În jurul 100 Miles of Istria s-au selectat de la sine câteva competiții care mi s-au părut interesante și provocatoare în același timp. Am să scriu câteva cuvinte, în locul mâncării micilor de 1 Mai, sperând ca poate – poate se va îndrepta vremea.
1. Cupa Busola de Aur – aprilie 1 și 2 – s-a desfășurat lângă Sălicea, nu departe de Cluj, mai precis – Poiana Bivolilor, cu câteva zile înainte de competiția din Istria. Faină denumire! Și cred că nu-i departe de ce a fost mai demult acolo, sunt câteva mici lacuri/bălți care au putut fi raiul acelor animale. N-o știam, deși mai alerg sau merg cu MTB-ul pe acolo.
Acum sunt eternele oi, ca să fiu la modă – cele din Miorița varianta modernă – cântate de Iuliana în Lupii la Vocea Rusiei și totodată cele care au scufundat o navă spion rusă (“…râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”.
Mereu reușesc să mă surprindă orientariștii cu ceva. Pentru mine e o disciplină mai nouă și e foarte greu acum să trec de nivelul de începător.
Am depășit totuși faza de alergare fără cap, când parcurgeam un semimaraton fără să găsesc toate reperele, în condițiile în care descrierea probei conținea lungimea optimă de 4-5km.
Au fost două zile, în prima medie distanță și în a doua proba de lungă distanță. Mi-a plăcut, a fost o competiție veselă și cu mulți copii. A fost soare, în sfârșit cald, au venit concurenți din toată țara. Eu sunt mulțumit de rezultatul obținut, mai am însă perioade în care mă ia valul vitezei și mă chinui să înțeleg pe hartă unde puii mei am ajuns. Măcar știu să iau reset și să mă întorc.
Am încheiat pe locul 7 la categoria M45, undeva la mijlocul clasamentului.
2. Brașov Marathon – 22 aprilie – a urmat Istriei, am trecut de la căldura surprinzătoare din Croația la zăpada Bucegilor. A fost prima dată când am participat aici, m-a tentat și pentru că deschide șirul de competiții din Circuitul Carpaților. Pun mai jos ce am scris pe FB, e relevant.
A fost un concurs cu un traseu frumos pe o vreme insorita – cu multa zapada.
Au fost 31,5km, traseul de maraton fiind scurtat din cauza condițiilor, cred că a fost bine așa și într-adevăr timpii finali n-au fost mult diferiți față de anul trecut când a fost uscat. Nu s-a urcat până pe vârful Postăvaru, ci doar până la cabana cu același nume, dar eu n-am simțit lipsa. Oricum anul acesta am urcat o dată cu schiurile la Postăvaru Night.
M-am cam chinuit eu să pășesc pe urme, n-am avut cine știe ce viteză. Spre sfârșit traseul a fost mai alergabil în stil “clasic”, trecând înainte pe acolo cei de la semimaraton și mai topindu-se și zăpada. M-am străduit să ma țin de Vio, apoi de fata care a încheiat pe locul 1, și tot așa. Până la urmă am încheiat în 4h33min47sec, pe locul 32 general și 4 categorie, la aproximativ 1 minut de locul 3.
Am tot avut cârcei, se mutau de pe un picior pe celălalt ca purecii. Treceau imediat ce luam o gură de izotonic, așa de repede de parcă era efect placebo. Se vede că m-am antrenat mai mult pentru ultra anul acesta și mi-e greu să alerg tare.
Mă bucur că am fost cu aproape toată familia și Tudor a participat și el la proba de copii.
2. NapoCup XCO – 29 aprilie – a însemnat un început destul de brutal de sezon competițional la MTB. Pentru Istria a trebuit să fac volum la alergare, vremea a fost mai mereu dificilă pentru MTB și șosea, mie nu-mi place să merg la sală, îmi place să fiu afară în timpul liber chiar dacă acest lucru înseamnă un rezultat mai slab la o competiție. Efectul cumulat l-am simțit și înainte, și în timpul cursei.
M-am străduit să mă antrenez pe traseul de XCO aproape în fiecare zi în ultima săptămână, am reușit și să vin o dată cu Andreea. La copii mi-a făcut plăcere să ajut și eu puțin la marcare în incinta Muzeului Satului (Etnografic), care a fost gazda concursului și anul trecut. Lipsa de km pe MTB mi-a scăzut și nivelul de încredere în capacitățile mele tehnice, am avut nevoie de 2 zile ca să pot trece porțiunea de rock-garden (am încercat pe stânga, apoi pe centru – am sărit ceva și mi-am atins foaia mare față și am ajuns la concluzia că mai bine pentru mine e “dreapta – stânga – stânga”), coborârea mai lungă și cât de cât abruptă n-o puteam face decât în două etape, cu oprire pe la mijloc, jumpul de la sfârșitul pădurii încă nu exista. Eram și cu cauciucuri de noroi Maxxis Beaver și nu aveam de gând să le schimb pentru că le consideram bune pentru ziua următoare la maraton.
M-am plasat cam printre ultimii concurenți, nu aveam gânduri mărețe, puteam urca peste tot dar mergeau greu picioarele. La start mi-a spus prietenul meu de la aceeași categorie Augustin, care acum a ajuns să fie mai bun, că s-a făcut “chicken line” și la rock garden. Doar atât a trebuit, mi-am setat mintea să folosesc căile mai ușoare și m-am ținut de hotărâre chiar dacă tentații au fost, mai ales după ce prietenii mei mai făceau ca găina când treceam pe acolo. 🙂 Prima dată era să ratez intrarea pe ocolire, aveam ceva viteză. La a doua coborâre mai abruptă am avut surpriza să văd plasați în colțul “meu” de aterizare de la mijloc pe tinerii care erau pregătiți să acorde ajutor în caz de accidentări așa că n-am avut ce face și am reușit să cobor pe linia pe care-mi era teamă la antrenamente.
Am fost într-adevăr lent pe urcări și n-am reușit să închei decât 3 ture din cele 4, am fost depășit spre sfârșitul turei 3 de primii concurenți mai buni. Pentru mine a fost suficient de tehnic și de greu traseul, sper să mă motiveze în continuare să fiu mai mult în șea în săptămânile ce vin. Locul 9 la categorie pentru mine, 1h14min13sec pentru 12,2km și 728m diferență de nivel.
Copiii au participat și ei la concursurile lor, Andreea a mers bine și încheiat prima (nu era greu, fiind singura la categorie, la vârsta ei deja fetele se pare că se orientează spre alte preocupări), Tudor sper să capete din nou drag de MTB.
A fost grea așteptarea copiilor până la premiere, m-am străduit să-i duc pe traseu în punctele cheie, să vadă și ei pe profesioniști și nivelul lor.
2. Maratonul Făgetului – 30 aprilie – era proba la care speram să mă comport onorabil. După XCO însă mi-am dat seama că trebuie să fiu extrem de calculat să pot rezista la proba lungă, mai ales că se anunța vreme ploioasă. A plouat peste noapte și, chiar dacă n-am apucat anul acesta să mă duc deloc pe porțiunile noi de pe traseul lung, știam că va fi noroi. M-am pregătit ca de război, mi-am luat și un rucsăcel (la competiții cred că e prima dată când port). Practic m-am pregătit de posibil 6h, speram să mă încadrez în 5h, aveam în plan opriri la curățat angrenaj cu periuța de dinți etc. Bani am uitat să iau, se pare că am nevoie de listă. 🙂
Am mers rezonabil spre încet până la Peana, primul PA. Cauciucurile și-au făcut rolul, în afară de ambuteiajele clasice de început prin pădure n-am avut probleme. Fiind traseul mai greu ca de obicei, au început să se creeze distanțe mai mari între concurenți, diferențierile au apărut mai rapid și mai evident. Sus era o ceață ușoară, vizibilitate mai scăzută. Îmi pusesem gps-ul de drumeție (încă o excepție pentru mine) în modul “course” dar nu eram pe pagina cu harta. La Peana n-am oprit, m-am chinuit să mă țin după cei din față. La un moment dat am auzit bipăit de “out of course”, m-am uitat în jur, mi-a fost teamă să nu intru pe traseu de întoarcere, pe acolo erau relativ mici distanțele dintre traseul de dus și ultima buclă de întors. Până să trec pe hartă deja am dat iar de marcaj și dus am fost după cei din față. Nu mi-am pus prea mult problema de rătăcire, am aflat la punctul PA de lângă lacul Micești că s-a scurtat traseul. Am văzut pe urmă pe Strava că am făcut cu aproximativ 2km și 100m diferență de nivel mai puțin decât alții, dar n-am fost singurul. Mi-au ieșit 38km, 1000m diferență de nivel în 2h37min.
Când m-am văzut înapoi la PA Peana și mi-am dat seama că nu mai e mult, nu se mai merge pe Măgura, am început să mă agit și să cresc ritmul. Mi-am luat și gelurile și batoanele desfăcute, că n-avea sens să le arunc la finish.
Coborârea pe Valea Gârbăului n-a mai fost cea cu pietre, dar provocarea a fost noroiul. M-am descurcat binișor, cauciucurile țineau nu ca la alții care mergeau sanie. S-a mai și căzut, un băiat s-a lovit destul de rău, sper să se facă sănătos cât mai repede. Sunt rideri care s-au oprit să dea prim ajutor, să ia legătura cu salvamontiștii, chiar dacă erau în frunte și la cum îi știu eu erau de podium. Cinste lor, într-adevăr contează prioritățile. Dintre ei îl știu mai bine pe Dan Mitru, erau mai mulți de la Garage Racing dar și de la alte echipe. Am dat doar un nume, dar toată stima la cei de acolo. Îmi aduc aminte de episodul nefast de anul trecut de lângă Oradea, atunci nu s-a putut face nimic…
Luna martie e o veritabila perioadă de tranziție. Încetul cu încetul rămâne în urmă schiatul, nu că l-aș practica intensiv, dar sper să răsară MTB-ul, iar cu alergarea continui pentru că sunt câteva concursuri importante pentru mine curând.
N-aș vrea să enumăr ce concursuri am “ratat”, ceea ce contează e că n-am stat între 4 pereți la sfârșiturile de săptămânâ și am avut parte de o atmosferă plină de viață și optimism.
1. Cupa Primăverii la orientare a fost ca un antrenament, desfășurat în zona izvorului Bilașcu – Făget. Am prins ceva noroi, mi-a și rămas un papuc înnămolit, scoțându-l apoi cu greu. Nu i-am făcut poză, n-aveam echilibru să stau într-un picior.
A fost ceva nou pentru mine, în sensul că startul a fost grupat (în bloc). Primul reper a fost obligatoriu același la toți de la o categorie, iar apoi fiecare putea să-și aleagă succesiunea atingerii punctelor după cum credea că e mai bine. Important era să nu ratezi niciun punct, altfel nu figurai în clasament.
Evident că ordinea atingerii punctelor am stabilit-o pe baza a 2 criterii: să nu necesite multe întoarceri – traseu cât mai scurt și să nu tot urc și cobor, să nu fac prea multă diferență de nivel.
De la început mi-am dorit să fie antrenament, să exersez, nu rezultat. Dacă doream rezultat alergam ca din pușcă după Suni de exemplu, stăteam lipit de el, dar la viteza lui sigur nu apucam să fac orientare, să judec singur traseul. Așa că l-am privit cum se duce, ca și pe alții, și mi-am îndreptat ochii de melc pe hartă. Cam după 3 repere s-au stabilit ritmurile și pozițiile la cei din jur, așa că era timpul să nu mai vorbesc de unul singur: am început să alerg alături de Attila Manases. Ne știam de la concursurile de MTB. Avusesem același traseu până la acel moment și am continuat împreună, consultându-ne. A fost interesant și sigur am făcut bine ca am mers împreună, dovadă și rezultatul: 6,4km parcurși în loc de 5,1km optim, un timp de 1h09min pentru cele 18 repere și bonus… locul 7 /14 la categorie. Îi mulțumesc, sper că l-am ajutat și eu cu câte ceva! La așa traseu, în general încheiam pe ultimul/penultimul loc și într-un timp ce se apropia de 2h. Mare lucru e să rămâi calm și să nu te repezi fără să te gândești suficient în căutarea reperelor!
2. Crosul Divelor a fost sărbătoarea fetelor alergărețe, un concurs în care fiecare s-a “gătit” cum a vrut. Concursul a fost organizat de Runners Club Cluj, ca de obicei, în parcul Iuliu Hațieganu.
Am venit cu Andreea, am făcut o mică încălzire alături de ea și apoi am făcut poze ca atâția alții. Veselă lumea, frumoase competitoarele. S-a acordat tot ca de obicei premiul pentru cel mai trăznit costum (a câștigat din nou Agresiva – Andrea pe numele ei 🙂 ), nu pot descrie înfățișarea ei fără să mă umplu de ciocolată.
Andreea mea a fost foarte motivată de latura competițională a probei de 2km și a încheiat pe locul 3 din peste 300 participante. Normal că am fost mândru de ea. 🙂
3. Primavera Trail Race a fost un concurs la care am participat la proba de maraton – 45km cu peste 2200m diferență de nivel. Istvan a ales o zonă de concurs deosebită – Șuncuiuș, cu un traseu care a trecut și prin Cheile Crișului Repede.
Pe mine mă leagă de acea zonă amintiri plăcute. În studenție am practicat speologia, am fost și membru al Clubului Speologic condus de Iosif Viehmann. Atunci, prin anii ’90, se făceau multe excursii la Șuncuiuș, fiind o zonă carstică. Cea mai lungă peșteră din România se află aici – Peștera Vântului. Mergeam cu trenul, dormeam pe unde apucam, preferam în poduri la case. Ploua des (și acum a plouat în timpul concursului) dar nu ne deranja, doar mai tot timpul stăteam în peșteră. E drept că atunci îi compătimeam pe turiștii plouați sau toropiți de arșiță care se adăposteau pe sub copaci, pe când noi stăteam la rece și întuneric. În final tot turist am ajuns și eu, mai apoi cu concursurile, prea dragă îmi era lumina zilei. 🙂
Atunci fiecare speolog mai răsărit căuta o peșteră/aven la Șuncuiuș de care să-și lege numele. Era ca un pionierat, ca o obsesie. Dealurile/munții de acolo erau ca un ciur, dacă nu erai atent picai într-o groapă. Problema e că groapa trebuia să aibă anumite dimensiuni ca să devină peșteră. Iar unii căutători erau și specialiști în declararea unor găuri ca fiind cu potențial… și după curentul de aer care se simțea la buza lor. Se mai și săpa dacă era cazul. Se întrebau sătenii pe unde-și aruncau animalele moarte etc. 🙂 Erau primitori, ne primeau în gazdă și se bucurau dacă primeau în schimb becuri sau unele alimente pe care prietenii mei de atunci nu uitau să le aducă.
Țin minte că de câteva ori ne-am cazat la cineva pe un deal. Avea o fată frumoasă, nu chiar de măritat. Dar pretendenți avea deja, de pe dealurile învecinate. Nu știu cu ce se dădea pe buze, dar erau de un roșu sângeriu. 🙂 Și tatăl lui mai enumera din pretențiile lui. Ce legătură are cu mine? Păi acolo am dat cu plugul pentru prima oară! Și probabil ultima, pot spune acum… dacă n-o să fie vreo probă la Propark Adventure sau alt concurs. Era dintre pretențiile lui, să știe bărbatul să dea o brazdă cu plugul tras de cal. Cum cei din jur nu se înghesuiau, am rămas doar eu în față. Am tras o brazdă, nu prea dreaptă, pe dealul unde dorea să are. Calul puternic, plugul bine ascuțit, dar contează în principal omul. Ca de obicei, la orice muncă. Trebuie să se priceapă, să nu se lase prea tare că intră plugul prea adânc și suferă calul, plus că brazda nu va ieși la adâncime constantă, ci parcă în valuri. Dacă se lasă prea puțin doar mângâie pământul și sămânța o mănâncă păsările. Dacă nu ține ferm brazda iese în zig-zag. Concluzia despre brazda mea a fost că n-a fost un model prea reușit dar am potențial și pot dacă vreau să mai trag una, cât de cât paralelă, că le-a îndrepta el p-ormă. Nu m-au lăsat prietenii, au dorit să-și arate și ei priceperea. 🙂
Revenind la concurs, cu amintirile parcă mai vii ca niciodată, am tot dorit să ajung la Șuncuiuș la nenumăratele recunoașteri de traseu organizate de Istvan. N-am ajuns, am avut program. Dar de antrenat tot m-am antrenat, doar urmează Istria 100 mile. Am fost până în Cheile Turzii, am fost prin Făget pe trasee de MTB… Fiind și etapă în campionatul Ungariei au venit concurenți buni de acolo și cu atât mai mult apreciez rezultatul lui Silip – locul 2 la categorie și, normal, al lui Sove – locul 1 general și al fetelor – Vio și Cristina, primele la general fete.
Ținta mea nu a fost prea ridicată, m-am dus cu papucii mei de ultra și cu bețele, ca o avanpremieră la concursul de la Istria. Urma să nu trag prea tare și doar ultima buclă să mă testez la maxim, să văd la sfârșit cum mă simt. Atâta că ultima buclă a fost foarte udă, trecând prin apă de multe ori.
M-am pornit alături de Lazăr Sângeorzan și cum la început eram cam în urmă prima urcare a fost lentă, cu înghesuială. Lazăr s-a strecurat mai bine și nu l-am mai văzut multă vreme. Așa că la PA-uri întrebam de el. Aveam acum motivație să mă mișc mai cu talent. Abia la intrarea în bucla 2 mi s-a spus că are vreo 5 minute în față și de asemenea dintre fete Cristina e hăt departe. De Vio n-am întrebat, că n-avea sens, bănuiam că între ele e o luptă și după “hăt departe” nu mai știu ce să urmeze. Ploua și în bucla a doua porțiunea comună de la traseu nu mai semăna la alergat cu ce a fost la prima trecere. Nu m-am obosit să-mi iau pe mine foița de ploaie și am rămas cu cea de vânt. În schimb am rugat pe unul din voluntari să-mi scoată șapca, prea îmi tot dădeau cu tifla localnicii “vezi dacă nu ți-ai luat căciulă, acum ce te faci, plouă”. L-am prins din urmă pe Lazăr și apoi am alergat împreună o bună bucată din traseu, până la trecerile de apă din bucla 3. Mulțumesc pentru companie! Acolo m-am dus în față, doream să-mi respect planul inițial. Am reajuns un grup de alergători maghiari cu care până atunci am avut un ritm asemănător, l-am întâlnit apoi pe Geza și la coborâre n-am reușit să prind pata galbenă pe care o văzusem la un moment dat cu serpentine mai jos – era Cristina, a terminat cam cu 2 minute în fața mea. Rezultatul final – 5h50min, locul 9 categorie și 22 general. Am aflat pe urmă că Adi Toma s-a motivat și el să vină mai repede, ținându-mă sub supraveghere 🙂 , doar împreună vom alerga la Marathon 7500.
4. Postăvaru Night a fost pentru mine de astă dată un concurs de ski alpinism. Anul trecut am participat la alergare, terminând în 37min urcarea până la vârful Postăvaru. Acum am vrut să văd cum e cu schiurile, la fel am procedat și la Parângul Night. În definitiv pentru mine Postăvaru Night probabil este ultima ocazie în din acest an să port schiuri în picioare. Aproape 45minute a durat cursa mea, un timp nu prea strălucit pentru efortul pe care l-am făcut, dar eu sunt mulțumit. N-a fost frig, nu știu cum s-a prezentat vremea ziua următoare la proba de sprint, n-am putut rămâne. În schimb am dansat și eu puțin mai finuț, în clăpari, în cabana Julius Romer, unde s-a făcut de chef până la premiere.
Acum, că s-a încheiat episodul iarnă, aștept activ ultra-trailul de la Istria, sper să fie bine cu toate că e abia început de sezon. Pe weekend mă orientez din nou la Cupa Busola de Aur.
Un concurs frumos – Parângul Night Challenge. E a doua oară când vin aici, de data aceasta cu o parte din familie. Chiar dacă e cam departe, dacă este zăpadă și pentru schiat atunci nimeni nu se plictisește chiar dacă nu are echipament serios de mers pe munte sau ski tură. Anul trecut am fost la proba de alergare, forțat de lipsa zăpezii, dar acum am văzut cum e să urci 4,5km cu 900m diferență de nivel și cu schiurile. Am fost mai lent, au fost porțiuni totuși cu gheață pe pârtia B sau viscolite (spre vârful Parângul Mic) și am fost nevoit să-mi scot schiurile din picioare. 1h10min a fost timpul meu la ski tură, 54min a fost la alergare anul trecut.
Am sosit de vineri, pregătiți și de schi. Ne-am cazat (pot spune ca de obicei) la cabana Codruț și sâmbătă ne-am “dat”, mai mult pe pârtia B, eu încercând o dată și spre telescaunul nou. Tudor la un moment dat a preferat săniuța închiriată, așa că l-am lăsat să se descurce singur că deja e mare.
Fără prea mult timp de pregătiri ne-am și înființat la startul copiilor. Ei au avut de urcat primii 300m din traseul adulților, care începea ca de obicei un pic mai sus de baza telescaunului vechi pe pârtia B. Al meu în tricou, că-i era cald. N-au fost mulți copii, dar toți erau plini de energie, inclusiv cei mici de tot. A fost o cursă veselă, cu încurajări de peste tot. Tudor a terminat primul la băieți, dar a fost depășit de două fete. 🙂 A și alunecat, mai bine îi dădeam gumele mele antialunecare primite în pachetul de start, am văzut pe urmă că nu-i erau mari. N-am putut asista la premierea lui, dar am poze – mulțumesc!
Apoi, când a început să se însereze am luat startul. Mai întâi am plecat schiorii. N-a fost mare concurență la noi, dar eu m-am străduit să merg cât pot de bine. La început am fost mai lent, dar după primul kilometru deja ajunsesem pe locul 3 la general și mă apropiam încetișor de locul 2. Au trecut în viteză de mine Szabi, Tamas și încă doi alergători. A început apoi S-ul cu gheață și acolo chiar n-am mai putut urca, am luat-o și un pic la vale. Am urcat în clăpari și am pierdut “șirul” celor din față, nu mai știam cum stau. La punctul de alimentare am aflat că sunt pe locul 4 și îl ajunsesem pe Radu Ciulei. Urmau 1,5km de creastă. Abia apucasem să trec în față și am dat de zone fără zăpadă, fiind viscolită. Radu s-a descurcat mai bine, nu și-a dat jos schiurile, și a încheiat cu 2 min în fața mea. Final, am încheiat pe locul 4 general și 3 categorie. Păcat că n-a fost mai multă lume, zăpadă a fost și s-a putut schia foarte bine. Duminica la plecare a trebuit să-mi deszăpezesc mașina de două ori, mi-a părut rău că n-am mai putut rămâne. La alergare a fost o concurență serioasă, mulți alergători buni.
Succes lui Iancu Avram în dorința lui de a pune Parângul și Petroșaniul pe harta sportivă și activă a României! La cât suflet pune, și nu e singur acolo, mă aștept la multe surprize plăcute. Voi tot veni, mie îmi place Parângul. În timp am cunoscut ca organizatori oameni deosebiți, sufletiști, deja nu mai par picături în ocean.
Mulțumesc pentru poze, pentru atmosfera de final! Să ne vedem cu bine!
Anul acesta Vlădeasa X-Trail s-a transformat în Vlădeasa Winter Trail. Nu a fost doar o modificare de suprafață, prietenul Cozmin s-a gândit că la o așa iarnă se potrivește și un concurs de ski de tură. M-am adaptat și eu, așa că am avut satisfacția să merg la Vlădeasa (unde merg destul de des în ultima vreme) pentru un weekend plin: sâmbătă concurs de ski de tură și duminică concursul clasic de alergare montană – din Rogojel la vârful Vlădeasa și înapoi.
Vineri am ajuns, am avut norocul de a se găsi un locșor liber și pentru mine la pensiunea Anica – locul de start – mulțumesc Cozmin, altfel mă pregătisem de stat la cabana Vlădeasa, și am avut după-masa liberă pentru orice-mi trecea prin cap. N-a fost nevoie de prea multă imaginație, imediat am plecat în drumeție să văd traseul de ski de tură. Până la cabana Vlădeasa am urcat pe o potecă alături de Cozmin ghidați de un localnic cu copilul lui și apoi am avut liber să aleg un traseu pe baza unor cuvinte cheie: pe unde am mai fost, să dureze pentru majoritatea sub 2 ore, să țin cont că sunt anunțați și începători (fără coborâri prea grele).
Era mai ușor să fi mers cu schiurile, nu mă scufundam atâta în zăpada pe coborârea aleasă – o vale care străbătea puțin și o pădure prin stânga cum urci spre creasta Vlădesei.
Sper că a ieșit binișor, măcar partea de deasupra cabanei, păcat că zăpada era insuficientă în Rogojel. Traseul final a fost pe scurt: urcare per pedes 1km de la Anica la locul de start, apoi startul tehnic pe schiuri aproximativ 2km până la cabana Vlădeasa și două ture de 3km (urcare de la cabana Salvamont în creastă imediat deasupra pădurii și coborâre pe prima vale înapoi la Salvamont). Finishul a fost la cabana Salvamont.
Au fost la start 17 concurenți, schiul de tură nu e așa în vogă precum alergarea, dar erau majoritatea cu experiență și ca vârfuri erau Joe și Attila, amândoi și cu vechi state la Salvamont. De altfel ei au și câștigat la minute bune de restul. În “restul” mă includ și pe mine, care am încheiat pe locul 3 la general și tot 3 la categoria 40+, un loc obținut cu greu în fața lui Adi Cosma. 20 secunde ne-au despărțit, am fost mai pragmatic – am reușit să nu mă împotmolesc ca-n prima tură la coborâre și diferența după urcare a fost suficientă. 1h25min a fost timpul meu oficial pentru cei 8km și aproximativ 900m diferență de nivel.
Duminică a urmat proba de alergare, de data aceasta 14km – primii 7km urcare – cu aproximativ 1000m diferență de nivel. Știam ce mă așteaptă, ca de obicei aveam concurență serioasă la categorie.Anul trecut terminasem pe locul 6 la 35+, dar acum categoriile urmau să fie cele clasice și aveam șanse la podium. Sus la Meteo ne aștepta și palinca, evident că eu nu voi avea timpul și dispoziția necesară. 🙂
Pe urcare am fost alături de Vio, care urma să încheie prima la femei. Ne-am tot schimbat la trenă, cel puțin pe mine m-a ajutat să am un ritm mai constant. Sus în creastă deja se întorceau și au trecut ca vântul pe lângă noi Tamas și Nicolae Bălan, apoi i-am văzut pe “ai mei”: Istvan Szokolsky și Silip. Nu puteam să-i mai ajung la coborâre iar toți care urmau puteau să fie la categoria mea așa că am încercat să-i țin minte. Cu Vio imediat în urma mea, în vârf am ajuns pe locul 16 și abia așteptam să ajung la coborârea mai abruptă de final, de după cabana Vlădeasa. Până acolo speram să pot ține ritmul cu cei din față. Mai întâi am trecut de Viorel, care nu era de-am meu, și-n depărtare vedeam pe Robert. Nu-l știam prea bine, nu așa bine cât mă știa el. Dar mi-era clar că trebuie să-l ajung, mai ales că la “dus” mai văzusem pe cineva tot așa de “tânăr” ca și mine. După creastă parcă se depărtase, dar cum am ieșit din pădure și se vedea cabana Vlădeasa parcă aveam viteză dublă. La PA mai avea câteva secunde și deja era doar chestiune de timp să-l ajung. Cu el reper tot alegeam “ipotenuze”, încă era zăpadă mare și loc deschis. Chiar dacă mă străduiam să nu calc apăsat și să nu nimeresc în gropile de la alți pași, o dată tot m-am scufundat și am făcut un plonjon ca-n piscină. Dar l-am ajuns și din lupta noastră ne-am apropiat și de Lajos, un alergător foarte bun la 50+. Eram pe drumurile cu gheață de la primele case din sat. Coboram ca la MTB, de pe-o margine pe alta, pășeam cu grijă și cât mai pe vârfuri pe gheața din centru, alergam la limită. De câteva ori am simțit că rămân pe călcăie, în pericol să pic pe spate. Am ajuns însă cu bine. Spre bucuria mea, am prins locul 3 la categorie, 12 la general. Noroc cu coborârea, că altfel Robert termina în față. 1h42min a fost timpul oficial, la 50 secunde de Robert și 1min10sec de Lajos. În fața mea primul a fost Mihai Ungur, dar la peste 3minute.
Mulțumesc pentru încurajări, pentru companie! Mulțumesc oamenilor din sat pentru ospitalitate, am fost și la serbarea elevilor din sat. De super-voluntari am avut parte în acele zile, printre ei Lușu cu Miha (de la ea e și poza cu încurajarea mea scrisă pe zăpadă), Cristi, Dan Tăuțan (frumoase poze), Andreea… și lista e mare. Cu gruparea Lusu + Miha + Cristi ne-am tot întâlnit la capăt de linie, ei erau voluntarii și de pe creastă – punct întoarcere la ski de tură, și de la Meteo la alergare.
Frumos concurs, frumoasă inițiativa de implicare alături de oamenii din sat în crearea unui eveniment ca o sărbătoare în beneficiul în primul rând al copiilor. Participând la serbarea lor, chiar dacă nu au fost toate clasele, mi-am dat seama că s-a creat deja o relație comunitate – eveniment sportiv, așa cum este în Vest.
A fost al doilea an în care m-am prezentat la startul acestui concurs de schi de tură. Mi-a plăcut anul trecut și acum m-am hotărât să vin din nou.
Mai rar o iarnă așa frumoasă ca acum, aproape ca-n copilărie. Nu vreau să fac legătura cu estul și cu comuniștii, nu-s “cercetător american” 🙂 Doar constat că după ’89 iarna e ca vara și acum încerc să aleg pe cât posibil concursurile de schi de tură în dauna celor de alergare, care oricum au aproape întregul an la dispoziție. Și regret că mișcarea de MTB e în descreștere, e clar că voi trece la ture amicale și “gentlemen race”-uri.
M-am străduit și eu să obțin un rezultat mulțumitor, n-am echipament de competiție și nici nu-s obișnuit să fac totul pe grabă. Am tras și câteva trânte, e fain în zăpadă! Prima chiar la început, la primul viraj mai serios în pădure. Nu-mi strânsesem legăturile la clăpari că mi-am zis că mere și așa, mă descurc eu, nu-i așa pantă. Atât că mai să-mi iasă și un clăpar din picior, normal că nu mi-a sărit legătura. M-am transformat în om de zăpadă și la urcări mă tot ștergeam la ochi că apa curgea râuri (era foarte cald) și nu știam dacă din cauza transpirației sau a zăpezii topite. Zâmbeam când mă gândeam la rugămintea fiicei mele – să nu vin transpirat de ziua ei. N-am putut sta la premiere, dar mai sunt ani. Am fost tot pe grabă, aveam rezervate 3 ore pentru a încheia concursul. Am încheiat la mare luptă la 2 secunde de prietenul Adi Cosma, cu care de fapt am și venit la concurs. Fiecare cu provocările lui! 🙂 Ca poziție în clasament – locul 36/69 la general, 8 la categorie, 2h42min29sec pentru cei 15km și 1100m diferență de nivel.
Traseul, din ce mi-a spus Adi, a fost cel de acum doi ani, având 4 urcări mari (ultima și cu o porțiune cu schiurile în spinare) și 4 coborâri. Primii concurenți au zburat efectiv, concursul a contat și în clasamentul Federației de schi-alpinism. Bravo pentru timpii obținuți, bravo și celorlalți concurenți care au încercat să se autodepășească. Și felicitări organizatorilor, a fost atmosferă faină, sper să ne vedem cu bine și anii ce vin!
Pun câteva poze de la concurs, mulțumesc pentru ele!
N-a trecut o lună de la Walking Month şi deja s-au strâns o mulţime de evenimente simpatice, aşa ca de sfârşit de an. Asta deşi mi-am propus să o las mai uşurel cu concursurile, să nu exagerez şi să-mi dispară plăcerea de a face sport.
Eram destul de obosit după luna de “mers” în care doar activităţile înregistrate cu gps-ul sumau peste 1000km (făcusem 2.176.000 paşi, cei mai mulţi paşi la individual) şi mi-am scos sportsplanner-ul din cap. Era timpul să mai şi repar ceva prin casă, să nu dea ai mei anunţ de tipul “caut instalator”.
Dar, pas cu pas şi pe scurt că… titlul e cam lung şi am încă restanţe.
Făget Tour semimaraton – 22 octombrie – a fost un concurs la care n-am lipsit în ultimii ani. Traseul l-am tot bătut la alergările mele, dar acum eram cu “nu” în braţe. Doar cu eforturi mari puteam alerga sub 6 la mie şi nu m-am înscris cum fac eu de obicei cât mai din timp ci abia vineri seara când mersesem să ridic kiturile de concurs la copiii mei, că aşa a dorit “soarta”. De altfel de fiecare dată în ultima lună m-am înscris pe ultima sută de metri. Mulţumesc Cristi Lazăr, am participat cu numărul lui de concurs. Şi uite-aşa am ratat premiera de a nu participa la un concurs la care participă ai mei. 🙂
Am început letargic şi practic până la Casele Miceşti (trecusem de jumătatea traseului) nu m-am ambiţionat prea tare, simţeam că nu prea se înghesuie corpul să tragă. Mai şi ploua. Mă bucuram măcar că alerg împreună cu prietenii. Ce m-a stimulat a fost Zsolt Langviser care a trecut de mine şi cumva am reuşit să mă ţin măcar cu privirea de el. Ce a pus capac a fost Adi Toma, pozaşul nostru, care printre încurajări a strecurat un “pe undeva locul 30”. Şi brusc parcă mi s-a ridicat un văl cenuşiu de pe cap. Am schimbat ritmul şi am încheiat pe locul 17 la general, 4 la categorie – 1h56min. Am prins la sfârşit un grup mai mare de alergători. Pun şi câteva poze, iniţial am fost pe podium pe locul 3 la categorie dar se strecurase o greşeală. A fost apoi concursul de family şi am alergat alături de Andreea. A fost prima fată, bravo ei!
Ne-am strâns o mulţime, ca la un concurs de renume . 🙂 E fain că există plăcerea asta de a face cicloturism la atâţia oameni! A fost super, m-am relaxat şi am avut parte şi de un traseu interesant care te purta până aproape de Râmeţi. Dacă doreai puteai să mergi mai tare, să-ţi satisfaci şi propriile provocări de a urca mai în forţă sau de a coborî în viteză pe porţiunile mai tehnice. Eu am luat-o ceva mai în faţă mai ales dacă vedeam că vine coborâre – aveam probleme cu frânele.
E o idee, mai ales la cei mai umblaţi, să pună eventuri pe facebook pentru trasee pe care le ştiu bine din zona lor. Sigur ne vom strânge iar zeci sau sute de doritori. Fiind fiecare cu ritmul lui, se poate veni şi cu familia. De altfel cei de la Clubul de Cicloturism Napoca asta fac săptămânal, merg (cu bicicleta sau pe jos) pe dealurile de lângă Cluj, dar anunţurile se dau la grup pe mail. Şi merg şi cei mici. Sunt totuşi avantaje la FB-ul ăsta, nu e doar pentru cei “spălaţi pe creier”. Şi la FB e valabilă zicala “omul sfinţeşte locul”.
Mulţumesc pentru companie! Am zâmbit când i-am auzit pe nişte vânători întâlniţi pe un deal vorbind despre noi, cicliştii, că suntem mulţi! A apărut şi cineva cu ATV-ul şi le-a spus panicat că mai venim o grămadă şi că, deşi e o vreme de rahat de credeau că nu va fi nimeni nebun să umble pe acolo, sunt în grupul nostru nu numai tineri nechibzuiţi ci şi din ăia bătrâni.
Au urmat pentru mine concursurile de orientare care-mi plac tot mai mult. Cred că încetul cu încetul încep să înţeleg şi să mă bazez tot mai puţin pe noroc. Încă nu se vede la rezultat. 🙂
Cupa Toamnei – 5 noiembrie – a fost un concurs de medie distanţă ţinut în zona Caselor Miceşti, până la Peana. Iar e o zonă prin care trec des, dar la orientare e ca şi cum ai avea alţi ochi. Mi s-a mai sugerat (adică mi s-a spus verde în faţă, că poate pricep şi eu) că ar fi bine să mă înscriu la open până capăt experienţă. Acolo e altfel, la categorii e cel mai greu, openul şi openul tehnic e mai de începători, pentru cei care nu practică consecvent orientarea. Eu însă … tot cu categoria mă duc, şi la vârsta mea concurenţii sunt şi în putere şi orientarea e cea mai mică problemă a lor. Îmi place. Chiar dacă de exemplu acum mi-au trebuit 70min să găsesc primul reper! M-am întors de 4 ori la start. A patra oară nu mai era nimeni acolo, toţi luaseră startul şi organizatorii strânseseră şi panglicile, şi “cucul” de start, tot! Chiar nu rămăsese nimic, că m-am uitat.
Ce am greşit? Am interpretat greşit culoarea de desiş, mă aşteptam să ies din pădure. Aşa că am trecut cu brio în viteză de zona cu reperul şi în loc de 400-500m am făcut, cu atâtea întoarceri, vreo 5km. Alţii au terminat în timpul ăsta!
Am găsit 4 repere şi apoi a trebuit să fug la finiş (am săltat 4). Aveam program, timpul meu era limitat. A durat 2h10min distracţia mea. Clar nu-mi prieşte să fiu stresat de timp, să am program după orientare. Nu mă pot concentra, e a doua oară când păţesc asta anul acesta. Dar măcar am învăţat să renunţ, sper că la timp să nu stea organizatorii după mine.
Cupa Berii la orientare – 6 noiembrie – e concursul de sfârşit de an la orientare. Vorba vine – concurs! De regulament nu mai zic nimic, că am tot spus. Include bere. E a 4-a oară când particip, e primul concurs prin care am intrat în contact cu orientarea sportivă. După experienţa din ziua precedentă, acum aproape că am fluierat. Eram antrenat şi la băut bere după Walking Month. 🙂 Am fost împreună cu Diana şi cu Tudor, am avut probleme mai degrabă să nu ne pierdem unii de alţii.
Ne-am simţit bine, deja efectele oboselii mi s-au mai estompat. Mulţumesc orientariştilor!
Şi a venit rândul şahului. Că eu mă ocup şi cu şahul. Mai puţin cu performanţa personală, am renunţat la ea demult. Doream prea mult să stau pe afară. Contactul cu lumea şahului de performanţă de la noi încă îl ţin. Aşa că pot spune acum, cu termeni moderni, că mă tot mut din cloud în cloud: alergare, MTB, înot, orientare, şah.
Simultanul de şah – 12 noiembrie, azi când scriu – cu marele maestru internaţional Andrei Istrăţescu la care am participat la una din cele 29-30 de mese a fost la invitaţia prietenului meu Alin Toma, cel care concepe emisiunea de şah de pe TVR Cluj – Regi şi Pioni.
Despre Andrei se pot spune multe, e în wiki şi nu degeaba. 🙂 Are elo actual 2607 (şah clasic), a participat la 7 olimpiade pentru România, a fost campion naţional, e între primii jucători români ever… Momentan e în echipa Franţei, a antrenat naţionala de juniori a lor şi doreşte să revină la noi. A venit la Cluj, ieri am avut înregistrări la noi la studio şi azi … tocmai ce-am pierdut partida şi am plecat pe grabă la serviciu, că lucrez şi-n weekend uneori.
Mă bucur că am jucat cu el, nu oricine … de nivelul meu are acest noroc. Nu valoarea partidei în sine contează. În fond, eu am elo-ul actual 1817 (ceva de genul categoria I). Imensă diferenţă. Nu aveam nimic acum 2 ani, s-a şters trecutul meu, moştenirea mea din secolul precedent. M-am apucat atunci pentru o lună- două de şah de competiţie ca ultimă încercare să menţin copiii la şah. Am jucat strictul necesar de număr de partide ca să figurez şi eu cu ceva în listele CIV şi ELO. N-am reuşit să-i stimulez, dar nu consider că a fost o înfrângere. 🙂
Am mai jucat o singură dată la un simultan. Aşa cum e uşor de înţeles, demult. Cu Elisabeta Polihroniade. Tot la Cluj. Atunci a contat altfel pentru mine, eram copil. Şi de aceea acum mi-a plăcut când am văzut că alături de mine la simultan se înfruntau cu Andrei în imensa majoritate copii. Unii mai mici ca mine atunci… Şi m-am mai bucurat că au trecut pe la sală şi copiii mei să mă vadă. Se închide cumva cercul vieţii? Las’ că deschid altul.
Să spun desfăşurarea? Ca la un concurs de MTB sau alergare? 🙂
În primul rând îi mulţumesc lui Andrei pentru joc. Apoi la Alin pentru propunere. Aş fi dat locul meu oricând la unul din copiii mei sau la alţii dacă erau în sală doritori. Pentru că pentru ei contează mai mult pe plan personal. M-am pregătit şi eu cum am putut. Ieri. Am studiat câteva din partidele lui cu albul, am jucat câteva partide de blitz pe internet să-mi alung emoţiile, să intru cât de cât în atmosfera de şah. Nu am mai jucat de un an. Atât că mă aşteptam să înceapă cu e4 la toate mesele, ca şi Judith Polgar în august. Da, a fost şi ea la Cluj, când au fost zilele maghiare. Eu atunci am fost la UTMB că altfel m-aş fi bucurat să o văd jucând, ca spectator. Şi ea, şi Andrei, sunt ca din altă lume. E lumea celor care au talent dar şi muncesc enorm. Enorm nu înseamnă ca la serviciu 8 ore pe zi. În primul rând înseamnă să nu-şi fure singuri căciula. Intens, cu toată energia de care sunt capabili. Vrea cineva să aparţină de acea lume, indiferent de domeniu? Măcar să ajungă să-şi pună astfel de întrebare?
A trecut Alin pe la mine, m-a încurajat şi el. Ca celălalt Toma de la alergare. 🙂 Mi-a spus “hai că poate scoţi o remiză şi o vom prezenta de 10 ori la emisiunile noastre”. I-am spus că e prea târziu, joc Benoni. Mai puteam încerca să virez spre Tarrasch, deşi deja făcusem 3 mutări. Sau Slavă. Am rămas pe Benoni şi acolo a dori remiză e ca şi cum ai ridica steagul alb în timp ce ai și tupeul să tragi în inamic. Am jucat pasiv, m-au încurcat propriile piese, s-a văzut că n-am ştiut ce să fac, dar nu din lipsă de idei. Mai ţineam minte doar ideile şi n-am fost consecvent. Şi problema cea mai mare e că-i mai bun ca mine. 🙂
A, și să nu uit! Mi-am pornit ceasul pe modul indoor cu puls. Vreo 3 ore a durat simultanul pentru mine. L-am și oprit de 2 ori. 🙂
Puls la simultan. Oare unde am greșit?
Succes Aline în proiectul vostru şi să revii cu bine la noi, Andrei!
Anul viitor? Anul acesta încă nu s-a încheiat! Pentru cine e interesat, se desfășoară la New-York meciul pentru titlul mondial la șah Carlsen – Karjakin. La liber și cu comentarii live este de exemplu site-ul chess24.com.
Concediu, concediu, dar ce fel de concediu? Să n-apuc să dau cu bățul deloc, să scriu nimic? Am fost așa de prins cu relaxarea că efectiv nu făceam mulți pureci pe acasă, fie că “acasă” însemna Crveni Vrh (Monte Rosso) – Croația, Saint Gervais les Bains – Franța sau Babarunca – Brașov.
Vara aceasta am avut parte de concursuri grele, care fiecare ar fi meritat o atenție specială și o pauză corespunzătoare de la unul la altul. Mă uit în urmă și văd însă grupări de la o săptămână la alta, pauzele fiind mai mici de o săptămână datorită faptului că unele concursuri au fost și pe mai multe zile: Bike 4Mountains – 17-20 iunie și X-Man Romania – 25 iunie, Marathon 7500 – 15-17 iulie, Geiger tura lungă – 24 iulie, Traversarea Tarniței – 30 iulie și Triatlon Cluj – 31 iulie, iar acum UTMB – chiar proba regină – Ultra Trail de Mont Blanc 170km cu peste 10.000m diferență de nivel pozitivă, timp limită 46 ore – 26-28 august urmat de Propark Adventure – 01-04 septembrie, timp limită 50 ore și … Walking Month 12 septembrie – 11 octombrie.
1. Croația – Crveni Vrh 2. Ultra Trail de Mont Blanc 3. Propark Adventure 4. Cuvintele scrise de Gyongyi despre Propark Adventure 1. În drumul spre UTMB am purces cu familia în Croația, partea nordică, aproape de granița cu Slovenia, în peninsula Istria. Am stat în Crveni Vrh (Monte Rosso în italiană), nu departe de Umag, vizavi de Portoroz și Piran din Slovenia.
Foarte fain a fost acolo, am alergat zilnic și am străbătut zona în zig-zag, ajungând până aproape de graniță. E puțin mai scump ca în alte locuri din Croația, dar a fost un loc nou pentru mine și, foarte important, nu a trebuit să mă abat prea mult de la drumul ideal spre Franța.
Ca și în restul Croației, aici e o combinație de locuri foarte bine amenajate, de lux, întretăiate de porțiuni sălbatice, “la liber”. Ei au campingurile plasate în locuri ideale, nu “remorci” la câte o stațiune “bengoasă”. Chiar dacă nu am stat la camping, am fost la mare cu ei pe acolo, au putut să joace baschet cu alți copii. Eu în alergările mele exploram iar apoi mergeam pe gps fix în locațiile mai potrivite, chiar cu nisip bun de construit și intrare lină la mare. Pun mai jos o alergare în care am urmărit coasta, trecând de la Umag la Crveni Vrh prin Punta, Basanija, Savudrija. Noi am mers la plajă dimineață chiar lângă noi, iar în rest – cu mașina câțive km – la autocamp Veli Joze, la Savudrija, iar în partea opusă la Kanegra, unde este și o plajă FKK.
Ca să atrag și copiii la mișcare în restul timpului am încărcat coordonate și am făcut și geocaching în zonă, ajungând astfel și-n locuri mai ascunse, pitorești, la castele vechi. Ce mai e de spus, e altfel, altă lume… Multe drumuri de țară, poteci, cu indicatoare la intersecții, pentru bicicletă și drumeție. Trece prin zonă și un “drum european” de bicicletă, cred că e marcat cu E1.
Cum e la noi? Știm! 🙂 Avem umor… Un mic episod – cum am intrat în România, de data aceasta pe la vama Petea (am și stat acolo ca pe vremea când nu eram în UE, erau moldoveni la coadă care erau controlați foarte strict – ne aducem aminte și noi), să mai schimb câte ceva, am trecut printr-un sat din Sălaj, în drum pre Zalău. Și pe drum, un biciclist. Nu era el prea semnalizat, în stil clasic. Adică pe portbagaj fiu-meu a văzut o pisică, ținută de cap de stăpân. Într-o străfulgerare le-am spus: are ochi de pisică, circulă regulamentar.
Anul trecut am stat în partea italiană într-un camping, eu participând la TDS, cu startul în Courmayeur. Acum ne convenea să stăm cât mai aproape de Chamonix. Noi ne-am stabilit la Saint Gervais les Bains pentru că acolo își găsise loc de cazare și prietenul Gabor Sztranyiczki, care și el era cu familia. În fond, noi urmând să lipsim o zi și aproximativ două nopți (startul la UTMB era la ora 18 și probabil unul din motive era că estimarea de timp final pentru primii era în jur de 22 ore, aceștia urmând să ajungă astfel la o oră de maximă audiență), în restul timpului familiile puteau să fie împreună, să ne vadă când trecem prin Saint Gervais (km21, al doilea punct de cronometrare și primul de alimentare, noi ajungeam acolo conform planului nostru de cursă pe la ora 21). Ne-am mai întâlnit cu prieteni români, cu Sove, cu Polgar în Chamonix, dar n-am putut sta decât de vorbă puțin – noi ne făceam programul și în funcție de ai noștri.
Până să vină Gaborne-am și ales un traseu mai ușor prin care să ne acomodăm cu munții. Am găsit în locuința noastră mai rustică, foarte dotată cu tot felul de accesorii de bucătărie și jocuri de societate, un ghid montan cu o mulțime de trasee pentru toate vârstele și puterile, cu startul în diverse localități din zona Chamonix. Așa am ales un traseu declarat pentru familie, cu start în Les Houches – la vreo 10km de Saint Gervais, care ne urca până la 1533m, la Col de la Forclaz. Era recomandat și pentru pitorescul cabanelor de pe traseu. Mai jos sunt câteva poze mai semnificative.
A venit apoi și rândul unei excursii cu Gabor, a ales el un traseu unde noi ne puteam testa acomodarea cu altitudinea, urcând la Mont Jolie 2525m. Normal că nu am făcut efortul să urcăm chiar de jos, era deja joi, am luat telecabinele aflate chiar lângă noi. 1000m diferență de nivel tot am făcut, pe vârf ajungând dintre copii doar cu fiică-mea. Pe lângă priveliște mi-a plăcut și placa de orientare din vârf, care arăta în toate punctele cardinale ce vârfuri și obiective sunt vizibile.
Și în sfârșit a venit vremea ca noi să ne concentrăm strict pe cursa noastră. Eu aveam planul făcut, de care încercam să mă țin. Pe baza TDS-ului de anul trecut mi-am găsit o viteză medie pe care era posibil să o obțin și am aplicat-o pe un grafic în timp făcut de un francez în excel. Acolo figurau și durata pauzelor, se ținea cont și de încetinirea normală datorată efortului pe măsură ce te îndreptai spre finish. Eu anul trecut am reușit să mă comport mult mai bine decât previziona spre final, sărind din grila de finish de 25-26 ore la cea de 24 ore.
Schița cu timpii era bună și pentru familia care mă urmărea și putea estima unde mă aflu, plus că am tipărit și timpii la mai multe persoane care au încheiat anul trecut la interval de o oră, începând de la 31 ore până la 36 ore. Dacă depășeam grila de 36 ore nu mai urma să lupt așa mult pentru rezultat, pentru timp final, însemna că s-a întâmplat ceva, nu-s chiar ok. Pauzele le-am pus foarte scurte, de 3min, utopice, ca anul trecut de altfel, și nu însemna că voi ține cu dinții să plec repede de la PA-uri. De terminat nu-mi făceam probleme, îmi făceam griji însă că trebuie să închei apt pentru Propark Adventure, să nu-mi trag în jos echipa. Asta însemna că nu aveam voie să risc la coborâri, să rămân cu sechele. Oboseala și lipsa de somn urma să le recuperez cât de bine mă pricep.
Un scurt remember de peripeții.
Mai întâi legat de cazare. Am ajuns în Saint Gervais luni, cu ceva după ora 19 care era trecută limită că găsesc gazdele/omul de la agenție, la pensiune/motel. A fost coadă de o oră la tunelul pe sub Mont Blanc. Așa că a trebuit să sun, conform indicațiilor de pe booking. Totul ok, trebuie să găsesc o cheie într-un plic într-o cutiuță poștală cu cifru de la agenție aflată pe strada X. Mi s-a dat cifrul. Coordonatele GPS erau însă greșite, strada nu știu din ce motiv nu era scrisă nicăieri pe indicatoarele stradale (aveam să văd că de fapt era cea principală) și uite-așa am ajuns să introduc codul pentru cifru la o cutiuță din preajmă … care era de la altă agenție. Nu a mers, era și culmea. Mi-am dat seama că de fapt nici nu mi s-a spus numele agenției, am presupus că e totuși Interhome, am găsit-o pe google maps și după multă tevatură am reușit să intru în casă. Adică, pe scurt, parcă am făcut geocaching dar nu în joacă.
Dar chinurile nu s-au terminat, în instrucțiuni era trecută parcare subterană. Am găsit-o, am văzut poarta, aveam cheia dar nu știam unde s-o bag. Nu puteam deschide. Am studiat pereții, mi-am folosit imaginația, degeaba. Ca-n filmele cu proști. Nici cei din jur pe care i-am întrebat nu știau. În fine, găsește soția locul de introducere, la metri buni de poartă. Intru, loc îngust, în pantă. Numărul de garaj 44 nu există, numerotarea se termină undeva la 32. Precis mai este o intrare, un alt șir de garaje. De ieșit doar cu spatele, trebuie talent de șofer nu glumă. Reușesc să parchez unde trebuie. S-a dus ziua.
Apoi, legat de numărul de concurs. Am fost cu Gabor miercuri să ne ridicăm pachetele de înscriere. Atâtea verificări s-au făcut, de atâtea ori le-am arătat plicul cu numărul primit … acasă am observat că din toate lipseau tocmai numărul și eticheta pentru bagajul ce urma să-l las la start pentru Courmayeur. Am simțit că turbez. Verificasem la ieșirea de la standuri, cu Gabor de față, că nu pot pierde nimic, că nu mi-a căzut nimic, dar nu m-am gândit să verific că e tot ce trebuie la mine, că am primit tot ce trebuie. Sunt destul de tipicar în astfel de situații, prefer să pierd timp mai mult dar să fiu sigur că ceea ce fac e aproape de perfecțiune. A fost ca-n scheciul cu Dem Rădulescu și Jean Constantin, că nu mai știi dacă ai dat ceva sau ai primit.
Și am rememorat, nu mi-a venit să cred. Mi-am adus aminte că la ultimul punct, când primeam punguțele pentru gunoi și alte chițibușuri/reclame n-am văzut să mi se introducă și plicul. Și telefon la organizatori. Engleză, stres… S-a lămurit, urma să iau un nou număr ziua următoare. Adică trebuia să mă întorc la Chamonix, să încerc să ajung și la excursia programată cu Gabor (se vede treaba că am reușit). Eu știu ce complicații pot apărea la o schimbare de număr, ce implică, așa că nu eram deloc liniștit. Dacă trebuia să se întample așa ceva și reușeau să-l schimbe atunci ori eram extrem de norocos (cu totul improbabil) ori aveau o organizare nepământeană.
Și la prima oră am ajuns la Chamonix, de fapt cu jumătate de oră înainte de distribuirea de noi pachete. Câteva întrebări și în fața mea apare plicul meu. Era acolo, nu s-a pierdut. Fuga înapoi la excursie. Cum UTMB e pentru toți, au fost și curse pentru copii, pe categorii de vârstă. Foarte încântați au fost ai mei, mi-au tot adus aminte să nu uit. Asta tot miercuri a fost, atunci drumul la Chamonix a fost cu dublu rol: ridicare pachete și curse copii. Ai mei au fost la MiniUTMB – Tudor și MiniPTL – Andreea. Pe Andreea am însoțit-o, era mai complicat ca o alergare, era și orientare. La fiecare reper avea câteva poze cu numere pe ele și ea trebuia să memoreze numărul din dreptul pozei corecte. Pozele erau cu sigle de la sponsorii concursului sau cu ceva legat de concursul în sine. La final obțineai 4 cifre care reprezentau ceva. Noi am greșit una, dar nu conta. Doar totul era pentru spiritul UTMB. Cele 4 cifre, rearanjate, însemnau … înălțimea Mont Blanc 4810m, deci era ceva semnificativ pentru concurs. Fain, acum ea vrea direct la UTMB… sau la cursa cea mai scurtă de la UTMB. M-am liniștit, n-are vârsta, nu poate da vina pe mine. 🙂
Apare o schimbare de plan pentru cursă… Era o idee frumoasă să ajungem împreună la Saint Gervais să ne vadă copiii, așa că am fost de acord cu Gabor să alergăm împreună prima parte, primii 21km, iar apoi, dacă ritmul era asemănător, să continuăm și noaptea ce urma.
Asta însemna că la cursa mea puteau să fie modificări și de fapt am și împărțit-o la modul cum am mers în 4 etape. Mai întâi câteva poze de la start. Ne-am așezat acolo cu mai bine de o oră înainte, să putem privi și simți ce înseamnă o atmosferă ca de corridă.
Prima etapă a fost Chamonix – Saint Gervais – 21km, în care am alergat alături de Gabor. Am mai și povestit, era doar începutul, încălzirea. Gabor era ușor mai lent pe coborâri, dar aveam ritm bun. La Saint Gervais am ajuns cu câteva minute întârziere față de grafic, 2h50min față de 2h45min. A venit a doua etapă, în care am alergat cu Gabor, dar nu cot la cot. De fapt el avea o țintă de timp mult mai rezonabilă, de 40h, nu 34h ca și mine, așa că nu avea sens să se grăbească mai ales la început. Era important pentru amândoi să avem ritmul nostru, mai ales pe coborâri e o solicitare suplimentară să mergi mai încet, să frânezi după ritmul altuia. Așa că am preferat mici pauze în vârfuri sau pauze suplimentare la PA-uri, deci să poți face și ceva util în așteptare. Așa ne-am înțeles, să ne anunțăm când încetăm să mai mergem împreună, să nu ne stresăm și să alergăm ca iepurii unul după altul. A fost fain, mi-a făcut plăcere să alerg împreună cu el, cel puțin pe distanțe scurte-medii suntem apropiați ca nivel. La 7500 a mers foarte bine.
La refugiul Croix de Bonhomme, km45 știam deja că va urma despărțirea. Urma coborâre. La Les Chapieux, km50 ne-am strîns mâinile și ne-am urat succes. Porneam în cea de-a treia etapă, de recuperare timp, cu bun simț, dacă se putea. Din păcate euforia vitezei pe coborâri mi-a creat o febră musculară de care nu am scăpat până la sfârșit. Ce să-i faci, din când în când mai ești copil. Am luat doar o jumătate de aspirină o dată, mi-a făcut bine, dar cum nu mai luasem nu am vrut să fac experimente chiar acum, am mers pe siguranță și mai lent.
Știam că sunt în urmă față de grafic, n-am avut răbdare să mă uit cu cât. Acum știu: 8h25min față de timpul estimat de 8h05min. Toți din lista mea au fost mult mai iuți decât calculul hârtiei, sub 8h, deși terminaseră unii în 35-36 ore.
Astfel că am început aventura de unul singur destul de tare. Urma urcare. La Col de la Seigne aveam 10h41min față de 10h26min, recuperasem chiar mai mult decât se vede pentru că la punctul precedent am și stat să aștept. Ajunsesem pe poziția 633, cu peste 100 poziții recuperate.
La Lac Combal, km67, după coborâre, începusem să-mi simt mușchii și a trebuit să o iau mai încet. Coborârile erau și abrupte, cu bolovăniș, și mai ales spre Courmayeur m-au liniștit cu totul, fiind numai trepte de pământ separate cu lemn sau rădăcini. Și asta kilometri întregi, până aici coborând peste 4000m diferență de nivel. Poze de pe traseu făcute de mine:
La Courmayeur am intrat în etapa a patra și ultima: alergarea și mersul să rezist la infinit, indiferent de ce urma. Eram la km80, poziția 547, 15h14min de la start, dar la aproape 2 ore față de țintă. A durat ceva și să-mi iau bagajul, să-mi schimb șosetele, să-mi schimb bateriile la gps, să-mi iau altă pungă de mâncare etc. Dar aveam șanse la 36ore.
Până acum mă lămurisem de niște aspecte diferite și față de TDS. Coborârile erau mai solicitante, nu era atâta drum de țară la vale. Concurenții din jur erau foarte liniștiți, nu făceau gesturi în plus. Alergau foarte economic, nu tare dar constant.
M-a distrat o femeie, probabil englezoaică, care se plângea că i-e somn. Era cu un grup. I-am sugerat să cânte, ceva simplu. 🙂 Așa am făcut și cu Gyongyi la Propark mai apoi. Am cântat “un elefant se legăna”. Infantil, dar ține faza. Cântam în studenție tot felul de cântece simple și repetitive când eram obosiți în excursii și ne prindea noaptea, țin minte și acum coborârea de la Vârful lui Pătru la lacul Oașa, unde ocolirea ni s-a părut interminabilă. O prietenă chiar a vrut să traverseze înot lacul, iar un coleg tot dădea în gropi până ne-am dat seama că umbla pe întuneric cu ochelarii de soare. 🙂 Nu mi-a venit în minte cum să-i dau exemplu, dar un prieten de-al ei i-a dat unul. Ne-am mai întânit de vreo 3 ori până la final, ne recunoșteam chiar dacă era noapte.
Un lucru care pe mine (și nu numai) mă termina psihic era ocolirea. Nu eram singurul afectat. Ajungeai la localitatea de destinație dar nu o luai direct spre punctul de alimentare, ci ocoleai pe poteci localitatea până ajungeai aproape. E drept că nu încurcai astfel deloc circulația, dar mai dura peste o jumătate de oră să ajungi.
Totdeauna pauzele lungi strică. Mi-a fost greu să ajung la refugiul Bertone după Courmayeur. S-a făcut și foarte cald. Mă străduiam să merg cât mai bine, dar fără mișcări suplimentare. De febră musculară scăpam temporar după ce se obișnuiau mușchii cu coborârea, și asta însemna să fie cel puțin jumătate de oră de mers la vale.
La Champex Lac, km122, aveam 25h46min, poziția 530. Era de ploaie, se vedea în depărtare, și începea să picure. Urma din nou noapte. M-a prins ploaia cu tunete și fulgere sus, pe La Giete (1884m altitudine). Și beznă. Mai vedeam luminițe de la concurenți departe, dar în rest pe lângă mine pustiu. Cred că mulți se opriseră, fulgera pe lângă mine. N-aveam ce face, n-avea sens să mă întorc. Noroc că traseul nu mergea chiar pe creastă, ci sub ea, mai erau și conifere din când în când, mă bucuram când le vedeam. Am umblat foarte încet, aplecat, cu bețele târându-le după mine. Am văzut acum că am avansat până pe poziția 458, dar asta pentru că eram cam singurul nebun pe sus. Deja trecuseră 29 ore. Foarte bine mi-a prins echipamentul obligatoriu care era de calitate. Mi-am luat și suprapantalonii la refugiul Bovine de după Giete.
Poze de la organizatori:
Apoi vremea s-a calmat, s-a făcut frumos. M-am întâlnit cu Bogdan Petruțu la Vallorcine, cu 20 km înainte de finish. Mi-a dat o pastilă de săruri și două de BCAA (mulțumesc), dar de senzația de somn n-am scăpat. 🙂 Pe urcarea de La Tete aux Vents, abruptă, era să pic o dată, noroc cu bețele. Pășeam atât de rar și legănat că mi se făcea somn. M-am consolat că măcar ajung pe ziuă și o să-mi iasă pozele bine la finish. De această dată n-am fugit ca nebunul la linia de finish, să dau timp la fotografi să se așeze. De altfel organizatorii au pus linia tehnică de finish înainte, tocmai pentru a se putea bucura concurenții și cei din jurul lor de un final mai liniștit și eliberat de spiritul de competiție. Mulți așteptau să le vină prietenii, copiii, să treacă pe sub poartă împreună. Am încheiat pe poziția 470 la general, 182 la categoria V1H, cu un timp de 38h58min. Am fugit cât era necesar să termin sub 39 ore. Din 2555 de concurenți au încheiat cursa 1468.
L-am așteptat apoi pe Gabor, a terminat și el cu bine sub 42 ore, n-am reușit să-i fac o poză mai bună, am uitat să-l avertizez să nu se grăbească. Felicitări la românii noștri, și la finisheri și la cei care au fost nevoiți să abandoneze. Când încerci să te autodepășești se întâmplă să nu reușești, dar asta pentru că ai vrut mai mult.
Împreună am plecat apoi la Saint Gervais să ne odihnim. Mulțumim prietenilor români care ne-au însoțit la finish. În rest atmosfera a fost deosebită, acolo toată lumea din localități pune suflet la acest eveniment, am și spus în glumă că scoteam un timp mai bun cu o oră dacă nu spuneam de sute de ori “merci” la strigătele lor de “allez” și “courage”.
Ca o concluzie, la cursele foarte lungi am să-mi pun mai mult sandwichuri decât batoane. Efectiv asta am tot căutat la punctele de alimentare: pâine, salam, caș, supă caldă, cola. Și cel mai greu și periculos e drumul spre casă cu mașina, după atâtea ore de nesomn. Cursa am terminat-o cu bine, iar după ce am dormit suficient n-am avut nici o problemă iar la Propark Adventure n-am ajuns să am slăbiciuni evidente, atât că … evitam mișcările inutile.
La finish:
Regretul meu a fost că am dormit așa de bine că m-am trezit după premiere. Nici anul acesta n-am reușit să ajung, deși acum eram pe “partea bună” a tunelului. Mai trebuie să mă duc o dată. Traseul meu, parțial, că m-a lăsat și gps-ul, așa am fost de lent. Lipsesc vreo 5h, 20km și 1000m diferență de nivel.
Le pun împreună cele două concursuri. Prea seamănă ca efort. Să fac două introduceri? Nu-i cazul.
Sunt însă și diferențe. Mari. Pentru că Propark Adventure e un concurs pe echipe. Minim o fată. Și e greu, anul trecut echipa mea a abandonat – Iezerele Cindrelului. Am avut și probleme tehnice la o bicicletă care oricum făcea irealizabilă încadrarea noastră în timp.
Acum a fost altfel. Mai întâi am încercat să mă lipesc de cineva cunoscut, de un prieten. Știam că Dan Jecan, care și el participase în altă echipă anul trecut și abandonase, era deja înscris. Ne știm de la CAR Universitar Cluj. Băiat de treabă, liniștit, obișnuit cu muntele, alpinist. Nu e el fan concursuri, nu l-am văzut participând la alergare sau bike, dar sunt lucruri mai importante decât acest aspect. Apoi a venit alături de noi Dan Lupșa. El e bun, uneori prea bun și e riscul că se plictisește. Dar mai important e să știi cu cine ai de-a face. 🙂 Am fost cu el la 4 Munți, ne-am înțeles, am mers bine împreună, chiar pe podium la categorie. Așa că știam că va trebui să-l lăsăm să povestească cu fetele de pe la punctele de control. 🙂 Și apoi a venit bomba: Gyongyi. Fata. Ea mai lipsea, nu știu cum de s-a hotărât și cum de-a vrut cu noi. Adică e foarte bună, orientaristă, hotărâtă, nu-i din aluat obișnuit. Și așa a luat naștere Pietrosul Rodnei, numele fostei echipe a lui Jecan. Mie-mi plac Rodnei… și toți munții din țară.
Ne așteptam la ceva greu. Adică dacă pui un termen limită de 50 ore e greu de crezut că scapi doar cu o noapte nedormită. Foarte secretoși organizatorii. Și frumos numele localității de … instructaj – Babarunca – județul Brașov. Apăi chiar putea fi startul oriunde în țară la ce munți am străbătut, se vede pe diploma noastră de locul 4: Piatra Craiului (startul pe bike până la urmă a fost din Zărnești), Iezer-Păpușa (trailul), Leaota, Bucegi, Baiului și Neamțului (finishul a fost la Babarunca).
Și încă ceva: nu poți spune că faci așa ceva de fun. N-ai cum. Adică numai dacă chiar ești masochist cu acte în regulă. Atunci e simplu, nu trebuie să gândești prea mult, trăiești doar clipa. 🙂 Pentru restul lumii, la care plăcerea se transformă încetul cu încetul din cauza oboselii și problemelor fizice într-o luptă cu tine însuți, totul funcționează pe bază de motivație și voință. Și mai ales să te gândești că ești în ECHIPĂ. Mai jos sunt detaliile legate de traseu, ca de obicei fiind obligatorii doar trecerea pe la punctele de control în ordine și efectuarea probelor speciale unde era cazul, altfel erai penalizat cu timp de staționare.
Noi aveam un mare avantaj, fata. Ea se descurca singură. Și mereu cu gps-ul în mână. Doar pe urcarea de Leaota puțin am ajutat-o (mai ales Lupșa) la împins bicicleta. Dar a fost doar o demonstrație scurtă, câțiva zeci de metri, să vedem că suntem o echipă. Dar condițiile noastre inițiale nu arătau prea bine și de aceea nu avea sens să pomenesc sau să-mi doresc prea mult un podium. Și nu neaparat din cauza concurenței, care era puternică – cu echipa Grind “a lui Luci” care după ce-am văzut punctele de control era clar în mediul lor, echipa Vulcanii Noroioși “a lui Roșioru” care câștigase anul trecut (acum era cu Iulia Găinariu în componență), a echipei EcoXtrem “a lui Hajnal” și celelalte până la 21, ci mai ales din cauza noastră, a băieților. Noi toți aveam câte o problemă fizică reală sau potențială: Jecan era în refacere după o căzătură la alpinism și la vale nu se putea pune problema de alergare, Lupșa trebuie să aibă și el grijă, iar eu eram după UTMB, abia marți ajunsesem în Cluj după un drum în care condusesem peste 1700km. Mă simțeam odihnit, dar așa se spune că te simți bine înainte de moarte. Nu se știe niciodată. Clar era un lucru: nu puteam spune “hai să”, doar mă puteam baza pe experiența lor și să am încredere că toți vom merge cât putem de bine, iar dacă cineva rămâne în urmă e pentru că așa e mai bine. Pentru toți.
Îi mulțumesc foarte mult lui Suni că a fost alături de noi ca suport. A renunțat chiar la triatlonul de la Sfântu Gheorghe la care trebuia să participe duminică. Acum, la sfârșit, sper ca toți coechipierii și el sunt mulțumiți de ceea ce am făcut, de cum am fost ca echipă. Eu sunt mulțumit. Că am fost buni sau nu, asta pot spune ceilalți, concurenții noștri. Poate le-am dat ceva emoții, eu m-am străduit. 🙂 Am încheiat pe locul 4, în 49ore și 28min, adică în timpul regulamentar inițial. Pe ultima urcare spre pasul Predeluș asta ne-am propus. Cum am avut motivație s-a văzut…
A contat foarte mult ”pierderea” a 3-4 ore de somn din noaptea dinaintea startului. Am făcut ședință cu privire la viitorul traseu și vreau să spun că așa a rămas. Cu o singură răzgândire, dată de condițiile din acel moment și de … o ultimă încercare. Meritul traseului este aproape în totalitate a lui Suni și a lui Gyongyi. Eu doar mi-am pus coordonatele PC-urilor pe gps și am spus “da” ca la nevastă. 🙂
S-au adunat mulți km – 282km, 8500m diferență de nivel, din care 56km și 3000m au fost la trail.
Nu voi face o descriere a traseului ales, sunt convins că știu alții mai semnificativ să o facă. Mai bine insist pe partea romanțată. Și se vede și pe trackuri, iar dacă sunt unele întrebări sigur răspunsurile sunt anticipabile.
Prima parte de bike ne-a purtat de la Zărnești la Peștera Liliecilor – PC1. Acolo am intrat cu Jecan și am luat o poză cu un liliac. Brrr… cică o specie de noapte. Adică e specializat… Cum și ceilalți circulă noaptea, bănui că ăsta e muma lor, noaptea nopții și coșmarul coșmarurilor. Și unii îi iubesc. 🙂 Am poză cu el dar n-o pun, să nu speriu blogul. A, da, am vrut să scap de intrare în peșteră și să fac o ambuscadă, să fur hârtia de la cei care deja se întorceau. Erau însă scrise cu număr de echipă.
La PC2 Dâmbovicioara a avut loc identificarea arătării din peșteră și proba specială de arhitectură din zonă. Am avut de identificat o casă după cum a fost construită, să le spunem numărul, Dan Lupșa a găsit-o, pe bike.
Podu Dâmboviței a fost PC3. Am mers de data aceasta fluent, ne acomodasem unii cu ceilalți și deja am avut câteva învățăminte de tras. Aici am trecut la trail.
La PC4 Poiana Pietricica am avut de identificat niște frunze specifice. Cred că le-au mâncat animalele din zonă, că noi 2 din 7 nu am găsit. Am preferat să fim penalizați cu 2x5min, că tot era timp de masă. De fapt de la început spusesem că concursul acesta de aventură se poate transforma ușor în concurs de cine doarme mai mult dacă nu trecem probele speciale. Chiar am făcut niște calcule. Nu știu sigur dacă ne mai puteam încadra în timp, dar sigur ne puteam îngrășa. În orice caz aici a ieșit Jecan la rampă, a dat două răspunsuri corecte la întrebările băiatului creț care ne-a povestit și de arii protejate la Babarunca. De acum preventiv am să trec pe trotuarul celălalt când văd vreun brunet creț pe stradă, să nu-mi pună întrebări. Dar acum știu că măcrișul nu are toxine (la cât am mâncat, cred) și că molidul e specia dominantă în zonă. Practic, degeaba cauți plante prin pădure, trebuie să te uiți prin poieni dacă vrei ceva deosebit.
Am ajuns și la PC5 Șaua Funduri. Conform fișei de concurs, aici urma să fim informați dacă următorul punct e Vărful Păpușa sau e un punct mai jos dacă vremea e neprielnică. Lozul a fost câștigător, meritam după atâta lene din noi să urcăm pe Păpușa. Am urmat triunghiul roșu și am ajuns în valea Dâmboviței. Iar Dâmbovița…
Până la Vârful Păpușa am urcat în neștire. Ne-a prins noaptea, așa că a fost bine că la întoarcere urma să avem aproape același traseu. Au fost peste 5 ore trecute de la PC5 la PC6 Păpușa, mai precis de la ora 15:42 la ora 21:13. Acolo oamenii au fost bucuroși de oaspeți, nu mai văzuseră fețe umane de ceva vreme. Am făcut și poze.
Și în sfârșit am ajuns la Podu Dâmboviței PC7. Gata cu trailul. A fost lung drumul, aveam interzis la alergare, doar era la vale. 🙂 Am avut și aici o probă specială, am identificat dintr-un puzzle o specie de cerb. Denumire în latină. Și apoi am avut liber la echipare. Ceea ce am și făcut. Cred că am băgat puțin în sperieți concurența aici, dar noi nu am plecat practic din Podu Dâmboviței la ora 1:30 ci la 5:15. Cam mare pauza, ne-a costat. Oricum eu n-am putut dormi, nu pot dormi până nu duc o treabă la capăt. La partea asta mai trebuie să lucrez, la pauze. N-am dormit deloc nici la UTMB. Adică cele 39 ore plus că startul a fost vineri la 6 seara și înapoi la pensiune am ajuns la ora 14 duminică.
Dacă până aici pot spune că traseul a fost greu, de aici am făcut la push bike într-o veselie. Adică pentru știm noi cine, a fost chiar fun. Îmi place Leaota la nebunie, la 4 Munți anul acesta am avut-o de urcat dar era în sens invers. Ai de urcat, dacă nu faci pauze sigur îți zboară toate gândurile din cap, bune sau rele. Scapi de toate. Acum mă uitam pe trackul din iunie și cu jind la vale, pe unde cu plăcere aș fi schimbat sensul. Am ajuns și la PC8, aproape de vârful Leaota, la intersecția dintre muchia Leaotei cu Militarca. Aici altă probă specială, pe care am trecut-o ireproșabil. Au fost întrebări sigur crețe legate de suprafața pădurilor, de munți etc. Aici în sfârșit mi-am putut ajuta coechipierii, mai știam și eu câte ceva, plus că am fost la ședința de la Babarunca unde ni s-au dat niște informații. Iar eu numere pot ține minte, nu trebuie să aibă logică, deși ajută. Era deja ora 10.44 dimineața. Concurența noastră avea ore avans în față, iar de cei din urmă nu ne făceam probleme.
Cică așa se obișnuiește în Șaua Strungulița, vezi Bike 4 Mountains și poza de mai jos.
N-am crezut că ne poate lua peste 5 ore să ajungem la Bolboci la PC9 – ora 16.06, dar viața bate filmul. Dacă așa scrie pe hârtie așa este. Mai că eram îngrijorați că nu prindem proba de caiac în timp util. Am făcut echipă cu Lupșa pentru cele 3 repere mai îndepărtate și au rămas Gyongyi cu Jecan pentru cele 2 mai apropiate. A avut o logică alegerea aceasta, de fapt au fost mai multe motive. Și acum consider că a fost bine așa.
La ora 17.13 ridicam ancora spre PC10 grota Sfânta Ana – Sinaia, Bucegi. Am făcut proba de rapel la crepuscul, aproape noapte și am plecat la ora 20.35.
PC11 a fost stâna din munții Baiului, se modificase traseul și punctul se mutase mai jos, nu pe vârful Baiul Mare. Și se schimbase și limita de 50 ore, se mărise cu vreo 3 ore, până la ora 13 duminică. De întrebări scăpasem, nu mai erau probe speciale. Se pare că am mers bine. Ora 23.40 am bifat trecerea. Eram la aproape 2 ore de echipa EcoXtrem, mai aveam șanse, dar trebuia să schimbăm ceva. Totul sau nimic. Și acea schimbare a fost traseul. Singura schimbare față de ceea ce stabilisem cu “da” înainte de start.
N-a funcționat pentru că trebuia să mergi. Bine, adică ca la șosea. Dar am încercat. Noi am luat-o prin nord, Clinciu prin sud. Aceeași logică în spate, motivele ușor diferite. La somn în municipiul Săcele:
Când urcam spre pasul Predeluș PC12 ne-am întânit cu Hajnal și ai lui. De aici încolo a contat motivația cu timpul sub 50 ore. Pentru că puteam.
Au încheiat oficial concursul 6 echipe. Bravo învingătorilor! Și felicit în continuare toate echipele participante, nu contează unde au ajuns. Anul viitor vor dori să deslușească mai multe probe speciale. Și la mine a funcționat anul acesta. Și mă bucur că echipa Iezerele Cindrelului a ajuns așa departe și a încheiat pe locul 9, când coboram de pe Păpușa ne-am întâlnit, ei urcau spre bucuria câinilor. 🙂 O parte din inimă mi-a rămas la acea echipă atunci, așa cum o parte îmi va rămâne alături de Pietrosul Rodnei.
Și am ales Marathon 7500 ca premiu pentru anul viitor. Așa, ca să se știe! 🙂
Totdeauna las un spațiu în timp când scriu despre un eveniment ca să fiu mai lucid, cu atât mai mare cu cât sunt mai obosit. Acum pot spune că mi-a plăcut chiar dacă am avut de împins mult bicicleta, că am avut de învățat și că oamenii de la această competiție sunt deosebiți, indiferent din care parte privesc concursul. Și anul viitor sper să ne reîntâlnim și să aibă în continuare inspirație pentru probele speciale. Și tot ca o concluzie, lăsând la o parte prima parte de bicicletă care a fost mai ușoară pentru că am fost și mai odihniți, toate celelalte treceri de la un punct de control la altul pot fi considerate concursuri în sine de trail sau MTB, unele chiar grele, gen maraton.
Mulțumesc coechipierilor pentru efortul lor, pentru timpul petrecut alături de mine. Dacă dintre voi doriți să scrieți aici câteva cuvinte, m-aș bucura. Să ne vedem cu bine!
Mai jos sunt cuvintele scrise de Gyongyi despre cursă, mulțumesc!
Ai avut o vara incarcata. Cum spuneam si pe traseu, nu stiu cum puteti face atatea concursuri ultra. Felicitari pentru rezultate!
Frumos ai descris Veze concursul Pro Park Adventure, realist pe fiecare sectiune de parcurs, doar ca ai exagerat un pic in ceea ce ma priveste pe mine. Nu am fost nu stiu ce, stiti si voi cat m-ati ajutat in sus spre Leaota, in zona no bike! unde ne-au trimis organizatorii cu bike 🙂 , mi-ati legat bicicleta (Dan Lupsa si cu Veze) de a voastra si eu nu trebuia sa o imping pe cativa km, doar sa o tin sa nu se imburde… M-a ajuat enorm ca sa-mi revin si sa pot merge mai departe. Spre Papusa la trail la fel, eram foarte jos cu bateriile dupa ce am grabit pasul catre stana salvatoare. Aici Dan Jecan si cu tine Laurentiu ati stat si ati mers la pas moale de tot in urma mea si m-ati ajutat sa ajung pe Papusa. Ti-am gatat gelurile si apele si sandvichul lui Dan Lupsa 🙂 . Dan Lupsa mi-a luminat drumul cu frontala lui din lateral pe toata coborarea de la CP11. Etc.
A fost o echipa buna spun si eu. Echilibrata. Nu ne-am certat. L-am avut langa mine pe puternicul Dan Lupsa, pe istetul si calmul Dan Jecan si pe cel “cu de toate” bune pentru un astfel de concurs, Vezentan Laurentiu, care tace si face 🙂 , te sprijina la greu si ce e cel mai important, merge. Ca asa cum arata si track-ul, e mult de mers si pe Suni baba 🙂 , el ne-a ajutat cu planuitul, eu doar am executat.
Eu nu pot sa spun nici azi ca mi-a placut 🙂 , prea greu pentru gustul meu, iese din categoria sport pentru mine, asa-numita “bomba” nu s-a recuperat nici pana azi. Dar ce pot spune e ca daca asta am zis ca facem, atunci a fost bine cum am facut noi toti. Si asta mi-a placut. Multumesc coechipierilor si lui Veze ca m-a chemat si ne-a adunat laolalta.
Nu mai merg niciodata! 🙂 )
A fost al treilea weekend plin consecutiv, după Marathon 7500 şi Geiger MTB Challenge . Evident, musai să merg la Tarniţa, e ca scopul vieţii: îmi place, am fost şi anul trecut, e plin de prieteni, sunt concursuri de suflet pentru organizatori şi acest lucru îl simt şi concurenţii.
Abia apuc să-mi revin cât de cât de la o săptămână la alta şi-mi dau seama de asta foarte simplu: alerg de recuperare pe trasee uzuale şi, pe lângă timpi mediocri, văd că am o cadenţă undeva pe la 82-84 în loc de 88. Deja ştiu că 82 înseamnă pentru mine că-s rupt. 🙂 Vineri am ajuns la 87-88 dar cu viteză sub medie, adică un fel de “apt condiţionat” din fişele medicale, în traducere liberă bun de concurs dar fără rezultate spectaculoase, de fun. Cam aşa am participat la ironmanul de la Oradea după Bike 4 Mountains, unde am scos un timp cu o oră şi jumătate mai slab decât înainte cu un an. Lucrul pozitiv acum a fost că atât traversarea cât şi triatlonul nu sunt concursuri atât de lungi ca durată ca precedentele, fiecare pe la 3 ore.
La Traversarea Tarniţei am participat “ca de obicei” (adică a doua oară) la proba de 6500m – practic cam 7km. Am mers mai slab cu mult ca anul trecut deşi sunt mai antrenat (3h06min faţă de 2h36min), dar am înţeles că aproape toată lumea a avut timpi mai slabi – a fost un curent contrar, dându-se drumul la baraj după ploi. Este un sistem de baraje pe Someşul Cald, iar în Tarniţa ajunge să se verse lacul Beliş. În orice caz eu am înotat mai tot timpul pe mijlocul lacului, iar la stilul liber încă nu pot să-mi apreciez viteza şi nici cum înot faţă de cei din jur, mai trebuie să exersez. Am încheiat al 5-lea de la coadă (locul 69 din 74 finisheri), au fost şi 5 DNF-uri. M-am simţit bine, n-am avut probleme, iar apa mi-a plăcut şi e foarte bună pentru înot. Se poate înota şi fără costum de neopren, am fost aşa înainte cu o săptămână, totul e să te mişti continuu şi … să înoţi mai puţin de 6km. 🙂 Cei care au înotat fără costum la concurs ori sunt foarte buni, ori … există şi cazuri. 🙂 Felicitări concurenţilor, bravo la cei peste 60 de ani, poate am să ajung şi eu la timpii lor şi atunci voi putea spune că am peste 2 decenii de experienţă în stilul liber. 🙂 Teoretic era timp limită la final de 3h, aşa că apreciez că am primit medalia de finisher deşi nu m-am încadrat în timp. E de fapt în spiritul mișcării pentru sănătate.
A urmat Triatlonul de la Cluj. Fiind un weekend tot pe fugă, normal că aveam de trecut şi alte probe: după traversare am fost la o zi de naştere, iar triatlonul era musai să-l termin cât de repede, fără evenimente, să pot ajunge la serviciu. Ştiam că anul trecut am încheiat în 2h50min, dar la înot nu a fost distanţa de 1,5km ci doar 950m. Dacă ceva nu mergea bine trebuia să abandonez.
M-am bucurat că am putut veni cu întreaga familie, în sfârşit veniseră “din cele 4 zări” şi copiii. În plus m-am urcat pe ponton şi cu soţia, care la rândul ei participa la concurs – la partea de înot – Traversarea Tarniţei 1,5km – prima dată. Mai ceva vreme a mai fost ea la concursuri de triatlon, două dacă nu mă înşeală memoria, dar era firesc să aibă emoţii. A avut costumul meu de neopren – apa era ceva mai rece la capătul lacului (locul de finish din ziua precedentă). A terminat cu bine, i-a plăcut şi cred că anul viitor vom veni din nou cu toţii.
De data aceasta pontoanele mobile ne-au transportat până s-a făcut distanţa de 1,5km, Loţi a avut grijă de asta cu ceasul cu gps în faţă. Am trecut de locul de start de anul trecut în uralele mulţimii de înotători – unii dintre ei au găsit o metodă inedită de protest – sărind în apă de pe pontoane. Încetul cu încetul trebuie însă să acceptăm realitatea – lumea începe să fie condusă de roboţi şi ceasuri şi nu este nimic uman în deciziile lor – contează doar cifrele. Ne afundăm încetul cu încetul în lumea lui Matrix şi nu avem scăpare nici în lumea virtuală, invadată momentan de pokemoni. Am încercat să pun la îndoială precizia lor, aveam tot interesul – înotul e încă proba mea cea mai slabă, plus că eram presat de timp şi pontonele se mişcau ca melcul – dar era evident o conspiraţie bine pusă la punct: toate ceasurile indicau la fel, indiferent de firmă.
Şi START!
Trecuse de ora 11 şi 10 când mă uitasem ultima oară la ceas şi eram cam panicat că nu apuc să fac alergarea. Am înotat primii 200-300m craul şi am trecut la bras. La bras ştiu sigur în cât timp maxim termin – 40min, ştiu că momentan sunt ceva mai bun decât la liber când înot fără costum de neopren. Trebuia să fi făcut la fel şi la ironman, unde am avut probleme cu apa şi cu orientarea. Am înotat binişor, m-am apropiat de cei din faţa mea şi am început şi să depăşesc: 35min a durat proba de înot, am progresat şi la bras fără să-l practic la bazin. 🙂
La bike am mers bine, am scos al 5-lea timp la general individual – 1h38min, mai bine ca anul trecut cu 5min. A fost însă greu, ca întotdeauna când ai de depăşit o mulţime de concurenţi după ce ieşi din apă în a doua jumătate. După scripte am trecut de peste 50 concurenţi, incluzând şi pe cei de la ştafete. Am şi tras o trântă, ceva banal, o derapare, trecând prin noroaie şi fiind cu privirea aţintită la cel din faţă. Nu apucasem ziua precedentă să schimb cauciucurile, având program, iar cele de pe bike (de race, fără protecţie la pană) a trebuit să le umflu mai tare să nu fac snake-bite. Aşa am circulat şi la Geiger, a trebuit să fiu mai cu grijă la coborâri, iar la drum cu pietre m-a cam omorât şaua, trebuind să mă dau jos o dată “să mai schimb poziţia”. Şi atunci ca şi acum a contat mai mult să închei cu bine, iar trânta m-a făcut o dată în plus să fiu mai atent.
Mi-a plăcut cum merg fetele, au tras la maxim. Pe Gyongyi (echipa de ștafetă DNF Racing Girls care a încheiat prima la feminin, și alături de care voi fi în echipă de 4 – și cu cei doi Dani, Jecan și Lupșa – la Propark Adventure) am ajuns-o cam cu 1km înainte de capătul urcării şi s-a ambiţionat să urce pe bike. Nu departe erau şi celelalte. Din păcate doar aproape sus l-am ajuns pe Claudiu Lele, am povestit cu el şi aşa am aflat că e tot la categoria mea, aproape “new entry” – adică în termeni de NBA (în primul an eşti rookie) – un sophomore. La coborâre a stat după mine iar la şosea a reuşit să câştige poate jumătate de minut. Ce mult contează să înoți bine! Pe Alin Reus (partea de înot de la echipa Ștafeta TVA – câștigătoare la general ștafete, Alin concurând și individual), care încheiase înotul în timp foarte bun – 20 min, doar înainte de PA-ul din vârf l-am ajuns. A progresat la bike.
Am fost rapid la tranziție și am ieșit înaintea lui Claudiu la alergare. M-au încurajat copiii și Diana, pe ea am întrebat-o cât e ora – ora 14 fără 25min. Eram la limită cu timpul, dar puteam face alergarea. Claudiu era destul de aproape în spate, păstrând distanța, dar nu puteam alerga mai repede mai ales la vale. Aveam parcă un limitator de viteză. La jumătatea distanței, la PA, eram încă în față. Nu alergam rău, pace-ul mediu mi-a ieșit sub 5 la mie, am mai depășit concurenți, am făcut alergarea cu un timp de 42min53sec, ușor mai bun ca anul trecut, dar nu mă puteam depărta de el și a fost doar o chestiune de timp până să dea “atacul”. Normal, pe coborâre, cu 2-3km înainte de finiș. Mă mai apropiam de el pe urcări, uneori mergea, dar atât. La final, pe ultimele sute de metri, a alergat alături de mine Tudor, încheind de mână cu el concursul. 🙂
Am plecat pe grabă spre casă, am mâncat doar o felie de lebeniță și am băut un suc, dar “s-au aliniat astrele”: m-am încadrat în timp, am fost mulțumit de ritmul meu. Am încheiat pe locul 9/72 la general individual, cu 3h01min04sec, la aproximativ 40 secunde de Claudiu și 1 min de locul 7. Nici față de ștafete n-am mers rău – poziția 5. Am primit acum și diploma și medalia de locul 2 la categorie. Dacă le revendică cineva să-mi spună. 🙂 După calculele mele sunt pe 3 după Zsolt Langviser și Claudiu Lele.
Să ne vedem cu bine! Pentru mine urmează UTMBși Propark Adventure, până atunci iau pauză la competiții, să nu intervină iar limitatorul. Pentru UTMB am primit deja o propunere, să iau cu mine și mobilul fetei și să vânez pokemoni la înălțime – franțuzești, italieni și elvețieni. Am auzit că cei de pe versanții nordici sunt mai valoroși, fiind mai reci și mai greu de prins. Pentru “next level”!
A fost a 5-a oară când am participat la maratonul Geiger … Triada MTB de la Sibiu, de fiecare dată la tura lungă. Anul acesta startul a fost din Păltiniş, weekendul de MTB pregătit de Pro Cycling conţinând sâmbătă şi un concurs de XCO care a avut participare internaţională. Pe mine, cum a spus cineva, nu dau nume, m-a ferit D-zeu şi n-am putut ajunge la XCO. 🙂 Ambele concursuri sunt în general foarte tehnice, peste media obişnuită la noi în ţară, şi de aceea nici nu participă multă lume, pentru mulţi e o provocare doar să termine cu bine.
S-a schimbat traseul de maraton faţă de ultimele dăţi când am participat şi a devenit şi mai dificil, deşi ca lungime s-a scurtat: 81km şi 3000m+ diferenţă de nivel. E semnificativ că primilor de la elite le-a trebuit mai bine de 5 ore să încheie concursul, aşa că e de înţeles şi timpul meu de 7h45min. Faptul că am lipsit doi ani de la maraton mi-a dat poate prilejul să văd mai clar nişte diferenţe în timp, aşa cum vedem cu toţii mai uşor cum cresc copiii altora pe care-i vedem mai rar. În primul rând a crescut nivelul tehnic al competitorilor, iar traseul scurt (înglobat în traseul lung) a devenit mai tehnic, fiind aproape la nivelul traseului lung de acum câţiva ani, având şi porţiuni de acolo. Apoi, traseele se schimbă şi forţat de către organizatori pentru că progresul … civilizaţiei modifică de la an la altul traseele. Traseele se mută tot mai mult în zonele mai demult greu accesibile, tot mai sus şi mai departe de localităţile mari.
În orice caz zona Arena Platoş, Păltiniş, e foarte faină pentru MTB. Cine are norocul să fie în zonă poate progresa mult, s-a investit mult acolo pentru turism, pentru modalităţi active de a-ţi petrece timpul liber.
Am ajuns la Arena Platoş sâmbătă după-masă, întârziind ceva pentru că dimineaţă am ţinut neaparat să înot cu Diana în Tarniţa, să vadă şi ea cum e cu costum de neopren. Săptămâna următoare mă aşteaptă Traversarea Tarniţei. Am avut noroc cu cazarea, am stat alături de Vlad Sabău, Marius Mureşan şi Ionuţ Ureche – le mulţumesc pentru companie. M-am înscris la faţa locului, teoretic nu eram mulţi participanţi la proba lungă – câţiva peste 60. Apoi, pregătiri… Mai întâi constat că n-am geluri – asta e, voi circula fără. Şi aşa eram conştient că dupa ultratrailul din Bucegi – Marathon 7500, de săptămâna trecută, trebuia să merg la conservare, în ritmul meu, să fiu sigur că închei cu bine, fără accidentări. Mai aveam un ghimpe – schimbasem frânele şi acestea chiar prindeau. Am apucat doar o dată să merg cu MTB-ul înainte şi încă nu puteam să controlez fin frânarea. De ce am mers totuşi la tura lungă după abia o săptămână de la un ultra? Că aşa s-au potrivit, aşa cum a fost ironmanul de la Oradea după 4 Munţi şi cum va fi Propark Adventure după UTMB. Hai să-i spun soartă.
Şi, start! Tura scurtă şi cea lungă, peste 200 de oameni. Începem fireşte cu urcare. Selectivă. La prima coborâre mai serioasă am prins totuşi trafic, nu am fost aşa de harnic pe urcare să scap. Că erai pe MTB sau pe lângă, tot aceeaşi viteză. Suna frâna mea spate de-mi era frică că mă iau la bătaie cei din jur că le stric karma. Aşa că am insistat pe faţă şi cum cu controlul eram mai la început am şi dat o seceră cu biţa prin iarbă ca să nu zbor în cap. Continuarea a fost firească: depăşeam cu MTB-ul în braţe, alergând la vale. M-a şi întrebat cineva unde mă grăbesc, că doar am cale lungă de străbătut. N-am ştiut ce să-i răspund, făceam treaba asta de ani de zile. Probabil că mai demult aveam un motiv, dar acum era ceva reflex: cum mă dau jos de pe MTB, cum fug (dacă pot), indiferent dacă-i la deal sau la vale. Mie mi-ar prinde bine un MTB la pungă, să-l pot duce mai uşor.
Pe traseul comun – încurajări, înghesuială. Abia aşteptam să se bifurce, să apară PA1. Mergeam constant şi chiar sus l-am ajuns pe Marius şi apoi m-am străduit să mă ţin de el la coborâre. Câtva timp am reuşit deşi se interpuneau concurenţi şi mai şi alergam la vale. A venit separarea de trasee. De acum aveam să am linişte, nu mă mai stresam inutil la coborâri. Şi chiar a fost linişte. Şi pustiu. După km30 am fost singur cuc, depăşisem pe cineva şi gata: restul traseului l-am parcurs fără alte întâlniri decât cu oamenii de la PA-uri şi cei veniţi la iarbă verde. Mi-a fost greu pe porţiunea PA2 – PA3, rămăsesem fără apă, deşi fusesem la şedinţa tehnică şi ştiam că pe acel tronson trebuie să am rezerve serioase. Eram cam terminat, mergeam din inerţie. De fapt nu mă aşteptasem să dureze atât tot concursul pentru mine, de acasă pornisem cu gândul la 6 ore, apoi mi-am mai rectificat aşteptările când am aflat că primii la elite e puţin probabil să termine sub 5 ore. Dar să ajung la PA4(coincidea cu PA1) unde era timp eliminator de 6 ore doar cu 15 minute înainte nu mă gândisem! Am mâncat aici toate feliile de grapefruit de pe tavă, mi-era o sete! Şi apoi am luat un pahar de apă în care mi-am turnat o grămadă de alte pahare, ca să nu le întrebuinţez inutil. M-au întrebat câţi mai vin după mine. Le-am spus că mai bine ştiu ei, că ştiu câţi au trecut pe acolo şi eu le pot spune că sunt peste 62 în total. Răspunsul lor m-a cam bulversat – eram undeva pe locul 30 şi eram printre ultimii, că nu toţi au luat startul. Probabil proba de XCO din ziua precedentă a rărit participanţii la tura lungă, aceştia schimbându-şi opţiunea pentru tura scurtă.
Ca să am totuşi un ritm, o motivaţie, am întrebat la punctul de hidratare dinainte de PA4 la ce distanţă e cel din faţa mea – 200m. Apoi la PA4 – 2 min. N-am reuşit să-l ajung şi nici să-l văd, la final tot la aproximativ 2 minute de el am terminat.
pun tot clasamentul la tura lunga, finisheri, ca incape – From Geiger MTB Challenge
timpul înregistrat cred ca e cu tot cu micii şi berea de la sfârşit, uitasem să-l închid – From Geiger MTB Challenge
Greu am ajuns la finiş, după 7h45minute! Penultimul! Locul 27 din 28, doar atâţia am încheiat cursa, scăpând de timpul intermediar. La timp totuşi pentru premiere, unde am avut surpriza să termin pe locul 3 la categorie, după Maus (la peste 1h40minute) şi Sorin Simu (peste 30minute). Iar am avut noroc, ca în 2011. Atunci am terminat pe locul 2 la categorie deşi timpul era peste 9h30min şi toată lumea se pregătea de plecare. 🙂 Acum sper ca viaţa să nu fie chiar ciclică, că atunci următorul pas e să ajung iar să fiu descalificat la punctul intermediar, cum am păţit în 2010. Momentan m-au depăşit tehnic multe coborâri iar pe urcări n-am fost chiar fresh. Numai la Geiger reuşesc să port atâta în braţe bicicleta. Dar a fost fain. 🙂
Felicitări pentru organizare, mulţumesc voluntarilor de pe traseu că am mai avut cu cine schimba o vorbă şi mulţumesc prietenilor!
Nu scriu multe în plus faţă de varianta mai “rapidă” de pe FB. Sper însă că Sebastian va completa imaginea echipei despre concurs cu câteva cuvinte. Nu-l stresez, are mult de lucru la casă. 🙂
De această dată la Marathon 7500 am fost împreună cu prietenul meu Sebastian, să încercăm să facem o figură bună şi în clasamentul de masteri. Adi Cosma, coechipierul meu din anii trecuţi, era prea tinerel… încă 🙂 şi a format echipa ATAC cu Adrian Toma. Tot glumeam noi pe seama numelui ales, combinaţie din iniţialele numelor lor, ştiind cât de “zen” sunt amândoi. S-au înţeles de minune şi s-a văzut şi la rezultat – sub 25h, bravo lor!
A fost o vreme bună, minus vântul puternic din noapte de la cabana Omu, asta pentru cine n-a fost suficient de rapid – cum se spune – norocul ţine cu cei buni sau, mai practic, e cum ţi-l faci. S-a mers tare şi s-au scos şi recorduri ale competiţiei. Au fost foarte multe echipe la start – 65 la masculin, 18 la mixt şi 7 la feminin.
La ora 6 dimineaţa a fost startul de la Peştera – Bucegi, Dâmboviţa. Noi am mers foarte bine două treimi din cursă, deşi Sebi începuse deja de pe coborârea pe Jepii Mari să aibă probleme serioase la un picior. Se vedea că se chinuie şi nu era un semn bun pentru o cursă atât de lungă şi grea. Mergeam în schimb peste aşteptări la urcări şi reuşeam cu brio să compensăm pierderea pe coborâri. Am reajuns echipa poloneză de mixt pe Jepii Mici, care era mult mai sprintenă ca noi la vale. Abia am aşteptat să ajungem înapoi la P6 Peştera şi să încercăm să-i atenuăm durerea, aveam pregătit ceva şi pentru astfel de cazuri. La P6 eram cu jumătate de oră sub timpul din anii trecuţi – aproximativ 6 ore. Ca de obicei aveam la mine o foaie cu timpii intermediari ale echipelor din anul trecut – primele 10, cu timpul maxim de finish 26h şi câteva minute. Mai jos de atât nu avea rost să pun pe hârtie, era clar că ar fi însemnat situaţii excepţionale şi atunci timpul final nu mai avea relevanţă.
Cumva am scăpat şi de Valea Cerbului şi la Gura Diham ATAC era cu câteva minute după noi. Pe Bucşoiu am prins din urmă prima echipă de fete – venite din Ungaria. Mamă, mult mai vorbeau fetele acelea! Non stop, noroc că nu înţelegeam ce. 🙂 Însă acest lucru mi-a indicat că erau relaxate şi nu mergeau la maxim. A fost un grup de concurenţi din ţara vecină şi toţi au mers foarte bine. Ne-am întâlnit şi cu Lucian Clinciu care deja verifica traseul spre Bucşoiu şi dorea să pună nişte luminiţe – era şi ceaţă şi începuse să bată tare vântul. Pe la ora 19.20 am bifat vârful Omu pentru a doua oară, eram cu “eterna” jumătate de oră avans faţă de anul trecut, reuşisem iar să recuperăm pierderea pe coborâre. Incă aveam şanse la un timp final sub 24h dar deja eram în stadiul de “menţinere avans”.
A urmat coborârea de Ciubotea unde numai cine n-a vrut nu ne-a depăşit. 🙂 S-au lipit de noi Octavian şi David din echipa Inginerii – aici este ce au scris ei, n-aveau gps (urma noaptea) şi momentan le convenea ritmul nostru. David avea şi el probleme, mi se părea că mai degrabă din cauza epuizării. Echipa Ţânţarii – familia Luţic – au trecut în mare viteză de noi, sunt buni coborâtori. Sperau cred să-i ajungă pe polonezi. Anul acesta au ajuns după noi la Omu după urcarea de Bucşoiu.
La intrarea de Valea Gaura ca timp eram bine dar eram tot mai lenţi. Tot efortul cu piciorul nu avea cum să nu-l epuizeze pe Sebi, oricât de antrenat era. I se făcuse rău. Trecuseră de noi prietenii de la ATAC, iar la lanţuri pur şi simplu a trebuit să stăm mai multe minute – nu le puteam urca. Nu avea sens să mai stea cu noi Inginerii aşa că le-am spus că mai bine pleacă şi dacă au probleme de orientare să se oprească, să-şi folosească eventual foliile de supravieţuire şi să aştepte că sigur “trenuri” vor mai veni şi se vor putea lipi de ele câte o perioadă. Au încheiat cu bine cu un sfert de oră peste 25h. Au trecut de noi şi echipa Rupicapra GP cu Sztranyiczki Gabor si Hadnagy Péter – tot prieteni şi tot de la Cluj. De fapt în tot concursul acesta au participat o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, cred că-i ştiu pe majoritatea.
Pentru mine şi Sebi deja devenise o provocare să ajungem la Omu pentru a treia oară, ne-am fi bucurat să putem abandona acolo fără să creăm probleme organizatorilor. Mi-am adus aminte de o excursie grea la munte, în martie, la Refugiul Agăţat din Parâng, unde mă pornisem cu un prieten, studenţi fiind. Foarte mult contează să iţi foloseşti experienţa şi să înveţi ceva din fiecare clipă care trece. Sunt episoade din viaţă care mi-au rămas vii în minte deşi au trecut mulţi ani pentru că într-un fel sau altul m-au marcat. Nu spun nimic nou cu asta, aşa suntem. Atunci eram cu rucsaci grei, în condiţii de iarnă, tot drumul din Petroşani pe Valea Jieţului îl parcursesem pe jos. Am învăţat atunci 3 lucruri, din care unul ne-a folosit: am ajuns să ne schimbăm la făcut urme la un număr de paşi care tot a scăzut până am adoptat altă soluţie. Aşa că acum am botezat-o regula celor 20 de paşi: mers şi pauză şi tot aşa până Sebi şi-a revenit, fără să răsufle greu la capătul acelor paşi. Incredibil ce multă voinţă are! Mergeam în faţa lui ca să fiu sigur că nu trişează, forţând. Nu puteam face mare lucru, aşa că m-am străduit să tac: nici mie când sunt obosit nu-mi place să vorbesc.
Dar, dacă tot sunt pe blog, scriu despre excursia de atunci cu Luşu. De multe ori am fost doar noi doi în tot felul de excursii, inclusiv traversarea Munţilor Rodnei, fără ca atunci să ne punem problema că e cine ştie ce provocare. Nu ştiu cum se face dar cu el mereu parcă mergeam spre extrem, de soţia m-a rugat să mai luăm pe cineva mai normal cu noi dacă nu se poate altfel. Nu părea să fie cine ştie ce mersul la refugiu, am mai fost de câteva ori. Dar acum primul impediment era că practic la fiecare pas se rupea stratul de gheaţă sub picioare, aveam rucsaci grei, şi tot aşa urma să străbatem cei aproximativ 10km pe Valea Jieţului. Conta timpul de parcurgere pentru că se înnopta repede, iar trenurile nici atunci nu erau prea dese să ne putem alege o oră de sosire avantajoasă. Şi aici a fost primul lucru pe care l-am învăţat: erau din când în când urme de animale, în special lupi, care urmau drumul în zig-zag, uşor îngheţate. Pe ele, culmea, gheaţa nu mai ceda sub paşi şi aşa am ajuns să ne bucurăm când le găseam şi să le urmăm. Aveau ei simţurile lor să ştie unde zăpada era mai tare sau pur şi simplu era ca şi cum cineva ne făcuse urme? Am ajuns apoi în zona de pădure şi acolo zăpada era mare. Nici în zilele de vară nu-i floare la ureche de urcat pe acolo. Acum însă era greu, tot mai greu: uneori parcă înotam. Şi atunci am început să facem un lucru normal, să ne schimbăm la făcut urme, făcând câte un pas lateral când nu mai puteam şi simţeam nevoia de pauză. Şi, încetul cu încetul, am ajuns să ne numărăm paşii, mai întâi 50, apoi 20, apoi 10… Şi aşa am învăţat al doilea lucru: că nu metrul e unitatea de măsură la munte, ci pasul. Şi pas cu pas, cu răbdare, ajungi la destinaţie. Important e să numeri, ajută, te face să simţi că progresezi. Cam aşa cum numeri oile ca să adormi. 🙂 Număratul te ajută şi la mare când ajungi departe în larg şi ţi se pare că nu te mai apropii de mal orice ai face. Scapi de panică. Totul a culminat când au început să apară trunchiuri căzute de copaci imenşi în calea noastră şi să cădem la propriu printre ei, rămânând atârnaţi în chingile de la rucsaci, cu picioarele practic în gol. Ne gândeam cum vom face dacă ne prinde noaptea şi nu ajungem, dar deja era prea de tot: nu aveam cort şi era seară. Şi aşa am ajuns la al treilea lucru: eram la trenă şi am hotărât să-mi las rucsacul şi să-l agăţ într-un copac. Am început să urc în disperare, chiar şi în patru labe. Aşa eram de pornit că nu aveam decât un gând, fără să mă uit prea mult în stânga şi-n dreapta: să scap de pădure şi să urc pe primul deal din golul alpin. Şi la un moment dat Luşu m-a strigat: hai că ai trecut, trebuie s-o luăm la dreapta! Până să facă el focul mi-am şi recuperat rucsacul şi era noapte.
Cum s-a încheiat excursia? Noi aveam gânduri măreţe, dar ziua următoare doar am stat la refugiu şi în zonă, ronţăind la căldură şi uitându-ne cu subînţeles unul la altul. Duminica ne-am întors.
Şi în sfârşit Omu pentru a treia oară, 20h45min de la startul de la ora 6. Doar cu 10 min în depăşire faţă de timpul de anul trecut când încheiasem cu Adi Cosma în 24h52min. Dar acum nu ştiam dacă vom mai putea continua. Era mai importantă sănătatea, nu doream nici unul din noi să fie urmări de lungă durată. Am ştampilat totuşi foaia de drum şi am aşteptat. Am oprit şi gps-ul, după calculele mele puteam ajunge la limită cu bateriile, teoretic 6h (schimb baterii P6 Peştera)+ 20h (timp maxim specificat) ar fi funcţionat maxim 26h. Numai kilometri în plus n-aveam chef să facem. A contat mult şi faptul că oricum drumul spre finishul la Peştera tot trebuia să-l facem. Aşa că Sebi a spus “Hai”! Am întrebat pe o fată voluntară ce distanţă mai este până la final deşi ştiam foarte bine… Mi-a plăcut răspunsul – numai 10km. 🙂 N-am putut decât să-i răspund decât tot cu umor – o să fim fericiţi dacă ajungem în 5h. În realitate ne-au trebuit 6h10min la cei peste 16km rămaşi… Până să plecăm noi a ieşit în vântul de afară echipa Doi de la Cluj – Adrian Tap şi Bogdan Morutan (adică tot de-ai mei), tot spre Batrâna, după lungi explicaţii despre traseu ale lui Silviu Bălan. După 10 minute s-au întors şi au spus că ei nu văd nicio stâncă unde să facă la stânga şi apoi la dreapta. 🙂 I-a luat Silviu de mânuţă şi i-a condus, lăsând şi o vestă reflectorizantă acolo (poate o lăsase dinainte).
Am încheiat concursul în 26h55min, locul 4 la categoria master (la 5 minute de locul 3), locul 18 la masculin şi 22 general. A fost infernală coborârea spre Poiana Guţanu în condiţia actuală, număram pietrele. Ne-am regăsit însă motivaţia şi pe final aceasta a fost să încheiem sub 27h şi să nu ne mai ajungă nimeni … în afară de locul 3 la master. Bravo Sebi, recuperare rapidă! Eu n-aş fi avut puterea să continui în locul tău, cred că pentru tine a contat mai mult coechipierul decât binele propriu. Mulţumesc că ai fost alături de mine! E un concurs frumos Marathon 7500, parcă văd că vom spune – prea frumos ca să nu mergem din nou. 🙂
Foarte faini oameni s-au strâns la acest concurs, de la concurenţi la organizatori, voluntari, fotografi. Relaxaţi, cu umor, săritori şi operativi ca nişte oameni de munte adevăraţi. Mulţumesc Cornelia Butcovan pentru suport!
Pentru mine urmează UTMB, va fi greu. Acolo n-o să-mi permit să merg fără beţe.
Oricum anul acesta am urcat o dată cu schiurile la Postăvaru Night.
