Aug 142022
 

A venit rândul să fac ordine în trecutul apropiat la evenimentele la care am participat.
Printre promisiunile de care mă ţin faţă de mine sunt şi de a participa la evenimente cât mai diverse, să nu mă limitez la sportul principal din aceşti ultimi ani – alergarea montană şi, dacă prin natura curselor la care particip am nevoie de o perioadă de recuperare mai lungă, să aleg şi ture unde pot alege cât de tare trag, nefiind chiar concurs.

Prin urmare înainte de evenimentele grele pe care le programasem şi care, ca şi anul trecut, au fost la interval de o săptămână – Mureş 24h (încă n-am apucat să scriu) 30 iulie şi Propark Adventure 5-7 august am ales să particip la Tura Memorială de MTB Vasvari Pal (16 iulie) şi la maratonul de MTB Movilele Blăjelului (24 iulie).
După cele opt zile de alergare pe Via Transilvanica din cadrul concursului Transylvania Legends de la mijlocul lunii mai am revenit aproximativ la nivelul normal de efort, am fost voluntar ca închizător pe prima jumătate din traseul de ultra de la Maraton Apuseni, am mai explorat cu MTB-ul pe la Muntele Mare şi Muntele Băişorii.

În fapt, tot ce a urmat după Transylvania Legends, un concurs mai aparte şi ieşit din standardele concursurilor clasice, a fost pentru ţintele Mureş 24h, pregătirea de MTB pentru un alt concurs unic în România – Propark Adventure şi pentru a ajuta la stabilirea definitivă a traseelor pentru acest an de la concursul MTB Odyssey din Muntele Băişorii.

1. Tura Memorială de MTB Vasvari Pal 16 iulie

Cele câteva cuvinte scrise pe facebook la timpul potrivit sunt mai jos. Subliniez că am fost extrem de bucuros că alături de mine a venit şi fiul meu, Tudor, cu greu reuşim să ne facem un program împreună. Dacă e să fac legătura acum cu subiectul de turism de la Propark Adventure, pot spune că această tură este una potrivită pentru a atinge multe locuri pitoreşti, unde poţi face multe activităţi, de la ski, înot, la downhill, drumeţie. Sunt multe concursuri în zona Munţii Gilăului din toate ramurile ca triatlon, caiac şi chiar ultratrail. Similar Făgăraş Fest, aici finish-ul a fost la Festivalul Ţinutul Călatei de la Huedin.
Intenţionat am ales să fac tura cu MTB-ul meu cu care voi participa la Propark Adventure.

Ce am scris pe facebook:
Memorial Vasvari Pal, o tura de bike (şosea) cu ruta Cluj – lac Floresti – Gilau – valea Somesului Rece – drumul Generalului – Marisel – lacul Belis – Sancraiu – Huedin.

Anul acesta tura nu a putut trece pe valea Somesului Cald, adica pe la Tarnita spre Marisel, sunt probleme cu un pod. Finishul nu a fost la Izvorul Crisului ci la Huedin unde are loc Festivalul Tara Calatei.
A fost asadar o tura mai deosebita, cu atat mai frumoasa, cu multi prieteni si cunoscuti. Am fost impreuna cu Tudor al meu, asa ca ne-am impartit bicicletele, el cu cursiera si eu cu MTB-ul.
Pe principiul – cand simti ca esti obosit mai bine mergi acasa – n-am stat prea mult in zona festivalului unde lumea abia incepea sa se stranga si am luat-o spre casa pe drumul cel mai direct. – pun doar link

 

 

 

 

 

 

2. Maratonul de MTB Movilele Blăjelului 24 iulie

Deja Mureş 24h e aproape, timp pentru antrenament de MTB pentru Propark Adventure nu mai este, trebuie să particip şi la un concurs, să văd cum mă mai simt în astfel de regim.
Dar aveam şi alte motive pentru a alege Movilele Blăjelului. Unul dintre ele, să văd cum e marcat, stilul, dacă a apărut ceva nou la concursurile în special mai lungi de MTB. Am participat la tura lungă nu pentru că sunt într-o formă de vis, ci şi pentru că ritmul e mai lent şi am timp să mă uit în jur. Eram niţel cam stresat la start, mă gândeam că poate nu mă încadrez în timpul intermediar de 4h, mai puţin de cel de 6h la final. M-au liniştit prietenii.
Dar motivele nu se mai termină: bănuiam că la Propark Adventure, cu startul din Avrig la poalele Munţilor Făgăraş, proba de trailrun va fi pe munte, dar eram convins că partea de bike va fi mai puţin tehnică şi va fi prin Colinele Transilvaniei. La marginea Colinelor este şi zona Bazna şi Mediaş unde este acest concurs. Movilele de la Blăjel în fapt sunt nişte dealuri care arată după cum le spune numele. Tipul de teren este la fel. Am cumpărat până şi harta cu zona, nu se poate spune că n-am acordat atenţie pregătirii pentru Propark. Doar că de data aceasta a fost acolo locul 5.

Ce-i drept, am ajuns aproape ultimul. Asta deşi parcursesem porţiuni din traseu într-o recunoaştere cu Tudor al meu cu o săptămână înainte. Cum se spune, ajută să ştii, dar mai trebuie să şi poţi.
Am fost cu întreaga familie, la concurs au participat şi fiica mea Andreea, dar şi sora mea Simona. Şi am rămas în concediu la câţiva paşi, la Bazna.Ce am scris pe facebook:

Zile de concediu, sa fac si eu altceva decat alergare. Si am ales Maraton XCM / XCO Movilele Blajelului , proba de maraton 62km.
O parte din pozele de mai jos sunt de la Bazna, nu departe de Blajel si Paucea, unde s-a tinut concursul.
Movilele de la … Paucea, o arie protejata, le-am vazut mai bine inainte cu cateva zile cand am fost la o scurta recunoastere de traseu cu fiul meu. A fost cum ma asteptam, traseu sinuos, tot sus-jos, specific zonei Medias, frumos si care iti mentine atentia mereu treaza.
La concurs am fost impreuna si cu fiica-mea, ea la proba scurta de 14km, asa ca a cam trebuit sa sharuiesc din echipament. Ea dorea sa marcheze intrarea intr-o vacanta binemeritata dupa examenele de la bacalaureat si admitere facultate.
Asadar, eu am ramas cu 29’erul ca altfel mi-ar fi fost prea greu sa am un ritm multumitor, dar cu papuci mai greu de folosit daca aveam nevoie de push-bike.
Daca e sa ma uit la rezultat, locul 43 din 44, putand sa fiu si ultimul, nu a fost o cursa buna. Daca spun locul 6 la categorie parca e mai bine, in stil politicianist. Important e timpul de 4h4min care pentru mine e foarte bine.
Nu m-a deranjat prea tare caldura, am avut si camel-bag si am oprit o singura data la un PA, la ultimul, pentru un pahar cu cola, doar de fite, bucuros ca am sa inchei cu bine.
Felicitari pentru organizare, bravo voluntarilor care au rezistat in caldurile acelea si pot spune ca au fost multi, era nevoie si au fost prezenti pe intregul traseu.
Multumesc pentru poze!
Si felicitari concurentilor, au fost foarte buni! Mi-am reintalnit multi prieteni cu care nu m-am vazut demult, asa ca din toate punctele de vedere ma bucur ca am fost acolo.

 

 

 

 

 

 

Urmează să scriu despre Mureş 24h. Anul acesta nu am fost la multe concursuri, dar câteva au fost şi grele şi mi-au pus provocări şi minţii: Istria 100 Mile, Transylvania Legends, Mures24h şi Propark Adventure.

Aug 132022
 

A mai trecut o ediţie Propark Adventure, a cincea pentru mine – ediţiile anterioare. Frumoasă, interesantă, cu doi coechipieri noi şi foarte buni la care am apelat cu încredere pe ultima sută de metri, când am ştiut că la Vasi a intervenit ceva şi Andreea avea de lucru şi era departe. Tot echipa “Cheile Turzii” am fost, dar cu noul format, alături de prietenii mei Annamaria Bako, Oszkar Bagonya şi Adrian Cosma. La fiecare ediţie am avut coechipieri deosebiţi, nici acum n-a fost excepţie. În fond nici nu chemi şi, la rândul lor, nici nu acceptă să fim împreună într-o competiţie cu de toate, unde contează pe lângă pregătirea fizică şi determinarea, puterea de a trece peste eşecuri, imaginaţia, cultura generală şi multe altele. S-au dovedit a fi grozavi în ciuda unor momente dificile ce au dus la mari întârzieri clar insurmontabile, care pe alţii poate i-ar fi dus la abandon.
În principiu cine ajunge sus în clasament a făcut un echilibru mai bun între reuşite şi nereuşite, a avut poate şi niţel noroc sau l-a ocolit ghinionul.
Rezultatele spun multe, iar organizatorii sunt convins că la sfârşit de concurs se uită şi le studiază, să vadă dacă se acordează pe visul lor, pe profilul dorit al competiţiei, mai cer reacţia concurenţilor… Pe scurt, anul acesta din 19 echipe au încheiat tura completă 11 şi doar o echipă a abandonat. Limita de timp de 50h nu a mai fost aşa o sperietoare, pregătirea fizică a contat mai puţin ca altădată în reuşită, în schimb a contat extrem de mult traseul ales şi să nu faci greşeli majore, că atunci nu mai puteai să revii.

Pentru că nu mă îndur să las poze pe dinafară pun şi linkuri la albume, doar unele poze le afişez separat.

Cum presimt că va urma o pădure de cuvinte în rătăcirea căreia cu greu voi mai şti de unde am plecat şi ce am vrut să spun în momentul când realizez problema, lăsând la mare ananghie pe eventualii cititori, voi crea nişte pagini pe subiectele adiacente. Pentru cei pe care-i interesează mai întâi rezultatul ca să anticipeze ce urmează, am încheiat pe locul 5, după primele trei PC-uri am fost pe locul 1 etc. Timpul nostru total a fost de 41h30min, timpul limită de 50h. Clasamentul este aici. Pentru cine e interesat de cum a evoluat competiţia, recomand ce am scris anul trecut, comparativ, mai ales pentru că tot de Munţii Făgăraş a fost vorba.

1. Mai întâi un link la subiectul cu tema “Prezentaţi ca turist în zona… Cheile Turzii obiectivele turistice, cu referiri dacă se poate la Munţii Făgăraş şi festivalul Făgăraş Fest”, cu titlul “Să fii turist în rezervaţia Cheile Turzii”. Să fie cel puţin trei articole pe Facebook sau Instagram.
Despre aceste articole ne-au întrebat la PC3 înainte de proba de caiac. Pentru că am făcut referire la Munţii Făgăraş am primit trei vouchere, din care două am folosit apoi de identificarea de triluri de păsărele la PC4, lângă cabana Suru din Făgăraş. Eu consider că e bine să rămână cele scrise de mine despre a fi turist în Cheile Turzii, e util.

2. Ce am scris deja, un rezumat

Propark Adventure race – cuvinte de final, pe scurt.
A fost a cincea participare pentru mine http://www.unpicdetimpliber.ro/…/propark-adventure-race
Am fost in echipa cu Bako Annamaria, Bagonya Oszkar si Adi Cosma. O echipa tare pentru mine sub aspect fizic, care in combinatie cu problemele aparute pe parcurs m-a facut sa simt si efortul din saptamana precedenta de la Mures 24h unde am incheiat pe locul 1 la trail. Oboseala te face mai putin sprinten la minte ceea ce la un concurs unde cuvantul aventura inseamna si previzibilitatea imprevizibilitatii duce la alegeri mai putin bune si de acolo aparitia unui lant de probleme. Cum se spune, ghinionul ti-l faci si singur si nu vine singur.
A fost pentru prima data la Propark cand m-am vazut in postura de a fi primul pe parcurs, adica pana la CP3. Am mers bine si la final de la CP10, cand n-a mai trebuit sa tot opresc sa umflu o roata.
Partea foarte buna e ca am convingerea ca am castigat doi oameni foarte buni de partea aventurii, pe Anna si Oszkar. Adi a devenit si mai bun ca inainte. Faptul ca am ajuns sa fiu veriga slaba spune multe si e de bine.

Concursul de aventura a avut probe speciale de parc aventura combinate cu cunostinte despre alimentatia si comportamentul ursilor, de gasit frunze de plante si copaci ale caror fructe le mananca zimbri (aclimatizati in muntii Fagaras), de ghicit condimente de gulas facut in tinutul sasesc, de ghicit pasarele dupa ciripit, de rezolvat un puzzle cu figuri geometrice ce reprezenta un munte cu lacuri, stanci, paduri. Am folosit o noua aplicatie de reperat si marcat deseuri.
Toate au avut legatura cu muntii Fagaras, colinele Transilvaniei, turismul si ecoturismul. Incetul cu incetul muntii Fagaras se indreapta spre postura de parc national, iar acest lucru implica schimbarea unor obiceiuri, a modului de castigare a existentei pentru localnici, fiind in stransa legatura cu educarea turistilor in general. Pentru aceasta este si evenimentul Făgăraș Fest care vad ca se tine an de an.
Punctul de start si finish a fost langa Avrig, la poalele Fagarasilor. A fost bike, traversare inot a Oltului, 21km de caiac pe Olt in jos de la Turnu Rosu la Cainenii Mari, trail pana la cabana Suru din Fagaras, bike pana la final dar cu condimentul de trail si portiune de drezina sau mocanita intre gara Hosman si gara Cornatel.
Noi pentru partea de trail am ales mersul pe creasta si ne-am ales cu un traseu pe la soare dar cu privelisti deosebite. Pe partea turistica n-am avut ce ne plange.
A fost cu probleme tehnice – multime de pene si la sfarsit un schimbator blocat pe un pinion, partea cu penele aparand in momentul cand situatia din teren ne-a trimis pe improvizatie si am ajuns pe un camp cu spini, cositi si pe care nu i-am vazut fiind noapte. Am fost toti patru pe pana, dar Adi si cu mine nu eram pe tubeless.
41h30min a fost timpul final, limita fiind 50h si probabil am incheiat pe locul 5, clasamentul de mai jos nu e definitivat.
Au fost 19 echipe, a fost interesant, provocator, m-a scos din rutina concursurilor clasice bazate mult mai mult pe componenta fizica.

Toate cele bune si felicitari colegilor de aventura, din echipa si din echipele concurente, multumesc echipei Propark pentru gandirea probelor, a punctelor de control (cateva unde a trebuit sa facem poze de grup sa dovedim trecerea prin ele). Am avut multe surprize placute, incepand cu caiacul pe Olt in jos. Pentru mine a fost o mare provocare partea de parc aventura, dar cumva am reusit doua trasee. Eram clar mai avantajati daca acceptam direct punctele de penalizare.

Pun mai jos trackul nostru.

Am inceput sa studiez traseul facut de ceilalti concurenti, diferentele dintre traseul nostru gandit si cel realizat. Pentru mine concursul nu s-a incheiat, vreau sa mai invat cate ceva.

3. Despre probele speciale şi punctele de pe traseu, de reţinut

Nu voi pune linkuri, cine doreste să ştie mai multe sunt convins că prima intrare o va face pe facebook pe pagina Propark.
Aici este un link cu hărţile scanate, sunt mai clare decat pe Google Photos.

Au fost 12 puncte de control unde puteau fi probe speciale. Nu ştiam dinainte ce va fi şi când. Ataşez hărţile de concurs, sunt utile pentru exersare la partea de stabilire trasee, ori eu acolo voi mai avea de spus câteva cuvinte. Cu cât ştiu mai mulţi despre acest concurs şi sunt mai buni, cu atât mai bine pentru mine. Oricum cel mai mult contează cât de bine faci tu şi apoi alţii.

Start: Pensiunea Brânduşa – lângă Făgăraş Fest
bike la PC1 drum forestier lângă pârâul Mârşa
proba specială 1 : de numit dintr-o listă ce mănâncă zimbrul (aclimatizat şi în Munţii Făgăraş în câteva locaţii), erau în listă şi anumite fructe, şi apoi de găsit frunzele acelor plante/copaci în jurul acelui punct
pedeapsa: distanţe de alergare
bike la PC2 Turnu Roşu, punct de dropbag 
eram pe locul 1
schimb pentru alergare-trail pe munte, de luat drybag şi costum baie
run la PC3 balastiera lângă Olt
tot locul 1
proba specială 2: de prezentat cele trei articole despre a fi turist (vedeţi punctul 1), am obţinut trei vouchere
Anna şi Adi înot pe malul opus al Oltului, luat un caiac şi un canoe (gonflabile) cu patru veste de salvare
caiac la PC4 Câinenii Mari malul stâng
locul 3, minute de locurile 1 (Vulcanii Noroioşi), 2 (Piertrele Roşii) şi tot aşa de 4 (Creasta Cocoşului care a încheiat pe 1), 5
21km în aval pe Olt, o ocazie unică pentru mine, peste 3h în care am avut parte şi de mici vâltori şi de curenţi mai iuţi; au fost excavatoare care adânceau albia, în unele porţiuni am atins pietre cu fundul caiacului, canoea nu avea probleme
run la PC5 lângă cabana Suru
am ales un traseu care ştiam că nu-l vor alege restul, pe creastă, cruce roşie şi apoi bandă roşie; totul sau nimic
dezavantaj căldura şi lipsa apei (am luat la Câineni), avantaj peisaje
am ajuns pe locul 5, 30 minute întârziere de locul 1
proba specială 3: identificat cântat de păsărele, din 10 obligatoriu 8, am identificat 6 (n-am ascultat de Adi) şi 2 puncte penalizare scoase cu 2 vouchere
am plecat repede spre PC6
run la PC6=PC2 Turnu Roşu, punct de dropbag

am ales tot traseu unic, trecând pe la cabana Suru, apoi triunghi albastru şi roşu; am oprit în Sebeşu de Sus, apoi prin Sebeşu de Jos am ajuns la Turnu Roşu
1h întârziere faţă de locul 1
proba specială 4: identificat ingrediente gulaş săsesc (cartofi, morcovi…, era vegetarian, foarte bun), listă de 30 obligatoriu 20, am găsit şi ciuperci care nu erau în listă
bike la PC7 Hula Bradului, primul punct critic care a departajat mult echipele, nu cred că ar fi ghicit cineva de la început că acesta va fi
am avut şi harta Colinele Transilvaniei, dar am ales un traseu pe care l-am bibilit mult, ce ocolea dealul
începea distraţia cu drumurile interzise, DN interzise, zone pe lângă Sibiu interzise
calea cea mai bună Pietrele Roşii (nu ştim la Creasta Cocoşului)
nu am reuşit să de ţinem de traseu (grabă), până la urmă tot pe deal am ajuns dar eram rezonabil faţă de echipa care a ajuns pe 3 (am văzut ulterior, fosta 1, Vulcanii Noroioşi)
noapte, ghinion, pene toţi patru (crenguţe pe jos cu ghimpi mulţi de porumbar – prun sălbatic, tăiate de curând, altfel se vedeau că e arbust ce creşte de 1-3m) Adi la două roţi, Adi şi cu mine cu camere, dar şi Oszkar a avut probleme de sigilare cauciuc, întârziere majoră de 1h30min în plus, la Adi cu greu am putut da roata spate jos
când credeam că am rezolvat o bicicletă ne întorceam la alta şi până terminam cea dinainte era pe geantă
bănuiesc că organizatorii au gândit că vor fi excepţii cei care reuşesc să aleagă varianta mai uşoară şi rapidă ce ocoleşte dealul, ştiind că sunt garduri, proprietăţi
noi am ocolit un gard pe partea dreaptă, altă soluţie necâştigătoare, mai lentă, echipa lui Erzsebet pe stânga, după noi, mai inspirată
proba specială 5: parc de aventură, două slackline (coardă de asigurare şi de care te prindeai cu mâinile) şi panglică pe care păşeai între doi copaci;
două corzi între alţi copaci de care te asigurai şi trebuia să te deplasezi cu ajutorul mâinilor, cine putea se prindea cu un picior să repartizeze greutatea şi să cruţe efortul braţelor
carabele se deplasau astfel, asigurând şi frânarea ca să nu revii înapoi
Anna a încercat pe proba coardă, greu, a trebuit să renunţe, Adi un slackline, eu cu chiu, cu vai un slackline şi o coardă cu carabă
timp enorm pierdut, conform clasamentului 2h30min, noi în continuare nu eram rezolvaţi cu penele pentru că mai rămăseseră ghimpi în cauciucuri
noi am făcut 3 din cele 4 lungimi cerute, am avut şi pedeapsă că nu am încheiat provocarea, nici n-am primit indiciu pentru proba următoare
în general echipele petreceau în medie 1h15min la proba specială, doar echipa care a încheiat pe locul 4 (Munţii Făgăraş) cred că au refuzat să o efectueze executând direct pedeapsa maximă,
doar că pedeapsa a fost mers cu bicicleta şi ei au fost singurii care au stat la CP7 23min
aici a devenit clar pentru noi că trebuie să greşească cei din faţă pentru a ajunge pe podium
bike la PC8 Hamba
poză ca dovadă cu biserica evanghelică
traseul ales de noi a fost cu parametri asemănători cu al celorlalţi, dar n-am ales banda roşie
ca evenimente: a trebuit să ocolim în zona Bungard un depozit de deşeuri materiale de construcţii prin care trecea drumul, cică sâmbătă şi duminică populaţia nu are acces, deşi noi doar treceam
aşa că l-am ocolit pe nişte poteci de capre şi oi
drumul a trecut prin curtea unui om; poveşti cu el, că dacă avea el nişte câini mai deştepţi, de rasă, că da, până acum drumul era valabil, se circula
în continuare luam pauze de umflat roţi
bike la PC9 spre Salcău
poză la intersecţie de drumuri cu doi fagi cu rădăcini ieşite din pământ
bike la PC10 Ţichindeal, punct de dropbag
calea cea mai bună a avut-o Pietrele Roşii, cum ne-am obişnuit
proba specială 6: de arătat în aplicaţia instalată în timpul şedinţei tehnice că am marcat un deşeu găsit pe drum
Pfui, ce probleme de memorie am avut, n-am mai ştiut cum îi spune şi eu chiar am o grămadă de aplicaţii instalate pe mobil, una chiar cu acelaşi scop! Şi pe care am folosit-o în zona Clujului! Noroc cu Adi! Cuvânt cheie HARTA! Harta deşeurilor îi spune, dar cu “ş”. No way s-o găsesc fără diacritice. Nu ştiu sigur, dar cred că la Ţichindeal am fost întrebaţi de ea şi am primit ceva vouchere.
Pare ciudat să fie două probe speciale la Ţichindeal, dar momentan sunt mulţumit că mi-am amintit de aplicaţie.
proba specială 7: de construit din figuri geometrice din placaj (în general triunghiuri) pictate cu stânci, lacuri, păduri, jnepeniş un munte
am fost singurii care am găsit soluţia dintre cei care nu aveam indiciul de la proba specială 5 – Anna a construit, bravo
n-am fost penalizaţi, dar în continuare eu tot schimbam un petec prost pus
nu ştiu cum de am rămas cu trei vouchere, dar cum nu aveam ce face cu ele, le-am dat pe un pepene roşu (oricum îl primeam)
Doar de fun
Noi când am coborât la Ţichindeal am trecut prin zona de pedeapsă (urcare) şi ca urmare ştiam denumirile de la punctele de pedeapsă (de exemplu Maliţa) şi când am ajuns la proba specială am spus că avem deja pozele de la punctele de pedeapsă, nu mai trebuie să facem proba, le putem arăta.
run la PC10B gara Hosman
la fiecare echipă i se spunea unde merge – gara Cornăţel PC10A sau gara Hosman PC10B, urmând să parcurgă cu drezina distanţa de 7km de cale ferată de mocăniţă
şi apoi să se întorcă la Ţichindeal de unde lasă drezina
în două intrevale orare însă, când circula mocăniţa cu turişti, trebuia să luăm mocăniţa
încă o idee foarte frumoasă şi cred, originală, a organizatorilor noştri, încă o experienţă unică pe care urma s-o trăim
“mocăniţă” la PC10A gara Cornăţel
nouă însă ne-a venit rândul la mocăniţă, mai lentă, şi – cine s-ar fi gândit că va fi plină cu turişti şi toate cele 41 de locuri vor fi ocupate
în sfârşit, din aceste întârzieri (mocăniţă, o singură drezină, manipulare drezină să fie întoarsă pe şine) vine explicaţia cu bonusurile de timp din clasamentul final
run la PC10 Ţichindeal, punct de dropbag
bike la PC11 Noul Român
poză cu biserica ortodoxă
noi am ales un track peste deal la Hosman în partea de început, mai scurt dar mai greu
deja începea noaptea a doua
bike la PC12 Porumbacu de Jos
poză la Monumentul Eroilor din primul război mondial
bike la Finish la Pensiunea Brânduşa, lângă Avrig
Mie, aflat la a cincea ediţie, mi s-a părut interesant, au multă imaginaţie organizatorii şi se vede şi în poze că s-au străduit să ne aducă zâmbete pe buze chiar dacă uneori nu eram chiar în forma … maximă. Eu ştiu ce mai am de îmbunătăţit, ştiu şi cât va dura – toată viaţa.
Foarte mulţumesc încă o dată!

4. Anumite porţiuni, pentru unii critice, de pe trasee
Titlul mai corect ar fi ce rute au ales unele echipe pentru a ajunge la anumite puncte de control.
Pentru că vreau să mă ajute şi pe mine în viitor, fiind vorba şi de lucruri de principiu, voi pune în pagină separată partea aceasta de trackuri.

Trasee comparative alese de echipe în ediţia din Aiud a Propark 2022 Munţii Făgăraş – Colinele Transilvaniei

Închei acum epopeea Propark, mi-a făcut plăcere să-mi amintesc şi sunt convins că, cu atât mai mult, le-a făcut plăcere celor care au conceput-o şi realizat-o. Sper că a fost bine pentru toţi, cei care au avut probleme şi-au revenit. Să ne revedem anul viitor!
Oare ce mai inventează?!

Jun 082022
 

A doua oară la concursul de 8 etape în 9 zile Transylvania Legends? E o întrebare firească “de ce”, ținând cont că este un eveniment care se întinde pe o așa mare durată de timp, se parcurg aproximativ 650km și ești nevoit să alergi pentru aceasta câte un ultra zilnic, în medie de lungime de aproximativ 80km și … doar ai mai fost!

Așa este, am mai fost anul trecut, relatarea este aici. Până și povestitul unei astfel de experiențe e un ultra al scrisului. Am să încerc să fiu concis și totuși cei care citesc să rămână cu informații utile despre traseul Via Transilvanica de la mănăstirea Putna la Mediaș pentru că… e un traseu de viitor pentru cine dorește să cunoască România, se continuă până la Dunăre la Drobeta Turnu-Severin, fiind în lungime totală de 1400km.

Am fost a doua oară ca invitat, de altfel la fel ca Silip și Adi Costea, adică organizatorii s-au gândit la noi, podiumul de anul trecut. De această dată competiția s-a ținut în luna mai, nu în aprilie, între 13 și 21. Ca urmare a fost altă vreme, traseul (cu excepția a vreo 3-4km de traversare a Sighișoarei) a fost parcurs integral (punctul de sosire al etapei a fost și punctul de plecare din ziua următoare). Au fost și alte condiții de traseu, în majoritate a fost uscat, alergabil. A fost cald, de multe ori am suferit de sete. Mă așteptam astfel ca practic anul acesta să fie altfel simțit concursul, mai ales că lumea a revenit la normal, nemaifiind orașe cu cod roșu în care nu aveai voie să intri. Am văzut oameni veseli, mulți turiști îmbrăcați de vară, parcă altă țară ca anul trecut.

În sfârșit am avut ocazia să parcurg întregul traseu de 640km, cu etapele muntoase din Bucovina integrale. Evident, altfel m-am și resimțit pe parcurs, nu e totuna să începi cu etape de 80-90km care pentru mine au însemnat 13-14 ore zilnic sau cu 5-10 ore ca anul trecut.

Am încheiat pe locul 1 la open general, fiind singurul concurent cu traseul parcurs integral: 637km cu 15000m diferență de nivel, în 91h20min. Spre comparație, echipa “Feel Good Team” din Odorheiul Secuiesc formată din Bartha Balint, Szabi Takacs, Sandor Nagy și Kerekes Zoltan, care au parcurs alternativ etapele, a avut nevoie de doar 70h36min pentru a-l parcurge. Podiumul la individual a fost completat de Damian Minuț, Dinu Turcanu, Emil Bodea și Cornel Neagu.

Pun mai jos poze din călătoria din acest an, mulțumesc Victor Ștefan pentru ele. Și un mesaj al meu de dinainte de a începe evenimentul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Via Transilvanica.
Nu e doar un traseu. E vorba de un proiect complex, există modele și în alte țări, adresat atât românilor cât și străinilor care vor să cunoască țara noastră așa cum este. Pentru noi, așa cum reiese din desenul fetei lui Ștefan, a fost “Aleargă-ți țara”.
Dacă scopul principal al călătoriei pe Via Transilvanica este să se vadă locurile, vizitarea turistică, să se observe cu adevărat diferențele dintre zone, atunci cel mai bine e să faceți drumeție. Adică așa cum face de exemplu d-nul Dinu Mititeanu cu Marlene, care când parcurg fragmente din Via Transilvanica fac drumeție câte 20km zilnic, stau la cort că așa doresc ei și au timp să vadă amănunte, să vorbească cu localnicii, să viziteze obiectivele cum sunt bisericile, să afle de tradiții și să ne povestească și nouă. Așa că prima recomandare și a mea este drumeția. Noi, ca alergători, am parcurs traseul așa cum citești într-o carte pe diagonală.
Dar să dau câteva “liniuțe” și eu, dar fără să fac accidente:
– citiți articolele despre Via Transilvanica de la d-nul Dinu, de exemplu  www.dinumititeanu.ro , cu poze
– există site Via Transilvanica, există și aplicație
– sunt trecute cazări, recomandări
– se pot cumpăra borne sculptate, mai sunt câteva pe cei 1400km de traseu, e 1000EUR una
– pentru sponsorizare, Tibi și ai lui au fost și merg și acum în SUA, data trecută au obținut 100.000USD într-o noapte; acum merg cu un film despre Terra Banatica
– anul acesta de aceea nu țin concursurile VMT, proba de ultra etc pentru că doresc să pună toate bornele
– față de anul trecut s-au îmbunătățit și marcajele, iar unele deja au fost vandalizate
– Via Transilvanica nu este o linie cât mai scurtă între Putna și Drobeta Turnu-Severin, ci trece prin locuri diverse, cu istorie și însemnătate pentru țară, așadar străbate Bucovina (manastirea Putna – Poiana Stampei), Ținutul de Sus (Poiana Stampei – Câmpu Cetății), Ținutul Secuiesc (Terra Sicolorum, Câmpu Cetății – Archita), Ținutul Săsesc (Terra Saxonum, Archita – Micășasa), Terra Dacica (Micășasa – Ulpia Traiana Sarmisegetuza), Terra Banatica (Ulpia Traiana Sarmisegetuza – Cruşovăţ) și Terra Romana (Cruşovăţ – Drobeta Turnu-Severin); nu se putea rata Sarmisegetuza, Alba-Iulia
– există caietul drumețului, se poate cumpăra, se pot pune ștampile în el pe măsură ce parcurgeți traseul; la nevoie să știți că la sediul Tășuleasa Social se află toate ștampilele; se pot cumpăra produse Via Transilvanica (modelul probabil a fost împrumutat și de organizatorii noștri, care ne-au oferit la start caietul Transylvania Legends)
– să știți că în general magazinele sătești sunt închise între orele 10 și 17
– sunt gazde care oferă reduceri pentru drumeții Via Transilvanica
– din obiceiuri, semnalate de d-nul Dinu: știati că de Paști porțile la fetele de maritat sunt impodobite cu flori si cu oua incondeiate (si hutulii incondeiau), cu cat erau mai frumoase, cu atat erau mai bogat impodobite (la secui); știați că modelul de împrumut gen case de ajutor reciproc exista la sași sub forma “Nachbarschaft”, vecinii de pe strada, din vecinatate, să se imprumute la evenimente deosebite ca nunți, înmormântări sau să se ajute la construirea unei case
– pentru bicicliști/MTB-isti, părerea mea e că se poate parcurge traseul dar pe porțiuni chiar trebuie să n-ai nicio problemă să faci push-bike; de aceea, mai ales în Bucovina (după Mediaș nu am fost), trebuie studiat foarte bine traseul și opinia mea e că anumite bucăți trebuie ocolite, că drumuri mai accesibile sigur se găsesc
– există unele porțiuni unde nu găsești apă
– da, ar fi frumos să existe o evidenţă a tuturor celor parcurg bucăţi din Via Transilvanica, atât la drumeţie cât şi la alergare şi MTB; poate şi cu clasamente dacă se găseşte o formă de competiţie care să se desfăşoare o dată sau de două ori pe an
– va fi un fel de covor de stele cu toţi cei care au donat/cumpărat/ajutat pentru crearea Via Transilvanica
– la varianta pe mobil a Via Transilvanica se văd sculpturile de pe fiecare bornă; bornele necumpărate sunt gri

 

 

Despre concurs
– ca noutăți, în acest an s-a permis să fii finisher la open general etape chiar dacă ai lipsit câteva etape
– au fost concursuri în paralel: semimaraton și maraton Tășuleasa (finish Tășuleasa Social lângă Piatra Fântânele), semimaratonul și maratonul Cetăților (finish-ul la Mediaș)
– s-au folosit rulote pentru voluntari și PA-uri
– au alergat și copii din școlile de pe Bârgaie, care ne-au însoțit pe lungimea unui semimaraton de la Tășuleasa
– ne-au întâmpinat la un PA elevi mai mari de liceu, implicați în întreținerea unei anumite bucăți din Via Transilvanica
– au mai fost evenimente pe parcurs, dar eu am fost pe trasee zi lumină cu mici excepții, deci nu pot spune că știu tot ce s-a întâmplat

Desfășurarea
Eu mi-am făcut temele, ce am scris eu într-un fișier excel pe mai multe foi e… prea mult pentru alt cititor decât mine. Voi prezenta doar ce am scris deja pe Facebook, cu câteva observații/ imagini întipărite în minte. În rest există tabelul comparativ cu anul trecut, respectiv cel de clasament.

“Zi de pauza dupa patru etape grele. Acum suntem la Campul Cetatii, vom intra in Tinutul Secuiesc dupa ce am strabatut Bucovina si Tinutul de Sus pe traseul Via Transilvanica.
Faţă de anul trecut de data aceasta s-au parcurs etapele în întregime, în luna mai sunt mai rezonabile condiţiile de traseu decât în aprilie când mai e zăpadă.
Momentan sunt pe locul 1 între cei care au participat la toate etapele şi încep să ma simt din ce in ce mai bine după ce la început eram la limita sa abandonez.
E foarte interesant să parcurgi tara pe jos, sunt diferente de la zona la zona si nu doar de relief.
In fiecare an va fi altfel, cu timpul cred ca se va asfalta mare parte din traseu si se va pierde din sălbăticie.
Sper să închei cu bine. Momentan suntem opt cei care am făcut măcar un segment din traseu zi de zi, din care doi integralişti Tase şi cu mine.”

Eu am început concursul în condiții nu prea bune de sănătate, o formă mai ușoară de toxiinfecție alimentară combinată și cu ceva dureri de spate de la lucrul în grădină (ocupația care mi-a cam luat din timpul de alergare zilnic). Nu era prea deranjant până când a trebuit să fac efort, să alerg la concurs. Prima etapă a fost un chin continuu, în care n-am avut pauză să mă simt bine. Pace-ul de 10min/km spune multe, chiar dacă am fost printre cei puțini care am parcurs întregul traseu. Aproape 14 ore a durat etapa pentru mine, adică pe la ora 22 am ajuns la finish-ul din Pasul Mestecăniș.

M-am gândit să abandonez, eram epuizat de efortul mai ales mental, dar după ce am mâncat m-am mai gândit și mi-am spus că, în definitiv, există și varianta să parcurg doar 20km până la primul PA și tot așa în zilele următoare.

Am început să iau antiinflamatoare, două în ziua următoare, iar încetul cu încetul mi-am revenit, din etapa a cincea deja eram ok. Normal că efortul inițial, faptul că am fost nevoit să stau atâta vreme pe traseu, m-au afectat pe termen lung la ritm, anul acesta fiind mai lent până spre sfârșit cu aproape 1min/km. Nu mai vorbesc de faptul că timpul dintre și așa puținele PA-uri a devenit mult mai mare, acel litru de lichid de la start a devenit insuficient, am fost nevoit să iau apă de pe traseu mereu de la izvoare sau fântâni, am început să studiez altfel traseele căutând magazinele, eventual pensiunile. Am cumpărat sucuri, bere fără alcool, orice avea gust diferit față de ce găseam la PA-uri, pentru că la atâtea zile e firesc să cauți diversitate și la alimentație. Și am purtat cu mine în plus peturile de sucuri umplute cu apă, bând din ele și stropindu-mă pe cap. Mulțumesc lui Sergiu pentru dușurile de la rulotă, la PA-uri!

Faptul că am încheiat pe primul loc e consecința faptului că au avut probleme fizice pe parcurs principalii concurenți, începând cu Tase.
Pelerinajul meu în alergare cu viteză mai mică mi-a dat ocazia să interacționez mai mult cu localnicii, cumva a compensat lipsa mea de la poveștile de seară de la cazări. La finishurile de etapă, mai ales la început, chiar dacă porneam cu intenții mari de a povesti cu prietenii, invariabil după ce luam masa ajungeam în pat.
Tot datorită vitezei mai mici am început să fiu mai atent la timpii limită, mai precis cel la primul PA. Viteza mea de croazieră era în medie de 7km/h (undeva între 8min-9min/km, un “pace” pe care-l folosesc pentru ultra fără mari provocări dar pe distanță de 140/170km), pe care o consideram confortabilă pentru starea mea și cu care evitam depășirirea timpului regulamentar.

Prima etapă din Bucovina a fost mai sălbatică, practic fără localități între cele mari unde erau și PA-urile. Probabil în satul Spărturi (nu l-am găsit pe google maps) am întrebat de izvor pe o localnică, mi-a spus că este mai sus, iar aproape de ieșirea din sat n-am avut ce face și am vorbit cu o bătrână care trebăluia la un coteț. Pentru că eram convins că izvorul nu-i aproape, am întrebat-o de apă “în plus”. Evident, nu avea dar mi-ar fi dat din ce avea. Am renunțat însă, știam ce înseamnă să cari apă cu găleata de departe.

Din etapa a doua am început să folosesc pet-urile de la sucuri pentru apă, mai ales că am constatat că de fapt eu aveam nevoie de mai multă apă decât luam eu din flask-uri. Cumva flask-urile mă descurajau să beau apă suficient, curgând mai greu. Cu peturile diferența e mare, chiar mă gândesc să renunț la flask-uri mai ales la cursele pe căldură.

Etapa a treia a fost cea în care am ajuns primul la general, Tase având probleme la glezne.
Am avut și surpriza întâlnirii unei vânzătoare mai puțin amabile, care practic a refuzat să mă servească, mimând că are ceva important de scris într-un caiet. Asta e, no drink.

În etapa a patra a venit să alerge și Adrian Costea. Foarte mulțumesc pentru înghețata adusă pentru toți, care ne-a așteptat la final. Fiind foarte ocupat, el n-a putut participa la concurs. Nu am avut nici concurența lui Silip, care avea planuri cu Transylvania 100k și a venit cu noi doar ca să parcurgă Bucovina pe segmentele pe care nu le-am alergat anul trecut.

După ziua de pauză, în etapa a cincea am intrat cu alergarea în Ținutul Secuiesc. Multe de menționat, pomenesc de satul Înlăceni despre care am aflat din cele citite la d-nul Dinu că este cunoscut ca și satul întortocheat, adică satul cu mai multe ulițe decât case. La Lupeni am mâncat la sarmale pentru tot anul. A fost prima etapă când am ajuns la finish după un timp rezonabil, de sub 9h (până atunci am avut tot peste 12h), iar pentru foamea mea a fost prea lungă așteptarea până la masa oficială. Așadar am comandat separat o porție de sarmale, iar cele “oficiale” au avut și ele locul rezervat.
Bună și afinata, am făcut cinste și eu, și organizatorii. Iar totul a culminat cu șampania oferită de câștigătorul de etapă, Bogdan, fiind ziua lui.

Așa cum în etapa a doua m-am întâlnit cu Mihaela Bodnariu, tot așa în etapa a șasea m-am întâlnit cu Adrian Crăciunescu, amândoi fiind din concurenții de anul trecut. A fost etapa în care Tase a considerat că nu mai are rost să se lupte cu accidentarea și a alergat doar până la PA1. A pierdut locul doi la open, dar cred că a câștigat mult mai mult fiind în compania voluntarilor, a organizatorilor și având ocazia să privească cu ochi mai liniștiți natura, oamenii și localitățile pitorești.

Etapa a șaptea din Ținutul Săsesc mi-a creat doar surpriza de a fi locul doi la etapă, eu crezând că sunt pe locul trei. Mă simțeam bine și a început să fie mai pregnant spiritul competitiv. Târziu, dar potrivit pentru ultima etapă din ziua următoare.

Una dintre etapele cele mai frumoase e ultima, cu încheierea la Mediaș. Asta dacă știi s-o alergi, fiind cu multe urcări și coborâri scurte dar puternice. Față de anul trecut când eram ușor accidentat, în acest an am putut să alerg cum am vrut eu. La ultimul PA, cu vreo 15km înainte de final, am întrebat dacă e cineva în față să-l pot ajunge, să mai am cu cine povesti. Au spus că nu, că sunt la peste 30min de mine. Și… pe ultima coborâre, cu câteva sute de metri înainte de finish am ajuns o alergătoare și un alergător. Nu am luptat la maxim, am preferat să ne bucurăm fiecare de finish-ul nostru.
Cătălin Stănescu, cu care încheiasem etapa anul trecut, de data aceasta a terminat mult în fața mea, pe locul doi la etapă.

Într-una din etape am mai avut o întâlnire mai deosebită la un magazin dintr-un sat mai izolat. În faţa magazinului o umbrelă de soare si două bănci. Stau un bătrân cu un pet de bere în faţă şi o femeie. Salut, intru şi cumpăr un suc. Nu mai ştiu – Timbark sau Fanta de protocale. Probabil Timbark. Timbark-ul e 2 lei, Fanta 4 lei. Mă aşez pe banca de lângă ei. Omul avea chef de vorbă. De unde vin? Unde merg? Ce e cu beţele acelea de undiţă la mine în spate? Eu eram lovit de căldură, cumpărasem suc să-mi revin, numai chef de discuţii nu aveam. Aşa că i-am răspuns că sunt beţe de alergare şi că sunt obosit, vin de departe şi e mult de povestit. Cumva lipsa mea de apetit verbal l-a agitat, aşa că imediat ce am terminat de băut m-am ridicat şi am intrat iar în magazin să las sticla. La ieşire o aud pe femeie apostrofându-l pe bătrân: lasă mă omul în pace!

Ca să zic aşa, pe traseul Via Transilvanica dacă e să fi atent la ceva, atunci e ca peste tot: mai întâi la oameni, apoi la câini. În pădure eşti cel mai în siguranţă. Da, urme de urs, alte animale sunt. Da, am văzut o ciută uriaşă, parcă mai înaltă ca un cal poate pentru că era mai zveltă şi cu picioarele mai lungi. Şi am mai văzut o vulpe. Dar alte animale nu, au avut ele grijă să nu mă panichez. În schimb întâlniri cu câini de stână au tot fost, dar o singură dată au fost mai agresivi chiar dacă ciobanul mulgea oile nu departe, fiind seară. În astfel de cazuri e uşor de identificat masculul alfa, el dă tonul şi trebuie ţinut la respect. Şi, încetul cu încetul să te retragi spre desişuri sau dacă este, spre pădure. Acolo ei nu intră, le e frică. Retragerea trebuie făcută mereu cu faţa la ei, chiar dacă la un moment dat îţi dau pace şi se depărtează. E de ajuns ca unul din ei să vadă că le întorci spatele şi te consideră mai slab şi te atacă din nou. O altă observaţie, citită de la d-nul Dinu şi probată, să târăşti beţele sau bota după tine când te depărtezi, asta evident dacă nu-s foarte agresivi, caz în care trebuie să stai cu faţa la ei. Bota mai groasă, cum au ciobanii, e sfântă. Tac, îşi lasă capul în jos şi pleacă. Beţele nu-s aşa impresionante, sunt subţiri.

Închei povestea cu cele scrise pe FB. A fost un eveniment cu de toate și l-am încheiat cu bine. La cât e de greu și mare acaparator de timp, cred că trebuie revenit la clasamentele pe echipe, care au avantajul socializării, al vitezei crescute și deci a timpului de recuperare mai mare și al evitării accidentărilor. Am pus poze semnificative, cu veselia de final a echipei Feel Good Team, molipsitoare.

“S-a incheiat Transylvania Legends , 8 etape in 9 zile pe traseul Via Transilvanica (official group) de la manastirea Putna la Medias.
De aceasta data traseul a fost integral parcurs, fără porţiuni scoase din motive de vreme, teren cu zăpadă, restricţii cu localităţi “pe rosu”.
Vremea a fost în general foarte bună, chiar foarte cald, schimbarea desfăşurării concursului din aprilie în luna mai a avut multe efecte pozitive. Traseul a fost alergabil, rareori cu noroi, lumea din jur era în ţinute de vară, erau foarte mulţi turişti în special în Odorheiul Secuiesc. Natura a fost veselă, plină de culori.
Două etape a avut Bucovina, au fost şi cele mai grele, nu numai pentru mine. Anul trecut etapele fuseseră scurtate spre jumătate, a fost astfel mai uşor. Acum, pentru că am avut şi probleme fizice iniţiale, mi-a fost mult mai greu, după prima etapă în care m-am chinuit non-stop am vrut să abandonez. O a doua zi la fel ar fi fost imposibil de încheiat. Cu antiinflamatorii a devenit mai suportabil şi cu trecerea timpului mi-a fost tot mai bine.
Bucuvina a fost mai sălbatică, fără izvoare care să ne salveze. Lipsa satelor ne-a împiedicat să folosim şi opţiunea cumpărării de la magazine. Ţin minte că într-un sătuc am întrebat pe o bătrână de apă, a spus că este izvor mai sus, apoi la capăt de sat negăsind nimic am întrebat pe alta dacă are apă… în plus. Trebăluind şi abia mişcându-se pe la un coteţ, pe faţa ei se citea dorinţa de a mă ajuta dar şi realitatea că i-ar fi fost greu să aducă apă apoi de la acel izvor nevăzut. Am plecat, pentru mine nu era chiar existenţială apa.
În Ţinutul de Sus, pe Bârgaie, natura deja era mai avansată şi apa n-a lipsit nici la picioare. Au trecut alte două etape prin zone mai accesibile şi populate, în care deja mi-am facut obiceiul să cumpăr lichide, orice nu găseam la punctele de alimentare. No cola… Aşa că de la Timbark (pe care ulterior îl ocoleam) la fanta de portocale, bere fără alcool, orice…
Am ajuns apoi, după ziua de pauză petrecută la Câmpu Cetăţii, pentru următoarele două etape în Ţinutul Secuiesc. Mi-a adus aminte de Maramureş, care mi-e mai familiar. Mi-au plăcut înfloriturile de la casele şi porţile lor, culorile vesele, motivele cu păsărele, porţile zvelte cu găurele în frontonul de sus pentru găzduirea înaripatelor. Toate inspirau tinereţe şi veselie.
Cursa s-a încheiat în Ţinutul Săsesc, la Mediaş. Satele tipice erau mici, cu program doar de seară la magazine, cu multe case în paragină dar şi cu unele aranjate la amănunt cu stilul păstrat. Impresionante clădirile vechi, cetăţile fortificate, bisericile. Cu totul altfel ca alături înainte. Diversitate…
Am încheiat concursul pe locul 1 la open între alergătorii care au parcurs mai multe etape. Nu atât rezultatul contează, cât faptul că am fost singurul care am parcurs întregul traseu şi nu m-am accidentat. Anul trecut încheiasem pe locul 3 şi rămăsesem cu o problemă la un picior.
Am facut un tabel comparativ între anul 2021 şi anul 2022, am fost mai lent acum. Dar a fost mai greu, primele 4 etape de exemplu au fost toate încheiate în peste 12h, făcând recuperarea dificilă.
Am fost destul de constant şi am fost pe podium la etape de câteva ori: locul 2 în etapele 4 şi 7, locul 3 în etapele 3 şi 6.
În 2021 au fost 545km parcurşi în 66h08min. Acum am avut 637km şi 91h20min petrecuţi pe traseu, cu 15000m diferenţă de nivel totală. A trebuit sa fiu mai atent la timpii limită şi m-am străduit să mă menţin la un ritm mediu de 7km/h, deci undeva între 8-9min/km “pace”.
Mulţumesc pentru tot voluntarilor, organizatorilor, lui Victor fotograful. Mai caut eu poze, efectiv în timpul concursului n-am avut disponibilitatea să mă uit prin media. Chiar dacă reuşeam să ajung înainte de ora 19 la finish, timpul zbura şi când ajungeam în cameră orice gând măreţ aveam adormea instant.
Mari felicitări concurenţilor, m-am simţit foarte bine! Să vă reveniţi cât mai repede! Sănătate Tase, eşti foarte bun, îmi place spiritul tău de luptător.
Foarte greu concursul la individual, să faci tot traseul e o echilibristică la limită între ritm, alimentaţie, recuperare şi o atenţie deosebită la orice semn de accidentare care e prioritar ambiţiilor de moment. Cine ştie cum ar fi fost la noroiul de anul trecut sau la o vreme mai dificilă.
Ca să zic aşa, mi-am completat puzzle-ul cu traseul Via Transilvanica pe prima jumătate, mai am de parcurs restul, până la Drobeta-Turnu Severin.”
Apr 032022
 

După primul concurs din an, cu care încep de obicei – Făget Winter Race – despre care am scris deja, am continuat cu perioada de revenire la o formă … oarecare cu alte două concursuri la care merită să participi, fiecare în felul lor: Vlădeasa Winter Trail şi Primavera Trail Race.

La Vlădeasa – 20 februarie – nu există decât o opţiune – să urci până pe vârf la cabana meteo şi apoi să te întorci, că doar nu poţi rezista mult acolo, oricâtă ţuică ţi-ar da organizatorii, aka prietenul Cozmin Ardelean.

Mie mi-ai ieşit 15km cu 1111m diferenţă de nivel. L-am încheiat pe locul 28 general, locul 2 la categorie (la un minut de locul 1). N-a fost un timp strălucit – 2h01min, dar a fost mai bine ca la precedenta participare (2h04min).

 

 

 

 

 

 

 

Se vede din poze că, la fel ca şi la Făget Winter Race, eram îmbrăcat cam ca de război faţă de alţii, semn că atitudinea mea era încă defensivă (chiar şi beţele erau de schi clasic, să fie rezistente), nu mă simţeam în formă şi nu consideram că e musai să-mi dau sufletul. Dar m-am străduit… Pulsul mediu a fost pe la 148bpm, dar cred că la început n-a citit corect (puls de pe ceas), după primii 4km am tot păstrat 157bpm, cam ca şi la Făget.
Am pus poze de la fotografii oficiali, era păcat să nu fac şi eu public câteva din reuşitele lor. Apare şi revista Outdoor Magazine printre sponsori. Ei m-au ajutat cu echipament la Propark Adventure 2021, mulţumesc încă o dată – articolul de atunci scris de Vasile Cipcigan, prieten si coechipier acolo – Propark 2021

Ce am scris pe FB atunci:

Vladeasa Winter Race – al doilea concurs din acest an, tot cu zapada.
E simplu: alergi de la Căminul Cultural din Rogojel la Cabana Meteo de pe Vladeasa si te intorci, aproximativ 15km cu 1000m diferenta de nivel.
Si, mai important, e pentru ca asa vrei tu si o faci din placere, dupa indelungi antrenamente din timpul anului.
Asta inseamna normalitate! Si esti sustinut in ceea ce faci de familie, prieteni, organizatori, voluntari, fotografi… carora le multumesc pe aceasta cale!
Felicitari tuturor participantilor! Gradul lor de placere s-a vazut in rezultate. Sove a castigat detasat, urmat de Cristi Pop.
Eu, cu o umila placere chinuita, am incheiat pe locul 28 general, 26 masculin si 2 la categorie, la mica distanta de locul 1.
Am reusit sa recuperez la vale cateva pozitii, se pare ca e mai usor pentru mine ca la deal, probabil se datoreaza greutatii crescute.
Inchei cu speranta ca data viitoare placerea va fi mai mare!

Ah, detalii: 2h01min20sec, mai bine decat acum 2 ani, atunci a fost 2h04min. Sove a incheiat acum in aproximativ 1h33min. Dar era alta Vladeasa si eram mai tanar. In clasamentul online figureaza ora de sosire, startul a fost aproximativ la ora 10.

La Primavera Trail Race – 26 martie – însă, am avut mai multe opţiuni, inclusiv să nu particip… Pentru că e destul de aproape de Istria 100 Mile unde voi participa în 7 aprilie la proba regină – 170km cu peste 6000m diferenţă de nivel. Istria rămăsese ca restanţă încă de acum doi ani, că acum cu greu m-aş fi hotărât să plec acolo dat fiind contextul general cu pandemie şi război.

Mi-ar fi părut rău să nu mă duc la Şuncuiuş şi la concursul organizat de prietenul meu Istvan Szokolszky, mai ales că am fost într-un fel de recunoaştere traseu, adică un motiv să fiu alături de băiatul meu la un cantonament Rupicapra ţinut nu departe – la Vadu Crişului – cu o săptămână înainte. E superbă şi zona, iar organizarea pe măsură. Fiind şi un concurs mare, mă aşteptam şi la concurenţa cu prezenţe mai deosebite.
M-am înscris destul de târziu, ieşind categoric proba de ultra din calcul am ales proba de maraton, destul de lung şi greu – 55km cu 2500m diferenţă de nivel. Probele de Cros şi Wild erau totuşi prea scurte şi intense pentru mine, nu m-ar fi ajutat prea mult psihic vorbind, în acest an n-am mai alergat distanţe peste 35km şi doream o confirmare pentru Istria că aş rezista. Fiind un concurs ţinut în zonă de defileu – al Văii Crişului (Munţii Pădurea Craiului), era evident un concurs mai tehnic, cu urcări şi coborâri abrupte, greu alergabile.

 

 

 

 

 

Pentru prima dată în acest an am avut o atitudine mai ofensivă, s-a văzut după echipament. Am încheiat pe locul 6-7 la general în 6h48min, locul 1 la categorie. Primul timp a fost de 6h12min. Pulsul mediu a fost de 147bpm, cu scădere însă pe bucla de final.
M-am ţinut cât am putut de Biborka, minus ultimii 10km (bucla de Wild de pe Valea Misidului). Recunosc că acea buclă m-a cam surprins, eu am mai participat acum vreo trei ani tot la concursul de maraton şi s-a schimbat urcarea abruptă şi coborârea. A durat ceva până m-am prins şi nu mi-am putut găsi nişte repere. În orice caz la final n-am mai tras aşa de tare, eram mulţumit, am încheiat alături de prietenul de la Eke – Bartha Botond. Cum mi s-a părut că nici el nu mai avea altă motivaţie, alta decât să încheie cu mine (eram convins că s-ar fi ţinut scai), linia de sosire am trecut-o împreună.

Ce am scris pe FB:

Primavera Trail Race , o multime de trasee pentru toata lumea. Alaturi de o parte din prietenii de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, poza este de la Gabor.
Eu am ales maratonul de 55km cu 2500m+ diferenta de nivel, avand in vedere ca peste mai putin de doua saptamani sper sa pot ajunge sa concurez la Istria 100 mile in Croatia.
Mi-a mers bine, am pornit mai cu rabdare, fiind cea mai lunga distanta alergata in acest an. La inceput eram alaturi de Florin Chircu si Biborka, apoi tot in preajma doamnei care alerga foarte bine pentru mine, cu un ritm care-mi convenea. Ma straduiam sa ma tin de ea si asteptam de multe ori cu mare speranta sa-i bipaie ceasul, semn ca depaseste pulsul ei maxim setat, cand o lua la pas si ma puteam apropia. 🙂
Ca observatie, un prieten, aflat la inceput in fata, in primii 7km, m-a intrebat cat timp vreau sa scot, cam ce ritm. Habar n-am, i-am raspuns, vad dupa prima tura de vreo 13km pana la Suncuius. Apoi la intrebarea cum sa aiba ritm constant, raspunsul meu a fost sa se tina de Biborka. Mi-a spus – bine, dar ea a ramas in spate! Pai tocmai… 🙂 Mergea prea tare.
Totul a fost ok, o harjoana care tindea sa se incheie la final. Habar n-aveam pe ce loc eram, dar intr-adevar, dintr-un grup de vreo 8 persoane am ramas doar noi doi si Botond, pe care-l ajunsesem si era la alta categorie de varsta decat mine.
La a treia trecere pe la PA-ul de la Pojorata, la km41, cumva situatia s-a schimbat, Biborka a luat-o mai tare la vale si in continuare n-a mai tinut cont de puls. Pana acolo la Pojorata cam toti sufeream de sete, nu ne-au ajuns lichidele. In plus, mi-am depasit norma gandita de geluri si batoane, pusesem putine pentru efortul depus, asa ca alergam pe baza a ce gaseam la PA-uri. La Suncuius la km45 Biborka avea deja 1 minut avans, dar macar o vedeam. Apoi, tura prin apa paraului Mişid m-a incetinit mult si, cu Botond pe urmele mele dar cu restul concurentilor din spate pe care-i banuiam la mare distanta, am ales varianta soft, sa incheiem impreuna.
Asa am incheiat pe locul 5-6 la open masculin, cu Biborka la 9 minute in fata, si locul 1 la categorie, in 6h48min.

Le multumesc tuturor de acolo pentru ziua faina, cu un mare plus pentru cei alaturi de care am alergat care m-au tinut in priza tot timpul.

 

Urmează pentru mine concursul din Istria, unde sunt cu numărul 36 de concurs (pe baza punctajului ITRA – 687). Nu sunt elită dar nici prea departe. Robert Hajnal (870 ITRA) e principalul favorit la acest concurs mare din UTMB World Series, o premieră cred cu un român la vârf. O altă premieră posibilă pentru un concurs de ultratrail din străinătate e reclama la Dacia Duster ca sponsor. Ataşez câteva poze din Race Guide , cu lista de la cursa Red (100mile) în ordine alfabetică, unde figurează şi alţi români, inclusiv Istvan.

 

 

 

 

 

Apr 022022
 

Foarte greu m-am pornit să scriu despre provocarea aceasta, a doua din acest an la schi de tură. Motivul e că mă leagă multe amintiri frumoase şi interesante de zona Padiş, încă din tinereţe. E o altă lume, desprinsă parcă din poveşti, un fel de ocean în care îţi poţi pierde gândurile. Când merg la marea noastră, în larg simt tot aşa, că mă cuprinde o combinaţie de melancolie şi duioşie. Lângă Costineşti, în Golful Francez înotam până abia vedeam oamenii, apoi faleza devenea o linie, apoi parcă puteam vedea trenul, apoi doar orizont. Mă lăsam apoi în soarta hulei şi a valurilor, simţeam cum trag de mine. Cine câştigă? Şi instinctul de supravieţuire spunea stop, câteva secunde ajung până anul următor. Şi începea lupta până îmi aduceam aminte că nu aşa se face, ci cu răbdare, împreună cu valurile şi hula. Înot cum m-am învăţat de mic, bras, mă întind cât pot de lung, cu pluta pe burtă când simt valul că vine, energic când hula domină. Şi revin la … realitate. La tren, la faleză, la oameni. Aşa că acum e momentul să scriu despre provocarea din Apuseni, partea pamântească.

A fost o tură propusă în cadrul planului de activităţi CAR Cluj şi care s-a realizat în datele propuse – 27-28 februarie 2022. Nu a fost o tură ad-hoc, dar de parcurs am făcut-o doar noi doi – Adi Cosma şi cu mine, în special pentru că am considerat-o o tură dificilă ca efort fizic, iar prietenii noştri pasionaţi de schi tură de la CAR Cluj şi chiar din alte cluburi, ca Rupicapra, erau cu alte activităţi planificate sau în refacere după ce am fost împreună tot într-o tură de anduranţă pe schiuri de tură – am scris aici – Provocarea “Via Apuseni” la schi de tură din 13-14 februarie.

Copiez mai jos din descrierea iniţială a turei, lămuritoare, cu un link de completare la o pagină de pe blog unde am putut pune traseele, atât de schi cât şi cel de maşini. Blogul CAR Cluj nu permite (sau eu n-am găsit cum) inserarea (embedarea) de hărţi. Voi continua cu impresiile şi descrierea după aceea, voi încerca să fiu organizat şi să pun “capitole”, să puteţi sări la ce vă interesează.

Descrierea iniţială din planul de activităţi

Se doreşte parcurgerea cu schiurile de tură a unui traseu care îmbină două magistrale de drumeţie care ajung în Padiş (bandă roşie şi bandă albastră). Este un track parcurs real, în condiţii de iarnă, cu schiurile de tură, aşadar cu abateri unde se poate coborî mai direct.

Prima porţiune este de aproximativ 32km cu 2000m diferenţă de nivel şi din Arieşeni urmează banda roşie peste vârful Cucurbăta Mare (1848m, cel mai înalt din munţii Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop până în Padiş. Acolo se înnoptează la o cabană.

În ziua a doua se continuă din Padiş până în Şaua Cumpănăţelul, unde se separă banda roşie de cea albastră, urmând de aici banda albastră. Este traseul clasic care trece pe la Piatra Tâlharului, Nimăiasa, iar în condiţii ideale se urcă pe vârful Vlădeasa în calea spre cabana Vlădeasa şi Rogojel. Sunt aproximativ 33km de parcurs cu 1600m diferenţă de nivel.

Logistică.
Se vor plasa maşini, urmând ruta Cluj – Rogojel (lăsăm o maşină) şi apoi pe DJ1R la Avrămeşti (a doua maşină care trebuie recuperată în altă zi). De aici se pleacă în tură.
Echiparea va fi mai uşoară, de tură de o zi, cu observaţiile că va conţine mâncare pentru a doua zi.
E posibil să prindem noaptea în fiecare zi, aşadar sunt necesare frontalele.

Momentan suntem o echipă de două persoane, Adrian Cosma şi Laurenţiu Vezentan. Ideea acestei ture este a lui Adrian.

Varianta a doua.
In cazul cand mai sunt doritori, mai există variante, inclusiv cu parcurgere într-o zi a traseului Stana de Vale – Padis  18km (BR) (deci cealalta zi va fi de la Padis la Avramesti sau de la Padis la Vladeasa), ne adaptam si vedem cum ne putem ajuta.

Mai multe amănunte aici (pagina cu traseele iniţiale de schi tură – sunt trasee reale, dar parcurse înainte de alţii – şi traseul de maşini).

Preambul.

Adi a venit cu ideea de a parcurge acest traseu însumând aproximativ 65km cu schiurile de tură într-o zi. Aceasta pentru că înaintea noastră l-au parcurs în acest regim doi salvamontişti, trackul fiind aşa cum am spus, real. După experienţa însă a “Via Apuseni”, unde am fost cu Luşu şi Adi Motioc pe sensul Petreasa – Buscat în două zile 19km+27km, am ajuns la concluzia că pentru noi mult mai bine şi interesant ar fi traseul Arieşeni – Rogojel în două zile, chiar dacă provocarea nu mai este aşa de dură, fiind 32km+32km.
Motivele sunt aşa, ordinea fiind nu neaparat după importanţă:
– traseul “Via Apuseni” l-am făcut cu rucsaci grei, cu corturi, cu viteza medie de 3km/h, n-am avut evenimente neplăcute în afara celor clasice schiului de tură ca prinderea zăpezii pe schiuri, frecuşuri şi mici răni la picioare de la clăpari pentru unii dintre noi
– la 3km/h la “Via Apuseni” n-a fost diferenţă de nivel decât jumătate din cât estimam că va fi la tura actuală
– la “Via Apuseni” nu ne-am permis să ne dăm jos “focile” (eu doar când am coborât singur de pe Muntele Mare spre Buscat, fiind grăbit) şi din motivul de rucsaci grei, dar şi pentru economie de timp
– chiar dacă la tura actuală vom fi echipaţi mai lejer, cu rucsaci de 30l cu mâncare pe două zile, date fiind posibilele surprize de traseu, de starea zăpezii, nu puteam spera la starea mea fizică o viteză medie decât maxim de 5km/h, iar cu pauze ne-ar fi luat excursia spre 16 ore dacă nu mai mult – adică sigur prindeam noapte ore întregi
– noaptea ore întregi spre şi pe Vlădeasa nu e o situaţie veselă, în general acolo e vânt puternic şi o senzaţie de frig pe care o vom resimţi mult mai tare la stadiul de oboseală ce-l vom avea şi va fi greu să ne motivăm să urcăm pe vârf în locul ocolului mai sigur pe BA spre cabana Vlădeasa
– noaptea chiar nu vezi nimic şi e păcat de zona frumoasă pe care am parcurs-o de atâtea ori, inclusiv de trei ori la concursul de ultratrail Apuseni Ultra Race – 170km
– oricum vom fi în regim mai aproape de sport şi concurs decât de drumeţie, neputând să facem pauze prelungite şi poze “liniştite”
– noi urma să ne oprim în Rogojel, nu la cabana Vlădeasa (sau cabana salvamont de acolo) ca predecesorii, încă câţiva kilometri în plus, chiar dacă în coborâre
– pentru noi, spre deosebire de cei doi băieţi dinainte, o problemă în sine este transferul maşinilor, una pentru Rogojel şi una la Avrămeşti lângă Arieşeni; estimam 4 ore transferul şi cam atâta a durat
– transferul de maşini însemna oboseală în plus, trezire foarte devreme şi cu toate acestea start abia în plină zi, nu ora 6-7 dimineaţa
Pot spune că am avut dreptate în estimări, viteza noastră medie a fost de aproximativ 4km/h, ne-am simţit excelent, nu stresaţi, am putut privi peisajele, am avut o pauză reuşită la cabana Brădet din Padiş, am şi putut schia pe coborâre pe una din pârtiile din Vârtop, de pe vârful Vlădeasa spre cabana Vlădeasa şi Rogojel (în parte). Startul efectiv în prima zi l-am putut avea abia la ora 9.40 cu toată străduinţa noastră de a alege pentru maşină varianta mai scurtă prin pasul Ursoaia. La final, după ce am ajuns la Rogojel, am considerat că e mai sigur din motive de oboseală să nu recuperăm maşina din Arieşeni noaptea, am venit eu cu bicicleta după ea ziua următoare.

Transferul de maşini

Deoarece am fost doar noi doi în această tură, am avut nevoie să plasăm o maşină la Rogojel şi abia apoi să ne îndreptăm spre startul in Arieşeni. Plasarea maşinilor a fost o provocare în sine. Chiar cred că a fost singurul stres major în această tură. Nu puteam pleca de sâmbătă, cu o zi înainte, aveam program până târziu, iar parcurgerea pe noapte a traseului prin pasul Ursoaia mi s-a părut riscantă, drumul deşi fiind în principiu deszăpezit e puţin circulat, poate fi gheaţă şi chiar ninsoare proaspătă. În niciun caz nu mi-ar fi făcut plăcere să pun lanţuri la 2-4 noaptea în pustietate sau să rămânem împotmoliţi etc.
Am lăsat maşina lui Adi la Rogojel şi am pornit cu maşina mea 4×4 spre Arieşeni. Chiar dacă am parcurs pe ziuă traseul, de câteva ori la vale am mers zbârlit ca o pisică, în viteza întâi şi o dată când am avut curajul să merg într-a doua era să ies în decor.
Atât ne-a luat cu totul transferul de maşini, 4 ore.

Ziua 1 Arieşeni – vârful Cucurbăta Mare (1849m – cel mai înalt din munţii Apuseni) – Piatra Grăitoare – Vârtop – Glăvoi – Padiş

 

 

 

 

Conform trackului înregistrat, la ora 9.40 am început urcarea spre Cucurbăta Mare. Zăpada era foarte bună, chiar pulvăr pentru că ninsese proaspăt, ceea ce ne-a permis de fapt şi să ne punem schiurile în picioare chiar din locul unde am parcat maşina. În mod obişnuit nu te porneşti în tură mai lungă aşa târziu, aveam emoţii că ne prinde noaptea până la Padiş. Am avut un ritm constant şi susţinut, cu foarte scurte pauze de pozat.
Urcarea n-a fost uşoară, am şi ales o linie mai scurtă, de altfel aproximativ la fel ca trackul urmat, adică am urcat pe un picior de munte dintre vârfurile Cucurbăta Mică şi Mare, un fel de bandă albastră “de iarnă”. Nu era de mirare această scurtare, cei după care am urmat trackul aveau tot interesul să parcurgă distanţa Arieşeni – cabana Vlădeasa cât mai direct. Am văzut în timp că au ales extrem de bine până şi pe unde să coboare la Vârtop şi să străbată porţiunea de pădure  dintre Nimăiasa şi Vlădeasa în zona Vârfuraşu. Noi n-am reuşit să fim atât de precişi.

Ce a fost mai deosebit? Ce putea fi mai deosebit pe un traseu care e considerat incomparabil cu mai puţine provocări tehnice (avalanşe, gheaţă, abrupturi, cornişe…)? Vă redau aproximativ ce mi-a spus un prieten: am fost la schi de pârtie în Franţa şi pe parcurs au fost două accidente mortale, ambele pe pârtii albastre (cele mai uşoare). De fiecare dată s-au ciocnit un “bombardier” cu cineva, o dată a murit “bombardierul”.
Ce e de reţinut? Că nu poţi lăsa garda jos niciodată, chiar dacă te consideri în siguranţă că e ceva uşor şi cu atât mai mult atunci. Pentru că noi de exemplu nu eram echipaţi cu pioleţi, cu colţari. Pentru că noi eram doar doi, urma să străbatem singuri zone neumblate în condiţii de iarnă. Pentru că dacă unul dintre noi se accidenta chiar şi uşor nu puteam să ne realizăm planul şi îl stricam şi pe al coechipierului.
Ştiam că Adi stăpânea mai bine schiurile, avea şi schiuri de competiţie. Dovedise la un concurs de alergare din iarnă că şi fizic era mai bun ca mine. Aşa că mergeam pe urmele lui. Pe urcarea spre Cucurbăta am ajuns şi la o porţiune mai abruptă unde schiurile abia scrijeleau pojghiţa de gheaţă. Adi urca cu grijă. Şi acolo m-am oprit, să-mi fac un “recensământ” cu ce pot face şi la ce mă pot aştepta. Şi am adoptat linie de urcare uşor diferită. Mi-am scos încheieturile mâinilor din prinderile beţelor de schi pentru a le putea folosi urgent şi ca piolet, eram pregătit ca şi poziţie şi pentru alunecare la vale, îmi puneam problema să-mi blochez legăturile de la schiuri ca să pot canta şi face urme mai uşor în “zăpadă”. Din motive de siguranţă eu oricum nu folosesc beţe telescopice la schi când ştiu că am o provocare mai mare pentru că sunt mai puţin rezistente.
Atât, nu a fost niciun eveniment neplăcut. Aceasta era şi ideea. Trebuie să fii cu simţurile mereu active, să-ţi foloseşti experienţa şi să îţi faci timp să te gândeşti când apare ceva riscant. Mai bine am fost mai lent cu câteva minute şi regruparea am făcut-o sus la eoliene. Pe Cucurbăta a fost bine, noi am ajuns în două ore, pe la prânz, adică zăpada se tot înmuia, soarele fiind puternic. Nu acelaşi lucru a fost pe Vlădeasa, unde am ajuns după-masă şi nu era soare. Şi acolo am făcut recapitulare deşi am urcat de zeci de ori acea pantă şi salutam întâlnirea cu braduţii de pe traseu, ştiind unde se mai îmblânzeşte suişul.

Am fost bucuroşi când am ajuns deasupra pârtiei de la Vârtop, în civilizaţie, era abia ora 14 şi în sfârşit era plauzibilă încheierea traseului pe ziuă. Ne-am dat jos pieile, am schiat cu plăcere, tot era numai soare în jur. Ne-am permis o pauză de masă mai lungă, simţeam nevoia.

După Vârtop ne-am afundat cu adevărat în sălbăticie, au fost lungi porţiuni unde doar noi am lăsat urme. De la Glăvoi a început să se lase seara şi când am ajuns aproape de Padiş ne-a şi sunat gazda de la cabana Brădet, să întrebe pe unde am ajuns. Am sosit acolo cu puţin înainte de ora 18, la limita să folosim frontalele. Conform trackului a fost o tură de 8h01min, 32km cu 2000m diferenţă de nivel.

Ziua a 2-a Padiş- Vărăşoaia – Şaua Cumpănăţelu – Piatra Tâlharului – Nimăiasa – Pietrele Albe – vârful Vlădeasa (1836m) – cabana Vlădeasa – Rogojel

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În sfârşit am putut pleca la o oră mai rezonabilă, fără grabă – ora 8. Ştiam şi cum mergem iar traseul îl rememoram mai bine.

În ziua precedentă porţiunea de bandă roşie de după Vârtop până în Şaua Poniţa – Glăvoi a fost un blackout pentru mine, n-am parcurs-o din secolul trecut. Nu rămăsesem de atunci decât cu nişte amintiri dintr-un revelion petrecut la cabana veche Padiş în care, pentru a vedea încă o dată pe cineva, m-am pornit singur de nebun la Vârtop cu schiurile de tură, pe urmele unei trupe plecate per-pedes cu ore înainte. Eram fără frontală, că nu exista aşa ceva, fără hartă, de marcaje ce să mai spun. M-a prins noaptea fix pe coborârea la Vârtop, pe atunci se spunea că stai la gazdă nu la pensiune, erau doar vreo două – trei cu turişti, aşa că a fost mai simplu. Ziua următoare, înapoi, a trebuit să fiu mai atent să nu mă rătăcesc, aşa că am tot observat urme de animale. Au rămas de atunci întipărite în minte gândurile mele: când eram în loc deschis mă grăbeam să ajung în pădure să fiu mai puţin expus, iar din pădure doream să scap cât mai repede pentru că era mai dificil de parcurs pe schiuri, cu crengi, copaci căzuţi, zăpadă schimbătoare. Ajuns printre ai mei, fireşte, întrebări… lipsisem o noapte, nu spusesem la nimeni că plec. Dar erau alte vremuri şi eram tânăr.

E de menţionat că am avut nişte câini alături care au pornit cu noi din Padiş, dar ne-au părăsit când au văzut că noi chiar vrem să urcăm spre Şaua Cumpănăţelul şi era zăpadă mare (evident, iar am scurtat acolo după track), apoi am bălăurit puţin în căutarea trecerii văii Nimăiasa. Pe când eram fericiţi că mai e puţin până la Pietrele Albe, în zona de pădure de la Vârfuraşu am fost nevoiţi să fim mai tot timpul cu ochii pe track. E imposibil să putem repeta acelaşi traseu a doua oară, atâta stânga – dreapta am făcut.
Urcarea spre vârful Vlădeasa am făcut-o clasic pentru schi tură, de la Pietrele Albe, nu pe punct roşu cum pare mai uşor. Acea urcare nu e potrivită pentru schi, e potecă cu obstacole.

Am ajuns pe vârful Vlădeasa pe o vreme … tipică, abia am putut face poze. Apoi am făcut o scurtă vizită la cabana meteo ca să recuperăm haina unui prieten care a fost voluntar la Vlădeasa Winter Race şi am schiat până la cabana Vlădeasa. 7h55min a durat tura până acolo, pe la ora 16 am ajuns. Au fost 32km cu 1700m diferenţă de nivel, am mers cam la fel de bine ca-n prima zi.
Pe la ora 17 ne-am pornit spre maşina din Rogojel unde am ajuns într-o jumătate de oră. N-am putut schia până jos, deja zăpada se topise puternic. De acolo am plecat mulţumiţi spre Cluj.

Ziua a 3-a Cu MTB-ul după maşină în Arieşeni


Mi-am rezervat plăcerea de a parcurge cu bicicleta drumul până la Arieşeni în ziua următoare. Nu ştiu ce calcule fistichii am avut în cap zilele precedente, dar clar nu au fost corecte – greşisem destinaţia. Eu mă gândeam la aproximativ 80km, ca şi cum ar fi fost de ajuns la Rogojel. Adică am fost prea relaxat, fix ce am spus despre pârtiile albastre. Pe la ora 10 când am văzut de fapt că am de-a face cu peste 150km am luat viteză cu pregătirile şi abia la 10.30 am pornit din Cluj, renunţând la planurile măreţe cu ocolire şosele naţionale, cu rută cu urcări prin Sălicea şi Ciurila. N-am folosit cursiera, era şi pe trainer şi mi s-a părut o opţiune nesigură la drum lung în condiţii de iarnă. Abia am ajuns dupa 7 ore la destinaţie, pe înnoptate, cu opriri scurte.

Feb 172022
 
Via Apuseni ski tura

Zilele acestea, duminică şi luni 13 şi 14 februarie am participat la provocarea intitulată de Maco “Via Apuseni” la ski de tură.

 


Introducere.
Cu situaţia din ultimii doi ani tot mai mult oamenii obişnuiţi cu activităţile în aer liber, activi în general, au căutat să-şi menţină tonusul şi obiceiurile bune respectând condiţionările. Una din alternative au fost aşa numitele provocări, indiferent dacă au fost virtuale, realizate individual sau în grupuri mici, în timp limitat. De-a lungul timpului eu am mai organizat mici provocări motivaţionale sub formă de concurs încă dinainte de aceşti ani – se găsesc la categoria concursurile mele. Aceste provocări au devenit ţinte de pregătire pentru mine, obiective care nu depindeau aşa de mult de exterior. Cu clubul Rupicapra am participat de exemplu la două provocări mari pentru mine, organizate exemplar de prietenii mei care mi-au fost coechipieri atunci. Au fost inclusiv şedinţe cu prezentări, video-uri. Am avut echipă de suport din membrii clubului. Ei le numesc challenge-uri, aşadar capitolul/pilonul clubului intitulat Rupicapra Challenge.
În anul 2020 a fost un triatlon de timp IronMan ce a implicat înot în Tarniţa 3,8km (eu acolo am înotat, singur, fiecare a făcut cum şi când a putut), urmat în ziua următoare de bike cu echipa de la Aiton (lângă Cluj-Napoca) la Poiana Neamţului, în ziua a 3-a  alergare de acolo pe creasta Făgăraşului la Valea Viştei Mari (modificare faţă de planul iniţial în care destinaţia a fost Valea Sâmbetei – adică ne-am adaptat la condiţiile de moment), iar ziua a 4-a a fost întoarcerea la Aiton. Am scris aici.

În anul 2021 a fost provocarea 10K Vertical la ski de tură. Implica urcarea a 10.000m diferenţă de nivel în 24h cu schiurile de tură, adică tot sus-jos. La alegerea şi prospecţia locului de desfăşurare stabilit la Straja am contribuit şi eu, plecând cu fiul meu la Straja pentru schi de tură şi explorat, dar cu ţinta această provocare. Evenimentul în sine n-a fost uşor, am fost nevoiţi să părăsim pârtia la 11 noaptea pentru că aşa erau restricţiile atunci, în martie, aşadar am împărţit cele 24h pe două zile, a doua zi începând la 6 dimineaţa. Mie îmi mai trebuiau două-trei ore să-mi închei diferenţa de nivel. Au mai apărut şi alte mici surprize, ca de exemplu un concurs de schi pentru copii de care nu ştiam deşi se vorbise cu salvamontul, cu patroni din zonă. Am fost nevoiţi să folosim doar o parte din pârtie în cea de-a doua zi. A fost fain, am avut invitaţi, inclusiv din alte cluburi. Am scris aici.
În anul 2022 prietenii din Rupicapra au planuri, evident. Implică mult timp însă pentru mine, un salariat obişnuit.

În acest context m-am bucurat foarte mult când am aflat că Maco caută coechipieri pentru Via Apuseni la ski de tură. Practic, această tură pe care o consider acum că merită parcursă şi-n anii următori, fiind nici prea-prea, nici foarte-foarte fizic vorbind şi cu peisaje deosebite cu lungi porţiuni neumblate iarna, a însemnat în principiu parcurgerea traseului Bandă Roşie de la parcarea Buscat, trecând peste Muntele Mare, pe la Balomireasa şi cabana Petreasa (nu departe de Muntele Frânturile unde a avut loc accidentul aviatic din Apuseni), cu o deviere la Podina – Poiana Horea. Se putea ca destinaţia/startul să fie Pasul Ursoaia – poate de anul viitor.
Pentru logistică, era nevoie de formarea unei noi echipe care să plece în sens invers, de la Podina la Buscat, să ne intersectăm pe parcurs şi să facem schimb de chei de la maşini.
Ca şi distanţă totală erau 46km pentru două zile.

Împreună cu Adi Cosma avem de gând la sfârşit de februarie să realizăm provocarea de 65km, tot cu schiurile de tură, pornind de la Avrămeşti (Arieşeni) peste vârful Cucurbăta Mare (Bihor), urmat de Padiş şi trecând, peste vârful Vlădeasa, să ajungem la cabana Vlădeasa. Aşa că această experienţă mi-a prins foarte bine ca să-mi pot evalua forţele, necesarul, cu alte cuvinte să gândim în termeni realişti pasul următor.

Clubul CAR Filiala Cluj şi provocările? Sigur! Au an de an realizări deosebite, doar că… nu sunt conştientizate sub această denumire şi atunci, cumva, se pierd. Refugiul CAR de pe Muntele Mare a fost construit anul trecut şi deja se foloseşte, inclusiv noi am făcut-o în această tură. A fost o provocare, nu? De anul trecut am observat că au devenit mult mai atenţi la partea de a valorifica trecutul, de a-l memora nu doar prin postări ale membrilor, clubului pe diverse canale media. Firesc, va fi o arhivă, activităţile structurate vor putea fi folosite în anii ce urmează. E un club mare cu peste 300 de membri, site-ul începe să reflecte pasiunile acestora.

Rezumat.

Echipa 1. Maco, Nuţu şi Gabi Oargă, echipaţi cu rucsaci mari şi saci de dormit dar fără corturi au parcurs ruta:
Buscat – Refugiul CAR Muntele Mare – 7km, înnoptare refugiu, sâmbătă
Refugiu – Cabana Petreasa – 31km, înnoptare cabană, duminică (au ajuns pe la ora 20.50 acolo, peste două ore mergând în noapte)
Cabana Petreasa – cabana Podina la maşină – 8km, luni
Echipa 2. Luşu, Ovidiu Motioc, eu, echipaţi cu rucsac mare şi corturi, cu ruta parcursă pe sens invers
cabana Podina (Poiana Horea) – cătunul La Nedei – 19km, înnoptare la cort, duminică (pe la ora 17 ne-am oprit, pe lumină)
Cătun – vârful Piatra Groşilor – 14km – despărţire, eu trebuie neaparat să fiu marţi în Cluj dar pentru Luşu şi Ovidiu era păcat să piardă o zi superbă pe munte
Vf. Piatra Groşilor – Buscat- 12km, eu, luni (am ajuns la ora 17.50, pe lumină)
Vf. Piatra Groşilor – Refugiul CAR – 5km, Luşu cu Ovidiu, înnoptare, luni
Refugiul CAR – Buscat maşină – 7km, Luşu cu Ovidiu, marţi

OBS: Ne-am întâlnit cu toţii aproape de Cantonul Steaua – 16km de Podina, duminică,
Fiind două echipe avem povestiri şi trăiri diferite. Dacă sunt ei de acord, pot ataşa aici versiunile lor. Un fel de drept la replică. 🙂

Ziua I

Noaptea

Ziua a II-a

Desfăşurarea.
Nu am scris prea mult, mi s-a părut foarte important contextul, dovadă ponderea introducerii.

Ce am scris pe FB, cu mici modificări.

A fost o tură mai de ultim moment. Iniţiativa lui Maco, cred că el a denumit-o Via Apuseni… Cu skiurile de tură aproximativ 46km din zona Şaua Ursoaia – Petreasa (nu departe de locul accidentului aviatic de acum câţiva ani), trecând apoi pe la Balomireasa – Muntele Mare – Buscat.
Am prins o vreme super frumoasă, zăpadă bună pentru tură, cu lungi porţiuni neumblate.

Pentru că s-au strâns patru oameni pentru sensul Buscat – cab. Petreasa şi era mai greu cu recuperarea maşinilor, s-a mai dat sfoară în ţară şi … m-am hotărât. Versiunea finală: Lusu cu mine şi cu Ovidiu (doar sâmbătă seara am aflat că vine şi el, deci clar a fost tură ad-hoc pentru unii) am pornit pe sensul spre Buscat dar cu rucsaci grei cu corturi, iar Maco cu Nuţu şi Gabi ceva mai suplu echipaţi dinspre Buscat.

Fiecare grup avea planuri diferite, condiţionate şi de echipare. Grupul cu mine urma petrecem noaptea în cort pe cât se poate de aproape de mijlocul traseului, iar grupul Maco a pornit cu o zi înainte, înnoptând la refugiul CAR de pe Muntele Mare şi apoi la cabana Petreasa.

N-a fost de mirare că ne-am întâlnit pe când mergeam spre … start cu domnul Dinu şi cu Marlene. Ei sunt în fiecare săptămână pe munte. Evident, una din întrebările lor a fost unde înnoptăm, tura fiind programată pe două zile. Balomireasa era aproximativ la jumătatea traseului, dar răspunsul meu în glumă a fost că … lângă ceva căsuţe. Adică oriunde, fiind munţi domoli şi puţin înalţi nu trece jumătate de oră fără să vezi construcţii umane. Pentru că eram cu cortul, nu ştiam cât de bine putem merge cu rucsaci mari, aveam destul de urcat… erau multe necunoscute.
Până la urmă duminica, în prima zi, am parcurs 19km ajungând până la cătunul La Nedei, cu cea mai mare parte din urcarea totală parcursă. Ne-am întâlnit cu grupul Maco cu puţin timp înainte, în Şaua Steaua, ei erau în mare criză de timp şi era clar că vor umbla şi noaptea. Şi noi eram întarziaţi, dar ni se cam… rupea.

Urmau aşadar 27km de parcurs pentru echipa noastră până la maşina din Buscat, cu avantajele că aveam sub 700m diferenţă de nivel pozitivă de făcut şi că deja aveam în zăpadă urmele prietenilor.

Fiind o vreme extraordinară Luşu şi Ovidiu s-au hotărât să înnopteze la refugiu iar eu, având mai puţin timp liber 🙂, am continuat până la final luni.

N-a fost uşor, turele acestea cu schiurile mai lungi de 20km te duc la limita dintre drumeţie şi concurs, o zonă gri unde celor obişnuiţi la stilul drumeţie le lipsesc timpul pentru poze şi conversaţiile, iar pe cei “autişti” care sunt mai obişnuiţi cu liniştea din timpul competiţiilor îi afectează întreruperile de ritm şi pauzele.

Mulţumesc pentru companie, demult n-am mai fost cu cortul pe munte iarna. Din poze reies câteva amănunte din instalarea corturilor şi pregătirile pentru noapte. Foarte răbdător Luşu cu amănuntele, cu supele din noapte din zăpada strânsă în pungi şi apoi topită, cu umplerea termosurilor cu ceai tot atunci etc. Mulţumesc lui Maco pentru recuperarea cu maşina de la Buscat, a apărut modificarea cu împărţirea echipei mele şi era nevoie să rămână o maşină la Buscat pentru ziua următoare.

Săptămâna următoare merg la Vlădeasa Winter Trail şi înainte, sâmbătă, organizez o excursie lângă Cluj cu geocaching. Sper să iasă bine.

UTMB 2021 – a treia oară la proba lungă

 Alergare, Argentiere, Chamonix, Franta, Mont Blanc, Munti, Muntii Alpi, UTMB - cursa UTMB  Comments Off on UTMB 2021 – a treia oară la proba lungă
Feb 122022
 
UTMB 2021

Textul este din septembrie 2021. Ca o completare, a fost mai ciudat UTMB-ul cu startul în 3 valuri la diferenţă de jumătate de oră între ele. Acele diferenţe de timp în mod clar au influenţat negativ pe cei din urmă – noaptea nu-i ca ziua, ca să parafrazez pe unii înţelepţi. Iar regulile, fiind vorba de trecerile prin 3 ţări, au fost şi ele uşor diferite. S-a simţit faptul că am avut mai puţine curse “în picioare”, cu acelea obţineam regularitatea şi încrederea. Nu am reuşit să mă deconectez şi să mă concentrez doar la cursă, de aici micile neglijenţe care au avut efect în timp. Abia aşteptam să ies de la PA-uri şi simţeam alergarea dintre ele ca pe o eliberare, eram ca un câine scăpat din lesă. Acum, după aproape 6 luni, am ajuns la concluzia că, trăgând linie, eu particip la evenimente de plăcere, iar dacă acest aspect are şanse mari să fie afectat atunci mai bine renunţ.

Se vede din poze transformarea fizică în timp pe parcursul UTMB. E şi un tabel comparativ 2018-2021. Trebuie spuse nişte particularităţi ca observaţii.
În 2018 a fost vreme mai dificilă. A fost un accident cu surpare de bolovani la Tete aux Vents şi un deces al unui alpinist, ca urmare după Vallorcine a fost folosit un traseu de rezervă.
În 2021 s-a urcat pe Tete aux Vents şi au fost mici diferenţe de traseu la abordarea punctelor de alimentare.
Şi acum ce am scris după cursă.

Ştiati că un participant (finisher) la o cursă de ultra cum e UTMB poate fi comparat cu un om care are alcoolemie de 1.5 la mie? Scrie în sfaturile primite oficial prin mail, alături de multe alte sfaturi despre medicamentele luate în cursă etc.

Un link: https://www.logicoss.com/en/ultra-endurance-advice-en/

Eu ce am realizat practic e că trebuie să dorm înainte de a conduce pentru că se rupe filmul orice ai încerca să faci la volan. Interesantă comparaţie, aşa o fi, acelea sunt senzaţiile? Confirmări? Şi de la cei care au accidente conducând imediat dupa concurs?

Dar… despre cursă.

Era clar că e un an mai puţin obişnuit în care puţini oameni s-au putut pregăti prin concursuri înainte. Că vor fi surprize mari.

Am avut şi eu planul meu. Aveam şansa mea, unică în orice caz…

A fost bulversantă de la început proba UTMB, când am aflat de exemplu că la Saint Gervais, adică după un semimaraton parcurs, eram pe locul 650 din 900. Nu mă agitasem, dar… toţi vor să câştige concursul? Trebuie precizat că au fost 3 valuri de start (au fost 2600 participanţi doar la această probă), eu am fost în primul val conform unui clasament ITRA, fiind al 308-lea favorit. După 14 km fusesem pe locul 750 aproximativ. Adică s-a pornit extrem de tare. Au abandonat 808 participanţi până la ora 9 duminică şi cursa continua până la ora 16. N-au fost motive datorate vremii, deşi ziua a fost cald şi noaptea mai rece decât de obicei. Obiceiul lor…

Cursa mea a început rezonabil dar noaptea am început să am probleme. La început mici. Apoi am rămas fără energie deşi mâncam. Urcam Col de la Seigne km61 pe noapte şi ceva nu era în regulă. Am tratat metodic toate micile probleme, inclusiv cu frontalele care m-au lăsat din motive diferite fix pe o porţiune de coborâre mai tehnică cu bolovani. Nu m-am gândit însă nicio clipă că slăbiciunea porneşte de la sensibilitatea plămânilor mei la frig. Nu s-a mai întâmplat demult. Plămânii nu dor, doar că intri în insuficienţă respiratorie ca la astm sau diverse alergii. Am avut răbdare să-mi revin, adică după Courmayeur km80 … pe ziuă când s-a încălzit. Iar n-am facut legătura, m-am gândit că măsurile luate au fost corecte. Am vrut să abandonez la Courmayeur pentru că n-o puteam lungi cu concursul decât până la Arnouvaz km 98. Acolo urma să intru în Elvetia şi era mai dificil cu revenirea la Chamonix. Nu doream să pierd jumătate de zi cu autobuzul.

Dar… eram locul 217... Am plecat de la Courmayeur cât de repede am putut ca să prind urcarea spre refugiul Bertone fără soare puternic şi căldură.

M-am chinuit să supravieţuiesc, cu pierdere cât decât controlată de timp faţă de anul 2018 pe următorii 70km, cu o scurtă perioadă când am crezut că am reintrat în normal.

Nu puteam ţine pasul cu cei din jurul meu pe urcările mai abrupte, eram în filmul meu şi dacă n-am spus “you can pass me” de 100 ori atunci n-am spus niciodată.

La ultima urcare pe Tete aux Vents în sfârşit am realizat cauza, dar era târziu. Urcam pe treptele din bolovani şi periodic mă opream cam 20 sec să-mi scadă pulsul de la 163. Eu circul la ultra cu până la 120 medie, cu vârfuri spre 150. Puls de 163 am la semimaraton şi sporadic la maraton. M-au depăşit o mulţime, inclusiv la finish. În zona vârfului am reuşit performanţa să-mi rup un băţ de trail doar dintr-o dezechilibrare la un bolovan.

La ultimul km pe la ora 3 dimineaţa am ajuns cu fuga mea intermitentă pe prima femeie de la V2F, adică peste 50 ani cum sunt şi eu. Am depăşit-o, vedeam că mai vine un concurent şi… am luat-o la pas … ca să-mi revin din efortul uriaş. Şi tot aşa. Ea a încheiat imediat dupa mine, dar sfârşitul poveştii cu concurentul a fost previzibil.

Interesant e să faci un concurs greu cu scopul doar de a încheia, fără gânduri competitive. E bine aşa, e rău… Doar că am fost poate pentru ultima oară la UTMB, dacă nu cumva copiii vor avea alte intenţii şi voi fi suporterul lor.

Am fost locul 244 temporar, să se termine cu sosirea valurilor, cu timpul peste 34h. Cine a crezut că poţi fi în primii 300 la UTMB cu un timp de 34h? Aşa am spus de fapt, că estimez între 33 si 35 ore timpul meu final, dar … planul era pentru sub 32h cât făcusem în 2018. Şi asta pentru că atunci, la 49 de ani, obţinusem un timp de loc 3 la categoria 50+. Acum a fost altfel.

Dar a fost totuşi fain, rămân cu amintiri plăcute şi … interesante. Omul e o fiinţă incredibil de puternică, numai să aibă motivaţie.

Vă mulţumesc pentru încurajări!

Mulţumesc prietenilor din cluburile de care sunt ataşat pentru că au scris despre mine Clubul Sporturilor Montane Rupicapra şi Clubul Alpin Roman Filiala Cluj

Despre cursa mea, cum a apărut pe utmb.livetrail.net, cu filmări scurte la unele puncte de alimentare… Se vede că punctul de cotitură a fost Col de la Seigne urmat de Col de Pyramides Calcaires (partea cu bolovani, nerepertoriată anul acesta pe profilul cursei, spre Lac Combal) – orele 2-3 sâmbătă dimineaţa.

https://utmbmontblanc.com/en/live/runner/308
Am rămas pe locul 244 general, 15 la categorie, viteza medie 5km/h, timpul de 34h25min41sec pentru cei 172,1km.

Progresul, Luptătorul şi Liniştitul în echipă cu mine la Propark Adventure 2021

 Adventure, Fagaras, Munti, Nucsoara, Perisani, Piscul Negru, Propark Adventure Race, Saua Podeanu, Sboghitesti  Comments Off on Progresul, Luptătorul şi Liniştitul în echipă cu mine la Propark Adventure 2021
Aug 102021
 

Propark Adventure 2021 – 06-08 august 2021, start-finish la Sboghiţeşti – Argeş.

Am fost o echipă incredibilă. Echipa “Cheile Turzii”, locul 3 la ediţia din acest an a Propark Adventure. Am parcurs 226km cu 6700m diferenţă de nivel în 44h32min. N-am dormit nicio clipă, dacă cumva timpul v-ar sugera acest lucru. Când mă uitam înainte spre data de start a aventurii Propark care se tot apropia şi vedeam că nu reuşim să ne întâlnim (doar Adi şi cu mine, care oricum ne cunoşteam bine de la multiplele noastre concursuri cum sunt cele de Marathon 7500, Ultra Trail Făgăraş, ski tură de la Vlădeasa etc), că Andreea încă nu are bicicletă, că e la început cu MTB-ul, că Vasi e salvamontist dar n-am văzut să participe la concursuri de anduranţă, mă gândeam că suntem complet diferiţi. Acum, după concurs, spun la fel: suntem diferiţi dar … există un element în comun care apare când trebuie: determinarea, forţa interioară care trece dincolo de pregătirea diferită, de backgroundul diferit.
Am vrut să-i caracterizez pe fiecare din echipă printr-un cuvânt. Am fost în echipă aşadar cu Andreea Pavel “Progresul”, cu Vasile Cipcigan “Luptătorul” şi Adrian Cosma “Liniştitul”. Am să spun şi de ce, exemplificând cu câteva episoade din timpul cursei.
Noi am avut momente critice în concurs, sunt convins că fiecare echipă a avut indiferent de poziţia în clasamentul final. Fiind la a patra participare la Propark pot spune că e ceva firesc, ba mai mult, nu e normal să nu existe astfel de situaţii, ar însemna că nu suntem în concurs ci am face turism.
Dar…Am avut senzaţia că mergem parcă cu frâna de mână trasă de la început. Am continuat. Am avut evenimente, mici accidentări. Asta zic eu, poate judecam altfel dacă mi se întamplau mie. Am continuat. Abia am putut coborî, şchiopătând spre Piscul Negru. Am continuat. Nu ne-am împăcat cu un push-bike pe valea Pietrelor. Am continuat. Am schimbat din mers traseul pe baza a ceea ce aveam la noi, fără semnal gsm. Am continuat. Ne-am mai răzgândit o dată. Am continuat. Starea de rău a devenit o constantă, o bicicletă a început să cedeze. Am continuat. Luptă la final, fiind ajunşi din urmă. Am rezistat presiunii. Şi finish. Io încă aşa ceva…

Andreea a fost “Progresul” din echipa noastră. Cu o bicicletă foarte bună dar necunoscută, pe trasee la care totuşi am avut noroc că nu au fost tehnice, a evoluat de la o oră la alta. “Pajiştea” de pietre şi bolovanii erau o sperietoare pentru ea la coborâri. Noi am fost lenţi la MTB la început, foarte lenţi. Mă uitam în spate şi nu vedeam pe nimeni. Speranţa mea era ca alergarea de dinainte de caiac să ne salveze şi să nu fim între ultimele două echipe care urmau să “beneficieze” de caiacele cele mai lente. Vorba unui organizator: ce mai contează 15 minute întârziere la caiac pentru ultimii?
A căzut şi s-a ridicat. S-a şi accidentat la o mână, la genunchi… Cineva era musai să rămână după ea. A avut episod de înfricare, se vedea după cum coboară, nu a spus nimic. Şi a trecut peste, şi-a revenit, a mai căzut o dată, iar sus. La coborârea lungă în noapte de vreo 10km dinspre Muntişorul spre Arefu, undeva la km190 de cursă (noi am avut un traseu mai solicitant între P10 Primăria Perişani şi P11 Berindeşti, asta e, nu suntem perfecţi, dar a fost traseul cel mai frumos din spusele organizatorilor), unul după altul ne-a depăşit pe toţi şi a trecut în faţă. Mă uitam la ea cum mişcă ghidonul cu rapiditate printre pietre, parcă toată se împrăştia. Mere? Mere… Are viteză cât noi? Are. Nu pică? Nu se opreşte? Are din nou încredere şi stăpânire? Înseamnă ca face bine dar altfel. N-am mai spus nimic. Am văzut atâtea… Eu n-aş putea, nu mai am reflexele acelea, eu mă străduiesc să compensez.
Am primit ca echipă trofeul de loc 3, acel căluţ de lemn stilizat. Am căzut de acord să rămână la ea. L-a meritat.

Vasi a fost “Luptătorul”. Era opusul Andreei la MTB. Fix opusul, nu ne jucăm cu cuvintele: cobora dar la urcări era aproape mereu pe ultimul pinion. Andreea urca foarte bine, am mers porţiuni alături de ea să văd cam ce efort înseamnă pentru mine, să-l memorez. Îţi dai seama, făcând periodic acest lucru, de statusul fiecăruia dintre noi, comparativ, în timpul întregii curse. Ce rezulta pentru echipă e evident: molcomi la deal şi cu grijă la vale. Când la final ne ajunseseră pe ultimii kilometri cei de pe locul 4, echipa “Someşul inferior”, şi l-am mai ajutat împingând la bicicletă, mi-am dat seama de ce: de bicicleta aia s-ar bucura orice iubitor de fier vechi. Să nu cumva să cadă pe tine că te omoară. Nici nu ştiu cum a rezistat atâţia kilometri, la gabaritul meu n-aş fi făcut faţă. Am încercat să-l împing şi de pe bicicletă, mă pricep la asta. Dar parcă împingeam un zid. Noi am avut traseul stabilit cel mai solicitant fizic din primele 4 echipe: 226km cu 6700m diferenţă de nivel. Bine, iniţial trebuiau să iasă sub 200km, dar am modificat din mers trackul şi am mai şi bâjbăit ceva. Spre sfârşit în mod constant avea o stare de rău, se oprea scurt şi o lua de la capăt. A fost pe Himalaya sau pe unde o fi fost, nu ştiu. Dar luptător e puţin spus. Şi are un ritm la mers…

Adi e “Liniştitul”. Nu l-am văzut niciodată agitat, ce să mai spun nervos. Şi chiar cred că ne cunoaştem de peste zece ani. A fost elementul de echilibru, pe care te poţi baza, siguranţa că din partea lui nu poţi avea surprize, că ai spatele asigurat. Cred că e ca şi cei care nu văd unele culori, îşi imaginează cum ar fi starea aceea pe care o vede la alţii. Spune ce are de spus pe un ton egal, indiferent de importanţa celor zise. Problema e aşadar că trebuie să fii mereu foarte atent când vorbeşte şi mai bine întrebi de două ori dacă nu auzi.
Un exemplu limpede a fost cu lupta noastră cu echipa lui Erzsebet Hodas, “Someşul inferior” din ultimii 7-8km. Eu am aflat şi i-am văzut că sunt în urma noastră abia atunci când deja îl ajunseseră pe Vasi. Adi, care mereu era în faţă spre final şi se oprea privind spre noi în spate, a spus ceva de genul “ne-a ajuns o echipă”. Auzisem eu câinii de la stâna aceea nebună hămăind în noapte după ce trecusem de ea, mă uitasem în spate dar nu văzusem frontale. Apoi am neglijat aspectul. El i-a văzut demult, îi spusese şi Andreei. Dar ea probabil nu înţelesese. Şi la mine informaţia nu ajunsese… Şi, cum bicicleta Andreei spre sfârşit avea probleme la frâna spate care se puteau agrava, am convenit ca la vale dacă e mai abrupt să meargă pe lângă că oricum … nu vine nimeni. A fost un duş rece brusc şi o mobilizare exemplară şi am reuşit să terminăm cu câteva minute înainte de urmăritori. I-am spus Andreei să-l cheme în ajutor pe Adi, să coboare din sfera lui din vârf de deal, că eu trebuie să împing. Şi el a făcut dute-vino, ne-am înţeles toţi bine rolurile. Da, echipa lui Erji a fost penalizată cu 5h din cauza unei mici greşeli la Sălătrucu. Nimic de comentat, o neatenţie, dar pe merit penalizarea. Nu a schimbat cu nimic meritul lor, au fost aproape şi au fost buni. Şi s-au încadrat în timp, am fost patru echipe în timp regulamentar care am atins toate punctele. Bravo tuturor echipelor! Bravo Vulcanilor Noroioşi pentru locul 2, sunt o constantă pe podium la Propark, au şi câştigat de câteva ori. Bravo Creasta Cocoşului pentru locul 1, bravo amicului meu cu care mă tot întâlnesc la concursurile din anul acesta – Adrian Costea. Dar, cum spun în glumă, habar n-aveţi cum e să nu dormi două nopţi şi să pedalezi noaptea spre cer.

Totul a început când Vasi m-a întrebat dacă nu vreau să particip la Propark, că alături de el e Andreea. Şi că tot ce doreşte e să termine cu bine, fără pretenţii la podium, asta aşa, să nu-mi fac iluzii. Îi cunoşteam pe amândoi, ştiam ce pregătire aveau în ultima perioadă. Şi zic: tu ştii că de fapt să închei această cursă înseamnă practic să fii pe podium? Adică se cam bat cap în cap scopul şi realitatea. Participasem deja de 3 ori la Propark , prima dată am abandonat, apoi am fost locul 4 (cam excepţie să fii finisher şi să nu fii pe podium) şi apoi locul 2. Deci obiectivul nostru, dincolo de declaraţii, e podiumul. Şi aş dori ca alături de noi, dacă doreşte, să vină Adi. E siguranţă, nu e rachetă cu pretenţii, ne trebuie o bază. Şi aşa a rămas, cu propunerea onorantă ca eu să fiu căpitan de echipă. Şi am ales numele de echipă de data trecută, “Cheile Turzii”. Ne reprezintă zona Clujului, sunt cunoscute.

Voi spune cum s-a desfăşurat concursul nostru mai pe îndelete zilele următoare. Momentan scriu despre câteva aspecte importante care să reflecte cursa, amploarea ei, complexitatea ei. Adică mai multe informaţii utile care să vă atragă în aventură în anii ce vin. Dacă nu împărtăşeşti ce-ţi place rişti să rămâi singur.

În primul rând le mulţumesc celor care au fost alături de noi şi ne-au sprijinit în efortul nostru.
Încep cu Suni Andras, care a fost alături de mine în două ediţii precedente, şi care de la distanţă a fost baza la stabilirea trackului nostru în noaptea dinaintea startului. Nu ne-am culcat pe la ora 1 noaptea ca în alţi ani. A fost un traseu inteligent făcut, într-adevăr nu cel mai uşor dar cel mai frumos şi poate cel mai sigur. E greu cu stabilirea unui traseu şi pentru principiile de care trebuie să ţii seama, între care e şi nivelul celor la care te adresezi, punctele lor tari şi slabe. De exemplu degeaba faci un traseu de locul 1, cu riscurile de rigoare, pentru putinţa unei echipe de nivel mediu. Noi am mai “stricat” din el, din logica lui, am improvizat. Da, trebuie nervi tari să-l urmezi. Vorba ceea: pe aici ar trebui să fie drum.
Mulţumesc pentru sponsorizare revistei Ski&Outdoor Magazine, care prin Vasi ne-a ajutat cu echipamentul NorthFinder. N-am purtat în concurs tot ce am primit din două motive: cel mai important e că… e prea bun să-mi permit să-l port în hârşâiala asta de concurs. Măcar să apuc să mă bucur de el în condiţii normale – o săptămână să zicem. Apoi aveam eu tabieturile mele, greu de trecut peste ele, verificate si răsverificate în concursuri de acest gen.
Mulţumesc de asemenea cofetăriei Tata Vlad pentru batoanele primite, aici e meritul Andreei pentru că-i cunoaşte. Incredibil de bune, stau şi mă gândesc acum ce voi lua la UTMB dacă voi reuşi să ajung acolo. A fost o proba edificatoare Propark.
Trebuie spus că Adi şi cu mine suntem de la Rupicapra Team, care au fost alături de noi ca de obicei. Vasi va intra şi el în trupa noastră faină.

Despre concurs, cum să spun pe scurt? Eu din 2017 n-am mai participat şi nu pentru că n-aş fi vrut. Mi-a plăcut de la început atât ca structură cât mai ales oamenii care-l înconjoară. Un sincer bravo pentru acest an, peste aşteptări! Foarte bine gândit, o zonă nouă ca de obicei. Făgăraşul sudic, zona Nucşoara, Transfăgărăşan. România rămâne mereu surprinzătoare. Repet cuvintele unui părinte spuse în alt context, dar sunt memorabile: nu poţi să n-o iubeşti! Să zic de progres e o jignire la adresa ediţiilor precedente. Aşa că mai bine un “keep going”, se vede că puneţi suflet şi asta apreciez în primul rând la un concurs. Aţi dorit să fie mai uşor, mai accesibil? Foarte bine, să fie mulţumiţi cu toţii! Ştim să-l complicăm să fie şi pentru noi o provocare. 🙂 E la liberă alegere traseul.
În principiu pot spune că a crescut ponderea alergării, care coroborată cu lungile forestiere mai puţin tehnice de la MTB (am văzut că de fapt drumurile judeţene din acea zonă sunt mai degrabă neasfaltate) a dus la o mai mică importanţă a cerinţei să fii un ciclist bun. Pe noi ne-a avantajat acest lucru. Și mi-au plăcut probele, au fost instructive, draguțe.

Faină tema cu rangerii.
Concursul a început înainte de a… începe. Primeam vouchere care ne puteau ajuta în decursul dacă postăm în media despre concurs, despre valorile naturale din munţii Făgăraş şi … Cheile Turzii, că echipa noastră poartă numele acestei rezervaţii naturale.
Pun aici linkuri la cele scrise de noi, a rămas acolo niţel din sufletul nostru.

Continui cu traseul nostru real, l-am unit pentru a fi mai uşor de urmărit. Amănuntele despre probele speciale şi punctele de control vor fi prezentate după aceea.

Scurtă descriere
Am avut de căutat pe parcurs probe ADN (excremente de urs, cerb, râs) şi păr (în special de urs) şi de pus în recipiente pentru a fi duse la P11 (Berindeşti).
Noi am găsit 1 rahat urs, 1 rahat posibil cerb, 1 păr urs, n-am avut nevoie de voucherele câştigate pe parcurs. Vă daţi seama că le-am purtat vreo 40 de ore cu mine, funny.
Au fost pentru noi:
bike 32,5km P1 Sboghiţesti (start) – P2 (Călugăriţa – pod Vidraru)
run 10km (circuit Valea lui Stan, canion) P2 – P3 – P4
P3 proba via ferrata
P4=P2=P9 era punctul de schimb bike-run-caiac
P4 proba cunoştinţe de prim ajutor (Adi cu Vasi s-au prezentat acolo, au avut şi o mică penalizare de alergare dar au încheiat proba înainte de sosirea Andreei şi a mea cu caiacul şi canoea), la final rapel de pe pod în caiace
caiac 13km (cu tot cu 1,5km pana la pod) P4- P5 (Valea Buda); da, noi atât am făcut, am greşit puţin … direcţia
P5 proba de găsit o floare (buruiană) propăşită din America la noi – într-o mică zonă delimitată, semăna cu muşeţelul dar era mai mică şi cu petalele foarte dese (am găsit, trebuia s-o smulgem cu tot cu rădăcină)
run 27km P5-P6 (Hotel Piscu Negru)
P6 proba de cunoştinţe turistice, ce obiective din listă sunt în E de Transfăgărăşan şi care pot fi atinse în maxim 10h de un turist obişnuit (minim 3, Adi a spus 5 şi a primit 2 vouchere) S-a văzut că e montaniard, a fost fără ezitare spre mirarea fotografului voluntar de acolo, un om tare de treabă. S-a mirat şi Vasi, mai ales că el e salvamontist. A pomenit deci de Podragu, de vârful Roşu, Moldoveanu … Aşa liniştit şi imperturbabil cum e el. Sigur vrei să continui, întreabă voluntarul? Ai spus deja 3! Adi spunea în continuare denumiri şi atunci m-am apucat să spun numerele din dreptul lor.
run 6km P6 – P7 (şaua Podeanu) aici am făcut poză la indicator, primisem informaţia că din cauza vântului voluntarii au coborât la o stână
run 21km P7 – P8 (Cumpăna, adică înapoi la lac)
P8 proba de găsit un castor (Adi, exasperat că ne tot tragem pe c… s-a dus el şi l-a găsit). Precizez că era vorba de a găsi un emiţător de sunete care ar fi putut fi pe un castor cu ajutorul unei antene
run 13km (nu caiac2, aşa am ales de siguranţă, să avem şanse să ajungem dacă putem echipa de pe locul 2) P8 – P9 (Călugăriţa)
P9 proba de prezentare poze cu descriere de pe FB cu Propark, am avut 3 la număr, pe tema rezervaţie naturală Cheile Turzii – Munţii Făgăraş, am primit vouchere (proba ar fi trebuit să fie în Şaua Podeanu, dar acolo n-au fost condiţii de vreme bună)
bike 34km P9 – P10 Primăria Perişani din Băiaşu (am făcut poză, ştiam că s-ar putea să fie puncte de control fără voluntari, dar ne-am agitat mai ales că nu era semnal gsm să avem confirmare)
bike 50km (7h30min) P10 – P11 Berindeşti (trecând prin Sălătrucu) A fost modificare faţă de trackul de acasă care implica dus-întors în porţiunea Perişani – râul Topolog
P11 proba de prezentare probe ADN strânse, n-am avut nevoie de vouchere
bike 20km P11 – P1 (finish)

Ataşez câteva din pozele făcute pe traseu, o parte de către fotografii oficiali cărora le mulţumesc.

Cum a fost pe larg aventura noastră, îmi trebuie muult timp să scriu. Să-mi fac curaj mai întâi.
Bravo alor mei, aţi fost cei mai buni pentru mine!

Propark Adventure, comparatie intre traseele primelor 4 echipe, referinta noi (loc 3). Si cateva observatii, la cat ma pricep eu.

Traseele au fost luate de pe Strava de la inregistrarile Erzsebet Hodas (loc 4), a mea (loc 3), Rosioru (loc 2) si Dan Caba (loc 1). Din pacate Dan Sorin Caba nu are activat flyby la Strava, asa ca e mai greu cu urmarirea comparativa.

Loc 1 Creasta Cocosului cu Costea Adrian cu rosu. La loc 1 lipseste portiunea de caiac2, de aceea e linie dreapta din unirea de trasee.
Loc 2 Vulcanii Noroiosi cu Rosioru Daniel Marius cu verde.
Loc 3 Cheile Turzii cu Andreea Pavel, Adi Cosma si Vasile Cipcigan , cu albastru.
Loc 4 Somesul Inferior cu Erzsèbet Katalin Hodas cu alb.

Loc 1 vs loc 3, deosebiri, descriere
Loc 1 a mers mai direct la caiac1, adica spre malul stang. Din unele poze, fiind si mai devreme, nu se vad asa valuri de la vant ca la noi, loc 3.
Loc 1 in zona Piscul Negru de la alergare au urmat aceeasi linie ca si noi, pe creasta, nu pe CA prin vale. Dar, fiind pe ziua, si-au permis sa continue pe creasta trecand peste Piscul Negru si coborand spre hotel mai incolo, deci parcurgand mai putin din CA care a fost dificil.
Loc 1 de la P9 la P10 a trecut prin Salatrucu.
Loc 1 de la P10 la P11 au trecut tot prin Salatrucu si au ales trecerea la Arefu pe unde am hotarat ca nu-i sigur pentru noi.
Trebuie spus ca ei au incheiat pe ziua, deci bike-ul l-au facut pe lumina si altfel mergi pe lumina.

Loc 2 vs loc 3, deosebiri, descriere
Loc 2 a facut la inceput si la dus si la intors sosea (P1-P2), zona de start.
Loc 2 au facut caiac1 ca si loc 1, mai direct, mal stang.
Loc 2 in zona Piscul Negru au mers ca noi. Deosebiri neesentiale.
Loc 2 de la P9 la P10 au mers ca noi pe la Mlaceni, doar cu un ocol, netrecand prin vale. Noi ne-am tot oprit acolo.
Loc 2 de la P10 la P11 au trecut prin Salatrucu si au ales varianta mai din jos spre Arefu, dar au fost ok si nu au mers pe sosea portiunea aceea rosie ca si locul 4, scapand de penalizare. Au mers o bucata cred ca fix pe malul raului Topolog.

Loc 4 vs loc 3, deosebiri, descriere
Loc 4 au mers fix ca noi pana la P10. Inclusiv caiacul1, adica malul drept, cred ca noi ne-am luat dupa ei gresind directia (cam 4h au facut). Doar noi am alergat in loc de caiac2.
Loc 4 asadar de la P9 la P10 au trecut prin Valea Pietrele, dar ei au parcurs-o in 2h18min si au stat si 16min in pauza pe acolo.
Alegerea de la P9 la P10 n-a fost determinanta la primele 4 locuri. Daca consideram diferenta de la intersectie vale Topolog la P10, aveam asa: loc 1 1h50min, loc 2 1h30min, loc 3 2h35min, loc 4 2h18min.
Loc 4 de la P10 la P11 a ales ca loc 2 Rosioru portiunea la Arefu, dar au gresit urmand soseaua rosie, fiind penalizati cu 5h.

Obs cu privire la trasee, de retinut pt altadata.
A fost mai rapid pe culme la alergare decat pe CA. Am vazut noi in departare fostul loc 3. Si acela mersese pe lumina si au pierdut multa vreme, depasindu-i. Daca era lumina poate si noi urcam pe Piscul Negru ca si loc 1.
La portiunea cu Valea Pietrele cred ca era mai bine, chiar si in acele conditii sa ne desprindem de track si sa urcam in dreapta, au fost mai multe drumuri de caruta care se desprindeau din vale si urcau fara bolovanis pe culmea dealului, fiind inieerbat acolo, nu padure si bolovani ca la noi.
La cum aveam trackul, raman la parerea ca era mai bine de la P10 la P11 sa fi mers invers, cu acel ocol de valea Pietrelor, ceva de genul cum a facut loc 2 Rosioru.
Pentru noi, pe noapte, cu cele spuse de acel localnic nitel afumat, cu faptul ca noi am avut dificultati si la push-bike-ul de pe valea Pietrelor, a fost de inteles ca am ales ca de la Salatrucu sa dam din nou in trackul nostru original, chiar daca am facut ocol.
Ps:
Am mai adugat harta pe care figureaza punctele de control.
Clasamentul este pe https://time-it.ro/2021/proparkadventure/
De fun, pe flyby finishul locului 3 si 4. Am fost ajunsi de locul 4 inainte cu 7km. O mica bucata din registrarea locului 4 lipseste. Selectati inregistrarea corespunzatoare de la Erzsebet. https://labs.strava.com/flyby/viewer/#5764555837?c=u813fpp6&z=A&t=1X3i6t&a=PSSYV4o0Rlc

A trecut o săptămână şi, după cele scrise de Andreea şi … ce va scrie Vasi, mi se pare că nu trebuie să mă obosesc prea tare să fac o descriere pe larg. În fond contează prin ceea ce scriu să redau din atmosfera de acolo, ce am simţit eu, să ştiţi cum e la un concurs de aventură şi din perspectiva mea. Redau mai jos cele scrise de Andreea.

Noi am avut traseul cel mai solicitant spre sfârşit, peste 300m diferenţă de nivel mai mult decât ceilalţi şi peste 7km în plus ca lungime. Dar am ales să nu riscăm şi, într-adevăr, dacă eram mai atenţi la motivul pentru care au trecut organizatorii cu roşu (interzis) drumul judeţean DJ703H de legătură cu drumul comunal DC249 probabil că alegeam de la Sălătrucu spre Arefu calea aleasă de echipa de pe locul 2, DC249, care era drum oficial de legătură şi era tot sigur. Cu singura observaţie că era musai să traversăm DJ703H doar o dată şi pe maxim 500m să mergem pe el, conform regulamentului.
Aşa, am ajuns mai obosiţi la finish, ne-a trebuit mai mult timp decât ne aşteptam să parcurgem traseul şi am fost aproape de a pierde locul 3. Dar… eu cel puţin am fost parcă mai fericit aşa!

Jul 212021
 

Într-un stil necaracteristic pun alături trei din activitățile mele sportive trecute, mai importante, care au precedat concursul Transylvania Legends. Prioritățile mele sunt acum în schimbare, a trebuit să mă adaptez ținând cont de prelungirea la infinit a nivelului de alertă mai mult sau mai puțin global.

Voi face scurte prezentări ale acestor evenimente, atașând câteva poze sau trackuri semnificative.

4-7 martie 2021. În ordinea și a importanței, dar și a efortului depus, încep cu provocarea 10K Vertical – ski tură.









Ce am scris pe facebook:
“A fost 10k Vertical, adica 10000m diferenta de nivel pozitivă parcurși cu schiurile de tura în 24h… O provocare de tipul Rupicapra Challenge in care e vorba de echipa, de a reusi sa duci la indeplinire un scop suficient de greu pentru a aduce la limita atat fizic cat si pe alte planuri un om … obisnuit. Adica o forma de concurs in care mai ales duci o lupta cu tine însuți si te bucuri daca reusesc cat mai multi dintre ai tai. In care ajuti pe cel de langa tine cand e cazul, iar locul ocupat la final se subordoneaza prioritatii de a încheia cu bine cat mai multi. Fireste, ramane o mare bucurie sa termini si primul, e si dovada si incurajarea pentru ceilalti ca se poate.
Provocarea noastra, a echipei Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, a luat forma inca de anul trecut, dar atunci a fost perioada de urgenta. Anul acesta am decis ca, adaptandu-ne conditiilor, putem da o forma ideii initiale nascute cel mai probabil in mintea prietenilor Szénási Zoltán , Csongor Vágási , Hadnagy Péter si Alpar Gyorgy Katona . Cine mai stie …
Acum a avut loc varianta pandemica, cu pauza intre orele 23 si 5 dimineata.
Dupa tatonari in diverse domenii schiabile din tara ne-am decis la Straja. Aici am si eu merit! A fost propunerea mea, am fost și în prospecție, mai întâi cu fiul meu, apoi și cu echipa.
Ne-am strans mai multi, opt care am luat startul: adaug pe Adi Cosma si doi invitati: János Márk-Nagy si Zsolt Kovacs . Stiam ca o parte dintre noi nu vom putea ramane pana la final, ca in plus pot aparea probleme. Dar, daca suntem mai multi, poate nu e chiar nebunie, nu? Adica ne-au sprijinit si voluntari, ca la o echipa adevarata: Bea Lózer, Péter Mária, Balint Aba, Endre Molnar . Nu uit de asta data sa adaug multumirile mele si pentru Ramona Szenasi , discreta, pe care implicit am considerat-o organizator si cumva “fara nume”. Le multumesc tuturor pentru suport, pentru poze, incurajari, a fost un eveniment special! Multumesc si echipei Salvamont de la Straja care ne-a asigurat un spatiu apropiat de partie pentru a ne putea descurca cu logistica.
Traseul stabilit de noi putea fi considerat a fi format din 3 parti, sumand 650m diferenta de nivel, inlantuite de undeva de la partia de sub telegondola ce urca in statiune si pana la varful Mutu. Prima parte, sub telegondola – 300m diferenta de nivel. Urma o traversare de drum de masini ca sa ajungem la “zid”, portiune usor mai abrupta cu 150m diferenta de nivel, de la baza telescaunului lenes si a teleschiului. Partea a treia si ultima, pana la varful Mutu, avea aproximativ 200m diferenta de nivel, dar era mult mai expusa la vant, ceata si aveai si portiuni mai plate care puteau fi considerate pierdere de timp. In principiu majoritatea am preferat sa parcurgem inlantuirea celor 3 bucati de partie pentru a nu schimba pieile prea des si pentru a ne mai si dezmorti.
Pe scurt, am reusit sa incheiem împreună patru dintre noi: Csongi, Zoli, Peter si cu mine.
Eu am incheiat primul, daca e sa calculez fix cei 10000m mi-au trebuit 19h50min.
In prima zi am parcurs 8575m diferenta de nivel in 16h55min, pana la ora 21.55 de la ora 5 dimineata. Au fost 77,65km conform Strava:
https://www.strava.com/activities/4896195060/overview
A doua zi am continuat insa sa fac ture si cu grupul determinat sa incheie provocarea – Csongi, Zoli si Peter – au incheiat cei 10000m sub 23h. Ca asa e frumos si m-au impresionat cu determinarea si unitatea lor. Am pornit dupa ora 7 si in 2h55min am indeplinit provocarea, dar in total am parcurs 23km, 2626m diferenta de nivel. https://www.strava.com/activities/4900422027/overview
Pe langa grupul “monolit”, mai spun cateva cuvinte despre cei care au schiat alaturi de noi, ne-au aratat si alt nivel si ne-au si incurajat si ajutat prin prezenta lor.
Zsolt a fost foarte tare, a avut alt ritm decat noi toti si o alta tactica de abordare a urcarilor: a tot urcat si a coborat pe bucata de partie mai abrupta, zona doi descrisa mai sus, fara sa-si dea jos pieile. A reusit sa faca astfel cel putin la inceput pe la 800m diferenta de nivel pe ora. Cred ca i-a fost tot mai greu cand au inceput sa vina schiori multi pe partie, acolo mereu e inghesuiala si se rascheteaza zapada de ajungi sa patinezi pe urcare. Pe la 7200m diferenta de nivel a acumulat in prima zi inca pe lumina, rapid, iar in ziua urmatoare a pornit in explorarea domeniului, a mers alaturi si de Joe si a facut in total 9000m.
Alpar schia zen pe coborari, era puternic pe urcari, dar obligatiile nu l-au lasat sa incheie provocarea. Ne-am bucurat ca si-a facut timp sa vina, a fost la Straja mai mult pentru noi.
Janos a avut si el strategia lui, la un moment dat s-a fixat pe bucata de partie de sub telecabina care urca la statiune, bucata care avea 300m diferenta de nivel. Fiecare dintre noi suntem unici, diversi, asa ca despre el pot spune ca-i place linistea si sa-si faca treaba singur. Zona aceea de partie nu era folosita de schiori, nefunctionand teleschiul, iar mai jos nu puteai schia pana la baza telecabinei, asa ca trebuia sa ai echipament de schi de tura. L-a afectat puternic interzicerea schiarii in acea zona de pe la 10 noaptea din cauza concursului ce se tinea in ziua urmatoare. N-am stiut de acel concurs cand am facut prospectie, ne-a obligat sa incheiem ziua intai la ora 22, portiunile doi si trei erau sub ceata groasa si vant, cu prognoze nefavorabile si in ziua urmatoare. Probabil de aceea Janos n-a mai facut touring ziua urmatoare, a schiat si ne-a ajutat.
Multumesc lui Adi Cosma pentru compania pana pe la ora 17! Cu el am tot urcat si coborat, m-am straduit sa tin ritmul alaturi de el stiind ca va fi mai alert, Adi netrebuind sa se pastreze pentru a doua zi. Inca un om cu program! N-am prea facut pauze, abia dupa plecarea lui Adi m-am dus la cabana pentru pastele cu branza (foarte multumesc).
Cred ca niciunul dintre noi n-a crezut ca am putea incheia provocarea in regim de partii din Romania cu timp sub 18h, asa ca am fost si eu nitel bulversat de aceasta posibilitate. Nu eram la nivelul sa obtin asa ceva, dar… Aveam 5200m dif de nivel dupa primele 9h, dar evident pierdusem din ritm si ma gandeam ca imi vor ramane pana la 1000m pentru ziua urmatoare. De la cei 600m dif nivel pe ora si chiar usor peste in primele ore, intrasem in pierderi calculate in zona cu 500m dif de nivel pe ora.
A fost “Veni, vidi, vici” al nostru. Bine, musamalizam ce a reusit Killian. Ma conformez regulii enuntate tot de mine, nici nu dau linkuri. 🙂 La noi au fost 10000m carpatini.
Revin ca dintr-un vis, ce mai e pe la Cluj?
PS1: Inca o data multumesc pentru poze, ma tot uit si acum, am vreme.
PS2: Multumesc Merinito in special pentru bluza. Eu nu ma inghesui in general sa fac reclama dar… am folosit-o si ziua a doua, fara s-o spal. Era cu urme de sare si aveam si alte optiuni. Si nu, nu eram bolnav, fara miros.
PS3: “N-am mai vazut oameni care sa schieze in sus! Faci un selfie cu mine?” Din glumele prietenilor mei… poate.”

Cei din club au făcut și un filmuleț reprezentativ.

27-28 martie 2021 Cupa Busola de Aur și CN Orientare.
Am participat și eu la acest concurs anual organizat în Făget, lângă Cluj. Îmi place la orientare, chiar dacă nu sunt așa de performant, iar Făgetul mi-e cunoscut binișor pentru că aici alerg regulat, ceea ce măcar mă ferește să nu ajung în alte … țări fără să-mi dau seama.
De pe facebook:
“Incepe concursul de orientare, etapa I.
Am gatat. Ei zic ca au fost 6,6km cu 245m dif nivel. Eu i-am contrazis, am 8,4km cu 467m dif nivel.”







“Etapa a II-a. Azi teren mai dificil. Etapa a II-a Cupa Busola de Aur orientare, categ M45, teoretic 5km cu 140m dif nivel. Eu 6,8km cu 308m ascent, 1h15min.”



15 mai 2021 Memorialul Jokai Mor, am ales MTB traseul N (ca de obicei).
Schimbarea față de anii trecuți a fost că am parcurs traseul împreună cu Adi Cosma, cu care de altfel voi fi alături și la concursul de aventură Propark Adventure.
De pe facebook:
“E o tura cu traditie la care am fost de cateva ori dar mereu cu MTB-ul. Este acum si varianta ultramaraton de aproximativ 52km, dar in general in aceasta perioada in ultimii ani am avut alte ultra-uri inainte si nu era bine sa alerg in regim de competitie fara pauza. In plus, la MTB ai posibilitatea sa alegi o multime de variante de la Sandulesti la Rametea.
Tura memoriala presupune sa parcurgi distanta Cluj-Rametea pe ruta aproximativa Cluj-Adrenalin Park-Tureni-Sandulesti, iar de aici ai variante spre Moldovenesti-Rametea unde e finishul. Pentru familii cu copii exista si variante mai scurte de drumetie de la Moldovenesti pe la Piatra Secuiului la Rametea (10km) sau Sandulesti-Rametea.
De data aceasta am mers alaturi de Adi Cosma , ii multumesc pentru companie, si pentru ca avem de gand sa fim in echipa la Propark Adventure in acest an.
Traseul nostru, de aproximativ 91km, a fost pe ruta Cluj-Sandulesti si apoi varianta N, pe la Cheile Turzii, Cheile Borzesti si Coltesti.
Un singur eveniment mai deosebit: Adi si-a rupt lantul si ne-am cam chinuit sa-l scurtam, oprindu-ne si de verificare. Aproximativ 30min per total am avut pauza neprevazuta.
In rest, atmosfera faina, oameni fericiti (chiar daca unii aveau fetele mai chinuite) si vreme buna.
Felicitari la toti participantii la tura, ca a fost drumetie, ultra sau MTB. Dintre toate, doar ultra a fost competitie, acolo cei de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra au ocupat tot podiumul.
Ne-am intors tot pe MTB, mai linistit, pe ruta Buru-Filea-Ciurila, deci tot asfalt. S-a schimbat si vremea iar de pe la Baisoara ne-a plouat aproape continuu.”

May 222021
 

Nu știu de ce mi-a zburat gândul în clipa asta la epopeea lui Ghilgameș. Habar n-am, nu-i nicio legătură, așa se plimbă el… Nici nu am ajuns nemuritor, nici legendar, nici “Trotinetist”, nici “American”… Am să vă spun eu de unde vin cuvintele acestea. Dar clar a fost o epopee pentru mine, sau cum am mai numit-o – transhumanță de trail, circ ambulant… Dar denumite așa, cu duioșie. Alt cuvânt mai neobișnuit pentru mine, sigur nu l-am mai folosit niciodată pe blog.

Ce a fost Transylvania Legends? Cum le place să spună la organizatori: un proiect social. Unul dedicat copiilor de la Așezământul Sfântul Leontie din Rădăuți (e prima dată când am fost în acest oraș bucovinean), un loc unde o mulțime de copii sunt îngrijiți și sprijiniți să ajungă departe când vor fi mari. Din spusele lui Florin Alexandru, la început un copil a dorit un coș de baschet. Și apoi, pentru a face un bine, pentru a împlini un mic vis pentru unii dar mare pentru acel băiat, o mână de oameni inimoși au ajuns … să străbată jumătate de țară cu noi alături. Le mulțumesc, enumăr alături de Florin pe Florentina Paval – “profa de mate”, Adrian Paval, Ioan Coroiu, fotograful Victor Ștefan… Și mai sunt, în avalanșa întâmplărilor zilnice multe am uitat sau am scăpat, așadar … mai pot completa dacă îmi scrieți.

Pun mai jos o poză cu traseul parcurs (cu verde), comparativ cu cel inițial (cu albastru). E o parte din Via Transilvanica, un alt proiect pe cale de realizare al unor alți oameni cu inițiativă și idei mari pentru viitor: al celor de la Tășuleasa Social. Vor fi 1000km, de la Mănăstirea Putna la Drobeta Turnu-Severin.
Noi am parcurs traseul de la Mănăstirea Putna la Mediaș. Inițial planul era ca traseul să fie de 641km lungime și peste 19000m diferență de nivel, dar condiițiile meteo (Vatra Dornei), starea traseelor (Sadova), restricțiile (Lupeni din Harghita) au mai redus din parametri, cei care au parcurs tot traseul în cele 8 etape, între care și eu, am alergat 545km cu peste 15000m diferență de nivel. Am trecut prin toate cele 4 sezoane de-a lungul acestui drum, a fost … de poveste. Am încheiat pe locul 3 la open, după adversari prea buni pentru mine – Adrian Costea și Codrea Silip. Ce e de remarcat e că orice lucru mare, dacă-l abordezi pe bucăți mici, e accesibil și realizabil. Doar să vrei, să ai răbdare, să ai perseverență. Am fost 6 persoane cu toții care am parcurs traseul și niciunul dintre noi nu suntem avioane. Clasamentul stă mărturie, au mai fost Florin, Emil Bodea și Lucian Dincea. Iar cei care au participat la toate etapele dar nu s-au încadrat uneori în timpii intermediari au fost mai mulți, inclusiv femei. Bravo la toți, să nu uităm însă că au fost nume mari în alergarea montană de la noi care au putut participa doar la câteva etape și și-au demonstrat valoarea, iar rolul lor în cadrul proiectului probabil a fost mai mare prin notorietatea adusă: Robert Hajnal, Bartha Balint, Cătălin Șorecău, Sălăgean Ștefan, Szabolcs Takacs, Cristian Pop, Marius Iorga, Andrei Ailenei… Ei na, dacă de unii n-ați auzit, veți auzi.

Așadar, ce a fost Transylvania Legends? Am scris eu multe la interviul inițial din 7 aprilie. Pe scurt: un proiect cu trei părți: latura socială – donațiile pentru copiii de la Așezământ, latura explorativă – parcurgerea traseului Via Transilvanica și latura competițională – să mă lupt pentru primele locuri într-o competiție cu 8 etape de ultradistanță (a durat 9 zile, din 22 aprilie în 30 aprilie, ziua de pauză a fost după etapa a IV-a).

Pun mai jos linkul la interviu, publicat pe Facebook. M-au caracterizat într-un cuvânt – “Tacticianul”. Mulțumesc!
Textul este de asemenea atașat la sfârșitul postării, e mai ușor de citit – linkul .

M-am străduit ca răspunsurile să mă reprezinte cât mai bine, chiar să ajute. Cum a fost la final, ce a însemnat realitatea și cât a corespuns așteptărilor, dau mai jos linkul la interviul cu Florin.

În mod clar așteptările mele au fost depășite sub toate aspectele, am fost impresionat. Iar locul meu final este corect, nu am a mă plânge, dacă e să mă refer la partea competițională. Mi-am respectat statusul initial între concurenții care au ales să parcurgă toate etapele.
Tot la capitolul interviuri, pentru că anul acesta a început mai deosebit și pentru că are legătură cu alergarea, atașez și un “Runterview” cu Peter Grezer.

Am încheiat cu … introducerea. Am avut nevoie de un tabel să-mi trec observațiile, amintirile pentru cele 8 etape.

Cum a început totul? Cu o invitație a lui Florin, să particip la competiție. Să vă spun drept, câte ceva auzisem, mai ales că în iunie va fi un ultramaraton pe o porțiune din Via Transilvanica. Dar eram blocat între Istria 100 Mile din aprilie și Balaton Ultramaraton 220km din 15 mai. Și atunci mi-am scos din minte alte competiții. Și… nu știu cum, nu s-au mai ținut. Istria tocmai se amânase când m-a contactat Florin, iar cursa de la Balaton la fel, dar când am citit mailul acela deja eram în concurs la Transylvania Legends. Am fost onorat de invitație și m-am bucurat, chiar dacă eram conștient că traseul nu mă avantajează, era prea rapid, nu eram pregătit pentru așa ceva, nu mă puteam “îngrășa” în două-trei săptămâni. Eu mă pregătisem pentru 170km unde era nevoie de ritm mai scăzut dar susținut pentru mai mult de 24h odată. Dar era ceva nou, era o aventură! Și neaparat am dorit să parcurg toate cele 8 etape, să văd cele 4 ținuturi străbătute: Bucovina, Ținutul de Sus, Ținutul Secuiesc și Ținutul Săsesc.
Două săptămâni la o competiție nu e glumă. Am avut de tras să ajung la liman cu planurile mele de acasă, am fost tot pe fugă … fără să alerg mai deloc săptămânile rămase până la start. Și la fel sunt și acum, când scriu! E deja 22 mai, construiesc ceva și mă antrenez muncind fizic!

Pauză până mâine…

Afișez mai jos un tabel cu date tehnice despre traseu și rezultatele mele, pentru o vedere de ansamblu. Trebuie spus că din momentul intrării în regim de competiție nu mi-am mai făcut loc de alte gânduri, am încercat să obțin maximul și asta n-am putut obține decât lăsând tot altceva la o parte. M-am desprins abia la fluierul final, după ultima etapă și cred că s-a observat asta la un alt interviu, la cald, la o jumătate de oră după finishul celor 8 etape, unde în virtutea inerției am vorbit doar despre aspectul competițional.

EtapăLungime
inițial/real
Dif nivel
inițial/real
TimpLoc etapăLoc generalDif timp/loc etapă/loc gen
Adi Costea
Dif timp/loc etapă/loc gen
Silip
180,64km3356m-6min-6min
40km1465m4h39min4/3245-6 et, 5-6 general5-6 et, 5-6 gen
284,92km2537m+28min=22min+28min=22min
51km1423m6h15min6/2753-5 et, 2-3 gen3-5 et, 2-3 gen
3102,63km2312m0min=22min0min=22min
91km1905m10h04min2-4/2332-4 et, 1-2 gen2-4 et, 1-2 gen
480km2000+m+31min=53min+29min=51min
87km2600m10h56min6/2132 et, 1 gen3-4 et, 2 gen (+2min)
567,89km2032m+49min=1h42min+39min=1h30min
64km1767m7h26min7/2433-4 et, 1 gen6 et, 2 gen (+12min)
686,00km2000+m+44min=2h26min+45min=2h15min
68km1676m8h16min7/2034 et, 1 gen3 et, 2 gen (+11min)
780,00km1500+m+1h36min=4h02min+1h41min=3h56min
85km1991m10h16min6/1635 et, 1 gen3-4 et, 2 gen (+6min)
856,03km1787m+1h37min=5h39min+1h34min=5h30min
56km1646m7h35min17/393/645 et, 1 gen7 et, 2 gen (+9min)
Total timp:Adrian Costealoc1
60h28m
Codrea Siliploc2
60h37m
Vezeloc3
66h08min
Florin Alexandruloc4
73h27m
Emil Bodealoc5
84h52m
Lucian Dincealoc6
86h31min

Acum, mai pe larg despre etape, în parte și pe baza a ceea ce am mai scris pe facebook, dar nu înainte de a scrie un rezumat și câteva concluzii pentru cei care se ghidează după proverbul “vorba multă, sărăcia omului”.

Rezumat și concluzii:
A fost un concurs peste așteptările mele, eu eram pregătit pentru condiții mult mai dure, fiind conștient că uneori s-ar putea să nu am vreme, să nu pot efectiv să ajung în civilizație să-mi asigur mâncare suplimentară, să fac cumpărături, să scot bani…
N-am sperat ca zi de zi organizatorii să aibă grijă de noi ca și o cloșcă de puii ei.
Pentru că vorbesc în numele meu, mie nu mi-a lipsit nimic, am avut condiții și de cazare foarte bune, o singură dată am dormit la cort deși mă așteptam să fie chiar zilnic. La punctele de alimentare, ce-i drept – mai rare de cum eram obișnuit, am avut tot ce de obicei mănânc la concursurile de ultra (până la distanță de maraton nu prea mă înghesui să mă opresc, ci doar daca-mi trebuie lichide).
Am fost într-o companie faină, am mai făcut prieteni, am ajuns să fim uniți, să ne ajutăm – de la concurenți la voluntari, fotograf (da, doar unul, dar a făcut poze foarte frumoase și a acoperit traseul) și organizatori.
Ca traseu am avut parte de toate, inclusiv șosea. Locurile au fost pitorești, multe cunoscute și renumite, altele izolate și liniștite. Cred că fiecare dintre noi și-a găsit ceva să admire, să i se potrivească. Am trecut prin 4 anotimpuri, am avut parte și de noroi, și de zăpadă, de iarbă udă, și de ploaie și soare puternic. Ne-am adaptat și noi, concurenții, dar și organizatorii, am fost ca un organism viu care se deplasa dintr-un loc în altul. De aceea am spus la un moment dat că parcă suntem un circ ambulant care înveselim localitățile, sau cel puțin le mai scoatem din amorțeală, din rutină.
Am trecut prin locuri unde localnicii ne-au ajutat, ne-au încurajat, e un bun început pentru stilul de viață și de comportament pe care l-am întânit în concursurile mele din afara țării.
A ieșit totul bine și pentru că organizatorii au avut sfătuitori buni atât în timpul concursului cât și înainte, la pregătiri, și nu au considerat că le pică epoleții dacă țin cont de sugestii și sfaturi. Un rol important au avut Robert Hajnal, care a și participat la prima etapă și s-a deplasat apoi cu noi la sediul Tășuleasa Social de lângă Piatra Fântânele, Tibi Ușeriu.
Sper ca și copiii de la care a pornit toată aventura să aibă parte de un viitor frumos, să continue concursul care e un unicat la noi în țară.
Logistic a fost o mare provocare, sunt convins. Cheltuielile au fost mari, iar efortul cred că e foarte greu de contabilizat. Spre comparație, cine dorește se poate uita la concursuri pe etape care asigură de toate, pe model all inclusive. Pun două linkuri, nu are mare relevanță că sunt concursuri de MTB și nu de alergare: în Croația – 4 Islands (4 etape), la noi Carpathian MTB Epic (4 etape).
Sunt puține concursuri care se întind pe aproape două săptămâni, trebuie gândită din timp o participare la astfel de evenimente.
Pentru mine, din punct de vedere sportiv, a fost un rezultat care m-a mulțumit, locul 3 la final cu 66h08min pentru cei 545km e și tot ceea ce am putut spera la modul cum s-au desfășurat etapele. Puteam fi mai jos daca Andrei Ailenei participa la toate etapele (a lipsit doar la una), puteam fi și mai jos dacă alergătorii buni de la noi își alocau timp pentru toate etapele.
Am încercat să obțin mai mult, în prima etapă am terminat în fața lui Adi Costea care a câștigat concursul și în fața lui Silip (ceea ce la un maraton normal cum a fost prima etapă nu am reușit de mulți ani).
M-am resimțit în etapa a doua dar m-a și luat nițel pe nepregătite scurtarea din mers a traseului, lucru care se poate întâmpla oricând și la cursele mari internaționale.
Am apăsat din nou pe accelarație în etapa a treia care s-a dovedit a fi cea mai grea din concurs tocmai pentru că eu consideram că am șanse mai mari. A fost o etapă de referință în care am încheiat pe locul 2-4 alături de Adi și Silip, căzând “la pace” la finalul ei pe ultimii kilometri. Am obținut și eu un podium de etapă, singurul, fiind conștient că pe măsură ce trec etapele îmi va fi tot mai greu să fiu între primii, venind zilnic în concurs concurenți noi mai odihniți. M-am lămurit definitiv și care-mi vor fi adversarii în cele 8 etape și tot definitiv că, neputând să mă desprind, va trebui să stau la pândă, să aștept o greșeală și ca să pot profita va trebui pe cât posibil să mă mențin la sub o oră – o oră jumătate de Adi și Silip. În spatele meu Florin mă gândeam că nu-mi va crea probleme, el fiind implicat și-n organizare și ca urmare de multe ori era nevoit să încetinească vorbind la telefon.
În tabelul cu datele tehnnice se vede foarte bine evoluția mea, se vede că oboseala m-a afectat în timp mai mult și că în etapele 7 și 8 am pierdut ca timp față de primii doi mai mult ca dublul timpului din primele șase. Explicație e că m-am accidentat la un picior, probabil din cauza multiplelor alunecări pe iarba udă la vale, a noroiului, când papucii mei nu aveau aderență. Firesc, n-aveam de gând să spun concurenței de problemele mele, dar timpul petrecut pe traseu a fost un indicator care n-a mințit.
A fost fain, a fost incitant, în fiecare dimineață m-am sculat cu ușurință și cu dorința de a o lua de la capăt.
Felicitări la toți, am fost ca o echipă! Și sper să ne vedem cu bine anul viitor! Sunt încă în refacere, dar până atunci mai e vreme și clar voi renunța la Istria 100 mile pentru cele două săptămâni de viață mai sălbatică, cu surprize și lipsită de stereotip.

Desfășurarea…
Voi continua… zilele următoare. Viață faină să aveți, nu renunțați la provocări pentru ceea ce voi scrie de aici încolo.

Pregătiri.
Dacă e să fie aventură… atunci să nu ne încurcăm în amănunte! Sub acest dicton din momentul în care am fost contactat de Florin, cred că a fost vineri 2 aprilie, mi-am îndreptat toate forțele să-mi rezolv “neterminatele” și, așa cum am promis, în 7 aprilie am confirmat prezența mea la concurs, dată la care a apărut și interviul de la finalul postării.
Miercuri, 21 aprilie, m-am înființat la Rădăuți la Așezământul Sfântul Leontie, unde era întâlnirea, primirea pachetelor de start și unde urma să înnoptăm, fiind pregătit pentru cort. Referitor la cort, în glumă scriam în timp ce lucram în grădină că mă pregătesc specific dormind în condiții similare. Datorită restricțiilor de la noi și fiind nevoit să mă întorc până la ora 20 acasă, am decis ca în unele nopți să dorm în grădină, să nu pierd ore de lumină. Ce a urmat, se vede în poza de mai jos și eram doar la câțiva kilometri de Cluj. Nu vă speriați, cortul cu care am fost la concurs era cort de munte și era instalat în cortul de mare.

Cum am spus, nu m-am încurcat în amănunte. Am venit cu o mașină nepretențioasă la care singura pregătire a fost că mi-am pus suportul de bicicletă în ideea că dacă se găsește cineva s-o folosească măcar primele etape și să mi-o ducă cât mai aproape la finish, la Mediaș, nu-mi va fi greu să vin s-o recuperez venind cu bicicleta după ea. Până la urmă mașina a rămas la Așezământ și m-au dus organizatorii după ea sâmbătă, când s-au întors și ei.
Am dormit la Așezământ în condiții foarte bune, deja începuseră surprizele plăcute.

Etapa I.
Mănăstirea Putna – Vatra Moldoviței, locul 4 etapă, 4 general, 4h39min pentru 40km cu 1500m diferență de nivel

Deja, de pe drumul cu mașina, eram cu gura căscată a mirare, cum de era așa de curat și așa ordine dincolo de munți, în Bucovina. În loc de sărăcie, de sălbăticie, ardeleanul din mine a trebuit să recunoască: la Rădăuți și până acolo sunt gospodării frumoase, nu sunt gunoaie în văile apelor. Spre deosebire de stilul de la noi, din Ardeal, unde oamenii se simt falnici dacă au biserici mărețe, dar casele lor sunt de multe ori de doamne-ajută, în Bucovina bunăstarea oamenilor, casele lor, se reflectă în mănăstiri. Am mai fost în Moldova, am fost în vizită și la mănăstiri, dar n-am acordat atenție unor astfel de amănunte înainte.

Ce am scris pe FB atunci, am să pun între ghilimele și la fel va fi pentru etapele următoare. E pulsul la cald de atunci, are relevanță.
“Incredibil ce curat si ordine e in Bucovina. Apele sunt curate, n-am vazut deseuri, nici nu stiu unde le pun. Casele sunt mari si frumoase, de manastiri ce sa mai zic.

La ora 7 am luat startul la o scurtă alergare cu copiii în incinta Așezământului, să ne simțim aproape de ei, să ne vedem.
La ora 9 deja eram la mănăstirea Putna, duși cu autocarul la start.
Datorită informațiilor că pe traseu, în zona de munte de la Sadova, este zăpadă și de un metru, care ne-ar fi întârziat prea mult (în cel mai bun caz pierdeam 1h-1h30min pentru 3km), dat fiind și startul la ora 9, organizatorii ne-au spus de la început că vom avea de parcurs traseul de la Mănăstirea Putna la Vatra Moldoviței (40km) și nu până la Pasul Mestecăniș, trecând prin Sadova.
Așadar am avut un singur PA – la Sucevița, iar după final ne-au transportat la Pasul Mestecăniș la pensiunea Luceafărul, care avea și căsuțe. Eu am dormit într-o căsuță, era destul de frig afară, ploua și hainele/papucii nu s-au putut usca, nicio problema, aveam patru schimburi (cât pentru primele 4 etape până la ziua pauză).

Am alergat bine, mă simțeam eliberat după atâtea zile în care n-am reușit să-mi fac timp să alerg. Am terminat pe locul 4, după Hajnal, Ștefan Sălăgean și Bartha Balint. A fost singura etapă când am fost mai bun ca adversarii mei care au parcurs toate etapele integral – Adrian Costea și Codrea Silip. Ei au încheiat împreună, pe locurile 5-6, la 6 minute de mine. Timpul meu a fost 4h39min.

Evenimente etapa I
În primul rând, chiar dacă traseul nu impunea, fiind vorba de un maraton, eu mi-am făcut un dropbag, să fie. Și acel dropbag a fost luat din greșeală și a ajuns în camera lui Adi Crăciunescu, Mihaela și Eva Hochbauer. Chiar dacă am dat sfoară în țară, ei nu au auzit că îl caut și abia dimineață, înainte de etapa a II-a, mi l-au înapoiat. De ce era așa important pentru mine? Nu pentru papucii care erau în el, pentru alte amănunte, dar lăsasem bețele de trail și acelea chiar le consideram indispensabile pentru a rezista atâtea etape cu atât mai mult cu cât vremea și traseul erau imprevizibile. De exemplu pentru etapa a II-a spre Tășuleasa Social se anunța ninsoare și zăpadă în zona Vatra Dornei și se punea problema din nou să se scurteze traseul.
Apoi, îl trec la evenimente, dar e vorba de o primă modificare nu la traseu, ci privitoare la ora de start. Pentru că erau puncte intermediare cu timpi limită destul de duri dacă se are în vedere că unii dintre noi vor alerga toate etapele, la solicitarea alergătorilor mai lenți s-a schimbat startul de la ora 9 la ora 8. Foarte bine, am fost și eu pentru din solidaritate, deși modificarea afecta pe organizatori, trebuiau să urgenteze unele lucruri și… cum s-a văzut uneori și poate alergătorii au resimțit – masa de dimineață nu s-a putut lua în principiu decât de la ora 7, ori acest lucru nu era optim pentru un start in forță, prima oră de alergare putea fi mai lentă. Eu am rezolvat acest aspect mâncând pe la ora 6 (cum mai glumeam – slănina de acasă, adică mâncarea mai “grea”) și completând numai cu masa oficială.
Un alt aspect mai simpatic, alergătorii, inclusiv eu, am cam strâmbat din nas la scurtările de trasee, că “noi ne-am pregătit pentru altceva”. Asta la început, când eram cu forțe proaspete și gata să rupem norii. Apoi, vorba ceea, “după ce ești sătul nu mai vrei a mânca”, n-am mai auzit o vorbă în acest sens în ultimele etape. Mă gândeam că dacă primele etape erau complete, cu evidenta posibilitate ca încă de la început majoritatea dintre noi să nu putem parcurge toate etapele integral, multă lume n-ar fi ajuns la final. Estimam că poate am fi fost 4 persoane din lista celor cu ținta 8 etape care să se încadreze în timpii intermediari la fiecare etapă.

Primele concluzii.
Mă simt bine, pauza nu m-a afectat, doar că ritmul de maraton nu e de mine și voi fi nițel afectat ziua următoare. Nu-i nimic, bucuria alergării compensează.
Cum am fost tot ocupat, nu eram familiarizat cu anumite amănunte legate de înscriere. Am aflat că unii participau în echipă, urmând să alerge în principiu alternativ în etape, că te mai poți răzgândi și să participi la toate etapele chiar dacă la început figurai doar cu câteva, că poți participa simultan și la individual 8 etape și în echipă. Toate acestea însemnau incertitudine cu privire la adversarii mei pentru 8 etape, nu știam încă sigur cu cine concurez și ca urmare, cum să-mi dozez efortul.
Până la final au fost trei echipe mai importante: CSM Odorheiul Secuiesc (cu Bartha Balint, Szilard Gabos, Szabolcs Takacs, Biborka Fazakas) care a și câștigat la echipe, echipa cu Silip și Sălăgean (locul 2 final) și echipa Mihaela Bodnariu – Adrian Crăciunescu (o echipă “de familie”, locul 3 final).
Echipa din Odorhei s-a comportat profesionist, s-au ajutat și ne-au ajutat, au arătat a echipă adevărată. Se sfătuiau între ei. Gabos e tânăr și nu-l știam, după ce am alergat alături de el mult timp în etapa a 2-a am câștigat un prieten. În ultima etapă au alergat împreună toți, cum am făcut și noi, Rupicapra Team, la ultima tură de la Mureș 24h. Le mulțumesc în mod deosebit! Chiar de la început Balint mi-a împrumutat un cablu de încărcare pentru ceas, din cauza grabei îl uitasem acasă după ce încărcasem trackurile de etape, o scăpare care nu-mi e caracteristică. Apoi, pe lângă ajutorul, încurajările de pe parcursul etapelor, am avut parcă rezervată câte o bere la final de la ei.
Ca adversar principal îl consideram pe Adi Costea, era singurul pe care-l știam ca fiind foarte bun și rezistent și declarat pentru 8 etape. Silip s-a hotărât pe parcurs, eu deja îmi puneam întrebări despre el datorită flexibilității de la înscrieri.

Poate pentru mulți Adi Costea e o surpriză. E drept, fiind multivalent la sporturi, nu se obosește decât rar să vină la concursuri de alergare. Pentru că am pomenit de Mureș 24h (intenționat de altfel) vă invit să vă uitați și la clasamentul de la acel concurs, la individual alergare – Mures 24h 2019. A încheiat pe locul 3, după Daniel Antonaru (poate nici pe el nu-l știți la alergare trail) și Alex Petruț (pe el dacă nu-l știți sunteți varză la cunoașterea alergătorilor de ultra români dar care stau mai mult în străinătate) și înaintea lui Nenu Mariana (o femeie ambițioasă, aici nu aveți scuze dacă n-ați auzit de ea). E doar o referință acest concurs, cine dorește caută și altele.
Ce mai doresc să spun e că la Târgu-Mureș, de unde e și Costea, e un centru de triatlon mare, poate cel mai serios din țară. În orice caz de aici a pornit o inițiativă care a dus la un salt brusc în triatlonul de la noi – un om care a ajuns să conducă cu succes Federația de Triatlon – Peter Klosz – RIP. Și că la noi în țară te poți pomeni cu sportivi foarte buni de care n-a auzit nimeni, numai ce vezi că ajung pe podium chiar dacă nu te impresionează la început pentru că nu au echipament superperformant și nu fac parte dintr-un club de renume. Pe scurt, îți strică toate planurile un Ion pe care dacă-l întrebi cum a ajuns aici îți spune că a auzit că e un concurs în zonă. Și dacă-l întrebi ce-l recomandă, ce performanțe are, îți arată așa în zare niște dealuri pe care le-a cosit unde se văd turme de oi pe care le mulge zilnic. Bine, exagerez, dar înțelegeți ideea: noi suntem pe undeva, eu consider de exemplu că sunt un amator cu pretenții. Să nu cumva să înțelegeți că-l compar pe Adi cu Ion, atâta mai lipsește, după ce a mai fost taxat cu atâtea porecle. Ce să-i faci, undeva trebuie să fie un echilibru, nu le poți avea pe toate.

Etapa a-II-a.
Pasul Mestecăniș – Poiana Stampei, loc 6 in etapă, 5 general, 6h15min pt 51km cu 1400m+ dif nivel.

A fost o etapă cu ninsoare, zăpadă, practic iarnă. Am pornit mai lent, am auzit pe parcurs că se va scurta etapa pentru că nu sunt condiții bune de traseu spre Tășuleasa Social și la PA-ul de la Podul Ilvei nu pot ajunge mașinile organizatorilor. Deja în fața mea se formase un grup mai mărișor care se depărtase, eu am alergat împreună cu Gabos de la CSM Odorheiul Secuiesc până spre final.

PA-uri au fost la Vatra Dornei și Poiana Negrii. Până la urmă de la scurtarea la 62km s-a ajuns la cea de 51km și eu n-am mai putut face nimic, am încheiat la 28minute de Adi și Silip. Per total eram în spatele lor la 22min.

Am fost transportați apoi lângă Piatra Fântânele, la sediul Tășuleasa Social. Super condiții au fost acolo, mulțumesc, iar mâncarea, așa cum deja începusem să mă obișnuiesc, foarte bună și la discreție.

Au fost insa 51km, de la Pasul Mestecanis la Poiana Stampei. A nins aproape pe tot traseul, a fost alergare prin zapada. Pe parcurs s-a hotarat scurtarea etapei, era greu de ajuns la Tasuleasa si PA3 de la Lunca Ilvei nu era accesibil pentru masinile organizatorilor.
N-am facut poze pe traseu, m-am gandit ca am inca multa vreme pana la km80.

Evenimente etapa a II-a:
Am ratat PA2 Poiana Negrii. Trackul era diferit de marcaj pe coborâre, eu am luat-o pe track și Gaboș după mine. De altfel nici n-am observat că marcajul lipsește, probabil a fost o scurtă porțiune. Cert e că trecusem de un kilometru cât spusese Ioan Coroiu că mai este până la PA (ne întâlnisem cu el), am intrat în Poiana Negrii și am început să sun organizatorii și pe Balint (și pentru că era Gaboș cu mine). Abia la ieșire din Poiana Negrii am aflat de la Balint că trecusem, nu era însă o problemă, și cu vreo 3-4km înainte de finalul etapei am primit un nou telefon să mă anunțe că vor fi 51km.
S-a anunțat că premiul cel mare pentru finisherii celor 8 etape va fi o trotinetă electrică. Câștigătorul, conform regulamentului, era cel care încheie cursa cu cei mai mulți kilometri parcurși, iar în caz de egalitate va conta timpul total al fiecăruia.

Concluzii:
Partea cu scurtarea la 51km puțin m-a bulversat, dar sunt etape multe și totul depinde mai ales de mine.
Așa cum am mai spus, am câștigat un prieten, pe Gaboș. Și e cel mai mare câștig.
Pentru că la sfârșitul etapelor se anunțau podiumurile la etape, nu și la general, m-am gândit că dacă doresc un podium de etapă ar fi mai bine mai repede, cât sunt mai odihnit, să mă pot compara cu cei nou veniți.
Anunțarea trotinetei ca premiu am considerat-o un mare dezavantaj, un stimul pentru nehotărâți. Și cu atât mai mult trebuia să fac ceva să știu sigur cine dorește să meargă până la capăt și cine nu.
Urma una dintre etapele cele mai grele și lungi, cu noroi la început. În sfârșit ceva unde poate am ceva de spus, unde pot să-mi dau seama cum stau ca pregătire la distanțe lungi față de ceilalți. Știam că Silip nu mai alergase peste 80km la concursuri. Odată cu Tășuleasa am trecut din Bucovina cu munții ei în Ținutul de Sus, în Bârgaiele lui Ștefan Sălăgean.
Trebuia numai să mă simt bine, în tot răul este și un bine – etapa a doua poate m-a afectat mai puțin ca pe cei din față care au tras tare la final.

Etapa a III-a.
Tășuleasa Social – Șieuț, loc 2-4 in etapă, 3 general, 10h04min pt 95km cu 1900m+ dif nivel.

Chiar dacă primii pași au fost mai prudenți, am văzut că iar se formează un grup în față și… chiar mă simțeam bine. Era timpul să lămuresc necunoscutele. Și, după Szabolcs Takacs aflat la prima etapă, am trecut în față ori de câte ori ritmul mi se părea că se lasă și concurenții se apucă de povestit. Am vrut liniște, fiecare pentru el. Cine e să se rupă, să se rupă. Să știu cine merge pentru 8 etape.
Așa că am continuat metodic, am considerat că încep să am succes când Silip și Ștefan alergau la câțiva metri unul de altul. Ștefan era afectat de zilele precedente, când a alergat extraordinar, terminând de exemplu nu departe de Robert Hajnal în prima etapă.
A trecut PA1 Bistrița Bârgăului și am stat foarte puțin acolo, acum m-am străduit chiar mai mult ca de obicei. Eram un grup format din Adi, Silip, Ștefan și cu mine. Ailenei lipsea, avusese un eveniment. Urma urcare pe șosea, eu posibil să fi plecat mai repede decât ei de la PA cu 2 minute. Dar acele minute au însemnat aproximativ 15-20km în care am alergat singur, abia când a venit valea lipsa mea de antrenament de viteză s-a simțit și m-au ajuns.
Speram să tragă unul de altul, să forțeze până mă ajung, neștiind exact cât de în față sunt. Din păcate, socoteala aceasta nu mi-a ieșit, mașina lui Ștefan ne-a însoțit cu bune intenții de altfel, dar pentru mine era clar că nu pot avea secrete, că știau unde sunt, la cât timp în față. Mașina parca în fața mea și apoi și ei, dar și eu, puteam estima după cât de repede mă ajunge cam cât timp e între noi (ei știau evident mai exact). Era ca un buzdugan aruncat de zmei în față. Și gata prima evadare. Dar măcar am încercat.
La PA2 Petriș, trecând de 50km, Ștefan a început să rămână în urmă. Am plecat rapid, iar de data aceasta Adi și Silip nu m-au mai lăsat să-mi fac de cap. În 500m m-au ajuns și am alergat împreună. La ultimul PA – Jeica, a venit propunerea lui Silip să nu mai tragem unii de alții, că mai sunt zile. Și am încheiat împreună toți trei.
Ca glumă spuneam că, la cât sunt de obosit, de aceea au dorit să fie cu mine că eram singurul cu ceas cu track funcțional, la Silip se descarcase acumulatorul și Adi nu avea track și era într-o stare de disperare că mereu se rătăcea (aștepta sa primească unul din etapa următoare). Realitatea e că ne-am cam dat seama fiecare de punctele tari și slabe, traseul urma să fie pe poteci, prin pădure, am și luat-o greșit o dată cu toate că aveam track. Silip se dovedise foarte bun pe urcări, Adi pe coborâri, era mai înalt ca noi și avea un compas mare. Eu am dovedit ambiție, am fost motorul până atunci și … nu se știe. Cum se va termina tura? În urcare, în coborâre? Va fi potecă clară? Mai bine pace.
Am încheiat așadar etapa alături de Adi și Silip. Podium la etapa, locul 2.

Am înnoptat la pensiunea Maria din Șieuț, prima și singura noapte la cort. Silip și Adi plecaseră la Bistrița, Adi ca să ia și un ceas.

De la inceput am vazut ca ma simt bine si m-am gandit ca de data aceasta sa sparg gasca de alergatori buni din fata. In plus, dat fiind ca traseul se anunta cu noroi in primii 20km, erau bine de parcurs cat mai repede, cat noroiul e inghetat.
Dupa Szabi Takacs care era mai odihnit si nu aveam cum sa-l ajung, am incercat sa fiu mereu in fata, sa nu las ritmul de grup sa se aseze, sa se rupa oricine… chiar si eu. Sa ajung la km 40, 50, sa se termine si distantele obisnuite pentru care se antreneaza alergatorii.

Azi se doarme la cort. Scanteile din spatele cortului pozat sunt de la foc. Momentan ca muzica e Mike Oldfield. Se mai vede si o bere, nu stiu de care, nu-i important.


Evenimente etapa a III-a.
Am dormit la cort dar tot restul am avut asigurat la pensiune. Aveam sac de puf, n-am suferit de frig.
Era foc de tabără, organizatorii încercau să ne creeze și o atmosferă pe măsură cum e la sfârșit de zi în drumeții, cu povești, cântece… Dar la un concurs care nu s-a încheiat… mai greu să se mobilizeze concurenții, mai ales că etapa a fost grea și unii au avut nevoie și de 13h, adică au ajuns la pensiune la ora 21! A fost una din puținele etape în care o parte din concurenți nu s-au încadrat în timpul intermediar, în special ultimul de la Jeica. Nicio fată nu a trecut de Jeica. Eva ce a fost pe baricade la focul de tabără, restul ne cam lingeam rănile.
Apropo de dormitul la cort la concursuri, e cu dus și întors. Am avut experiențe mai puțin odihnitoare în special la triatloane. Îmi aduc aminte și acum de triatlonul de la Reci, unde am stat în camping, sau de triatlonul de la Bezid, unde am stat pe malul lacului, loc neamenajat. Ideea e că în principiu în locurile amenajate poți avea vecini care n-au nicio treabă cu concursul, iar dacă e și weekend e evident că vor face nopți lungi cu muzică la maxim. La Reci pur și simplu a venit cineva cu o furgonetă seara, a pus boxele la maxim și a deschis ușile. Nimeni din jur nimic, eu fiind cu familia am stat mai cuminte. Dar, ca o forță a naturii ce sunt, pe la două noaptea m-am dus și l-am luat la rost și apoi au sărit și alții. Pe la 4 dimineața a încetat, n-aveai ce-i face. La 7 a fost startul la concurs, am dormit o grămadă. Înotul a fost la 7 pentru a nu ocupa apa când oamenii vor să se scalde când se face mai cald. La Bezid în schimb am auzit toată noaptea povești pescărești și amintiri din armată din cortul vecin.
Dar aici eram doar noi între noi, eu am dormit binișor…

Concluzii.
A fost etapa decisivă pentru tot concursul, din punctul meu de vedere. Știam sigur că și Silip va parcurge 8 etape și faptul că n-am putut să mă desprind de ei, deși consideram că mai bine de atât nu pot, mi-a arătat că voi depinde de ei, de greșelile lor, pentru a reuși un loc care de fapt nu mi s-ar cuveni. Tot la 22min de ei am rămas după această etapă.
Am reușit însă să-l desprind pe Ștefan care a încheiat la peste o oră de noi. Asta a arătat și cât de volatil poate fi timpul, cât de mult contează să nu ai căderi, să fii constant. Și că o oră diferență se poate reduce la 0 oricând.
În sfârșit am fost pe podium la etapă. Singurul.

Etapa a IV-a.
Șieuț – Câmpu Cetății, loc 6 in etapă, 3 general, 10h56min pt 87km cu 2600m+ dif nivel.

E duminică, 25 aprilie. După această etapă urmează pauza de o zi. Oare cum vor fi Adi și Silip față de mine după etapa precedentă? Au fost buni, cel care s-a resimțit cel mai mult am fost eu. Adi avea și track și poate și de aceea a trecut pentru prima dată în fața lui Silip în clasament, terminând în fața lui cu 2 minute. În continuarea etapelor, pentru toți cei din jur, cred că cel mai interesant a fost să urmărească lupta dintre ei. Eu am pierdut în această etapă 29 minute față de Silip și 31 minute față de Adi. Podiumul începea să se contureze, eu aveam un loc 3 clar și încă speram ca prin minimizarea pierderilor să-mi păstrez șanse pentru un loc 2. În niciun caz nu mai puteam câștiga, era cu totul improbabil ca doi oameni cu experiența lor să facă un pas greșit.

Etapa a pornit din Șieuț, adică până la Monor unde ar fi trebuit să fie popasul în ziua dinainte am mers pe trackul din ziua precedentă. Evident, eu încărcasem trackul din ziua curentă, n-am vrut să risc să se blocheze ceasul prin schimbarea navigației de la un track la altul, așa că primii 10-12km i-am făcut “pe neve”, fără track, depinzând de marcaje și pe spiritul de observație al celor din jurul meu.

Începutul a fost bun, am fost în fața lui Adi, dar m-a ajuns când am luat-o greșit la o intersecție. Aici am fost nițel frustrat pentru că nu e prima dată când se întamplă la un concurs să nu am cu cine vorbi deși sunt cu concurenți în jur. Degeaba strig, întreb, gesticulez, nu mă aude și nu se uită nimeni, parcă aș fi într-un univers paralel. Și asta pentru că sunt concurenți care poartă căști și ascultă muzică. Nu zic că nu-i ajută la păstrarea ritmului, dar dacă traseul e cu probleme pot alerga mult și bine dar în direcție greșită. Dacă am un concurent în față, că aveam și mă luasem după el, văd că o ia greșit și strig la el degeaba, ce să fac? Intervale să-l ajung? Am așteptat puțin să văd ce fac cei din spate, să nu mă obosesc să scot telefonul să văd pe unde e trackul, nici cu ei n-am avut ce discuta. Până la Adi și Florin.
În prima etapă o luase greșit Balint, dar era destul de departe în fața mea, n-aveam cum să-l ajung fiind și urcare, și nu m-a auzit. L-am sunat, că-i știam numărul de la alte concursuri! A trecut ceva vreme până m-a ajuns și a încheiat etapa în fața mea.

Puncte de alimentare au fost la Brâncovenești (de unde dacă doriți puteți cumpăra schiuri second și echipament), Cașva și Brădățel.
Finishul etapei a fost la Hanul Pescăresc din Câmpu Cetății, o locație foarte faină unde am stat în căsuțe spațioase cu toate condițiile, ca la un hotel. Aici am rămas și ziua următoare.

Ce am scris atunci:
“Etapa a IV-a a fost mai greu, m-am resimtit dupa ziua precedenta. Locul 6 in etapa, din fata mea Silip si Costea au parcurs toate etapele.Traseul a fost frumos, valurit, cu urcari puternice uneori, trecand prin zone putin umblate. Sunt din ce in ce mai impresionat de traseul Via Transilvanica. Si am confirmarea ca e posibil ca o mana de oameni care pun suflet pot realiza un concurs de asa anvergura ca Transylvania Legends .
Azi e zi de pauza, de spalat si uscat echipament. Mai sunt 4 etape pana la Medias, care strabat Transilvania nu pe calea cea mai scurta, ci pe una pitoreasca.
Din intamplarile de etapa? Costea a mers foarte bine, m-a depasit o data la inceput, inainte de PA1. Apoi, pe cand credeam ca incep sa-mi revin si sa am ritm acceptabil, aud in spate tropot de pasi asa, de nicaieri. Era tot el cu doi alergatori, se ratacisera. Glumeam apoi spunand ca si-a luat un cal harnic dar nepriceput, adica un prieten care avea track dar nu l-a salvat de ratacire. Le-am spus ca macar sa stie care-i numele localitatii de finish.
In orice caz, au disparut la vale, trecand pe langa mine ca MIG-urile, si asa mi-am dat seama ca nu sunt chiar asa de bine pe cum am crezut. 🙂
In rest, urme de urs, peisaje deosebite, pe unele coborari pe iarba uda era sa pic pe spate de nenumarate ori.Pozele doar cu apa si podul sunt ale mele, restul sunt de la concurenti.”

Evenimente etapa a IV-a.
În afară de episodul rătăcirii care doar m-a stresat puțin, a mai fost episodul amuzant când m-a ajuns din nou din urmă Adi, despre care am scris mai sus. Mai pot completa că vorbele lui Costea către cei din grupul lui au fost ceva de genul: “Măi, dacă-i mai văd spatele lui Veze o dată…”.

Concluzii.
Mă voi strădui să alerg cât mai bine în continuare, cursa e abia la jumătate, dar momentan oboseala m-a afectat mai mult ca pe primii doi. Ei sunt încă în stare să fie pe podium de etapă, eu nu. Plus că am febră musculară. Sunt la 51min de Silip, încă sub o oră, deci am șanse.

Etapa a V-a.
Câmpu Cetății – Lupeni, loc 7 in etapă, 3 general, 7h26min pt 64km cu 1700m+ dif nivel.

E marți, timpul să o luăm din nou din loc. A făcut bine sau rău pauza? În orice caz, e ordine în toate lucrurile mele. Traseul a fost nițel scurtat, la Lupeni sunt restricții și e mai bine să nu îl străbatem.
PA-uri au fost la Sovata, Praid și Atia. Foarte frumos și în Ținutul Secuiesc! Și am fost surprins să văd în parcul de lângă lacul Ursu de la Sovata purceluși de porc mistreț alergând printre băncuțe!

Cazarea a fost la un hotel, nu țin minte exact unde. Dar aici a fost episodul fain cu Adi – “Americanul”. Am să scriu mai jos, la evenimentele etapei.

“Eu zic ca am alergat bine. Atata ca primii au fost mai rapizi. 🙂 Loc 7 etapa, probabil.
Traseul de aproximativ 64km (n-am ochelari) a pornit de la Campu Cetatii si s-a incheiat in Lupeni (de Odorhei), fiind deja in Tinutul Secuiesc.
Am trecut prin Sovata, inconjurand lacul Ursu. Nu pot sa ma plang, vremea a fost perfecta, innorat, noroi placut, nu iarba uda pe care patinam acum doua zile si numai in zig-zag alergam la vale.
Am vazut doi purcelusi de mistret foarte faini, vargati, care mi-au taiat calea in parcul de la Sovata, m-am linistit cand m-am gandit ca mistreata sigur trecuse.
Fiind un traseu rapid, a fost fara poze, astept pe Victor fotograful sa la posteze.
Ce mai e de remarcat e ca pe la km52, intr-un mic satut a fost cineva cu un PA ad-hoc, ca s-a gandit ca avem nevoie si regulamentul nu interzice. Fain baiatul, am baut un pahar de cola si am luat doua pastile de dextro. Sigur nu era strain de sportul de performanta. Multumesc!
Incetul cu incetul lumea mai afla de noi si ne ajuta. Pentru normalitate!”

Evenimente etapa a V-a.
Doar lucruri faine au fost. Întâlnirea cu purcelușii și PA-ul ad-hoc al băiatului de la Înlăceni.
A, și să nu uit! A fost etapa alergată de Biborka de la echipa CSM Odorheiul Secuiesc! Ca să ne aducem aminte de asta, am tot văzut mici panouri de încurajare cu numele ei! Hajra! A încheiat etapa pe primul loc la fete, normal, și pe locul 5 per total, în fața lui Silip. De fapt, cu Silip a alergat cred mai tot traseul! Vedeți, deja chibițez!

Despre “Americanul”. La hotelul unde ne-am cazat era o recepționeră simpatică, un fel de factotum: adică și făcea cazări, și servea la bar, și tot de ea ne-am izbit când am luat masa seara și dimineața. Ei, și Adi, fiind băiat fain cu ochi albaștri, înalt etc, pe scurt idealul bărbătesc, normal că sensibilizează partea feminină și … știe și el asta foarte bine. Pentru că eram în secuime, normal că doamna vorbea maghiară, mai ales maghiară. Și Adi… cât putea, să atingă încă o coardă sensibilă. Doar e din Târgu-Mureș, acolo ar fi și păcat să nu știi să o rupi în maghiară. Problema lui era că nu avea lei ci … euro. Iar cititorul de carduri nu funcționa. De ce avea euro? Pentru o furcă! V-am spus că Adi e multivalent, umblă și cu bița. Așa, încă n-am spus tot contextul. Etapa aceasta în sfârșit a reușit să se distanțeze cât decât de Silip, mai adăugând 10min la diferența dintre ei. Și bănuiesc că și de aceea a dorit să facă cinste.
Ca să fie clar, sigur că a plătit, dar nu fix atunci. Doamna nu accepta… euro. Și de aici … cineva a pronunțat cuvântul – “Americanul”. Așa i-a rămas numele în continuare, până a mai primit o poreclă să-i atârne ca o tinichea “de coadă”: “Trotinetistul”. Da, oamenii sunt răi și invidioși în special pe cei buni. Așa că atunci când recepționera întreba de el, punctam: “Americanul?”. Și așa a ajuns să i se adreseze și ea.

Concluzii.
E prima etapă când închei la mai mult de jumătate de oră de adversarii mei, mai precis la 39min de Silip, și ca urmare bariera ultimă de 1h30min dintre mine și el a fost atinsă. Lucrurile sunt clare. Deja am trecut în regimul de chibițare a luptei dintre Silip și Adi, în această etapă Adi s-a distanțat cu încă 10min și diferența dintre ei a ajuns la 12min.

Ce mai e de spus? În această etapă o mare parte a Via Transilvanica a coincis cu Via Mariae. Eu tot căutasem înainte de concurs puncte comune/trasee comune între concursurile mele de MTB și alergare și traseul Via Transilvanica, în dorința de a avea măcar un avantaj moral față de concurență. Până acum n-a fost mare lucru, partea de la Sadova ar fi trecut pe la Fundu Moldovei unde am fost la ultra-ul tot pe etape – Ultrabug.

Precum vedeți, am început să fiu mai concis. Partea competițională s-a cam încheiat, încep să admir peisajul.

Etapa a VI-a.
Lupeni – Dârjiu, loc 7 in etapă, 3 general, 8h16min pt 68km cu 1600m+ dif nivel.

Au fost 2 PA-uri, la Odorheiul Secuiesc și Mărtiniș. Odorheiul Secuiesc l-am străbătut în parte pe o alee frumoasă folosită și ca pistă de bicicletă. Ca să ajungem la start am fost transportați câțiva kilometri, iar finishul la Dârjiu a fost o mică modificare față de planul inițial în care figura Archita ca destinație.

Cazarea la Dârjiu a fost la un localnic lângă biserica de unde am luat startul ziua următoare. Foarte bune condiții, mâncare, avea o curte mare unde am încăput cu toții, inclusiv soarele.

“Azi, miercuri, a fost etapa a VI-a de la Lupeni la Dârjiu, 68km. Un loc 7 pe etapa, raman pe locul 3 general la numar de kilometri parcursi si timp general, dupa Costea Adrian si Codrea Gheorghe Silip .
Dupa un inceput pe ploaie usoara, vremea s-a indreptat suficient sa fie optima pentru alergat. Traseul, chiar daca a avut pe alocuri noroi, a fost alergabil si banuiesc ca alergatorii care nu au avut de parcurs toate etapele au putut alerga tot. Frumos in secuime, traseul Via Transilvanica a traversat Odorheiul Secuiesc si … localitatea Daia. De ce? D’aia! 🙂
Va aduceti aminte de cormoranii unui fost ministru al agriculturii?
Un traseu linistit, pustiu, putine sate pe zeci de kilometri. Doar eu si natura, foarte putin am alergat alaturi de altii. Asta e, am un ritm unic. 🙂
Am trecut pe la statuia lui Isus, am remarcat inscriptiile diferite de pe pietrele care marcheaza traseul Via Transilvanica, uneori cu motive specifice zonei.
Sunt multumit de cum am mers, m-am straduit ca de obicei ca, oricat de slab am inceput, finishul – ultimii 20-30km, sa fie mai bun.
Ai mei, Silip cu Adrian, se tot lupta. Eu astept… activ. Nu pot face mai mult. Dar alergarea e chiar o placere, trag dar am si perioade de adormire, desprindere de concurs.Uneori ma gandesc ca suntem ca un circ ambulant care se deplaseaza de la o locatie la alta, cu catel si purcel. E drept, inca n-am adoptat caini si pisici de pe drum. 🙂Dar cred ca gazdele noastre s-au bucurat de … veselia noastra. 🙂
Mai sunt doua etape, incep sa ma simt ca la inceput, sa ma adaptez. Cam atat…”


Evenimente etapa a VI-a.
Surpriza a fost din partea lui Robike, un MTB-ist foarte bun și prieten bun cu Adi Costea. A venit la noi, la Dârjiu, special să-i facă masaj lui Adi, să-l ajute la recuperare în lupta lui cu Silip. Și atunci am mai încăput și eu, și alții – inclusiv Ailenei, pe mâinile lui. Și s-a priceput.
Ziua următoare n-am mai avut febră musculară, însă din păcate am constatat că am o problemă de inflamare în zona tibiei și, ca să mă protejez, va trebui să alerg mai lent, cu atenție să nu fac mișcări bruște în lateral. Adică brusc am devenit fan al asfaltului, al drumurilor fără provocări.

Concluzii.
Pierd tot mai mult timp raportat la primii, în această etapă 45min diferență față de Silip, 2h15min diferență totală. Silip a recuperat un minut față de Adi, așa că situația rămâne strânsă între ei, 11min.
Firește, n-am făcut tam-tam cu problema mea fizică, dar eram îngrijorat.

Etapa a VII-a.
Dârjiu – Sighișoara, loc 6 in etapă, 3 general, 10h16min pt 85km cu 1900m+ dif nivel.

Plecând de la Dârjiu, nu de la Archita, etapa urma să fie chiar monstruos de lungă dacă încheiam la Stejărenii, prelungindu-se cu porțiunea Dârjiu – Archita. Pur și simplu, alergând și mai încet, timpul trecea greu și la Sighișoara când am ajuns, aflând că nu e doar PA ci chiar finish de etapă nu mi-a părut rău. De acolo la Stejărenii urma o urcare lungă.

Așadar puncte de alimentare au fost: PA1 Archita, PA2 Saschiz și PA3 Săpârtoc.
Dacă la Archita a fost un PA cu stilul cu care ne-am obișnuit, la Saschiz am fost întâmpinat de produse tradiționale, am gustat și eu din băutura cu răbărbar, am mâncat prajituri… S-au alăturat la acel punct o comunitate de femei din Saschiz și ne-au ajutat. Mulțumim! Saschizul este una din localitățile care știe cum să arate ospitalitatea, nu degeaba acolo e și startul unei curse cunoscute de MTB – TBT (Transylvania Bike Trails) Race, care promovează turismul în zonă, traseul trecând pe la localități cunoscute din zonă. Noi am fost pe o porțiune din acel traseu, eu am participat la vreo două ediții, este marcaj specific.
A fost foarte cald, noroc cu cișmelele de la marginea drumului, multe funcționale. Și la Saschiz Ioan Coroiu mi-a turnat apă pe cap cu găleata.
Pentru cazare și start ne-au transportat la Stejărenii.

“Astazi a fost etapa a VII-a, penultima, de la Darjiu la Sighisoara, 85km cu 2000m dif. nivel.
Pentru mine a fost foarte greu, o caldura mare cu care nu am fost obisnuit. S-a mai strans si oboseala, toata stima la primii ca au facut fata la astfel de conditii.
Eu am tot vizitat cismelele, mi-am udat sapca si capul…
Si azi, din nou, am trecut prin satul Daia. Dar Daia ce tine de comuna Apold. Trebuie sa studiez aspectul, de ce s-a ales numele acesta.
10h16min, locul 6 in etapa, cam asta am realizat. La general tot pe 3 am ramas.
A fost o lupta dura pentru minute intre Adrian si Silip, Silip a mai redus din diferenta, e cam la 6 min de Adrian. Maine… o vor lua de la capat. Eu sunt simplu spectator alergator, chibitez pe la PA-uri dupa ce aflu diferentele intermediare dintre ei.
Multumesc lui Robike pentru masaj, mi-a prins bine chiar daca rezultatul cursei a fost mai slab. Multumesc ca de obicei prietenilor de la clubul din Odorheiu Secuiesc pentru sprijin, pentru bere. 🙂
Si multumesc organizatorilor, voluntarilor si fotografilor pentru efort.
Foarte fain traseul, de unde ieri au fost portiuni in comun cu Via Mariae astazi, fiind in Tinutul Sasesc, trecand pe la Saschiz am vazut marcaj de TBT Race de MTB. Si am si coborat pe o poteca amenajata pentru downhill, doar ca se vedea ca n-a fost intretinuta de ceva timp.”

Evenimente etapa a VII-a.
Căldură mare și la propriu, și la figurat. La partea de figurat mă refer la ajutorul localnicelor de la Saschiz și chiar la lupta dintre Silip și Adi. Silip chiar s-a străduit și a reușit să reducă la aproape jumătate diferența față de Adi, fiind acum la doar 6 minute de el.

Concluzii:
Greu și lung pentru mine. Noroc cu traseul fain. 1h41min pierdute față de Silip, cu toate acestea cei de după mine au încheiat la 1h30 diferență și am fost pe locul 6 în etapă. Fetele s-au oprit la Săpârtoc, nu s-au încadrat în timp. Iar Eva… a ales să viziteze localitățile săsești, m-am pomenit cu ea parcă chiar la biserica din Saschiz. Nu m-am putut abține să nu scap o înțepătură, mai ales că ea a fost una din vocile care a protestat la scurtările de traseu din etapele de început.

Etapa a VIII-a și ultima.
Stejărenii – Mediaș, loc 17 in etapă, 3 general, 07h35min pt 56km cu 1600m+ dif nivel.

Chiar fost un ultra în etape și la scris!
Traseul a trecut prin Criș, Mălâncrav (PA1), Noul Săsesc și Biertan (PA2) și a fost surprinzător de vălurit. O mare porțiune a fost pe traseu de MTB, curat și întortocheat, pe culme în pădure – traseul de MBM (Mediaș Bike Marathon).
Am alergat în partea finală cu Adrian Stănescu, mulțumesc de companie. El era la prima competiție de trail așa de lungă. Acum văd în clasament că figurează la 10min de mine, dar am terminat împreună.
A fost încă 1h34min adăgată între mine și Silip, în total 5h30min. E ceva diferență! Ultimele două etape au făcut mai mult decât să dubleze diferența de până atunci. Eu am rămas în statusul de refacere…
Silip nu a reușit să mai reducă din diferență, pierzând încă 3 minute, dar cele 9 minute de la final după atâtea zile și atâția kilometri au arătat intensitatea luptei lor. Bravo lor!
De aici vine și porecla adăugată lui Adi – “Trotinetistul”. Aștept o poză cu ea Adi!
Locul 1 Adrian Costea – 60h28min
Locul 2 Codrea Silip – 60h37min
Locul 3 Veze – 66h08min
Locul 4 Florin Alexandru – 73h27min
Când nu mai era mult până la final m-am întâlnit cu cineva în pădure. Am rămas surprins. Dar dacă a vrut discreție, așa să rămână.

În loc de concluziile și evenimentele de etapă, e de ajuns ce am scris atunci:

“S-a incheiat concursul Transylvania Legends .
Ultima etapa a fost de la Stejarenii de langa Sighisoara la Medias, trecand pe la impresionantul Biertan, cam 56km cu 1700m diferenta de nivel.
Daca in ziua precedenta traseul a mai coincis in zona Saschiz cu TBT Race, adica Transilvania Bike Trails de MTB, acum o mare parte de traseu, din zona Biertan la Medias, Via Transilvanica a urmarit o creasta sinuoasa in general prin padure de la MBM, adica Medias Bike Marathon. A fost un traseu superb curatat ca de MTB, tot un sus-jos. … Singurul regret e ca nu l-am putut alerga cum trebuie, sa-mi dau drumul la vale si din viteza sa ma joc încercând sa urc cat mai mult din panta ce urmeaza. Limitarile de la glezna unui picior mi-au facut kilometri interminabili, dar macar am putut vedea privelistile ce se deschideau printre ramurile copacilor.
La un moment dat am mers pe sensul invers maratonului, s-a sesizat foarte usor din pantele care deveneau mai abrupte si coborarile mai line.
Din ce stiu 8 persoane au reusit sa participe la toate etapele, din care 6 le-au parcurs integral. Lupta stransa dintre Codrea Gheorghe Silip si Costea Adrian s-a incheiat cu victoria muncita a lui Adrian, dupa vreo 545km au fost 9 min intre ei. Bravo la toti, in special lor si fetelor care au rezistat atatea etape!
Eu am fost pe 3 la general, aproximativ 66 ore am petrecut pe trasee, pe undeva la 5h30min de ei. In etapa 8 am fost pe locul 17, cu 7h39min pentru 56km, au venit multi oameni noi. Catalin Sorecau a castigat etapa, au fost multi buni, iar de la echipa CSM Odorheiul Secuiesc au participat toti care au parcurs etape in zilele precedente.
Daca merita sa mergeti pe Via Transilvanica? Sigur ca da! Alaturi de Via Maria este un traseu care strabate Romania, cu deosebirea ca daca Via Maria era conceput pentru pelerinaj, Transilvanica e mai modern, gandit special sa urmeze traseele cat mai pitoresti si cu istoric din tara, sa aiba si cursivitate.Merita sa veniti la concursul de ultra pe etape Transylvania Legends? Da! E gandit si pentru cei care nu fac toate etapele integral, alegand sa mai viziteze locurile. Pentru mine organizatorii au fost ca o echipa de sprijin in tot ce a insemnat logistica, m-au incurajat si m-au ajutat cat au putut de bine. S-au straduit sa fie bine pentru toti, au ales locatii unde ne-am putut odihni si cu mancare buna. Si s-au adaptat din mers si la conditiile de cursa si au tinut cont de problemele concurentilor. Multumesc!
Le multumesc la toti care au fost in jurul meu atatea zile, de la participanti la fotograf, organizatori si voluntari si de asemenea celor care m-au urmarit si sprijinit cu cuvinte frumoase, unele cu umor.
Eu atat am putut face, a fost distractiv, ca un joc real, un concediu “transhumantic”.
A durat cam mult scrisul, iar raman in urma! 🙂

Pozele selectat sunt puse în album.


NumeInterviul din 7 aprilie
IntroVezentan Laurențiu, este un om fain și plin de viață, un binecunoscut ultramaratonist care se alătură proiectului Transylvania Legends.
Deși a participat și încă continuă să participe la cele mai provocatoare maratoane și ultramaratoane atât din țară cât și din străinătate, Laurențiu (Veze) se consideră un alergător amator.
De ce? Spune că vrea să păstreze acest hobby ca unul practicat cu plăcere, în care se bucură de alergat, de frumusețea locurilor străbătute, de oamenii pe care îi întâlnește la aceste competiții, de sentimentul înălțător pe care alergarea în sine i le oferă. Acest lucru nu înseamnă însă că nu luptă să obţină maximul în condiţiile date, pregătirea avută.
Pasionat de șah și mountain bike, în toamna anului 2010 Laurențiu se hotărăște să participe la primul semimaraton din viața lui, Făget Tour de la Cluj. Experienţa lui în alergare mai cuprinsese câteva triatloane, dar alergarea nu era proba lui forte.
Un an mai târziu, în 2011 participă la prima ediţie a Maratonului Intenaţional Cluj – şosea şi apoi la Hercules Maraton, 45 km.
Iar de atunci, a continuat an de an să fie prezent și să termine cele mai cunoscute competiții de alergare.
Îi plac foarte mult concursurile pe echipe, de unde a învăţat multe mai ales din situaţiile critice. Ce trebuie remarcat este progresul său în timp care nu ţine cont de vârstă.

2016 – 38h58min loc 432 și 2018 – 32h16min loc 199 – Ultra-Trail du Mont-Blanc (UTMB) Franţa, 171 km
2014 – întrerupere concurs, 2015 – 24h52min loc 9 open, 2016, 2017, 2018 – 22h07min loc 2 open, 2019 – 18h33min loc 3 open, 1 master, prima dată sub 20h – Marathon 7500 – echipe, 90 km
2017 – 27h33min loc 44, 2018 – 25h42min loc 29, 2019 24h52min loc 32 – 100 Miles of Istria Croaţia, 170 km
2017 – 26h41min loc 5-6, traseu de rezervă, 2018 – 38h17min loc 4-5 – Pirin Ultra 160km Bulgaria
2019 – 28h41min loc 1, 2020 – 25h53min loc 1- Apuseni Ultra Race 180 km
2013, 2014, 2015, 2017, 2019 – 4h55min, prima dată sub 5h – Maraton Piatra Craiului
2015 – singurul abandon, 2016 – 49h28min loc 4, 2017 – 38h50min loc 2 – Propark Adventure – echipe
2011 – 4h22min, 2012 – 3h38min, 2013 – 3h25min, 2014 – 3h06min, 2015 – 3h06min, 2016 – 3h10min – Maraton Internaţional Cluj – şosea
2015 – 12h28min, 2016 – 14h02min X-Man (triatlon tip IronMan) Oradea
Martie 2021 – Rupicapra Challenge ski de tură – 10k Vertical, adică 10000 diferență pozitivă de nivel într-o cursă cu schiurile parcursă în 24h, cu un timp efectiv sub 20h

Lista este parțială, dar Veze, așa cum îl știm cu toții, este un ultraș îndrăgostit de munte și competiție. Conform clasamentului ITRA pe ţară, a ajuns pe locul 65 general şi 2 la cursele lungi XXL, după Robert Hajnal, cu un coeficient individual de 691.
Despre competiţii şi nu numai, scrie pe blogul http://www.unpicdetimpliber.ro/ . De anul trecut a început să facă alergări de grup săptămânale pe trail cu scopul iniţial de antrenament pentru Maraton Apuseni şi, deoarece a considerat că este nevoie de ele în aceste vremuri deosebite, le-a continuat http://sportulpentruamatori.unpicdetimpliber.ro/ . Pasiunea din şah o continuă sub forma emisiunii săptămânale “Regi şi Pioni” de pe canalul regional TVR Cluj http://www.regisipioni.ro/ , numele „Regi şi Pioni” fiind folosit de altfel la unele competiţii pe echipe.
Este unul dintre cei mai buni tacticieni când vine vorba de Ultramaraton.
Iar pe 22 Aprilie 2021, va participa la cea mai spectaculoasă și provocatoare competiție din România – proiectul Transylvania Legends, proiect social dedicat copiilor de la Așezământul Sf. Leontie din Rădăuți.
Pentru Veze, această competiție realizată în scop social, nu este prima la care participă și în care se implică.
Din anul 2015, an de an, el a mai participat la Walking Month, o competiție sportivă caritabilă în care donațiile au mers către diverse cauze, de exemplu în 2020 “Masa pe roţi” către bătrânii singuri, în 2016 “Păşim pentru ca ei să poată păşi” către copiii cu deficiențe locomotorii aflați în grija Serviciului de Ajutor Maltez din România.
Transylv. Legends:De ce ai spus „DA” acestui proiect Laurențiu?
LaurențiuÎmi place foarte mult ţara asta şi ori de câte ori pot o explorez nu numai ca … relief. Ceea ce m-a atras în mod specific e că acest eveniment este multivalent: are ca scop principal proiectul social şi apoi lansarea/descoperirea traseului turistic Via Transilvanica pe noi tronsoane amenajate. La ora la care scriu ştiu că aţi cooptat ca alergători personalităţi şi aceasta mă onorează. Voi încerca să fac faţă onorabil provocării competiţionale, care este a III-a latură a evenimentului. Voi ţine însă cont de acest aspect.
TL:Ce te motivează Laurențiu să nu renunți la parcurgerea tuturor acestor competiții provocatoare? Cum reușești să-ți menții focusul atunci când simți că nu mai poți?
VL:Eu mereu mă pornesc greu când vreau să fac ceva pentru că ştiu că felul meu de a fi este să nu renunţ şi să nu mă mulţumesc cu puţin. Şi mai ales că nu-mi plac jumătăţile de măsură. Se vede poate şi în felul cum încep un concurs, nu sunt fanul începutului puternic şi sfârşitului lamentabil.
Aşadar, când iau o hotărâre sunt perseverent, aş zice că la aşa nivel încât sunt adus la limită şi tocmai acest fapt mă determină să mă gândesc mult înainte şi să găsesc suficiente motive de care să mă ancorez când am nevoie.
Când simt că nu mai pot… nu fac decât să-mi aduc aminte de ce am hotărât să mă implic. Ca şi cu deciziile din viaţă. Asta când am ajuns la limita limitelor. Acesta este pragul de sus. Zona obişnuită este când am puterea să privesc în jur, să mă pot gândi la rezultat, când îmi găsesc motivaţii ad-hoc, atunci în general mă ajut de concurenţă. Indiferent de rezultat, puteţi fi convins că eu am făcut efectiv tot ce-am putut, că m-am implicat sub toate aspectele.
TL:De ce alergi astfel de distanțe?
VL:Consider că alergările lungi pun la încercare un om obişnuit sub mai multe aspecte. Cu cât provocările sunt mai lungi cu atât aspectul fizic se estompează în defavoarea celui psihic. Concursurile lungi sunt o viaţă în altă viaţă. Se spune că dacă vrei să cunoşti un om cu adevărat atunci trebuie să mergi cu el pe munte. De aceea îmi plac şi competiţiile pe echipe, am certitudinea că îmi câştig prietenii adevărate.
La stilul practic, eu alerg aproape zilnic mult, mă ajută să mă detaşez şi să-mi pun ordine în gânduri. Pentru mine nu e timp pierdut alergatul prin pădure. Eu sunt genul care mă gândesc la o problemă fără să am nevoie de hârtie şi pix, să mă uit la monitor. Dar asta înseamnă că nu pot alerga tare şi mi-e greu să mă antrenez pentru şosea.
În plus, consider că alergarea în regim de viteză mai scăzut e mai puţin invazivă ca alergarea “la roşu”. Pentru partea de cardio, de creştere a plusului, folosesc MTB sau indoor cycling.
TL:Câte etape vei alerga Laurențiu?
VL:Doresc să alerg toate etapele. Va fi greu, nu sunt obişnuit cu distanţele acestea care implică viteză de regim mai mare.
Ştiu că nu se ajunge la altitudini mari, maxim 1100m, ori acest lucru înseamnă că voi avea mult de interacţionat cu localnicii, voi străbate multe aşezări. Nici cu acest lucru nu sunt obişnuit, eu mă simt mai în siguranţă singur în pădure.
M-am uitat „par avion” la traseu, cu drumeţia, concursurile mele de alergare, MTB, aventură, am atins multe din zonele străbătute. Unele porţiuni mă aştept să fie dificile, diferenţa de nivel de pe hârtie nu se va simţi în realitate la fel.
TL:Ne spui ce tactică vei aborda Veze? :)))
VL:În parte reiese din ce am spus înainte. Voi tatona la început, mai ales că în condiţiile de acum e mai greu să-ţi dai seama de forma de moment. Înainte mă testam la concursuri.
Voi aştepta cu răbdare să mă motiveze şi concurenţii. Ştiu că mă pot baza pe ei! Mă voi agăţa de ei cu un elastic invizibil. Ştiu că elasticul se va rupe dacă încerc să mă prind de Robert, de Balint. Îmi ştiu locul şi voi încerca … cel puţin să mi-l păstrez.
Ştiu că nu e o cursă obişnuită, nu e aşa de simplu, chiar şi concurenţii vor avea scopuri diferite în funcţie de câte etape vor să alerge de exemplu.
Sunt multe de spus. Voi gândi şi specific în funcţie de cum mă voi simţi după fiecare etapă.
Şi… voi sacrifica la nevoie UltraBalaton 220km din 15 mai. E mai prioritară cursa aceasta.
TL:Cui ai mai recomanda o astfel de competiție cum este Transylvania Legends Laurențiu?
VL:E simplu! Doriţi să vă cunoaşteţi cu adevărat ţara, să vedeţi cum sunt şi trăiesc oamenii simpli? Doriţi să vedeţi diversitate, să aveţi parte de o ospitalitate de la cine nu vă aşteptaţi? Doriţi concomitent să faceţi şi o faptă bună? Să aveţi parte de autocunoaştere la alt nivel?
Pentru mine va fi ceva nou, şi asta cred că spune multe.
Sunt convins că fiecare îşi va găsi în această „transhumanţă” o parte care să-l mulţumească. Şi sigur vom avea parte de multe surprize.
TL:Mulțumim și ne vedem la start în scurtă vreme!
VL:Vă mulţumesc pentru oportunitate, de la început am simţit această cursă apropiată de suflet. Rămâne să descopăr de ce. Am acum subiect nou în alergările mele. Să ne vedem cu bine!
FinalVino și tu la linia de start pe 22 Aprilie alături de Laurențiu și mulți alți oameni pasionați de viață, alergare, susținerea cauzelor sociale și aventuri de neuitat!
Înscrie-te într-o călătorie incredibilă în care vei alerga cât jumătate de Românie și alătură-te legendelor care nu contenesc în a-și trăi visul clipă de clipă:
https://transylvania-legends.com
Transylvania Legends – Trăiește aventura!

Revenire din tabel