Oct 092019
 

Poză din drumeția de duminică – după MPC 2013

A fost o zi tristă pentru alergarea montană. O zi care a început frumos, a continuat peste așteptări până la sfârșitul cursei mele și s-a încheiat cu o tragedie pe care n-am vrut s-o cred mult timp atunci. M-am tot gândit dacă să scriu sau nu… Dar nu pot să trec peste, nu pot fi ca un struț care-și îngroapă capul în nisip ca să nu vadă ce nu-i convine, ce nu-i place.

Condoleanțe familiilor, au fost doi prieteni dragi pentru mine. Da, în mod direct doar pe Edy îl cunoșteam, dar în lumea alergătorilor toți suntem prieteni, toți suntem uniți prin modul de viață. Știu, mulți spun că practicăm alergarea montană de fun, pentru sănătate si pentru că ne place natura. Mi se spune că voi trăi 100 de ani fără reparații. De fiecare dată însă mă gândesc că nu pot să fiu de acord în totalitate cu aceste concluzii, mai precis nu e totul. Nu e atât de simplu. Și cumva e prea egoist să crezi că sănătatea personală contează atât de mult. Ce dovadă mai bună poate fi în cazul meu decât faptul că am aflat de schimbarea medicului meu de familie din ziare, când în sfârșit media aflase că praxisul medical se vinde? Că merg la medicul actual când am nevoie de parafă pentru participare la competiții în străinătate? Că nu mai ţin minte când am facut ultima dată analizele? Da, sunt mai sănătos, sper, dar nu acesta e aspectul cel mai important care m-a determinat să aleg alergarea montană acum, iar mai demult MTB, drumeția etc. Mereu am ales să fac ceva activ în timpul liber, instinctual. Și pozele mele reflectă cu adevărat că nici cuvântul “fun”, distracție pe românește, nu e chiar potrivit, deși într-adevăr mă simt bine. Cu privire la natură am recunoscut că în timpul concursurilor nu pot privi în jurul meu, trebuie să fiu atent la teren, concurenţi, am pulsul ridicat. Natura se observă mai pe îndelete. Mai sunt și provocările, da, de ele am uitat să spun. Și dorința de a fi tot mai bun, de a performa. Dar nu toată lumea alergării ajunge în față. Și atunci, care e adevărul? Ce lipsește? Ce i-a făcut pe prietenii mei din lumea alergării să pășească pe această cale? De ce nu le ajunge lumea reală pentru viața lor? De ce nu-mi ajunge? Totul poate fi exprimat într-un singur cuvânt: necesitate. În sfârşit l-am găsit, era ascuns undeva în subconştient. E modul prin care încerc să rămân un om normal, în bunul sens al cuvântului. Pentru că e greu să rămâi un om normal în această lume, aşa cum te-au (și m-au) învăţat părinţii.

În lumea reală în care te izbești de dezamăgiri, de inechități, în lumea în care poate exista cazul Alexandra care pe mine m-a șocat în mod deosebit și poate pe vecie pentru că la vârsta mea nu mai pot crede că se va schimba ceva în bine, că voi apuca … pentru că mi-am dat seama cât de tare scârțâie sistemul și cât valorează o viață de om obișnuit… ai nevoie de ceva pentru a rămâne în echilibru, nu atât fizic, cât psihic. Și alergarea montană e o soluție, îți dă liniștea necesară să poți reveni cu forțe proaspete la viața de zi cu zi, să-ți recapeți răbdarea, să redevii optimist și vesel, să-ţi faci meseria cu plăcere, să ai energie în primul rând pentru familie. Intri astfel într-o lume ca o oază, în care speri că scapi de probleme, de stres și e o alternativă mult mai sănătoasă ca lumea virtuală în care din păcate intră tot mai mulți și din care ne luptăm să-i scăpăm pe ai noștri, pe copiii noștri. Pentru că şi lumea virtuala e un refugiu, o alternativă, oferă provocări …

Și totuși și această lume a alergării e reală, vai, cât de reală! Am văzut asta la acest concurs.

Pentru mine la Maraton Piatra Craiului au fost accidente, mici greşeli cu urmări grave. Şi Eniko şi Edy au avut experiență, cum am și eu. Şi eu mai gresesc, mi-am văzut moartea cu ochii cum se spune, dar m-a salvat până acum câte un dram de noroc.
În mod conştient poate prima situaţie gravă prin care am trecut a fost într-o drumeţie din studenţie la Huda lui Papară. Toată lumea era în tabăra de corturi, eu mă trezesc să plec în plimbare prin pădure şi “să caţăr” un perete. Aşa, fără un motiv special, că era acolo în fața mea. Fără echipament, că oricum atunci nu te prea gândeai să ai aşa ceva, era perioada în care îţi manufacturai hamul după un model real sau după pozele din cărţi. Şi după câţiva metri de căţărat mă blochez cu înaintarea, nu mai era funny şi vreau să cobor. Încerc, nu mai pot, e prea riscant. Ce să fac, cine ştie când vor vedea ceilalţi că lipsesc, n-am spus la nimeni unde mă duc, pe atunci nu erau telefoane mobile. Am norocul să găsesc o cale să urc, fac un fel de tragere la sorţi că nu vedeam mare lucru în sus, ajung spre seară la corturi. M-au întrebat prietenii pe unde am fost, am zis că pe dealuri. Dar am rămas la o vorbă de care mă ţin şi acum, cine ştie până când: uneori e suficient să greşeşti doar o singură dată. M-aţi văzut căţărându-mă vreodată, chiar dacă fac parte şi dintr-un club alpin? Poate de aceea… Au trecut zeci de ani de atunci. Și să mai zici că trecutul unui om nu contează…

Dar acum? Şi acum mai scap ca prin urechile acului. De exemplu la MTB la una din ediţiile Maratonului Gilăului. Da, ştiu, sunt doar nişte dealuri. E suficient însă să intre în tine cineva, să zbori pe neaşteptate chiar dacă eşti cu spd-uri, să ai de ales între prăpastie şi un bolovan de care poate te vei zdrobi… dacă te poţi prinde. Am avut noroc. Şi da, incredibil ce multe gânduri poţi cuprinde în acele secunde. Și imagini, nu de la fața locului…

Şi chiar la MPC în 2014, când ai ghinionul să ricoşeze aiurea o piatră şi abia să apuci să întorci puţin capul, piatra nimerind în pometul unui obraz între tâmplă şi ochi. Cum spuneau prietenii, arătam ca Rambo şi am fost sfătuit să mă spăl că speriu oamenii. A fost doar o sperietura, am încheiat chiar cu un timp bun pentru mine. Nu a fost prima ediţie pentru mine, iar despre fiecare ediţie eu cred că am scris frumos pentru că mi-au plăcut.

Accidentările sunt aşadar din vina proprie sau a celor din jur, nu pot spune care sunt mai periculoase. Dar sunt în general mici și nu le ții socoteala. La 2×2 o dată mi-a intrat vârful unui picior între stânci şi ca de obicei mai mult mâinile au avut de suferit. Puteam să-mi rup piciorul sau să mă lovesc cu capul de o stâncă, în ultima clipă am scăpat din menghină. Eram cu papuci de ultra şi aceştia erau puţin mai largi şi nu eram obişnuit.
Să nu pun doar curse din România: deşi am fost la puţine pe alte meleaguri, evenimente am avut, minore în general. La TDS din Franţa în 2015 am stat prea aproape de cineva, am vrut să trec, m-am împiedicat şi am căzut spre vale. Norocul meu a fost că erau serpentine în acea vale şi am aterizat în aceeaşi potecă mai jos, alegându-mă doar cu julituri.

Dacă fiecare dintre noi am sta să privim în urmă, probabil că nu sunt singurul “împiedicat” din lume. Nu ne place însă să povestim despre situaţiile limită. Şi în niciuna din situaţiile critice prin care am trecut nici nu mi-a trecut prin minte să pun măcar o parte din vină pe organizatori. Nu a fost cazul. Ca de obicei am încercat să trag concluzii, să pot evita astfel de evenimente. Am 50 de ani, parcă cu toata experienţa mea tot mai des am mici probleme, şi acum am un deget de la o mână pe care nu-l pot îndrepta, la 3 luni după Marathon 7500. Ar fi trebuit să-l pun în ghips, dar v-am spus cât ca des merg la medic.

Şi totuşi alergarea montană e o necesitate pentru mine. Nu contează că mai cad. Nu e o lume ideala, dar nici nu e lumea Alexandrei. A fost invitat la un post tv un pensionar, fost şef la un departament ce răspundea de siguranţa cetăţeanului. Şi el a spus că e normal să fie sute de dispariţii pe an în România. Părea până la aceste cuvinte bine documentat, că ştie ce spune. Toată lumea a fost revoltată, inclusiv eu: cum adică, cum poţi afirma în ziua de astăzi aşa ceva? Pentru mine era clar, cel puţin a dovedit lipsă totală de tact şi o folosire inacceptabilă a cuvântului “normal”. Şi, evident, că vrea televiziunea respectivă să facă audienţă. Dar dacă omul ăsta a spus din statisticile care sunt parcă “dezumanizate”, din cele de pe vremea lui? Sau de acum? Dacă a mers acasă întrebându-se unde a greşit, că el aşa ţine minte? Dacă are o memorie beton, că unii chiar așa au, credeți-mă!

Cum stăm în lumea alergării montane cu statisticile referitoare la evenimente negative? Nimic până acum la noi în ţară… Dar la MTB, ciclism de şosea, fotbal etc avem cazuri. La bunul simţ riscurile specifice alergării montane se adaugă la cele de la alergarea de şosea. Ştiu că americanii sunt obsedaţi de statistici la orice sport şi nu numai. Primul meu contact cu statisticile lor a fost la baschet, la NBA. Pentru ei oamenii sunt cifre, ca la contabilitate. Nu degeaba sunt şi glume pe seama “cercetătorilor americani”. Ei spun că la maratoanele de şosea moare un om la 100.000 participanţi în timpul sau în următoarele 24 de ore. În general cauza e infarctul datorat hiponatrenamiei. La triatloanele de tip ironman statisticile sunt mai negative. După primul meu Xman de la Oradea soţia n-a mai vrut să mai particip la altele, fiica – micuţă atunci, chiar a plâns, deci nu arătam prea bine. Mie mi se părea că sunt ok. La cel mai mare maraton din lume, la cel din New-York, se ştie că în fiecare an moare cineva. Adică câştigi la tragerea la sorţi, te duci împreună cu cei 90.000 de participanţi la concurs, te uiţi la cei din jur şi spui: unul din noi murim azi, iar din cei rămaşi 60.000 termină maratonul; cei cu inima slabă să plece acasă. Asta e statistica dezumanizată, dar e adevărul. Oare câți concurenți ajung la ambulanțe sub diferite motive la maratoanele de șosea? Cred că ne-ar speria cifrele. Şi oamenii participă în continuare la concursuri, viaţa merge înainte.

Fiecare participare a mea la MPC am considerat-o o sărbătoare, de fiecare dată am încercat să scriu ceva cât de cât folositor. De ce tot scriu? Scrie acolo sus pe blog în colţul din dreapta, simplu cum îmi place mie: să am ce povesti nepoţilor. Ştiti de unde a pornit blogul? Tot de la o experienţă de viaţă. Un unchi al cuiva a trecut prin două războaie şi povestea foarte frumos şi interesant, a avut o viață grea și pierderi la care nu știu cum de a rezistat cu mintea întreagă. Dar era bătrân, iar pe zi ce trece poveştile se scurtau, le repeta pe tot mai puţine până a ajuns la una. Eu vreau să nu-i plictisesc pe ai mei, dacă vor peste ani să citească poveştile mele alături de mine, să nu mă repet… Eu doresc să fiu un om normal cu nepoţi, atât. Normalul de altădată.

Mereu am apreciat ce a facut Luci Clinciu pentru comunitatea alergătorilor montani. Regulamentul de la Circuitul Carpaţilor, înainte cele de la cursele CarpathianMan le-am tot dat exemplu pentru cine mă întreba şi dorea să organizeze un concurs. Dacă li se părea ceva nepotrivit puteau să ceară explicații, să modifice după aceea. Am scris şi acum doi ani despre asta, despre faptul că a dorit standardizarea concursurilor, asigurarea unui nivel de condiţii şi siguranţă astfel încât oricine doreşte să participe la concursurile din Circuit să fie sigur că nu are surprize negative. Şi în străinătate există ITRA unde sunt membru de câţiva ani, mi s-a părut de asemenea o idee bună, eu la acele concursuri merg care sunt înscrise la ITRA.

Acum traseul a fost umed, ca urmare pe unele porţiuni erai mai lent, dar pe altele erai mai rapid. Pietrele parcă erau mai lipite și nu mai fugeau așa de sub tălpi. Unii au scos recorduri personale. Corzile cu noduri suplimentare puse în porțiunile mai dificile de pe traseul turistic pe mine m-au ajutat, m-am simţit în siguranţă, erau şi salvamontişti pe traseu. Dar când e să se întâmple, doar un pic de noroc… Trist şi dureros! Nu ştiu ce a fost acolo. Atunci am auzit zvonuri la finish, am ajuns repede la cazare şi am citit în ziarele online. M-am gândit la ai mei, am sunat, am încheiat cu “vă pup” şi nu le-am spus nimic, mai speram. Li s-a părut ciudată încheierea, iar după ce au văzut o ştire la tv m-au resunat să ştie că sunt bine. Cam ştiu ce şi-au imaginat… Multă lume a fost cu sufletul la gură, şi de acolo, şi din alte părţi. Nu vreau să compar cu nimic acele ore.

Ce va urma nu ştiu. Doar ştiu că alergarea montană e încă o necesitate pentru mine. Poate a fost şi pentru EI. Ştiu că mereu îmi voi aduce aminte de Eniko şi Edy.

Cursa mea? Ar fi fost frumoasă, cum am trecut de prietenii mei din categorie, cum m-am străduit ca de obicei. 4h55min, prima dată sub 5 ore, probabil locul 3 la categorie şi 33 general. Din păcate cursa nu va rămâne cu amintirea unor rezultate. Să ne gândim și la ce şi-ar dori ei, cei trecuţi în eternitate.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Sep 252019
 

Apuseni Ultra Race 170k (generic spus, practic este aproximativ 180k) este o cursă mai deosebită în peisajul curselor lungi “standard” de ultra. Spun standard pentru că oamenii mereu au lungit sau lăţit ca un aluat de pătură concursurile de ultra până concurenţii s-au subţiat de tot.

Am participat la mai multe competiţii de această lungime – UTMB (de 2 ori), Istria 100 mile (de 3 ori), Pirin Ultra 160k (de 2 ori) şi sunt câteva aspecte care diferenţiază Apuseni Ultra Race.
Ştiam de particularități de la început, anul trecut am fost chiar închizător la primele două tronsoane: Arieşeni – Padiş şi Padiş – Răchiţele, în total aproximativ 93km, să-i spun porțiunea mai sălbatică. Ca să ştiu la ce să mă aştept şi în ultima jumătate de cursă cu o săptămână înainte de concurs am fost în recunoaştere traseu cu MTB-ul: Răchiţele – Măguri Răcătău – Staţiunea Muntele Băişorii. După o studiere pe hartă, văzând că această a doua parte e mai mult pe drumuri asfaltate sau pietruite, m-am gândit că bicicleta se pretează mai bine chiar decât alergarea şi, în orice caz, voi face un efort mai mic şi voi fi mai rapid.
Aşa a fost, dar n-am reuşit să mă încadrez în planul A: mers cu maşina şi MTB de la Cluj la Răchiţele, parcurs traseul, întoarcere la Răchiţele pe MTB pe o variantă mai uşoară şi plecare acasă cu maşina, toate într-o zi. Destul de repede, după intrarea pe traseu unde am avut porţiuni de push bike şi carry bike, nu m-am mai luptat inutil, am preferat să fac poze şi am aplicat planul B, în care de la Staţiunea Muntele Băişorii m-am întors acasă la Cluj tot pe MTB şi abia ziua următoare am recuperat maşina de la Răchiţele mergând pe drumul naţional cu MTB-ul.

Prin Apuseni am drumeţit de multe ori, am fost şi cu MTB-ul şi mai demult cu cursiera, când nu exista MTB pe la noi. Faţă de secolul trecut acum traseele turistice sunt mult mai bine marcate. Dar, la un traseu care străbate munţii de-a curmezişul, sunt porţiuni de legătură să spunem mai puţin cunoscute pe care prietenul meu şi organizatorul Cozmin Ardelean a trebuit să le marcheze și încă destul de des. Cerinţa obligatorie pentru concurenți a fost de a avea track pe un dispozitiv gps şi, în plus, instalată aplicaţia Avenza cu harta cu traseul. Având în vedere frumuseţea traseului eu zic că se merită acest sacrificiu, al orientării pe traseu, lucru pe care nu l-am întâlnit la celelalte curse, care erau marcate integral foarte bine în afară de … Pirin Ultra din Bulgaria.

Un alt aspect mai deosebit este traseul puțin spus interesant, care trece prin (şi pe lângă) multe obiective de care sunt convins că aţi auzit şi au denumiri de poveste ca: vârful Curcubăta Mare (1849m, cel mai înalt din Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop, Groapa Ruginoasă, Cheile Galbenei cu porţiuni de lanţuri, avenul Borţig, izbucurile specifice, Cetăţile Ponorului, Padiş – Vărăşoaia, Cetăţile Rădesei cu trecere prin peşteră, Piatra Tâlharului, Nimăiasa, vârful Vlădeasa (1836m), cascada Vălul Miresei. Toate acestea sunt în prima jumătate de traseu, sunt de vizitat mai înainte de a merge prin munţii din alte ţări, sunt ale noastre. Pentru că în special zona Padiş e împânzită de peşteri, avene, sunt multe marcaje care te pot deruta (de exemplu cele spre intrările la “balcoanele” Cetăţilor Ponorului) şi sunt motiv de rătăcire de pe traseu. Elod Szocs sunt convins că a luat-o greşit pe unul din marcaje, că la PA4 Padiş am fost surprins să văd că a sosit după mine.

Anul trecut ca închizător am putut să-mi mai arunc câte o privire de turist şi în jurul meu, dar e de alocat multe zile de concediu pentru a putea spune că ştii ceva despre aceşti munţi.

După ce până la Răchiţele ai avut parte de tot felul de provocări, acumulând inclusiv cea mai mare parte din diferenţa de nivel a concursului, jumătatea a doua pare uşoară. Nu e aşa, m-am convins după timpii lui Bartha Balint care a încheiat primul cursa anul trecut, i-am studiat trackul (inclusiv la modul flyby) de pe Strava. La MTB la recunoaşterea de traseu totuşi e altă senzaţia, dar nu e uşor nici acolo, mi-au trebuit vreo 9 ore de cicloturism pentru cei 88km să ajung la finish. Şi în această parte sunt locuri cunoscute, poate mai puţin pentru alergători cât pentru biciclişti şi triatlonişti: Dealul Botii, staţiunea Beliş – Fântânele – lac de acumulare, Mărişel, Măguri-Răcătău, vârful Piatra Groşilor, vârful Muntele Mare, finish-ul la Staţiunea Muntele Băişorii. Ce te macină încetul cu încetul la această porţiune sunt drumurile pietruite, netasate. Ştiu din experienţa de la Pirin că alergătorilor de trail nu le place nici asfaltul, nici aceste drumuri. Nici eu nu mă omor după aşa ceva, dar ceea ce îmi place la ele e că nu le place celorlalţi şi rabd cu mai mult stoicism prezenţa lor, îl consider un avantaj.

Sunt peisaje frumoase în această zonă, dar depinde cum nimereşti, zi sau noapte.

Cozmin a gândit bine traseul, startul la ora 6 dimineaţa din Arieşeni permite o logistică mai uşoară în porţiunile întortochiate, cu multe poteci, de la început, dar şi poţi aprecia locurile şi să te bucuri în suferinţă, adică nu doar să alergi să ajungi la finish. În principiu după Răchiţele drumurile nu ar trebui să creeze probleme de orientare, atâta că eu le-am parcurs noaptea şi în localităţi am mai luat-o greşit, mai ales în Mărişel şi Măguri-Răcătău. Şi acolo se construieşte mult, sunt “aproape” staţiuni turistice, la mică distanţă de Cluj, la Mărişel este şi pârtie de schi de mulţi ani.  

Ce mult am scris deja! Dar consider că merită, e ceea ce m-a convins să particip la această cursă “de casă”, un concurs încă cu puţini concurenţi, dar o premieră pentru România: este singurul concurs de 170km+ de la noi.

Prin concurs s-a mai dorit reprezentarea unor tradiţii ale locului şi s-a ales cea a mâncărurilor. Apăi eu n-am apucat să gust din toate că eram grăbit. Iarăşi noroc cu anul trecut… Au fost plăcinte la PA4 Padiş (primul punct de dropbag, km41), ciorbă la cabana Vlădeasa (PA7 km76), gulaş la Dobrin (PA14 km149) unde era prietenul meu Luşu cu familia, sarmale la finish în Staţiunea Muntele Băişorii. Asta clar n-am mai întâlnit pe la cursele lungi la care am participat.
Completare de la Cozmin: a mai fost omletă la Răchițele (PA9, km93, al doilea punct de dropbag) – îmi aduc aminte acum că am mâncat și eu – era Adriana Papp acolo, eu eram grăbit că în sfârșit eram primul și era momentul adevărului, apoi pilaful de orez și ficat de la Beliș (PA11, km116) și șnitețele cu cartofi la Mărișel (PA12, km127). La multe văd că am renunțat, dar nu poți să fii “și cu sacii în căruță și cu boii odihniți”, cum se spune.

Şi las la sfârşit, ca să iasă în evidenţă mai bine, prezenţa la punctele de alimentare, pe tot locul, nu mai vorbesc de finish, a multor prieteni sufletişti ca de obicei, nu toţi alergători, dar asta contează puţin. Sunt drumeţi, muntomani, salvamontişti, au în comun plăcerea de a sta în natură în timpul lor liber. Nu pot să-i enumăr pe toţi, am să pomenesc pe câte unul pe parcursul istorisirii cursei. La ei se adaugă ceilalţi voluntari şi organizatori la care le mulţumesc de asemenea pentru că au ales să-şi petreacă weekendul cu Apuseni Ultra Race, fotografii prezenţi în locuri cheie şi nu numai – poate mai puţin deosebite, dar au ştiut să ne facă să le privim prin ochii lor.

Citind încă o dată ca să corectez cele scrise, nu pot să nu mă gândesc, oare concursul acesta e numai pentru alergătorii clasici de ultra? Contează doar cine e pe podium și cine ajunge la finish, nu poate fi privit și altfel decât un concurs? Eu zic că unii concurenți, din cei care au fost și anii trecuți, vin și pentru altceva. Pot compara acest eveniment cu cele organizate de clubul Eke, cu turele memoriale de alergare/drumeție/MTB Kos Karoly, Jokai Mor și altele, în care sunt implicate și comunitățile din satele prin care trec traseele, tot cu mâncăruri tradiționale (dar mai mult pâine cu unsoare și ceapă, dulcețuri făcute în casă, ceaiuri), în care participanții vin pentru frumusețea locurilor și socializare, puțini merg la stilul competitiv. Și acolo sunt curse mai scurte, pentru cei mai puțin pregătiți de efort de anduranță, inclusiv pentru copii.

 Am fost invitat alături de Cipri Nedea la Radio Cluj să vorbim despre concursul acesta. Mulţumim!

Și clasamentul final cu câteva amănunte.

Pregătirea cursei.

Din cele spuse mai înainte primul lucru îndeplinit, și poate cel mai important, e cunoașterea traseului și a locurilor mai dificile. Și așa am avut probleme, pentru că noaptea se vede altfel, pentru că oboseala te afectează în multe moduri.

La partea cunoașterii adversarilor n-a fost așa de greu, n-am fost mulți, spre 30 de persoane. Dar, cum se spune, nu trebuie să fie mulți, e suficient să fie câțiva mai buni decât mine. Din cele văzute pe ITRA, cunoscându-i și pe unii concurenți, am ajuns la două concluzii: mă voi lupta în special cu Ciprian Nedea și cu Elod Szocs, apoi că niciunul din concurenții mai buni nu au mai participat la un ultra de 170km, concursurile lor netrecând de 120km. Cât de adevărate au fost observațiile s-a văzut, Cipri a terminat pe locul 2 și Elod pe 3. Dar am avut scăpări, de exemplu Alex Știrb, pe care nu-l știam așa de bine, care a fost aproape tot timpul primul până la cabana Vlădeasa de la km76.
Ca de obicei mi-am făcut o listă cu timpii de referinţă la PA-uri, bazându-mă și pe trackul Strava al lui Bartha Balint de anul trecut. L-am urmărit și în modul flyby, să văd unde i-a fost mai greu, de ce n-a reușit sub 24h, timpul lui final fiind 25h30min. Pentru mine oricum 25h30min pare de domeniul fantasticului, am ajuns la concluzia să trebuie să merg la optim pe un timp de 27h, în orice caz sub 30h, dar cel puțin să sper că obțin sub 29h, să fiu cu timp mai bun ca Andrei Țale, câștigătorul din primul an. Știam de la Lușu că Andrei a avut mari probleme la sfârșit din cauza frigului. La final a fost 28h41min pentru mine, singurul de anul acesta sub 30h, rezonabil.
Grosso modo, mi-am împărțit alimentarea după punctele de dropbag Padiș (km41), Răchițele (km93), Măguri-Răcătău (km137). Cu timpul prevăzut de 27h, mi-au ieșit pachete pentru 6h, 8h, 7h, respectiv 6h de cursă.
Am avut probleme cu potrivirea tuturor lucrurilor în dropbag, cam mic dacă vrei neaparat să-ți pui și o pereche de papuci de schimb. Eu mi-am pus totuși papuci în plus, nu i-am folosit, culmea nici șosetele nu le-am schimbat, dar la un așa traseu lung nu doream să rămân desculț pe undeva. Am ținut de asemenea să am la mine în plus o foiță de vânt, pe care eram convins că am s-o folosesc mai tot timpul pe traseu, mai degrabă decât foița de ploaie, am pus și o bluză mai groasă decât bluza cu mânecă lungă din rucsac. Știam cum e când bate vântul pe Vlădeasa sau Muntele Mare, ce frig poate să fie. N-au încăput mai multe din păcate.
Cam atât în mare, mergeam pe două obiective, în funcție de situație, pentru timp de 27h și pentru podium.

Desfășurarea cursei.

Dimineața la ora 6 s-a dat startul din Arieșeni, poate cu ușoară întârziere. Destul de tare s-a pornit pentru mine, poate și pentru că era frig. Primii mi s-au părut să fie Adi Crăciunescu și Mihaela Bodnariu. În orice caz s-a format un grup în față, eu mă străduiam doar să nu-i pierd din vedere, să nu trebuiască să fac efort de orientare, dar eram în ultima treime.

O primă surpriză a venit când am trecut de Cipri și am văzut că rămâne în urmă. Mă așteptam să fie printre primii, dar a pornit prudent, poate prea prudent. Cine știe ce planuri are? În orice caz, la un ultra la o distanță pe care n-o cunoști e mai sănătos să alergi la început mai încet decât prea tare. Și acest lucru dovedește însă că am un avantaj prin faptul că știu ritmul pe care-l pot duce, nu trebuie să tatonez.

La primul punct Stânișor, km8, cred că am ajuns pe locul 7. Începeam să-mi intru în ritm, era tot urcare. Cumva, spre vârful Curcubăta Mică, am bâlbâit-o puțin cu traseul împreună cu alții și a trebuit să scot mobilul cu harta Avenza. Adi Crăciunescu s-a depărtat, eu nu mai eram sigur că Cipri e în spatele meu.

Urc la Curcubăta Mare, alături era Luci Dincea. Mai schimbăm o vorbă, ajungem pe Adi, îl întrebăm dacă în fața celor doi pe care-i vedem în fața noastră mai sunt mulți. Ne spune că-s primii, mie nu-mi vine să cred. De pe vârf se vede până departe, nu văd pe nimeni, dacă totuși mai e cineva atunci e la nivelul lui Bartha Balint și n-am ce-i face.  

Vine vale, apoi tot sus-jos. Prind din urmă cred că pe Alex Știrb, unul din cei doi, și am confirmarea că sunt în primii trei, că Elod Szocs e în față. La PA2 Vârtop, km22, ajung puțin în spatele lui Elod. Eu oricum fac pauze foarte scurte, așa fac de obicei. Încerc astfel și să pun presiune pe ei, să nu stea cât doresc. Și văd că într-adevăr trag destul de tare să se depărteze de mine, iar să țin ritmul lor însemna să-mi ies bine din zona de confort. Îmi tot repet ce mi-am repetat de-a lungul întregii curse: dacă cu acest ritm am reușit chiar să-i ajung, de ce să alerg mai tare? Înseamnă că e suficient. Dacă se luptă între ei, foarte bine.

Vine PA3 intrarea în Cheile Galbenei, km31. Pe Elod nu-l mai vedeam demult, Alex nu era departe. În Chei brusc vedem pe Elod că se luptă să urce în dreapta pe un abrupt. Îl strigăm să coboare, că nu-i pe acolo traseul. Pe zona de lanțuri Alex se depărtează de mine, traversează Cheile foarte bine și nu-l mai văd destul de multă vreme, pe când era aproape sus la Avenul Borțig. Elod m-a ajuns și a rămas cuminte după mine pe urcarea spre aven. În Chei am fost tot pozat și ca de obicei Dan Tăuțan are zona lui favorită.

Vine porțiunea în care punctul galben de marcaj mai primește un punct albastru pentru Cetățile Ponorului. Elod fix în spatele meu parcă mă presează. Mă hotărăsc să-l las să treacă dacă dorește, că eu vreau să mănânc. Simțeam că merg prea tare. După câteva minute nu-l mai văd și un pic mă îngrijorez, oare nu alerg prea încet? Ajung la PA4 Padiș, km41, primul punct în care dropbag-ul mă așteaptă, “la plăcinte” cum mi-am notat pe hârtia cu PA-urile și timpii. De demult acolo sunt plăcinte, când treceam cu prietenii ne spuneam că mergem să facem o vizită la bătrâna cu plăcintele. Între timp bătrâna s-a tot schimbat, parcă a mai întinerit, dar pentru mine tot așa va fi, bătrâna cu plăcintele…

La Padiș văd pe Alex cum se pregătește de plecare. Va trebui să fiu rapid, să încerc să pun presiune la distanță pe el. Nicu Brandas, salvamontist, mă ajută să-mi pregătesc un recovery. Caută un pet pentru mine, din cauza volumului mic al dropbagului a trebuit să renunț la bidon. Plec în grabă, nu mănânc plăcintele. Asta e, am mâncat destul anul trecut. Pe Alex îl văd încă în față, merge pe ușoara urcare. În spate aud că sosește cineva. Cine să fie locul 4, să fie așa de aproape de noi? Mă întorc curios și-l văd pe Elod! Precis se rătăcise, acum abia am realizat că de fapt sunt pe locul 2.

Depășesc pe Alex și Cetățile Rădesei le trec primul, pe Alex nici măcar nu-l mai văd în spate. Iluzorie situație, curând mă ajunge și abia mă țin de el, eram ca o armonică: la drum întins se depărta, pe urcări îl ajungeam. Trecem nu departe unul de altul de PA5 Șaua Cumpănățelul, km51, unde ne aștepta Cozmin cu mașina, abia sosit acolo. Nici nu știu dacă am oprit să pun apă, atât de dornic eram să scurtez oprirea și pentru Alex. La PA6 Nimăiasa, km62, tot împreună cu Alex alergam.

Trecem de intersecția Pietrele Albe de unde pornea bucla de Vlădeasa și de aici n-am mai avut ce face, Alex s-a depărtat. Alerga prea bine pentru mine pentru zonele mai de plat. La PA7, cabana Vlădeasa, km 76, îl văd din nou. Mă uit acum pe timpii noștri, sosise totuși doar cu 2 minute în fața mea. Urma urcarea spre vârful Vlădeasa. Mi se oferă ciorbă, știți mai departe, trec peste. Îmi pune o fată apă în bidoane și dispar. Mai sus cu ceva mă uit să văd dacă Alex mă urmează, să știu cât de mult vrea locul 1. E în spatele meu la vreo 100m. Nu-i nimic, am să mă străduiesc să nu-i fie ușor în continuare. Ajung pe vârful Vlădeasa, mă uit în urmă, nimeni. Este o ultimă şa înainte de vârf, dar Alex nicăieri. Dar de aici urmează aproape numai coborâre până la Răchițele, timp să mă ajungă la ce viteză are este destul. Nu mai țin minte dacă este punct de control pe vârf, văd o mașină de teren, mă gândesc că o fi de la organizatori. Dau telefoane, dau mesaje, nimic. Ori eu, ori ei nu avem semnal. N-am ce face și cobor, vor vedea ei după track că n-am trișat. Aflu la PA8, km83, Pietrele Albe, unde e intersecția, că nu există punct de control și bine am făcut că am venit. Mă sună și Cozmin și lămurim definitiv aspectul. Întreb pe voluntarul de la PA8 când a sosit prima dată locul3, la ce timp față de mine.  E prima dată când aflu o informație despre concurenți (în afară de Alex care până atunci a fost tot cu mine), îmi spune 45min. Super!

Vine Răchițele, PA9, km 93 și al doilea punct de dropbag. Punctul se mutase la școala aflată la vreo 400m mai jos de Căminul Cultural de anul trecut. Știm motivul, se va ține la Cămin o nuntă. Ocolesc școala, nu mă prind că intrarea e pe ușa principală, trebuie să mă întorc și o văd pe Adriana Papp. Fain, e cu fetele la punct, cam singurele pe acolo, mă ajută fiecare cum pot. Atâta că sunt foarte grăbit, mă gândesc că dintr-o clipă în alta sosește Alex și, ca de obicei, vreau să-l oblig să stea puțin. Mai trebuie să am răbdare până pe la km 120, când gândeam că ceva trebuie să se întâmple cu unul din noi, dar din când în când mă ia valul. N-am mai fost niciodată primul la general la o competiție de acest gen. Până aici a mers totul bine, am ajuns pe lumină, era cam ora 19.20, eram chiar în grila de 25h! Și asta fără să o fac intenționat, așa a ieșit. E drept că Balint ajunsese cam cu 40min mai repede anul trecut și la final a scos un timp de peste 25h. 

Acum pentru prima dată am început să-mi doresc să știu când vine următorul concurent, să pot să-mi dozez efortul, să știu cât pot sta la PA-uri. Adriana nu știe sigur dacă are voie să-mi spună astfel de informație, eu mă gândesc că poate sunt singurul concurent din toată competiția care nu știe cum stau adversarii. Live-ul se pare că nu merge. În plus, îmi puneam întrebarea: ce e mai important, locul 1 sau timpul scos? Aleg timpul și alerg mai departe. N-am ce face, în continuare voi alege opriri scurte la PA-uri.

Trece PA10 Dealul Botii, km 102, vine PA11 Beliș, km 116. La Beliș, la Salvamont, sunt prieteni ca de obicei, obțin promisiunea că voi fi sunat sau primesc mesaj când pleacă al doilea concurent. Nici n-a fost nevoie să le spun numărul meu de telefon, îl aveau în agendă. Sunt aproape convins că al doilea e Cipri. Aflu în sfârșit că al doilea e la peste o oră de mine. După Răchițele, așa cum am spus, sunt lungi porțiuni de șosea și drumuri pietruite. Trebuie să am ceva viteză, să nu dau speranțe la urmăritori. 

Ajung la PA12 Mărișel, km 126, după ce am scăpat cu bine de urcarea de la Barajul Fântânele. Așa cum observasem cu o săptămână înainte, urcarea fusese curățată de prieteni de la MTB downhill, au pregătit-o pentru coborârile lor, li se părea potrivită. Nouă ne-au ușurat traseul, că nu mai erau tufe și pietrele mai rebele au fost înlăturate. Pe la Mărișel, înainte de PA, la capătul de telescaun, am făcut două rătăciri mai serioase, nu mai mult de 5min în total cred. N-am nimerit drumurile la intersecții, deja era noapte, a trebuit iar să scot mobilul cu harta Avenza, trackul de pe ceas mai mult mă încurca.

Urmează coborârea pe Drumul Generalului până la Măguri-Răcătau, PA13, km138, ultimul punct de dropbag. Până aici totul bine, mă străduiesc să nu forțez pe coborâre, e plin de pietre și e foarte lungă. Îmi tot repet că trebuie să mănânc peste 2-3km, să nu las coborârea să mă fure și să ajung leșinat în Măguri. Iau un gel și atât. Poate trebuia mai mult.

Din Măguri-Răcătau teoretic nu mai e mult, cam un maraton. Dar urmează o urcare grea la Dobrin, care și la MTB mi s-a părut interminabilă, cam de 900m diferență de nivel. Nu m-am uitat pe graficul meu de timp, dar văd că eram chiar bine: 20h07min, la aproape o oră peste timpul lui Balint, dar cu o oră mai repede decât estimarea medie pentru timpul final de 27h.
Pachetul meu pentru acea porțiune era pentru aproximativ 6h. Balint făcuse mai mult, eu sigur voi face și mai mult, 7-8 ore. Mă tot miram de ce mă întreabă lumea dacă doresc să scot sub 24h! Probabil arătam bine și aveam timp bun. Doar că de la Măguri-Răcătău sub 4h au scos doar maratoniștii care aveau startul de acolo, sub 6h nu știu dacă a scos cineva la proba de 100km.

Pornesc ca de obicei repejor spre Dobrin. Cum ies din Căminul din Măguri, cum mă izbește frigul. Sunt gata să mă întorc să mă îmbrac mai gros, dar îmi aduc aminte de Cozmin când spunea că nu avem voie, o dată ieșiți gata… Așa că sprijin bețele de un gard și iau tot ce am pe mine. Mă gândisem că pe Muntele Mare va fi frig noaptea și îmi luasem din dropbag bluza mai groasă, nu cea de dimineață de la start. Mi-am luat mănușile, simțeam că îngheț. N-am avut ce face și mi-am pus și suprapantalonii. Sus, peste tricou și bluză, mai aveam foița de vânt și cea de ploaie. Blindat așa am început să alerg cu capul în pământ, dornic să mă încălzesc. Trebuia doar să mă mișc și căldura corpului sigur va rămâne acolo, nu va trece de îmbrăcăminte.

Doar că iar am luat-o greșit… Pe track îmi apar vreo 4 minute îmbrăcatul și vreo 10 min rătăcirea. Numai bine că m-am băgat iar în priză. Dar încep problemele de altă natură, parcă în lanț. E pe la 2 noaptea, mă apucă picoteala. În mod normal n-ar trebui, rezist o noapte nedormită fără probleme în regim de concurs. Apar și niște frisoane, ba transpir, ba îmi revin. Mai hârâi, frigul îmi afectează căile respiratorii. De încălzit mă încălzisem, renunțasem la mănuși și glugi. Mă chinui să urc cam cu 4km/h (15min/km pace), mă gândesc că cine-o fi după mine nu poate câștiga mai mult de 2min/km, dacă urcă cu 5km/h. Și nu-s decât câțiva kilometri. Mă apucă foamea, mai și mestec. Asta e, cumva intru în echilibru. Și trec 2-3 kilometri chinuitori, mă pregătesc pentru alergare. Încerc “să-mi dau cheie” pe porțiunile de urcare mai ușoară. După câțiva pași simt însă că nu mai am aer. Merg din nou până îmi revin și iar încerc. Și tot așa, până simt că mă epuizez degeaba. Pur și simplu nu pot respira adânc, nu pot fugi. Mai greu a fost să realizez și să accept că de problema asta nu voi scăpa până la finish. 

Și cam gata cu timpii buni pentru mine, a contat doar să rămân pe primul loc. Mi-am propus să mă uit acasă la pulsul meu pe toată porţiunea aceasta, la încercările mele de a mă pune în alergare. Se vede că am încercat de zeci de ori, cel mai bine după cadență: ba pe roșu de la mers, ba alte culori.  

Lușu cu Miha mă așteptau la PA14 Dobrin, km149, la gulaș. Pe când eram aproape sus m-a sunat impacientat: ești bine, au trecut 3h! Sunt bine, dar nu pot alerga nicicum! N-am decât ușoară febră musculară dar nu pot respira cum trebuie! Mă lupt mai departe, sper ca mâncarea caldă să mă redreseze. Ajung în sfârșit, vreo 3h20min a durat porțiunea. O căsuță primitoare, țărănească, intimă. Cred că la toți concurenții le-a plăcut acolo. Mănânc gulașul, dar nu simt nici gust, nici miros, stomacul nu-mi spune nici că-i plin, nici că-i gol. Clar nu mă simt bine, doar când ești bolnav îți pierzi din simțuri. Nu mai iau o porție, consider că atât e de ajuns. Le mulțumesc și plec. 

Și cu îndărătnicie tot încerc să fug. Pe tot traseul până la finish. Știu și de la Lușu că Cipri e la aproape 2h de mine, dar dacă Cipri e mai fresh și poate fugi… Ajung la PA15, La Tină, km 155. Aici e Gyogyi, povestitoare, doar că nu are cu cine. Eu nu deschid gura mai mult decât e necesar. Îmi spune că Cipri Cioba e pe traseu și marchează spre Muntele Mare, am să mă întâlnesc cu el când se întoarce. Așa a și fost, ne-am văzut pe ocolirea Stației Meteo de pe Muntele Mare. Îl rog și pe el să mă anunțe dacă vine cineva și plec.

Greu am ajuns la PA16 La Mlaștini, km 168. Cozmin mă întâmpină din nou, spunându-mi că nu arăt prea vesel, ca să mă exprim decent. Înainte de finish mi-am dat bulendrele jos, am rămas doar în tricou, suprapantalonii însă i-am păstrat. Am putut să mai și alerg, se încălzise afară, erau peste 12 grade C. Timpul final a fost de 28h41min, mai bun cu peste 2h față de Cipri, sosit al doilea. 

Nu-i ușor să închei primul, iar dorința prea mare te poate distruge. Dar să fii primul e un prag peste care dacă treci o dată, cine știe… Păcat de finalul cam lent, cam 8h30min mi-a trebuit să parcurg maratonul de final cu 1600m diferență de nivel. Dar nici Cipri și Elod care au completat podiumul la general n-au mers mai bine, să spun așa, au fost câteva ceasuri rele în noaptea aceea. În sfârșit am putut mânca liniștit după finish, la final au fost sarmale. 

Foarte mulțumesc tuturor pentru cum m-au ajutat și m-au încurajat, sunteți grozavi! A fost un concurs pe care l-am trăit mai altfel ca altădată, tot concursul a fost altfel ca celelalte. Dacă îl recomand? Sigur, dar să aveți și dorința unui strop de aventură în voi! Și o să vedeți că veți prinde drag de aceste locuri, dacă n-ați mai fost.

Să ne vedem cu bine, momentan eu sunt angrenat în luna de mers, concursul anual și caritabil Walking Month, de data aceasta în echipă cu întreaga familie – “Veze family”.

Sep 032019
 

 

Anul acesta “călindarul” meu de timp liber n-a conținut multe concursuri, în schimb unele au fost grele: Istria 100 mile, UltraBug Fundu Moldovei, CarpathiaTrails, Marathon 7500 și Mureș 24h ștafetă. E anul în care m-am atașat de RupiCapra Team, o echipă cu oameni faini, mulți fiindu-mi prieteni de mai multă vreme și, deloc de neglijat, cu preocupări comune.

Mi-era dor de concursuri mai “normale”, clasice și mai ales să mai variez sporturile. Prin ce am trecut în ultimele săptămâni enumăr mai jos, cu cele mai “proaspete” în față.  Am avut pentru fiecare motive să le aleg, pe lângă cele ce țin de încadrarea între competițiile mele … majore. De acum voi face pauză, pentru că urmează Apuseni Ultra Race –  176km în 20 – 22 septembrie.

1. Háromszék Triathlon/a> – 31 august.
2. Transilvania Bike Trails Race /a>– 17 august.
3. Hit the Egg – Oușoru Challenge/a> – 10 august.

1. Háromszék Triathlon – 31 august.

Anul acesta nu s-a mai ținut Ultra Trail Făgăraș a lui Luci Clinciu, din seria CarpathianMan. Acolo aveam deja înțelegere să fac echipă cu prietenul meu de la RupiCapra Team – Csaba Papp. N-a fost să fie, e al doilea concurs pe echipe, primul fiind Marathon 7500, în care înțelegerea pică din motive independente de noi.

Mi-am aruncat ochii pe Sportsplanner, unde știam că pot găsi competiții din mai multe sporturi, și am dorit să fie un triatlon. În același weekend a fost și Hargita Trail Running, mulți de la RupiCapra au mers acolo, dar eu deja eram chitit să particip măcar la un triatlon și în acest an. Și am găsit Háromszék Triathlon, aflat la ediția cu numărul 28!

M-am bucurat, deși amintirile mele nu erau tocmai vesele de la ultimele participări, din motive ce țineau de turiști, nu de organizare.  Ce am scris în 2010 și 2011 se poate citi la acele linkuri. În primul rând am fost impresionat de longevitatea concursului. Apoi, e bine de știut că “Háromszék” înseamnă “Trei Scaune”, cu referire directă la Ținutul cu același nume care a fost județ în perioada interbelică. În contextul în care orașul Sfântu Gheorghe a fost reședință de județ, nu-i de mirare că în amintirea acelor vremuri istorice de vârf oamenii locului au dat această denumire triatlonului. Și pot spune că oamenii acestui oraș liniștit (m-am cazat acolo) au obiceiuri pe care te aștepți să le vezi mai degrabă în orașele mari, mai legate de trendurile moderne: umblă mult cu bicicletele, nu contează că sunt de oraș sau mai specializate, aleargă zilnic.

în 2010 a fost primul triatlon (atunci a fost “pe asfalt”) după mai bine de 9 ani de la ultimul triatlon la care mai participasem la Baia-Mare. Deci nu degeaba i-am spus în titlu “Return to innocence”, la perioada când eram mai tânăr. Acum, în 2019, am văzut că iar au început să organizeze triatlon lângă Baia-Mare, e drept că la alt lac. După 18 ani! 🙂
În 2011 a fost triatlonul de tip offroad, prin rezervația Mestecănișul de la Reci. Lacul unde s-a înotat a fost Reci și ce nu mi-a plăcut atunci a fost comportamentul oamenilor din camping, care făceau foc de tip tabără lângă corturi, puneau muzică tare până dimineața pe la ora 3.30 și, nu în ultimul rând, lipsa de reacție a celor din jur care au preferat să tacă, să-și mute corturile, în loc să-și spună păsul la scandalagii. Bine că eu am fost și sunt o forță a naturii!

Ce pot să le spun organizatorilor de acum e că mai am și port tricoul alb din acel an (2011) și că n-au făcut rău că au schimbat locația. Să nu uit încă o amintire ce mă leagă de Alpinsport, clubul organizator. Poate unii din cei de acum de la acest club nici nu știu… 🙂 Au organizat maraton de MTB, la o ediție cu startul la Șugaș Băi (a fost cred că prima dată când am vizitat stațiunea). Tot în 2011 a fost, am participat la proba lungă de 80km, linkul aici. Am prins vreme de iarnă, și atunci am fost avertizați că sunt urși.

Anul acesta triatlonul s-a ținut mai aproape de Sfântu Gheorghe, cu înotul la lacul Valea Crișului, de acolo proba de bicicletă offroad până la Șugaș Băi unde era și finishul, tritlonul încheindu-se cu o buclă de alergare. M-am documentat pe grabă și am scăpat esențialul. Am fost atât de marcat de nopțile nedormite de acum 8 ani că m-am cazat la Sfantu Gheorghe, la distanță de “lumea dezlănțuită”. A fost bine, doar că ipoteza a fost greșită: când m-am gândit la Háromszék Triathlon am presupus implicit că lacul Valea Crișului … e cel de la Reci (uitasem denumirea). Am găsit amănunte ca: lacul Valea Crișului e cu situația juridică neclară, ceva de genul revendicat. A urmat o epopee pentru mine în ziua premergătoare concursului, nu recunoșteam locul, n-am știut cum să ajung la intrarea oficială la lac cu mașina, Am dat o tură în jurul lui, noroc că am SUV, și m-am întors busumflat să-mi iau pachetul de înscriere. Acolo mi-a picat fisa… și am regretat că n-am citit mai întâi ce scrisesem pe blog înainte.

Dar, despre concursul de acum…
Cum am început, am și sfârșit: aerian la documentare, rătăcitor, deconectat, la concurs. Cei 1500m de înot i-am făcut în 54min, record negativ, printre ultimii 3 din concurs. 🙂 Am parcurs vreo 1750m, , ceea ce pentru un înotător “bun” ca mine e o lovitură, să spun că m-am rătăcit? Au fost două ture pe lac, la a doua m-au fluierat oamenii de pe barcă să mă întrebe dacă chiar vreau să ajung la mal acolo. Mi-am scos ochelarii, parcă am intrat în altă lume, geamandura era în altă direcție, și așa am continuat să înot, fără ochelari. Când am ieșit din apă deja startul la copii fusese dat, nu era nevoie să mă uit la ceas ca să știu că trecuse cam o oră de la start.

Ce a urmat – o cursă de recuperare fără șanse de izbândă. La MTB, 1h42min, un traseu frumos, cu urcări care mă avantajau față de triatloniștii clasici, și cu porțiuni tehnice de coborâre, dar mie nu-mi ajungeau 30km să intru în grupul de mijloc al triatloniștilor, nu-s chiar atât de bun. Când am văzut că prind din urmă concurenți aflați la mare distanțâ unii de alții am știut că e prea mare ecartul de timp pierdut la înot.  Singura mea grijă a devenit să nu mă descurajez și să “las pedala”, să rămână cursa provocatoare ca și cum m-aș lupta pentru podium la categorie.

Abia după alergarea de 6,2km cu 220m diferență de nivel (35min pentru mine) am văzut la rezultate că am reușit să mă lipesc de grupul de mijloc.
Final: locul 23 general, 6 categoria 50-54 de ani, 3h15min timpul.
Mi-a plăcut concursul și m-a ambiționat iar … să progresez la înot. E bine să ai scopuri în viață, chiar dacă ceea ce poți ajunge să fie tot mai des sub ceea ce nu poți.

E un sport complex triatlonul, din păcate nu e multă lume angrenată la acest “multisport”. Cum nu particip așa des la astfel de concursuri, de pe margine se vede mai bine. Sunt doar câteva centre mai puternice de triatlon în țară și puțini copii continuă să facă performanță și după 20 de ani. Iar situația de aici nu e singulară. Un sport însă practicat din tinerețe se ține minte toată viața, iar odata cu revenirea minții la cap, la 30 – 40 de ani, îți revin și obiceiurile sănătoase cu avantajul că ai știință de ceea ce faci.

Top

2.  Transilvania Bike Trails Race – 17 august.

Unde să te duci cu familia, dacă tu vrei MTB, poate și copiii (care nu-s prea hotărâți), și e important să fie și ceva nou, interesant, de vacanță și relaxare și pentru omul obișnuit? Am ales cursa de la Saschiz, iar cele scrise mai jos sunt pe baza relatărilor mele la momentul potrivit de pe FB.

Bineînțeles că am început minivacanța cu o excursie scurtă prin Saschiz și am ajuns și la Cetate.

La concursul de MTB Transilvania Bike Trails, tura lungă la care am participat a trecut prin multe localități pitorești “de pe colinele Transilvaniei”. Așa că în duminica de după concurs am fost să vizităm și cu alți ochi Viscri, unde si prințul Charles de Wales are o casă săsească – singurul ei indiciu e că sunt însemnele heraldice deasupra porții (se pot închiria camerele!).

Sinuos a fost traseul de MTB care m-a purtat de la Saschiz prin Mesendorf, Viscri, Bunești și Criț. Mai trebuie să vin pe aici, e prea puțin cât am stat. Cel mai bine e de vizitat pe bicicletă sau în drumeție, e mai în ton cu zona.

Frumos a fost evenimentul întins pe mai multe zile, unde concursul în sine e doar un motiv să adune laolaltă vizitatorii pe doua roți! Felicitări pentru organizare, aș fi vrut cu familia să particip și la turele zilnice (asta era intenția, am venit de joi și am stat la camping în Saschiz, cum spune Timy – pe terenul de fotbal) dar nu s-a putut acum. Dar la proiecțiile de filme am fost, printre care și cea cu expediția lui Zsolt Torók pe Pumori. Dumnezeu să-l ierte, mare alpinist și om, în ziua următoare am aflat de dispariția lui în Făgăraș!

Andreea a participat la cursa scurtă, am înscris-o la fața locului, a tot insistat deși anul acesta n-a mers cu MTB-ul deloc. Locul 4 pentru ea la feminin open, sper să-i revină plăcerea pedalării.

Pentru mine a fost o mică revenire la concursurile de MTB după câțiva ani lipsă. Am auzit lucruri frumoase despre acest concurs, plus că din punct de vedere tehnic era mai potrivit pentru mine, pentru început, să capăt curaj.

Am încheiat pe locul 2 la categoria 50-59 de ani, locul 60 general, 4h32min pentru 78km de cursă. M-am străduit, dar am simțit lipsa antrenamentelor de MTB, eram cam țeapăn cel puțin la început, plus că viteza mea de reacție e cam … să zicem adecvată vârstei, deși … unii cum pot? M-am tot intersectat cu Suzi, de pe la km25, ea fiind am impresia mai mult de fun acum pe traseu. Și în condițiile acestea m-am chinuit să mă țin după ea și Manuela până simțeam că vin cârceii. Noroc că se mai opreau și o luam de la capăt. Până nu s-au mai oprit.
Pe Fabian l-am ajuns in zona KOM de la Strava, nu știam că este concurs separat și pentru KOM. Oricum n-am accelerat niciun pic, nu era cazul, eram mulțumit să pot păstra un ritm cât mai constant până la finish. Se pare că el avea un timp de bătut, așa că m-a lăsat în urmă și nu ne-am mai văzut.
Am vrut să parcurg tura culturală de vineri, cu întoarcerea pe ultimii km din pădure de la tura lungă, pe la Cetatea Saschiz. N-a fost să fie, mi-ar fi prins foarte bine. Ultimii km din concurs am tot luat-o pe delături, nu văd bine marcajul roz, noroc cu trackul de pe ceas că puteam reveni. Cum era și soare, prin pădure luminile și umbrele mă bruiau complet, iar la o schimbare bruscă de direcție când am văzut într-un tarziu marcajul mi-a sărit și lanțul. În fine, mi-am adus aminte de serialul acela cu RObotzi – Mo si Foca –S01.Ep2.Defect , vedeam fix ca acolo “p… roz cu luminițe”. M-am bucurat când mi-a spus “starostele” de la premiere că arăt cam tânăr pentru vârsta asta, sper să-mi poată spune la fel măcar într-unul din anii urmatori.

Merită să vă uitați pentru inspirație pe site-ul TBT Race la turele culturale sau altceva ce vă interesează, în cazul când veniți prin zonă. Spor la pedalat sau alergat sau ce vă mai place să faceți! Mulțumesc pentru pozele de la premiere, Radu Cristi, de astă dată ne-am vazut la MTB!  

Top

3. Hit the Egg – Oușoru Challenge – 10 august.

În sfârșit o alergare normală de maraton trail, un concurs pe categorii de vârstă la care particip! Primul clasic după 50 de ani, până acum toată vara numai de “avioane” am avut parte!

Hit the Egg a fost un concurs pe un traseu reprezentativ pentru Țara Dornelor. Sunt convins că e foarte pitoresc, cu o zi înainte am urcat puțin să văd în liniște la ce să mă aștept. Și am vizitat Vatra Dornei, eram cazat la campingul din apropiere. Vatra Dornei – stațiune și oraș, e o alăturare de nou și vechi, de cladiri impresionante ca design, din păcate doar unele renovate. Chiar la o scurtă vizită observi contrastele nou-vechi, sărac-bogat, tânăr-bătrân, liniște-agitație, sclipici-sobrietate. Se încadrează ca stațiune în ceea ce au ajuns și celelalte vechi și renumite.

Dar în timpul cursei a fost vorba doar de “power, more power”, vorba (singura) unei melodii de antrenament indoor la bike. N-a fost un traseu tehnic în mare parte, dar a fost greu. Așa că am zis “pas” la orice mă putea distrage și, premeditat, mi-am luat bețele … că tot au vrut organizatorii să mai adauge diferență de nivel și a ajuns la 2070m conform ceasului (44,5km) – s-a urcat de două ori pe Oușoru.

E și greu să privești în jur când circuli cu 160bpm puls mediu și 180bpm maxim. Probabil a contat căldura, că rezultatul meu n-a fost spectaculos – 5h27min.

La final, locul 6 general și 1 la categoria unde sunt “new entry” 50-59

Mulțumesc organizatorilor pentru tot, începând cu înscrierea, mulțumesc voluntarilor de la PA-uri și PC-uri – pe căldura asta am fost nevoit să … nu ratez nimic. Și mulțumesc pentru poze!

 

Top

Jul 182019
 

  Poză de la Babele – Pochiu Cornel, @fisheye.ro

Marathon 7500 la a 11-a ediție și a 6-a pentru mine a fost, cum am scris și-n titlu, de neegalat.
Timpul scos împreună cu prietenul Gabor Sztranyiczki cu care sunt și coleg de club la RupiCapra este unul care nu cred că îl voi mai putea repeta – 18h33min36sec. Până acum reușisem PB-uri de câteva minute peste 22h, iar Gabor 24h acum 3 ani. Dacă am avut timp bun anul acesta, și locurile obținute față de ceilalți concurenți au fost bune – loc 3 la Open și loc 1 la Master.
Știu că anul trecut am încheiat cu Csaba Papp pe locul 2 la Open, dar timpul nostru a fost mai slab cu mult – 22h07min, iar locul a fost datorat competiției mai slabe (a fost și Marathon 8500 și multe echipe bune au participat acolo) și conjuncturii – și acele echipe bune cu care am concurat au abandonat din diverse motive. Acum am izbutit pentru prima dată să întrecem echipa redutabilă Sponser Master Team, cu Gică și Pepi. N-au fost ei la maxim, dar pentru noi a însemnat mult, nici nu ne-am așteptat la asta.
Știu că dacă spun acum că mi-e greu să mai particip la o ediție Marathon 7500, reacția prietenilor este că peste o săptămână sau două voi gândi altfel, dar realitatea este că pentru prima oară mă izbesc de un rezultat obținut pe care e improbabil să-l mai pot atinge, lumea va avea alte așteptări și … nu vreau să fiu dezamăgit. Mai vedem, având în vedere că după concurs mă simt perfect și fără urmări fizice…

Nu vreau să se creadă că sunt un zmeu, tot cel din anii trecuți sunt. Au fost, cred, câțiva factori care au influențat pozitiv rezultatul.
1. Vremea – n-am mai prins nicio ediție în care vremea să fie așa de bună pentru alergat. Deși plouase zilele precedente și pe Omu chiar a nins, pământul nu era noroios, doar la Omu primii 50m diferență de nivel au fost cu zăpadă și mai tricky de coborât. Ceață practic n-am prins decât dimineața spre Piatra Arsă, frig n-a fost excesiv (pentru prima dată am ajuns la Omu pe lumină după a 3-a urcare), vântul n-a deranjat și soarele a apărut mai bine chiar când trebuia, spre seară. Nu țin minte să fi văzut cabana Omu din căldarea dinspre Gaura niciodată, și am fost și-n drumeție de câteva ori, nu numai la concursuri. Pentru mine neașteptat de multe echipe au scos timpi foarte buni, chiar sub 20h, iar vremea poate să fi fost un aliat și pentru ei.
2. Alimentația – mereu și periodic ne-am întrebat ce și când am mâncat, am avut grijă la acest aspect, iar dacă unul dintre noi nu mai avea geluri sau batoane luam de la celălalt. Și e prima oară când n-am făcut economie la energizante. Asta e, eu mereu mergeam mai la limită cu energizantele și mă chinuiam să completez de la punctele de alimentare.
3. Mersul calculat. Știam timpii de anul trecut, dacă eram pe aproape eram mulțumiți. Tot ca exemplu, până la PA6 Peștera am avut timp mai bun doar cu 12min. Ce contează câteva minute când diferența finală față de echipa din frunte e de ore? Când faci 56km până la Omu 2 în 12h, dar apoi pe ultimii 34km faci 10h? Eu doream de data aceasta să nu mai fie acele 10h. Poate din afară se vedea nițel altfel, că ne luptăm cu echipele din jur, că e un fel de hârjoană din care unele echipe se vor ”rupe”. Că diferențele au fost de minute, de ex. până la PA6 Peștera fiind cam 7 echipe în interval de 13 minute, asta din punctul meu de vedere a fost o pură întâmplare, cel puțin noi ne-am străduit cu îndărătnicie să nu ne uităm la acest aspect. Abia pe bucla 3 am început să sperăm și să tragem să obținem locul 3, poate și mai în față dacă aveau probleme primele echipe, probleme mai mari ca ale noastre. 🙂
4. Coechipierul. Și-n alți ani am avut coechipieri buni, să nu fiu înțeles greșit. Dar acum ne-am potrivit mai bine la ritm, eram poate mai pe aproape la părțile slabe și tari, eram o echipă echilibrată. Eu aveam îndoielile mele la început, firesc, mai ales că eram planificat încă de anul trecut să alerg tot împreună cu Csaba. Dar Csaba n-a putut veni, obligații, și așa l-am avut alături pe Gabor. Mulțumesc Gabor! Acum avem o ștachetă… N-aș fi crezut că putem scoate sub 21h!



Planul a fost simplu: cât mai constant, fără excese, ruperi de ritm. Dacă reușim să obținem timpi asemănători cu cei de anul trecut până la PA6 Peștera și să nu ajungem acolo obosiți tare însemnă că eu cel puțin sunt la maxim și putem spera la un rezultat mai bun. Referitor la echipele competitoare, era un avantaj pentru noi că unele prezentau riscuri, fiind inegali între ei coechipierii, uneori la experiență, alteori la valoare.

Cum a decurs cursa din punctul nostru de vedere am să spun mai jos, după ce încerc să lămuresc o problemă care văd că a ieșit mult în evidență în acest an – problema scurtăturilor și a descalificărilor din acest motiv. Vreau să fiu obiectiv, bazat pe exemple concrete, nu pe povești.

Problema scurtăturilor.
Sunt la ediția a 6-a de participare, în plus, îmi permit să spun că am umblat mai mult ca alții în drumeție pe acolo și în altă parte. De ce e relevantă drumeția, de ce e important să faci drumeție înainte de alergare montană? Pentru că, printre altele, vezi mai pe îndelete lucrurile (potecile, traseele) și ajungi să le înțelegi logica. Și dacă ai avut ca sarcini la vreun club și marcarea, atunci e și mai bine.
Revenind la cazul de față, pe mine mă deranjează faptul că pentru mici tăieri de serpentine se neagă și se diminuează valoarea rezultatelor, se spune chiar că Marathon 7500 e cursă de mâna a doua pentru că nu se marchează și se creează posibilitatea unor ”depășiri fără să fii depășit”. Înțeleg până la un punct aceste obiecții, mai ales că și eu am trecut în toți acești ani prin discuții privitoare la acest lucru, încercând să-mi explic cum pot unii și eu nu. Și mi-am făcut și eu track construit din scurtături, luate de pe la alții care și-au pus pe Strava trackurile. Și tot săpând am ajuns la concluzia că problema scurtăturilor nu mai există, cel puțin din ultimii 2-3 ani începând, și că timpii foarte buni obținuți pe anumite segmente se datorează unei rezistențe foarte bune la efort. Cum se ajunge la aceasta e altă poveste, să nu devenim paranoici. Adică am fi paranoici dacă ne-am gândi la doping, înțelegeri între organizatori și concurenți ca să fie trecuți la PA-uri fără să fi trecut efectiv acei concurenți pe acolo. Mintea omului e liberă și poate zburda cât vrea, dar de aici până a te scuza acuzând…
1. Sper că sunteți de acord că organizatorii știu bine traseul și ”ce poate el”. Anul acesta au spus pentru cine a vrut să audă că este punct de control la Padina (se elimina astfel o scurtătură știută de unii care trecea din Șaua Strunga până după Padina). Eu mărturisesc că am tot săpat s-o găsesc și poate am găsit-o, dar n-am folosit-o niciodată. Și asta pentru că acolo ajungeam noaptea, eram obosit, poate cu probleme la picioare (eu sau coechipierul), și atunci preferam calea mai ușoară și mai sigură. Despre scurtătura aceasta nu pot deci să vă dau o diferență de timp, dar nu cred să fie mai mare de 5min. Oricum în acest an a fost interzisă.
2. Scurtătura radicală și care într-adevăr te ajuta mult ca timp e cea de jos din Valea Cerbului, spre cabana Gura Diham. Dar această scurtătură e marcată de organizatori, singura de altfel marcată, și e așa de câțiva ani. Nu intră deci în discuția noastră, e la fel pentru toți.
3. Scurtătura de ocolire Bucșoiu e cea care a aprins spiritele în acest an. Au fost descalificate 2 echipe, una de feminin si una de masculin. Pe cineva de la masculin cunosc. Părerea mea e că ei au greșit. Cel puțin din punct de vedere al fair-playului. Din punctul acesta de vedere în orice an ai scurtat ai înșelat. Și pentru că nu s-au informat. Eu n-am participat la sedința tehnică. Dar am lăsat vorbă la prieteni să mă informeze de lucrurile noi apărute. Știam deci că nu e voie, că se descalifică automat cei care o folosesc. 
De ce nu e fair-play s-o folosești și s-o fi folosit în alți ani? Pentru că, spre deosebire de tăierile de serpentine e vorba de alt traseu, la fel ca și scurtătura de Padina. Nu știu cât timp poți câștiga, mai degrabă e vorba de economie de efort. Eu n-o cunosc, n-am folosit-o, dar știu pe unde e dacă e s-o iau în sens opus, să cobor Bucșoiu. Altfel, pe sens de urcare e greu de găsit. Adică doar intenționat și știind-o bine poți ”s-o iei din greșeală” pe acolo. Părerea mea coincide cu cea a organizatorilor – e periculoasă și expusă, e bine că a fost interzisă. Nu-i doresc la nimeni să-l sufle o pală de vânt sau să-l lovească o piatră rostogolită ”din greșeală”.
4. Acum ajungem la scurtăturile ”nerepertoriate”, adică tăierile de serpentine. Aici duce apropoul meu și îndemnul la drumeție. Pentru că serpentinele au fost făcute pentru a fi parcurse cât mai ușor, în siguranță și, cum spun drumeții, ”cu rucsac greu și mare”. Uneori e și greu să le urmezi … pentru că sunt multe variante, mai abrupte sau mai puțin abrupte, cum e partea de sus – coborâre spre Valea Cerbului de la Omu sau chiar urcarea din căldare dinspre Valea Gaura. Să nu-mi spuneți că sunteți pupători de moaște și țineți neaparat să atingeți fiecare stâlp de marcaj sau piatră marcată! Dacă știi că ai de urcat până sus o iei pieptiș, orientativ după stâlpi, iar dacă n-ai forțe suficiente îți creezi tu serpentinele tale.
Părerea mea e că aceste scurtături nu pot fi încadrate la ”alt traseu”. De exemplu, la coborârea pe Valea Cerbului nu cred că a putut cineva să scurteze tăind-o direct la vale încă de sus. A fost zăpadă și alunecai. Da, se putea după primii 50m diferență de nivel, când dispărea zăpada. Cât timp câștigai? Câteva minute, dar și mai mult stres fizic și risc. Cum puteai marca să devină obligatoriu pentru toată lumea? Eu sunt pentru libertate de alegere, fiecare după știința și posibilitățile lui fizice. La Retezat SkyRace de exemplu ai stegulețe pe urcări, nu? Ajungi la ele, dar ce faci intre timp e treaba ta.
Și ajung la scurtătura 4., cea pe coborâre la PC2 Poiana Stânii. Atașez mai jos o poză, după flyby de la Strava. Cine vrea să mai studieze, să se uite la trackuri. Eu am selectat în principal primele 7 echipe cu trackurile lor. Veți vedea că nu sunt multe diferențe între trackuri, adică variațiile sunt practic doar la această scurtătură și cea de la punctul 5. – valea Jepilor Mari.



Eu mi-am făcut tema, verificați și voi. 6min dacă ești bun pe serpentinele lungi, 3-4min pe scurtătură. Să spunem 2-3 minute câștig. Mult, puțin? Eu zic că infim și nerelevant. Pentru că în final cei care se plâng de nedreptate sunt la ore distanță de primii. Și să vă mai spun un aspect: scurtezi, dar trebuie să știi până când. Asta apropo de cele spuse de organizatori despre echipa câștigătoare – Octavian Ivanov cu Cojan – că au fost la un moment dat pe locul 12 și au recuperat. Păi ei au luat-o prea în jos, s-au rătăcit și au trebuit să se întoarcă. I-am strigat la un moment dat dar au continuat. Bine că nu au ajuns în Sinaia! Cât au pierdut? Pe la 4 minute, erau în fața noastră. Cum diferențele între primele echipe erau la început de minute… au ajuns mai la coadă. Adică, vorba organizatorilor, ”pe răspunderea voastră”.
5. Scurtătura pe Valea Jepilor Mari. Și aceea e cu câștig de 2-3 minute. Atât. Dar suficient dacă e distanță mică între echipe ”să îți treacă o echipă în față fără să te depășească”, atunci a trecut Adriana Ploșniță de Vio. Se poate vedea mai jos, nu uitați de flyby. Serghey Dzero ți-a pus trackul, la fel ca și Adrian Ploșniță. Dar întrebarea mea e: cât a fost diferența dintre ei la final? 


În total la scurtăturile 4 și 5 se puteau câștiga să spunem 5minute. Sau pierde, cazul Cojan și Ivanov. Eu în fiecare an mă decid pe loc dacă merg pe scurtătură sau pe calea ușoară. Pentru că depinde de cine merge cu mine și de starea terenului. Minutele câștigate uneori nu se merită, e un efort prea mare, risc de accidentare etc.

Eu înafară de aceste scurtături nu cunosc altele. Dacă voi știți, dați-mi în secret trackurile, să le urmez, să mă dau mare, să simt și eu că întineresc și scot un timp ca Hajnal. Mă interesează mai ales coborârea pe Ciubotea și cea spre Guțanu. Pe scurt, a fost scandal pentru posibilele 5 minute și pentru abaterea de la traseu (Bucșoiu) care a fost interzisă pe bună dreptate de către organizatori. Că parcă echipele apar și dispar ca izbucurile din Apuseni – Padiș. Puteți verifica pe Strava trackurile de la multe echipe. Eu le-am verificat pe primele 7, și având în vedere că am alergat alături, pe aproape, în rază vizuală cu unele, de scurtat cu adevărat n-a scurtat niciuna. Trackurile sunt practic identice, cu abateri mari doar unde n-a fost semnal gps bun, pe bucățele pe Jepii Mici, pe Valea Cerbului. Că s-a mai spus că voluntarii s-au uitat doar la unele echipe pe urcarea pe Bucșoiu, în special nu la primele…

Și o completare… cât înseamnă factorul uman versus scurtături. Anul acesta am fost la CarpathiaTrails, cu 2 săptămâni înainte de Marathon 7500. În etapa a 3-a traseul a fost în Bucegi – Leaota, din Șimon urcându-se pe Valea Gaura la Omu, adică fix segmentul Strava de la Marathon 7500. Pentru că a fost prima urcare, nu ca la 7500 unde e pe bucla 3, am scos un timp cu 50min mai bun ca la Marathon 7500 până în 2018 și cu aproape 30min mai bun ca anul acesta la Marathon 7500! Același om, dar mai odihnit, aproape a înjumătățit timpul de urcare pe Valea Gaura, care-i în lungime de vreo 5km. Ce mai contează cele 5min din scurtături de la început!

Cursa noastră.
Pentru că am scris atâtea înainte, undeva trebuie să fie un echilibru. Așa că punctez doar unele repere așa cum le-am văzut eu.

Până la PA6 Peștera a fost cursa mea obișnuită, atâta că aveam un avantaj de 12 minute față de anii trecuți. E totuși un timp remarcabil pentru mine, pentru că variațiile ”de putință” ale mele nu sunt mari. Probabil a contat vremea.
Ce mi-a dat încredere că mergem bine a fost că eram între primii, nicio echipă nu ”rupea gura târgului” și, mai ales, Sponserii ne-au depășit abia pe coborârea de Jepii Mari, mi-am împins astfel recordul de anul trecut când eram cu Csaba și ne depășiseră definitiv pe urcarea spre Piatra Arsă.
Ce mi-a învins unele îndoieli cu privire la coborâri a fost faptul că am reușit apoi să ne ținem de Sponseri la vale. A fost o mare plăcere să cobor după Gică, să văd că Gabor se poate ține. E ca la schi când ai pe cineva bun în față și nu mai trebuie să-ți bați capul cu alegerea trasei, doar trebuie să copiezi. E drept că partea stâncoasă trecuse, dar în economia coborârilor oricum partea tehnică unde Gică și Pepi sunt clar peste noi nu e așa lungă. Mă rog, cu excepția coborârii la Guțanu, dar aceea în principiu e când zarurile au fost aruncate demult. Ce e impresionant la ei e consistența – menținerea vitezei și alergarea cu efort minim. Dacă eu am ajuns relaxat jos la PA4 Intersecție Jepi îmi închipui cum erau ei, pregătiți să urce cu forțele întregi.
La PA4 Intersecție Jepi am ajuns la mică distanță mai multe echipe, practic echipele care au încheiat pe locurile 2-6. Doar Marmota și Pisicul de pe locul 1 erau întârziați, știm noi de ce, după rătăcirea spre Sinaia.

PA7 Omu pentru prima dată.
Ce am remarcat a fost că am ajuns pe locul 2, deși la PA6 ajunsesem ca a treia echipă. Codrea cu Ștefan am aflat de la Gabor că rămăseseră să mănânce, după părerea mea nepermis de mult. Acest lucru m-a făcut să cred că doar niște motive întemeiate i-au forțat să stea și nu era un semn bun pentru ei. Pe traseu ne-am întâlnit cu familiile noastre care se străduiau să urce și ele la Omu. Normal că ne-am bucurat! M-am uitat pe hârtiuța mea cu timpii de anul trecut, reușisem acum să coborâm sub 7h la Omu 1 și aveam un avantaj de 22min! No, asta chiar înseamnă ceva, treaba lor ce fac ceilalți!
Ne lăsăm surplusul de mâncare, suntem controlați la sânge la echipament și coborâm pe Valea Cerbului. Și prima trântă, în fund, după ce mușcasem puțin din zăpadă cu un papuc. Rezultatul: fuga tată doar pe serpentinele oficiale până s-a terminat zăpada. Cum s-a terminat, ață în jos, în bodogănelile lui Gabor.

PA10 Omu doi.
Ce să spun, eram pe locul doi, în spate erau la mică distanță Pisicu cu Marmota, care mergeau cam inconstant, ba arătau că pot trece de noi ușor, ba o lăsau mai moale. După ei, pe urcarea la Bucșoiu i-am văzut – erau Codrea cu Ștefan. Pe mine mă cam omoară de fiecare dată bolovanii aceia prin tufișuri, de la baza urcării spre Bucșoiu. Sunt mai mic de statură, cam rigid, e incomod să tot găsesc prize intermediare pentru picioare să pot trece peste ei.
Asta e, ne depășesc pe moment Marmota cu Pisicul și apoi în stilul clasic spre Omu ei rămân în urmă, pe când credeam că ”se  duseră” ca Balint cu Takacs. Pe Bucșoiu a fost mai bun Gabor ca mine, cu puțin dar mai bun.
Ajungem la Omu 2 cu un timp fantastic pentru noi – 11h07min, practic ora 17. Anul trecut aveam 12h01min și apoi a mai durat 10h până să ajungem la final. Putem oare mai bine acum?
PA11 Ciubotea.
Aici am început să scârțâim la coborâri. Gabor avea probleme la un deget de la picior. Eu am scăpat cu bine fără să-mi rup un deget de la o mână. Iar veșnica poveste cu bețele strânse, încă nepuse în tașcă, și o clipă de neatenție.
Ne depășesc echipele cu Codrea și Pisicu și ajungem pe 4 la general. Nici Balint nu-i departe, dar Codrea și Pisicu când ne văd că ajungem la Ciubotea o și întind, n-apuc să schimb o vorbă cu ei. Bun e și locul 4 și 2 la master, ce să facem! Oricum ne-am depășit așteptările.
PA13 Omu 3.
Până la PA12 intrarea în Valea Gaura reușim să-i ajungem pe Codrea și Ștefan. Ca să zic așa, milimetru cu milimetru. Dacă am văzut că prin ritmul nostru ne apropiem, nu l-am mărit, am așteptat să treacă timpul, se pare că eram ușor mai buni pe urcare. După ce am trecut de ei, deși terenul era vălurit, nu ne-au mai suflat în ceafă, semn că Ștefan era epuizat. Și i-am văzut pe Marmota și Pisicul, aveau lanțurile în fața noastră, iar apoi vreo 3 -4 stâlpi pe ultima urcare din căldare spre Omu. Câștigaseră 5 min față de noi până la PA12 și încă 6 min până la Omu 3, total 11min. N-aveam ce le face. 
Pentru prima dată am ajuns la Omu 3 pe lumină, 15h30min de la start, ora 21.30. Anul trecut am ajuns sus abia după 17h28min, câștigasem aproape 2h! Vremea superbă, luna se ițea și era aproape plină. Ne-a felicitat Ionuț Golban, el abia atunci începea coborârea la Ciubotea. Ne-am grăbit să plecăm, lumina zilei ne ajuta la coborâre, să nu apuce Codrea să recupereze.
PA14 Guțanu. 
De data aceasta n-a fost ușor, Gabor suferea. Abia am așteptăm să se încheie cu pietrele. La PA când i-am întrebat pe voluntari dacă văd ceva frontale în spatele nostru și au spus că nu două, că patru, am întins-o. Am luat-o în față și am continuat într-un ritm susținut, la limită. În Șaua Strunga ne-am uitat lung înapoi, nu era nimeni, dar n-am slăbit ritmul.
A urmat puparea stâlpilor de marcaj spre Padina, mai bine mergeam ca de obicei în coborâre ușoară pe la mijlocul dealului din stânga, că pe la stâlpi tot am avut de sărit sârmele de delimitare parcele pentru oi.

Abia la finish am respirat ușurați că nu ne-au ajuns echipele din spate, când vom mai avea noi șansa să terminăm pe locul 3 la open și 1 la master!? Am aflat pe urmă, spre surprinderea noastră, că Marmota și Pisicul au câștigat, au mers în special extraordinar pe coborârea la Guțanu. Au încheiat cu 33min în fața noastră, iar Balint cu Takats cu 5 min. Felicitări, au făcut cursă mare ambele echipe! Takats e la primul ultra, au mers extraordinar, au fost 3 sferturi din cursă pe locul 1, a avut probleme la sfârșit, eu n-aș fi crezut că rezistă atât!

Bravo concurenților, a fost o cursă echilibrată în mare parte, unică astfel la Marathon 7500!

Felicitări pentru organizare, mulțumesc pentru poze, toți ați fost sufletiști ca de obicei. Marathon 7500 e din cele mai ”unfriendly” concursuri din țară pentru voluntari, organizatori și fotografi, așa că toată stima că veniți an de an!

 

Jul 032019
 

 

CarpathiaTrails Team Run

Ce este CarpathiaTrails? Un concurs de alergare montană în etape, ce se aseamănă cu UltraBug Fundu Moldovei (unde am fost anul acesta la începutul lui iunie) prin faptul că e pe etape și e înscris la ITRA, dar mai ales cu Ultra Trail Făgăraș (UTF) al lui Luci Clinciu pentru că e pe echipe și, culmea coincidenței, am făcut echipă tot cu prietenul meu Adi Cosma în 2017, tot la master masculin, adică peste 80 de ani. Vă dați seama că de atunci am tot întinerit, dar am rămas la aceeași categorie, numită la CarpathiaTrails M80. Cu Adi am alergat alături în echipă la Marathon 7500, așa, în vreo 2-3 ediții. Adicătălea, ne cunoaștem.

Cu ce m-au ajutat concursurile precedente enumerate mai sus? Păi, să enumăr câteva aspecte…
1. La UTF am încheiat pe locul 4 la master, ne-a lipsit un pic să fim pe podium. Aici nu contează că au fost ceva mai buni Nae și Roșca din echipa Ebasto care au încheiat pe 3, ci faptul că n-am reușit să ne ținem de lozinca noastră “fără greșeală”. Când ești mai slab nu-ți poți permite să te rătăcești, iar noi tocmai asta am pățit parcă în a doua etapă. Nu-i vorbă, s-au rătăcit și ei, ne-am luat după ei, dar acele minute…
Așa că la punctul 1, am încercat să luăm toate măsurile rezonabile să nu se întâmple.
2. Orice etapă contează. Nu contează lungimea, că prima etapă e scurtă, că timpii vor fi strânși oricum, am mers la maxim. Că prima echipă, de la MU80 (men under 80 ani) cu Mitrică și Moșoiu, a fost singura capabilă să încheie cei 6km sub 30min, e de înțeles, n-ai cum te feri, dar noi am terminat pe un onorabil loc 5 general, 1 la M80, și am avut 2 minute avantaj față de echipa care a încheiat pe locul 2 la final la categoria noastră – SportGuru Racing Team a lui Ștefan Dan și Dumitru Petre Andrei. 
Cine a avut de pătimit cu rătăcirile, vizavi de punctul 1? Să vă povestească Laszlo Kokovics și Manu Cercelaru, care în final au ajuns pe locul 3 general (clasament neoficial), 3 la MU80, la 3 minute în fața noastră. Au dus o luptă grea de recuperare, în mod normal s-ar fi luptat cu șanse reale de loc 2 la MU80 cu Balint și Szabi Takacs.
3. După prima etapă ne-am putut da seama cine e concurența, cine are ambiții pentru un rezultat pe podium.  Că degeaba ești bun dacă ai venit în turism la concurs. Și noi, cu Adi, ne-am stabilit de la început motivația – să încercăm să fim pe podium.
4. Eu nu sunt pe principiul să alerg în paralel cu coechipierul. Chiar mă deranjează situația, îmi distrage atenția, ba mai mult mă încurcă prin faptul că trebuie să țin seama de liniile lui de alergare. Nu mă interesează citatele celebre care arată bine, știți voi genul – nici în față, nici în spate că-ți strică karma, că se duce naibii spiritul de echipă. Asta-mi aduce aminte de povestea aceea cu fata săracă a moșului (sunt multe povești) care are provocarea că trebuie să ajungă la iubitul ei “nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată” și soluția ei a fost să umble călare pe un măgar îmbrăcată într-un năvod. Dar no, voi sunteți în general mai tineri ca mine, n-ați mai citit povești nemuritoare în copilărie.
Nu, regula era clară, cine-i mai bun în față. Dacă cel din spate ajunge la peste 10-20m în special pe urcări atunci primul lasă ușor ritmul. Dacă cel din spate ajunge în paralel cu primul atunci ori trece, ori primul mărește ritmul dacă poate. E ceea ce se vede din toate pozele, mai puțin cele de finish. În general Adi a fost în față, la distanțe scurte e mai puternic, dar sunt excepțiile de exemplu  de la urcarea La Om din etapa a 2-a, apoi ultima parte, mai mult coborâre de la etapa a 3-a, singura etapă mai lungă de tip maraton și momentul atacului din etapa a 4-a și ultima, când i-am depășit pe Dan și Petre. În rest, doar îl pistonam cum se spune, uneori îl ajungeam și mărea ritmul, de fapt revenea la un anumit ritm care ne convenea la amândoi. E greu să fii constant tot concursul când ești în față, ori exact asta încercam să controlăm.
5. De la UltraBug am rămas cu părerea de rău că în etapa mai lungă, de 51km, am folosit bețele, neștiind că este așa alergabilă, chiar în condiții de noroi. A fost singura etapă în care puteam fi poate cu câteva minute mai rapid. Nu mă luptam eu la podium la UltraBug, dar nu-mi plac neglijențele. La CarpathiaTrails singura etapă cu bețe a fost etapa a 3-a prin Bucegi și Leaota, dar aici a fost ușoară alegerea – Bucegii sunt stâncoși și Adi oricum folosea bețele.
6. Când n-ai motivație de la concurență găsești în altă parte. Cum am spus și cu alte ocazii, o motivație e coeficientul individual ITRA. Vrei să ai coeficient bun, atunci trebuie să ai un timp bun. Simplu, fără să intru în alte amănunte. Vrei să fii la nivelul tău sau peste? Trebuie să obții un coeficient ITRA la concurs mai mare sau egal cu al tău. Eu am acum 633 la general. Să vedem peste o săptămână sau o lună adevărul: am alergat mai bine sau mai slab în competiție cu mine însumi? Firește, la concursurile în echipă e o provocare și mai mare să obții un timp bun.

Cam atât despre gândurile inițiale. Corecte sau nu, de folos mi-au fost, nu știu cât ajută pe alții.

Ca să intru direct în modul “poveste”, cifrele reci le copiez din ce am scris luni pe facebook.

A fost Carpathia Trails, un concurs de trail pe etape în echipă. Cum descriu organizatorii foarte bine: 4 zile, 3 munți și 2 coechipieri.

Am participat alături de Adi Cosma, prietenul meu alături de care la Marathon 7500 acum ceva ani am început să alerg la concursuri de ultratrail. Spus altfel, la ultra am fost prima dată în echipă, în echipă mi-au plăcut mereu concursurile și am avut și succes, la nivelul meu, atât la aventură la Propark, cât și la ultratrail la Marathon 7500, la 4 Munți la MTB.

După o luptă frumoasă zi de zi cu echipa SportGuru Racing Team, în componență cu Dumitru Petre Andrei și Dan Ștefan, amândoi luați separat fiind mai buni decât noi, am reușit să obținem locul 1 la master, cu un avantaj destul de mic, de 14 minute. Ca să cadrez rezultatul la performanță, deși nu au fost decât câteva echipe puternice, am încheiat pe locul 4 la general, clasament neoficial, la 3 minute de locul 3 Reșita Outdoor (Emanuel Cercelaru și Laszlo Kokovics). Atâta că ei s-au rătăcit în prima etapă, la limită să nimerească marcajele din zilele următoare, și poate mai alergau și astăzi.

Cam 89km, 5200m diferență de nivel au sumat cele 4 etape prin cei 3 munți – Piatra Craiului, Bucegi și Leaota. Au fost trasee foarte frumoase, care au atins locuri de unde am amintiri plăcute, trasee care m-au purtat și prin locuri noi, cu priveliști care îmi confirmă că munții noștri sunt pitorești, “cu de toate”. Și au un mare avantaj față de cei înalți, considerați sine die impresionanți: sunt perioade din an în care pot fi parcurși integral fără echipamente tehnice.

Pe scurt etapele:

etapa 1 – 6km, 215m diferență de nivel, prin Complexul Cheile Gradiștei. Să spunem că a fost o etapă “pe roșu”, eu având puls mediu de 176bpm și maxim de 192bpm. Adi a avut parametri mai rezonabili, așa că la această etapă i-a fost mai ușor.
am încheiat pe locul 5 general, 1 master

etapa 2 – 26km, 1750m diferență de nivel, prin Piatra Craiului, ajungând pe vârful La Om 2224m. A fost echivalentul unei curse de tip sky race. Pulsul mediu mai rezonabil, 157bpm, cu maxim 179, să spunem că ușor sub nivelul meu de maraton când trag la maxim și nu-s obosit.
am încheiat-o pe locul 4 la general, 1 master, fiind pe locul 4 general și 1 master după 2 etape.

etapa 3 – 41km, 2700m diferență de nivel, prin Bucegi și Leaota. Am ajuns pe vârful Omu (2505m) și am traversat creasta principală de la Leaota. A fost practic un maraton. Pulsul mediu 148bpm, maxim 163bpm, am umblat mult dar rapid și a fost singura etapă în care am folosit bețe.
locul 4 general, 1 master la etapă, am ajuns pe 3 general și 1 master după 3 etape.

etapa 4 – 15km, 450m diferență de nivel, prin zona Fundata, Fundățica. Iar a fost o cursă rapidă, fără provocări tehnice, echivalentul unui cros. Pulsul mediu 156bpm, maxim 167bpm. Ca să fac o caracterizare, am alergat suficient de repede, doar 6 secunde am avut avantaj față de locul 2 master.
locul 5 general, 1 master pe etapă, locul 4 general și 1 master final – 11h33min timpul nostru total.

Cam ce am simțit și gândit de-a lungul zilelor voi scrie pe blog în zilele următoare. Nu am mult timp la dispoziție, vine Marathon 7500 unde particip alături de Sztranyiczki Gabor, în echipa Rupicapra Team.

Mulțumesc Adi pentru zilele alergate alături de mine, a fost o experiență pe care am s-o pun în vitrina de amintiri alături de cele mai faine!

Mulțumesc concurenților, “adversarilor” de cursă pentru clipele grele, mulțumesc voluntarilor și organizatorilor, succes în continuare cu CarpathiaTrails!

Mulțumesc pentru poze, au fost foarte multe și încă mai apar, fotografii au acoperit foarte bine traseele.
Radu-Cristi
Pixel ProSport
și alții.

Și acum o scurtă poveste pe zile.

Ziua 1. Etapa 1, ultra… rapidă. Eu sunt hotărât să dau tot ce pot, ori la bal, ori la spital. Să știu cum stau ceilalți, care e gradul lor de implicare și, un gând mai ascuns, să știu mai ales ce poate Adi. La Ecomarathon am alergat pot spune împreună 3 sferturi de cursă, și asta oricât am încercat să mă desprind și de el, și de alții. În mod normal trebuia să fim cam la același nivel în 3 etape, iar la cea lungă, prin Bucegi și Leaota, să am poate un mic plus la final.
Știu că a scris Melania că s-a pornit lejer. Pentru mine a fost tare. Și a fost foarte cald. Pulsul mediu de 176bpm spune totul. Conform formulei empirice de puls maxim = 220bpm-vârsta, pulsul maxim al meu trebuia să fie 170bpm, nu 192bpm. N-am scăpat de obsesia mea cu rătăcirea, fiind un traseu întortocheat, chiar dacă bine marcat. Eram în spatele echipei lui Valentin Anicăi și în dreptul parcării de la Complex au luat-o ușor greșit, inclusiv Adi. A fost singurul moment când am trecut în fața lui Adi și a lor. E etapa în care s-a rătăcit Reșița Outdoor, probabil jumătate de oră pierdută.
Concluzii: foarte bine Adi, am stabilit și concurența – SportGuru Racing Team și M&ms a lui Mihai Șerban și Marian Vasile. Inițial m-am gândit că principalii favoriți sunt M&ms, dar Mihai am aflat pe parcurs că e mai mult interesat de pregătirea pentru PTL (cursa pe echipe de 270km – 330km din cadrul UTMB).
Dacă vom face față sau nu zilelor următoare vom vedea. Că am alergat rezonabil m-am convins după un reper important pentru noi, la valoarea noastră – soții Adriana și Adrian Ploșniță.

Ziua 2. Etapa tip skyrace în Piatra Craiului, cu startul de la cabana Brustureț. Tot tare s-a pornit, nu m-au păcălit cei 20-30m de start făcuți la ritm de ultra. Până La Table cel puțin 5 echipe erau în fața noastră, dar înafară de echipa Steaua, singura să spunem profesionistă, și care a dispărut din peisaj rapid, ceilalți erau grupați … și parcă fugeau de noi. Cum ne-am apropiat de punct, cum au întins-o ca la comandă. Și au dispărut efectiv din fața noastră, deși am stat doar câteva secunde la PA.
A venit însă urcarea La Om. Și acolo s-au mai răsfirat și ei. Am trecut în față și cred că am urcat bine, din ambiție. Distanța s-a redus, am și depășit, sus în vârf nu cred să fi fost o diferență mai mare de 2-3 minute față de locul 2 – Speranțele CPNT.
La vale a fost mulțumitor, prima parte prin smocuri de iarbă a fost mai dificilă și mai lentă, neriscând nimic, să nu-mi scrântesc gleznele. Foarte bine că traseul n-a fost dus-întors acolo sus, ci puțin deviat la coborâre. Chiar putea deveni periculos pentru cei pe urcare, cu dizlocări de pietre.
Spre final doar am reușit să trecem de Dan și Petre și cumva am adăugat 5 minute la diferența din ziua precedentă.
Concluzii: doar cu echipa Sportguru trebuie să disputăm locul 1, dar va fi greu. Amândoi, Petre și Ștefan sunt în mod normal mai buni ca noi. Poate că sunt însă obosiți de la alte concursuri. Și eu și Adi am cam făcut pauză, ultimul meu concurs a fost UltraBug cu două săptămâni înainte. Și acolo Petre a încheiat în fața mea cu peste 30min, eu nu aveam cum să scot așa timp. Poate 10min mai bine la acea etapă de 51km. M-am uitat pe ITRA, ei amândoi sunt foarte echilibrați, pe la 660 ITRA. Adi are doar 586, dar el n-a prea participat la curse scurte afiliate la ITRA, rezultatele lui sunt in special de la Marathon 7500 care nu reflectă adevărul, acolo trebuie să fii zmeu să obții peste 600 ITRA.
N-am mai stat nici la foc de tabără, nici la nimic. Odihnă. Și singura mea grijă pe ziua următoare e să le văd tricourile, să le pot recunoaște de departe. Dacă am reuși să ținem pasul până pe Omu… Că apoi vine vale, apoi Leaota, care chiar dacă n-am mai fost fix pe acel traseu, știu la ce să mă aștept, am mai fost și cu MTB-ul la 4 Munți, și în alergare la Propark, și în drumeție în studenție. E, ce fain ar fi fost cu MTB-ul, să poți urca cocoașele acelea pe jumătate din viteza de la coborâre! Atâta că până să urci pe culme ai de tras mult. Poate reușim să nu pierdem cele câteva minute avantaj până la finalul etapei, mă avantajează că e etapă mai lungă. Sau măcar cred asta.

Ziua 3. Lipici. Reușim să ne ținem de Sportguru, ei urcă pe Omu împreună cu Speranțele CPNT, se stimulează unii pe alții. Eu, în spatele lui Adi, alerg periodic să țin pasul cu mersul lui mai iute ca al meu. Nu-mi place alergarea cu sincope, nu-mi place urcarea pe valea Gaura că nu mă pot “așeza” cu efortul, ba e urcare tare, ba prin bălării, ba fals plat și potecă clară. Îi spun doar atât la Adi, să încerce să-i ajungă. Ne depărtasem puțin când am rămas să luăm apă din pârâu. Un chin, dar când a început urcarea abruptă de final mă simțeam mai bine și eram în spatele lor. E drept, eu în spatele tuturor cu vreo 10-20m.
Ca să zic așa, le-am memorat în sfârșit nivelul de efort, simțeam când sunt sub ritmul lor și când nu, fără să mă uit la ei. E ceva ce se tot exersează când mergi în echipă, iar cine are copii de asemenea cred că instinctual o face. Când ești pe MTB în mod normal cel mai bun alege trasa și e în față, iar când ești cu copii trebuie să știi exact cât de tare mergi fără să-i rupi și fără să te uiți în spate, că acolo riști să cazi. Cu timpul îți intră în obișnuință și aplici acest obicei în multe situații, indiferent cu cine ești alături și indiferent că e vorba de alergare, drumeție, MTB… Pe Strava, timpul meu a fost de top 10 la concurs, 1h17min. Față de Marathon 7500 (în bucla 3 e valea Gaura) am fost cu peste 40min mai rapid, și am participat la 6 ediții! Ce înseamnă să fii mai odihnit, nu după vreo 4-5 mii de metri diferență de nivel urcați până atunci! 
Pe vârf ajungem practic odată. De aici am luat-o în față pentru că și ei, și Speranțele se opriseră puțin. Și înainte de Peștera îi depășim și pe Balint și Szabi. Nu pentru mult timp, dar a fost încurajator pentru noi. În spate la vreo 1-2 minute erau adversarii noștri. Am bănuit că Speranțele s-au rupt, în general tinerii nu lasă pe cineva înainte decât dacă nu mai pot.
În Șaua Strunga deja Balint cu Szabi erau desprinși în față, iar în spate SportGuru nu ne slăbeau. Am ajuns în Leaota și mereu când era pantă mai mică testam alergarea, să-mi dau seama dacă se merită și cam ce efort înseamnă. Adi mergea implacabil la deal. Am lăsat în spate pe un baiat care credeam că e la Solo Run Bucegi dar se pare că a făcut parte din echipa de mixt Wild Ones. Cum ajungeam pe câte un vârf cum mă uitam să văd ce se întâmplă. Dacă Dan și Petre îl depășeau clar aveam o problemă și trebuia să accelerăm… dacă mai puteam. Nu a fost cazul, în sfârșit a venit lunga coborâre, am intrat în pădure, nu ne mai vedeau nici ei, am putut trece și eu în față. La ultimul PA era și Bianca, l-a întrebat pe Adi unde se grăbește așa, că nu-l urmărește nimeni. Probabil răsturnase câteva pahare. 🙂
Gata ziua cea mai lungă, s-au mai adăugat 6 minute la diferența noastră, erau în total 13min30s. Pe flyby de la Strava am văzut că la finalul urcărilor ajunsesem la vreo 7-8 minute în fața Sportguru, dar am mai pierdut din avantaj spre final.
Concluzii. Un rezultat liniștitor, era greu de crezut că în cei 15km cu 45m diferență de nivel ce urmau în ultima etapă se putea recupera diferența. Matematic însemna cam 1min/km să câștige timp. La traseu în descriere era specificat că era rapid. M-am uitat pe hartă, erau mai mult drumuri de țară, alergabile. Cum punctul de start era și de finish, practic trebuia să fie urcare cât coborâre. Până pe la pace 4.15 puteam coborî, așa că … nu mai insist. Dintre toate echipele doar pe Mitrică și pe Moșoiu îi credeam în stare de așa ceva. Greu de convins însă Adi. 🙂 La final am concluzionat: nu știu cât trebuie să tragem, dar musai măcar primii 2km să-i putem vedea. Și musai să le văd tricourile la start, să-i pot recunoaște.

Ziua4. Ultima. Care mai aveau ceva de împărțit – acum era momentul. Noi ajunsesem pe locul 3 la general pentru că Speranțele CPNT au rămas mult în urmă, dar Reșița Outdoor avusese o zi extraordinară, erau la 1 minut în spatele nostru, merseseră cu aproape 30min mai bine ca noi în ziua precedentă. Pe mine nu mă interesa decât echipamentul echipei Sportguru… care întârzia să apară. Cred că cu 1 minut înainte s-au așezat la start. Și startul s-a dat în sens invers celui de pe track. A fost din motive de decongestionare la intrarea pe traseu, dar am avut emoții că mai trebuie să adaug poate și 1km la cei 15km oficiali. N-au fost decât câțiva metri, iar Petre cu Dan n-au zburat. Ne-am ținut de ei, apoi am atacat pe o urcare și am păstrat ritmul. Ca de obicei Balint cu prietenul ne-a ajuns și ne-a depășit, se mai punea doar problema dacă reușim să câștigăm și această etapă. Înainte cu 600m de finish a început ultima urcare, m-am uitat în spate și n-am văzut pe nimeni și … finish. Spre surpriza noastră am văzut mai întâi în poze că Petre și Dan au fost aproape să ne ajungă, încheind la 6 secunde de noi. Bravo lor, ne-au dat emoții până la final.
Concluzii: Noi ne-am străduit să fim la maxim până la final și n-a fost ușor. De data aceasta am și reușit să obținem loc 1 la master M80. Echipa Steaua a terminat mult în fața noastră, cu aproape 2h, dar echipele lui Balint și Kokovics n-au fost chiar așa departe – 20min, respectiv 3min. Eu sunt mulțumit, într-adevăr în ultima etapă doar Mitrică și Moșoiu au trecut de bariera de 13min față de noi, având un timp cu 20min mai bun. Tot respectul atât pentru ei, ca performanță, dar și pentru restul concurenților, oameni care își rup din timpul lor liber să se antreneze și să progreseze.

Mulțumesc încă o dată în special lui Adi, tuturor celor din jur cu care mi-am petrecut zilele, felicitări pentru organizare, cu un mare plus fotografi, voluntari și pentru trasee. 

May 122019
 

EcoRun si Jokai MorPoza de la EcoRun – Lucian Paşca

După câte o cursă lungă cum a fost la Istria, cum spun prietenii – “organismul se sperie”. Dacă nu eşti atent, chiar dacă eşti activ şi mergi la alergat, MTB sau orice altceva, ai tendinţa de a mânca în neştire, iar dacă n-ai dormi – chiar nonstop. Şi atunci e bine să ai motivaţie să fii mai controlat. La mine funcţionează participarea la concursuri, evenimente.

Din timp m-am înscris la noul EcoRun, fost EcoMarathon, ca să nu mai pot da înapoi pe urmă. Şi, sperând în îndreptarea vremii, şi la tura de anduranţă Jokai Mor, o tură deosebită pentru faptul că are o mulţime de trasee şi pentru drumeţie, şi pentru MTB (eu asta aleg, să mă mai scot din rutina alergării), toate având ca destinaţie localitatea Râmetea, cunoscută pentru Piatra Secuiului care o domină şi pentru prezenţa constantă a parapantiştilor.

Mă limitez aici la poveştile mele scrise pe facebook, reprezintă destul de exact cum am trăit eu aceste evenimente.

1. EcoRun – 4 mai.

2. Tura de anduranţă Jokai Mor – MTB pentru mine – 11 mai.

* Despre paharele de unică folosință

 1.

EcoRun sau EcoMarathon, denumirea contează mai puţin, important e că se desfăşoară în împrejurimile Moieciului, o zonă pitorească limitată de munţi spectaculoşi şi plini de zăpadă de astă dată – Piatra Craiului şi Bucegii. A fost un concurs “printre ploi”, frumos ca de obicei.
Mi-am estimat bine forţele şi posibilităţile, păcat… nu mă supăram să fiu mai bun. Cu 4h35min şi ceva am obţinut un loc 42 general, 37 masculin şi 6 categorie (ca să fiu fair, Daniel Stroescu a încheiat pe open masculin pe locul 10 şi de aceea n-a intrat în ierarhia pe categorie, conform regulamentului). Faţă de 2014 şi 2016 am fost mai bun, cu aproximativ 3 minute. Şi asta datoriă Crinei Buzgan care a avut o revenire puternică pe ultima buclă şi, evident, datorită mai ales mie că m-am ţinut de ea.  Cu 1h30min pe ultima buclă am ajuns pe câţiva concurenţi şi am fost pe undeva printre primii 30 ca timp pe această porţiune.

S-a fugit foarte tare la început, ok – rachetele au fugit aşa până la sfârşit iar eu, de unde credeam că m-am plasat bine la start, după câteva minute aveam sute de oameni în faţă. Aş fi zis că fug tare, că e deal la ei aşa cum e deal şi la mine… Niţel deprimant, dar mi-am revenit, a veni ea şi clipa mea.
Aşa s-a făcut că mare parte din timp, cam de două bucle, n-am putut “scăpa” de prietenul meu Adi Cosma, pe prima buclă eram pe undeva aproape de Daniela Marin (ea participând la cros) şi la un moment dat am ajuns într-un grup de prieteni cu Waldemar Vaum , Adi şi Edi Petrov .

N-am avut ce face şi mi-am luat beţele din tura a doua, în speranţa că îmi va fi mai bine la sfârşit. Lucian Clinciu a trecut lejer de mine pe bucla 2, Andrei de la Bate Toaca la fel, atâta că săracul n-a putut face tot traseul având şi treburi pe la standuri, m-am agăţat multă vreme de Gica Blajiu şi până la urmă l-am ajuns … Mare concurenţă la Ecorun, au fost foarte mulţi prieteni şi cunoscuţi, practic mereu întâlneai pe cineva cu care să schimbi o vorbă, numai să ai chef.

Am alergat aproape şi de fata de la Salomon Germania şi încetul cu încetul am început să am un ritm ceva mai bun decât cei din jur. Pe ultima urcare din bucla 3 m-am întâlnit cu Sebastian Butcovan, el era mirat că nu eram mai în faţă, eu în sinea mea m-am gândit că la altă ediţie ne-am văzut pe la mijlocul traseului şi, ca urmare,  m-am remorcat cu privirea şi mai abitir de Crina care nu cu mult în urmă mă ajunsese.

Ce timpi au scos cei din faţă! Mă tot uit şi acum…  Bravo concurenţilor, felicitări organizatorilor!

Ziua următoare, cu Diana, Gyöngyi  şi Lenart Denes, cu Florin Chircu, am purces la o plimbare – remember 2016 când am fost şi cu copiii – pe circuitul Andolelor (T3 cum e notat). Frumoase peisaje!

Mulţumesc voluntarilor şi mă bucur că m-am întâlnit din nou cu atâţia prieteni alergători sau nu, printre ei ca de obicei Marlene şi Dinu Mititeanu .

Nu pot să nu pomenesc de ciudăţenia de la restaurante, unde în câteva locuri nu servesc pe cei care nu sunt cazaţi acolo sau îi descurajează cu priorităţile lor. Aşa am ajuns să mâncăm gogoşi după premiere. Ne-a trecut prin cap că poate şi ei servesc doar pe clienţii lor, adică probabil pe cei cu … corturi. Aruncându-mi privirea peste gard am văzut cortul şi maşina lui Dinu şi Marlene, aveam deja pile pentru planul B…

Top

 *

Încă o observaţie, de astă dată referitoare la discuţia despre paharele de unică folosinţă, că EcoRun nu-i chiar eco… Sunt convins că mai important este ca fiecare dintre noi să contribuie pozitiv şi mai ales regulat/zilnic la îndeplinirea unui ţel nobil decât să accentuăm la proporţii biblice un minus la un eveniment. Constant peste tot la concursuri se încearcă minimizarea impactului asupra mediului, dar tot nu se poate 100%, nici măcar la curse cum e UTMB, unde e obligatoriu să porţi un pahar la tine.
De ce? Poate are legătură cu infrastructura, cu logistica cum se spune, cu faptul că e un concurs mare unde participă mii de oameni. Ar trebui ca zeci de voluntari să fie la PA-uri ca să facă faţă şi să servească pe alergători, ar fi frustrări pentru cei care se luptă pentru podium ca să stea la coadă pentru o gură de apă. Dacă se alege soluţia a sute de peturi de apă de jumătate de litru efectul e şi mai negativ.
Eu am avut pahar la mine, recunosc că nu l-am folosit. Totuși, chiar dacă am folosit pahar de la PA, când am vrut să mai beau unul mi-am turnat dintr-un pahar în altul. După bucla 1 am ales “să pierd vremea” umplând un bidon. După bucla 2 nu am oprit. Dacă noi, măcar o parte, la concursuri n-am folosi paharele de unică folosință oferite de organizatori și la sfârșit le-ar prisosi, să le ajungă și pentru ediția următoare, atunci aș începe să cred că voința majorității e “fără pahare”, iar organizatorii s-ar conforma. Cum a fost la Eco, au rămas pahare? Fiecare e dator ca mai întâi să se uite în ograda proprie, la obiceiurile zilnice, şi apoi să se uite la ce fac alţii. De exemplu, câţi dintre noi bem zilnic apă de la robinet şi câţi orice altceva, inclusiv apă minerală?
Să nu fim ipocriţi ca unii oameni care dacă merg duminică la biserică consideră că şi-au făcut datoria pentru toată săptămâna.

Top

 2.

Tura de anduranţă Jokai Mor – MTB pentru mine – 11 mai.

Şi a fost tura Jokai Mor cu MTB-ul şi-n acest an. 2019 e de ţinut minte, că nu mai ştiu de când (dacă a fost vreodată) a fost o aşa vreme … splendidă şi la munte şi pe dealuri până în luna mai, de nu-ţi venea să te urci pe MTB. Ca de obicei m-am înţeles cu Zsolt să mergem împreună pe traseul N, considerat dificil: Cluj – Baza Unirea – Camping Făget – Adrenalin Park – Fântâna cu Butoi – Cheile Turenilor – Sănduleşti – Cheile Turzii – Curmătura – Cheile Borzeşti – Moldoveneşti – Piatra Secuiului – Colţesti – Râmetea, aproximativ 85 – 90km.

Am avut noi însă un incident cu urechea ruptă la schimbător chiar după ce am trecut de camping şi am dat de un noroi mai “strong”. Aşa că de data aceasta eu mi-am continuat singur traseul, iar cu Zsolt m-am reîntâlnit la Petreştii de Jos – să continuăm tura împreună din Cheile Turzii. El s-a întors la Cluj şi a venit apoi pe şosea cu alt MTB, cred că a mers foarte tare – trebuie să calculez, că practic în Petreşti am ajuns la vreo 5 minute după el. I-am tot dat mesaje la PA-urile pe unde treceam.
Înainte de reîntâlnire, în Sănduleşti, am stat mai mult, nu puteam rata pâinea cu unsoare şi ceapa.
 
Foarte faină tura, cu de toate, de la noroi la ploicică. Doar la sfârşit ne-a plouat mai tare, pe la Colţeşti.
 
Multă lume, tura de anduranţă Jokai Mor e şi drumeţie, şi MTB, cu o mulţime de trasee pentru toate gusturile: de la 10km pentru copii şi familii (din Moldoveneşti peste Piatra Secuiului la Râmetea), la 55km din Cluj. Anul acesta traseul de 55km s-a inaugurat şi ca ultra, cronometrat – sub formă de concurs, unde s-au înscris mulţi din prietenii de la Rupicapra.
La MTB traseele au variat şi ele ca lungime şi dificultate, cel mai lung fiind N.
 
M-am întâlnit cu multi prieteni “călare sau pe jos”, toţi cu voie bună deşi ploaia era o veşnică ameninţare şi să mergi pe poteci era uneori o provocare din cauza noroiului.
La final, în Râmetea, am fost întâmpinaţi şi de un curcubeu.
 
Mulţumesc pentru efortul lor voluntarilor de la PA-uri, mulţi fiind localnici din satele/comunele respective. Să ne vedem cu bine la anul!
 

Top

Oct 112018
 


Vârful Pirin, poză din concurs

poza din concurs.jpg

Poză din timpul concursului, mulțumesc!

Anul acesta mi-am dorit din nou să vin la Pirin Ultra în Bulgaria. Munţii Pirin sunt deosebiţi, cu vârfuri care depăşesc 2900m, cu porţiuni tehnice care sunt o provocare şi la drumeţie, cu abrupturi şi cu privelişti care te încântă sau te înfioară, în funcţie de vreme. Am scris mai multe anul trecut, când am parcurs mare parte din cursă cu Mihai Şerban. Atunci a fost vreme urâtă şi traseul a fost schimbat, nu s-a putut urca pe vârful Pirin (2577m) care este cel mai dificil mai ales în condiţii de noapte. Cum nu aveau traseu alternativ, n-au avut ce face şi ne-au trimis înapoi de la Senokos la punctul de dropbag Zagaza şi astfel am avut parte de un fel de maraton/ultra de forestier de aproximativ 48km cu 1000m diferenţă de nivel. Unii au cam căzut psihic după ce au aflat această decizie, nu erau obișnuiți să alerge atâta continuu.

20181002_081652.jpg 20181002_081156.jpg 20181002_073759.jpg 20181002_081416.jpg 20181002_073718.jpg

La Drobeta-Turnu Severin, în drum spre Bansko

Se înţelege astfel de ce am vrut să vin din nou în 2018: speram să parcurg traseul în întregime, să revăd vârful Pirin după 20 de ani.
Mi-am făcut şi un mic plan de drumeţie pentru duminică, după concurs, dacă mă vor ţine forţele: să străbat partea înaltă a munţilor Pirin, ocolită de concurs, cu vârful Vihren (2914) şi “căluţul” Koncheto, aflate pe banda roşie clasică. Am reuşit şi acest lucru, a fost un traseu de 41km cu 2500m diferenţă de nivel, pe ruta Bansko – cab Vihren – Vihren – Kutelo 2 – Kutelo 1 (2908) – Koncheto (cu refugiul respectiv) – poalele vârfului Albutin (2688) – cab Javorov – Bansko. La limită am fost cu timpul să nu mă prindă noaptea sus pe creastă, am plecat singur la drum abia la ora 12, după participarea la premierea concursului. A fost beznă doar de la Javorov, nu mai existau riscuri. Doar nişte câini de stână mi-au zgâriat urechile, că aşa mi-am construit trackul, să evit cât mai mult şoseaua.

2018-10-03 15.34.16.jpg 2018-10-03 10.51.12.jpg 2018-10-03 14.11.13.jpg 20181007_124302.jpg 20181007_122154.jpg

Bansko, Bulgaria, una din cele mai mari stațiuni de ski din Europa de Est

Caracteristici de cursă şi modificări faţă de anii trecuţi
Au fost câteva măsuri luate de organizatori în urma experienţelor din anii precedenţi. Pe scurt, aveau de rezolvat câteva probleme.
Pe traseul întreg parcurs acum 2 ani, doar 6 persoane au încheiat cu bine (primii doi au încheiat în peste 38h), şi acelea s-au grupat în principiu câte două. Atunci a fost vreme bună. Nici anul trecut n-a fost nu ştiu cât mai bine, chiar dacă traseul a fost scurtat şi cu diferenţă mai mică de nivel. Era clar că cel puţin marcajul trebuie îmbunătăţit, că era cam … inexistent. Într-adevăr, anul acesta s-a îmbunătăţit radical: steguleţe roşii pentru căldările munţilor, indicatoare de direcţie (nu chiar peste tot unde era nevoie), benzi de două tipuri – de firmă sau alb-roşii clasice. Unde era cazul au pus reflectorizante.
Şi anul trecut s-au mai schimbat cabanele de la PA-uri, să fie mai primitoare. De exemplu în acest an s-a schimbat până şi cabana Vihren cu Banderitsa (PA9). Nici nu am băgat de seamă, m-am şi oprit cu Adelin la cabana Vihren ca să mi se spună că nu e acolo PA-ul în acest an. Explicaţie pot să dau acum, după drumeţia mea de duminică: ca să urc pe vârful Vihren am oprit la cabana Vihren să cumpăr o cola. Comandase cineva de mâncare şi efectiv n-am mai putut sta, eram grăbit să nu mă prindă noaptea sus. Şi am renunţat, am încercat măcar să iau apă de la WC. Robinetele nu funcţionau şi atunci am luat apă direct din pârâu, care traversa poteca ceva mai sus.
S-a făcut o cale de ocolire a vârfului Pirin, care sus e plin de lapiezuri care devin alunecoase şi în condiţii de vreme bună, noaptea spre dimineaţă. Am avut parte de vreme extraordinară, optimă, fără vânt! Dar şi aşa n-a fost uşor pe vârful Pirin, pe care n-am reuşit să-l parcurg pe ziuă.
S-a schimbat ora de start, vineri de la 6 dimineaţa la ora 0. Erau astfel mari şanse să parcurgem, cei care suntem cât de cât buni, vârful Pirin pe ziuă. Cred că se estima ca primii sosiţi să aibă un timp de 30-35 ore şi să ajungă sâmbătă la oră optimă (6-11 dimineaţa) înapoi la Bansko.
S-a schimbat însă şi s-a făcut mai greu traseul, probabil după modificările ITRA cu încadrările curselor. De la 150km s-a ajuns la 160km, şi de la 10000m diferenţă de nivel s-a ajuns la 11000m. A rămas la categoria XXL şi 6 puncte ITRA. PA1 a devenit cabana Bezbog.
Traseul schimbat reiese foarte bine din schiţa de mână făcută anul trecut, la care am trecut modificarea. Traseul oficial este şi el ataşat mai jos.
Un alt lucru care nu trebuia să-l neglijez era faptul că traseul de 66km era inclus într-un circuit de skyrun “Migu Run Skyrunner World Series” şi urmau să vină sute de concurenţi, foarte mulţi din străinătate.  N-a venit Kilian Jornet, dar participase la unele etape precedente. A venit de exemplu locul 3 de la TDS – rusul Dmitry Mityaev. Cum ne putea influenţa acest lucru? Noi aveam traseul mai greu, mai tehnic, eram cam 60 de concurenţi, veniţi şi din străinătate dar simțeam că principala cursă era cea de 66k. S-au concentrat foarte mult să fie perfect la cursa de 66km şi se putea să neglijeze unele aspecte la cursa lungă. Au fost de exemplu mai multe anunţuri la cursa scurtă, s-au făcut mai multe poze (la noi încă n-au apărut), poate şi resursele umane au fost concentrate pe cursa mai scurtă etc. Startul la 66km nu s-a mai dat deodată cu al nostru, ci sâmbătă dimineaţă la ora 8. Pe mine şi pe Adelin nu ne-au ajuns rachetele, am terminat cam cu o oră înainte!
Au rămas fideli combinaţiei cipuri de orientare şi logger (un tracker – cu gps şi cartelă gsm). Ştiau exact poziţia noastră şi în cazuri mai deosebite ne puteau suna. Sau puteam suna noi să ne ajute la orientare. Unii au sunat, cred că şi Adina. Important era să nu-ţi ţii telefonul închis sau în mod avion. Anul trecut Bogdan Boja (Bubulu) a luat-o greşit şi a ajuns pe traseul de 66km (startul era comun şi a văzut concurenţi în faţă). N-a putut fi avertizat pentru că ţinea telefonul în mod avion. A trebuit să abandoneze.

În urma tuturor acestor modificări, tot mi se părea că mai există câteva provocări, pe lângă traseul în sine care impunea să nu rişti să te accidentezi, mai ales când eşti singur.
Nu cunoşteam prima parte de 27km cu 2000m diferenţă de nivel, până la PA1 Bezbog. Era un timp limită de 6h care putea constitui o problemă. E la început dar… am câteva repere de timp de anii trecuţi. Tronsonul de 27km şi 2950m diferenţă de nivel (bucla Pirin) a fost făcut de primii acum 2 ani în … 9h. Penultimul tronson de 14km şi 1500m diferenţă de nivel, ce conţinea ultima urcare l-am făcut cu Mihai Şerban anul trecut în … 6h! E drept că eram la sfârşit, că era noapte, nu erau marcaje, dar 14km în 6h?
Uitându-mă pe lista scurtă a concurenţilor de la cursa noastră mi s-a părut că sunt vreo 10 care vor trebui să se grăbească şi acest lucru îi va costa pe mai departe. Norocul a fost că n-au fost dificultăţi tehnice, a fost mai mult drum forestier.
O altă problemă care a rămas a fost distanţa mare în timp între PA-uri. Chiar dacă distanţele nu erau excesiv de mari, maxim 27km, puteai ajunge de la un PA la altul în peste 9h. Acest lucru i-a costa pe câţiva concurenţi buni, care au ajuns pe urcarea de Pirin înaintea mea. Cu unul m-am întâlnit când cobora înapoi la Senokos. Mi-a spus, sibilic, că nu-i ziua lui. A fost primul multă vreme, adică până pe acea urcare. Am aflat apoi “de pe surse” că unii nu şi-au calculat bine mâncarea şi au rămas, de exemplu, cu 2 batoane pentru cele 9 ore de tronson sau mai rău…

Date fiind aceste circumstanţe, eram destul de reticent şi neîncrezător că totul va fi perfect. Nu eram prea încrezător că va fi un aşa salt brusc de calitate la marcaje, mi-am pus şi gps-ul Dakota 20 de drumeţie, cu trackul cu toate punctele, nefiltrate, cu punctele de alimentare şi cu o hartă  cu linii de nivel. Aveam şi pe ceas traseul cu punctele reduse la maxim 10000. Ceasul mi s-a întâmplat să mi se blocheze, nu în curse, şi oricum era mai dificil de observat direcţia exactă de mers fiind ecranul mai mic. Dacă aveam de-a face cu jnepeni…
Tot la capitolul neîncredere, am pus în dropbagul de Zagaza o sticlă de cola, deşi am întrebat la sedinţa tehnică dacă se dă aşa ceva şi mi s-a spus că da. Ei bine, cred că a fost doar un singur punct unde a fost cola. Le-am acordat totuşi credibilitate, n-am pus două sticle de cola cum am vrut iniţial. 🙂

Şi n-am putut să nu mă întreb de ce participă la Pirin Ultra concurenţi aflaţi la prima lor cursă de tip XXL, unii chiar dintre ai noştri. E o cursă mai grea ca UTMB, mai sălbatică şi tehnică. Dar până la urmă, cinste lor, au încheiat cu bine, au dovedit că şi-au apreciat bine forţele.

profil.jpg Pirin timpi.jpg harta manuala 2018.jpg

Profilul, schița de mână cu modificarea de anul acesta

Cursa

Nu insist detaliat pe cursa în sine. În fond, pregătirea durează mai mult şi e mai importantă. Când ajungi în cursă deja “alea iacta est” şi ar fi ideal să fii în condiţii de maxim potenţial. Spun numai evenimentele mai importante, “schimbările de macaz”, adică de obiective sau de mod de abordare. Ca observație, în urma UTMB unde nu mi-am pus chiar ce am dorit în materie de îmbrăcăminte pentru că au impus ei prea multe și altceva, la Pirin Ultra cerând un minim minimalist, mi-am pus bucuros ce-am vrut: în plus foiță de vânt și vestă de bicicletă, impermeabilă și care izolează foarte bine, fără să te încălzești excesiv. N-am mai avut probleme de respirație ca la UTMB.

Bansko – PA1 Bezbog
Dat fiind timpul limită de 6h, 27km cu 2000m diferenţă de nivel, fiind şi la ultra, nu puteam să nu acord atenţie sporită acestui segment. Cum am spus, nu ştiam cât e de alergabil, iar PA1 era pe o urcare puternică.
Tot ce pot spune e că la început mă simţeam adormit, poate în urma faptului că participam şi la Walking Month, deşi am încercat să mă protejez. Nu am pornit tare, dar nici nu eram ultimul, iar după 10km deja eram la optim. Vremea era şi se anunţa perfectă.
Singurul eveniment neplăcut: am luat-o greşit la km15! Am parcurs în plus 1,8km în 25min, şi cu o urcare. Aveam două gps-uri la mine dar… Eram pe forestier, coborâre, depăşire şi, cel mai important, era marcat. Cineva binevoitor sau rămăsese marcaj de la alta cursă? Din toate tipurile de marcaj ce puteau fi, într-adevăr era marcajul nespecific, cel cu banda alb-roşie. Împreună cu doi concurenţi de care tocmai trecusem ne-am întors un pic, apoi am continuat… Pe ceas deja eram la peste 200m de track. Nu am dat zoom out suficient şi am crezut că pot da în traseu mai repede, dar mă întorceam şi urcam. În fine… puteam fi mai calm. S-au rătăcit vreo 8 persoane pe acolo…
Am considerat că am stat la un PA timpul acela şi am mers mai departe. La început la un ultra nimic nu e irecuperabil. Am stat mai puţin la PA1, unde am ajuns pe când ieşea Adina.

PA1 Bezbog – PA2 cab Pirin – PA3 Begovitsa – PA4 Sinanica
Până la km 65 Sinanica nu e de remarcat decât că a venit ziua şi în sfârşit eram alături de concurenţi de care nu mai puteam trece în viteză. Aveam alături concurenţi cu acelaşi ritm, dar şi ei ori se rătăciseră, ori unul din ei a pornit de la start cu 30min întârziere, avusese probleme.
La capitolul incidente, că şi aici am avut, a fost că o dată am luat-o tot aşa greşit, după cineva, dar m-am prins repede. L-am strigat pe cel din faţă să se întoarcă şi apoi i-am reajuns supărat pe doi care au fost în spatele meu, tocmai trecusem de ei, şi le-am spus “shame on you”. Iar eram cap de grup, iar a fost o schimbare de direcţie bruscă, dar de data aceasta m-au strigat. Mulţumesc!

PA4 Sinanica – PA5 Zagaza
Doar 6-8km, coborâre, dar nimic nu-i simplu. Pe timpi figurez cu 1h10min, dar e al treilea timp pe interval şi locul 7 la general. PA5 Zagaza e cu dropbag, sigur voi sta mai mult ca de obicei. Am băut cola pus de mine, am mâncat mai serios – urmau 24km de drum de ţară unde era musai să alerg dacă mai doresc ceva de la clasament. Mi-am schimbat şosetele, papucii Hoka SpeedGoat2 noi erau impecabili, nu mă durea nimic.
La Zagaza mai urma să revin când devine PA8, a trebuit să iau un mic powerbank pentru ceas care între timp se oprise, să-mi schimb bateriile la Dakota şi să-mi iau multe batoane, mâncare, geluri. Venea şi partea cea mai grea, cea mai tehnică, cu vârful Pirin.

PA5 Zagaza – PA6 Senokos
Dacă nu alergi aici atunci n-ai cum să scoţi un timp rezonabil. Şi trebuie să alergi, că o să-ţi fie dor de alergat pentru multă vreme. A început cu o urcare unde m-am străduit să merg rapid şi apoi am fugit cât am putut de bine, dar fără să mă obosesc.
La Senokos am întrebat pentru prima dată cum stau în clasament. Eram pe locul 5, scosesem din nou al 3-lea timp pe interval. Reuşisem chiar la sfârşit să mai ajung două persoane. Mare avantaj cu loggerul, ei pot să-ţi spună nu numai când au ajuns cei din faţă, dar şi cam pe unde se află cei din spate. Atunci nu mă interesa ce-i în spate, dar la Javorov da.
Venea Pirinul, eram la km95.

2018-10-05 19.18.48.jpg2018-10-05 20.21.09.jpg

Poze făcute în timpul concursului, noaptea am ajuns la stâncile de pe vf. Pirin

PA6 Senokos – PA7 cab Javorov
Acesta-i segmentul cu muntele Pirin, cea mai grea porțiune din traseu, 27km cu 2930m dif pozitivă și 2075m dif negativă. 9h pentru primii de acum 2 ani. Am prins lumină până am ajuns la stânci. Doi dintre concurenţi au pornit ca o furtună în faţa mea de la Senokos, parcă erau din altă cursă. M-am resemnat, eu nu puteam să urc aşa, nu-mi plac intervalele, n-aş fi terminat cursa. Păreau aşa de proaspeţi că mi-am pus problema că au parcurs cu vreo maşină bucata precedentă, cu drumul de ţară. Dar… după o vreme i-am ajuns. Îşi luaseră frontalele, se îmbrăcaseră. Iar au ţâşnit, parcă mergeam pe loc când mă uitam la ei. Iar i-am ajuns, mâncau. Şi tot aşa, nici nu mai ştiu de ce se opreau. La stânci i-am lăsat în spate şi aşa au rămas.
Cum s-a coborât noaptea, deşi erau corzi, o dată n-am mai găsit steguleţ de reper şi m-am blocat – era o tufă de jnepeni deasupra şi părea inexpugnabilă. Am coborât câţiva metri şi am dat de trasa ideală. În rest am mers bine, m-am bucurat că am ajuns pe vârful Pirin în formă.
A urmat coborârea, mai dificilă. Cu cât coboram mai mult, cu atât apăreau parcă alte şi alte probleme. Corzi încă mai erau, stâncile deveneau umede şi trebuia să am grijă să nu alunec. În spate cred că am văzut frontale, dar erau foarte departe. În sfârşit am ajuns la drum forestier. Parcă am evadat! În sfârşit puteam alerga. Mai urma un munte până la Javorov, pe la 2200m, era important să alerg. Cu urcările parcă nu mai eram aşa zmeu, mi-au dovedit-o cei dinainte.
Şi vine poteca, urcare. Brusc, o surpriză. Văd pe potecă ceva reflectorizant. Pfui, e om! Mă gândesc că o fi vreun bulgar. Îl întreb dacă e bine. Bine că doar doarme. Şi e Adelin! No, asta da surpriză! E bine, are el ceva la un picior şi-l deranjează la coborâri, dar doar se odihnea. Ce-i drept, era un loc bun, chiar dacă izolat. Era jos, în pădure, nu era frig. Doar că pentru unii ar putea părea cam …
Mi-a spus că m-a aşteptat şi că ar fi fain să continuăm împreună. Mintea mea încă lucra la ce s-a întâmplat, nu eram pregătit să mai merg cu cineva. Ştiam că primii 3 aveau peste 2 ore avans, nu ştiam cum au mers în porţiunea de coborâre. Pe Pirin (erau voluntari) aflasem că Adelin are până la jumătate de oră avans.  Şi … pentru mine e ok, dar să aibă răbdare cu mine pe urcări. Urc cât pot de bine, dar nu pot urca ca şi el şi în plus mi-au revenit puseurile de somn de la start. Dar fără somn, că mi-e groază de stat prea mult la un PA, mă pornesc foarte greu. Dacă cumva se plictisește, s-o ia înainte.
Până s-a împachetat am continuat în sus şi m-a ajuns rapid. De aici încolo am mers împreună până la finish, la fel cum am făcut cu Mihai Şerban anul trecut. Probabil am fi fost mai rapizi dacă mergeam individual, că fiecare aveam slăbiciuni care nu coincideau.
Am ajuns la Javorov în 9h10min, cam timpul primilor de acum 2 ani. Primii 3 au mers mai bine, dar ei au fost singurii care au prins integral vârful Pirin pe lumină. Ce mult a contat acea rătăcire de la început!

PA7 Javorov – PA8 Zagaza
Teoretic mai sunt doar 37km. Un fleac! Sub un maraton! Cât timp am făcut?
Păi să socotim: 5h03min+5h54min+1h13min=12h10min! Matematica nu minte. Ce pot spune e că sigur nu ne-am târât și am și alergat.
Au urmat deci 12km cu 930m diferenţă pozitivă şi 1300m negativă. Ţineam minte că 6 ore ar putea să ne ia segmentul. Noi am făcut 5h.
La Javorov am aflat că sunt chiar peste 3h diferenţă faţă de locurile 2-3 care merg împreună. Cam asta va fi situaţia şi la final, minuni mai rar se întâmplă. După noi cei mai apropiaţi încă nu ajunseseră pe vârful de 2200m, cu ei n-avem de ce să ne îngrijorăm. Ne-am permis să mâncăm serios şi aici, la Javorov, şi la Zagaza. Mai urma doar Banderitsa, iar de acolo nu mai era mult şi era la vale.

PA8 Zagaza – PA9 Banderitsa
La Zagaza, cum se spune, am stat cât a fost nevoie. Știu de anul trecut: 6h pentru 14km. Poate reușesc totuși să-mi bat recordul. Iar şosete, n-a fost nevoie să schimb papucii. Am băut cola dar am lăsat pe masă ce a rămas, poate au nevoie şi alţii. Cursa asta n-am simţit aşa senzaţie de foame ca la UTMB. Se vede că am mers mult mai mult.
Şi ce trebuie remarcat, am ajuns cică pe un traseu pe care l-am mai parcurs anul trecut, pe care-l ştiu. Atâta că nu seamănă. Atunci a fost pe noapte, nu ştiu cum am reuşit cu Mihai să ne tot împotmolim prin jnepeni urmând trackul. Era atâta spaţiu înierbat! Dar tot am avut probleme mici de orientare, nu prea vedeam steguleţele din căldare. Cu timpul m-am mai obişnuit şi am început să le văd.
Am urcat în şaua de Vihren, cred că-i spune Kabata, şi apoi  vale şi iar vale. Ne-am oprit la cabana Vihren, PA-ul de anul trecut. Că aşa ţineam minte. Ne-am luat picioarele la spinare imediat ce am aflat că acum PA9 e Banderitsa.

PA9 Banderitsa – Bansko (finish)
Aici chiar am fugit, cu motivația să încheiem sub 38h30min. Am ajuns cu bine după 38h17min la finish, pe locurile 4-5 la general. Primul a terminat în 29h33min, următorii doi în 35h. Deci n-am mers chiar strălucit. E drept că după noi urma o nouă pauză de peste 3h, locul 6 fiind cronometrat cu 41h28min. Spre deosebire de alte dăți, eram rupt de somn, în rest nicio problemă.

Trackul pus de organizatori

Trackul din cursa reală
Bravo Adina! Ea a terminat pe podium la fete și a fost mare parte singură. Știu că celelalte fete au fost însoțite, cel puțin așa mi s-a părut. Mulțumesc Adelin pentru companie, în general la concursuri eu sunt cam ursuz. 🙂 Și Georgiana, și Anton au reușit să încheie în timpul limită, felicitări! Bubulu a avut probleme cu picioarele, dar pot spune că a rămas optimist ca de obicei, ceea ce-i mai important.

20181007_135637.jpg2018-10-08 01_10_35-Greenshot.jpg20181007_125136.jpg

20181007_144340.jpg

20181007_141705.jpg

20181007_144839.jpg

20181007_155616.jpg

20181007_155656.jpg

20181007_165809.jpg

20181007_163851.jpg

20181007_162638.jpg

20181007_162551.jpg

20181007_173616.jpg

20181007_173629.jpg

20181007_172505.jpg

20181007_172520.jpg

20181007_171020.jpg

20181007_171622.jpg

20181007_182542.jpg

20181007_174818.jpg

20181007_180106.jpg

Poze din excursia de duminică
Cam așa a fost concursul pentru mine, sâmbătă am avut vreme să mă odihnesc, iar duminică, așa cum am spus, am făcut drumeția planificată de acasă. Sănătate, iar dacă doriți o cursă mai puțin obișnuită, veniți la Pirin Ultra. De data aceasta nu m-am simțit ca la o aventură, a fost o cursă de ultra mai grea ca de obicei și frumoasă în felul ei.
E una din cele 5 curse europene care sunt considerate de calificare la HardRock Endurance Run 100mile din California. Evident, cu tragere la sorți. Dar e așa de departe!

Sep 062018
 


UTMB 2018 – poză făcută la finish de trei zâne bune

Din nou la UTMB! Am simțit ceva emoții și o mare bucurie. Nu de multe ori în viață poți participa la un astfel de concurs care e considerat neoficial un campionat mondial de ultratrail pe lungă distanță – XXL în clasificarea ITRA. Este vorba de o cursă de 170km și peste 10.000m diferență de nivel, desfășurată în jurul Mont-Blanc (4810m), o cursă care trece prin trei țări – Franța (pornește și se sfârșește la Chamonix), Italia și Elveția. Vârfurile (am numărat 9 clare) nu depășesc totuși 2600m și nu sunt probleme să ajungi la zăpadă. Din reclama lor reiese că sunt implicate 19 comune, peste 2000 de voluntari, și într-adevăr se vede implicarea comunităților la acest festival montan.

20180827_170436_HDR.jpg

De pe drum, la trecerea prin tunel

20180829_181632.jpg 20180829_182223.jpg 20180828_110337_HDR.jpg 20180828_094818_HDR.jpg 20180828_094316_HDR.jpg 20180827_215314_HDR.jpg

Chamonix, în mijlocul evenimentelor

Anul acesta au participat, aș spune ca de obicei, mai toți alergătorii de vârf din lume, în frunte cu Kilian Jornet, Zach Miller, Caroline Chaverot, Jim Walmsley, Tim Tollefson, Luis Alberto Alzaga, Gedimias Grinius. Foarte mulți au avut probleme de tot felul, adică, de exemplu, din enumerarea de mai sus niciunul n-a încheiat cursa. Eu am participat acum 2 ani la proba UTMB și acum 3 ani la proba TDS și din ce am înțeles condițiile de anul acesta au semănat mult cu cele de anul trecut.

Despre condițiile meteo din anul acesta (care oricum și la noi a fost cam șturlubatic) pot descrie așa: vânt, ploaie rece pe la înălțimi în prima noapte (startul s-a dat la ora 6 seara pentru ca primii sosiți din cursă să aibă parte de o primire cât mai festivă, cu cât mai mult public – estimarea oficială 20h45min pentru câștigător) și ploaie caldă mai jos, prin comune. Din a doua zi condițiile meteo s-au îmbunătățit și partea bună a fost că nu s-a suferit de căldură.

20180829_131503.jpg 20180829_135320.jpg 20180829_131436.jpg 20180829_131957.jpg 20180829_131824.jpg

Ridicare pachet de înscriere, totul este programat și gândit în amănunt. Chiar dacă fișele cu ce trebuia să prezinți la control nu conțineau aceleași elemente la toți, un lucru era comun: haina de ploaie se verifica

20180830_123321.jpg 20180828_175122.jpg

Standurile organizatorilor altor concursuri. Abia aștept să fie printre ele și din România

Cum am primit veștile despre vreme? Fix înainte cu o zi (marți) de a merge (conform programării) să-mi ridic kitul și să-mi fie verificat echipamentul obligatoriu am primit mesajul că totul e ok și echipamentul e cel obișnuit. Vineri însă am primit trei mesaje cu câteva ore înainte de start. Mai întâi mi s-a scris că se scoate Tete aux Vents – ultimul vârf înainte de La Flegere  pentru că a avut loc un accident și a căzut o stâncă peste cineva (varianta 5 de traseu). M-am uitat peste porțiunea nouă de ocolire, părea mai accesibilă pentru că urcarea de 850m diferență de nivel se făcea din două bucăți intercalate de o coborâre de 250m diferență de nivel, fără să ajungă mai sus de 1900m cât are La Flegere. Apoi că va fi vânt de nord și nopți reci cu real feel de 0 grd Celsius. Și … ultimul, că va fi vreme urâtă până sâmbătă după-masă, foarte frig, real feel de -10grd Celsius și că este nevoie de kitul de vreme rece – în plus ochelari (să țină la vânt și să-i poți folosi și noaptea, deci nu de soare) și o a doua haină cu mâneci lungi.

De ce am insistat atât pe descrierea vremii? Mai întâi pentru că se pare că oamenii aceia chiar se pricep și au nimerit prognoza și, surprinzător, au nimerit și timpul primului sosit aproape la secundă. Xavier Thevenard a sosit în 20h44min16sec! Anul trecut s-a mers mai bine, traseu a fost puțin mai scurt și cu mai mică diferență de nivel. S-a câștigat cu 19h01min54sec. Apoi mulți concurenți au abandonat din cauza hipotermiei, Caroline Chaverot din lista de mai sus. Tot din lista de mai sus pot spune din ce am citit și auzit că toți cei care s-au luat la start după Jim Walmsley au abandonat. Din spusele comentatorilor de la XTrail Running Forum până la Les Houches (primul punct) ei au alergat cu 3min25sec/km! Cică Jim are compas mare! 🙂 Păi eu nu sunt în stare să alerg cu acest ritm nici să fie cursa de 1km! La testele mele Cooper abia scot pe 12min ceva peste 3km. Cu ei concurez eu?! Au filmat în special cursa băieților și e foarte semnificativ clipul, merită să-l vedeți chiar dacă se vorbește în spaniolă. Au luat un scurt interviu la Luis Alberto Alzaga care a abandonat la Courmayeur, au arătat cum au alergat cap la cap Zach Miller și Xavier Thevenard, se vede cât de epuizat a fost Zach și cât mânca el la un punct de alimentare! Vreau să spun că și la nivelul meu ar fi trebuit să mănânc și mai mult, e incredibil ce consum implică o viteză de deplasare ceva mai mare la distanțe lungi. Despre Kilian Jornet nu știu decât că a abandonat după Courmayeur pentru că nu se simțea bine. Varianta oficială e că a fost înțepat cu 3 ore înainte de o albină și e alergic. Nu știu ce s-a întâmplat și mă mir de abandonul lui Gedimias, am o simpatie pentru el și pentru trecutul lui, chiar dacă nu-l cunosc. În completare, câțiva favoriți au căzut și s-au accidentat.

M-am abținut cu greu până acum să pomenesc de performanțele alor noștri. În primul rând mari felicitări lui Robert Hajnal care a sosit pe locul 2 la general cu timpul de 21h31min37sec! E incredibil ce a realizat el, a pus România și pe harta de ultratrail a lumii, așa cum au făcut înainte de exemplu Ionuț Zincă și fetele noastre Denisa și Ingrid pentru skyrunning.
Robert va rămâne de poveste și poate și model pentru echipamentul folosit, în special pantalonii lui care par mai degrabă de drumeție decât de alergare la elite! 🙂 S-ar putea ca în special chinezii și japonezii să copieze stilul cu bluză albă și pantaloni mai strânși în special la genunchi. Comentatorii au avut o singură explicație: știe el de ce. 🙂 Mulți i-au luat interviu la Robert, iar ultimul interviu l-au luat cei de la XTrail Running Forum (vă puteți uita și la alte interviuri semnificative). Încă nu l-am vizionat, pun mai jos linkul și aștept și eu să citesc ce va scrie Robert pe blogul lui.

https://www.facebook.com/xtrailrunningforum/videos/246367212731000/

Al doilea sosit dintre români a fost Kovacs Zsolt din Cluj, poziția 62 general cu 27h31min57sec. E un timp extraordinar pentru mine, s-a autodepășit, e dintre puținii care și-a respectat punctajul ITRA la acest concurs (661 la concurs, 660 al lui la general), majoritatea încheind cu câteva zeci de puncte sub punctajul lor general (inclusiv eu, chiar dacă eu consider că am mers bine). Până acum Zsolt a avut cel mai bun timp ever al unui român la UTMB, obținut în 2013 – 28h30min. Ce mai merită subliniat în dreptul lui e că nu a fost ajutat de o echipă, a fost sprijinit doar de soția lui. Normal că dorea un rezultat mai bun, în jur de 24h, dar n-a fost să fie anul acesta: doar 14 persoane au încheiat sub 24h. Francesca Canepa, pe care o apreciez foarte mult văzând-i stilul de alergare la Istria 100 mile anul trecut, fiind și mai mică de statură și doar cu ceva mai tânără ca mine, a încheiat pe locul 1 general femei (pentru mine n-a fost așa o surpriză), și cu toată presiunea fetelor din spatele ei a scos un timp de ceva peste 26h.
Următorul român sosit a fost Daniel Moldoveanu (nu-l cunosc, probabil locuiește în Italia) cu 30h39min59sec, locul 140 general.
Apoi am urmat eu, locul 199 general (obținut la stilul smuls când intram pe râul L’Arve în Courmayeur) cu timpul de 32h16min48sec. Mi-am îmbunătățit timpul de acum doi ani cu aproape 7 ore (38h58min34sec), dar atunci am prins pe La Giete furtună cu trăznete și fulgere și … eram înțepenit de febra musculară căpătată pe coborârea cu trepte de rădăcini și pământ spre Courmayeur. Foarte mult mi-a folosit acea experiență anul acesta și cred că am fost și mai bine pregătit, UTMB 2016 fiind primul ultra de 170km pentru mine.
Felicitări la toți ai noștri – Andrei Sovereșan, Daniel Motoc etc, am fost 17 participanți doar la această cursă. Succes la TDG la Vio, sper să-și fi revenit Mihai Șerban și să poată participa și el la TDG!

Inserez mai jos și varianta oficială a cursei UTMB, pentru atmosferă. Nu pot să nu spun însă că parcă acum 2 ani a fost mai impresionant la start, “starostele” concursului punându-ne să strigăm la unison pe bărbați, apoi pe femei, apoi pe toți. Chiar m-am simțit atunci ca pe arenele romane! Acum au pus un chitarist să zăngăne. 🙂 Dar tot a fost fain!

Aștept cu răbdare acum pozele și alte videoclipuri, UTMB de anul acesta pot spune că mi-a adus câteva mari plusuri, n-aș fi crezut că se mai poate să adaug ceva la vârsta mea:
1. O mai mare încredere în mine. Nu știu dacă se va vedea în continuare acest lucru la cursele lungi, dar încrederea mi-a dat liniștea necesară la sfârșit ca să nu greșesc și să iau decizii corecte, deși am avut probleme.
2. Fizic am rezistat chiar și la un ritm ceva mai intens ca de obicei la astfel de distanță. N-am avut absolut deloc probleme la picioare. E drept că m-am protejat pe coborârea spre Courmayeur, dar picioarele bune m-au salvat pe ultimele 3 coborâri de după Champex-Lac, reușind să-mi păstrez aproximativ locul în pluton.

Și acum despre cursa mea…
Începutul. 
Am planificat UTMB ca și acum doi ani, ca un concediu care începe cu o vacanță la mare. Tot ca și atunci, am ales Croația nordică, să nu trebuiască să fac un mare ocol. Zona Umag a fost perfectă și atunci, și acum. Atunci ne-am cazat la Crveni Vrh, acum într-un bungalow la Kanegra. Deja Kanegra o știam, alergasem mult acum 2 ani prin zonă. Mai aveam opțiunea Slovenia – Piran sau Portoroz, doream musai la camping, rămâne probabil pe altă dată. Voi descrie ce am făcut prin Croația mai încolo.

Spre deosebire de acum doi ani, când ne-am cazat la Saint Gervais, acum am ales Chamonix. A fost mult mai bine, familia n-a mai depins de mine la transport și a putut urmări desfășurarea evenimentelor foarte ușor. Nu s-au plictisit deloc, au jucat baschet și fotbal cu localnicii, au schimbat adrese de instagram. Nu spun unde ne-am cazat, mi-a plăcut prea mult. 🙂

Decizii înainte de cursă.
Mai întâi și mai întâi știam că ai mei nu vor putea merge pe la punctele de alimentare. Acum 2 ani erau prea mici și le-a fost rău pe serpentine cu autobuzele organizatorilor, acum s-a întâmplat altceva. Am avut un mare ajutor însă prin mesajele pe care mi le trimitea regulat Diana, cu poziția mea și cu ce fac românii mei, poziția celui din față și evenimente de cursă ca abandonurile.

În urma mesajelor meteo a trebuit să pun cu mine ochelari și mai ales a doua haină. Tare n-aș fi vrut să menționeze mâneca lungă! Îmi puneam o vestă impermeabilă de la MTB și cred că nu mai aveam problemele de respirație ulterioare. Așa am hotărât să pun vesta și pantalonii scurți în bagajul intermediar de la Courmayeur și nu le-am folosit, cum n-am folosit nici a doua haină. Acum, da, aș fi luat vesta cu mine, chiar dacă aveam dificultăți cu atâta bagaj.

Am pornit în cursă cu obiectivul de 34 ore setat pe ceas, adică un pace mediu de aproximativ 12min/km. Speram însă, n-am avut curajul să spun nici la prieteni, la un timp de aproximativ 30h, pentru că mai puțin de 30h de fapt înseamnă un punctaj ITRA de 600+ . Cu ceva mai mult am eu, deci nu pot spune că sunt exagerat.

Am hotărât însă să pornesc fără să forțez cu nimic, condițiile meteo anunțate nu păreau propice unui rezultat PB. În plus, aveam și o ușoară febră musculară! Pornesc să fac 170km cu acea febră musculară, căpătată surprinzător cu două zile înainte la alergarea pe traseul fetei mele Andreea – un traseu de orientare cu startul pe platoul Le Savoy, un platou folosit de parapantiști la aterizări și de unde pornește un telescaun! E drept că traseul avea 5km cu 450m diferență de nivel și ploua și nu eram încălzit. Totuși… mă așteptau 10.000m diferență de nivel la concursul meu.

Voi descrie la sfârșit cursele copiilor, și Tudor și Andreea participând la cursele pe categorii de vărstă – Tudor la Mini PTL – orientare 3km cu 150m diferență de nivel (Andreea participase acum 2 ani la aceeași cursă) și Andreea la YRun – concurs în 2 etape, una de 2,1km prin oraș pe asfalt și cea de orientare care m-a făcut pe mine să devin mai reticent la startul meu.

Evident că voi ține cont pe parcurs de tot ce mi s-a părut mai deosebit acum doi ani, în frunte cu coborârea la Courmayeur și cu alimentația. Am avut la mine câteva geluri, batoane, powergel shots și o pungă cu salam, caș și pâine, toate feliate. Și am încercat să amân cât mai mult folosirea gelurilor, chiar dacă de data aceasta am cumpărat cât mai de calitate.
Cum nu sunt sponsorizat decât de familie, pot enumera fără frică ce mi se potrivește. Gelurile GU nu mi-au creat probleme chiar dacă am rămas cu stomacul gol, în mod normal n-aș fi putut lua în astfel de situații. Batoanele Isostar au fost ok, dar Clif chiar mi-au făcut plăcere. Batoanele Aptonite de tip jeleu m-au salvat de câte ori doream schimbare de gust și ceva ușor, păcat că am uitat la Courmayeur să completez rezerva. La fel mi-au folosit powergelurile. Izotonicul de la Gu era ok dar în situații cu stomac în pioneze mă irita și de exemplu pe urcarea nouă și ultima spre La Flegere am murit de sete, eram drămuit cu apa iar bidonul cu izotonic era aproape plin și nu-l puteam folosi. Pare că am avut multe la mine? Nu chiar, în total vreo 10 batoane și 4 geluri plus o punguță cu powergeluri și punga cu alimente, toate trebuiau să-mi ajungă până la Courmayeur, speram la maxim 14h până acolo.

46969928.jpg 46948023.jpg 46950882.jpg 46948810.jpg 46950884.jpg 46948812.jpg 46916158.jpg 46933708_1.jpg 47082006.jpg 47082004.jpg

Poze organizatori

Startul.
Au fost mai mult de 2500 oameni la start. Dacă mai pun și aparținătorii, spectatorii etc a fost chiar o nebunie frumoasă. La final au abandonat mai mult de 700. Eu cred însă că nu regretă nimeni participarea, chiar dacă uneori rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor.

S-a fugit tare, care a putut. Eu n-am putut și n-am vrut, deși m-am plasat înainte cu o oră și un sfert de start. Ploua în neștire și eu stăteam nemișcat cu foița pe mine. Dacă nu mă mișcam nu-mi era frig, mă încălzeau cei din jur. Eram cam la 20m de poarta de start. Având în vedere că tot nu aveam de gând s-o rup la fugă, îmi trebuia clar încălzire pentru febra musculară, am avut tot timpul din lume să mă întreb de ce stau ca măgarul în ploaie când cazarea mea e așa de aproape. Dar no, unde ați văzut oi fără măgar?

Măcar i-am văzut pe ecranele de acolo pe favoriți și chiar și pe Robert. Era cred al 38-lea favorit.

Pe urcarea spre Le Delevret m-a prins din urmă Sove. Era ușor nemulțumit că nu poate fugi și sunt ambuteiaje. E drept că stăteam uneori câte un minut sau două ca să putem urca niște trepte sau să ne încadrăm pe o potecă îngustă. Eu eram zen, nu eram dispus să fac niciun efort în plus la depășiri, dacă aveam pârtie treceam, dacă nu, nu. I-am spus să stea calm, e abia începutul. La ce înghesuială era, mă așteptam să am 1000 de persoane în față.

Saint Gervais.
Ajung la al doilea punct de alimentare de pe parcurs, orășelul cazării mele de acum doi ani. Deja era aproape întuneric deși pe ceas nu mersesem rău, ploua și norii nu lăsau soarele să se vadă. M-am alimentat, la Le Delevret nu oprisem că știam că va fi înghesuială. Am observat că au cola, salam (cârnaț), caș și biscuiți. Am ținut minte.

A sosit primul mesaj, eram sigur că de la Diana. Nu l-am citit, nu avea rost, era prea devreme. Am început să citesc mesajele abia după ce nu am mai primit. 🙂 Parcă mă exprim ca Phytia , tot în dodii, dar e chiar adevărul. Bănuiam că peste noapte nu voi primi mesaje și așa a fost. Am citit mesajele abia după ce am ajuns mai jos pe coborârea de la Arete du Mont Favre spre Courmayeur, unde eram setat să cobor cu atenție.

Nu sunt multe de spus despre urcările în nori de la Col du Bonhomme, Col de la Seigne, Col des Pyramides Calcaires. Știam că cele două de la urmă sunt două vârfuri mai apropiate, atât. Era noapte, frig, vânt, ploua, sus pe vârfuri trebuia să-mi pun geaca de ploaie, jos o puneam în bagaj chiar dacă ploua – nu puteam fugi de căldură și nu doream să transpir. Alergam și așteptam cu stoicism să ajung la Courmayeur, abia de acolo puteam vedea ce damage-uri aveam, iar cursa adevărată va urma abia după Arnouvaz de la kilometrul 100.
La punctele de alimentare de sus nu stăteam decât foarte puțin, luam biscuiți, caș și salam, beam un pahar de cola, mâncam din mers. Completam pe parcurs cu batoane. Primul gel știu că l-am luat cam după 2 ore, după Les Contamines. La început m-am bucurat că găsesc la punctele de alimentare ce aveam și eu în bagaj. Apoi am început să mă gândesc că există și aspectul negativ că eu car degeaba mâncarea mea și nu voi avea meniu variat.

A venit ultima urcare înainte de Courmayeur, Arete du Mont Favre. Pe coborâre am citit ultimul mesaj al Dianei. Habar n-aveam cum stau, eram aerian și cumva simțeam nevoia de motivație suplimentară. Ceasul spunea că stau bine, dar el nu arăta decât un bine relativ la viteza medie, ori în prima parte a cursei trebuie să fii lovit rău să fii în urmă.

Un șoc pozitiv pentru mine, ultimul mesaj scria așa: La Balme 344, V1 121, Sovereșan 304. Am derulat urgent în sus să văd primele mesaje. Eu mă așteptam să fiu mult mai în spate, de la poziția 500 în sus. E drept că în ultima vreme fugisem distanțe destul de mari singur și nu mai era înghesuială. În plus, chiar dacă nu aveam țintă să ajung pe cineva, din spate nu mă mai depășise nimeni demult și rar mai ajungeam pe cineva. Era încă noapte.
Și văd că scrie în acele mesaje Saint Gervais 567, apoi Le Contamines 465. Ok, e credibil, se pare că am mers bine. Și ce e mai important, mă simțeam bine, chiar dacă eram ud leoarcă.

Courmayeur.
M-am uitat pe timpul petrecut la acest punct unde ai acces la bagajul intermediar, în 2016 am stat 40min, enorm. Și atunci m-am străduit să fiu rapid, dar e așa de complicat să te descurci singur! Ai de mers să iei bagajul, apoi să-l lași, sala e mare, orice vrei să iei de mâncare parcurgi zeci de metri, nu mai spun dacă trebuie să te duci știm noi unde. Avem de gând să fiu mult mai rapid, mi-am și repetat în minte înainte de a ajunge ce trebuie să fac. De încărcarea ceasului am scăpat, aveam la mine un dispozitiv de încărcare cu trei din bateriile care oricum trebuia să le am suplimentar la mine, dintr-o frontală mai veche. Mi-am schimbat doar șosetele, Hoka erau ok, rezistaseră și la apă, erau puțin mai înalți și mă udasem foarte puțin, nu mă dureau mușchii și încheieturile. Ca sa economisesc timp îmi pusesem în bagaj o sticlă de cola și am băut din ea și am mâncat doar din bagaj, nici nu știu ce era pe la mesele de alimentare, n-am trecut pe acolo. N-am mai luat cu mine salam etc, începeam să mă sictiresc și eram convins că voi găsi în continuare.

La ora 6.45 soseam la punctul de alimentare, la 7.17 figuram că am trecut de Place de L’Angel.

De data aceasta urcările la Refugio Bertone și Bonatti (eram deja în Italia) au mers mult mai bine. Eram încântat, aveam șanse chiar să termin în sub 30h.

Măi dragă, chiar ce se spune despre asiatici e adevărat? Adică fac la poze în neștire. Urc concentrat spre Bertone, cât pot de bine, și mă roagă prin gesturi, un taiwanez cred, să-i fac poză cu Mont Blancul acoperit de zăpadă. Într-adevăr peisajul era superb, se vedea zăpada în contrast cu iarba pe care călcam, era dimineață destul de devreme. Nu știu de ce m-a ales tocmai pe mine, care nu eram dispus să arunc cu minutele așa, fără rost. 🙂 Auzi, să-și facă poze! Și încă a trebuit să-i fac vreo trei – patru, ba cu un picior ridicat, ba cu o mână… M-am străduit apoi să mă depărtez de el cât mai repede, dar fără mare succes, că mergea bine.
Au început să sosească noi mesaje.

Mesaje
Place de L’Angel 254, V1 82, Moldoveanu 198, Hajnal 4, Sove 431.
Refugio Bertone 256, V1 83, Moldoveanu 198, Hajnal 3, Kovacs 77, Sove 460.

Din aceste mesaje am citit doar pe ultimul, si așa pe grabă, nici n-am văzut bine pentru că … nu mai văd bine. M-am mirat că Sove e în spatele meu, nu am văzut când l-am depășit, m-am gândit că la vreun punct de alimentare unde era înghesuială. Undeva spre Col du Bonhomme s-a întâmplat, m-am uitat acum. Nu știam cine-i Moldoveanu, bravo lui că mergea bine, mă așteptam să fie Zsolt așa în față, iar la Hajnal la fel, atâta că la Robert nu știam sigur dacă am văzut 3 sau 31, n-am acordat atenție lucrului și era greu credibil să fie 3. Scuze! 🙂

Spre  Arnouvaz am început să simt că e vorba totuși de UTMB. Nu mai alergam așa vesel la drum întins, mă mai depășea câte un concurent, în fond de la Courmayeur am reușit să plec destul de repede (scrie 20min), deci clar întrecusem pe mulți care sunt buni și cu care nu avea rost să mă compar. La poziția mea, între 200 și 300, deja erau concurenți tari pentru mine, unii păreau foarte proaspeți, aveau viteză. Oare locul meu e între ei?

De acum încolo am început să citesc regulat mesajele, au început să conteze. Doream să rămân în priză, conectat la concurs și la timp.

Mesaj
Arnouvaz 257, V1 86, Moldoveanu 190, Kilian Jornet abandon la Refuge Bonatti.

No, iar nu e ziua lui Kilian. Tocmai acum, când niște polonezi mă botezaseră Kilian! Trecusem de ei doar temporar pe urcarea spre Bonatti, m-au întrebat unde mă grăbesc și le-am spus “to catch Kilian”. Aha! Atât le-a trebuit! I-am felicitat pentru succesul compatriotului lor de la TDS, o altă mare surpriză (eu țineam cu rusul), le-am spus că sunt din România dar cred că n-au știut exact ce-i cu țara asta și tot lăudau un concurs din Slovenia.

Peste Grand Col Ferret la La Peule (km 105).
Deja încep să mă gândesc La Fouly, unde prietenii mei Adriana și Csaba mi-au pregătit un clip de încurajare. Mi-au spus de surpriză ca să nu cumva să nu mă uit. De la efortul susținut stomacul îl simțeam tot mai gol și tot mai greu de satisfăcut. Ce mâncam în punctele de alimentare se scurgea repede, începeam să nu mai am chef de batoane iar la izotonic trebuia să am grijă să nu-mi facă crampe la stomac. Urma apoi hopul cu Champex-Lac, cu o urcare “nerepertoriată”, adică neglijată ca importanță față de celelalte urcări, dar care data trecută m-a cam terminat, părea nesfârșită.

Așa, pe mesaj, avansasem.
La Peule 249, V1 84, Moldoveanu 188, Hajnal 2, are 145km.

Cred că acest mesaj nu l-am citit, aș fi sesizat că Robert e pe locul 2. Începeam să fiu la limită și să devin mai “autist”.

La Fouly (km111).
În sfârșit! Atâta că, preocupat fiind de mâncat și alte lucruri am uitat complet de clipul de întâmpinare! Adică până acolo mă tot gândisem la clip și când să fie momentul… Mi-am adus aminte după ce am ieșit de la punct! Curată ramolire! Mi-a dat clipul apoi Adriana, așa că acum l-am încărcat pe youtube, de amintire! Mulțumesc foarte mult! Și-a îndeplinit rolul chiar dacă nu l-am văzut atunci, m-a motivat să ajung la el.

Mesajul
La Fouly 244, V1 83, Moldoveanu 182, Hajnal 2, Kovacs 96, Sove 406. Și câteva cuvinte de suflet de la Diana. Parcă știa că începe să-mi fie mai greu.

Și da, de fapt eu mă uitasem la televizor! Dar nu mai știam de ce! 🙂 Am văzut scris (iar n-am citit cu atenție mesajul) un crawl cu Hajnal, informație cu el. Stau și mă uit, cum nu știu eu franceză, să înțeleg despre ce e vorba. Ce caută Robert scris acolo, ce-i cu tonul agitat al comentatorului? Când în țară vezi numai vești cu români care fac tot felul de nefăcute prin Vest, mai întâi nu m-am gândit la o veste bună. Apăi și când am priceput! Erau imagini cu Thevenard și se vorbea de Robert! Uau! Deci văzusem bine locul 3 în mesaj, nu era vorba de 31! Ia să mai citesc mesajele!

Și cam așa a trecut La Fouly! Am trecut pe modul de luptă, am început să mă agăț de cei din față, să se depărteze dar numai pas cu pas. Începeam să am îndoieli că voi termina sub 30h.

Champex Lac (km 125, race time 21h57min)

Am avut norocul cu un grup bun. Adică … oricum în zona mea deja erau de nivelul meu, poate chiar mai buni. Atâta că nu contează doar fizicul.

Eram într-un grup, mai erau schimbări, dar începeam să-i recunosc. Am reușit să fug mare parte din cei 15km datorită lor. M-am ambiționat să mă țin după numărul 2799 – o fată (Moira Guerini, 667 ITRA). Era “capăt de serie”. Cum de i-au dat acest număr? Din păcate am văzut că la Champex Lac a abandonat, alergase bine, nu părea afectată și intrase înaintea mea la punct. M-au salvat și de o mică rătăcire, într-un sat am greșit direcția.
Am primit și felicitări de la oameni, aveam numărul 930 și pentru un 930 arătam bine.

Mesajele
Robert Hajnal locul 2
Champex Lac 246, V187, Moldoveanu 180

Robert a ajuns! Mai sunt pentru mine 45km, un maraton mai lung. 8h pare un timp suficient, dar matematic ar trebui să am o medie de sub 12min/km (peste 5km/h). Mi-am coborât ștacheta la timpul maxim de 31h.

Și un episod de la ieșirea “de la boxe”… ies ca de obicei molfăind, cu mâinile ocupate, una cu biscuiți, una cu salam – mușcat evident. Și vine o fată să-mi dea o manșetă albă cu sponsorul Columbia. Eu îi arăt mâinile ocupate, ea nu renunță. No, ce să faci! Am trecut mâna cu salamul prin manșetă, că părea mâna mai liberă.

La Giete (km 137, race time 24h45min, ora 7 seara)
Urcarea La Giete am prins-o acum doi ani și pe noapte, și cu furtună. Nu știam cum arată pe sus, știu că mă târam cu capul plecat și aproape în genunchi, cu bețele trăgându-le după mine, eram foarte expus și nu se vedeau decât din când în când copaci. Acum era lumină dar ceva nu mergea. Și nu era doar foamea aceea isterică și stomacul gol. Nu puteam respira adânc, hărăiam ca un astmatic și când tușeam începea să mă usture pieptul. Noaptea cu ploaie și apa rece băută la punctele de alimentare și-au făcut efectul. Trebuia să-mi fi luat acea vestă.
Am urcat cum am putut de bine, m-a mai ajuns câte cineva, iar singura mea dorință era să fiu ajuns cât mai sus pe urcare să pot să-i ajung la coborârea ce urmează. De acum încolo asta va fi tactica mea: urcări constante cum pot și la vale să fiu rapid. Nu aveam probleme cu picioarele și am constatat că majoritatea celor din jurul meu nu aleargă bine la vale. Cum e ceva cât de cât tehnic cum “numără” pietrele și rădăcinile. Auzisem eu pe un sportiv de vârf din USA că pe la ei nu sunt curse așa tehnice ca-n Europa. Poate așa este, dar UTMB nu-l consider tehnic, sunt curios cum vor considera concursurile de la noi. La UTMB singura zonă care e mai dificilă e fix porțiunea nou introdusă pe care am prins-o și noaptea.

Am văzut într-unul din interviuri că și Robert și-a schimbat tactica spre sfârșit, dar din alte motive. A văzut că nu-l mai poate ajunge pe Thevenard a început să-și protejeze locul 2 față de spaniolul din spate. La aceeași concluzie a ajuns: accentul pe fuga la vale.

Trient (km 141, race time 25h32min)
Încă sunt în Elveția, încă e lumină. Coborârea merge bine, nu trebuie să respir din adâncul sufletului. A trebuit să mă opresc o dată să mănânc ceva. E prima dată când mă opresc pentru asta și nu e punct de control, dar efectiv începe să treacă prea mult timp de la un punct de alimentare la altul și trebuie să mă liniștesc să pot înghiți. Simt mâncarea ca pe un pansament la stomac.

Mesaj
Trient 197 V1 68, Moldoveanu 163, Sovereșan 290.
De fapt, acum pe graficul oficial figurez cu poziția 210 la Trient. Sigur în timpul cursei pozițiile nu au fost chiar corect afișate, dar pentru mine atunci așa arătau. Singura observație de reținut a fost că Sove și-a revenit.

Les Tseppes (km 145, race time 27h02min)
A fost una din urcările fără sfârșit. Singura explicație prin care am ajuns în poziția 205 e că la punctele de alimentare concurenții încep să stea destul de mult. Au trecut câțiva pe lângă mine, dar am reușit să mă mențin și chiar să ajung pe cineva, o fată (Carrie Craig, 605ITRA). A venit noaptea și nu mai venea coborârea. Glumeam cu ei și spuneam că dacă nu găsim vârful nu putem coborî.

Mesaj
Le Tseppes 205, V1 74, Moldoveanu 150, Sove 248
Mi-am găsit o nouă motivație, să nu mă ajungă Sove. 🙂 Poate îmi dă o bere.

Vallorcine (km 152, race time 28h16min)
Frumoasă coborâre, mai are și părți plăcute traseul, nu numai chinul urcărilor. Am descoperit că orezul, și fără supă, îmi face foarte bine, mai bine ca tăițeii, țin mai mult timp.

Mesaj
Vallorcine 198, V1 72, Sove 248

Tre le Champs (km 157, race time 29h17min)
Era alergabilă porțiunea, chiar dacă timpul petrecut nu arată asta. Am început să stau minute bune pe la punctele de alimentare. Am tot căutat să recunosc traseul, mă gândeam la Col des Montets și trebuia să ajung acolo pe șosea. Abia acum am înțeles că nu se ajungea nici pe acolo. Urma porțiunea nouă spre La Flegere, pe care o speram mai accesibilă, să mă încadrez măcar în 32 de ore.

Mesaj
Tre le Champagne 197, V1 75, Moldoveanu 135, Sove 232

2018-09-06 17_33_22-UTMB 2018 track real unificat - MapSource.jpg

Traseul real, cu o modificare principală (cu albastru), înainte de La Flegere. 

La Flegere (km 163, race time 31h18min)
A fost o porțiune grea, și pe urcare dar și pe coborârea intermediară. Din profilul care l-au dat organizatorii țineam minte că la coborâre sunt 250m diferență de nivel. A părut mult mai mult. Era marcat perfect și totuși aveam senzația că nu merg bine, că mă rătăcisem. Parcă mă tot învârteam în jurul unor stânci imense. Am început să vorbesc cu cei din spatele meu, să-i întreb dacă-i bine. Până mi-am dat seama că în jurul meu nu-i nimeni și cine știe de când vorbesc singur.
Vreo șapte persoane m-au ajuns nu departe de punctul de alimentare La Flegere, alții pe parcurs. Nu mai aveam apă, cum am spus înainte, aveam bidonul cu izotonic aproape plin dar nu doream să mă ating de el.
Sus, spre surprinderea mea, doar eu am oprit. Am întrebat dacă nu au ceva de mâncare, era cam pustiu pe acolo, doar apă și cola. Nu era trecut ca punct cu mâncare. Aveau o mică oală cu orez, am primit și o linguriță, a fost perfect.

Mesaj
La Flegere 206, V1 76, Sove 234.

N-am mai citit mesajul, dar Diana își făcea datoria și mă aștepta. Am zburat efectiv la vale. Trecuse cineva chiar atunci, dar cobora bine și nu l-am ajuns. În schimb am prins din urmă opt concurenți, rând pe rând, mai îmi trăgeam din când în când răsuflarea când nu-mi ajungea aerul, iar porneam la goană. Cel puțin mie așa mi se părea, că fug tare. Cea mai mare satisfacție am avut-o la râul L’Arve, cam cu 1km înainte de finish, când l-am ajuns din urmă pe un francez. Făcea parte din grupul inițial de la Champex Lac, mă tot întâlneam cu el la puncte de alimentare și pe traseu, dar era cam taciturn. Eu tot “Hello”, el nimic, de crezusem că era neamț. Poate era și el obosit și fără prea mult chef de vorbă. 🙂

Finalul a fost cu o surpriză plăcută pentru mine. M-au întâmpinat Diana, așa cum mă așteptam, dar și trei fete vesele – Alexandra și Teodora Vermeșan și Andreea Stoian. Foarte frumos gestul lor, au fost alături la finish la mai mulți români, atât cât au putut, că nu stăteau în Chamonix. Am văzut poze și cu Robert, și cu Zsolt! Eu doar am auzit, la 2 noaptea, printre alte încurajări, strigăte de “Veze, Veze”. Nici n-am reacționat la început, eram concentrat încă la cursă și nu mi-am dat seama că e ceva în neregulă să fiu strigat după o poreclă. Și până m-am gândit… eram deja la finish! Mulțumesc încă o dată pentru primire! Am tot avut norocul să întâlnesc români faini la concursuri în străinătate, acum 2 ani am primit o bere la finish de la Grigore Iulian parcă, și atunci chiar eram terminat. Acum mă simțeam epuizat, dar am tras cât am putut la final și mi-am revenit repede după un paracetamol. Fără bere de data asta, dar cu strângeri în brațe și o poză frumoasă pe care o și postez la început.

Un loc 199 la final, 32h16min48s, o cursă în care m-am simțit foarte bine și mi-a făcut plăcere să alerg. Poate e o cursă de adio UTMB pentru mine, poate nu. Depinde foarte mult de ce-și doresc ai mei. Parcă văd că mă tot împinge Andreea să mai vin o dată, că ea vrea să participe la YCC. Tot își făcea calcule când împlinește 18 ani să poată participa la OCC. Cine știe…

Cursele copiilor.
La UTMB sunt curse și la copii, pe categorii de vârstă. La cei mici, până la 13 ani, nu sunt curse competitive, nu se fac clasamente. Există Mini UTMB, Mini PTL (care e și orientare) etc. La cei de 14 – 15 ani, nu se fac premieri, dar clasament se face, așa, ca să existe. Cursa se numește YRun (youth run) și are două probe: alergare șosea prin oraș și orientare pe un traseu mai greu ca Mini PTL. La 16-17 ani este YCC, unde de data aceasta există și premieri. Tot două probe sunt, prima de șosea prin oraș ca și la YRun, care e și o departajare la startul din ziua următoare, când au de alergat 15km peste munte de la Courmayeur la Chamonix.
Ai mei au participat la Mini PTL, respectiv la YRun.

Mini PTL pentru Tudor
Știam de acum 2 ani când am participat alături de Andreea, că această cursă e cu tematică, că trebuie să ții minte siglele organizatorilor și sponsorilor principali. Erau 4 puncte de găsit și cifrele erau 4810, adică înălțimea Mont Blanc. Am făcut o recunoaștere traseu (aveam deja harta dată) cu Tudor și Andreea și am făcut poze să găsim siglele corecte. În mod normal tot 4810 trebuia să fie.

Pozele de pe traseu vorbesc de la sine. N-a ieșit însă 4810, ci o inversare, 4180, tocmai ca să nu semene cu anii trecuți. În plus, n-au mai lăsat părinții să participe alături de copii ca acum 2 ani, atunci alergasem alături de Andreea, mai ales că nici nu cunoștea limba să se înțeleagă cu cei din jur.

20180829_135425.jpg 20180829_120119.jpg 20180829_121346.jpg 20180829_122623.jpg 20180829_123600.jpg 20180829_121333.jpg 20180829_121955.jpg

Imagini de la recunoașterea de traseu

Tudor a alergat bine, a încheiat pe locul 5 sau 6, nu contează fix locul, nu este clasament, toți au primit numărul 1. Traseul a fost de 3km și 150m diferență de nivel.

20180829_143810.jpg 20180829_151319.jpg

YRun pentru Andreea
A fost un concurs simpatic, simțeai ambiția copiilor și chiar au alergat de și-au dat sufletul. Andreea a încheiat pe locul 2 la fete și la proba de asfalt, și la proba de orientare. La orientare au avut un traseu solicitant, nu degeaba m-am pomenit eu cu febră musculară apoi la startul UTMB. Nu cunoșteam traseul, au primit harta abia la start, așa că eu l-am parcurs după concursul Andreei și pozele sunt de după concurs. Primul punct era deja luat de organizatori. Traseul pe asfalt a fost de 3 ture de 700m, iar cel de orientare de 5km și 450m diferență de nivel. La orientare, la punctele de control, Andreea trebuia să citească niște litere și la sfârșit să spună cuvântul rezultat. Cuvântul de anul acesta a fost QUEBEC.

20180828_162713_HDR.jpg 20180828_180614.jpg 20180828_180711.jpg

Ziua 1 de concurs

20180829_171539.jpg 20180829_163658.jpg 20180829_170818.jpg 2018-08-29 18_53_03-Greenshot.jpg

Ziua 2 de concurs; Clasamentul e cel din poză, dar e greu de ghicit numele Andreei. Nu știu cum a ajuns să fie trecută ca băiat și de nume ce să mai spun. În italiană într-adevăr Andrea e nume de băiat.

Au revoir, UTMB!

PS.
Despre vacanța la Kanegra, în Croația, ca popas înainte de UTMB, voi scrie cu altă ocazie.

Jul 162018
 

 

La Omu prima dată – poză Adriana

Anul acesta Marathon 7500 a împlinit 10 ani. Organizatorii de la CPNT s-au gândit să marcheze evenimentul cu introducerea unor noi curse, coafând puțin și denumirile acestora: o dată la Omu (Marathon 1600 – cursă nouă), de 2 ori la Omu (Marathon 3200 – fosta cursă “Hobby” care oricum numai pentru amatori de alergare de weekend nu era, fiind o cursă serioasă la munte), de 3 ori la Omu (Marathon 7500 – cursa regină până acum) și … noul rege – de 4 ori la Omu – Marathon 8500, cu noua buclă introdusă – pe la Mălăiești.

A fost a 5-a participare pentru mine, prima fiind în compania lui Adi Cosma în 2014, ediție pe care multă lume a ținut-o minte pentru că a fost singura întreruptă din cauza vremii. Pentru cine a participat atunci n-a fost greu acum să accepte condițiile mai drastice cu privire la echipamentul obligatoriu pentru toate cursele.
Țin minte că aveam o foiță de ploaie la mine, primită la un concurs de triatlon, nou-nouță în husă, dar fără … glugă. Nu mă gândisem că nu are (fiind de fapt pentru bike), nu mi-a trecut prin cap să mă uit la acest … amănunt, și nici la organizatori. Și a fost o ploaie torențială, care pe Bucșoiu a fost spre ninsoare. Parcă toată apa se încăpățâna să curga pe la spate pe sub haine udându-mă complet până jos în papuci. Singura soluție a fost să-mi scot hainele din pantaloni, ca apa să treacă măcar pe deasupra suprapantalonilor. Ne-au oprit pe toți care am ajuns la Omu 2, pe majoritatea la Gura Diham, nu am fost prea veseli de decizie. Evident cei mai oropsiți au fost cei mai buni – cei care au apucat să coboare la Ciubotea și au ajuns la Omu pentru a 3-a oară. Erau printre ei și Zsolt Kovacs cu veșnicul lui partener Bartha Balint. Era deja multă lume la Cabana Omu, deși eram înăuntru simțeam că intru în hipotermie, și când am văzut că decizia nu mai e cu întors am și plecat urgent la vale la Peștera cu primul grup format, scăpând de starea de îngheț destul de greu. Ca să nu irosesc totuși ziua de sâmbătă, am hotărât dimineață ad-hoc să merg ca închizător la cursa Hobby, și aceasta schimbată să nu mai ajungă pe Omu.

Au fost multe motive să aleg 7500 în loc de 8500. Nu m-am grăbit. Mai întâi a contat să cad de acord cu Csaba Papp, coechipierul meu de anul acesta. Pentru că propunerea să alergăm împreună a fost a lui am așteptat să se pronunțe mai întâi el. A crescut ca alergător foarte mult în ultima vreme, lumea încă nu-l știe, așa că eu oricum eram deja super fericit de echipă, îi mulțumesc pentru încredere și pentru cursă. Așa s-a format RupiCapra Team, după numele clubului sportiv la care-i membru. Știam că în cadrul clubului există un sistem de recompensă pentru performanță între membri, ceea ce-i și motivant dar și destul de tricky pentru mine ca și coechipier: va fi sigur o cursă grea, cu o responsabilitate în plus.

Motivele mele pentru 7500. Cele ale lui Csaba sunt secrete. 🙂
Mai întâi a contat că sunt înscris la UTMB. Doream să nu rămân cu urmări fizice care să mă împiedice să mă antrenez după cursă. Oricum 7500 e o cursă dificilă mai ales din cauză că e greu alergabilă, iar coborârile sunt o provocare dacă ai pretenții la un rezultat bun dar fără stat pe tușă mai mult sau mai puțin timp, după cum ți-e foaita. Eu nu sunt totuși Zsolt ca să-mi permit. 🙂 Impresionant pentru mine a fost că a câștigat la 8500, văzând și aflând în cursă ce probleme are “Hamid” Balint.
M-am mirat că s-a înscris așa multă lume la 8500, era și lume cunoscută de mine, dar și competitori despre care nu știam nimic. Punând grosso modo 4h pentru bucla de Mălăiești, îmi dădea pentru o echipă medie un timp de la 26h în sus (cum o consideram și pe a noastră). Dacă puneam un timp la prima echipă de peste 20h, primul meu gând era să fac o echivalare 8500=UTMB. Adică cei care s-au înscris la 8500 s-au dus de fapt la un UTMB! Bine, exagerez, dar nu și dacă spun Istria 100 mile! Bine că a fost vreme bună!
De fapt anul acesta s-au bătut recordurile de participare la competiție, era o mare responsabilitate și un motiv în plus ca organizatorii să sufle și-n iaurt: cred că au fost mult la biserică în ultima vreme, n-au fost incidente. Mi s-a părut mai clară situația la vârf la 7500, eram convins că Blajiu și Pepi se vor înscrie aici și e un dezavantaj, dar puteam estima o poziție pentru noi – un loc 5, punând un X la locul 4 care putea răsări din echipele noi, dar cu mari șanse de un loc mai bun. N-au fost departe echipa de mixt de pe locul 1, nu-i cunosc, felicitări!
Am preferat să merg la o cursă cunoscută de mine ca traseu, ca nivel de efort, ca timp final estimat, așa că a fost încă un punct în favoarea 7500.
Singurul motiv “negativ” a fost că 7500 nu mai are categoria “master”. Acum, după cursă, mă mir că nu a fost premiere la 8500 la master, probabil nu a încheiat cursa nicio echipă. Chiar a fost cursă grea, “bătrânii” merg la sigur și nu riscă, dar nici încheieturile nu mai sunt ce-au fost.
Csaba a spus 7500 și gata. Am pus pe ceas o estimare de ritm la 20h final, dar cu specificația că nu cred să fiu în stare să scot sub 21h.

37205463_1963884730343772_2823530686009311232_o.jpg

37290138_1963893820342863_2322405257805561856_o.jpg

37225232_1963893793676199_6848309105610719232_o.jpg

37198250_1963893840342861_5834942968330452992_o.jpg

La Omu prima dată
Cursa.
Ne-am pregătit amănunțit. În primul rând contează însă motivația, să ai încredere în tine. Din păcate înainte cu o săptămână mi s-a întâmplat ceva și nu eram prea vesel. Mă tot monitorizam, la bike indoor chiar am ajuns la un maxim la VO2max, n-am mai avut atâta de când am trainerul, dar nu eram convins. O mică jenă tot durere e, cu cât mă gândeam mai mult parcă mă transformam într-un ipohondru apocaliptic, dacă există o astfel de specie. Reticența mea s-a cam observat, abia în ultima zi m-am mai liniștit.

Multă lume la start, așteptări mari, sigur se va începe tare, că așa e la noi: nu contează că-i 800m sau 90km. O strângere de mână și un schimb de priviri cu Csaba și ne plasăm și noi mai în față. Surprinzător însă, după primii kilometri vedem încă pe primii, nu suntem departe de Tilea&Blajiu care vor fi un reper bun pentru noi o vreme. Cum eram la grămadă – concurenți de la 7500 și 8500, singurul lucru important era să avem un ritm bun și să sperăm că acesta e suficient să ne mențină cât mai în față.

Până înapoi la Peștera nu sunt multe de spus. După prima buclă de vreo 30km nici nu contează o jumătate de oră, important e să o termini fresh, cu chef de fugă, ca după încălzire. Ce e important de menționat e că am scăpat de obsesia cu monitorizarea, m-am mai descărcat și eu povestind și cu Zsolt. Mă miram că mă tot intersectez cu ei, mergeau tot cu sincope, Hamid avea probleme. Și Zsolt se mira la rândul lui că e pe primul loc la 8500 (credeam eu și de fapt era pe locul 2, dar tot un loc excelent) deși erau nevoiți să se tot oprească. Hamid era lac de transpirație, mare ghinion!

Dar să nu uit, nu suntem la 8500 ci la 7500! Anul acesta nu știu ce a fost așa diferit, dar clar era mai altfel. La PC2 Poiana Stânii eram în spatele lui Pepi deși ei sunt foarte buni la coborâre. Am mai vorbit cu Csaba, să nu ne ambalăm, era prematur. Ei au dovedit de atâtea ori că pot un timp de sub 20h, noi nu. Să nu-i stimulăm intercalându-ne cu ei, altfel va fi situația mai încolo dacă vom mai putea decide. Decât cu 50m în față cu stres și chin, mai bine boem în spate. Apăi n-o avut ce face săracul Csaba, copăcel în ritmul meu. S-au și dus că nu i-am mai văzut. Mergeam totuși bine și noi.

Am ajuns împreună cu Zsolt și Balint la PC4 Intersecție Jepi, eram șocat. Ne-au depășit pe coborâre, dar eram fix în spatele lor. Foarte bine mergeau și echipa de mixt Kicking Omu. Eram cam a 6-a echipă din grămada 7500/8500. Neașteptat! Important era că suntem bine. Pfui, ce s-au dus! Incredibil ce urcă Accenture când se simt bine! Nici nu m-am uitat în clasament acum să văd ce timp au făcut față de noi, nu vreau să mă las de alergare. Ce să mai spun de primii de la 7500 – Silip cu Alin, Adelin cu Buliga – rachete.

P_20180713_123826.jpg

P_20180713_123757.jpg

De bunăvoie și nesilit de nimeni… la Omu – poză Adriana
La Peștera CP6
a fost timpul pentru primele mele concluzii. În primul rând mă bucuram că am scos un timp bun și Csaba era mulțumit. În timp ce ne mișcam repede cu echiparea pentru restul cursei, mă gândeam că Csaba urcă mai bine ca mine și răgaz puteam avea doar la coborâri sau drum întins. Mă cam încurcau bețele la alimentarea din mers, nu degeaba nu le-am luat la Istria 100 mile și Salomon UltraTrail Hungary. Dar aici sunt altfel de urcări și coborâri.
Și l-am văzut pe Adelin! Mie mi se părea că arată ok, dar abandonase, nu era bine cu stomacul. Am avut reținere să vorbesc cu el, mă gândeam ce rău ar fi fost să fiu eu în astfel de situație. La cât de stresat am fost în ultimele zile, parcă șuierase un glonț pe lângă capul meu, nu mai doream să mă întorc la gândurile negre. A, că tot am ajuns la gloanțe, cum se spune – bărbații tot povestesc de armată chiar dacă au făcut puțină vreme – numărul de concurs al nostru a fost 241 – numărul meu de pluton – batalionul 2, compania 4, plutonul 1 infanterie. Ne-a purtat noroc. I-am spus la Csaba atât: suntem pe locul 3 la general 7500! Cei din spate se pare că-s departe.

20180716_152620.jpg

37219841_1963894937009418_8084342337678868480_o.jpg

Tablou după poză cu măgar, în drum spre Omu
Prima dată la Omu
 CP 7 a mers bine, era și soare. Chiar dacă eram încărcați cu mâncare pentru restul buclelor, eram bine și optimiști amândoi, cu un ritm asemănător, nu ne încetineam unul pe altul. Ne-am întâlnit cu vițeluși, vaci și mulți, mulți măgăruși! Atâția n-am mai văzut demult laolaltă. Și mi s-a făcut cadou și o poză! Mulțumesc fotografei, am primit în pachetul de la premiere și un tablou frumos cu 2 măgari, unul cu bețe. 🙂 La Omu ne-a așteptat Adriana, soția lui Csaba, împreună cu fata mai mică. Foarte sufletistă, mulțumesc pentru tot! Ne-a încurajat mereu, s-a străduit tot timpul cât am fost împreună să ne transforme psihicul într-unul de superman, mult peste unul de învingător. Noroc că mă uitasem înainte acasă în oglindă. Tot locul 3 eram oficial, dar spunea lumea că Alin nu se simte bine. Au și mers foarte tare, motivația lor era să-și bată propriul timp de anul trecut – pe la 16h30min. Eu în lumea mea mă simțeam “nemuritor și rece”. Pepi și Blajiu se distanțaseră, urma o coborâre lungă pe Valea Cerbului unde diferența de timp se putea dubla dacă nu ne străduiam.
Pe urcare mi-am dat seama că uitasem să iau acumulatorul ca să încarc ceasul. A fost o greșeală care avea să ne influențeze, a trebuit să opresc înregistrarea la un moment dat ca să pot folosi ceasul în caz de rătăciri.

La CP8 Gura Diham am ajuns cu bine, coboram mulțumitor, cel mai important – mai bine decât cei din spate. Nu aveam probleme cu picioarele, eram în grafic cu timpul pentru 20h, aveam de unde pierde pe urcarea grea de Bucșoiu.

A urmat Prepeleacul CP9, care ca de obicei pare la capătul unui drum fără sfârșit, străbătând o mulțime de văi seci. La Poiana Izvoarelor n-a mai fost om ca anii trecuți și am făcut prima greșeală “la comun”, nu am luat apă. Știam că nu mai este apă până la Omu, dar parcă intervenise o relaxare și o mulțumire în atitudinea noastră, devenisem mai neglijenți. Se stricase puțin și vremea, apăruse ceața și ploua încetișor. Aici vremea pot spune că ne-a ajutat, altfel ne-am fi târât până la Omu.

La urcarea de Bucșoiu au apărut primele semne mai clare de slăbiciune. Csaba urca mai lent, lipsa lichidelor ne afecta pe amândoi. Drămuiam cum puteam ceea ce mai aveam. Ne-am întâlnit pe Bucșoiu cu Dani Florea și unul din Șeitani (iar am lapsus, scuze), ne-au mai încurajat. Pe ceas urcam cu 32min/km, eram lenți.

La Omu 2 CP10 am oprit ceasul. Cu ce ceață se lăsase și cu perspectivele de a face peste 21h era important să păstrăm bateria pentru situațiile mai dificile. Mai aveam 9% rezervă, parcursesem 56km, dar “maratonul” până la finish va fi greu. N-o să mai pot ști cum stăm ca timp, dar deja 20h era o utopie: eram doar cu 2 minute mai bine ca reperul de timp la CP10 și urma greul. Oare reușim 21h? Altfel spus: ne-a luat 12h să facem 56km, putem face 35km în 9h?

A urmat feblețea mea – coborârea de Ciubotea CP11: unul din misterele Bucegilor, coborârea la care faci un timp parcă ai fi pe urcare. Față de oamenii normali am scos un timp bun. Jos ne-am întâlnit și cu Alin, care abandonase. Silip plecase ca să aibă companie pe urmele echipei Sponser Master Team  Pepi&Blajiu care erau primii. Noi eram oficial pe locul 2 la general, cu echipa de mixt pe locul 3 la peste 30min în spate.

A durat ceva până la intrarea în Valea Gaura CP12. Iar eram la limită cu apa și mă țineam greu de Csaba. Simțeam o foame nebună și nu mai aveam chef nici de batoane, iar geluri în astfel de situații nu mănânc. Tare mult mi-a lipsit ceva pâine, nu luasem cu mine de la Peștera toate sandwichurile pregătite. Trebuia să încetinesc și să forțez astfel și pe Csaba să luăm apă. Am tot amânat oprirea până deasupra cascadei, nu departe de lanțuri, iar acolo deja era târziu – au fost peste 3h de la Ciubotea cu 1l de apă. Mă uit acum la timp și nu pare să fi pierdut așa mult pe urcarea spre Omu 3 față de anul trecut, dar acele 15min nu reflectă adevărul: eram terminat de foame și sete, mă simțeam gol pe dinăuntru și nu puteam mânca decât cu încetinitorul. În rest mă simțeam perfect. 🙂

Ca să fie totul mai mult ca perfect, din căldare spre Omu 3 după ce am trecut de hămăitul câinilor nu mai vedeam nimic, parcă se terminaseră și stâlpii indicatori. Aveam impresia că Csaba ține prea mult stânga și nu aveam chef deloc să fac urcare în plus. Să ajung pe la zona Hornuri ca să am de unde coborî… Am pornit ceasul în navigare, am avut baftă să prindem un pinten bun. Am și strigat, se vedeau frontale de la voluntari deasupra, patrulau să ajute concurenții. 500m au spus ei că mai e până la cabana Omu, apoi ne-am mai întâlnit cu concurenți care toți spuneau că mai sunt 200m. Inclusiv Adi Cosma 🙂 . Cei 200m parcă au durat o jumătate de oră, plus că nicicum nu reușeam să păstrăm poteca (care știam că-i lată) din cauza ceții. Nu-i invidiam deloc pe cei de la 8500. Adi de exemplu abia acum pornise să coboare spre Ciubotea (după Mălăiești) și era aproape ora 12 noaptea! Și pe Adi Crăciunescu l-am văzut, organizatorii opriseră pe concurenții de la 8500 să mai coboare spre Mălăiești și toți erau îndrumați să meargă spre Ciubotea – practic să treacă de la 8500 la 7500.

În sfârșit la Omu 3 CP13! Am primit liber de la Csaba să stăm până la ora 24 (era 23.30), oricum timpul deja ne ieșise din obiectiv. Am luat supă, mâncam o lingură apoi vreo 20 secunde întrebam stomacul: mai merge una? Am căpătat ritm și după două guri de cola deja parcă am fost alt om. Dar tot flamând… Am tot luat pâine de pe masă, păcat că n-am luat și cu mine. Cola am lăsat-o moștenire la oropsiții care vin după noi. Aveam să aflu că probabil și Balint a băut din cola mea, la a 4-a oară la Omu ajunseseră după ora 1 noaptea și nu se mai servea. Am plecat mai repede de ora 24, în timp ce stăteam s-a încărcat puțin și acumulatorul de la ceas – mulțumesc fetei care avea cablu și încărcător.

Faină coborârea de Guțanu la CP14! Niciodată nu-i la fel! Anul acesta nu s-a văzut nimic până foarte jos. Cea mai mare parte din traseul spre poiana Guțanu l-am făcut tot pe lângă poteci, după track. La Guțanu voluntari dormeau duși, degeaba am strigat. I-am împuns cu bețele! 🙂 Pepi&Blajiu aveau mult timp înainte, era 2 noaptea, când e somnul mai dulce. Scuze și mulțumesc pentru pâine! Ne-au întrebat când vin următorii, așa a trebuit să ne uităm în sus după frontale. I s-a părut la Csaba că vede ceva și am estimat vreo 30min, mai pot dormi încă. Noi am întins-o, ce mult face motivația! Chiar am mers bine în continuare, la Șaua Strunga am bătut civilizați la ușă și am așteptat să ne scrie numărul.

20180716_152337.jpg
37218038_1749271978442037_3412466303967952896_o.jpg
20180716_152231.jpg

La ora 4 dimineața, după 22h07min am ajuns la finish, pe locul 2 la general. Cum se spune, peste ani va rămâne doar rezultatul, nu și conjunctura. Eu sunt extrem de mulțumit, chiar dacă timpul obținut e ușor sub cel de anul trecut. Am alergat mult într-un ritm care-mi convine alături de Csaba, dacă eram mai puțin grăbit și mai liniștit era și mai bine. Au abandonat mulți concurenți buni, au avut ținte înalte. Altfel de fapt nici nu poți ajunge sus. E problema fiecăruia cât de hard vrea să-și trăiască cursa câtă vreme nu dă de lucru la salvamontiști, organizatori etc.

Screenshot_20180712-155956.jpg

Entuziasm după finish – poză Adriana
Pentru mine ediția a X-a a Marathon 7500 a fost de nota 10. Mulțumesc foarte mult Csaba pentru companie! Au fost perioade lungi cu alergare fără reținere, dar și cu urcări la limită. A fost fain! Felicitări concurenților pentru că și-au împins limitele, sunt convins că după o zi sau două uită că a fost greu și anul viitor ne întâlnim iar! Bravo Pepi&Blajiu pentru locul 1 la 7500, bravo Zsolt&Balint pentru locul 1 la 8500! Și bravo Vio&Katharina pentru locul 1 la 3200! Multă lume bună la Marathon 7500, nu pot să-i enumăr pe toți și dacă spun că Ingrid, Zincă, Țale au luat locul 1 nu-i ceva ieșit din comun! O surpriză plăcută, alături de mixtul de la 7500, a fost și echipa Cipri cu Serghei, noi cu ei ne luptam la distanță! Nu m-aș fi gândit! 🙂

Felicitări organizatorilor, voluntarilor! Pot spune deja mulțumesc pentru poze! Eu sper să rămână și cursa de 7500. Normal că dacă nu-i încotro ne-om înscrie și la 8500, dar deja 8500 e altă categorie chiar dacă procentual 1000m în plus diferență de nivel adăugată la 7500m nu pare mult, contează însă mai mult timpul de finish pentru comparațiile cu alte curse. Anul trecut am fost la Pirin Ultra în Bulgaria și la fel am spus că nu-i o cursă obișnuită și se pare că anul acesta schimbă din traseu. Și 7500, și 8500, și Pirin nu sunt curse alergabile ca altele cu cifre mai impresionante. A, domeniul marathon8500.ro încă nu-i luat. 🙂

Jun 032018
 

Între primele mele”keyframe-uri” de anul acesta Istria 100 mile, Salomon UltraTrail Hungary şi Bike 4 Mountains care urmează am continuat să aleg activităţi de timp liber mai deosebite, care mi-au plăcut anii precedenţi, dar pe linia povestită în Un început de an mai neobişnuit – din postură diferită de cea de concurent sau … participare la tură şi nu concurs.

Aşa pot încadra prezenţa la Tura memorială Jókai Mór – MTB şi Maraton Apuseni family.
La tura memorială am participat pentru a doua oară, şi acum tot la MTB şi tot împreună cu prietenul meu Zsolt L. Am considerat că trebuie să fac ceva şi în vederea concursului Bike 4 Mountains având în vedere că mai tot timpul m-am antrenat la alergare.
La Maraton Apuseni, deşi s-a introdus şi proba de ultra care mă tenta, era prea devreme după concursul din Ungaria ca să-mi revin la un nivel normal şi am ales să revin la family după mulţi ani, ultima dată participând ca şi concurent cu copiii în 2013, la a doua ediţie family. În rest, în 2012 am fost organizator (eu am introdus proba family la Maraton Apuseni, aflat la a doua ediţie) şi din 2014 am participat ca şi concurent la proba de maraton.

1. Tura memorială Jókai Mór – MTB – 12 mai
2. Evenimentul Maraton Apuseni family – 26 mai

 1.
Tura memorială Jókai Mór – MTB a fost şi în acest an un eveniment gândit pentru toată lumea, de la cei mici la cei mari, de la plimbăreţi sau cicloturişti la cei cu veleităţi sportive şi competitive. Au fost ture organizate pentru tracking/alergare şi pentru MTB cu distanţe şi dificultăţi diferite, de la 10k la 75km.

DSCN0934.JPG

DSCN0935.JPG

DSCN0936.JPG

DSCN0937.JPG

DSCN0939.JPG

DSCN0938.JPG

DSCN0949.JPG

DSCN0943.JPG

DSCN0948.JPG

DSCN0946.JPG

DSCN0945.JPG

DSCN0944.JPG

Multă lume ca de obicei, mulţi copii, o atmosferă faină la care au contribuit foarte mult organizatorii şi voluntarii – mai ales gospodinele voluntare. Aşa a fost şi anul trecut. La turele organizate de EKE nu sunt puncte de alimentare cum sunt eu obişnuit la concursuri, cu izotonic, cu batoane, fructe etc, aici sunt produse de casă, “de la ţară”, în care intră zacusca, dulceţurile, magiunul peste care tronează sute de felii de pâine cu untură şi ceapă. Ca băutură principală e apa, dar cine doreşte mai poate servi ceai. Se poate completa “meniul” oricând cu ce cumperi la magazinele săteşti care sunt deschise sigur cu această ocazie. Marea majoritate participă cu prietenii, în grup, aşa că e un bun prilej de socializare, de distracţie. În glumă am pus şi eu o poză cu “apa de izvor” pe care am luat-o în cursa mea cu Zsolt.

DSCN0940.JPGDSCN0942.JPG

DSCN0950.JPG

DSCN0952.JPG

DSCN0933.JPG

Noi am ales ca şi anul trecut (când ne rătăcisem) tot tura cea mai grea – traseul numit N, pe ruta Cluj – Adrenalin Park – BR – Tureni – Sănduleşti – intrare Cheile Turzii – Curmătura – Cheile Borzeştilor – Moldoveneşti – Pietroasa – Piatra Secuiului – Colteşti – Râmetea. Am apreciat că organizatorii au avut grijă să străbată traseele înainte, deşi erau multe variante propuse, iar în cazul Cheilor Borzeştilor au curăţat pe coborâre poteca. Traseul nostru de acum pe Strava

DSCN0953.JPGDSCN0954.JPG

DSCN0955.JPG

Pentru că ziua următoare, duminică, trebuia să fiu la serviciu n-am putut să stau mult la Râmetea şi am pornit încetişor spre casă pe un traseu mai uşor şi mai rapid.

Top

 2.
Evenimentul Maraton Apuseni family am avut ocazia să-l văd anul acesta mai de aproape şi de asemenea am putut aprecia mai bine munca depusă de colegii de la CAR Universitar în organizarea basecampului. Eu consider că acest maraton a ajuns să fie unul dintre cele mai bine organizate concursuri, nu numai din ţară. Bravo alor noştri, le mulţumesc şi din postura de participant. Sunt oameni care an de an vin ca voluntari la punctele de control, la basecamp, unii sunt “în anonimat”, nu-i ştiu decât prietenii şi organizatorii.

Anul acesta noutăţile mari cu care a venit Maraton Apuseni au fost proba de ultra şi înscrierea probelor de ultra şi maraton la ITRA. E o mare responsabilitate, un mare pas înainte din punct de vedere competiţional. Eu sper că participanţii la ultra au apreciat pozitiv traseul, e posibil să apară îmbunătăţiri de anul viitor, poate legate şi de încadrarea probei la 5 puncte ITRA, nu 4 ca acum. Asta ar însemna lungime mai mare şi diferenţă de nivel crescută. Momentan n-au apărut clasamentele la ITRA, dar nu e motiv de îngrijorare, nici la Salomon Ultra-Trail Hungary încă n-au apărut, deşi s-a desfăşurat cu o săptămână înainte.

20180526_101341_HDR.jpgDSCN1040.JPG

DSCN1039.JPG

DSCN1038.JPG

DSCN1035.JPG

DSCN1042.JPG

Cum mă simt eu legat mai mult de proba family, rândurile următoare se vor adresa acestei probe.
Ca de obicei am fost să marchez traseul cu zile înainte, dar micile panouri cu imagini vesele au fost pregătite şi puse de voluntari. Traseul de family e unul dintre cele mai dificile pentru copii, având 3,2 km şi 150m diferenţă de nivel.

Ce am remarcat în mod deosebit este că proba family, mai precis evenimentul family, nu se limitează acum numai la concursul în sine. Copiii au putut să folosească hamacele, să se caţere pe un panou artificial, să participe la un treasure hunt în păduricea de lângă Skiland, au mai fost şi alte ateliere gândite pentru ei. Andreea mea s-a lăsat pictată şi a fost încurajată să ajute şi ea la pictarea micuţilor, având o înclinare artistică.

20180526_135827_HDR.jpg20180526_140232_HDR.jpg

20180526_140254.jpg

Proba family transformată în evenimentul family am putut-o aprecia în transformarea ei pozitivă de-a lungul anilor. Am mai scris şi în 2016 despre evoluţie, mai există şi acum poze şi filmare de la prima ediţie – 2012 când au participat o mână de copii şi părinţi – site-ul de atunci mai există pe platforma blogspot,  cum sunt eu ordonat există şi clasamentele 🙂 ,  se vede creşterea evenimentului, acum participând aproape 300 de familii. Atunci am insistat ca toţi copiii să fie prezenţi pe şi lângă podium, în fond contează mai mult atitudinea, participarea, nu rezultatul. Pun o poză din 2012 cu startul de atunci drept mărturie… Încă nu am poză de la startul de anul acesta, pentru comparaţie.

DSC_0001.jpg

remember 2012

Copiii mei au participat în fiecare an şi acum s-au bucurat că îi pot însoţi. Cu atât mai fericit am fost eu că le-am fost alături. Nu mă puteam împărţi să fiu cu amândoi deodată, aşa că până sus la Plopiş am alergat cu Tudor (el având o concurenţă mai tare cu băieţii) şi apoi am continuat cu Andreea până la finish. Tudor a încheiat pe locul 5 la general şi tot  locul 5 la categorie, iar Andreea pe locul 1 la fete.

MA family cu Tudor.jpg33575955_10214433050394618_3158706240117276672_o.jpg

Foarte buni alergători sunt copiii, pun şi mult suflet, dau totul. Bravo lor! Traseul meu pe Strava

Să ne vedem cu bine, pentru mine urmează acum 4 Munţi, unde voi participa în echipă cu sora mea, ca şi acum 2 ani.

Top