Oct 162020
 

S-a încheiat a doua participare a mea la Apuseni Ultra Race (ediția a IV-a) cu un nou loc 1 la general.

OBS: Am pus ce am scris într-un fișier online, poate e mai ușor de citit.

Anul trecut am câștigat cu timpul de 28h41min, am avut probleme respiratorii la final pe ultimii 40km, adică din Măguri-Răcătău. Anul acesta am luat măsuri … drastice: un simplu buff în plus să-l pun pe gât și piept.
Având şi mai multă experienţă pe acest traseu, rezultatul s-a văzut: 25h53min (al doilea timp din cei patru ani de AUR, după 25h30min al lui Bartha Balint din 2018), tot locul 1 la open: am mers cu 2 ore mai bine pe ultimii 40km și cam cu 3h mai bine per total de la Beliș. La Răchițele – km93 eram în urmă față de timpul de anul trecut cu jumătate de oră.
Am avut pe ceas trackul real de anul trecut, modificat cu muchia Șoarecului în locul drumului Generalului (2-3km mai scurt traseul). Doar la ședința tehnică s-a anunțat că nu se trece peste Curcubăta Mică, adică nu se face ocolirea pe la eoliene.

“On a warm summer’s evening
On a train bound for nowhere
I met up with a gambler

He said, “Son, I’ve made a life
Out of readin’ people’s faces
And knowin’ what the cards were
By the way they held their eyes.
So if you don’t mind my sayin’
I can see you’re out of aces
For a taste of your whiskey
I’ll give you some advice.”

Said, “If you’re gonna play the game, boy,
You gotta learn to play it right.”
Kenny Rogers – The Gamblerhttps://youtu.be/7hx4gdlfamo

Cum a fost pentru mine? N-a fost simplu.
Am avut o evoluție de pe locurile 5-7 până pe locul 1 întinsă până la km116 Beliș, când i-am prins din urmă pe primii doi concurenți și prieteni – Claudiu Beletoiu și Karoly Csaki.

A fost o cursă cu trei viteze, mai bine spus cu trei niveluri de efort.
La început a fost „autobuzul”, în care am avut un ritm ca și cum nu știam dacă mai urmează să alerg 100km sau 200km. Am ținut acest ritm până la cabana Vlădeasa, când a urmat trecerea la nivelul următor.
De ce cabana Vlădeasa, locul startului cursei de 100km, și nu Răchițele care e al doilea punct de dropbag și pare un reper mai evident, începând asfaltul? Sunt mai multe motive, am să le enumăr la timpul potrivit.
La cabana Vlădeasa am trecut la un nivel de efort crescut, tot sub cel de maraton. La ritmul de maraton te străduieşti să urci orice în alergare, încă nu era cazul și probabil când voi dori …nu voi putea. Ritmul acum era mai susținut, cei din urmă putând să ma ajungă doar cu un cost care le putea afecta evoluția la final. Evident, speram să mă apropiu de podium, pe Florin, atunci locul 3, îl “citisem” că abia se ține de primii doi încă din Cetățile Rădesei când ne-am întâlnit, el fiind pe întoarcere buclă.
De la Beliș, după ce am ajuns pe locul unu, era evident că trebuie să dau tot ce pot, în limite rezonabile, să nu mă rup – nivelul trei de efort. Oricum dacă nu era Beliș ar fi fost Măguri-Răcătău, după planul inițial.

O cursă de 180km e lungă, ai timp să-ți tot revizuiești planurile, să studiezi forma adversarilor, să încerci să anticipezi ce vor şi ce urmează, să te adaptezi. Sunt aspecte care par minore, lucruri mărunte, dar pentru un om în modul “race” acestea contează foarte mult în luarea deciziilor. Contează foarte mult voința, să fii pregătit psihic pentru efortul ce vine, adică cel mai important e să ai mintea limpede și odihnită. La fel ca multe lucruri din viață, unii învață aceste lucruri, alții le au în instinct și le aplică fără să se gândească că este o știință în spate. Iar unii le teoretizeaza după ce văd că au efect… Orice slăbiciune ai, un adversar va căpăta un ascendent moral extraordinar dacă le identifică la tine și aproape sigur atunci devii victimă și ești ajuns până la final. La cursele lungi contează enorm moralul.

Dacă ar fi să clasific oamenii competitivi după stilul de participare la competiții, i-aș încadra în două categorii: gheparzi și lupi.
Gheparzii atacă fulgerător, pot ajunge la pulsuri astronomice, au prima șansă în special la cursele scurte. Dezavantajul lor e că pot ataca doar de maxim două – trei ori și apoi nu mai au energie. Gheparzii – animalele – nu atacă decât când sunt siguri că prind prada pentru că știu că dacă nu reușesc atunci a doua oară au mai puține șanse și apoi … ajung să mănânce “şoricei şi furnici”.

Lupii, pe de altă parte, sunt şi ei o forță, sunt prădători, dar nu sunt așa de puternici în raport cu o parte din victimele lor. Și atunci ei le aleargă, le obosesc, nu acționează decât arareori singuri. Aș spune că până când forțele se echilibrează. Abia apoi ei dau atacul. Eu categoric nu sunt din prima categorie, eu sunt nevoit să aștept, să am răbdare. Și să fiu foarte atent la acele mici semne, să le știu „citi”. Dar toate acestea nu valorează nimic dacă neglijezi forma proprie, dacă nu mai suntem capabili să aplicăm informațiile.
„You never count your money
When you’re sittin’ at the table”.
Unii dintre noi facem greșeala aceasta. Ca să dau un exemplu din șah, e același lucru cu a juca într-un turneu cu mai multe jocuri, după 3-4 etape te uiți la rezultate și-ți spui că ai putea ajunge pe locul 1 pentru că X e în urmă pierzând un joc. Și uiți esențialul: că trebuie să te concentrezi mai întâi să câștigi partidele tale şi apoi să faci scenarii.

“You got to know when to hold ’em,
Know when to fold ’em,
Know when to walk away,
And know when to run.
You never count your money
When you’re sittin’ at the table.
There’ll be time enough for countin’
When the dealing’s done.

Every gambler knows
That the secret to survivin’
Is knowin’ what to throw away
And knowin’ what to keep.
‘Cause every hand’s a winner,
And every hand’s a loser,
And the best that you can hope for
Is to die in your sleep.”

And somewhere in the darkness
The gambler he broke even
And in his final words
I found an ace that I could keep.”

Într-o cursă mereu e o luptă și cu tine însuți, dar și cu adversarii. Trebuie să-i cunoști ca potențial, să le știi punctele tari și slabe, să le compari cu ale tale. Orice mic avantaj contează. Funcționează și păcălirea propriei minți, dar și a adversarului. Dacă la tine “în casă” e totul în ordine te poți uita în jur, uneori un avantaj care doar e în mintea manipulată de tine poate constitui un suport moral ca o pompă de adrenalină.

Ca să fac un rezumat cu ce consider eu un om cu stil competitiv, evident la nivelul lui de a performa, am pus ca exemplu textul și muzica lui Kenny Rogers – The Gambler, mi se par elocvente. Textul categoric nu se referă doar la poker și tot așa pokerul nu este doar un simplu joc de noroc.

Poate nu vă plac versurile citate, poate nu vă place muzica country. Nu mai zic de manele… Cineva va considera acest lucru o vulnerabilitate. Spuneți că vă plac? E o slăbiciune… Când aveți de-a face cu competitivii, cu o minte competitivă, chiar dacă doar doresc să se încalțe, să mănânce mai repede ca voi, nicicum nu e bine ce faci, ce-ți place sau nu – undeva, ceva ai greșit. Dacă în realitate n-ai greșit și ești mai bun e super, vei câștiga, dar fii convins că nu va renunța.

Hai să pun și câteva melodii antrenante care sigur vă vor place. 😊
Rammstein – Du Hast https://youtu.be/W3q8Od5qJio
The Chemical Brothers – Horse Power https://youtu.be/M59NqwDQeW0
The HU – Wolf Totem https://youtu.be/jM8dCGIm6yc

Dintre slăbiciunile pe care le urmăresc la adversari la alergare, în ordinea în care îmi vin în minte, scriu mai jos. Sunt multe şi pentru că la o cursă lungă apar probleme de care în mod normal la celelalte nu te izbeşti. Evident, de cealaltă parte, încercați să le ascundeți. Și mai bine nu vorbiți…
1. Atitudinea la start și pe parcurs
E motivul pentru care ierbivorele în fața dușmanului nevăzut, prădătorului ascuns în iarbă, aleg să zburde vesele și sprinten, arătând că sunt sănătoase și pregătite de fugă. Mesajul e că dacă se iau prădătorii după ele, poate dau greș și „sfatul” lor e să aleagă altă victimă. Interesant nu? Ierbivorele nu aleg să nu mai meargă pe pășunile cu iarbă grasă unde știu că le pândesc dușmanii. Ba chiar își iau și puii cu ele. Instinctiv știu că din sutele câte sunt câteva vor cădea inevitabil victimă. Și acceptă acest lucru, poate pentru că altfel nu trec niciuna peste iarnă.
Ca să fac o paralelă cu viața noastră de acum, când vom renunța la …? Unii dintre noi vom fi victime… Nu vom mai duce niciodata copiii noștri pe „pășune”? Noi ca noi, dar timpul nu le rezolvă pe toate, în câțiva ani copiii devin adulți iar zilele acestea pot lăsa urme adânci în psihicul lor. Vor întreba poate, aşa cum unii dintre noi am întrebat la rândul nostru după ‘89, “voi ce-aţi făcut să fie mai bine?”. Viața merge înainte… 

2. Problemele pe “lanțul de transmisie”
Poate alergi ciudat, poate alergi altfel. Nu contează, nu e relevant. Câtă vreme ești în față ești mai bun ca urmăritorii și meriți respect pentru asta. Cineva se va uita însă la modificările din dinamica alergării tale. Și știe la ce să se uite. Unii la nivel instinctiv, cum am mai spus.

3. Flatulența.
Evident, tot ce scriu e comparativ cu starea în care ești tu. Dacă tu ești ok și cel de lângă tine deja are mici probleme digestive, e chestiune doar de timp să treacă pe alimentație mai solidă, să renunțe de exemplu la geluri și să încetinească. Eu știu că trebuie să iau măsuri când trec prin aşa ceva şi mă aştept ca şi alţii să facă la fel dacă au experienţă, altfel riscă să piardă şi mai mult timp.

4. Starea de nervozitate că nu mai apare PA-ul.
În mod normal punctele de alimentare sunt stații de sprijin, nu o destinație. Contează doar să “pontezi” trecerea pe la ele. Dacă ajungi să-ți dorești doar să ajungi la un anumit punct, cineva își va da seama… şi oricum înseamnă că eşti cam terminat şi corpul îţi cere o pauză. Eu încerc să tratez astfel de situații în mod activ, adică să umblu nu să stau. Știu că temporar am pierdut lupta cu oricine e în jurul meu, de nivelul meu.

5. Rămânerea mai mult timp la PA-uri. Ori e semn că ai o problemă ori nu te interesează timpul final. În orice caz după opririle îndelungate corpul începe să se relaxeze și se acutizează toate problemele pe care le-ai avut și apar altele de care nu știai. Percepția e ca și la ultimele intervale de la un antrenament, cu greu te mai repornești.

6. Orice schimbare de comportament.
De exemplu de la un stadiu de vorbărie non-stop la tăcere absolută, fără să fie efortul mai mare.

7. Privitul în spate. La MTB e și riscant, dar la alergare se mai poartă. Dacă vin din urmă abia aștept să văd asta la cineva, chiar dacă privirea e aruncată pe furiș. Nu-l mai consider un pericol și privesc mai departe.

8. Mai sunt. Sunt convins că pe baza experienței proprii mai puteți enumera.

Ce avantaje consider că le am, care sunt așii? Răbdarea și perseverența. Și asul mi-ar plăcea să fie imprevizibilitatea. Dezavantaje am destule…

Condiții inițiale.
Cunoșteam traseul, l-am mai parcurs, dar eram conștient că mai ales noaptea trebuia să fiu foarte atent să nu deviez ca anul trecut.
Nu eram la maxim de formă, sunt și acum în mijloc de Walking Month, o competiție umanitară în care contează numărul de pași zilnic, eram cam obosit și am făcut și mica greșeală să umblu cu papucii de drumeție. Am rezolvat cu leucoplast, speram să țină.
Ce era mai grav, eram într-o stare de oboseală cronică, parcă nu aveam voință şi am lăsat pe ultima clipă pregătirile.

Ce am putut face să-mi revin pe ultima sută de metri, în condițiile în care joi a trebuit să merg la serviciu de la ora 6 și n-am putut prinde autobuzul din Stațiunea Muntele Băișorii?
Am mers cu mașina spre Arieșeni și m-am oprit pentru limpezirea gândurilor la Câmpeni. Vizită cu pași pentru WM, stat la o terasă în centru lângă primărie. Da, peste tot se asfaltează și în jurul primăriei din Câmpeni e la fel, e pietriș tasat. Stând la bere aud “dom’ primar” în sus și-n jos. Mă așteptam să fie cel din pozele lipite, adică primarul actual. Dar nu, era un contracandidat pe care cunoscuții deja îl gratulau cu această titulatură! Deja începeam să mă simt mai bine, să mă relaxez… Apoi am urcat și pe la blocuri, am constatat că cel mai des văd fast-fooduri mici, că oamenii mai vorbesc pe la porți că ce-o făcut și ce n-o putut face săracu’… Plus mulți tineri în albastru care împărțeau afișe. Mi-am revenit, am ajuns la Arieșeni fresh și pregătit de concurs.
Mi-am adus aminte că pe vremuri mă relaxa mersul săptămânal pe Oser doar ca să observ oamenii cum negociază, cum discută, să văd minunile ce le vând. E tot o formă de meditație, cum se spune acum, doar că atunci nu se folosea termenul, eu o făceam la nivel instinctiv și abia de auzisem de yoga. Consider orice formă de meditație un mod de a te ajuta să te concentrezi mai bine în momentele importante, la concursuri. Te ajută înainte, după competiție, în timpul ei dacă ai probleme mari dar în orice caz nu “mirosind florile în furtună” câștigi, în concluzie poeziile cu ce bine și frumos a fost pe parcurs când am câștigat nu sunt de mine.

Pe adversari îi cunoșteam, aveam să aflu că nu vine Balint. Andrei Țale e mai bun ca mine, așa că pe el l-am scos din ecuație, dacă nu se întâmpla ceva n-aveam nicio șansă.
Și m-am uitat și pe clasamentul ITRA la cursele XXL. Acolo stăteam foarte bine, dacă la general abia eram pe locul 97 pe țară, la cursele lungi sunt încă pe locul 5! Cine sunt în față? Robert Hajnal, Alex Petruț, Bartha Balint și Cristian Manole. Bine, Hajnal e cu o clasă peste noi, e singurul cu peste 800 ITRA. E un ascendant moral să ştii că după calcule ar trebui să închei primul, nu? Îţi dă o linişte interioară, obligațiile le-am scos din minte. Gabor, pe care-l consideram principalul contracandidat după Țale, dar și Claudiu și Csaki erau după mine.

Startul – “Cei trei mușchetari”.

M-a sunat Gabor cu o lună înainte să ne planificăm concursul. Mulţumesc, s-a ocupat şi de cazare, m-a ajutat şi la transport. Propunerea lui a fost să mergem împreună. Noi ne-am înţeles extraordinar la Marathon 7500 anul trecut, locul 3 general, singura dată când am coborât sub 20h – mai precis 18h30min, suntem cam la acelaşi nivel. Doar că eu aveam o reţinere, amintindu-mi că la UTMB în 2016 nu ne-a mers prea bine. Şi am decis să mergem împreună cât putem, dar fiind o cursă individuală, fiecare se opreşte şi face ce doreşte, urmând să revină dacă poate. N-am fugit unul de celălalt în această perioadă, în partea de început a concursului.
Joi, în preziua concursului, mă sună şi Ionuţ Silinc. Mai întâi pentru că are o problemă: şi-a uitat beţele acasă. Eu eram deja plecat din Cluj, nu l-am putut ajuta. Nu mi-a venit în minte să-i spun să se intereseze de bețe de schi, că doar Stațiunea Muntele Băișorii e cunoscută mai ales pentru schi. Şi a venit şi el cu propunerea să alergăm împreună. Tot aşa, fiecare cât poate să se ţină.
Pe Ionuţ l-am cunoscut când a făcut parte din echipa “Cheile Turzii” la Propark Adventure în 2018, am încheiat atunci pe locul doi la general. E foarte tare, e cu cross-fit-ul şi cu Spartan race-urile. Face de toate doar că, vorba lui, e primul lui concurs de ultra de 180km şi vrea să vadă cum e, cu ţinta doar să-l încheie. No, cu asta m-a cam dat gata… iar faptul că a încheiat pe locul 2-3 împreună cu Gabor arată că dacă avea şi beţe…

Şi uite-aşa ne-am pomenit în formaţie de … trei muşchetari, individual dar împreună. Om vedea ce se mai întâmplă pe parcurs.

Etapa I. „Autobuzul” Arieşeni – cabana Vlădeasa.

Să explic ce este cu autobuzul. În marile tururi de ciclism, pe etape, – Turul Franţei, Italiei, Spaniei care apar pe la TV, ca să fie mai atractive, nu doar câştigătorii la general contează (all-arounderi, sportivi compleţi şi echilibraţi), s-au mai introdus pentru dinamism clasamente pentru sprinteri (mai mari, muşchiuloşi)– cei care adună mai multe puncte la sprinturi, termină primii etapele de plat, clasamentele pentru căţărători (mici şi uşori), pentru tineri etc. Ei bine, căţărătorii şi în special sprinterii au probleme să încheie în timp limită unele etape, tipic sprinterii la etapele montane rămân în urmă şi riscă să fie descalificaţi pentru că există timpi limită finali, trebuie să se încadreze într-o anumită marjă faţă de primii în clasamentul general. Dacă-s descalificaţi, gata cu planurile lor, doar finisherii după toate etapele contează în clasamentul respectiv al sprinterilor, cățărătorilor… Şi atunci există pentru ei aşa-numitul “autobuz”. Este ultimul pluton, care ajunge în timp util la finish în fiecare etapă. Dacă nu eşti în stare nici măcar să te ţii de el, mergi acasă.

Aşa şi aici la ultra. Problema principală cu lipsa de concursuri din acest an este că nu prea ştiai cum stai. Dacă mai pui la socoteală că mai ai unele probleme, eu cu degetele mici de la picioare, că nu eşti prea odihnit… atunci mai bine porneşti mai lent până te lămureşti că totul e în regulă. Dacă porneşti cum eşti obişnuit s-ar putea să fie peste posibilităţile tale în regim de anduranţă şi să pierzi mult mai mult la final.
Dacă luăm în considerare de exemplu cursa de anul acesta de la UltraBalaton – 220km în principiu șosea – turul lacului Balaton, a fost printre finisheri David Iancu, cu un timp de aproximativ 29 de ore. Felicitări pentru rezultat, dar putea sigur mult mai bine dacă nu se grăbea la început. Un pace de 6 la mie care lui i se părea chiar cam lent eu îl consider prea rapid în cazul lui. De ce? Pentru că a făcut prima sută de kilometri în aproximativ 10 ore și apoi restul de 120km în… 19 ore, începuse să aibă probleme de digestie după cele 10 ore. Din acest punct de vedere nu este o reușită.

Revenind la cursă, ca de obicei unii pornesc tare. Suntem cel puţin dublu ca număr de participanţi faţă de anul trecut. Faptul că anul acesta n-au fost decât câteva competiţii a făcut ca acele câteva care au rezistat să aibă o prezenţă numeroasă. Toată stima pentru organizatori şi voluntari, pentru fotografi. În astfel de condiţii e clar că motivaţiile lor nu pot fi decât de natură sufletească.
Am considerat că dacă la primul PA Poiana Stânișorii sunt aproape de Adi Crăciunescu şi Mihaela Bodnariu atunci sunt în parametrii normali. Nu contează că deja sunt în urmă cu 5 minute faţă de timpul de anul trecut, că am în faţă nici nu ştiu câţi concurenţi. Noi am rămas împreună, cei trei.
Urma urcarea spre Curcubăta Mare, nu mai ştiu sigur dacă trebuie să urc la eoliene sau nu, nu ascult de Gabor care o ia înainte şi mă abat spre Curcubăta Mică. Mă uit în urmă, doar Ionuţ e după mine, lipit, văd pe alţii care îl urmează pe Gabor. Ne întoarcem şi îl reajungem relativ repede pe Gabor, doar eram în regim de “autobuz”. Pun aici un (1), e un prim eveniment de cursă, în care am greșit puțin dar cel puţin mi-am dat seama că Gabor n-are nici cea mai mică intenţie să scape de noi cel puţin la început. În fond, la un moment dat va fi fiecare pentru el, asta dacă nu ajungem tot împreună până la ultimele PA-uri. Voi nota între paranteze evenimentele de referință de pe parcursul traseului.

Nimic deosebit până la PA4 Padiş. Pierdem timp constant faţă de anul trecut, s-a format un alt grup de trei muşchetari în faţă ce-l urmăreau pe Andrei Ţale care era detaşat şi fugea parcă în regim de maraton. Cei trei erau Florin, Claudiu şi Csaki. Până la Padiş, adică km41, aveau deja 25 min avans, am şi remarcat că parcă studiaseră timpii mei de anul trecut.
Noi alternam alergatul cu mersul, le-am spus la ai mei că m-am săturat să tot sar coţcă şi să schimb concomitent direcţia peste rădăcinile din zona Padiş, sunt prea bătrân pentru asta şi nu merită efortul. Zona îmbârligată nu-i aşa lungă, dacă vor mai repede să meargă. M-au lăsat în față…

La Padiş n-am stat mult, până la urmă n-am mâncat plăcintă cu brânză deşi eu sunt fan plăcinte, nu simţeam nevoia. Fratele geamăn al lui Csaki era acolo şi eram convins că-l informează ce facem, cât timp suntem în urmă etc. Mi s-a părut firesc, pentru mine a fost greu să alerg primul anul trecut încă de la cabana Vlădeasa fără să ştiu nimic despre cei din spate multă vreme. Eram curios cât timp se vor menţine cei trei împreună la acel ritm, nu putea fi confortabil pentru toți ori eu eram pleaznă.

În drum spre Cetăţile Rădesei, unde este bucla prin peşteră, îi vedem în sfârşit pe cei trei. Cronometrez timpul care ne ia până parcurgem circuitul, sunt 27minute (2). În peşteră îl văd cu surprindere pe Andrei, abandonase, avusese probleme. No, se schimbă puţin datele problemei, suntem pe locurile 4-6 şi se poate lupta pentru locul 1 (3). În plus, observasem că Florin nu arăta prea fresh şi deja avea probleme să se menţină în grup cu Csaki si Claudiu (4). Şi ne urma Adi Toma, şi încă singur! Nu era cu mai mult de 20 minute după noi, ştiam că avea probleme de la start dar se pare că momentan nu se vedeau (5). Cu el am fi avut de furcă pe măsură ce ne apropiam de finish. L-am luat în calcul, putea fi o surpriză.

Pfui, urma PA5 la Şaua Cumpănăţelu. Anul trecut era mai apropiat de Padiş şi au fost 18km până la PA-ul următor de la Nimăiasa. Acum… au fost cam 18km şi la PA nu aveau încă apă! Am luat apă doar la Nimăiasa, după încă 4 km. Pe mine nu m-a afectat problema, puţin pe Gabor. Şi, cum alergam şi mă gândeam, ştiind că la fel au păţit şi cei din faţă, am ajuns chiar să consider un avantaj lipsa apei (6).
Cei trei din fața noastră erau armonică, Csaki și Claudiu erau împreună dar Florin mereu îi ajungea din urmă la PA-uri. Cel puțin așa îmi imaginam după spusele voluntarilor care pomeneau de 2+1. Două lucruri se desprindeau: că Florin trăgea să se țină de ei și-l înțeleg – era locul 3 – și, mai important, ceilalți doi probabil stăteau cam multișor la PA-uri (7).Urmează cabana Vlădeasa de pe circuitul Vlădesei cu urcare pe vârf – a doua buclă de pe traseu, unde e un drum acum pietruit de la Pietrele Albe la cabană. Ionuţ nu mai e cu noi de la Nimăiasa, încă nu ne-a ajuns, a stat mai mult acolo. Am şi crezut că asta a fost istoria mersului împreună, în fond cabana Vlădeasa e la km 76 şi cei obişnuiţi cu distanţe până la maraton încep să lase ritmul (8).
Pe drum spre cabană ne face o poză Dan Tăuţan (iar ne întâlnim cu el) şi apoi … buf. Alergam la vale cu Gabor în paralel, pe marginea pe care alergam m-am împiedicat de o piatră mai răsărită, nu m-am putut redresa şi feieş pe pietriş. Noroc că aveam mănuşile – mânere de la Leki pe mâini că altfel cred că aventura mea se încheia acolo. N-am putut să scap fără julituri pentru că pe pietriş mi-au derapat şi mâinile (9). Pe scurt, un şoc din care mi-am revenit în câteva minute chinuindu-mă să alerg, lovituri la un genunchi şi ceva zgârieturi la podurile palmelor, eram plin de praf şi cred că atunci mi s-a și rupt papucul drept, s-a despicat lateral. Am acum acasă două perechi de papuci la fel, la ambele dreptul se poate arunca (10).
Apoi am simţit adrenalina, un şuvoi ca de şampanie care urcă spre cap năvalnic şi brusc mintea mi s-a limpezit cum nu ştiu s-o mai fi simţit aşa de multă vreme. Au urmat furnicături pe piele ca atunci când asculți o voce deosebită și gata, mi-am revenit. Eram “chrystal clear”, mai hotărât ca nicicând, alături de Gabor.
M-am spălat la ultimul pârâu înainte de cabană, i-am spus la Gabor că nu opresc pentru supă, i-am spus că anul trecut am ajuns la cabană la două minute după primul – Alexandru Ştirb, n-am stat, el s-a străduit să mă ajungă şi la Beliş, după ce a pierdut mai multe poziţii, a abandonat.

Etapa a II-a. Lupta pentru podium cabana Vlădeasa – Beliș

PA7 Cabana Vlădeasa a fost din start un punct de cotitură pentru mine, un punct de schimbare de ritm prevăzut dacă mă simțeam bine (11). S-au adunat multe aspecte care mi-au întărit convingerea că trebuie să accelerez. Cum zicea un clasic în viață (și probabil încă la pușcărie) “nu mă ridic din pat pentru 2000eur”, așa și eu, pentru 1-2 motive nu mă obosesc să schimb ceva, înseamnă că trebuie să fiu obosit tare să nu găsesc mai multe și la nevoie să nu-mi lucreze imaginația.
1. În primul rând eram pe locurile 4-5 cu Gabor.
2. Apoi faptul că primii trei chiar se distanțaseră în timp la peste 30min, cred că erau 37min. Ariana care era la PA la cabană ne-a și făcut observația că toți concurenții întâlniți (ea a fost la mai multe PA-uri, fiind cu coordonarea la organizare) numai asta întreabă, despre timpi și unde sunt ceilalți. Mie mi se părea normal…
3. Doream măcar să-l pot ajunge pe Florin, urma o urcare spre vârful Vlădeasa unde dacă nu te simțeai bine puteai pierde cel puțin 10 minute.
4. Și faptul că Gabor a oprit la supă (12) a creat ocazia să-l “întind” puțin dacă dorea să mă ajungă cu orice preț, cu atât mai mult cu cât mi se părea devreme să forțeze, cursa adevărată de abia începea. Până acolo practic mai mult eu am fost ghid cu ceasul meu, de acum încolo va fi nevoit să folosească gps-ul lui de drumeție care e mai incomod de manevrat în alergare. Am mai spus, fiecare amănunt contează.
5. Cel mai mult însă au contat cele 30 minute întârzierea față de timpul de anul trecut. Și nu pentru că doream să fiu mai bun, ci pentru că AUR are loc în septembrie și de pe la 19.30 în pădure practic este întuneric. Putea deveni un mare inconvenient să cobor de pe vârful Vlădeasa pe semiîntuneric în condițiile în care primii au coborât pe lumină. Știu zona, dar în fiecare an se mai schimbă câte ceva, anii trecuți nu era așa de bine marcat. Era deja ora 17.25, de la Răchițele oricum urma noaptea.

Și am mers mai tare la deal. Că de alergat nu alergam decât în porțiunile mai ușoare. Gabor era după mine, îl vedeam, maxim 5 minute, dar nu mă ajungea. Foarte bine că nu s-a solicitat prea tare, are și multă experiență. Avea vreme să mă tot ajungă dacă lăsam pasul. Știam că odată ajuns sus aveam avantaj până la drumul forestier – ultimii 7-10km până la Răchițele de unde însă el putea alerga mai tare.
La Răchițele a urmat “cireșul de pe tort” cum spun în glumă prietenii. Chiar nu mă așteptam să-i prind din urmă pe cei din față. Eram foarte concentrat la ce trebuie să fac, să nu uit de acumulator să-mi încarc ceasul, să-mi aduc aminte pe unde am luat-o greșit de câteva ori anul trecut… Aveam un mare stres legat de PA-uri, să nu le ratez. În fiecare an unele s-au modificat, iar noaptea trebuie atenție suplimentară. În plus, la Mărișel nu există să nu greșesc măcar câțiva zeci de metri la bifurcații de drumuri și chiar să fiu nevoit să sar garduri. Cum a spus și Cozmin, se construiește mult, se asfaltează… Fiecare minut va conta, nu mă simțeam așa de puternic să-mi permit irosirea de timp.
Cum am sosit eu, cum s-a dat adunarea (13). Csaki a apărut de undeva și au plecat. Nici nu știu dacă erau toți trei sau numai doi. Nu conta. I-am hâșâit cum se spune, aveam un mare avantaj moral. Trebuie că au făcut o pauză cam mare. Era 19.44, ora luată doar acum din clasamentul oficial, mi-am și pus frontala.
Andrei Țale era acolo, m-a ajutat și el cu sfaturi, mulțumesc. Eram pe modul autist, nu prea amabil, cred că mă mișcam ca un robot. Mi-am permis să mânânc în sfârșit ceva cald, o papară, știam că e ultima mâncare caldă (și prima), știam că va trebui să urc spre Dealul Botii mai încet din cauza asta și va trebui să am răbdare. Mulțumesc foarte mult fetelor, voluntarelor, multe de la RupiCapra: Adriana, Ildiko…

Înainte cu câteva minute să ies am avut parte de o surpriză plăcută dar și periculoasă: Gabor a intrat însoțit de Ionuț. Undeva pe coborâre de pe vârf Ionuț l-a ajuns și mai departe aveau să meargă împreună (14). Pentru mine ei erau deja cu cele mai mari șanse să mă ajungă, indiferent pe ce loc mă situam.
Am urcat pe Valea Răchițele, șosea, mai mergând, mai alergând și mi-am intrat în ritm. La PA Dealul Botii nu eram departe de Florin, dar nu-l vedeam oricât mă străduiam să deslușesc vreo mișcare de lumină. Până la urmă mi-am dat seama că mă uitam în direcție greșită, drumul fiind sinuos și înconjurat de pădure. Pe o pantă de 10% înainte de Bălcești l-am ajuns (15), ne-am urat baftă și am trecut mai departe. Florin mergea, trebuia să-și revină, altfel la pas i-ar fi luat multă vreme până la finish, fiind mai mult de 65km de parcurs. Eu făcusem anul trecut 8h30min pe ultimii 40km! În orice caz e remarcabilă ambiția cu care s-a agățat atâta vreme de primii doi, doar că probabil mai bine era să alerge în ritmul lui. A încheiat cu bine pe locul 6 la general.
Mi-am pus buff-ul la gât, deja simțeam rece și, în funcție de vânt, vale sau deal, continuu îl mișcam mai sus sau mai jos, nu doream să mai am problemele de respirație de anul trecut (16).
A urmat un episod interesant înainte cu puțin de PA11 Beliș, km116. Din sens opus a venit o mașină cu număr de Bihor, s-a oprit în dreptul meu și omul s-a dat jos, mi-a spus că în fața mea sunt la maxim 500m doi alergători și că nu-i mult până-i ajung. Și-a lăsat mașina baltă și a început să alerge alături de mine, povestindu-mi că mai demult a făcut și el atletism (17). Fain omul, dar mi-era greu să cred că în postură de șofer poți aprecia corect distanțele, când localnicii stând pe loc îți dau niște repere de timp și distanță de te apucă râsul dacă situația n-ar fi de plâns.
I-am mulțumit și la intersecția ce urma s-a întors.

Etapa a III-a. Păstrarea locului 1 Beliș – Stațiunea Muntele Băișorii

În câteva minute în care m-a apucat groaza că nu mai găsesc PA-ul am ajuns la PA Beliș. Aici Csaki și Claudiu stăteau de vorbă, Claudiu simțea nevoia să se îmbrace (18). Cred că așa cum eram eu surprins să-i văd așa au fost și ei, în mod normal ar fi fost Florin în locul meu. În orice caz era clară epuizarea lui Claudiu, pasa lui proastă prin care trecea. M-am grăbit să plec, având cu greu răbdare ca voluntara de acolo să pună stafide și arahide în farfurii, părându-mi interminabilă tragerea mănușilor de gumă peste mâini ca să mă poată servi.
Era clar un punct de cotitură la concurs, urma să fiu primul și primul impuls a fost să o iau la goană, fiind și convins că Florin nu va rezista perechii Gabor-Ionuț și că aceștia mă vor urmări cu perseverență. Ce trebuia să se întâmple sigur la Măguri-Răcătău, adică să trec la nivelul 3 de efort, era musai să se întâmple acum (19). Dar… n-am pornit atât de convins, fiind curios să văd dacă Csaki îl lasă în urmă pe Claudiu sau nu. Era o ocazie, poate unică: vrea sau nu locul 1? N-avea rost să fug mai tare alături de el, e mult mai puternic ca mine. Și n-a plecat… (20) Regretă acum sau nu… nu știu. Dacă va fi întrebat în mod sigur va spune că a făcut ceea ce trebuia să facă.
Ce aș fi făcut eu? Aș fi plecat, categoric. Fiecare cu ritmul lui, e cursă individuală. Poate după câțiva kilometri treceam eu printr-o cădere fizică și aș fi fost ajuns. Nu m-aș fi supărat dacă eram depășit. Nu era o situație de viață și de moarte. Am avut experiență în care ar fi fost mai bine să las temporar omul de lângă mine singur. Nu-i de povestit de ce și în ce context, fiecare om păstrează și secrete. Eu în general mă străduiesc să nu fiu prins în ofsaid a doua oară.
A urmat drumul la PA12 Mărișel, iar cu emoții că nu găsesc PA-ul, apoi au apărut săgeți indicatoare pe asfalt. Și obișnuitele sărituri peste garduri, greșisem “șinele”. Urcarea în zona de pârtie o făcusem cât mi-am putut-o permite de tare, doream să evit să fiu ajuns din urmă, speram ca să nu-și revină așa de repede Claudiu și să câștig ceva timp.
La Mărișel voluntarele erau agitate că din informațiile lor trebuie să sosească 6 oameni. No, mă gândeam, care 6?! Am luat-o la vale repede pe porțiunea nouă – muchia Șoarecului.
După experiența de anul trecut de la PA13 Măguri-Răcătău n-am făcut mulți pureci nici acolo. Un recovery, șosete nu mai aveam de schimb, papucii măcar nu mă strângeau, am luat în mână ce am apucat și gata. Doream să descurajez orice tentativă de a fi ajuns, eram sigur că cineva va întreba cât am stat (21).
Și am început să mă gândesc că e momentul să întreb cum stau, ce avans am. Nu era bine să forțez de frica să nu fiu ajuns din urmă. Mă gândisem de acasă pe cine aș putea întreba (22).
Urcarea la PA14 Dobrin, de aproximativ 10km cu 930m diferență de nivel, o făcusem anul trecut foarte lent. Acum aș fi vrut să mai cresc diferența de timp față de urmăritori, acasă am văzut că de fapt pe segmentul Strava pierdusem cam jumătate de minut față de Gabor și Ionuț. Eu am fost atunci mulțumit de cum am urcat, așa că cu atât mai mult apreciez efortul lor de a mă ajunge. Practic însă, în scriptele timpilor de la PA-uri, eu făcând pauze foarte scurte, am câștigat timp.
La Dobrin mă așteptau Lușu, Flaviu, Bianca, Mihaela… o mulțime de prieteni, știam că au și cola. Cola mi-am pus și în dropbag, să fiu sigur că am, am considerat-o mai importantă decât o pereche de papuci de schimb. Bine că mi-au ținut papucii până la final!
Lușu, ca de obicei, m-a întâmpinat afară, la drum. N-am oprit nici pentru apă, deși era pe terminate, găseam eu ceva pârâu și câteva ore voi rezista chiar dacă voi avea diaree pe urmă. Doream astfel să transmit un mesaj: dacă doriți să mă ajungeți va trebui să nu vă opriți! (23) Eu puteam să rezist cu ce aveam la mine, nu-mi trebuia nimic. Mă descurcam cu batoane și geluri, nu aveam probleme.
Per ansamblu, am mers bine de la Beliș la finish față de anul trecut, am câștigat peste 3h.
La câteva zeci de metri după despărțirea de Lușu, iar un incident. Latră câinii în jurul meu în neștire, merg la pas să nu-i agit mai tare. Nici nu-i văd, dar sunt aproape. Trec pe lângă un gard aflat în stânga, deja era ușoară ceață și nu vedeam la distanță, se aprinde o lumină, merg mai departe pe drumul de țară. Din spate se aude un motor de mașină de teren turat puternic ce vine în urma mea cu faza lungă. Mă dau la o parte, cine știe unde se grăbește. Oprește agresiv în paralel cu mine, merg mai departe. Iar accelerează și oprește, văd un om care se holbează la mine. No frate, o fi proprietarul de pe acolo, ce crede, că-i mănânc câinii? S-a lămurit și el că-s pașnic și s-a întors (24).
Primesc informația că sunt doi care mă urmează și n-au mai mult de 23 minute întârziere. Pentru că la Măguri-Răcătău tot cam atât era diferența, era limpede că trag tare. Am întrebat: bine, bine, dar cine? Am mai primit un telefon și erau Gabor și Ionuț, fix de cine mi-era mai frică. Acum chiar am luat-o la goană în noapte. Tocmai ce oprisem să iau apă de la un pârâu (25). După ceas mai erau 18km pentru mine și 23minute nu mi se păreau insurmontabili. Numai să vină coborârea…

La PA15 Tina, cam cu 20km înainte de final, știam că voi găsi pe Gyongyi și Cipri. Eram pe marcaj, ceața începea să fie tot mai persistentă, marcajul eram convins că tot Cipri l-a pus ca și anul trecut. Doream să-l întreb de ce la trecerea peste pod la Măguri-Răcătău nu s-a pus săgeată, că iar era s-o iau greșit. Pentru gps nu contează o eroare de până la 20m și nu e totuna să fii pe un mal sau altul al unui pârâu, poți pierde kilometri până să vezi greșeala.
La PA însă era liniște, pace, întuneric. Strig, nimic. Mă gândesc că poate sunt pe undeva plecați. Nu risc să intru să bat la ușă după episodul cu mașina de teren, cine știe ce balaur deranjez. Alerg mai departe. Al doilea PA fără oprire de alimentare, de această dată neprevăzut. (26).

În spate nu mă uit, nu vreau să mi se vadă frontala. Cum am mai spus, e un semn de slăbiciune să te întorci să te uiți la adversarii din spate.
Totul pare limpede cu privire la traseu, e marcat, mai greșesc câte un pic încadrările când sunt drumuri în paralel, pun la încărcat ceasul pentru a treia oară, nu l-am putut ține suficient înainte la acumulatorul portabil, au mai fost ceva provocări de orientare. Iar va trebui să mă bazez pe mobil. Nu mai văd marcaj, nu văd stâlpii, mă gândesc că din cauza ceții, aveam să aflu pe urmă că nu i-au ajuns panglicile la Cipri și că dimineața a marcat în continuare.
Urc pe Muntele Mare pe un drum clar și brusc mă pomenesc cu bila de la stația meteo de pe vârf în față! Am luat-o prea tare în dreapta. Nu-i vorbă, se putea ocoli vârful și pe sub stația meteo, prin dreapta, dar nu era conform trackului și scurtam. Mă întorc, o iau mai direct în stânga, mobilul parcă arată tot aiurea și sunt nevoit să iau ceasul, măcar imi arată deviația de la traseu – vreo 100m (27).
Parcă nu se mai termină cu revenirea pe traseu, e brumă peste tot și alerg tot prin șanțuri și smocuri de iarbă udă. Trec și pârâiașe, habar n-aveam de ele înainte. Au fost peste 5 minute pierdute, dar măcar m-am convins că nu e nimeni în spate, e o beznă totală.
Sus lângă vârf văd iar o mașină de teren cu farurile aprinse, no, acum deja e prea de tot, ce naiba am mai făcut? Nimic grav, era un fel de punct de control inopinat cred, ne-am salutat, am spus numărul și am mers mai departe. Cam dificil să stai acolo, chiar și cu mașina (28).
A urmat mai ales coborâre, fără niciun incident, n-am stat mult nici la PA La Mlaștini, ultimul, iar la finish am ajuns înainte de ora 8 dimineața, la timp să-i văd pe maratoniști cum pleacă cu autobuzul la startul din Măguri-Răcătău. După Dobrin îmi trecuse prin cap să încerc să dobor recordul lui Balint de 25h30min, dar mai întâi am avut dificultăți să-mi aduc aminte dacă timpul lui e și 30 minute sau și 50 minute – dovadă că nu eram chiar fresh, iar apoi m-am gândit că oricum, chiar dacă voi scoate un timp mai bun, acesta nu va rezista decât un an și în schimb poate “reușesc” să ajung distrus la final.
Gabor și Ionuț au încheiat împreună pe locurile 2-3 cu timpul de 26h40min, iar Csaki și Claudiu cu timpul de 28h57min (aproape de timpul meu de anul trecut).  Florin a depășit 30h, terminând în 31h22min. E prima ediție în care sunt mai mulți finisheri sub 30h, la precedentele 3 ediții doar învingătorii reușind acest lucru, chiar dacă pe parcurs timpii au fost strânși.
Cam atât cu povestea cursei, știam că va fi lungă și de la început n-am mai scris-o direct pe blog ci în editor word. Poate o și las așa, e mai citibilă, iar pe blog voi pune un link la fișier și câteva fragmente. Cine știe, poate va citi cineva și să nu-i pun piedici suplimentare.

Mulțumesc organizatorilor, voluntarilor și fotografilor pentru efort, știu că ați pus mult suflet și vreau să vă spun că a meritat tot efortul vostru, să nu aveți dubii. Sunt o mulțime de poze frumoase care reflectă și munca voastră. Mulțumesc spectatorilor pentru atmosfera de la final și premiere!
Așadar, fotografii și unde am identificat că au făcut poze:
Alex Szabo – start
Claudiu Szabo – ridicare numere, start, Cetățile Rădesei, premiere
Dan Tăuțan – peisaje, Cheile Galbenei, Pietrele Albe, premiere
Flaviu Negru – peisaje nocturne, Cheile Galbenei – lanțuri, vârful Vlădeasa
Inesa Cebanu – finish
Iulia Zaharie – vârful Curcubăta Mare
Voi posta pe facebook fotografiile, e păcat să nu se vadă și la mine pe perete, sigur nu toată lumea are răbdarea să se uite și să citească ce am scris, sunt alte scrieri, cărți care merită mai degrabă citite. Am să fac poze și la ce am primit ca premiu, mai ales la cărți, n-am avut vreme deloc până acum deși a trecut aproape o lună, am făcut un mare efort la Walking Month. Am ajuns la 64 kg de la 69 inițial, n-am mai fost așa de “ușor” de peste 10 ani.

Toată stima pentru efortul depus de concurenți, pentru mine ați fost greu de depășit și cred că ați progresat foarte mult.
Bravo Gabor și Ionuț, m-ați ajutat mult în prima jumătate de cursă, nu cred să fi avut stăpânirea și convingerea că-i pot ajunge pe cei din față fără voi. Ionuț, acum că ai încheiat primul ultra de 180km, propunerea mea este să faci un Ironman. Habar n-am cum stai cu înotul, dar părerea mea e că-i păcat să te limitezi la alergare, chiar dacă poți ajunge elită la ultra.
Csaki și Claudiu, chiar sunt curios dacă ați ținut cont de timpii mei de anul trecut și, mai ales, dacă la început ați făcut greșeala să forțați să vă țineți în plasa lui Andrei.
Păstrând proporțiile, îmi aduc aminte că la UTMB în 2019, când au participat o mulțime de vedete, inclusiv Killian și Walmsley, a fost rupere la început. Walmsley a alergat incredibil de tare, ceva gen 3.20, 3.40 pace mediu până la primul PA, apoi la al doilea, înainte de care era și urcare puternică, a avut media sub 4 la mie. S-au ținut de el și Killian, și alții, probabil la presiunea rangului pe care-l au și a spectatorilor care-i urmăreau. Walmsley însă s-a retras și toate s-au întors cu capul în jos. Au abandonat declarat prin accidentare și favorite, și favoriți, iar Killian … s-a oprit în urma efectelor unei mușcături de viespe dinaintea cursei.
Mulțumesc Florin pentru încurajare!
Pentru mine a fost o cursă în care a trebuit să-mi folosesc toată priceperea și puterea.

Aug 272020
 

Ce fac oamenii când li se ia jucăria? Cum care jucărie? Concursurile în special din weekenduri… Da, știu, ar fi putut să sape în grădină, să planteze un pom, să salveze omenirea. Dar nu, ei se mai întâlnesc la câte o vorbă, mai la o bere, mai la croșetat… Și de obicei în astfel de situații apar idei năstrușnice, cu cât mai irealizabile cu atât par mai bune, mai fezabile.

Noroc că vine dimineața și pui o frână, dar să nu uităm că vine iar seara. Și tot așa, până iese la iveală o provocare mai realistă. Acum, mecanismul acesta nu-i sigur că s-a aplicat aici, ca să spun așa eu am băut bere solo. Meritul meu e că în brainstormingul meu singuratic am decis să mă alipesc dorinței prietenilor mei de la Rupicapra Team – Szenasi Zoltan, Katona Alpar, Csongor Vagasi de a face un fel de triatlon în mai multe zile. Și tot meritul meu e că m-am gândit că trebuie să existe un mecanism în spate care să te împingă la nebunii, că nu doar noi avem idei crețe în această perioadă.

Am mai scris și pe FB despre provocare, o repet aici. Evident am ținut o ședință relaxată miercuri, s-a prezentat planul mai în detaliu, s-a intrat în amănunte ce țin de logistică… Aveam mașină de însoțire – mulțumim lui Arpad care ne-a însoțit cu fiul său în acest periplu.
Până la această ședință nu știam decât că mergem cu bicicletele în Făgăraș vreo 200km, parcurgem acolo creasta dar nu toată și ne întoarcem tot cu bicicleta 200km, evident pe alt traseu și tot așa de clar era că ambele trasee nu vor fi pe drumuri naționale decât când nu vom avea încotro. Mie mi se părea suficient de amănunțit atât. 🙂
Cu cazarea, așa cum probabil știe lumea care s-a străduit să-și găsească loc pentru concediu, a fost mai greu – am găsit până la urmă o căsuță în Poiana Neamțului unde urma să dormim în cele două nopți după bike 1 și run. Urma așadar să mai alocăm timp și pentru transport pentru că ideea de bază a fost că de unde ajungem cu bicicleta să plecăm în alergare și de unde ajungem cu alergarea să continuăm cu bicicleta spre casă.

Ziua1 – vineri 21 august – înot 4km. Ca să fie ca la Ironman, unde proba de înot e 3,8km. Fiecare face proba când și unde poate și dacă poate.
Ziua2 – sâmbătă 22 august – bicicletă de la Aiton – județul Cluj (am pus Aitonul pe harta României, cred că Zoli e mândru) la Poiana Neamțului, lângă Avrig, la poalele Făgărașului.
Traseul în mare: Aiton – Tureni – Săndulești – Buru – Râmetea – Poiana Aiudului – Aiud – Rădești – Blaj – Soroștin – Mândra – Ocna Sibiului – Sibiu – Tălmaciu – Avrig – Poiana Nemțului.
Aproximativ 220km cu o diferență de nivel absolut ciudată dată de Alltrails și Trace de Trail, chiar și Garmin Connect – peste 4000m. În schimb aplicația Komoot dădea superoptimista calculație de 1500m diferență de nivel. Adevărul a fost la mijloc, am făcut niște exchibiții cu aducere la altitudinea hărții și până la urmă au reieșit vrei 2400m.
Ziua3 – duminică 23 august – alergare de la Poiana Neamțului până pe Valea Sâmbetei, de unde poate mașina să ne recupereze.
Traseul în mare: Poiana Neamțului – cab. Bârcaciu – vf Scara și apoi pe bandă roșie în principiu – vf Șerbota – Custura Sărății – vf Negoiu – Strunga Dracului sau cea a Doamnei ( am ales-o pe cea din urmă) – lacul Călțun – vf Laița – iezerul Caprei – vf Mircii – vf Viștea Mare – vf Moldoveanu – vf Slăninei (sau coborâre din Fereastra Mică a Sâmbetei) – cabana Valea Sâmbetei și pe vale în jos
Aproximativ 48km cu 4500m+, de astă dată pe bune – toate aplicațiile au fost “pe acolo”.
Ziua4 – luni 24 august – bicicletă de la Stațiunea Climaterică Sâmbăta la Aiton.
Traseul în mare: Stațiunea Climaterică Sâmbăta – Sâmbăta de Sus – Cincșor – Cincu – Merghindeal – Agnita – Pelișor – Moșna – Mediaș – Blăjel – pe lângă Târnăveni – Vama Seacă – Ocna Mureș – Unirea – Moldovenești – Săndulești – Aiton
Pe la 206km cu 2000m+ diferență de nivel, rezonabil.

No, acum sper că e destul de clar ce am dorit, iar la întrebarea “de ce” am răspuns în primele rânduri.

Acum, să trec la partea frumoasă, drumul până la finish. Cum am văzut eu aventura am descris pe scurt (sper!, ăsta e gândul de început) mai jos.

Ziua1 – înotul în Tarnița.

Acum, pe bune: în toată țara e greu să te antrenezi la piscine. Lumea care poate înoată de 2-3 ori pe săptămână în ape deschise. Să nu vă imaginați că acest lucru nu afectează sănătatea oamenilor, mai ales a celor care practică intensiv acest sport care e considerat de unii cel mai complet. Și vai de copiii noștri! La bun simț e că un om sănătos, cu obiceiuri sănătoase, se îmbolnăvește mai greu și în principiu face forme mai ușoare la boli.

Eu am tot lăsat deoparte înotul în speranța remedierii cât mai rapide a situației. Până la urmă, cu dead-lineul provocării aproape, am reușit să înot în Tarnița de două ori câte doi kilometri, doar să-mi aduc aminte cum e, cum stau cu neoprenul și rapid mi-am adus aminte cum e să faci julituri la gât și să te doară mușchii umerilor pentru că nu ești antrenat și nu ești suficient de tehnic să faci mișcarea mâinilor corect.

Vineri, ziua cu cei 4km. N-am vrut să fac dus-întors câte doi kilometri, mi se părea plictisitor și deprimant, am văzut că pot ajunge la o peninsulă unde de multe ori am stat cu cortul și de acolo mă pot întoarce în alergare ușoară înapoi la mașină.
Zis și făcut, am mers cu mașina în zona de finish, am ascuns o pungă cu papuci și haine, m-am întors la start și gata. Măcar nu aveam limită de timp ca la concursurile de tip Ironman.

Cum am ieșit din micul golf de start cum parcă înotam pe loc, aveam curent contrar. S-au mai adăugat și trecerile prin zone cu apă neobișnuit de rece unde strănutam periodic, m-am cam chinuit. Cu răbdarea stau bine, a fost singurul atu’. Am avut grijă să nu forțez, să nu solicit umerii, iar rezultatul s-a văzut: 2h19min pentru cei 4km. Am ajuns lihnit de foame la mal, mi-am recuperat lucrurile și am pornit copăcel spre mașină.

Mi-a plăcut că nu am întâlnit în lac decât oameni cu ambarcațiuni cu vâsle. Am fost atât de aiurit că mi-am lăsat punga cu lucrurile de la start și abia înainte de Florești mi-am făcut un recensământ al înotului și mi-am adus aminte de ea. A fost o oră în plus pierdută în trafic.

Ziua2 – bicicletă Aiton – Poiana Neamțului.

Conform planului urma să plecăm din Aiton la ora 6, în consecință cu Csonghi și cu Alpar ne-am pornit mai devreme de acasă.
Am avut noroc de vreme bună, poate puțin prea caldă, iar de mișcat ne-am mișcat binișor, deși am făcut destul de multe pauze. Spre sfârșit ne-au cam durut tălpile și posterioarele, normal la așa distanță.
13h30min a fost durata totală pentru cei 222km cu 1839m diferență de nivel (10h21min de mișcare).
Eu m-am ambiționat să ajung fix la cabana Poiana Neamțului de unde urma să alergăm ziua următoare, așa că am avut parte de 4km la dus și tot atât la întors de drum forestier, o plăcere pentru cursieră.
Nu mi-am pus probleme însă, “pe vremea mea” nu erau MTB-uri și am fost de multe ori cu bicicleta – cursieră pe baieuri în tot felul de locuri, inclusiv în Padiș. Atunci mi se părea firesc să car bicicleta, să cos baierurile. Și atunci m-am învățat să nu pun bagaje mari pe suportul de bicicletă, că e mai bine în spate. Și tot de atunci am reținut că o cursieră nu e atât de sensibilă pe cât pare, dar ajută mult cum “te dai” cu ea în zonele improprii.

Momentele de menționat din prima zi? Cred că toți ne-am protejat să fim rezonabil de fresh pentru ziua de trail.
Am avut parte de o “scurtătură” de la Meșcreac la Crăciunelu de Jos, de la km 77 la km 89 unde am circulat pe drum de pământ direct peste câmpuri. Am avut fenomenala viteză medie de 7,7km/h, dar am evitat folosirea mai lungă a drumului național de la Aiud. De întrebat am întrebat localnicii cum e drumul: 2km de drum de pământ. Au trecut vreo 4km și mai întâlnim un țăran – știm deja, numai 2km de pământ urmează.
Cred că de aici ne-a rămas întipărită în minte întrebarea “cât mai e până la Luduș” și răspunsul “2km”. De aici încolo, indiferent dacă eram la trail sau la bike, când eram mai obosiți și fără chef ne reveneam de îndată când cineva punea întrebarea și ceilalți spuneau răspunsul.
Al doilea moment de menționat, să nu se spună că nu am avut probleme tehnice, a făcut pană Alpar și am constatat că de fapt era aproape explodat cauciucul față. Am avut de schimb în mașina lui Arpad un cauciuc de tour ride mai cramponat și s-a rezolvat problema.

Practic ziua1 a fost îndeplinită 100%, am avut vreme de stat la terasă la bere și supă. Pe la 19.30 sosisem și eu din scurta escapadă de făcut o poză la cabana Poiana Neamțului.

Ziua3 – trail de la Poiana Neamțului până pe Valea Viștei Mari la cabana Viștea Mare

Greu de sculat să pornim pe ora 5 de la Poiana Neamțului! Totuși o tură de 200km cu cursiera e solicitantă, mai ales dacă mai mult ai ținut-o pe trainer și “ocupația” de bază în ultima vreme e alergarea. Am mai întârziat puțin cu repararea bețelor de tracking ale lui Csonghi, așa că de pornit am pornit efectiv la ora 5.26. Au fost porțiuni mai tehnice, în special Custura Sărății, care ne-au întârziat mult și timpul a început să ne preseze destul de repede. Pauzele au contat mult în economia turei, ca să mă exprim în limbaj de lemn.

Încă înainte de Negoiu ne puneam problema că poate nu reușim să ajungem pe Valea Sâmbetei. În grup de patru câți eram deplasarea era mai înceată, fiecare avea problemele lui, fiecare dorea să fotografieze ceva, de preferință altceva decât ceilalți. 🙂 A fost de-a dreptul poetic până la un moment dat.

Lume am început să întâlnim mai multă de la Negoiu, până atunci doar corturi răzlețe, drumeți liniștiți în mici grupuri.

Ne-am întâlnit cu Hajnal, cu prietena. Să nu-l recunosc, avea plete, eu eram obișnuit să-l văd tuns scurt și cu echipament de alergare, nu cu rucsac mare și cort. Am stat puțin de vorbă despre Apuseni Ultra Race înainte de a ajunge la lacul Capra unde ne aștepta Arpad cu cola și pachetele noastre pentru restul drumului.

Alpar avea unele probleme și a preferat să se oprească la lacul Capra, să nu ne întârzie. Se gândea că așa are posibilitatea să se recupereze mai bine pentru ziua următoare. În schimb de aici ne-a însoțit Peti, salvamontist și montainbiker, ce știa de aventura noastră. Urcase Transfăgărășanul cu bicicleta dimineață ca să se întâlnească cu noi. Așadar, nu era nici el chiar fresh.

În noua formație, presați de timp, ne-am mișcat mai repede și cu pauze mai mici. Doar la ora 14.30 ajunsesem la lacul Capra, la km25, jumătatea drumului, trecuseră aproximativ 9h.

Turiștii se întorceau, nu erau așa de mulți cum am văzut în pozele ce circulă pe internet. Noi apelam destul de des la întrebarea cu Ludușul, de s-a pus în temă cu asta și Peti.

La ora 19 deja eram întorși pe Viștea de pe Moldoveanu unde ne aștepta liniștit Zoli. I se părea că nu e ok să continuăm spre Sămbăta, mai bine coborâm direct pe Valea Viștei, să nu ne prindă noaptea.
Ne-am uitat pe hartă, am măsurat, eu am fost pentru continuare după plan. Ieșeau 12km pe Valea Viștei până să avem șansa să ne întâlnim cu mașina, în condițiile în care nu știam cum e pe acolo, n-am mai fost și putea fi potecă doar din amintiri și greu de străbătut, fără viteză.
În favoarea continuării planului era vremea bună, e drept că mai erau 5km de creastă dar totul era clar, mai mult de 400m+ diferență de nivel nu mai aveam și tot 12km erau, dar până aproape la Stațiunea Climaterică Sâmbăta. Iar cu mașina sigur se putea ajunge mai sus, poate trebuie să facem doar spre 9-10km de traseu clasic, umblat.

În final am hotărât să nu ne despărțim, Peti nici nu avea frontală, și am continuat pe Valea Viștei Mari. În condiții mai dure nu-s pe principiul votului majoritar, nici nu am adus în discuție asta. Nici cu veto-ul nu-s de acord. În schimb, consider că fiecare știe ce poate și cum se simte mai bine decât ceilalți, așadar pentru decizie trebuie să cântărești și acest lucru, să te gândești la celălalt de lângă tine, la faptul că suntem o echipă și efortul mai mare uneori e să rămâi o echipă. Provocarea era menită să ne unească, să fim împreună în situațiile mai dificile, de aici a început totul, altfel era o competiție obișnuită care pe care.

Eu m-am ales cel puțin cu străbaterea unei văi prin care n-am mai fost, mai sălbatică, cu o singură turmă de oi și un refugiu pe parcurs. Pârâiașele spălau de multe ori poteca care mergea sinuos la vale. Ne-a ajuns destul de repede umbra și noaptea, dar am coborât în siguranță la ai noștri – Arpad, băiatul lui și Alpar. Ei ne așteptau la cabana Viștea Mare.

Am parcurs 51,5km cu 4200m+ diferență de nivel în 16h50min, din care mers efectiv 11h50min. Adică pe la ora 22.30 abia am ajuns la mașină, am avut de mers apoi cu ea la cazare și cred că pe la ora 1 noaptea ne-am culcat.

A fost mai greu decât m-am așteptat, trebuia să fie provocare, să-și merite numele! N-a fost cine știe ce schimbare de plan, poate a fost chiar mai greu pe Valea Viștei Mari, consider că am făcut împreună ce a fost mai bine pentru toți. Urma o nouă zi, întoarcerea, trebuia să ne odihnim bine, nu conta ora de finish, doar mergeam acasă. Am decis să ne trezim numai la 7 și la 8.30 cel târziu să plecăm cu mașina spre Viștișoara sau Viștea de Sus, unde ducea asfaltul. Noile destinații, apropiate de Sâmbăta de Sus, erau în concordanță cu circuitul pe care doream să-l facem conform ideii de bază enunțate mai la început.

Ziua4 – întoarcerea pe biciclete de la Viștea Mare la Aiton

Am urmat planul, de la Viștea Mare am ajuns la Sâmbăta de Sus și apoi de acolo traseul a fost în mare cel stabilit. Eram din nou în formația noastră de patru, Alpar se simțea bine.
Am trecut prin sate săsești, cu bisericile lor fortificate și cu casele cu ziduri plasate nu imediat lângă șosea, ci cu spațiu verde în față.
Am trecut și prin punctul marcat ca fiind “centrul țării”.
La Dealu Frumos am băut o bere iar la Mediaș am făcut o pauză mai mare, dictată și de o ploaie puternică. Aici Csonghi s-a decis să-și pună bicicleta pe mașină și să ne ajute ca parte din echipa de suport. Avea probleme în special cu tălpile de la atâta pedalat. Pentru noi a fost un mare ajutor în continuare, era greu pentru Arpad să fie și cu șofatul, și cu cumparăturile, și cu opririle noastre, unele nu conform înțelegerilor noastre prealabile.

No, de la Mediaș a urmat Blăjel și apoi… schimbare de traseu. Părea mai rapid pe la Jidvei, dar trackul inițial încărcat pe ceas mergea până aproape de Târnăveni și apoi o lua pe la Herepea, Șilea și Fărău la Ocna Mureș. Am fi putut avea și acolo surprize cu drumurile noastre județene, ce pot spune sigur că pe la Jidvei am avut. Drumul județean 107V pe la Sânmiclăuș și Alecuș e un fel de drum forestier, aproximativ 13km.
După câteva sute de metri în care ne-am dat seama că nu sunt șanse de mai bine, am chemat mașina de suport, nici nu știu dacă apucaseră să ajungă departe. Eu am continuat pe bicicletă, eram în fond cel mai ușor dintre noi, cu șanse mai mici să-mi prăpădesc cauciucurile sau gențile de bicicletă. Pe când pedalam mă gândeam că de fapt foarte greu aș fi încăput în mașină, am fi fost șase. Am ajuns la șosea mai repede ca mașina, care era cu garda mai joasă și trebuia să aibă grijă la balans. O oră a trecut, viteza medie 13km/h, doar de vreo 2-3 ori mi-au scăpat printre dinți mici cuvinte de omagiu adresate drumului și celui care l-a lăsat așa.

Restul a decurs liniștit, am mers cursiv, traseul în final a fost:
Viștea de Sus – Sâmbăta de Sus – Cincșor – Cincu – Merghindeal – Agnita – Pelișor – Moșna – Mediaș – Blăjel – Bazna – Cetatea de Baltă – Jidvei – Sânmiclăuș – Alecuș – Ocna Mureș – Unirea – Turda – Săndulești – Aiton

Traseul a măsurat 197km cu 1600m+ diferență de nivel, în aproape 12h din care 9h15min timp de mișcare. Pe la ora 22 am ajuns în Aiton, mulțumiți că am încheiat cu bine aproape tot ce ne-am propus. Cred că și mai mulțumiți am fost pentru că n-a fost ușor, acum avem încă un weekend de ținut minte pentru o viață.

Mulțumesc Csonghi, Alpar, Zoli, Arpad, Peti pentru tură, mulțumesc de asemenea băiatului lui Arpad că ne-a ajutat și sunt curios despre ce impresie i-am făcut noi, adulții, cu toții. Dar parcă mi-e frică să-l întreb. 🙂

Pentru mine e posibil să urmeze Apuseni Ultra Race 180k, sper să ne recuperăm cu toții cât mai repede.

Pentru cine e curios, pun trackurile de pe Strava mai jos.
Ziua 1 – Rupicapra Tri Challenge – inot 4km Tarnita
Inapoi la start de la finish inot cu punga cu costum neopren in mana

Ziua 2 – Rupicapra Tri Challenge – Aiton – Poiana Neamtului

Ziua 3 – Rupicapra Tri Challenge – Poiana Neamtului – cabana Vistea Mare – mica schimbare de plan

La shopping in Avrig
Ziua 4 – Rupicapra Tri Challenge – Vistea de Sus – Aiton

PS: Mulțumesc și pentru poze, unele sunt făcute de coechipierii mei!

Jul 202020
 

Am programat cu Csaba ultra-ul acesta pe două zile pentru luna iunie, dar l-am amânat în weekendul 18-19 iulie, în ideea că poate se vor atașa mai mulți prieteni.

Propunerea lui Csaba a venit poate și ca urmare a amânării turei de parcurgere a Munților Meridionali pe care trebuia s-o facă în compania lui Zoli Bogya.

Eu am pus doar “pe hârtie” traseul, pe care l-am dorit mai provocator, nestandard. De aceea, atât pentru munții Rodnei, cât și pentru Suhard, nu am urmat strict banda roșie, ci ne-am abătut și spre vârfuri importante și cunoscute care nu fac parte din traseul obișnuit. Pe traseu am avut grijă să adaug de pe hărți câteva izvoare, zone de campare, mai știam vreo 2-3 adăposturi.

Trebuie să menționez că am mai parcurs creasta Rodnei pe bandă roșie cu Lușu acum mulți ani în drumeție, în 2010. Se pot vedea modificările la lungime și diferență de nivel.

De asemenea, ca să-mi aduc aminte cum e să te înscrii la un concurs, m-am înscris la Halfmarathon challenge organizat de clubul Runners. Evident, m-am luptat cu brio pentru ultimele locuri, ierarhia în clasament fiind făcută pe baza timpului cel mai bun obținut la o distanță de minim un semimaraton în weekendul 18-19 iulie. Eu am avut așadar 2 încercări, într-una am făcut 68km și în a doua 48km, s-a luat de pe Strava alergarea cea mai rapidă pentru 21km.

Vă recomand concursul de trail, cu traseu fizic însă – Făget Trail Challenge. Este un tip de concurs de alergare mai deosebit în țara noastra, organizat de prietenii mei de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra . Prima etapa este in padurea Faget.
Ce este caracteristic: se poate alerga oricand în săptămâna 25-31 iulie, rezultatele se inregistreaza cu ajutorul unei aplicatii pe mobil.

Am trecut în titlu “parcurgere” și nu “traversare” pentru că termenul traversare e mai potrivit pentru străbarea munților pe latura mai scurtă, unii montaniarzi (de exemplu d-l Dinu Mititeanu) obiectând la folosirea improprie a cuvântului.

Traseele au fost:

Ziua 1 – creasta Rodnei de la pasul Șetref la pasul Rotunda, devieri pentru Pietrosul, Puzdrele, Ineu – cu Csaba Papp si Adi Cosma

Traseul mai exact: pasul Setref han Tentea (cazare) – vf Posiușiu – vf Capu Muntelui – vf Bătrâna – vf Rebra – vf Buhăiescu Mic – vf Buhăiescu Mare – vf Pietrosul Rodnei – vf Obârșia Rebrii – vf Cormaia – vf Repede – vf Puzdrelor – vf Laptelui Mare – vf Galațului – vf Gărgălau – vf Clăii – vf Omului – vf Cișa – vf Coasta Netedă – vf Ineu – vf Ineuț – pasul Rotunda cab Croitor
Pe scurt: ploaie dupa ora 15, prima cu grindina pe creastă înainte de a ajunge pe Ineu, ultima din zona Lala până la final

Ziua 2 – creasta Suhardului de la pasul Rotunda la Vatra Dornei, devieri pentru Omului și Ousor – cu Csaba

Traseul mai exact: pasul Rotunda cab Croitor – vf Omului – vf Pietrele Roșii – vf Diecilor – vf Oușorul – Vatra Dornei
Pe scurt: ploaie după ora 12, multe stâne, jnepeniș la Pietrele Roșii, coborârea de pe Oușorul plină de copaci căzuți

Au rezultat, conform Strava, 68km cu 4611m diferență pozitivă de nivel pentru ziua 1 (timp total 14:32:10), respectiv 48,7km cu 1976m diferență pozitivă de nivel pentru ziua 2 (timp total 8:59:58).

Traseele le-am urmat practic așa cum le-am gândit de la început. Alături de noi a fost în prima zi și prietenul nostru Adrian Cosma, alături de care am participat în echipă la câteva concursuri grele – Marathon 7500, Ultra Trail Făgăraș și Carpathia Trail. Cu Csaba de asemenea am fost împreună la Marathon 7500, așa că eu îi cunoșteam pe amândoi foarte bine în regim de concurs.

Organizare
Fiind 3 persoane care urmau sa se descurce pe cont propriu in totalitate, am plecat fiecare cu masina proprie. Csaba si cu mine am mers la Vatra Dornei (punctul final), am lasat masina mea cu bagaje de schimb pentru toti 3, apoi cu masina lui Csaba ne-am indreptat spre pasul Setref (locul de start, hanul Tentea) lasand de asemenea bagaje la cabana Croitor (popasul intermediar din pasul Rotunda unde urma sa innoptam la sfarsitul primei zile). Adi a venit direct la Șetref.
Bagajele au trebuit sa contina cel putin mancare, echipament de schimb, frontala.

Desfășurare eveniment

Trebuie spus că de la început se știa ca vremea va putea crea probleme, motiv pentru care nici n-am fost mai multi la start. Sunt convins ca puteam forma un grup mai mare de alergatori in conditii mai favorabile. Stiu ca de exemplu prietenii din CAR filiala Cluj au amanat o tura pe Țibleș și Creasta Cocoșului din motive de progniza meteo. Pe traseu nu am întâlnit decât foarte puțini turiști, două perechi înainte de Pietrosul Rodnei și două după Gărgălău în prima zi, iar în Suhard a fost pustiu, cu excepția unei perechi de cehi.
Noi ne-am spus ca vom vedea și ne vom adapta. Am fost trei, un număr ideal dpdv al vitezei de deplasare si al sigurantei. In ziua a doua, Adi trebuind sa plece, nu ne-am simtit asa de confortabil trecand prin apropierea numeroaselor stâne din Suhard.

Pozele sunt de pe albumul: Câteva din poze: Poza cu cabana Croitor e din ziua precedenta, de vineri când am dus bagajele de schimb. Sâmbătă seara când am ajuns de pe traseu, în plină ploaie, numai la poze nu ne-am gândit. 🙂

Ziua 1 – munții Rodnei
La ora 5 am plecat din Șetref, toate s-au potrivit, iar până la Pietrosul am fost în grafic, cu o viteză medie aproximativă de 5km/h. Înainte de Puzdrele am întâlnit primii turiști, două perechi care deja își căutau loc de cort. Știam că după ora 15 urmau ploile. Norii veneau și plecau, glumeam spunând că până la urmă se vor întâlni “verișorii” și vor face un chef deasupra noastră.
De pe Puzdrele am schimbat puțin traseul inițial, alegând varianta de la Rodnei Sky Race, cu urcare pe varfurile Laptelui și Galațului.
Pe Gărgălău devenisem mai optimiști, speram să scăpăm neplouați, uscați – cum spunea Csaba. Ne-am salutat cu două perechi de turiști deja echipați cu pelerine de ploaie.
Am tot alergat pe creastă până în zona varfului Coasta Netedă, nu mult până la Ineu, și n-am mai scăpat: a venit un front de ploaie cu grindină dinspre Ineu de a trebuit să coborâm puțin să nu fim fix în calea vântului. Era evident că nu puteam rezista mult timp așa ghemuiți și nemișcați la peste 2000m altitudine, abia apucasem să ne luăm hainele de ploaie mai serioase, dar suprapantalonii nu. Adi, care era puțin în fața noastră, a coborât și el spunând că trebuie să mergem orice ar fi. Am fost de acord, numai să treacă valul de grindină. N-am stat mai mult de 5 minute și apoi, sub ploaie torențială și vânt puternic de față am continuat cu o alergare chinuită spre Ineu. Eram în echilibru termic, era ok.
Am privit partea bună a lucrurilor, dacă înainte Ineul nu se vedea de nori și ceață, acum era o acalmie temporară care ne-a permis să urcăm și chiar să facem poze și să filmăm.
A urmat Ineuțul și apoi o coborâre pe bandă roșie mai tehnică spre șaua Gajei. Evident, un nou front de ploaie ne-a prins și ultimele ore până la cabana Croitor a plouat nonstop, ploaie asezonată cu mici fulgere și tunete.

Am ajuns la destinație puțin înainte de ora 20, rezonabil.

Ziua 2 – munții Suhardului

Ne resimțeam puțin după ziua precedentă, mereu mi s-a părut că e mai ușor să faci un traseu dintr-o dată decât să-l împarți pe două zile. Deja, dacă-ți dai timp să gândești prea mult, ai tendința să alegi soluțiile mai comode. Ne-am lăsat influențați și noi și am amânat cu o oră plecarea, la ora 6. Motivul era evident vremea, plouase și peste noapte. Speranța era că cu cât plouă mai mult când suntem la adăpost, cu atât e mai puțin probabil să ne plouă pe traseu.

Ne-a filmat puțin Adi la start, apoi a plecat să prindă ocazii spre Șetref la mașina lui. Noi am luat-o în sus spre prima stână îmbrăcați cu tot ce aveam la noi. Ne-a însoțit o vreme și un câine mic și negru pripășit la cabana. Aveam să aflu apoi că-i genul maratonist, a mai fost cu turiști și spre Șanț, și spre Vatra Dornei. Cu noi se pare că nu i-a plăcut și s-a întors înainte de a ajunge pe vârful Omului, a și fost scărmănat nițel de câinii de stână. Cine știe, poate și-a adus aminte că pe traseul acesta vor fi multe stâni.
În orice caz, dacă doriți să parcurgeți Suhardul, bețele sunt foarte utile. Din spusele d-lui Croitor, proprietarul cabanei, ciobanii coboară cu oile în 12 septembrie. Am să țin minte această dată. Sunt munți mai molcomi, cu pășuni, cu multe oi și mulți câini, cu stâni parcă înadins puse la răspântii de drumuri și pe traseu. Sunt frumoși, se văd munții mai înalți din jur, merită vizitați și iarna pentru schi de tură.

Am tot alergat prin Suhard pe la o altitudine între 1600m și 1200m. După ora 12 se anunțau și aici ploi și așa a fost. Apucasem să trecem de vărfurile mai înalte, de peste 1900m, ca Omu. Am avut dificultăți și am fost încetiniți de urcarea prin jnepeniș spre vârful Pietrele Roșii. Ne-am și rătăcit puțin și am executat o mică buclă “de întârziere”.

Apoi a venit ploaia, ceața. Noi mergeam spre Oușoru care, deși ar fi trebuit să-l vedem de la mare distanță, nu era nicăieri. La începutul ploii ne-am intersectat cu o pereche de cehi, veneau de la Vatra Dornei și doreau să facă și creasta Rodnei. Simpatici, ne-au întrebat ce hărți folosim, dacă mai sunt turiști. Le-am spus să-și ia apă suficientă de la izvorul unde urmau să ajungă peste 1-2km, că de altele n-am dat și nici n-am fost dornic să conversez cu ciobanii.

Ca și pe Ineu, dacă perseverezi reușești: am urcat pe ploaie pe Oușorul, am schimbat la urcare traseul – l-am abordat pe drumul de țară, iar când am ajuns sus a fost frumos, considerând standardul zilei: nu lătra nimeni, nu ploua. Coborârea în schimb a fost dificilă. Căzuți erau și copacii cu marcajul triunghi albastru.
Când ne-am urcat pe unul pus de-a curmezișul m-a întrebat Csaba: pe unde o fi traseul? Păi, i-am răspuns, care-i capătul cu rădăcina? Probabil a fost o furtună ce a doborât copacii, pur și simplu la un moment dat nici n-am mai căutat cărarea, am coborât pe unde ne-a fost mai ușor… spre ultima stână din drum. Dacă alegeam și ca urcare acest traseu, ca pe trackul inițial, probabil renunțam. Au rămas marcajele de la concursul Oușorul challenge de anul trecut și e evident că mai nimeni nu a mai urcat pe vârf anul acesta.

Am ajuns cu bine la Vatra Dornei pe la ora 15, sub ploaia cea veșnică, dar mai călduță. De data aceasta ne-am încadrat în media de 5km/h, a fost și traseul mai ușor per ansamblu. Am dat apoi turul pe la cabana Croitor și Șetref (e mâncare bună la hanul Țentea) să ne recuperăm lucrurile și seara pe la ora 22 am ajuns acasă.

A meritat efortul celor două zile, am avut noroc că în punctele esențiale vremea ne-a ajutat. Am fost împreună cu Csaba și Adi ca o echipă veche, dezbaterile au fost puține și rapide. Mulțumesc pentru timpul petrecut împreună, n-a fost de data aceasta nici concurs, nici provocare de timp, dar a fost frumos în multe alte feluri.

La munte “cine se scoală de dimineață ajunge departe” e o zicală verificată. Să ne vedem cu bine pe poteci!

Acum câteva update-uri.

Un link la screenshoturi din aplicația Locus de pe android. Sunt screenshoturi făcute pentru traseul inițial.
Adaug traseele parcurse, se pot descărca.

Feb 262020
 

A fost a treia ediție de Vlădeasa Winter Trail la care am participat, precedentele două fiind în 2016 și 2017.

Îmi place mult să merg la Vlădeasa, am fost de nenumărate ori, iar ca repere sunt concursurile de MTB, Apuseni Ultra Race și cele de ski de tură și alergare.
Nu ne-am strâns suficient de mulți participanți pentru ediția din acest an de schi de tură, concurs care s-ar fi ținut cu o zi înainte de cel de alergare, dar eu aveam planurile mele: tot vin cu schiurile sâmbătă, atâta că mă străduiesc să nu exagerez, să nu fac efort toată ziua, să nu fiu prea obosit la alergare.

Am pornit așadar sâmbătă într-o preumblare cu schiurile de tură, și-n intenția de antrenament pentru 10k Vertical – proiectul prietenilor mei de la RupiCapra – 10000m diferență de nivel în 24h pe schiuri de tură. Am de gând să particip și eu alături de ei, e un obiectiv care mi se pare suficient de îndrăzneț cel puțin să mă motiveze să mă scoată din zona de confort cu alergările mele zilnice prin Făgetul de lângă Cluj.
Dacă ideea pentru 10k Vertical le-a venit prietenilor după performanța lui Killian Journet (23000m diferență de nivel în 24h, să nu uităm că nu în condițiile din România unde orice lucru obișnuit în altă parte poate deveni o provocare din motive uneori incredibile), eu pot adăuga că pentru alergarea montană de anduranță practicarea schiului de tură este benefică.
Doresc să particip ca de obicei în ultimii 3 ani la Istria 100mile în aprilie, iar 10k Vertical va avea loc la sfârșitul lui martie, numai bine.
La Istria 100mile am remarcat o prezență feminină deosebită prin performanțele ei, Francesca Canepa. E de wikipedia, puteți citi și aici “la mia storia”: mama ei, atletă, a antrenat-o la snowboard, iar după visele Francescăi de balerină la Scala din Milano a ajuns campioană mondială la snowboard și la 40 de ani s-a apucat de trail running. Și uite-așa, după o expunere destul de lungă, ajung la legătura cu schiul de tură, la practicarea sporturilor de iarnă ca antrenament (Francesca, am citit în altă parte, se antrenează și cu schiul de tură și se vede acest lucru la cum folosește bețele, sunt de exemplu poze cu ea la UTMB 2018).
Canepa a câștigat UTMB în 2018, Istria 100 mile de câteva ori (până s-a plictisit), e cu ceva mai tânără ca mine și e la fizic tot atât de mare ca și Ingrid Mutter. Adică habar n-am de unde are puterea să fie mult mai bună ca și mine la distanțe lungi. 🙂

Revenind la oile mele înghețate de pe Vlădeasa, sâmbătă a fost o vreme de vis, chiar dacă a bătut ceva vântul și atunci. La ora 8.30 m-am pornit să urc din Rogojel și n-am văzut nicio urmă de pas pe traseul spre vârf, doar cele de rachete de zăpadă care urcau la cabană și apoi o luau undeva în dreapta spre Vișag. Pe scurt, a fost liniște și pace.
Abia apoi, la întoarcere, totul s-a animat, era plin de schiori și drumeți în jurul cabanei, așa de mulți că n-am reușit să-i identific pe Zoli, Csongor, Alpar, Peter, adică pe rupicapriștii cu care mă înțelesesem să ne antrenăm împreună. Am mai urcat o bucată alături de un grup cu Ovidiu și Kucsi și apoi am luat-o spre casă. Deja exagerasem, aveam 1400m diferență de nivel făcută și chiar dacă mă simțeam perfect odihnit știam că ziua următoare va fi sigur grea.

Mă mai întreabă lumea de motivații, ce mă determină pe mine să mă antrenez fără să mă plictisesc, ce mă face să trag de mine la concursuri. Eu sunt favorizat de faptul că “sunt pe acolo”, pe la podium la categoria de vârstă… la noi în țară, la concursurile standard unde nu participă toți cei buni la categorie. Dar avantajul respectiv “nu ține” la concursurile internaționale.
Am constatat că întrebările nu par să atingă subiecte de genul “cât și cum anume” să faci efort la un concurs, dacă țin cont de statusul meu ca fitness și antrenament la startul unui concurs față de alte dăți (nu am multe referințe certe, mă bazez pe modul cum mă comport pe segmentele Strava, pe cum mă simt după “back to back days”, pe ceea ce-mi mai spune interfața Garmin, pe rezultatele la concursurile precedente), adaptarea obiectivelor în timpul concursului astfel încât să obții maxim și, foarte important, să închei concursul pe “pozitiv”, adică cu o stare sufletească animată de dorință de a continua, de a fi mai bun, de a lupta mai departe și mai ales de a nu renunța.
Adaptarea aceasta a obiectivelor e foarte importantă pentru mine, iar la concursurile de ultra se vede cel mai clar, acolo ai tot timpul din lume să te tot gândești, să te răzgândești, din aproape în aproape. Sunt o viață în sine, cu urcușuri și coborâșuri, unde trebuie să te ridici de fiecare dată. Concursurile sunt sarea și piperul de care poate în viața de zi cu zi nu ai parte așa des, iar ele, ca atitudine, te mențin să fii competitiv și-n restul timpului. Trebuie să găsești un obiectiv pe care să-l îndeplinești, unele să te “poarte” pe aripa lor o vreme sau/și să te încurajeze până la capăt și după aceea. Deci obiective realizabile, dar să fie câte o provocare în ele. Uneori acea țintă la sfârșit se rezumă doar la o depășire a unui concurent pe ultima sută de metri cu ultimele puteri – un lucru de multe ori de neînțeles pentru concurenții mai performanți care au trecut linia de sosire cu ore înainte. Le adresez vorba aceea – “lasă că vine vremea și pentru ei”, să sape, să caute o motivație în piatră seacă. Din acest punct de vedere e mai ușor să fii primul, să poți să fii primul. 🙂
Găsirea motivațiilor în sine e o provocare intelectuală creativă (uneori la limitele umanului) care trebuie să te țină în priză tot concursul. Mintea trebuie să lucreze tot timpul pentru că corpul trage mereu spre odihnă.

La concursul de acum e clar că am sacrificat deliberat rezultatul pentru schiul de tură din ziua precedentă. Dar s-a meritat. Obiectivul meu era podium, concursul nu era cu prezență numeroasă și, în plus, anul acesta am un “răgaz” – tocmai am schimbat categoria de vârstă. Păcat că n-am fost tras la sorți la UTMB, aș fi avut șanse la categorie acolo…
Normal că aș fi vrut să scot un timp mai bun, dar efectiv nu aveam tragerea de inimă să măresc ritmul. Am alergat mare parte din timp alături de Dorin și Mirela (ea a încheiat prima la femei), dar dacă din înregistrarea lui Dorin reiese că a alergat pe la puls mediu pe la 161bpm, la Mirela 155bpm, eu am reușit “performanța” unui puls mediu de 122bpm. Am alergat la început pe la 140bpm, doar la sfârșit la 160bpm.
Atitudinea mea “defensivă” la concurs a fost clară de la început, după îmbrăcăminte: suprapantaloni, pufoaică peste hainele normale de concurs. Mă îmbrăcasem după cum m-am simțit. Am luat bețele de schi și mi-am pus crampoane pentru prima dată pentru alergare. Ce să-i faci, mă așteptam la un concurs mai lung ca de obicei, nu doream să mă accidentez. Toate se leagă… 

Cam așa s-au desfășurat pentru mine lucrurile, din punct de vedere al efortului și al motivațiilor:
– am tot încercat să măresc ritmul la picioare (pe tot parcursul traseului), nu puteam decât cu sacrificii prea mari comparativ cu ce rezulta; Gabor și Csaba cu care încercam altădată să mă compar, acum la altă categorie, erau clar prea buni pentru mine; au și încheiat cu peste 20min în fața mea, ceea ce la o distanță de 15km cu 1000m diferență de nivel e mult; eu doar mi-am repetat în gând – ai știut că așa va fi când ai ales “fără pauză” înainte de concurs, relax, nu are sens să te omori. Nu uita obiectivul principal, atâta ai vrut, atâta speri să obții. Statusul meu așadar la începutul concursului era de obosit, dar optimist și realist. Pulsul a fost pe la 140bpm și ușor peste.
– după chinuri, în zona cabanei Vlădeasa m-am menținut alături de Dorin și Mirela. În mod normal reușeam să mă depărtez, mai ales în condițiile în care Dorin făcea selfiuri, filma pe FB și se distra stând “la plasă” după mine ca la ciclism. În zona alpină bătea vântul foarte tare din partea dreaptă și distracția lui era să facă conversație și să mă întrebe “ghici în ce parte stau eu”.

Textele sunt contribuția lui Alex Paul Căpitanu 🙂 Eu văd nițel altfel situația, dar se pare că din exterior… Mulțumesc pentru poze la toți!

Mai toată urcarea am făcut-o în power hiking (denumirea elegantă a alergătorului pentru drumeție). M-am gândit că la coborâre trebuie să fiu mai fresh și acolo pot recupera ceva.
– la întoarcere n-a fost defel mai ușor; trebuie ritm la picioare și să nu adormi pe pași, să te afunzi prea tare în zăpada care devenise mai umedă în zona cabanei. N-am reușit să mă descurc prea bine, mă simțeam ca un elefant care dansează.
Mirela s-a depărtat mult, n-am mai văzut-o până spre sfârșit. Mi-am găsit astfel o motivație punctuală, să trag tare s-o ajung.
– a venit zona cu zăpadă mai tare, mai înghețată, ultimii kilometri. În sfârșit puteam alerga mai ok și știam ce doream, s-o prind din urmă pe Mirela. Ultimul kilometru era urcare. Pulsul pe ultimii trei kilometri a ajuns pe la 160bpm.
Am încheiat la vreo 20 secunde/50m după ea, după ce la începutul urcării avea peste un minut jumătate – avansul ei câștigat pe coborâre. Dorin a terminat la 4 minute după mine, nici el nu s-a împăcat cu zăpada.
La sfârșit am fost mulțumit, chiar dacă aproape tot traseul n-a mers mai nimic. La urcare am pierdut cam 14minute față de Gabor și Csaba, iar la coborâre s-au mai adăugat vreo 8-9 minute.

Rezultatul meu oficial a fost de 2h3min, locul 19 general și 2 la categorie, după Doarvoaș care a alergat extraordinar – locul 3 la open. Pe flyby se poate vedea ce au făcut obsedații de Strava. 




E frumos să alergi iarna prin zăpadă, dacă e și vremea mai cu toane atunci chiar simți că trăiești. A fost un concurs greu, frumos, cu mulți prieteni în concurs și ca voluntari și fotografi – enumăr cât pot și eu – Dan Tăuțan, Adriana Cordoș, Adriana Papp, Ildiko, Lușu, Miha, Bianca, Flaviu, Alex, Cozmin… .
Le mulțumesc la toți pentru ziua deosebită, le mulțumesc copiilor de acolo pentru prezență și ajutor, ne revedem ca de obicei pe munte, locuri mai sălbatice. Felicitări concurenților pentru rezultate, nu-i un concurs de alergare obișnuit.

Ce a fost schimbat anul acesta la concurs – startul și finish-ul au fost la căminul cultural din Rogojel. Traseul s-a lungit cam cu un kilometru, dar asta e mai puțin important. Mi-ar plăcea ca data viitoare să se poată reveni la startul de la pensiunea Anica.

Oct 092019
 

Poză din drumeția de duminică – după MPC 2013

A fost o zi tristă pentru alergarea montană. O zi care a început frumos, a continuat peste așteptări până la sfârșitul cursei mele și s-a încheiat cu o tragedie pe care n-am vrut s-o cred mult timp atunci. M-am tot gândit dacă să scriu sau nu… Dar nu pot să trec peste, nu pot fi ca un struț care-și îngroapă capul în nisip ca să nu vadă ce nu-i convine, ce nu-i place.

Condoleanțe familiilor, au fost doi prieteni dragi pentru mine. Da, în mod direct doar pe Edy îl cunoșteam, dar în lumea alergătorilor toți suntem prieteni, toți suntem uniți prin modul de viață. Știu, mulți spun că practicăm alergarea montană de fun, pentru sănătate si pentru că ne place natura. Mi se spune că voi trăi 100 de ani fără reparații. De fiecare dată însă mă gândesc că nu pot să fiu de acord în totalitate cu aceste concluzii, mai precis nu e totul. Nu e atât de simplu. Și cumva e prea egoist să crezi că sănătatea personală contează atât de mult. Ce dovadă mai bună poate fi în cazul meu decât faptul că am aflat de schimbarea medicului meu de familie din ziare, când în sfârșit media aflase că praxisul medical se vinde? Că merg la medicul actual când am nevoie de parafă pentru participare la competiții în străinătate? Că nu mai ţin minte când am facut ultima dată analizele? Da, sunt mai sănătos, sper, dar nu acesta e aspectul cel mai important care m-a determinat să aleg alergarea montană acum, iar mai demult MTB, drumeția etc. Mereu am ales să fac ceva activ în timpul liber, instinctual. Și pozele mele reflectă cu adevărat că nici cuvântul “fun”, distracție pe românește, nu e chiar potrivit, deși într-adevăr mă simt bine. Cu privire la natură am recunoscut că în timpul concursurilor nu pot privi în jurul meu, trebuie să fiu atent la teren, concurenţi, am pulsul ridicat. Natura se observă mai pe îndelete. Mai sunt și provocările, da, de ele am uitat să spun. Și dorința de a fi tot mai bun, de a performa. Dar nu toată lumea alergării ajunge în față. Și atunci, care e adevărul? Ce lipsește? Ce i-a făcut pe prietenii mei din lumea alergării să pășească pe această cale? De ce nu le ajunge lumea reală pentru viața lor? De ce nu-mi ajunge? Totul poate fi exprimat într-un singur cuvânt: necesitate. În sfârşit l-am găsit, era ascuns undeva în subconştient. E modul prin care încerc să rămân un om normal, în bunul sens al cuvântului. Pentru că e greu să rămâi un om normal în această lume, aşa cum te-au (și m-au) învăţat părinţii.

În lumea reală în care te izbești de dezamăgiri, de inechități, în lumea în care poate exista cazul Alexandra care pe mine m-a șocat în mod deosebit și poate pe vecie pentru că la vârsta mea nu mai pot crede că se va schimba ceva în bine, că voi apuca … pentru că mi-am dat seama cât de tare scârțâie sistemul și cât valorează o viață de om obișnuit… ai nevoie de ceva pentru a rămâne în echilibru, nu atât fizic, cât psihic. Și alergarea montană e o soluție, îți dă liniștea necesară să poți reveni cu forțe proaspete la viața de zi cu zi, să-ți recapeți răbdarea, să redevii optimist și vesel, să-ţi faci meseria cu plăcere, să ai energie în primul rând pentru familie. Intri astfel într-o lume ca o oază, în care speri că scapi de probleme, de stres și e o alternativă mult mai sănătoasă ca lumea virtuală în care din păcate intră tot mai mulți și din care ne luptăm să-i scăpăm pe ai noștri, pe copiii noștri. Pentru că şi lumea virtuala e un refugiu, o alternativă, oferă provocări …

Și totuși și această lume a alergării e reală, vai, cât de reală! Am văzut asta la acest concurs.

Pentru mine la Maraton Piatra Craiului au fost accidente, mici greşeli cu urmări grave. Şi Eniko şi Edy au avut experiență, cum am și eu. Şi eu mai gresesc, mi-am văzut moartea cu ochii cum se spune, dar m-a salvat până acum câte un dram de noroc.
În mod conştient poate prima situaţie gravă prin care am trecut a fost într-o drumeţie din studenţie la Huda lui Papară. Toată lumea era în tabăra de corturi, eu mă trezesc să plec în plimbare prin pădure şi “să caţăr” un perete. Aşa, fără un motiv special, că era acolo în fața mea. Fără echipament, că oricum atunci nu te prea gândeai să ai aşa ceva, era perioada în care îţi manufacturai hamul după un model real sau după pozele din cărţi. Şi după câţiva metri de căţărat mă blochez cu înaintarea, nu mai era funny şi vreau să cobor. Încerc, nu mai pot, e prea riscant. Ce să fac, cine ştie când vor vedea ceilalţi că lipsesc, n-am spus la nimeni unde mă duc, pe atunci nu erau telefoane mobile. Am norocul să găsesc o cale să urc, fac un fel de tragere la sorţi că nu vedeam mare lucru în sus, ajung spre seară la corturi. M-au întrebat prietenii pe unde am fost, am zis că pe dealuri. Dar am rămas la o vorbă de care mă ţin şi acum, cine ştie până când: uneori e suficient să greşeşti doar o singură dată. M-aţi văzut căţărându-mă vreodată, chiar dacă fac parte şi dintr-un club alpin? Poate de aceea… Au trecut zeci de ani de atunci. Și să mai zici că trecutul unui om nu contează…

Dar acum? Şi acum mai scap ca prin urechile acului. De exemplu la MTB la una din ediţiile Maratonului Gilăului. Da, ştiu, sunt doar nişte dealuri. E suficient însă să intre în tine cineva, să zbori pe neaşteptate chiar dacă eşti cu spd-uri, să ai de ales între prăpastie şi un bolovan de care poate te vei zdrobi… dacă te poţi prinde. Am avut noroc. Şi da, incredibil ce multe gânduri poţi cuprinde în acele secunde. Și imagini, nu de la fața locului…

Şi chiar la MPC în 2014, când ai ghinionul să ricoşeze aiurea o piatră şi abia să apuci să întorci puţin capul, piatra nimerind în pometul unui obraz între tâmplă şi ochi. Cum spuneau prietenii, arătam ca Rambo şi am fost sfătuit să mă spăl că speriu oamenii. A fost doar o sperietura, am încheiat chiar cu un timp bun pentru mine. Nu a fost prima ediţie pentru mine, iar despre fiecare ediţie eu cred că am scris frumos pentru că mi-au plăcut.

Accidentările sunt aşadar din vina proprie sau a celor din jur, nu pot spune care sunt mai periculoase. Dar sunt în general mici și nu le ții socoteala. La 2×2 o dată mi-a intrat vârful unui picior între stânci şi ca de obicei mai mult mâinile au avut de suferit. Puteam să-mi rup piciorul sau să mă lovesc cu capul de o stâncă, în ultima clipă am scăpat din menghină. Eram cu papuci de ultra şi aceştia erau puţin mai largi şi nu eram obişnuit.
Să nu pun doar curse din România: deşi am fost la puţine pe alte meleaguri, evenimente am avut, minore în general. La TDS din Franţa în 2015 am stat prea aproape de cineva, am vrut să trec, m-am împiedicat şi am căzut spre vale. Norocul meu a fost că erau serpentine în acea vale şi am aterizat în aceeaşi potecă mai jos, alegându-mă doar cu julituri.

Dacă fiecare dintre noi am sta să privim în urmă, probabil că nu sunt singurul “împiedicat” din lume. Nu ne place însă să povestim despre situaţiile limită. Şi în niciuna din situaţiile critice prin care am trecut nici nu mi-a trecut prin minte să pun măcar o parte din vină pe organizatori. Nu a fost cazul. Ca de obicei am încercat să trag concluzii, să pot evita astfel de evenimente. Am 50 de ani, parcă cu toata experienţa mea tot mai des am mici probleme, şi acum am un deget de la o mână pe care nu-l pot îndrepta, la 3 luni după Marathon 7500. Ar fi trebuit să-l pun în ghips, dar v-am spus cât ca des merg la medic.

Şi totuşi alergarea montană e o necesitate pentru mine. Nu contează că mai cad. Nu e o lume ideala, dar nici nu e lumea Alexandrei. A fost invitat la un post tv un pensionar, fost şef la un departament ce răspundea de siguranţa cetăţeanului. Şi el a spus că e normal să fie sute de dispariţii pe an în România. Părea până la aceste cuvinte bine documentat, că ştie ce spune. Toată lumea a fost revoltată, inclusiv eu: cum adică, cum poţi afirma în ziua de astăzi aşa ceva? Pentru mine era clar, cel puţin a dovedit lipsă totală de tact şi o folosire inacceptabilă a cuvântului “normal”. Şi, evident, că vrea televiziunea respectivă să facă audienţă. Dar dacă omul ăsta a spus din statisticile care sunt parcă “dezumanizate”, din cele de pe vremea lui? Sau de acum? Dacă a mers acasă întrebându-se unde a greşit, că el aşa ţine minte? Dacă are o memorie beton, că unii chiar așa au, credeți-mă!

Cum stăm în lumea alergării montane cu statisticile referitoare la evenimente negative? Nimic până acum la noi în ţară… Dar la MTB, ciclism de şosea, fotbal etc avem cazuri. La bunul simţ riscurile specifice alergării montane se adaugă la cele de la alergarea de şosea. Ştiu că americanii sunt obsedaţi de statistici la orice sport şi nu numai. Primul meu contact cu statisticile lor a fost la baschet, la NBA. Pentru ei oamenii sunt cifre, ca la contabilitate. Nu degeaba sunt şi glume pe seama “cercetătorilor americani”. Ei spun că la maratoanele de şosea moare un om la 100.000 participanţi în timpul sau în următoarele 24 de ore. În general cauza e infarctul datorat hiponatrenamiei. La triatloanele de tip ironman statisticile sunt mai negative. După primul meu Xman de la Oradea soţia n-a mai vrut să mai particip la altele, fiica – micuţă atunci, chiar a plâns, deci nu arătam prea bine. Mie mi se părea că sunt ok. La cel mai mare maraton din lume, la cel din New-York, se ştie că în fiecare an moare cineva. Adică câştigi la tragerea la sorţi, te duci împreună cu cei 90.000 de participanţi la concurs, te uiţi la cei din jur şi spui: unul din noi murim azi, iar din cei rămaşi 60.000 termină maratonul; cei cu inima slabă să plece acasă. Asta e statistica dezumanizată, dar e adevărul. Oare câți concurenți ajung la ambulanțe sub diferite motive la maratoanele de șosea? Cred că ne-ar speria cifrele. Şi oamenii participă în continuare la concursuri, viaţa merge înainte.

Fiecare participare a mea la MPC am considerat-o o sărbătoare, de fiecare dată am încercat să scriu ceva cât de cât folositor. De ce tot scriu? Scrie acolo sus pe blog în colţul din dreapta, simplu cum îmi place mie: să am ce povesti nepoţilor. Ştiti de unde a pornit blogul? Tot de la o experienţă de viaţă. Un unchi al cuiva a trecut prin două războaie şi povestea foarte frumos şi interesant, a avut o viață grea și pierderi la care nu știu cum de a rezistat cu mintea întreagă. Dar era bătrân, iar pe zi ce trece poveştile se scurtau, le repeta pe tot mai puţine până a ajuns la una. Eu vreau să nu-i plictisesc pe ai mei, dacă vor peste ani să citească poveştile mele alături de mine, să nu mă repet… Eu doresc să fiu un om normal cu nepoţi, atât. Normalul de altădată.

Mereu am apreciat ce a facut Luci Clinciu pentru comunitatea alergătorilor montani. Regulamentul de la Circuitul Carpaţilor, înainte cele de la cursele CarpathianMan le-am tot dat exemplu pentru cine mă întreba şi dorea să organizeze un concurs. Dacă li se părea ceva nepotrivit puteau să ceară explicații, să modifice după aceea. Am scris şi acum doi ani despre asta, despre faptul că a dorit standardizarea concursurilor, asigurarea unui nivel de condiţii şi siguranţă astfel încât oricine doreşte să participe la concursurile din Circuit să fie sigur că nu are surprize negative. Şi în străinătate există ITRA unde sunt membru de câţiva ani, mi s-a părut de asemenea o idee bună, eu la acele concursuri merg care sunt înscrise la ITRA.

Acum traseul a fost umed, ca urmare pe unele porţiuni erai mai lent, dar pe altele erai mai rapid. Pietrele parcă erau mai lipite și nu mai fugeau așa de sub tălpi. Unii au scos recorduri personale. Corzile cu noduri suplimentare puse în porțiunile mai dificile de pe traseul turistic pe mine m-au ajutat, m-am simţit în siguranţă, erau şi salvamontişti pe traseu. Dar când e să se întâmple, doar un pic de noroc… Trist şi dureros! Nu ştiu ce a fost acolo. Atunci am auzit zvonuri la finish, am ajuns repede la cazare şi am citit în ziarele online. M-am gândit la ai mei, am sunat, am încheiat cu “vă pup” şi nu le-am spus nimic, mai speram. Li s-a părut ciudată încheierea, iar după ce au văzut o ştire la tv m-au resunat să ştie că sunt bine. Cam ştiu ce şi-au imaginat… Multă lume a fost cu sufletul la gură, şi de acolo, şi din alte părţi. Nu vreau să compar cu nimic acele ore.

Ce va urma nu ştiu. Doar ştiu că alergarea montană e încă o necesitate pentru mine. Poate a fost şi pentru EI. Ştiu că mereu îmi voi aduce aminte de Eniko şi Edy.

Cursa mea? Ar fi fost frumoasă, cum am trecut de prietenii mei din categorie, cum m-am străduit ca de obicei. 4h55min, prima dată sub 5 ore, probabil locul 3 la categorie şi 33 general. Din păcate cursa nu va rămâne cu amintirea unor rezultate. Să ne gândim și la ce şi-ar dori ei, cei trecuţi în eternitate.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Sep 252019
 

Apuseni Ultra Race 170k (generic spus, practic este aproximativ 180k) este o cursă mai deosebită în peisajul curselor lungi “standard” de ultra. Spun standard pentru că oamenii mereu au lungit sau lăţit ca un aluat de pătură concursurile de ultra până concurenţii s-au subţiat de tot.

Am participat la mai multe competiţii de această lungime – UTMB (de 2 ori), Istria 100 mile (de 3 ori), Pirin Ultra 160k (de 2 ori) şi sunt câteva aspecte care diferenţiază Apuseni Ultra Race.
Ştiam de particularități de la început, anul trecut am fost chiar închizător la primele două tronsoane: Arieşeni – Padiş şi Padiş – Răchiţele, în total aproximativ 93km, să-i spun porțiunea mai sălbatică. Ca să ştiu la ce să mă aştept şi în ultima jumătate de cursă cu o săptămână înainte de concurs am fost în recunoaştere traseu cu MTB-ul: Răchiţele – Măguri Răcătău – Staţiunea Muntele Băişorii. După o studiere pe hartă, văzând că această a doua parte e mai mult pe drumuri asfaltate sau pietruite, m-am gândit că bicicleta se pretează mai bine chiar decât alergarea şi, în orice caz, voi face un efort mai mic şi voi fi mai rapid.
Aşa a fost, dar n-am reuşit să mă încadrez în planul A: mers cu maşina şi MTB de la Cluj la Răchiţele, parcurs traseul, întoarcere la Răchiţele pe MTB pe o variantă mai uşoară şi plecare acasă cu maşina, toate într-o zi. Destul de repede, după intrarea pe traseu unde am avut porţiuni de push bike şi carry bike, nu m-am mai luptat inutil, am preferat să fac poze şi am aplicat planul B, în care de la Staţiunea Muntele Băişorii m-am întors acasă la Cluj tot pe MTB şi abia ziua următoare am recuperat maşina de la Răchiţele mergând pe drumul naţional cu MTB-ul.

Prin Apuseni am drumeţit de multe ori, am fost şi cu MTB-ul şi mai demult cu cursiera, când nu exista MTB pe la noi. Faţă de secolul trecut acum traseele turistice sunt mult mai bine marcate. Dar, la un traseu care străbate munţii de-a curmezişul, sunt porţiuni de legătură să spunem mai puţin cunoscute pe care prietenul meu şi organizatorul Cozmin Ardelean a trebuit să le marcheze și încă destul de des. Cerinţa obligatorie pentru concurenți a fost de a avea track pe un dispozitiv gps şi, în plus, instalată aplicaţia Avenza cu harta cu traseul. Având în vedere frumuseţea traseului eu zic că se merită acest sacrificiu, al orientării pe traseu, lucru pe care nu l-am întâlnit la celelalte curse, care erau marcate integral foarte bine în afară de … Pirin Ultra din Bulgaria.

Un alt aspect mai deosebit este traseul puțin spus interesant, care trece prin (şi pe lângă) multe obiective de care sunt convins că aţi auzit şi au denumiri de poveste ca: vârful Curcubăta Mare (1849m, cel mai înalt din Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop, Groapa Ruginoasă, Cheile Galbenei cu porţiuni de lanţuri, avenul Borţig, izbucurile specifice, Cetăţile Ponorului, Padiş – Vărăşoaia, Cetăţile Rădesei cu trecere prin peşteră, Piatra Tâlharului, Nimăiasa, vârful Vlădeasa (1836m), cascada Vălul Miresei. Toate acestea sunt în prima jumătate de traseu, sunt de vizitat mai înainte de a merge prin munţii din alte ţări, sunt ale noastre. Pentru că în special zona Padiş e împânzită de peşteri, avene, sunt multe marcaje care te pot deruta (de exemplu cele spre intrările la “balcoanele” Cetăţilor Ponorului) şi sunt motiv de rătăcire de pe traseu. Elod Szocs sunt convins că a luat-o greşit pe unul din marcaje, că la PA4 Padiş am fost surprins să văd că a sosit după mine.

Anul trecut ca închizător am putut să-mi mai arunc câte o privire de turist şi în jurul meu, dar e de alocat multe zile de concediu pentru a putea spune că ştii ceva despre aceşti munţi.

După ce până la Răchiţele ai avut parte de tot felul de provocări, acumulând inclusiv cea mai mare parte din diferenţa de nivel a concursului, jumătatea a doua pare uşoară. Nu e aşa, m-am convins după timpii lui Bartha Balint care a încheiat primul cursa anul trecut, i-am studiat trackul (inclusiv la modul flyby) de pe Strava. La MTB la recunoaşterea de traseu totuşi e altă senzaţia, dar nu e uşor nici acolo, mi-au trebuit vreo 9 ore de cicloturism pentru cei 88km să ajung la finish. Şi în această parte sunt locuri cunoscute, poate mai puţin pentru alergători cât pentru biciclişti şi triatlonişti: Dealul Botii, staţiunea Beliş – Fântânele – lac de acumulare, Mărişel, Măguri-Răcătău, vârful Piatra Groşilor, vârful Muntele Mare, finish-ul la Staţiunea Muntele Băişorii. Ce te macină încetul cu încetul la această porţiune sunt drumurile pietruite, netasate. Ştiu din experienţa de la Pirin că alergătorilor de trail nu le place nici asfaltul, nici aceste drumuri. Nici eu nu mă omor după aşa ceva, dar ceea ce îmi place la ele e că nu le place celorlalţi şi rabd cu mai mult stoicism prezenţa lor, îl consider un avantaj.

Sunt peisaje frumoase în această zonă, dar depinde cum nimereşti, zi sau noapte.

Cozmin a gândit bine traseul, startul la ora 6 dimineaţa din Arieşeni permite o logistică mai uşoară în porţiunile întortochiate, cu multe poteci, de la început, dar şi poţi aprecia locurile şi să te bucuri în suferinţă, adică nu doar să alergi să ajungi la finish. În principiu după Răchiţele drumurile nu ar trebui să creeze probleme de orientare, atâta că eu le-am parcurs noaptea şi în localităţi am mai luat-o greşit, mai ales în Mărişel şi Măguri-Răcătău. Şi acolo se construieşte mult, sunt “aproape” staţiuni turistice, la mică distanţă de Cluj, la Mărişel este şi pârtie de schi de mulţi ani.  

Ce mult am scris deja! Dar consider că merită, e ceea ce m-a convins să particip la această cursă “de casă”, un concurs încă cu puţini concurenţi, dar o premieră pentru România: este singurul concurs de 170km+ de la noi.

Prin concurs s-a mai dorit reprezentarea unor tradiţii ale locului şi s-a ales cea a mâncărurilor. Apăi eu n-am apucat să gust din toate că eram grăbit. Iarăşi noroc cu anul trecut… Au fost plăcinte la PA4 Padiş (primul punct de dropbag, km41), ciorbă la cabana Vlădeasa (PA7 km76), gulaş la Dobrin (PA14 km149) unde era prietenul meu Luşu cu familia, sarmale la finish în Staţiunea Muntele Băişorii. Asta clar n-am mai întâlnit pe la cursele lungi la care am participat.
Completare de la Cozmin: a mai fost omletă la Răchițele (PA9, km93, al doilea punct de dropbag) – îmi aduc aminte acum că am mâncat și eu – era Adriana Papp acolo, eu eram grăbit că în sfârșit eram primul și era momentul adevărului, apoi pilaful de orez și ficat de la Beliș (PA11, km116) și șnitețele cu cartofi la Mărișel (PA12, km127). La multe văd că am renunțat, dar nu poți să fii “și cu sacii în căruță și cu boii odihniți”, cum se spune.

Şi las la sfârşit, ca să iasă în evidenţă mai bine, prezenţa la punctele de alimentare, pe tot locul, nu mai vorbesc de finish, a multor prieteni sufletişti ca de obicei, nu toţi alergători, dar asta contează puţin. Sunt drumeţi, muntomani, salvamontişti, au în comun plăcerea de a sta în natură în timpul lor liber. Nu pot să-i enumăr pe toţi, am să pomenesc pe câte unul pe parcursul istorisirii cursei. La ei se adaugă ceilalţi voluntari şi organizatori la care le mulţumesc de asemenea pentru că au ales să-şi petreacă weekendul cu Apuseni Ultra Race, fotografii prezenţi în locuri cheie şi nu numai – poate mai puţin deosebite, dar au ştiut să ne facă să le privim prin ochii lor.

Citind încă o dată ca să corectez cele scrise, nu pot să nu mă gândesc, oare concursul acesta e numai pentru alergătorii clasici de ultra? Contează doar cine e pe podium și cine ajunge la finish, nu poate fi privit și altfel decât un concurs? Eu zic că unii concurenți, din cei care au fost și anii trecuți, vin și pentru altceva. Pot compara acest eveniment cu cele organizate de clubul Eke, cu turele memoriale de alergare/drumeție/MTB Kos Karoly, Jokai Mor și altele, în care sunt implicate și comunitățile din satele prin care trec traseele, tot cu mâncăruri tradiționale (dar mai mult pâine cu unsoare și ceapă, dulcețuri făcute în casă, ceaiuri), în care participanții vin pentru frumusețea locurilor și socializare, puțini merg la stilul competitiv. Și acolo sunt curse mai scurte, pentru cei mai puțin pregătiți de efort de anduranță, inclusiv pentru copii.

 Am fost invitat alături de Cipri Nedea la Radio Cluj să vorbim despre concursul acesta. Mulţumim!

Și clasamentul final cu câteva amănunte.

Pregătirea cursei.

Din cele spuse mai înainte primul lucru îndeplinit, și poate cel mai important, e cunoașterea traseului și a locurilor mai dificile. Și așa am avut probleme, pentru că noaptea se vede altfel, pentru că oboseala te afectează în multe moduri.

La partea cunoașterii adversarilor n-a fost așa de greu, n-am fost mulți, spre 30 de persoane. Dar, cum se spune, nu trebuie să fie mulți, e suficient să fie câțiva mai buni decât mine. Din cele văzute pe ITRA, cunoscându-i și pe unii concurenți, am ajuns la două concluzii: mă voi lupta în special cu Ciprian Nedea și cu Elod Szocs, apoi că niciunul din concurenții mai buni nu au mai participat la un ultra de 170km, concursurile lor netrecând de 120km. Cât de adevărate au fost observațiile s-a văzut, Cipri a terminat pe locul 2 și Elod pe 3. Dar am avut scăpări, de exemplu Alex Știrb, pe care nu-l știam așa de bine, care a fost aproape tot timpul primul până la cabana Vlădeasa de la km76.
Ca de obicei mi-am făcut o listă cu timpii de referinţă la PA-uri, bazându-mă și pe trackul Strava al lui Bartha Balint de anul trecut. L-am urmărit și în modul flyby, să văd unde i-a fost mai greu, de ce n-a reușit sub 24h, timpul lui final fiind 25h30min. Pentru mine oricum 25h30min pare de domeniul fantasticului, am ajuns la concluzia să trebuie să merg la optim pe un timp de 27h, în orice caz sub 30h, dar cel puțin să sper că obțin sub 29h, să fiu cu timp mai bun ca Andrei Țale, câștigătorul din primul an. Știam de la Lușu că Andrei a avut mari probleme la sfârșit din cauza frigului. La final a fost 28h41min pentru mine, singurul de anul acesta sub 30h, rezonabil.
Grosso modo, mi-am împărțit alimentarea după punctele de dropbag Padiș (km41), Răchițele (km93), Măguri-Răcătău (km137). Cu timpul prevăzut de 27h, mi-au ieșit pachete pentru 6h, 8h, 7h, respectiv 6h de cursă.
Am avut probleme cu potrivirea tuturor lucrurilor în dropbag, cam mic dacă vrei neaparat să-ți pui și o pereche de papuci de schimb. Eu mi-am pus totuși papuci în plus, nu i-am folosit, culmea nici șosetele nu le-am schimbat, dar la un așa traseu lung nu doream să rămân desculț pe undeva. Am ținut de asemenea să am la mine în plus o foiță de vânt, pe care eram convins că am s-o folosesc mai tot timpul pe traseu, mai degrabă decât foița de ploaie, am pus și o bluză mai groasă decât bluza cu mânecă lungă din rucsac. Știam cum e când bate vântul pe Vlădeasa sau Muntele Mare, ce frig poate să fie. N-au încăput mai multe din păcate.
Cam atât în mare, mergeam pe două obiective, în funcție de situație, pentru timp de 27h și pentru podium.

Desfășurarea cursei.

Dimineața la ora 6 s-a dat startul din Arieșeni, poate cu ușoară întârziere. Destul de tare s-a pornit pentru mine, poate și pentru că era frig. Primii mi s-au părut să fie Adi Crăciunescu și Mihaela Bodnariu. În orice caz s-a format un grup în față, eu mă străduiam doar să nu-i pierd din vedere, să nu trebuiască să fac efort de orientare, dar eram în ultima treime.

O primă surpriză a venit când am trecut de Cipri și am văzut că rămâne în urmă. Mă așteptam să fie printre primii, dar a pornit prudent, poate prea prudent. Cine știe ce planuri are? În orice caz, la un ultra la o distanță pe care n-o cunoști e mai sănătos să alergi la început mai încet decât prea tare. Și acest lucru dovedește însă că am un avantaj prin faptul că știu ritmul pe care-l pot duce, nu trebuie să tatonez.

La primul punct Stânișor, km8, cred că am ajuns pe locul 7. Începeam să-mi intru în ritm, era tot urcare. Cumva, spre vârful Curcubăta Mică, am bâlbâit-o puțin cu traseul împreună cu alții și a trebuit să scot mobilul cu harta Avenza. Adi Crăciunescu s-a depărtat, eu nu mai eram sigur că Cipri e în spatele meu.

Urc la Curcubăta Mare, alături era Luci Dincea. Mai schimbăm o vorbă, ajungem pe Adi, îl întrebăm dacă în fața celor doi pe care-i vedem în fața noastră mai sunt mulți. Ne spune că-s primii, mie nu-mi vine să cred. De pe vârf se vede până departe, nu văd pe nimeni, dacă totuși mai e cineva atunci e la nivelul lui Bartha Balint și n-am ce-i face.  

Vine vale, apoi tot sus-jos. Prind din urmă cred că pe Alex Știrb, unul din cei doi, și am confirmarea că sunt în primii trei, că Elod Szocs e în față. La PA2 Vârtop, km22, ajung puțin în spatele lui Elod. Eu oricum fac pauze foarte scurte, așa fac de obicei. Încerc astfel și să pun presiune pe ei, să nu stea cât doresc. Și văd că într-adevăr trag destul de tare să se depărteze de mine, iar să țin ritmul lor însemna să-mi ies bine din zona de confort. Îmi tot repet ce mi-am repetat de-a lungul întregii curse: dacă cu acest ritm am reușit chiar să-i ajung, de ce să alerg mai tare? Înseamnă că e suficient. Dacă se luptă între ei, foarte bine.

Vine PA3 intrarea în Cheile Galbenei, km31. Pe Elod nu-l mai vedeam demult, Alex nu era departe. În Chei brusc vedem pe Elod că se luptă să urce în dreapta pe un abrupt. Îl strigăm să coboare, că nu-i pe acolo traseul. Pe zona de lanțuri Alex se depărtează de mine, traversează Cheile foarte bine și nu-l mai văd destul de multă vreme, pe când era aproape sus la Avenul Borțig. Elod m-a ajuns și a rămas cuminte după mine pe urcarea spre aven. În Chei am fost tot pozat și ca de obicei Dan Tăuțan are zona lui favorită.

Vine porțiunea în care punctul galben de marcaj mai primește un punct albastru pentru Cetățile Ponorului. Elod fix în spatele meu parcă mă presează. Mă hotărăsc să-l las să treacă dacă dorește, că eu vreau să mănânc. Simțeam că merg prea tare. După câteva minute nu-l mai văd și un pic mă îngrijorez, oare nu alerg prea încet? Ajung la PA4 Padiș, km41, primul punct în care dropbag-ul mă așteaptă, “la plăcinte” cum mi-am notat pe hârtia cu PA-urile și timpii. De demult acolo sunt plăcinte, când treceam cu prietenii ne spuneam că mergem să facem o vizită la bătrâna cu plăcintele. Între timp bătrâna s-a tot schimbat, parcă a mai întinerit, dar pentru mine tot așa va fi, bătrâna cu plăcintele…

La Padiș văd pe Alex cum se pregătește de plecare. Va trebui să fiu rapid, să încerc să pun presiune la distanță pe el. Nicu Brandas, salvamontist, mă ajută să-mi pregătesc un recovery. Caută un pet pentru mine, din cauza volumului mic al dropbagului a trebuit să renunț la bidon. Plec în grabă, nu mănânc plăcintele. Asta e, am mâncat destul anul trecut. Pe Alex îl văd încă în față, merge pe ușoara urcare. În spate aud că sosește cineva. Cine să fie locul 4, să fie așa de aproape de noi? Mă întorc curios și-l văd pe Elod! Precis se rătăcise, acum abia am realizat că de fapt sunt pe locul 2.

Depășesc pe Alex și Cetățile Rădesei le trec primul, pe Alex nici măcar nu-l mai văd în spate. Iluzorie situație, curând mă ajunge și abia mă țin de el, eram ca o armonică: la drum întins se depărta, pe urcări îl ajungeam. Trecem nu departe unul de altul de PA5 Șaua Cumpănățelul, km51, unde ne aștepta Cozmin cu mașina, abia sosit acolo. Nici nu știu dacă am oprit să pun apă, atât de dornic eram să scurtez oprirea și pentru Alex. La PA6 Nimăiasa, km62, tot împreună cu Alex alergam.

Trecem de intersecția Pietrele Albe de unde pornea bucla de Vlădeasa și de aici n-am mai avut ce face, Alex s-a depărtat. Alerga prea bine pentru mine pentru zonele mai de plat. La PA7, cabana Vlădeasa, km 76, îl văd din nou. Mă uit acum pe timpii noștri, sosise totuși doar cu 2 minute în fața mea. Urma urcarea spre vârful Vlădeasa. Mi se oferă ciorbă, știți mai departe, trec peste. Îmi pune o fată apă în bidoane și dispar. Mai sus cu ceva mă uit să văd dacă Alex mă urmează, să știu cât de mult vrea locul 1. E în spatele meu la vreo 100m. Nu-i nimic, am să mă străduiesc să nu-i fie ușor în continuare. Ajung pe vârful Vlădeasa, mă uit în urmă, nimeni. Este o ultimă şa înainte de vârf, dar Alex nicăieri. Dar de aici urmează aproape numai coborâre până la Răchițele, timp să mă ajungă la ce viteză are este destul. Nu mai țin minte dacă este punct de control pe vârf, văd o mașină de teren, mă gândesc că o fi de la organizatori. Dau telefoane, dau mesaje, nimic. Ori eu, ori ei nu avem semnal. N-am ce face și cobor, vor vedea ei după track că n-am trișat. Aflu la PA8, km83, Pietrele Albe, unde e intersecția, că nu există punct de control și bine am făcut că am venit. Mă sună și Cozmin și lămurim definitiv aspectul. Întreb pe voluntarul de la PA8 când a sosit prima dată locul3, la ce timp față de mine.  E prima dată când aflu o informație despre concurenți (în afară de Alex care până atunci a fost tot cu mine), îmi spune 45min. Super!

Vine Răchițele, PA9, km 93 și al doilea punct de dropbag. Punctul se mutase la școala aflată la vreo 400m mai jos de Căminul Cultural de anul trecut. Știm motivul, se va ține la Cămin o nuntă. Ocolesc școala, nu mă prind că intrarea e pe ușa principală, trebuie să mă întorc și o văd pe Adriana Papp. Fain, e cu fetele la punct, cam singurele pe acolo, mă ajută fiecare cum pot. Atâta că sunt foarte grăbit, mă gândesc că dintr-o clipă în alta sosește Alex și, ca de obicei, vreau să-l oblig să stea puțin. Mai trebuie să am răbdare până pe la km 120, când gândeam că ceva trebuie să se întâmple cu unul din noi, dar din când în când mă ia valul. N-am mai fost niciodată primul la general la o competiție de acest gen. Până aici a mers totul bine, am ajuns pe lumină, era cam ora 19.20, eram chiar în grila de 25h! Și asta fără să o fac intenționat, așa a ieșit. E drept că Balint ajunsese cam cu 40min mai repede anul trecut și la final a scos un timp de peste 25h. 

Acum pentru prima dată am început să-mi doresc să știu când vine următorul concurent, să pot să-mi dozez efortul, să știu cât pot sta la PA-uri. Adriana nu știe sigur dacă are voie să-mi spună astfel de informație, eu mă gândesc că poate sunt singurul concurent din toată competiția care nu știe cum stau adversarii. Live-ul se pare că nu merge. În plus, îmi puneam întrebarea: ce e mai important, locul 1 sau timpul scos? Aleg timpul și alerg mai departe. N-am ce face, în continuare voi alege opriri scurte la PA-uri.

Trece PA10 Dealul Botii, km 102, vine PA11 Beliș, km 116. La Beliș, la Salvamont, sunt prieteni ca de obicei, obțin promisiunea că voi fi sunat sau primesc mesaj când pleacă al doilea concurent. Nici n-a fost nevoie să le spun numărul meu de telefon, îl aveau în agendă. Sunt aproape convins că al doilea e Cipri. Aflu în sfârșit că al doilea e la peste o oră de mine. După Răchițele, așa cum am spus, sunt lungi porțiuni de șosea și drumuri pietruite. Trebuie să am ceva viteză, să nu dau speranțe la urmăritori. 

Ajung la PA12 Mărișel, km 126, după ce am scăpat cu bine de urcarea de la Barajul Fântânele. Așa cum observasem cu o săptămână înainte, urcarea fusese curățată de prieteni de la MTB downhill, au pregătit-o pentru coborârile lor, li se părea potrivită. Nouă ne-au ușurat traseul, că nu mai erau tufe și pietrele mai rebele au fost înlăturate. Pe la Mărișel, înainte de PA, la capătul de telescaun, am făcut două rătăciri mai serioase, nu mai mult de 5min în total cred. N-am nimerit drumurile la intersecții, deja era noapte, a trebuit iar să scot mobilul cu harta Avenza, trackul de pe ceas mai mult mă încurca.

Urmează coborârea pe Drumul Generalului până la Măguri-Răcătau, PA13, km138, ultimul punct de dropbag. Până aici totul bine, mă străduiesc să nu forțez pe coborâre, e plin de pietre și e foarte lungă. Îmi tot repet că trebuie să mănânc peste 2-3km, să nu las coborârea să mă fure și să ajung leșinat în Măguri. Iau un gel și atât. Poate trebuia mai mult.

Din Măguri-Răcătau teoretic nu mai e mult, cam un maraton. Dar urmează o urcare grea la Dobrin, care și la MTB mi s-a părut interminabilă, cam de 900m diferență de nivel. Nu m-am uitat pe graficul meu de timp, dar văd că eram chiar bine: 20h07min, la aproape o oră peste timpul lui Balint, dar cu o oră mai repede decât estimarea medie pentru timpul final de 27h.
Pachetul meu pentru acea porțiune era pentru aproximativ 6h. Balint făcuse mai mult, eu sigur voi face și mai mult, 7-8 ore. Mă tot miram de ce mă întreabă lumea dacă doresc să scot sub 24h! Probabil arătam bine și aveam timp bun. Doar că de la Măguri-Răcătău sub 4h au scos doar maratoniștii care aveau startul de acolo, sub 6h nu știu dacă a scos cineva la proba de 100km.

Pornesc ca de obicei repejor spre Dobrin. Cum ies din Căminul din Măguri, cum mă izbește frigul. Sunt gata să mă întorc să mă îmbrac mai gros, dar îmi aduc aminte de Cozmin când spunea că nu avem voie, o dată ieșiți gata… Așa că sprijin bețele de un gard și iau tot ce am pe mine. Mă gândisem că pe Muntele Mare va fi frig noaptea și îmi luasem din dropbag bluza mai groasă, nu cea de dimineață de la start. Mi-am luat mănușile, simțeam că îngheț. N-am avut ce face și mi-am pus și suprapantalonii. Sus, peste tricou și bluză, mai aveam foița de vânt și cea de ploaie. Blindat așa am început să alerg cu capul în pământ, dornic să mă încălzesc. Trebuia doar să mă mișc și căldura corpului sigur va rămâne acolo, nu va trece de îmbrăcăminte.

Doar că iar am luat-o greșit… Pe track îmi apar vreo 4 minute îmbrăcatul și vreo 10 min rătăcirea. Numai bine că m-am băgat iar în priză. Dar încep problemele de altă natură, parcă în lanț. E pe la 2 noaptea, mă apucă picoteala. În mod normal n-ar trebui, rezist o noapte nedormită fără probleme în regim de concurs. Apar și niște frisoane, ba transpir, ba îmi revin. Mai hârâi, frigul îmi afectează căile respiratorii. De încălzit mă încălzisem, renunțasem la mănuși și glugi. Mă chinui să urc cam cu 4km/h (15min/km pace), mă gândesc că cine-o fi după mine nu poate câștiga mai mult de 2min/km, dacă urcă cu 5km/h. Și nu-s decât câțiva kilometri. Mă apucă foamea, mai și mestec. Asta e, cumva intru în echilibru. Și trec 2-3 kilometri chinuitori, mă pregătesc pentru alergare. Încerc “să-mi dau cheie” pe porțiunile de urcare mai ușoară. După câțiva pași simt însă că nu mai am aer. Merg din nou până îmi revin și iar încerc. Și tot așa, până simt că mă epuizez degeaba. Pur și simplu nu pot respira adânc, nu pot fugi. Mai greu a fost să realizez și să accept că de problema asta nu voi scăpa până la finish. 

Și cam gata cu timpii buni pentru mine, a contat doar să rămân pe primul loc. Mi-am propus să mă uit acasă la pulsul meu pe toată porţiunea aceasta, la încercările mele de a mă pune în alergare. Se vede că am încercat de zeci de ori, cel mai bine după cadență: ba pe roșu de la mers, ba alte culori.  

Lușu cu Miha mă așteptau la PA14 Dobrin, km149, la gulaș. Pe când eram aproape sus m-a sunat impacientat: ești bine, au trecut 3h! Sunt bine, dar nu pot alerga nicicum! N-am decât ușoară febră musculară dar nu pot respira cum trebuie! Mă lupt mai departe, sper ca mâncarea caldă să mă redreseze. Ajung în sfârșit, vreo 3h20min a durat porțiunea. O căsuță primitoare, țărănească, intimă. Cred că la toți concurenții le-a plăcut acolo. Mănânc gulașul, dar nu simt nici gust, nici miros, stomacul nu-mi spune nici că-i plin, nici că-i gol. Clar nu mă simt bine, doar când ești bolnav îți pierzi din simțuri. Nu mai iau o porție, consider că atât e de ajuns. Le mulțumesc și plec. 

Și cu îndărătnicie tot încerc să fug. Pe tot traseul până la finish. Știu și de la Lușu că Cipri e la aproape 2h de mine, dar dacă Cipri e mai fresh și poate fugi… Ajung la PA15, La Tină, km 155. Aici e Gyogyi, povestitoare, doar că nu are cu cine. Eu nu deschid gura mai mult decât e necesar. Îmi spune că Cipri Cioba e pe traseu și marchează spre Muntele Mare, am să mă întâlnesc cu el când se întoarce. Așa a și fost, ne-am văzut pe ocolirea Stației Meteo de pe Muntele Mare. Îl rog și pe el să mă anunțe dacă vine cineva și plec.

Greu am ajuns la PA16 La Mlaștini, km 168. Cozmin mă întâmpină din nou, spunându-mi că nu arăt prea vesel, ca să mă exprim decent. Înainte de finish mi-am dat bulendrele jos, am rămas doar în tricou, suprapantalonii însă i-am păstrat. Am putut să mai și alerg, se încălzise afară, erau peste 12 grade C. Timpul final a fost de 28h41min, mai bun cu peste 2h față de Cipri, sosit al doilea. 

Nu-i ușor să închei primul, iar dorința prea mare te poate distruge. Dar să fii primul e un prag peste care dacă treci o dată, cine știe… Păcat de finalul cam lent, cam 8h30min mi-a trebuit să parcurg maratonul de final cu 1600m diferență de nivel. Dar nici Cipri și Elod care au completat podiumul la general n-au mers mai bine, să spun așa, au fost câteva ceasuri rele în noaptea aceea. În sfârșit am putut mânca liniștit după finish, la final au fost sarmale. 

Foarte mulțumesc tuturor pentru cum m-au ajutat și m-au încurajat, sunteți grozavi! A fost un concurs pe care l-am trăit mai altfel ca altădată, tot concursul a fost altfel ca celelalte. Dacă îl recomand? Sigur, dar să aveți și dorința unui strop de aventură în voi! Și o să vedeți că veți prinde drag de aceste locuri, dacă n-ați mai fost.

Să ne vedem cu bine, momentan eu sunt angrenat în luna de mers, concursul anual și caritabil Walking Month, de data aceasta în echipă cu întreaga familie – “Veze family”.

Sep 032019
 

 

Anul acesta “călindarul” meu de timp liber n-a conținut multe concursuri, în schimb unele au fost grele: Istria 100 mile, UltraBug Fundu Moldovei, CarpathiaTrails, Marathon 7500 și Mureș 24h ștafetă. E anul în care m-am atașat de RupiCapra Team, o echipă cu oameni faini, mulți fiindu-mi prieteni de mai multă vreme și, deloc de neglijat, cu preocupări comune.

Mi-era dor de concursuri mai “normale”, clasice și mai ales să mai variez sporturile. Prin ce am trecut în ultimele săptămâni enumăr mai jos, cu cele mai “proaspete” în față.  Am avut pentru fiecare motive să le aleg, pe lângă cele ce țin de încadrarea între competițiile mele … majore. De acum voi face pauză, pentru că urmează Apuseni Ultra Race –  176km în 20 – 22 septembrie.

1. Háromszék Triathlon – 31 august.
2. Transilvania Bike Trails Race – 17 august.
3. Hit the Egg – Oușoru Challenge – 10 august.

1. Háromszék Triathlon – 31 august.

Anul acesta nu s-a mai ținut Ultra Trail Făgăraș a lui Luci Clinciu, din seria CarpathianMan. Acolo aveam deja înțelegere să fac echipă cu prietenul meu de la RupiCapra Team – Csaba Papp. N-a fost să fie, e al doilea concurs pe echipe, primul fiind Marathon 7500, în care înțelegerea pică din motive independente de noi.

Mi-am aruncat ochii pe Sportsplanner, unde știam că pot găsi competiții din mai multe sporturi, și am dorit să fie un triatlon. În același weekend a fost și Hargita Trail Running, mulți de la RupiCapra au mers acolo, dar eu deja eram chitit să particip măcar la un triatlon și în acest an. Și am găsit Háromszék Triathlon, aflat la ediția cu numărul 28!

M-am bucurat, deși amintirile mele nu erau tocmai vesele de la ultimele participări, din motive ce țineau de turiști, nu de organizare.  Ce am scris în 2010 și 2011 se poate citi la acele linkuri. În primul rând am fost impresionat de longevitatea concursului. Apoi, e bine de știut că “Háromszék” înseamnă “Trei Scaune”, cu referire directă la Ținutul cu același nume care a fost județ în perioada interbelică. În contextul în care orașul Sfântu Gheorghe a fost reședință de județ, nu-i de mirare că în amintirea acelor vremuri istorice de vârf oamenii locului au dat această denumire triatlonului. Și pot spune că oamenii acestui oraș liniștit (m-am cazat acolo) au obiceiuri pe care te aștepți să le vezi mai degrabă în orașele mari, mai legate de trendurile moderne: umblă mult cu bicicletele, nu contează că sunt de oraș sau mai specializate, aleargă zilnic.

în 2010 a fost primul triatlon (atunci a fost “pe asfalt”) după mai bine de 9 ani de la ultimul triatlon la care mai participasem la Baia-Mare. Deci nu degeaba i-am spus în titlu “Return to innocence”, la perioada când eram mai tânăr. Acum, în 2019, am văzut că iar au început să organizeze triatlon lângă Baia-Mare, e drept că la alt lac. După 18 ani! 🙂
În 2011 a fost triatlonul de tip offroad, prin rezervația Mestecănișul de la Reci. Lacul unde s-a înotat a fost Reci și ce nu mi-a plăcut atunci a fost comportamentul oamenilor din camping, care făceau foc de tip tabără lângă corturi, puneau muzică tare până dimineața pe la ora 3.30 și, nu în ultimul rând, lipsa de reacție a celor din jur care au preferat să tacă, să-și mute corturile, în loc să-și spună păsul la scandalagii. Bine că eu am fost și sunt o forță a naturii!

Ce pot să le spun organizatorilor de acum e că mai am și port tricoul alb din acel an (2011) și că n-au făcut rău că au schimbat locația. Să nu uit încă o amintire ce mă leagă de Alpinsport, clubul organizator. Poate unii din cei de acum de la acest club nici nu știu… 🙂 Au organizat maraton de MTB, la o ediție cu startul la Șugaș Băi (a fost cred că prima dată când am vizitat stațiunea). Tot în 2011 a fost, am participat la proba lungă de 80km, linkul aici. Am prins vreme de iarnă, și atunci am fost avertizați că sunt urși.

Anul acesta triatlonul s-a ținut mai aproape de Sfântu Gheorghe, cu înotul la lacul Valea Crișului, de acolo proba de bicicletă offroad până la Șugaș Băi unde era și finishul, tritlonul încheindu-se cu o buclă de alergare. M-am documentat pe grabă și am scăpat esențialul. Am fost atât de marcat de nopțile nedormite de acum 8 ani că m-am cazat la Sfantu Gheorghe, la distanță de “lumea dezlănțuită”. A fost bine, doar că ipoteza a fost greșită: când m-am gândit la Háromszék Triathlon am presupus implicit că lacul Valea Crișului … e cel de la Reci (uitasem denumirea). Am găsit amănunte ca: lacul Valea Crișului e cu situația juridică neclară, ceva de genul revendicat. A urmat o epopee pentru mine în ziua premergătoare concursului, nu recunoșteam locul, n-am știut cum să ajung la intrarea oficială la lac cu mașina, Am dat o tură în jurul lui, noroc că am SUV, și m-am întors busumflat să-mi iau pachetul de înscriere. Acolo mi-a picat fisa… și am regretat că n-am citit mai întâi ce scrisesem pe blog înainte.

Dar, despre concursul de acum…
Cum am început, am și sfârșit: aerian la documentare, rătăcitor, deconectat, la concurs. Cei 1500m de înot i-am făcut în 54min, record negativ, printre ultimii 3 din concurs. 🙂 Am parcurs vreo 1750m, , ceea ce pentru un înotător “bun” ca mine e o lovitură, să spun că m-am rătăcit? Au fost două ture pe lac, la a doua m-au fluierat oamenii de pe barcă să mă întrebe dacă chiar vreau să ajung la mal acolo. Mi-am scos ochelarii, parcă am intrat în altă lume, geamandura era în altă direcție, și așa am continuat să înot, fără ochelari. Când am ieșit din apă deja startul la copii fusese dat, nu era nevoie să mă uit la ceas ca să știu că trecuse cam o oră de la start.

Ce a urmat – o cursă de recuperare fără șanse de izbândă. La MTB, 1h42min, un traseu frumos, cu urcări care mă avantajau față de triatloniștii clasici, și cu porțiuni tehnice de coborâre, dar mie nu-mi ajungeau 30km să intru în grupul de mijloc al triatloniștilor, nu-s chiar atât de bun. Când am văzut că prind din urmă concurenți aflați la mare distanțâ unii de alții am știut că e prea mare ecartul de timp pierdut la înot.  Singura mea grijă a devenit să nu mă descurajez și să “las pedala”, să rămână cursa provocatoare ca și cum m-aș lupta pentru podium la categorie.

Abia după alergarea de 6,2km cu 220m diferență de nivel (35min pentru mine) am văzut la rezultate că am reușit să mă lipesc de grupul de mijloc.
Final: locul 23 general, 6 categoria 50-54 de ani, 3h15min timpul.
Mi-a plăcut concursul și m-a ambiționat iar … să progresez la înot. E bine să ai scopuri în viață, chiar dacă ceea ce poți ajunge să fie tot mai des sub ceea ce nu poți.

E un sport complex triatlonul, din păcate nu e multă lume angrenată la acest “multisport”. Cum nu particip așa des la astfel de concursuri, de pe margine se vede mai bine. Sunt doar câteva centre mai puternice de triatlon în țară și puțini copii continuă să facă performanță și după 20 de ani. Iar situația de aici nu e singulară. Un sport însă practicat din tinerețe se ține minte toată viața, iar odata cu revenirea minții la cap, la 30 – 40 de ani, îți revin și obiceiurile sănătoase cu avantajul că ai știință de ceea ce faci.

Top

2.  Transilvania Bike Trails Race – 17 august.

Unde să te duci cu familia, dacă tu vrei MTB, poate și copiii (care nu-s prea hotărâți), și e important să fie și ceva nou, interesant, de vacanță și relaxare și pentru omul obișnuit? Am ales cursa de la Saschiz, iar cele scrise mai jos sunt pe baza relatărilor mele la momentul potrivit de pe FB.

Bineînțeles că am început minivacanța cu o excursie scurtă prin Saschiz și am ajuns și la Cetate.

La concursul de MTB Transilvania Bike Trails, tura lungă la care am participat a trecut prin multe localități pitorești “de pe colinele Transilvaniei”. Așa că în duminica de după concurs am fost să vizităm și cu alți ochi Viscri, unde si prințul Charles de Wales are o casă săsească – singurul ei indiciu e că sunt însemnele heraldice deasupra porții (se pot închiria camerele!).

Sinuos a fost traseul de MTB care m-a purtat de la Saschiz prin Mesendorf, Viscri, Bunești și Criț. Mai trebuie să vin pe aici, e prea puțin cât am stat. Cel mai bine e de vizitat pe bicicletă sau în drumeție, e mai în ton cu zona.

Frumos a fost evenimentul întins pe mai multe zile, unde concursul în sine e doar un motiv să adune laolaltă vizitatorii pe doua roți! Felicitări pentru organizare, aș fi vrut cu familia să particip și la turele zilnice (asta era intenția, am venit de joi și am stat la camping în Saschiz, cum spune Timy – pe terenul de fotbal) dar nu s-a putut acum. Dar la proiecțiile de filme am fost, printre care și cea cu expediția lui Zsolt Torók pe Pumori. Dumnezeu să-l ierte, mare alpinist și om, în ziua următoare am aflat de dispariția lui în Făgăraș!

Andreea a participat la cursa scurtă, am înscris-o la fața locului, a tot insistat deși anul acesta n-a mers cu MTB-ul deloc. Locul 4 pentru ea la feminin open, sper să-i revină plăcerea pedalării.

Pentru mine a fost o mică revenire la concursurile de MTB după câțiva ani lipsă. Am auzit lucruri frumoase despre acest concurs, plus că din punct de vedere tehnic era mai potrivit pentru mine, pentru început, să capăt curaj.

Am încheiat pe locul 2 la categoria 50-59 de ani, locul 60 general, 4h32min pentru 78km de cursă. M-am străduit, dar am simțit lipsa antrenamentelor de MTB, eram cam țeapăn cel puțin la început, plus că viteza mea de reacție e cam … să zicem adecvată vârstei, deși … unii cum pot? M-am tot intersectat cu Suzi, de pe la km25, ea fiind am impresia mai mult de fun acum pe traseu. Și în condițiile acestea m-am chinuit să mă țin după ea și Manuela până simțeam că vin cârceii. Noroc că se mai opreau și o luam de la capăt. Până nu s-au mai oprit.
Pe Fabian l-am ajuns in zona KOM de la Strava, nu știam că este concurs separat și pentru KOM. Oricum n-am accelerat niciun pic, nu era cazul, eram mulțumit să pot păstra un ritm cât mai constant până la finish. Se pare că el avea un timp de bătut, așa că m-a lăsat în urmă și nu ne-am mai văzut.
Am vrut să parcurg tura culturală de vineri, cu întoarcerea pe ultimii km din pădure de la tura lungă, pe la Cetatea Saschiz. N-a fost să fie, mi-ar fi prins foarte bine. Ultimii km din concurs am tot luat-o pe delături, nu văd bine marcajul roz, noroc cu trackul de pe ceas că puteam reveni. Cum era și soare, prin pădure luminile și umbrele mă bruiau complet, iar la o schimbare bruscă de direcție când am văzut într-un tarziu marcajul mi-a sărit și lanțul. În fine, mi-am adus aminte de serialul acela cu RObotzi – Mo si Foca –S01.Ep2.Defect , vedeam fix ca acolo “p… roz cu luminițe”. M-am bucurat când mi-a spus “starostele” de la premiere că arăt cam tânăr pentru vârsta asta, sper să-mi poată spune la fel măcar într-unul din anii urmatori.

Merită să vă uitați pentru inspirație pe site-ul TBT Race la turele culturale sau altceva ce vă interesează, în cazul când veniți prin zonă. Spor la pedalat sau alergat sau ce vă mai place să faceți! Mulțumesc pentru pozele de la premiere, Radu Cristi, de astă dată ne-am vazut la MTB!  

Top

3. Hit the Egg – Oușoru Challenge – 10 august.

În sfârșit o alergare normală de maraton trail, un concurs pe categorii de vârstă la care particip! Primul clasic după 50 de ani, până acum toată vara numai de “avioane” am avut parte!

Hit the Egg a fost un concurs pe un traseu reprezentativ pentru Țara Dornelor. Sunt convins că e foarte pitoresc, cu o zi înainte am urcat puțin să văd în liniște la ce să mă aștept. Și am vizitat Vatra Dornei, eram cazat la campingul din apropiere. Vatra Dornei – stațiune și oraș, e o alăturare de nou și vechi, de cladiri impresionante ca design, din păcate doar unele renovate. Chiar la o scurtă vizită observi contrastele nou-vechi, sărac-bogat, tânăr-bătrân, liniște-agitație, sclipici-sobrietate. Se încadrează ca stațiune în ceea ce au ajuns și celelalte vechi și renumite.

Dar în timpul cursei a fost vorba doar de “power, more power”, vorba (singura) unei melodii de antrenament indoor la bike. N-a fost un traseu tehnic în mare parte, dar a fost greu. Așa că am zis “pas” la orice mă putea distrage și, premeditat, mi-am luat bețele … că tot au vrut organizatorii să mai adauge diferență de nivel și a ajuns la 2070m conform ceasului (44,5km) – s-a urcat de două ori pe Oușoru.

E și greu să privești în jur când circuli cu 160bpm puls mediu și 180bpm maxim. Probabil a contat căldura, că rezultatul meu n-a fost spectaculos – 5h27min.

La final, locul 6 general și 1 la categoria unde sunt “new entry” 50-59

Mulțumesc organizatorilor pentru tot, începând cu înscrierea, mulțumesc voluntarilor de la PA-uri și PC-uri – pe căldura asta am fost nevoit să … nu ratez nimic. Și mulțumesc pentru poze!

 

Top

Jul 182019
 

  Poză de la Babele – Pochiu Cornel, @fisheye.ro

Marathon 7500 la a 11-a ediție și a 6-a pentru mine a fost, cum am scris și-n titlu, de neegalat.
Timpul scos împreună cu prietenul Gabor Sztranyiczki cu care sunt și coleg de club la RupiCapra este unul care nu cred că îl voi mai putea repeta – 18h33min36sec. Până acum reușisem PB-uri de câteva minute peste 22h, iar Gabor 24h acum 3 ani. Dacă am avut timp bun anul acesta, și locurile obținute față de ceilalți concurenți au fost bune – loc 3 la Open și loc 1 la Master.
Știu că anul trecut am încheiat cu Csaba Papp pe locul 2 la Open, dar timpul nostru a fost mai slab cu mult – 22h07min, iar locul a fost datorat competiției mai slabe (a fost și Marathon 8500 și multe echipe bune au participat acolo) și conjuncturii – și acele echipe bune cu care am concurat au abandonat din diverse motive. Acum am izbutit pentru prima dată să întrecem echipa redutabilă Sponser Master Team, cu Gică și Pepi. N-au fost ei la maxim, dar pentru noi a însemnat mult, nici nu ne-am așteptat la asta.
Știu că dacă spun acum că mi-e greu să mai particip la o ediție Marathon 7500, reacția prietenilor este că peste o săptămână sau două voi gândi altfel, dar realitatea este că pentru prima oară mă izbesc de un rezultat obținut pe care e improbabil să-l mai pot atinge, lumea va avea alte așteptări și … nu vreau să fiu dezamăgit. Mai vedem, având în vedere că după concurs mă simt perfect și fără urmări fizice…

Nu vreau să se creadă că sunt un zmeu, tot cel din anii trecuți sunt. Au fost, cred, câțiva factori care au influențat pozitiv rezultatul.
1. Vremea – n-am mai prins nicio ediție în care vremea să fie așa de bună pentru alergat. Deși plouase zilele precedente și pe Omu chiar a nins, pământul nu era noroios, doar la Omu primii 50m diferență de nivel au fost cu zăpadă și mai tricky de coborât. Ceață practic n-am prins decât dimineața spre Piatra Arsă, frig n-a fost excesiv (pentru prima dată am ajuns la Omu pe lumină după a 3-a urcare), vântul n-a deranjat și soarele a apărut mai bine chiar când trebuia, spre seară. Nu țin minte să fi văzut cabana Omu din căldarea dinspre Gaura niciodată, și am fost și-n drumeție de câteva ori, nu numai la concursuri. Pentru mine neașteptat de multe echipe au scos timpi foarte buni, chiar sub 20h, iar vremea poate să fi fost un aliat și pentru ei.
2. Alimentația – mereu și periodic ne-am întrebat ce și când am mâncat, am avut grijă la acest aspect, iar dacă unul dintre noi nu mai avea geluri sau batoane luam de la celălalt. Și e prima oară când n-am făcut economie la energizante. Asta e, eu mereu mergeam mai la limită cu energizantele și mă chinuiam să completez de la punctele de alimentare.
3. Mersul calculat. Știam timpii de anul trecut, dacă eram pe aproape eram mulțumiți. Tot ca exemplu, până la PA6 Peștera am avut timp mai bun doar cu 12min. Ce contează câteva minute când diferența finală față de echipa din frunte e de ore? Când faci 56km până la Omu 2 în 12h, dar apoi pe ultimii 34km faci 10h? Eu doream de data aceasta să nu mai fie acele 10h. Poate din afară se vedea nițel altfel, că ne luptăm cu echipele din jur, că e un fel de hârjoană din care unele echipe se vor ”rupe”. Că diferențele au fost de minute, de ex. până la PA6 Peștera fiind cam 7 echipe în interval de 13 minute, asta din punctul meu de vedere a fost o pură întâmplare, cel puțin noi ne-am străduit cu îndărătnicie să nu ne uităm la acest aspect. Abia pe bucla 3 am început să sperăm și să tragem să obținem locul 3, poate și mai în față dacă aveau probleme primele echipe, probleme mai mari ca ale noastre. 🙂
4. Coechipierul. Și-n alți ani am avut coechipieri buni, să nu fiu înțeles greșit. Dar acum ne-am potrivit mai bine la ritm, eram poate mai pe aproape la părțile slabe și tari, eram o echipă echilibrată. Eu aveam îndoielile mele la început, firesc, mai ales că eram planificat încă de anul trecut să alerg tot împreună cu Csaba. Dar Csaba n-a putut veni, obligații, și așa l-am avut alături pe Gabor. Mulțumesc Gabor! Acum avem o ștachetă… N-aș fi crezut că putem scoate sub 21h!



Planul a fost simplu: cât mai constant, fără excese, ruperi de ritm. Dacă reușim să obținem timpi asemănători cu cei de anul trecut până la PA6 Peștera și să nu ajungem acolo obosiți tare însemnă că eu cel puțin sunt la maxim și putem spera la un rezultat mai bun. Referitor la echipele competitoare, era un avantaj pentru noi că unele prezentau riscuri, fiind inegali între ei coechipierii, uneori la experiență, alteori la valoare.

Cum a decurs cursa din punctul nostru de vedere am să spun mai jos, după ce încerc să lămuresc o problemă care văd că a ieșit mult în evidență în acest an – problema scurtăturilor și a descalificărilor din acest motiv. Vreau să fiu obiectiv, bazat pe exemple concrete, nu pe povești.

Problema scurtăturilor.
Sunt la ediția a 6-a de participare, în plus, îmi permit să spun că am umblat mai mult ca alții în drumeție pe acolo și în altă parte. De ce e relevantă drumeția, de ce e important să faci drumeție înainte de alergare montană? Pentru că, printre altele, vezi mai pe îndelete lucrurile (potecile, traseele) și ajungi să le înțelegi logica. Și dacă ai avut ca sarcini la vreun club și marcarea, atunci e și mai bine.
Revenind la cazul de față, pe mine mă deranjează faptul că pentru mici tăieri de serpentine se neagă și se diminuează valoarea rezultatelor, se spune chiar că Marathon 7500 e cursă de mâna a doua pentru că nu se marchează și se creează posibilitatea unor ”depășiri fără să fii depășit”. Înțeleg până la un punct aceste obiecții, mai ales că și eu am trecut în toți acești ani prin discuții privitoare la acest lucru, încercând să-mi explic cum pot unii și eu nu. Și mi-am făcut și eu track construit din scurtături, luate de pe la alții care și-au pus pe Strava trackurile. Și tot săpând am ajuns la concluzia că problema scurtăturilor nu mai există, cel puțin din ultimii 2-3 ani începând, și că timpii foarte buni obținuți pe anumite segmente se datorează unei rezistențe foarte bune la efort. Cum se ajunge la aceasta e altă poveste, să nu devenim paranoici. Adică am fi paranoici dacă ne-am gândi la doping, înțelegeri între organizatori și concurenți ca să fie trecuți la PA-uri fără să fi trecut efectiv acei concurenți pe acolo. Mintea omului e liberă și poate zburda cât vrea, dar de aici până a te scuza acuzând…
1. Sper că sunteți de acord că organizatorii știu bine traseul și ”ce poate el”. Anul acesta au spus pentru cine a vrut să audă că este punct de control la Padina (se elimina astfel o scurtătură știută de unii care trecea din Șaua Strunga până după Padina). Eu mărturisesc că am tot săpat s-o găsesc și poate am găsit-o, dar n-am folosit-o niciodată. Și asta pentru că acolo ajungeam noaptea, eram obosit, poate cu probleme la picioare (eu sau coechipierul), și atunci preferam calea mai ușoară și mai sigură. Despre scurtătura aceasta nu pot deci să vă dau o diferență de timp, dar nu cred să fie mai mare de 5min. Oricum în acest an a fost interzisă.
2. Scurtătura radicală și care într-adevăr te ajuta mult ca timp e cea de jos din Valea Cerbului, spre cabana Gura Diham. Dar această scurtătură e marcată de organizatori, singura de altfel marcată, și e așa de câțiva ani. Nu intră deci în discuția noastră, e la fel pentru toți.
3. Scurtătura de ocolire Bucșoiu e cea care a aprins spiritele în acest an. Au fost descalificate 2 echipe, una de feminin si una de masculin. Pe cineva de la masculin cunosc. Părerea mea e că ei au greșit. Cel puțin din punct de vedere al fair-playului. Din punctul acesta de vedere în orice an ai scurtat ai înșelat. Și pentru că nu s-au informat. Eu n-am participat la sedința tehnică. Dar am lăsat vorbă la prieteni să mă informeze de lucrurile noi apărute. Știam deci că nu e voie, că se descalifică automat cei care o folosesc. 
De ce nu e fair-play s-o folosești și s-o fi folosit în alți ani? Pentru că, spre deosebire de tăierile de serpentine e vorba de alt traseu, la fel ca și scurtătura de Padina. Nu știu cât timp poți câștiga, mai degrabă e vorba de economie de efort. Eu n-o cunosc, n-am folosit-o, dar știu pe unde e dacă e s-o iau în sens opus, să cobor Bucșoiu. Altfel, pe sens de urcare e greu de găsit. Adică doar intenționat și știind-o bine poți ”s-o iei din greșeală” pe acolo. Părerea mea coincide cu cea a organizatorilor – e periculoasă și expusă, e bine că a fost interzisă. Nu-i doresc la nimeni să-l sufle o pală de vânt sau să-l lovească o piatră rostogolită ”din greșeală”.
4. Acum ajungem la scurtăturile ”nerepertoriate”, adică tăierile de serpentine. Aici duce apropoul meu și îndemnul la drumeție. Pentru că serpentinele au fost făcute pentru a fi parcurse cât mai ușor, în siguranță și, cum spun drumeții, ”cu rucsac greu și mare”. Uneori e și greu să le urmezi … pentru că sunt multe variante, mai abrupte sau mai puțin abrupte, cum e partea de sus – coborâre spre Valea Cerbului de la Omu sau chiar urcarea din căldare dinspre Valea Gaura. Să nu-mi spuneți că sunteți pupători de moaște și țineți neaparat să atingeți fiecare stâlp de marcaj sau piatră marcată! Dacă știi că ai de urcat până sus o iei pieptiș, orientativ după stâlpi, iar dacă n-ai forțe suficiente îți creezi tu serpentinele tale.
Părerea mea e că aceste scurtături nu pot fi încadrate la ”alt traseu”. De exemplu, la coborârea pe Valea Cerbului nu cred că a putut cineva să scurteze tăind-o direct la vale încă de sus. A fost zăpadă și alunecai. Da, se putea după primii 50m diferență de nivel, când dispărea zăpada. Cât timp câștigai? Câteva minute, dar și mai mult stres fizic și risc. Cum puteai marca să devină obligatoriu pentru toată lumea? Eu sunt pentru libertate de alegere, fiecare după știința și posibilitățile lui fizice. La Retezat SkyRace de exemplu ai stegulețe pe urcări, nu? Ajungi la ele, dar ce faci intre timp e treaba ta.
Și ajung la scurtătura 4., cea pe coborâre la PC2 Poiana Stânii. Atașez mai jos o poză, după flyby de la Strava. Cine vrea să mai studieze, să se uite la trackuri. Eu am selectat în principal primele 7 echipe cu trackurile lor. Veți vedea că nu sunt multe diferențe între trackuri, adică variațiile sunt practic doar la această scurtătură și cea de la punctul 5. – valea Jepilor Mari.



Eu mi-am făcut tema, verificați și voi. 6min dacă ești bun pe serpentinele lungi, 3-4min pe scurtătură. Să spunem 2-3 minute câștig. Mult, puțin? Eu zic că infim și nerelevant. Pentru că în final cei care se plâng de nedreptate sunt la ore distanță de primii. Și să vă mai spun un aspect: scurtezi, dar trebuie să știi până când. Asta apropo de cele spuse de organizatori despre echipa câștigătoare – Octavian Ivanov cu Cojan – că au fost la un moment dat pe locul 12 și au recuperat. Păi ei au luat-o prea în jos, s-au rătăcit și au trebuit să se întoarcă. I-am strigat la un moment dat dar au continuat. Bine că nu au ajuns în Sinaia! Cât au pierdut? Pe la 4 minute, erau în fața noastră. Cum diferențele între primele echipe erau la început de minute… au ajuns mai la coadă. Adică, vorba organizatorilor, ”pe răspunderea voastră”.
5. Scurtătura pe Valea Jepilor Mari. Și aceea e cu câștig de 2-3 minute. Atât. Dar suficient dacă e distanță mică între echipe ”să îți treacă o echipă în față fără să te depășească”, atunci a trecut Adriana Ploșniță de Vio. Se poate vedea mai jos, nu uitați de flyby. Serghey Dzero ți-a pus trackul, la fel ca și Adrian Ploșniță. Dar întrebarea mea e: cât a fost diferența dintre ei la final? 


În total la scurtăturile 4 și 5 se puteau câștiga să spunem 5minute. Sau pierde, cazul Cojan și Ivanov. Eu în fiecare an mă decid pe loc dacă merg pe scurtătură sau pe calea ușoară. Pentru că depinde de cine merge cu mine și de starea terenului. Minutele câștigate uneori nu se merită, e un efort prea mare, risc de accidentare etc.

Eu înafară de aceste scurtături nu cunosc altele. Dacă voi știți, dați-mi în secret trackurile, să le urmez, să mă dau mare, să simt și eu că întineresc și scot un timp ca Hajnal. Mă interesează mai ales coborârea pe Ciubotea și cea spre Guțanu. Pe scurt, a fost scandal pentru posibilele 5 minute și pentru abaterea de la traseu (Bucșoiu) care a fost interzisă pe bună dreptate de către organizatori. Că parcă echipele apar și dispar ca izbucurile din Apuseni – Padiș. Puteți verifica pe Strava trackurile de la multe echipe. Eu le-am verificat pe primele 7, și având în vedere că am alergat alături, pe aproape, în rază vizuală cu unele, de scurtat cu adevărat n-a scurtat niciuna. Trackurile sunt practic identice, cu abateri mari doar unde n-a fost semnal gps bun, pe bucățele pe Jepii Mici, pe Valea Cerbului. Că s-a mai spus că voluntarii s-au uitat doar la unele echipe pe urcarea pe Bucșoiu, în special nu la primele…

Și o completare… cât înseamnă factorul uman versus scurtături. Anul acesta am fost la CarpathiaTrails, cu 2 săptămâni înainte de Marathon 7500. În etapa a 3-a traseul a fost în Bucegi – Leaota, din Șimon urcându-se pe Valea Gaura la Omu, adică fix segmentul Strava de la Marathon 7500. Pentru că a fost prima urcare, nu ca la 7500 unde e pe bucla 3, am scos un timp cu 50min mai bun ca la Marathon 7500 până în 2018 și cu aproape 30min mai bun ca anul acesta la Marathon 7500! Același om, dar mai odihnit, aproape a înjumătățit timpul de urcare pe Valea Gaura, care-i în lungime de vreo 5km. Ce mai contează cele 5min din scurtături de la început!

Cursa noastră.
Pentru că am scris atâtea înainte, undeva trebuie să fie un echilibru. Așa că punctez doar unele repere așa cum le-am văzut eu.

Până la PA6 Peștera a fost cursa mea obișnuită, atâta că aveam un avantaj de 12 minute față de anii trecuți. E totuși un timp remarcabil pentru mine, pentru că variațiile ”de putință” ale mele nu sunt mari. Probabil a contat vremea.
Ce mi-a dat încredere că mergem bine a fost că eram între primii, nicio echipă nu ”rupea gura târgului” și, mai ales, Sponserii ne-au depășit abia pe coborârea de Jepii Mari, mi-am împins astfel recordul de anul trecut când eram cu Csaba și ne depășiseră definitiv pe urcarea spre Piatra Arsă.
Ce mi-a învins unele îndoieli cu privire la coborâri a fost faptul că am reușit apoi să ne ținem de Sponseri la vale. A fost o mare plăcere să cobor după Gică, să văd că Gabor se poate ține. E ca la schi când ai pe cineva bun în față și nu mai trebuie să-ți bați capul cu alegerea trasei, doar trebuie să copiezi. E drept că partea stâncoasă trecuse, dar în economia coborârilor oricum partea tehnică unde Gică și Pepi sunt clar peste noi nu e așa lungă. Mă rog, cu excepția coborârii la Guțanu, dar aceea în principiu e când zarurile au fost aruncate demult. Ce e impresionant la ei e consistența – menținerea vitezei și alergarea cu efort minim. Dacă eu am ajuns relaxat jos la PA4 Intersecție Jepi îmi închipui cum erau ei, pregătiți să urce cu forțele întregi.
La PA4 Intersecție Jepi am ajuns la mică distanță mai multe echipe, practic echipele care au încheiat pe locurile 2-6. Doar Marmota și Pisicul de pe locul 1 erau întârziați, știm noi de ce, după rătăcirea spre Sinaia.

PA7 Omu pentru prima dată.
Ce am remarcat a fost că am ajuns pe locul 2, deși la PA6 ajunsesem ca a treia echipă. Codrea cu Ștefan am aflat de la Gabor că rămăseseră să mănânce, după părerea mea nepermis de mult. Acest lucru m-a făcut să cred că doar niște motive întemeiate i-au forțat să stea și nu era un semn bun pentru ei. Pe traseu ne-am întâlnit cu familiile noastre care se străduiau să urce și ele la Omu. Normal că ne-am bucurat! M-am uitat pe hârtiuța mea cu timpii de anul trecut, reușisem acum să coborâm sub 7h la Omu 1 și aveam un avantaj de 22min! No, asta chiar înseamnă ceva, treaba lor ce fac ceilalți!
Ne lăsăm surplusul de mâncare, suntem controlați la sânge la echipament și coborâm pe Valea Cerbului. Și prima trântă, în fund, după ce mușcasem puțin din zăpadă cu un papuc. Rezultatul: fuga tată doar pe serpentinele oficiale până s-a terminat zăpada. Cum s-a terminat, ață în jos, în bodogănelile lui Gabor.

PA10 Omu doi.
Ce să spun, eram pe locul doi, în spate erau la mică distanță Pisicu cu Marmota, care mergeau cam inconstant, ba arătau că pot trece de noi ușor, ba o lăsau mai moale. După ei, pe urcarea la Bucșoiu i-am văzut – erau Codrea cu Ștefan. Pe mine mă cam omoară de fiecare dată bolovanii aceia prin tufișuri, de la baza urcării spre Bucșoiu. Sunt mai mic de statură, cam rigid, e incomod să tot găsesc prize intermediare pentru picioare să pot trece peste ei.
Asta e, ne depășesc pe moment Marmota cu Pisicul și apoi în stilul clasic spre Omu ei rămân în urmă, pe când credeam că ”se  duseră” ca Balint cu Takacs. Pe Bucșoiu a fost mai bun Gabor ca mine, cu puțin dar mai bun.
Ajungem la Omu 2 cu un timp fantastic pentru noi – 11h07min, practic ora 17. Anul trecut aveam 12h01min și apoi a mai durat 10h până să ajungem la final. Putem oare mai bine acum?
PA11 Ciubotea.
Aici am început să scârțâim la coborâri. Gabor avea probleme la un deget de la picior. Eu am scăpat cu bine fără să-mi rup un deget de la o mână. Iar veșnica poveste cu bețele strânse, încă nepuse în tașcă, și o clipă de neatenție.
Ne depășesc echipele cu Codrea și Pisicu și ajungem pe 4 la general. Nici Balint nu-i departe, dar Codrea și Pisicu când ne văd că ajungem la Ciubotea o și întind, n-apuc să schimb o vorbă cu ei. Bun e și locul 4 și 2 la master, ce să facem! Oricum ne-am depășit așteptările.
PA13 Omu 3.
Până la PA12 intrarea în Valea Gaura reușim să-i ajungem pe Codrea și Ștefan. Ca să zic așa, milimetru cu milimetru. Dacă am văzut că prin ritmul nostru ne apropiem, nu l-am mărit, am așteptat să treacă timpul, se pare că eram ușor mai buni pe urcare. După ce am trecut de ei, deși terenul era vălurit, nu ne-au mai suflat în ceafă, semn că Ștefan era epuizat. Și i-am văzut pe Marmota și Pisicul, aveau lanțurile în fața noastră, iar apoi vreo 3 -4 stâlpi pe ultima urcare din căldare spre Omu. Câștigaseră 5 min față de noi până la PA12 și încă 6 min până la Omu 3, total 11min. N-aveam ce le face. 
Pentru prima dată am ajuns la Omu 3 pe lumină, 15h30min de la start, ora 21.30. Anul trecut am ajuns sus abia după 17h28min, câștigasem aproape 2h! Vremea superbă, luna se ițea și era aproape plină. Ne-a felicitat Ionuț Golban, el abia atunci începea coborârea la Ciubotea. Ne-am grăbit să plecăm, lumina zilei ne ajuta la coborâre, să nu apuce Codrea să recupereze.
PA14 Guțanu. 
De data aceasta n-a fost ușor, Gabor suferea. Abia am așteptăm să se încheie cu pietrele. La PA când i-am întrebat pe voluntari dacă văd ceva frontale în spatele nostru și au spus că nu două, că patru, am întins-o. Am luat-o în față și am continuat într-un ritm susținut, la limită. În Șaua Strunga ne-am uitat lung înapoi, nu era nimeni, dar n-am slăbit ritmul.
A urmat puparea stâlpilor de marcaj spre Padina, mai bine mergeam ca de obicei în coborâre ușoară pe la mijlocul dealului din stânga, că pe la stâlpi tot am avut de sărit sârmele de delimitare parcele pentru oi.

Abia la finish am respirat ușurați că nu ne-au ajuns echipele din spate, când vom mai avea noi șansa să terminăm pe locul 3 la open și 1 la master!? Am aflat pe urmă, spre surprinderea noastră, că Marmota și Pisicul au câștigat, au mers în special extraordinar pe coborârea la Guțanu. Au încheiat cu 33min în fața noastră, iar Balint cu Takats cu 5 min. Felicitări, au făcut cursă mare ambele echipe! Takats e la primul ultra, au mers extraordinar, au fost 3 sferturi din cursă pe locul 1, a avut probleme la sfârșit, eu n-aș fi crezut că rezistă atât!

Bravo concurenților, a fost o cursă echilibrată în mare parte, unică astfel la Marathon 7500!

Felicitări pentru organizare, mulțumesc pentru poze, toți ați fost sufletiști ca de obicei. Marathon 7500 e din cele mai ”unfriendly” concursuri din țară pentru voluntari, organizatori și fotografi, așa că toată stima că veniți an de an!

 

Jul 032019
 

 

CarpathiaTrails Team Run

Ce este CarpathiaTrails? Un concurs de alergare montană în etape, ce se aseamănă cu UltraBug Fundu Moldovei (unde am fost anul acesta la începutul lui iunie) prin faptul că e pe etape și e înscris la ITRA, dar mai ales cu Ultra Trail Făgăraș (UTF) al lui Luci Clinciu pentru că e pe echipe și, culmea coincidenței, am făcut echipă tot cu prietenul meu Adi Cosma în 2017, tot la master masculin, adică peste 80 de ani. Vă dați seama că de atunci am tot întinerit, dar am rămas la aceeași categorie, numită la CarpathiaTrails M80. Cu Adi am alergat alături în echipă la Marathon 7500, așa, în vreo 2-3 ediții. Adicătălea, ne cunoaștem.

Cu ce m-au ajutat concursurile precedente enumerate mai sus? Păi, să enumăr câteva aspecte…
1. La UTF am încheiat pe locul 4 la master, ne-a lipsit un pic să fim pe podium. Aici nu contează că au fost ceva mai buni Nae și Roșca din echipa Ebasto care au încheiat pe 3, ci faptul că n-am reușit să ne ținem de lozinca noastră “fără greșeală”. Când ești mai slab nu-ți poți permite să te rătăcești, iar noi tocmai asta am pățit parcă în a doua etapă. Nu-i vorbă, s-au rătăcit și ei, ne-am luat după ei, dar acele minute…
Așa că la punctul 1, am încercat să luăm toate măsurile rezonabile să nu se întâmple.
2. Orice etapă contează. Nu contează lungimea, că prima etapă e scurtă, că timpii vor fi strânși oricum, am mers la maxim. Că prima echipă, de la MU80 (men under 80 ani) cu Mitrică și Moșoiu, a fost singura capabilă să încheie cei 6km sub 30min, e de înțeles, n-ai cum te feri, dar noi am terminat pe un onorabil loc 5 general, 1 la M80, și am avut 2 minute avantaj față de echipa care a încheiat pe locul 2 la final la categoria noastră – SportGuru Racing Team a lui Ștefan Dan și Dumitru Petre Andrei. 
Cine a avut de pătimit cu rătăcirile, vizavi de punctul 1? Să vă povestească Laszlo Kokovics și Manu Cercelaru, care în final au ajuns pe locul 3 general (clasament neoficial), 3 la MU80, la 3 minute în fața noastră. Au dus o luptă grea de recuperare, în mod normal s-ar fi luptat cu șanse reale de loc 2 la MU80 cu Balint și Szabi Takacs.
3. După prima etapă ne-am putut da seama cine e concurența, cine are ambiții pentru un rezultat pe podium.  Că degeaba ești bun dacă ai venit în turism la concurs. Și noi, cu Adi, ne-am stabilit de la început motivația – să încercăm să fim pe podium.
4. Eu nu sunt pe principiul să alerg în paralel cu coechipierul. Chiar mă deranjează situația, îmi distrage atenția, ba mai mult mă încurcă prin faptul că trebuie să țin seama de liniile lui de alergare. Nu mă interesează citatele celebre care arată bine, știți voi genul – nici în față, nici în spate că-ți strică karma, că se duce naibii spiritul de echipă. Asta-mi aduce aminte de povestea aceea cu fata săracă a moșului (sunt multe povești) care are provocarea că trebuie să ajungă la iubitul ei “nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată” și soluția ei a fost să umble călare pe un măgar îmbrăcată într-un năvod. Dar no, voi sunteți în general mai tineri ca mine, n-ați mai citit povești nemuritoare în copilărie.
Nu, regula era clară, cine-i mai bun în față. Dacă cel din spate ajunge la peste 10-20m în special pe urcări atunci primul lasă ușor ritmul. Dacă cel din spate ajunge în paralel cu primul atunci ori trece, ori primul mărește ritmul dacă poate. E ceea ce se vede din toate pozele, mai puțin cele de finish. În general Adi a fost în față, la distanțe scurte e mai puternic, dar sunt excepțiile de exemplu  de la urcarea La Om din etapa a 2-a, apoi ultima parte, mai mult coborâre de la etapa a 3-a, singura etapă mai lungă de tip maraton și momentul atacului din etapa a 4-a și ultima, când i-am depășit pe Dan și Petre. În rest, doar îl pistonam cum se spune, uneori îl ajungeam și mărea ritmul, de fapt revenea la un anumit ritm care ne convenea la amândoi. E greu să fii constant tot concursul când ești în față, ori exact asta încercam să controlăm.
5. De la UltraBug am rămas cu părerea de rău că în etapa mai lungă, de 51km, am folosit bețele, neștiind că este așa alergabilă, chiar în condiții de noroi. A fost singura etapă în care puteam fi poate cu câteva minute mai rapid. Nu mă luptam eu la podium la UltraBug, dar nu-mi plac neglijențele. La CarpathiaTrails singura etapă cu bețe a fost etapa a 3-a prin Bucegi și Leaota, dar aici a fost ușoară alegerea – Bucegii sunt stâncoși și Adi oricum folosea bețele.
6. Când n-ai motivație de la concurență găsești în altă parte. Cum am spus și cu alte ocazii, o motivație e coeficientul individual ITRA. Vrei să ai coeficient bun, atunci trebuie să ai un timp bun. Simplu, fără să intru în alte amănunte. Vrei să fii la nivelul tău sau peste? Trebuie să obții un coeficient ITRA la concurs mai mare sau egal cu al tău. Eu am acum 633 la general. Să vedem peste o săptămână sau o lună adevărul: am alergat mai bine sau mai slab în competiție cu mine însumi? Firește, la concursurile în echipă e o provocare și mai mare să obții un timp bun.

Cam atât despre gândurile inițiale. Corecte sau nu, de folos mi-au fost, nu știu cât ajută pe alții.

Ca să intru direct în modul “poveste”, cifrele reci le copiez din ce am scris luni pe facebook.

A fost Carpathia Trails, un concurs de trail pe etape în echipă. Cum descriu organizatorii foarte bine: 4 zile, 3 munți și 2 coechipieri.

Am participat alături de Adi Cosma, prietenul meu alături de care la Marathon 7500 acum ceva ani am început să alerg la concursuri de ultratrail. Spus altfel, la ultra am fost prima dată în echipă, în echipă mi-au plăcut mereu concursurile și am avut și succes, la nivelul meu, atât la aventură la Propark, cât și la ultratrail la Marathon 7500, la 4 Munți la MTB.

După o luptă frumoasă zi de zi cu echipa SportGuru Racing Team, în componență cu Dumitru Petre Andrei și Dan Ștefan, amândoi luați separat fiind mai buni decât noi, am reușit să obținem locul 1 la master, cu un avantaj destul de mic, de 14 minute. Ca să cadrez rezultatul la performanță, deși nu au fost decât câteva echipe puternice, am încheiat pe locul 4 la general, clasament neoficial, la 3 minute de locul 3 Reșita Outdoor (Emanuel Cercelaru și Laszlo Kokovics). Atâta că ei s-au rătăcit în prima etapă, la limită să nimerească marcajele din zilele următoare, și poate mai alergau și astăzi.

Cam 89km, 5200m diferență de nivel au sumat cele 4 etape prin cei 3 munți – Piatra Craiului, Bucegi și Leaota. Au fost trasee foarte frumoase, care au atins locuri de unde am amintiri plăcute, trasee care m-au purtat și prin locuri noi, cu priveliști care îmi confirmă că munții noștri sunt pitorești, “cu de toate”. Și au un mare avantaj față de cei înalți, considerați sine die impresionanți: sunt perioade din an în care pot fi parcurși integral fără echipamente tehnice.

Pe scurt etapele:

etapa 1 – 6km, 215m diferență de nivel, prin Complexul Cheile Gradiștei. Să spunem că a fost o etapă “pe roșu”, eu având puls mediu de 176bpm și maxim de 192bpm. Adi a avut parametri mai rezonabili, așa că la această etapă i-a fost mai ușor.
am încheiat pe locul 5 general, 1 master

etapa 2 – 26km, 1750m diferență de nivel, prin Piatra Craiului, ajungând pe vârful La Om 2224m. A fost echivalentul unei curse de tip sky race. Pulsul mediu mai rezonabil, 157bpm, cu maxim 179, să spunem că ușor sub nivelul meu de maraton când trag la maxim și nu-s obosit.
am încheiat-o pe locul 4 la general, 1 master, fiind pe locul 4 general și 1 master după 2 etape.

etapa 3 – 41km, 2700m diferență de nivel, prin Bucegi și Leaota. Am ajuns pe vârful Omu (2505m) și am traversat creasta principală de la Leaota. A fost practic un maraton. Pulsul mediu 148bpm, maxim 163bpm, am umblat mult dar rapid și a fost singura etapă în care am folosit bețe.
locul 4 general, 1 master la etapă, am ajuns pe 3 general și 1 master după 3 etape.

etapa 4 – 15km, 450m diferență de nivel, prin zona Fundata, Fundățica. Iar a fost o cursă rapidă, fără provocări tehnice, echivalentul unui cros. Pulsul mediu 156bpm, maxim 167bpm. Ca să fac o caracterizare, am alergat suficient de repede, doar 6 secunde am avut avantaj față de locul 2 master.
locul 5 general, 1 master pe etapă, locul 4 general și 1 master final – 11h33min timpul nostru total.

Cam ce am simțit și gândit de-a lungul zilelor voi scrie pe blog în zilele următoare. Nu am mult timp la dispoziție, vine Marathon 7500 unde particip alături de Sztranyiczki Gabor, în echipa Rupicapra Team.

Mulțumesc Adi pentru zilele alergate alături de mine, a fost o experiență pe care am s-o pun în vitrina de amintiri alături de cele mai faine!

Mulțumesc concurenților, “adversarilor” de cursă pentru clipele grele, mulțumesc voluntarilor și organizatorilor, succes în continuare cu CarpathiaTrails!

Mulțumesc pentru poze, au fost foarte multe și încă mai apar, fotografii au acoperit foarte bine traseele.
Radu-Cristi
Pixel ProSport
și alții.

Și acum o scurtă poveste pe zile.

Ziua 1. Etapa 1, ultra… rapidă. Eu sunt hotărât să dau tot ce pot, ori la bal, ori la spital. Să știu cum stau ceilalți, care e gradul lor de implicare și, un gând mai ascuns, să știu mai ales ce poate Adi. La Ecomarathon am alergat pot spune împreună 3 sferturi de cursă, și asta oricât am încercat să mă desprind și de el, și de alții. În mod normal trebuia să fim cam la același nivel în 3 etape, iar la cea lungă, prin Bucegi și Leaota, să am poate un mic plus la final.
Știu că a scris Melania că s-a pornit lejer. Pentru mine a fost tare. Și a fost foarte cald. Pulsul mediu de 176bpm spune totul. Conform formulei empirice de puls maxim = 220bpm-vârsta, pulsul maxim al meu trebuia să fie 170bpm, nu 192bpm. N-am scăpat de obsesia mea cu rătăcirea, fiind un traseu întortocheat, chiar dacă bine marcat. Eram în spatele echipei lui Valentin Anicăi și în dreptul parcării de la Complex au luat-o ușor greșit, inclusiv Adi. A fost singurul moment când am trecut în fața lui Adi și a lor. E etapa în care s-a rătăcit Reșița Outdoor, probabil jumătate de oră pierdută.
Concluzii: foarte bine Adi, am stabilit și concurența – SportGuru Racing Team și M&ms a lui Mihai Șerban și Marian Vasile. Inițial m-am gândit că principalii favoriți sunt M&ms, dar Mihai am aflat pe parcurs că e mai mult interesat de pregătirea pentru PTL (cursa pe echipe de 270km – 330km din cadrul UTMB).
Dacă vom face față sau nu zilelor următoare vom vedea. Că am alergat rezonabil m-am convins după un reper important pentru noi, la valoarea noastră – soții Adriana și Adrian Ploșniță.

Ziua 2. Etapa tip skyrace în Piatra Craiului, cu startul de la cabana Brustureț. Tot tare s-a pornit, nu m-au păcălit cei 20-30m de start făcuți la ritm de ultra. Până La Table cel puțin 5 echipe erau în fața noastră, dar înafară de echipa Steaua, singura să spunem profesionistă, și care a dispărut din peisaj rapid, ceilalți erau grupați … și parcă fugeau de noi. Cum ne-am apropiat de punct, cum au întins-o ca la comandă. Și au dispărut efectiv din fața noastră, deși am stat doar câteva secunde la PA.
A venit însă urcarea La Om. Și acolo s-au mai răsfirat și ei. Am trecut în față și cred că am urcat bine, din ambiție. Distanța s-a redus, am și depășit, sus în vârf nu cred să fi fost o diferență mai mare de 2-3 minute față de locul 2 – Speranțele CPNT.
La vale a fost mulțumitor, prima parte prin smocuri de iarbă a fost mai dificilă și mai lentă, neriscând nimic, să nu-mi scrântesc gleznele. Foarte bine că traseul n-a fost dus-întors acolo sus, ci puțin deviat la coborâre. Chiar putea deveni periculos pentru cei pe urcare, cu dizlocări de pietre.
Spre final doar am reușit să trecem de Dan și Petre și cumva am adăugat 5 minute la diferența din ziua precedentă.
Concluzii: doar cu echipa Sportguru trebuie să disputăm locul 1, dar va fi greu. Amândoi, Petre și Ștefan sunt în mod normal mai buni ca noi. Poate că sunt însă obosiți de la alte concursuri. Și eu și Adi am cam făcut pauză, ultimul meu concurs a fost UltraBug cu două săptămâni înainte. Și acolo Petre a încheiat în fața mea cu peste 30min, eu nu aveam cum să scot așa timp. Poate 10min mai bine la acea etapă de 51km. M-am uitat pe ITRA, ei amândoi sunt foarte echilibrați, pe la 660 ITRA. Adi are doar 586, dar el n-a prea participat la curse scurte afiliate la ITRA, rezultatele lui sunt in special de la Marathon 7500 care nu reflectă adevărul, acolo trebuie să fii zmeu să obții peste 600 ITRA.
N-am mai stat nici la foc de tabără, nici la nimic. Odihnă. Și singura mea grijă pe ziua următoare e să le văd tricourile, să le pot recunoaște de departe. Dacă am reuși să ținem pasul până pe Omu… Că apoi vine vale, apoi Leaota, care chiar dacă n-am mai fost fix pe acel traseu, știu la ce să mă aștept, am mai fost și cu MTB-ul la 4 Munți, și în alergare la Propark, și în drumeție în studenție. E, ce fain ar fi fost cu MTB-ul, să poți urca cocoașele acelea pe jumătate din viteza de la coborâre! Atâta că până să urci pe culme ai de tras mult. Poate reușim să nu pierdem cele câteva minute avantaj până la finalul etapei, mă avantajează că e etapă mai lungă. Sau măcar cred asta.

Ziua 3. Lipici. Reușim să ne ținem de Sportguru, ei urcă pe Omu împreună cu Speranțele CPNT, se stimulează unii pe alții. Eu, în spatele lui Adi, alerg periodic să țin pasul cu mersul lui mai iute ca al meu. Nu-mi place alergarea cu sincope, nu-mi place urcarea pe valea Gaura că nu mă pot “așeza” cu efortul, ba e urcare tare, ba prin bălării, ba fals plat și potecă clară. Îi spun doar atât la Adi, să încerce să-i ajungă. Ne depărtasem puțin când am rămas să luăm apă din pârâu. Un chin, dar când a început urcarea abruptă de final mă simțeam mai bine și eram în spatele lor. E drept, eu în spatele tuturor cu vreo 10-20m.
Ca să zic așa, le-am memorat în sfârșit nivelul de efort, simțeam când sunt sub ritmul lor și când nu, fără să mă uit la ei. E ceva ce se tot exersează când mergi în echipă, iar cine are copii de asemenea cred că instinctual o face. Când ești pe MTB în mod normal cel mai bun alege trasa și e în față, iar când ești cu copii trebuie să știi exact cât de tare mergi fără să-i rupi și fără să te uiți în spate, că acolo riști să cazi. Cu timpul îți intră în obișnuință și aplici acest obicei în multe situații, indiferent cu cine ești alături și indiferent că e vorba de alergare, drumeție, MTB… Pe Strava, timpul meu a fost de top 10 la concurs, 1h17min. Față de Marathon 7500 (în bucla 3 e valea Gaura) am fost cu peste 40min mai rapid, și am participat la 6 ediții! Ce înseamnă să fii mai odihnit, nu după vreo 4-5 mii de metri diferență de nivel urcați până atunci! 
Pe vârf ajungem practic odată. De aici am luat-o în față pentru că și ei, și Speranțele se opriseră puțin. Și înainte de Peștera îi depășim și pe Balint și Szabi. Nu pentru mult timp, dar a fost încurajator pentru noi. În spate la vreo 1-2 minute erau adversarii noștri. Am bănuit că Speranțele s-au rupt, în general tinerii nu lasă pe cineva înainte decât dacă nu mai pot.
În Șaua Strunga deja Balint cu Szabi erau desprinși în față, iar în spate SportGuru nu ne slăbeau. Am ajuns în Leaota și mereu când era pantă mai mică testam alergarea, să-mi dau seama dacă se merită și cam ce efort înseamnă. Adi mergea implacabil la deal. Am lăsat în spate pe un baiat care credeam că e la Solo Run Bucegi dar se pare că a făcut parte din echipa de mixt Wild Ones. Cum ajungeam pe câte un vârf cum mă uitam să văd ce se întâmplă. Dacă Dan și Petre îl depășeau clar aveam o problemă și trebuia să accelerăm… dacă mai puteam. Nu a fost cazul, în sfârșit a venit lunga coborâre, am intrat în pădure, nu ne mai vedeau nici ei, am putut trece și eu în față. La ultimul PA era și Bianca, l-a întrebat pe Adi unde se grăbește așa, că nu-l urmărește nimeni. Probabil răsturnase câteva pahare. 🙂
Gata ziua cea mai lungă, s-au mai adăugat 6 minute la diferența noastră, erau în total 13min30s. Pe flyby de la Strava am văzut că la finalul urcărilor ajunsesem la vreo 7-8 minute în fața Sportguru, dar am mai pierdut din avantaj spre final.
Concluzii. Un rezultat liniștitor, era greu de crezut că în cei 15km cu 45m diferență de nivel ce urmau în ultima etapă se putea recupera diferența. Matematic însemna cam 1min/km să câștige timp. La traseu în descriere era specificat că era rapid. M-am uitat pe hartă, erau mai mult drumuri de țară, alergabile. Cum punctul de start era și de finish, practic trebuia să fie urcare cât coborâre. Până pe la pace 4.15 puteam coborî, așa că … nu mai insist. Dintre toate echipele doar pe Mitrică și pe Moșoiu îi credeam în stare de așa ceva. Greu de convins însă Adi. 🙂 La final am concluzionat: nu știu cât trebuie să tragem, dar musai măcar primii 2km să-i putem vedea. Și musai să le văd tricourile la start, să-i pot recunoaște.

Ziua4. Ultima. Care mai aveau ceva de împărțit – acum era momentul. Noi ajunsesem pe locul 3 la general pentru că Speranțele CPNT au rămas mult în urmă, dar Reșița Outdoor avusese o zi extraordinară, erau la 1 minut în spatele nostru, merseseră cu aproape 30min mai bine ca noi în ziua precedentă. Pe mine nu mă interesa decât echipamentul echipei Sportguru… care întârzia să apară. Cred că cu 1 minut înainte s-au așezat la start. Și startul s-a dat în sens invers celui de pe track. A fost din motive de decongestionare la intrarea pe traseu, dar am avut emoții că mai trebuie să adaug poate și 1km la cei 15km oficiali. N-au fost decât câțiva metri, iar Petre cu Dan n-au zburat. Ne-am ținut de ei, apoi am atacat pe o urcare și am păstrat ritmul. Ca de obicei Balint cu prietenul ne-a ajuns și ne-a depășit, se mai punea doar problema dacă reușim să câștigăm și această etapă. Înainte cu 600m de finish a început ultima urcare, m-am uitat în spate și n-am văzut pe nimeni și … finish. Spre surpriza noastră am văzut mai întâi în poze că Petre și Dan au fost aproape să ne ajungă, încheind la 6 secunde de noi. Bravo lor, ne-au dat emoții până la final.
Concluzii: Noi ne-am străduit să fim la maxim până la final și n-a fost ușor. De data aceasta am și reușit să obținem loc 1 la master M80. Echipa Steaua a terminat mult în fața noastră, cu aproape 2h, dar echipele lui Balint și Kokovics n-au fost chiar așa departe – 20min, respectiv 3min. Eu sunt mulțumit, într-adevăr în ultima etapă doar Mitrică și Moșoiu au trecut de bariera de 13min față de noi, având un timp cu 20min mai bun. Tot respectul atât pentru ei, ca performanță, dar și pentru restul concurenților, oameni care își rup din timpul lor liber să se antreneze și să progreseze.

Mulțumesc încă o dată în special lui Adi, tuturor celor din jur cu care mi-am petrecut zilele, felicitări pentru organizare, cu un mare plus fotografi, voluntari și pentru trasee. 

May 122019
 

EcoRun si Jokai MorPoza de la EcoRun – Lucian Paşca

După câte o cursă lungă cum a fost la Istria, cum spun prietenii – “organismul se sperie”. Dacă nu eşti atent, chiar dacă eşti activ şi mergi la alergat, MTB sau orice altceva, ai tendinţa de a mânca în neştire, iar dacă n-ai dormi – chiar nonstop. Şi atunci e bine să ai motivaţie să fii mai controlat. La mine funcţionează participarea la concursuri, evenimente.

Din timp m-am înscris la noul EcoRun, fost EcoMarathon, ca să nu mai pot da înapoi pe urmă. Şi, sperând în îndreptarea vremii, şi la tura de anduranţă Jokai Mor, o tură deosebită pentru faptul că are o mulţime de trasee şi pentru drumeţie, şi pentru MTB (eu asta aleg, să mă mai scot din rutina alergării), toate având ca destinaţie localitatea Râmetea, cunoscută pentru Piatra Secuiului care o domină şi pentru prezenţa constantă a parapantiştilor.

Mă limitez aici la poveştile mele scrise pe facebook, reprezintă destul de exact cum am trăit eu aceste evenimente.

1. EcoRun – 4 mai.

2. Tura de anduranţă Jokai Mor – MTB pentru mine – 11 mai.

* Despre paharele de unică folosință

 1.

EcoRun sau EcoMarathon, denumirea contează mai puţin, important e că se desfăşoară în împrejurimile Moieciului, o zonă pitorească limitată de munţi spectaculoşi şi plini de zăpadă de astă dată – Piatra Craiului şi Bucegii. A fost un concurs “printre ploi”, frumos ca de obicei.
Mi-am estimat bine forţele şi posibilităţile, păcat… nu mă supăram să fiu mai bun. Cu 4h35min şi ceva am obţinut un loc 42 general, 37 masculin şi 6 categorie (ca să fiu fair, Daniel Stroescu a încheiat pe open masculin pe locul 10 şi de aceea n-a intrat în ierarhia pe categorie, conform regulamentului). Faţă de 2014 şi 2016 am fost mai bun, cu aproximativ 3 minute. Şi asta datoriă Crinei Buzgan care a avut o revenire puternică pe ultima buclă şi, evident, datorită mai ales mie că m-am ţinut de ea.  Cu 1h30min pe ultima buclă am ajuns pe câţiva concurenţi şi am fost pe undeva printre primii 30 ca timp pe această porţiune.

S-a fugit foarte tare la început, ok – rachetele au fugit aşa până la sfârşit iar eu, de unde credeam că m-am plasat bine la start, după câteva minute aveam sute de oameni în faţă. Aş fi zis că fug tare, că e deal la ei aşa cum e deal şi la mine… Niţel deprimant, dar mi-am revenit, a veni ea şi clipa mea.
Aşa s-a făcut că mare parte din timp, cam de două bucle, n-am putut “scăpa” de prietenul meu Adi Cosma, pe prima buclă eram pe undeva aproape de Daniela Marin (ea participând la cros) şi la un moment dat am ajuns într-un grup de prieteni cu Waldemar Vaum , Adi şi Edi Petrov .

N-am avut ce face şi mi-am luat beţele din tura a doua, în speranţa că îmi va fi mai bine la sfârşit. Lucian Clinciu a trecut lejer de mine pe bucla 2, Andrei de la Bate Toaca la fel, atâta că săracul n-a putut face tot traseul având şi treburi pe la standuri, m-am agăţat multă vreme de Gica Blajiu şi până la urmă l-am ajuns … Mare concurenţă la Ecorun, au fost foarte mulţi prieteni şi cunoscuţi, practic mereu întâlneai pe cineva cu care să schimbi o vorbă, numai să ai chef.

Am alergat aproape şi de fata de la Salomon Germania şi încetul cu încetul am început să am un ritm ceva mai bun decât cei din jur. Pe ultima urcare din bucla 3 m-am întâlnit cu Sebastian Butcovan, el era mirat că nu eram mai în faţă, eu în sinea mea m-am gândit că la altă ediţie ne-am văzut pe la mijlocul traseului şi, ca urmare,  m-am remorcat cu privirea şi mai abitir de Crina care nu cu mult în urmă mă ajunsese.

Ce timpi au scos cei din faţă! Mă tot uit şi acum…  Bravo concurenţilor, felicitări organizatorilor!

Ziua următoare, cu Diana, Gyöngyi  şi Lenart Denes, cu Florin Chircu, am purces la o plimbare – remember 2016 când am fost şi cu copiii – pe circuitul Andolelor (T3 cum e notat). Frumoase peisaje!

Mulţumesc voluntarilor şi mă bucur că m-am întâlnit din nou cu atâţia prieteni alergători sau nu, printre ei ca de obicei Marlene şi Dinu Mititeanu .

Nu pot să nu pomenesc de ciudăţenia de la restaurante, unde în câteva locuri nu servesc pe cei care nu sunt cazaţi acolo sau îi descurajează cu priorităţile lor. Aşa am ajuns să mâncăm gogoşi după premiere. Ne-a trecut prin cap că poate şi ei servesc doar pe clienţii lor, adică probabil pe cei cu … corturi. Aruncându-mi privirea peste gard am văzut cortul şi maşina lui Dinu şi Marlene, aveam deja pile pentru planul B…

Top

 *

Încă o observaţie, de astă dată referitoare la discuţia despre paharele de unică folosinţă, că EcoRun nu-i chiar eco… Sunt convins că mai important este ca fiecare dintre noi să contribuie pozitiv şi mai ales regulat/zilnic la îndeplinirea unui ţel nobil decât să accentuăm la proporţii biblice un minus la un eveniment. Constant peste tot la concursuri se încearcă minimizarea impactului asupra mediului, dar tot nu se poate 100%, nici măcar la curse cum e UTMB, unde e obligatoriu să porţi un pahar la tine.
De ce? Poate are legătură cu infrastructura, cu logistica cum se spune, cu faptul că e un concurs mare unde participă mii de oameni. Ar trebui ca zeci de voluntari să fie la PA-uri ca să facă faţă şi să servească pe alergători, ar fi frustrări pentru cei care se luptă pentru podium ca să stea la coadă pentru o gură de apă. Dacă se alege soluţia a sute de peturi de apă de jumătate de litru efectul e şi mai negativ.
Eu am avut pahar la mine, recunosc că nu l-am folosit. Totuși, chiar dacă am folosit pahar de la PA, când am vrut să mai beau unul mi-am turnat dintr-un pahar în altul. După bucla 1 am ales “să pierd vremea” umplând un bidon. După bucla 2 nu am oprit. Dacă noi, măcar o parte, la concursuri n-am folosi paharele de unică folosință oferite de organizatori și la sfârșit le-ar prisosi, să le ajungă și pentru ediția următoare, atunci aș începe să cred că voința majorității e “fără pahare”, iar organizatorii s-ar conforma. Cum a fost la Eco, au rămas pahare? Fiecare e dator ca mai întâi să se uite în ograda proprie, la obiceiurile zilnice, şi apoi să se uite la ce fac alţii. De exemplu, câţi dintre noi bem zilnic apă de la robinet şi câţi orice altceva, inclusiv apă minerală?
Să nu fim ipocriţi ca unii oameni care dacă merg duminică la biserică consideră că şi-au făcut datoria pentru toată săptămâna.

Top

 2.

Tura de anduranţă Jokai Mor – MTB pentru mine – 11 mai.

Şi a fost tura Jokai Mor cu MTB-ul şi-n acest an. 2019 e de ţinut minte, că nu mai ştiu de când (dacă a fost vreodată) a fost o aşa vreme … splendidă şi la munte şi pe dealuri până în luna mai, de nu-ţi venea să te urci pe MTB. Ca de obicei m-am înţeles cu Zsolt să mergem împreună pe traseul N, considerat dificil: Cluj – Baza Unirea – Camping Făget – Adrenalin Park – Fântâna cu Butoi – Cheile Turenilor – Sănduleşti – Cheile Turzii – Curmătura – Cheile Borzeşti – Moldoveneşti – Piatra Secuiului – Colţesti – Râmetea, aproximativ 85 – 90km.

Am avut noi însă un incident cu urechea ruptă la schimbător chiar după ce am trecut de camping şi am dat de un noroi mai “strong”. Aşa că de data aceasta eu mi-am continuat singur traseul, iar cu Zsolt m-am reîntâlnit la Petreştii de Jos – să continuăm tura împreună din Cheile Turzii. El s-a întors la Cluj şi a venit apoi pe şosea cu alt MTB, cred că a mers foarte tare – trebuie să calculez, că practic în Petreşti am ajuns la vreo 5 minute după el. I-am tot dat mesaje la PA-urile pe unde treceam.
Înainte de reîntâlnire, în Sănduleşti, am stat mai mult, nu puteam rata pâinea cu unsoare şi ceapa.
 
Foarte faină tura, cu de toate, de la noroi la ploicică. Doar la sfârşit ne-a plouat mai tare, pe la Colţeşti.
 
Multă lume, tura de anduranţă Jokai Mor e şi drumeţie, şi MTB, cu o mulţime de trasee pentru toate gusturile: de la 10km pentru copii şi familii (din Moldoveneşti peste Piatra Secuiului la Râmetea), la 55km din Cluj. Anul acesta traseul de 55km s-a inaugurat şi ca ultra, cronometrat – sub formă de concurs, unde s-au înscris mulţi din prietenii de la Rupicapra.
La MTB traseele au variat şi ele ca lungime şi dificultate, cel mai lung fiind N.
 
M-am întâlnit cu multi prieteni “călare sau pe jos”, toţi cu voie bună deşi ploaia era o veşnică ameninţare şi să mergi pe poteci era uneori o provocare din cauza noroiului.
La final, în Râmetea, am fost întâmpinaţi şi de un curcubeu.
 
Mulţumesc pentru efortul lor voluntarilor de la PA-uri, mulţi fiind localnici din satele/comunele respective. Să ne vedem cu bine la anul!
 

Top