Munti – Un pic de timp liber…

Pirin Ultra 2018 – traseul de vreme bună

Bansko, Bulgaria, Drobeta-Turnu Severin, Localitati si zone, Munti, Pirin, Pirin Ultra, Pirin Ultra 150km, Vihren No Responses »

Oct 112018

Vârful Pirin, poză din concurs

Poză din timpul concursului, mulțumesc!

Anul acesta mi-am dorit din nou să vin la Pirin Ultra în Bulgaria. Munţii Pirin sunt deosebiţi, cu vârfuri care depăşesc 2900m, cu porţiuni tehnice care sunt o provocare şi la drumeţie, cu abrupturi şi cu privelişti care te încântă sau te înfioară, în funcţie de vreme. Am scris mai multe anul trecut, când am parcurs mare parte din cursă cu Mihai Şerban. Atunci a fost vreme urâtă şi traseul a fost schimbat, nu s-a putut urca pe vârful Pirin (2577m) care este cel mai dificil mai ales în condiţii de noapte. Cum nu aveau traseu alternativ, n-au avut ce face şi ne-au trimis înapoi de la Senokos la punctul de dropbag Zagaza şi astfel am avut parte de un fel de maraton/ultra de forestier de aproximativ 48km cu 1000m diferenţă de nivel. Unii au cam căzut psihic după ce au aflat această decizie, nu erau obișnuiți să alerge atâta continuu.

La Drobeta-Turnu Severin, în drum spre Bansko

Se înţelege astfel de ce am vrut să vin din nou în 2018: speram să parcurg traseul în întregime, să revăd vârful Pirin după 20 de ani.
Mi-am făcut şi un mic plan de drumeţie pentru duminică, după concurs, dacă mă vor ţine forţele: să străbat partea înaltă a munţilor Pirin, ocolită de concurs, cu vârful Vihren (2914) şi “căluţul” Koncheto, aflate pe banda roşie clasică. Am reuşit şi acest lucru, a fost un traseu de 41km cu 2500m diferenţă de nivel, pe ruta Bansko – cab Vihren – Vihren – Kutelo 2 – Kutelo 1 (2908) – Koncheto (cu refugiul respectiv) – poalele vârfului Albutin (2688) – cab Javorov – Bansko. La limită am fost cu timpul să nu mă prindă noaptea sus pe creastă, am plecat singur la drum abia la ora 12, după participarea la premierea concursului. A fost beznă doar de la Javorov, nu mai existau riscuri. Doar nişte câini de stână mi-au zgâriat urechile, că aşa mi-am construit trackul, să evit cât mai mult şoseaua.

Bansko, Bulgaria, una din cele mai mari stațiuni de ski din Europa de Est

Caracteristici de cursă şi modificări faţă de anii trecuţi
Au fost câteva măsuri luate de organizatori în urma experienţelor din anii precedenţi. Pe scurt, aveau de rezolvat câteva probleme.
Pe traseul întreg parcurs acum 2 ani, doar 6 persoane au încheiat cu bine (primii doi au încheiat în peste 38h), şi acelea s-au grupat în principiu câte două. Atunci a fost vreme bună. Nici anul trecut n-a fost nu ştiu cât mai bine, chiar dacă traseul a fost scurtat şi cu diferenţă mai mică de nivel. Era clar că cel puţin marcajul trebuie îmbunătăţit, că era cam … inexistent. Într-adevăr, anul acesta s-a îmbunătăţit radical: steguleţe roşii pentru căldările munţilor, indicatoare de direcţie (nu chiar peste tot unde era nevoie), benzi de două tipuri – de firmă sau alb-roşii clasice. Unde era cazul au pus reflectorizante.
Şi anul trecut s-au mai schimbat cabanele de la PA-uri, să fie mai primitoare. De exemplu în acest an s-a schimbat până şi cabana Vihren cu Banderitsa (PA9). Nici nu am băgat de seamă, m-am şi oprit cu Adelin la cabana Vihren ca să mi se spună că nu e acolo PA-ul în acest an. Explicaţie pot să dau acum, după drumeţia mea de duminică: ca să urc pe vârful Vihren am oprit la cabana Vihren să cumpăr o cola. Comandase cineva de mâncare şi efectiv n-am mai putut sta, eram grăbit să nu mă prindă noaptea sus. Şi am renunţat, am încercat măcar să iau apă de la WC. Robinetele nu funcţionau şi atunci am luat apă direct din pârâu, care traversa poteca ceva mai sus.
S-a făcut o cale de ocolire a vârfului Pirin, care sus e plin de lapiezuri care devin alunecoase şi în condiţii de vreme bună, noaptea spre dimineaţă. Am avut parte de vreme extraordinară, optimă, fără vânt! Dar şi aşa n-a fost uşor pe vârful Pirin, pe care n-am reuşit să-l parcurg pe ziuă.
S-a schimbat ora de start, vineri de la 6 dimineaţa la ora 0. Erau astfel mari şanse să parcurgem, cei care suntem cât de cât buni, vârful Pirin pe ziuă. Cred că se estima ca primii sosiţi să aibă un timp de 30-35 ore şi să ajungă sâmbătă la oră optimă (6-11 dimineaţa) înapoi la Bansko.
S-a schimbat însă şi s-a făcut mai greu traseul, probabil după modificările ITRA cu încadrările curselor. De la 150km s-a ajuns la 160km, şi de la 10000m diferenţă de nivel s-a ajuns la 11000m. A rămas la categoria XXL şi 6 puncte ITRA. PA1 a devenit cabana Bezbog.
Traseul schimbat reiese foarte bine din schiţa de mână făcută anul trecut, la care am trecut modificarea. Traseul oficial este şi el ataşat mai jos.
Un alt lucru care nu trebuia să-l neglijez era faptul că traseul de 66km era inclus într-un circuit de skyrun “Migu Run Skyrunner World Series” şi urmau să vină sute de concurenţi, foarte mulţi din străinătate. N-a venit Kilian Jornet, dar participase la unele etape precedente. A venit de exemplu locul 3 de la TDS – rusul Dmitry Mityaev. Cum ne putea influenţa acest lucru? Noi aveam traseul mai greu, mai tehnic, eram cam 60 de concurenţi, veniţi şi din străinătate dar simțeam că principala cursă era cea de 66k. S-au concentrat foarte mult să fie perfect la cursa de 66km şi se putea să neglijeze unele aspecte la cursa lungă. Au fost de exemplu mai multe anunţuri la cursa scurtă, s-au făcut mai multe poze (la noi încă n-au apărut), poate şi resursele umane au fost concentrate pe cursa mai scurtă etc. Startul la 66km nu s-a mai dat deodată cu al nostru, ci sâmbătă dimineaţă la ora 8. Pe mine şi pe Adelin nu ne-au ajuns rachetele, am terminat cam cu o oră înainte!
Au rămas fideli combinaţiei cipuri de orientare şi logger (un tracker – cu gps şi cartelă gsm). Ştiau exact poziţia noastră şi în cazuri mai deosebite ne puteau suna. Sau puteam suna noi să ne ajute la orientare. Unii au sunat, cred că şi Adina. Important era să nu-ţi ţii telefonul închis sau în mod avion. Anul trecut Bogdan Boja (Bubulu) a luat-o greşit şi a ajuns pe traseul de 66km (startul era comun şi a văzut concurenţi în faţă). N-a putut fi avertizat pentru că ţinea telefonul în mod avion. A trebuit să abandoneze.

În urma tuturor acestor modificări, tot mi se părea că mai există câteva provocări, pe lângă traseul în sine care impunea să nu rişti să te accidentezi, mai ales când eşti singur.
Nu cunoşteam prima parte de 27km cu 2000m diferenţă de nivel, până la PA1 Bezbog. Era un timp limită de 6h care putea constitui o problemă. E la început dar… am câteva repere de timp de anii trecuţi. Tronsonul de 27km şi 2950m diferenţă de nivel (bucla Pirin) a fost făcut de primii acum 2 ani în … 9h. Penultimul tronson de 14km şi 1500m diferenţă de nivel, ce conţinea ultima urcare l-am făcut cu Mihai Şerban anul trecut în … 6h! E drept că eram la sfârşit, că era noapte, nu erau marcaje, dar 14km în 6h?
Uitându-mă pe lista scurtă a concurenţilor de la cursa noastră mi s-a părut că sunt vreo 10 care vor trebui să se grăbească şi acest lucru îi va costa pe mai departe. Norocul a fost că n-au fost dificultăţi tehnice, a fost mai mult drum forestier.
O altă problemă care a rămas a fost distanţa mare în timp între PA-uri. Chiar dacă distanţele nu erau excesiv de mari, maxim 27km, puteai ajunge de la un PA la altul în peste 9h. Acest lucru i-a costa pe câţiva concurenţi buni, care au ajuns pe urcarea de Pirin înaintea mea. Cu unul m-am întâlnit când cobora înapoi la Senokos. Mi-a spus, sibilic, că nu-i ziua lui. A fost primul multă vreme, adică până pe acea urcare. Am aflat apoi “de pe surse” că unii nu şi-au calculat bine mâncarea şi au rămas, de exemplu, cu 2 batoane pentru cele 9 ore de tronson sau mai rău…

Date fiind aceste circumstanţe, eram destul de reticent şi neîncrezător că totul va fi perfect. Nu eram prea încrezător că va fi un aşa salt brusc de calitate la marcaje, mi-am pus şi gps-ul Dakota 20 de drumeţie, cu trackul cu toate punctele, nefiltrate, cu punctele de alimentare şi cu o hartă cu linii de nivel. Aveam şi pe ceas traseul cu punctele reduse la maxim 10000. Ceasul mi s-a întâmplat să mi se blocheze, nu în curse, şi oricum era mai dificil de observat direcţia exactă de mers fiind ecranul mai mic. Dacă aveam de-a face cu jnepeni…
Tot la capitolul neîncredere, am pus în dropbagul de Zagaza o sticlă de cola, deşi am întrebat la sedinţa tehnică dacă se dă aşa ceva şi mi s-a spus că da. Ei bine, cred că a fost doar un singur punct unde a fost cola. Le-am acordat totuşi credibilitate, n-am pus două sticle de cola cum am vrut iniţial. 🙂

Şi n-am putut să nu mă întreb de ce participă la Pirin Ultra concurenţi aflaţi la prima lor cursă de tip XXL, unii chiar dintre ai noştri. E o cursă mai grea ca UTMB, mai sălbatică şi tehnică. Dar până la urmă, cinste lor, au încheiat cu bine, au dovedit că şi-au apreciat bine forţele.

Profilul, schița de mână cu modificarea de anul acesta

Cursa

Nu insist detaliat pe cursa în sine. În fond, pregătirea durează mai mult şi e mai importantă. Când ajungi în cursă deja “alea iacta est” şi ar fi ideal să fii în condiţii de maxim potenţial. Spun numai evenimentele mai importante, “schimbările de macaz”, adică de obiective sau de mod de abordare. Ca observație, în urma UTMB unde nu mi-am pus chiar ce am dorit în materie de îmbrăcăminte pentru că au impus ei prea multe și altceva, la Pirin Ultra cerând un minim minimalist, mi-am pus bucuros ce-am vrut: în plus foiță de vânt și vestă de bicicletă, impermeabilă și care izolează foarte bine, fără să te încălzești excesiv. N-am mai avut probleme de respirație ca la UTMB.

Bansko – PA1 Bezbog
Dat fiind timpul limită de 6h, 27km cu 2000m diferenţă de nivel, fiind şi la ultra, nu puteam să nu acord atenţie sporită acestui segment. Cum am spus, nu ştiam cât e de alergabil, iar PA1 era pe o urcare puternică.
Tot ce pot spune e că la început mă simţeam adormit, poate în urma faptului că participam şi la Walking Month, deşi am încercat să mă protejez. Nu am pornit tare, dar nici nu eram ultimul, iar după 10km deja eram la optim. Vremea era şi se anunţa perfectă.
Singurul eveniment neplăcut: am luat-o greşit la km15! Am parcurs în plus 1,8km în 25min, şi cu o urcare. Aveam două gps-uri la mine dar… Eram pe forestier, coborâre, depăşire şi, cel mai important, era marcat. Cineva binevoitor sau rămăsese marcaj de la alta cursă? Din toate tipurile de marcaj ce puteau fi, într-adevăr era marcajul nespecific, cel cu banda alb-roşie. Împreună cu doi concurenţi de care tocmai trecusem ne-am întors un pic, apoi am continuat… Pe ceas deja eram la peste 200m de track. Nu am dat zoom out suficient şi am crezut că pot da în traseu mai repede, dar mă întorceam şi urcam. În fine… puteam fi mai calm. S-au rătăcit vreo 8 persoane pe acolo…
Am considerat că am stat la un PA timpul acela şi am mers mai departe. La început la un ultra nimic nu e irecuperabil. Am stat mai puţin la PA1, unde am ajuns pe când ieşea Adina.

PA1 Bezbog – PA2 cab Pirin – PA3 Begovitsa – PA4 Sinanica
Până la km 65 Sinanica nu e de remarcat decât că a venit ziua şi în sfârşit eram alături de concurenţi de care nu mai puteam trece în viteză. Aveam alături concurenţi cu acelaşi ritm, dar şi ei ori se rătăciseră, ori unul din ei a pornit de la start cu 30min întârziere, avusese probleme.
La capitolul incidente, că şi aici am avut, a fost că o dată am luat-o tot aşa greşit, după cineva, dar m-am prins repede. L-am strigat pe cel din faţă să se întoarcă şi apoi i-am reajuns supărat pe doi care au fost în spatele meu, tocmai trecusem de ei, şi le-am spus “shame on you”. Iar eram cap de grup, iar a fost o schimbare de direcţie bruscă, dar de data aceasta m-au strigat. Mulţumesc!

PA4 Sinanica – PA5 Zagaza
Doar 6-8km, coborâre, dar nimic nu-i simplu. Pe timpi figurez cu 1h10min, dar e al treilea timp pe interval şi locul 7 la general. PA5 Zagaza e cu dropbag, sigur voi sta mai mult ca de obicei. Am băut cola pus de mine, am mâncat mai serios – urmau 24km de drum de ţară unde era musai să alerg dacă mai doresc ceva de la clasament. Mi-am schimbat şosetele, papucii Hoka SpeedGoat2 noi erau impecabili, nu mă durea nimic.
La Zagaza mai urma să revin când devine PA8, a trebuit să iau un mic powerbank pentru ceas care între timp se oprise, să-mi schimb bateriile la Dakota şi să-mi iau multe batoane, mâncare, geluri. Venea şi partea cea mai grea, cea mai tehnică, cu vârful Pirin.

PA5 Zagaza – PA6 Senokos
Dacă nu alergi aici atunci n-ai cum să scoţi un timp rezonabil. Şi trebuie să alergi, că o să-ţi fie dor de alergat pentru multă vreme. A început cu o urcare unde m-am străduit să merg rapid şi apoi am fugit cât am putut de bine, dar fără să mă obosesc.
La Senokos am întrebat pentru prima dată cum stau în clasament. Eram pe locul 5, scosesem din nou al 3-lea timp pe interval. Reuşisem chiar la sfârşit să mai ajung două persoane. Mare avantaj cu loggerul, ei pot să-ţi spună nu numai când au ajuns cei din faţă, dar şi cam pe unde se află cei din spate. Atunci nu mă interesa ce-i în spate, dar la Javorov da.
Venea Pirinul, eram la km95.

Poze făcute în timpul concursului, noaptea am ajuns la stâncile de pe vf. Pirin

PA6 Senokos – PA7 cab Javorov
Acesta-i segmentul cu muntele Pirin, cea mai grea porțiune din traseu, 27km cu 2930m dif pozitivă și 2075m dif negativă. 9h pentru primii de acum 2 ani. Am prins lumină până am ajuns la stânci. Doi dintre concurenţi au pornit ca o furtună în faţa mea de la Senokos, parcă erau din altă cursă. M-am resemnat, eu nu puteam să urc aşa, nu-mi plac intervalele, n-aş fi terminat cursa. Păreau aşa de proaspeţi că mi-am pus problema că au parcurs cu vreo maşină bucata precedentă, cu drumul de ţară. Dar… după o vreme i-am ajuns. Îşi luaseră frontalele, se îmbrăcaseră. Iar au ţâşnit, parcă mergeam pe loc când mă uitam la ei. Iar i-am ajuns, mâncau. Şi tot aşa, nici nu mai ştiu de ce se opreau. La stânci i-am lăsat în spate şi aşa au rămas.
Cum s-a coborât noaptea, deşi erau corzi, o dată n-am mai găsit steguleţ de reper şi m-am blocat – era o tufă de jnepeni deasupra şi părea inexpugnabilă. Am coborât câţiva metri şi am dat de trasa ideală. În rest am mers bine, m-am bucurat că am ajuns pe vârful Pirin în formă.
A urmat coborârea, mai dificilă. Cu cât coboram mai mult, cu atât apăreau parcă alte şi alte probleme. Corzi încă mai erau, stâncile deveneau umede şi trebuia să am grijă să nu alunec. În spate cred că am văzut frontale, dar erau foarte departe. În sfârşit am ajuns la drum forestier. Parcă am evadat! În sfârşit puteam alerga. Mai urma un munte până la Javorov, pe la 2200m, era important să alerg. Cu urcările parcă nu mai eram aşa zmeu, mi-au dovedit-o cei dinainte.
Şi vine poteca, urcare. Brusc, o surpriză. Văd pe potecă ceva reflectorizant. Pfui, e om! Mă gândesc că o fi vreun bulgar. Îl întreb dacă e bine. Bine că doar doarme. Şi e Adelin! No, asta da surpriză! E bine, are el ceva la un picior şi-l deranjează la coborâri, dar doar se odihnea. Ce-i drept, era un loc bun, chiar dacă izolat. Era jos, în pădure, nu era frig. Doar că pentru unii ar putea părea cam …
Mi-a spus că m-a aşteptat şi că ar fi fain să continuăm împreună. Mintea mea încă lucra la ce s-a întâmplat, nu eram pregătit să mai merg cu cineva. Ştiam că primii 3 aveau peste 2 ore avans, nu ştiam cum au mers în porţiunea de coborâre. Pe Pirin (erau voluntari) aflasem că Adelin are până la jumătate de oră avans. Şi … pentru mine e ok, dar să aibă răbdare cu mine pe urcări. Urc cât pot de bine, dar nu pot urca ca şi el şi în plus mi-au revenit puseurile de somn de la start. Dar fără somn, că mi-e groază de stat prea mult la un PA, mă pornesc foarte greu. Dacă cumva se plictisește, s-o ia înainte.
Până s-a împachetat am continuat în sus şi m-a ajuns rapid. De aici încolo am mers împreună până la finish, la fel cum am făcut cu Mihai Şerban anul trecut. Probabil am fi fost mai rapizi dacă mergeam individual, că fiecare aveam slăbiciuni care nu coincideau.
Am ajuns la Javorov în 9h10min, cam timpul primilor de acum 2 ani. Primii 3 au mers mai bine, dar ei au fost singurii care au prins integral vârful Pirin pe lumină. Ce mult a contat acea rătăcire de la început!

PA7 Javorov – PA8 Zagaza
Teoretic mai sunt doar 37km. Un fleac! Sub un maraton! Cât timp am făcut?
Păi să socotim: 5h03min+5h54min+1h13min=12h10min! Matematica nu minte. Ce pot spune e că sigur nu ne-am târât și am și alergat.
Au urmat deci 12km cu 930m diferenţă pozitivă şi 1300m negativă. Ţineam minte că 6 ore ar putea să ne ia segmentul. Noi am făcut 5h.
La Javorov am aflat că sunt chiar peste 3h diferenţă faţă de locurile 2-3 care merg împreună. Cam asta va fi situaţia şi la final, minuni mai rar se întâmplă. După noi cei mai apropiaţi încă nu ajunseseră pe vârful de 2200m, cu ei n-avem de ce să ne îngrijorăm. Ne-am permis să mâncăm serios şi aici, la Javorov, şi la Zagaza. Mai urma doar Banderitsa, iar de acolo nu mai era mult şi era la vale.

PA8 Zagaza – PA9 Banderitsa
La Zagaza, cum se spune, am stat cât a fost nevoie. Știu de anul trecut: 6h pentru 14km. Poate reușesc totuși să-mi bat recordul. Iar şosete, n-a fost nevoie să schimb papucii. Am băut cola dar am lăsat pe masă ce a rămas, poate au nevoie şi alţii. Cursa asta n-am simţit aşa senzaţie de foame ca la UTMB. Se vede că am mers mult mai mult.
Şi ce trebuie remarcat, am ajuns cică pe un traseu pe care l-am mai parcurs anul trecut, pe care-l ştiu. Atâta că nu seamănă. Atunci a fost pe noapte, nu ştiu cum am reuşit cu Mihai să ne tot împotmolim prin jnepeni urmând trackul. Era atâta spaţiu înierbat! Dar tot am avut probleme mici de orientare, nu prea vedeam steguleţele din căldare. Cu timpul m-am mai obişnuit şi am început să le văd.
Am urcat în şaua de Vihren, cred că-i spune Kabata, şi apoi vale şi iar vale. Ne-am oprit la cabana Vihren, PA-ul de anul trecut. Că aşa ţineam minte. Ne-am luat picioarele la spinare imediat ce am aflat că acum PA9 e Banderitsa.

PA9 Banderitsa – Bansko (finish)
Aici chiar am fugit, cu motivația să încheiem sub 38h30min. Am ajuns cu bine după 38h17min la finish, pe locurile 4-5 la general. Primul a terminat în 29h33min, următorii doi în 35h. Deci n-am mers chiar strălucit. E drept că după noi urma o nouă pauză de peste 3h, locul 6 fiind cronometrat cu 41h28min. Spre deosebire de alte dăți, eram rupt de somn, în rest nicio problemă.

Trackul pus de organizatori

Trackul din cursa reală
Bravo Adina! Ea a terminat pe podium la fete și a fost mare parte singură. Știu că celelalte fete au fost însoțite, cel puțin așa mi s-a părut. Mulțumesc Adelin pentru companie, în general la concursuri eu sunt cam ursuz. 🙂 Și Georgiana, și Anton au reușit să încheie în timpul limită, felicitări! Bubulu a avut probleme cu picioarele, dar pot spune că a rămas optimist ca de obicei, ceea ce-i mai important.

Poze din excursia de duminică
Cam așa a fost concursul pentru mine, sâmbătă am avut vreme să mă odihnesc, iar duminică, așa cum am spus, am făcut drumeția planificată de acasă. Sănătate, iar dacă doriți o cursă mai puțin obișnuită, veniți la Pirin Ultra. De data aceasta nu m-am simțit ca la o aventură, a fost o cursă de ultra mai grea ca de obicei și frumoasă în felul ei.
E una din cele 5 curse europene care sunt considerate de calificare la HardRock Endurance Run 100mile din California. Evident, cu tragere la sorți. Dar e așa de departe!

UTMB 2018 – a doua oară pentru mine

Chamonix, Franta, Mont Blanc, Munti, UTMB - cursa UTMB No Responses »

Sep 062018

UTMB 2018 – poză făcută la finish de trei zâne bune

Din nou la UTMB! Am simțit ceva emoții și o mare bucurie. Nu de multe ori în viață poți participa la un astfel de concurs care e considerat neoficial un campionat mondial de ultratrail pe lungă distanță – XXL în clasificarea ITRA. Este vorba de o cursă de 170km și peste 10.000m diferență de nivel, desfășurată în jurul Mont-Blanc (4810m), o cursă care trece prin trei țări – Franța (pornește și se sfârșește la Chamonix), Italia și Elveția. Vârfurile (am numărat 9 clare) nu depășesc totuși 2600m și nu sunt probleme să ajungi la zăpadă. Din reclama lor reiese că sunt implicate 19 comune, peste 2000 de voluntari, și într-adevăr se vede implicarea comunităților la acest festival montan.

De pe drum, la trecerea prin tunel

Chamonix, în mijlocul evenimentelor

Anul acesta au participat, aș spune ca de obicei, mai toți alergătorii de vârf din lume, în frunte cu Kilian Jornet, Zach Miller, Caroline Chaverot, Jim Walmsley, Tim Tollefson, Luis Alberto Alzaga, Gedimias Grinius. Foarte mulți au avut probleme de tot felul, adică, de exemplu, din enumerarea de mai sus niciunul n-a încheiat cursa. Eu am participat acum 2 ani la proba UTMB și acum 3 ani la proba TDS și din ce am înțeles condițiile de anul acesta au semănat mult cu cele de anul trecut.

Despre condițiile meteo din anul acesta (care oricum și la noi a fost cam șturlubatic) pot descrie așa: vânt, ploaie rece pe la înălțimi în prima noapte (startul s-a dat la ora 6 seara pentru ca primii sosiți din cursă să aibă parte de o primire cât mai festivă, cu cât mai mult public – estimarea oficială 20h45min pentru câștigător) și ploaie caldă mai jos, prin comune. Din a doua zi condițiile meteo s-au îmbunătățit și partea bună a fost că nu s-a suferit de căldură.

Ridicare pachet de înscriere, totul este programat și gândit în amănunt. Chiar dacă fișele cu ce trebuia să prezinți la control nu conțineau aceleași elemente la toți, un lucru era comun: haina de ploaie se verifica

Standurile organizatorilor altor concursuri. Abia aștept să fie printre ele și din România

Cum am primit veștile despre vreme? Fix înainte cu o zi (marți) de a merge (conform programării) să-mi ridic kitul și să-mi fie verificat echipamentul obligatoriu am primit mesajul că totul e ok și echipamentul e cel obișnuit. Vineri însă am primit trei mesaje cu câteva ore înainte de start. Mai întâi mi s-a scris că se scoate Tete aux Vents – ultimul vârf înainte de La Flegere pentru că a avut loc un accident și a căzut o stâncă peste cineva (varianta 5 de traseu). M-am uitat peste porțiunea nouă de ocolire, părea mai accesibilă pentru că urcarea de 850m diferență de nivel se făcea din două bucăți intercalate de o coborâre de 250m diferență de nivel, fără să ajungă mai sus de 1900m cât are La Flegere. Apoi că va fi vânt de nord și nopți reci cu real feel de 0 grd Celsius. Și … ultimul, că va fi vreme urâtă până sâmbătă după-masă, foarte frig, real feel de -10grd Celsius și că este nevoie de kitul de vreme rece – în plus ochelari (să țină la vânt și să-i poți folosi și noaptea, deci nu de soare) și o a doua haină cu mâneci lungi.

De ce am insistat atât pe descrierea vremii? Mai întâi pentru că se pare că oamenii aceia chiar se pricep și au nimerit prognoza și, surprinzător, au nimerit și timpul primului sosit aproape la secundă. Xavier Thevenard a sosit în 20h44min16sec! Anul trecut s-a mers mai bine, traseu a fost puțin mai scurt și cu mai mică diferență de nivel. S-a câștigat cu 19h01min54sec. Apoi mulți concurenți au abandonat din cauza hipotermiei, Caroline Chaverot din lista de mai sus. Tot din lista de mai sus pot spune din ce am citit și auzit că toți cei care s-au luat la start după Jim Walmsley au abandonat. Din spusele comentatorilor de la XTrail Running Forum până la Les Houches (primul punct) ei au alergat cu 3min25sec/km! Cică Jim are compas mare! 🙂 Păi eu nu sunt în stare să alerg cu acest ritm nici să fie cursa de 1km! La testele mele Cooper abia scot pe 12min ceva peste 3km. Cu ei concurez eu?! Au filmat în special cursa băieților și e foarte semnificativ clipul, merită să-l vedeți chiar dacă se vorbește în spaniolă. Au luat un scurt interviu la Luis Alberto Alzaga care a abandonat la Courmayeur, au arătat cum au alergat cap la cap Zach Miller și Xavier Thevenard, se vede cât de epuizat a fost Zach și cât mânca el la un punct de alimentare! Vreau să spun că și la nivelul meu ar fi trebuit să mănânc și mai mult, e incredibil ce consum implică o viteză de deplasare ceva mai mare la distanțe lungi. Despre Kilian Jornet nu știu decât că a abandonat după Courmayeur pentru că nu se simțea bine. Varianta oficială e că a fost înțepat cu 3 ore înainte de o albină și e alergic. Nu știu ce s-a întâmplat și mă mir de abandonul lui Gedimias, am o simpatie pentru el și pentru trecutul lui, chiar dacă nu-l cunosc. În completare, câțiva favoriți au căzut și s-au accidentat.

M-am abținut cu greu până acum să pomenesc de performanțele alor noștri. În primul rând mari felicitări lui Robert Hajnal care a sosit pe locul 2 la general cu timpul de 21h31min37sec! E incredibil ce a realizat el, a pus România și pe harta de ultratrail a lumii, așa cum au făcut înainte de exemplu Ionuț Zincă și fetele noastre Denisa și Ingrid pentru skyrunning.
Robert va rămâne de poveste și poate și model pentru echipamentul folosit, în special pantalonii lui care par mai degrabă de drumeție decât de alergare la elite! 🙂 S-ar putea ca în special chinezii și japonezii să copieze stilul cu bluză albă și pantaloni mai strânși în special la genunchi. Comentatorii au avut o singură explicație: știe el de ce. 🙂 Mulți i-au luat interviu la Robert, iar ultimul interviu l-au luat cei de la XTrail Running Forum (vă puteți uita și la alte interviuri semnificative). Încă nu l-am vizionat, pun mai jos linkul și aștept și eu să citesc ce va scrie Robert pe blogul lui.

https://www.facebook.com/xtrailrunningforum/videos/246367212731000/

Al doilea sosit dintre români a fost Kovacs Zsolt din Cluj, poziția 62 general cu 27h31min57sec. E un timp extraordinar pentru mine, s-a autodepășit, e dintre puținii care și-a respectat punctajul ITRA la acest concurs (661 la concurs, 660 al lui la general), majoritatea încheind cu câteva zeci de puncte sub punctajul lor general (inclusiv eu, chiar dacă eu consider că am mers bine). Până acum Zsolt a avut cel mai bun timp ever al unui român la UTMB, obținut în 2013 – 28h30min. Ce mai merită subliniat în dreptul lui e că nu a fost ajutat de o echipă, a fost sprijinit doar de soția lui. Normal că dorea un rezultat mai bun, în jur de 24h, dar n-a fost să fie anul acesta: doar 14 persoane au încheiat sub 24h. Francesca Canepa, pe care o apreciez foarte mult văzând-i stilul de alergare la Istria 100 mile anul trecut, fiind și mai mică de statură și doar cu ceva mai tânără ca mine, a încheiat pe locul 1 general femei (pentru mine n-a fost așa o surpriză), și cu toată presiunea fetelor din spatele ei a scos un timp de ceva peste 26h.
Următorul român sosit a fost Daniel Moldoveanu (nu-l cunosc, probabil locuiește în Italia) cu 30h39min59sec, locul 140 general.
Apoi am urmat eu, locul 199 general (obținut la stilul smuls când intram pe râul L’Arve în Courmayeur) cu timpul de 32h16min48sec. Mi-am îmbunătățit timpul de acum doi ani cu aproape 7 ore (38h58min34sec), dar atunci am prins pe La Giete furtună cu trăznete și fulgere și … eram înțepenit de febra musculară căpătată pe coborârea cu trepte de rădăcini și pământ spre Courmayeur. Foarte mult mi-a folosit acea experiență anul acesta și cred că am fost și mai bine pregătit, UTMB 2016 fiind primul ultra de 170km pentru mine.
Felicitări la toți ai noștri – Andrei Sovereșan, Daniel Motoc etc, am fost 17 participanți doar la această cursă. Succes la TDG la Vio, sper să-și fi revenit Mihai Șerban și să poată participa și el la TDG!

Inserez mai jos și varianta oficială a cursei UTMB, pentru atmosferă. Nu pot să nu spun însă că parcă acum 2 ani a fost mai impresionant la start, “starostele” concursului punându-ne să strigăm la unison pe bărbați, apoi pe femei, apoi pe toți. Chiar m-am simțit atunci ca pe arenele romane! Acum au pus un chitarist să zăngăne. 🙂 Dar tot a fost fain!

Aștept cu răbdare acum pozele și alte videoclipuri, UTMB de anul acesta pot spune că mi-a adus câteva mari plusuri, n-aș fi crezut că se mai poate să adaug ceva la vârsta mea:
1. O mai mare încredere în mine. Nu știu dacă se va vedea în continuare acest lucru la cursele lungi, dar încrederea mi-a dat liniștea necesară la sfârșit ca să nu greșesc și să iau decizii corecte, deși am avut probleme.
2. Fizic am rezistat chiar și la un ritm ceva mai intens ca de obicei la astfel de distanță. N-am avut absolut deloc probleme la picioare. E drept că m-am protejat pe coborârea spre Courmayeur, dar picioarele bune m-au salvat pe ultimele 3 coborâri de după Champex-Lac, reușind să-mi păstrez aproximativ locul în pluton.

Și acum despre cursa mea…
Începutul.
Am planificat UTMB ca și acum doi ani, ca un concediu care începe cu o vacanță la mare. Tot ca și atunci, am ales Croația nordică, să nu trebuiască să fac un mare ocol. Zona Umag a fost perfectă și atunci, și acum. Atunci ne-am cazat la Crveni Vrh, acum într-un bungalow la Kanegra. Deja Kanegra o știam, alergasem mult acum 2 ani prin zonă. Mai aveam opțiunea Slovenia – Piran sau Portoroz, doream musai la camping, rămâne probabil pe altă dată. Voi descrie ce am făcut prin Croația mai încolo.

Spre deosebire de acum doi ani, când ne-am cazat la Saint Gervais, acum am ales Chamonix. A fost mult mai bine, familia n-a mai depins de mine la transport și a putut urmări desfășurarea evenimentelor foarte ușor. Nu s-au plictisit deloc, au jucat baschet și fotbal cu localnicii, au schimbat adrese de instagram. Nu spun unde ne-am cazat, mi-a plăcut prea mult. 🙂

Decizii înainte de cursă.
Mai întâi și mai întâi știam că ai mei nu vor putea merge pe la punctele de alimentare. Acum 2 ani erau prea mici și le-a fost rău pe serpentine cu autobuzele organizatorilor, acum s-a întâmplat altceva. Am avut un mare ajutor însă prin mesajele pe care mi le trimitea regulat Diana, cu poziția mea și cu ce fac românii mei, poziția celui din față și evenimente de cursă ca abandonurile.

În urma mesajelor meteo a trebuit să pun cu mine ochelari și mai ales a doua haină. Tare n-aș fi vrut să menționeze mâneca lungă! Îmi puneam o vestă impermeabilă de la MTB și cred că nu mai aveam problemele de respirație ulterioare. Așa am hotărât să pun vesta și pantalonii scurți în bagajul intermediar de la Courmayeur și nu le-am folosit, cum n-am folosit nici a doua haină. Acum, da, aș fi luat vesta cu mine, chiar dacă aveam dificultăți cu atâta bagaj.

Am pornit în cursă cu obiectivul de 34 ore setat pe ceas, adică un pace mediu de aproximativ 12min/km. Speram însă, n-am avut curajul să spun nici la prieteni, la un timp de aproximativ 30h, pentru că mai puțin de 30h de fapt înseamnă un punctaj ITRA de 600+ . Cu ceva mai mult am eu, deci nu pot spune că sunt exagerat.

Am hotărât însă să pornesc fără să forțez cu nimic, condițiile meteo anunțate nu păreau propice unui rezultat PB. În plus, aveam și o ușoară febră musculară! Pornesc să fac 170km cu acea febră musculară, căpătată surprinzător cu două zile înainte la alergarea pe traseul fetei mele Andreea – un traseu de orientare cu startul pe platoul Le Savoy, un platou folosit de parapantiști la aterizări și de unde pornește un telescaun! E drept că traseul avea 5km cu 450m diferență de nivel și ploua și nu eram încălzit. Totuși… mă așteptau 10.000m diferență de nivel la concursul meu.

Voi descrie la sfârșit cursele copiilor, și Tudor și Andreea participând la cursele pe categorii de vărstă – Tudor la Mini PTL – orientare 3km cu 150m diferență de nivel (Andreea participase acum 2 ani la aceeași cursă) și Andreea la YRun – concurs în 2 etape, una de 2,1km prin oraș pe asfalt și cea de orientare care m-a făcut pe mine să devin mai reticent la startul meu.

Evident că voi ține cont pe parcurs de tot ce mi s-a părut mai deosebit acum doi ani, în frunte cu coborârea la Courmayeur și cu alimentația. Am avut la mine câteva geluri, batoane, powergel shots și o pungă cu salam, caș și pâine, toate feliate. Și am încercat să amân cât mai mult folosirea gelurilor, chiar dacă de data aceasta am cumpărat cât mai de calitate.
Cum nu sunt sponsorizat decât de familie, pot enumera fără frică ce mi se potrivește. Gelurile GU nu mi-au creat probleme chiar dacă am rămas cu stomacul gol, în mod normal n-aș fi putut lua în astfel de situații. Batoanele Isostar au fost ok, dar Clif chiar mi-au făcut plăcere. Batoanele Aptonite de tip jeleu m-au salvat de câte ori doream schimbare de gust și ceva ușor, păcat că am uitat la Courmayeur să completez rezerva. La fel mi-au folosit powergelurile. Izotonicul de la Gu era ok dar în situații cu stomac în pioneze mă irita și de exemplu pe urcarea nouă și ultima spre La Flegere am murit de sete, eram drămuit cu apa iar bidonul cu izotonic era aproape plin și nu-l puteam folosi. Pare că am avut multe la mine? Nu chiar, în total vreo 10 batoane și 4 geluri plus o punguță cu powergeluri și punga cu alimente, toate trebuiau să-mi ajungă până la Courmayeur, speram la maxim 14h până acolo.

Poze organizatori

Startul.
Au fost mai mult de 2500 oameni la start. Dacă mai pun și aparținătorii, spectatorii etc a fost chiar o nebunie frumoasă. La final au abandonat mai mult de 700. Eu cred însă că nu regretă nimeni participarea, chiar dacă uneori rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor.

S-a fugit tare, care a putut. Eu n-am putut și n-am vrut, deși m-am plasat înainte cu o oră și un sfert de start. Ploua în neștire și eu stăteam nemișcat cu foița pe mine. Dacă nu mă mișcam nu-mi era frig, mă încălzeau cei din jur. Eram cam la 20m de poarta de start. Având în vedere că tot nu aveam de gând s-o rup la fugă, îmi trebuia clar încălzire pentru febra musculară, am avut tot timpul din lume să mă întreb de ce stau ca măgarul în ploaie când cazarea mea e așa de aproape. Dar no, unde ați văzut oi fără măgar?

Măcar i-am văzut pe ecranele de acolo pe favoriți și chiar și pe Robert. Era cred al 38-lea favorit.

Pe urcarea spre Le Delevret m-a prins din urmă Sove. Era ușor nemulțumit că nu poate fugi și sunt ambuteiaje. E drept că stăteam uneori câte un minut sau două ca să putem urca niște trepte sau să ne încadrăm pe o potecă îngustă. Eu eram zen, nu eram dispus să fac niciun efort în plus la depășiri, dacă aveam pârtie treceam, dacă nu, nu. I-am spus să stea calm, e abia începutul. La ce înghesuială era, mă așteptam să am 1000 de persoane în față.

Saint Gervais.
Ajung la al doilea punct de alimentare de pe parcurs, orășelul cazării mele de acum doi ani. Deja era aproape întuneric deși pe ceas nu mersesem rău, ploua și norii nu lăsau soarele să se vadă. M-am alimentat, la Le Delevret nu oprisem că știam că va fi înghesuială. Am observat că au cola, salam (cârnaț), caș și biscuiți. Am ținut minte.

A sosit primul mesaj, eram sigur că de la Diana. Nu l-am citit, nu avea rost, era prea devreme. Am început să citesc mesajele abia după ce nu am mai primit. 🙂 Parcă mă exprim ca Phytia , tot în dodii, dar e chiar adevărul. Bănuiam că peste noapte nu voi primi mesaje și așa a fost. Am citit mesajele abia după ce am ajuns mai jos pe coborârea de la Arete du Mont Favre spre Courmayeur, unde eram setat să cobor cu atenție.

Nu sunt multe de spus despre urcările în nori de la Col du Bonhomme, Col de la Seigne, Col des Pyramides Calcaires. Știam că cele două de la urmă sunt două vârfuri mai apropiate, atât. Era noapte, frig, vânt, ploua, sus pe vârfuri trebuia să-mi pun geaca de ploaie, jos o puneam în bagaj chiar dacă ploua – nu puteam fugi de căldură și nu doream să transpir. Alergam și așteptam cu stoicism să ajung la Courmayeur, abia de acolo puteam vedea ce damage-uri aveam, iar cursa adevărată va urma abia după Arnouvaz de la kilometrul 100.
La punctele de alimentare de sus nu stăteam decât foarte puțin, luam biscuiți, caș și salam, beam un pahar de cola, mâncam din mers. Completam pe parcurs cu batoane. Primul gel știu că l-am luat cam după 2 ore, după Les Contamines. La început m-am bucurat că găsesc la punctele de alimentare ce aveam și eu în bagaj. Apoi am început să mă gândesc că există și aspectul negativ că eu car degeaba mâncarea mea și nu voi avea meniu variat.

A venit ultima urcare înainte de Courmayeur, Arete du Mont Favre. Pe coborâre am citit ultimul mesaj al Dianei. Habar n-aveam cum stau, eram aerian și cumva simțeam nevoia de motivație suplimentară. Ceasul spunea că stau bine, dar el nu arăta decât un bine relativ la viteza medie, ori în prima parte a cursei trebuie să fii lovit rău să fii în urmă.

Un șoc pozitiv pentru mine, ultimul mesaj scria așa: La Balme 344, V1 121, Sovereșan 304. Am derulat urgent în sus să văd primele mesaje. Eu mă așteptam să fiu mult mai în spate, de la poziția 500 în sus. E drept că în ultima vreme fugisem distanțe destul de mari singur și nu mai era înghesuială. În plus, chiar dacă nu aveam țintă să ajung pe cineva, din spate nu mă mai depășise nimeni demult și rar mai ajungeam pe cineva. Era încă noapte.
Și văd că scrie în acele mesaje Saint Gervais 567, apoi Le Contamines 465. Ok, e credibil, se pare că am mers bine. Și ce e mai important, mă simțeam bine, chiar dacă eram ud leoarcă.

Courmayeur.
M-am uitat pe timpul petrecut la acest punct unde ai acces la bagajul intermediar, în 2016 am stat 40min, enorm. Și atunci m-am străduit să fiu rapid, dar e așa de complicat să te descurci singur! Ai de mers să iei bagajul, apoi să-l lași, sala e mare, orice vrei să iei de mâncare parcurgi zeci de metri, nu mai spun dacă trebuie să te duci știm noi unde. Avem de gând să fiu mult mai rapid, mi-am și repetat în minte înainte de a ajunge ce trebuie să fac. De încărcarea ceasului am scăpat, aveam la mine un dispozitiv de încărcare cu trei din bateriile care oricum trebuia să le am suplimentar la mine, dintr-o frontală mai veche. Mi-am schimbat doar șosetele, Hoka erau ok, rezistaseră și la apă, erau puțin mai înalți și mă udasem foarte puțin, nu mă dureau mușchii și încheieturile. Ca sa economisesc timp îmi pusesem în bagaj o sticlă de cola și am băut din ea și am mâncat doar din bagaj, nici nu știu ce era pe la mesele de alimentare, n-am trecut pe acolo. N-am mai luat cu mine salam etc, începeam să mă sictiresc și eram convins că voi găsi în continuare.

La ora 6.45 soseam la punctul de alimentare, la 7.17 figuram că am trecut de Place de L’Angel.

De data aceasta urcările la Refugio Bertone și Bonatti (eram deja în Italia) au mers mult mai bine. Eram încântat, aveam șanse chiar să termin în sub 30h.

Măi dragă, chiar ce se spune despre asiatici e adevărat? Adică fac la poze în neștire. Urc concentrat spre Bertone, cât pot de bine, și mă roagă prin gesturi, un taiwanez cred, să-i fac poză cu Mont Blancul acoperit de zăpadă. Într-adevăr peisajul era superb, se vedea zăpada în contrast cu iarba pe care călcam, era dimineață destul de devreme. Nu știu de ce m-a ales tocmai pe mine, care nu eram dispus să arunc cu minutele așa, fără rost. 🙂 Auzi, să-și facă poze! Și încă a trebuit să-i fac vreo trei – patru, ba cu un picior ridicat, ba cu o mână… M-am străduit apoi să mă depărtez de el cât mai repede, dar fără mare succes, că mergea bine.
Au început să sosească noi mesaje.

Mesaje
Place de L’Angel 254, V1 82, Moldoveanu 198, Hajnal 4, Sove 431.
Refugio Bertone 256, V1 83, Moldoveanu 198, Hajnal 3, Kovacs 77, Sove 460.

Din aceste mesaje am citit doar pe ultimul, si așa pe grabă, nici n-am văzut bine pentru că … nu mai văd bine. M-am mirat că Sove e în spatele meu, nu am văzut când l-am depășit, m-am gândit că la vreun punct de alimentare unde era înghesuială. Undeva spre Col du Bonhomme s-a întâmplat, m-am uitat acum. Nu știam cine-i Moldoveanu, bravo lui că mergea bine, mă așteptam să fie Zsolt așa în față, iar la Hajnal la fel, atâta că la Robert nu știam sigur dacă am văzut 3 sau 31, n-am acordat atenție lucrului și era greu credibil să fie 3. Scuze! 🙂

Spre Arnouvaz am început să simt că e vorba totuși de UTMB. Nu mai alergam așa vesel la drum întins, mă mai depășea câte un concurent, în fond de la Courmayeur am reușit să plec destul de repede (scrie 20min), deci clar întrecusem pe mulți care sunt buni și cu care nu avea rost să mă compar. La poziția mea, între 200 și 300, deja erau concurenți tari pentru mine, unii păreau foarte proaspeți, aveau viteză. Oare locul meu e între ei?

De acum încolo am început să citesc regulat mesajele, au început să conteze. Doream să rămân în priză, conectat la concurs și la timp.

Mesaj
Arnouvaz 257, V1 86, Moldoveanu 190, Kilian Jornet abandon la Refuge Bonatti.

No, iar nu e ziua lui Kilian. Tocmai acum, când niște polonezi mă botezaseră Kilian! Trecusem de ei doar temporar pe urcarea spre Bonatti, m-au întrebat unde mă grăbesc și le-am spus “to catch Kilian”. Aha! Atât le-a trebuit! I-am felicitat pentru succesul compatriotului lor de la TDS, o altă mare surpriză (eu țineam cu rusul), le-am spus că sunt din România dar cred că n-au știut exact ce-i cu țara asta și tot lăudau un concurs din Slovenia.

Peste Grand Col Ferret la La Peule (km 105).
Deja încep să mă gândesc La Fouly, unde prietenii mei Adriana și Csaba mi-au pregătit un clip de încurajare. Mi-au spus de surpriză ca să nu cumva să nu mă uit. De la efortul susținut stomacul îl simțeam tot mai gol și tot mai greu de satisfăcut. Ce mâncam în punctele de alimentare se scurgea repede, începeam să nu mai am chef de batoane iar la izotonic trebuia să am grijă să nu-mi facă crampe la stomac. Urma apoi hopul cu Champex-Lac, cu o urcare “nerepertoriată”, adică neglijată ca importanță față de celelalte urcări, dar care data trecută m-a cam terminat, părea nesfârșită.

Așa, pe mesaj, avansasem.
La Peule 249, V1 84, Moldoveanu 188, Hajnal 2, are 145km.

Cred că acest mesaj nu l-am citit, aș fi sesizat că Robert e pe locul 2. Începeam să fiu la limită și să devin mai “autist”.

La Fouly (km111).
În sfârșit! Atâta că, preocupat fiind de mâncat și alte lucruri am uitat complet de clipul de întâmpinare! Adică până acolo mă tot gândisem la clip și când să fie momentul… Mi-am adus aminte după ce am ieșit de la punct! Curată ramolire! Mi-a dat clipul apoi Adriana, așa că acum l-am încărcat pe youtube, de amintire! Mulțumesc foarte mult! Și-a îndeplinit rolul chiar dacă nu l-am văzut atunci, m-a motivat să ajung la el.

Mesajul
La Fouly 244, V1 83, Moldoveanu 182, Hajnal 2, Kovacs 96, Sove 406. Și câteva cuvinte de suflet de la Diana. Parcă știa că începe să-mi fie mai greu.

Și da, de fapt eu mă uitasem la televizor! Dar nu mai știam de ce! 🙂 Am văzut scris (iar n-am citit cu atenție mesajul) un crawl cu Hajnal, informație cu el. Stau și mă uit, cum nu știu eu franceză, să înțeleg despre ce e vorba. Ce caută Robert scris acolo, ce-i cu tonul agitat al comentatorului? Când în țară vezi numai vești cu români care fac tot felul de nefăcute prin Vest, mai întâi nu m-am gândit la o veste bună. Apăi și când am priceput! Erau imagini cu Thevenard și se vorbea de Robert! Uau! Deci văzusem bine locul 3 în mesaj, nu era vorba de 31! Ia să mai citesc mesajele!

Și cam așa a trecut La Fouly! Am trecut pe modul de luptă, am început să mă agăț de cei din față, să se depărteze dar numai pas cu pas. Începeam să am îndoieli că voi termina sub 30h.

Champex Lac (km 125, race time 21h57min)

Am avut norocul cu un grup bun. Adică … oricum în zona mea deja erau de nivelul meu, poate chiar mai buni. Atâta că nu contează doar fizicul.

Eram într-un grup, mai erau schimbări, dar începeam să-i recunosc. Am reușit să fug mare parte din cei 15km datorită lor. M-am ambiționat să mă țin după numărul 2799 – o fată (Moira Guerini, 667 ITRA). Era “capăt de serie”. Cum de i-au dat acest număr? Din păcate am văzut că la Champex Lac a abandonat, alergase bine, nu părea afectată și intrase înaintea mea la punct. M-au salvat și de o mică rătăcire, într-un sat am greșit direcția.
Am primit și felicitări de la oameni, aveam numărul 930 și pentru un 930 arătam bine.

Mesajele
Robert Hajnal locul 2
Champex Lac 246, V187, Moldoveanu 180

Robert a ajuns! Mai sunt pentru mine 45km, un maraton mai lung. 8h pare un timp suficient, dar matematic ar trebui să am o medie de sub 12min/km (peste 5km/h). Mi-am coborât ștacheta la timpul maxim de 31h.

Și un episod de la ieșirea “de la boxe”… ies ca de obicei molfăind, cu mâinile ocupate, una cu biscuiți, una cu salam – mușcat evident. Și vine o fată să-mi dea o manșetă albă cu sponsorul Columbia. Eu îi arăt mâinile ocupate, ea nu renunță. No, ce să faci! Am trecut mâna cu salamul prin manșetă, că părea mâna mai liberă.

La Giete (km 137, race time 24h45min, ora 7 seara)
Urcarea La Giete am prins-o acum doi ani și pe noapte, și cu furtună. Nu știam cum arată pe sus, știu că mă târam cu capul plecat și aproape în genunchi, cu bețele trăgându-le după mine, eram foarte expus și nu se vedeau decât din când în când copaci. Acum era lumină dar ceva nu mergea. Și nu era doar foamea aceea isterică și stomacul gol. Nu puteam respira adânc, hărăiam ca un astmatic și când tușeam începea să mă usture pieptul. Noaptea cu ploaie și apa rece băută la punctele de alimentare și-au făcut efectul. Trebuia să-mi fi luat acea vestă.
Am urcat cum am putut de bine, m-a mai ajuns câte cineva, iar singura mea dorință era să fiu ajuns cât mai sus pe urcare să pot să-i ajung la coborârea ce urmează. De acum încolo asta va fi tactica mea: urcări constante cum pot și la vale să fiu rapid. Nu aveam probleme cu picioarele și am constatat că majoritatea celor din jurul meu nu aleargă bine la vale. Cum e ceva cât de cât tehnic cum “numără” pietrele și rădăcinile. Auzisem eu pe un sportiv de vârf din USA că pe la ei nu sunt curse așa tehnice ca-n Europa. Poate așa este, dar UTMB nu-l consider tehnic, sunt curios cum vor considera concursurile de la noi. La UTMB singura zonă care e mai dificilă e fix porțiunea nou introdusă pe care am prins-o și noaptea.

Am văzut într-unul din interviuri că și Robert și-a schimbat tactica spre sfârșit, dar din alte motive. A văzut că nu-l mai poate ajunge pe Thevenard a început să-și protejeze locul 2 față de spaniolul din spate. La aceeași concluzie a ajuns: accentul pe fuga la vale.

Trient (km 141, race time 25h32min)
Încă sunt în Elveția, încă e lumină. Coborârea merge bine, nu trebuie să respir din adâncul sufletului. A trebuit să mă opresc o dată să mănânc ceva. E prima dată când mă opresc pentru asta și nu e punct de control, dar efectiv începe să treacă prea mult timp de la un punct de alimentare la altul și trebuie să mă liniștesc să pot înghiți. Simt mâncarea ca pe un pansament la stomac.

Mesaj
Trient 197 V1 68, Moldoveanu 163, Sovereșan 290.
De fapt, acum pe graficul oficial figurez cu poziția 210 la Trient. Sigur în timpul cursei pozițiile nu au fost chiar corect afișate, dar pentru mine atunci așa arătau. Singura observație de reținut a fost că Sove și-a revenit.

Les Tseppes (km 145, race time 27h02min)
A fost una din urcările fără sfârșit. Singura explicație prin care am ajuns în poziția 205 e că la punctele de alimentare concurenții încep să stea destul de mult. Au trecut câțiva pe lângă mine, dar am reușit să mă mențin și chiar să ajung pe cineva, o fată (Carrie Craig, 605ITRA). A venit noaptea și nu mai venea coborârea. Glumeam cu ei și spuneam că dacă nu găsim vârful nu putem coborî.

Mesaj
Le Tseppes 205, V1 74, Moldoveanu 150, Sove 248
Mi-am găsit o nouă motivație, să nu mă ajungă Sove. 🙂 Poate îmi dă o bere.

Vallorcine (km 152, race time 28h16min)
Frumoasă coborâre, mai are și părți plăcute traseul, nu numai chinul urcărilor. Am descoperit că orezul, și fără supă, îmi face foarte bine, mai bine ca tăițeii, țin mai mult timp.

Mesaj
Vallorcine 198, V1 72, Sove 248

Tre le Champs (km 157, race time 29h17min)
Era alergabilă porțiunea, chiar dacă timpul petrecut nu arată asta. Am început să stau minute bune pe la punctele de alimentare. Am tot căutat să recunosc traseul, mă gândeam la Col des Montets și trebuia să ajung acolo pe șosea. Abia acum am înțeles că nu se ajungea nici pe acolo. Urma porțiunea nouă spre La Flegere, pe care o speram mai accesibilă, să mă încadrez măcar în 32 de ore.

Mesaj
Tre le Champagne 197, V1 75, Moldoveanu 135, Sove 232

2018-09-06 17_33_22-UTMB 2018 track real unificat - MapSource.jpg

Traseul real, cu o modificare principală (cu albastru), înainte de La Flegere.

La Flegere (km 163, race time 31h18min)
A fost o porțiune grea, și pe urcare dar și pe coborârea intermediară. Din profilul care l-au dat organizatorii țineam minte că la coborâre sunt 250m diferență de nivel. A părut mult mai mult. Era marcat perfect și totuși aveam senzația că nu merg bine, că mă rătăcisem. Parcă mă tot învârteam în jurul unor stânci imense. Am început să vorbesc cu cei din spatele meu, să-i întreb dacă-i bine. Până mi-am dat seama că în jurul meu nu-i nimeni și cine știe de când vorbesc singur.
Vreo șapte persoane m-au ajuns nu departe de punctul de alimentare La Flegere, alții pe parcurs. Nu mai aveam apă, cum am spus înainte, aveam bidonul cu izotonic aproape plin dar nu doream să mă ating de el.
Sus, spre surprinderea mea, doar eu am oprit. Am întrebat dacă nu au ceva de mâncare, era cam pustiu pe acolo, doar apă și cola. Nu era trecut ca punct cu mâncare. Aveau o mică oală cu orez, am primit și o linguriță, a fost perfect.

Mesaj
La Flegere 206, V1 76, Sove 234.

N-am mai citit mesajul, dar Diana își făcea datoria și mă aștepta. Am zburat efectiv la vale. Trecuse cineva chiar atunci, dar cobora bine și nu l-am ajuns. În schimb am prins din urmă opt concurenți, rând pe rând, mai îmi trăgeam din când în când răsuflarea când nu-mi ajungea aerul, iar porneam la goană. Cel puțin mie așa mi se părea, că fug tare. Cea mai mare satisfacție am avut-o la râul L’Arve, cam cu 1km înainte de finish, când l-am ajuns din urmă pe un francez. Făcea parte din grupul inițial de la Champex Lac, mă tot întâlneam cu el la puncte de alimentare și pe traseu, dar era cam taciturn. Eu tot “Hello”, el nimic, de crezusem că era neamț. Poate era și el obosit și fără prea mult chef de vorbă. 🙂

Finalul a fost cu o surpriză plăcută pentru mine. M-au întâmpinat Diana, așa cum mă așteptam, dar și trei fete vesele – Alexandra și Teodora Vermeșan și Andreea Stoian. Foarte frumos gestul lor, au fost alături la finish la mai mulți români, atât cât au putut, că nu stăteau în Chamonix. Am văzut poze și cu Robert, și cu Zsolt! Eu doar am auzit, la 2 noaptea, printre alte încurajări, strigăte de “Veze, Veze”. Nici n-am reacționat la început, eram concentrat încă la cursă și nu mi-am dat seama că e ceva în neregulă să fiu strigat după o poreclă. Și până m-am gândit… eram deja la finish! Mulțumesc încă o dată pentru primire! Am tot avut norocul să întâlnesc români faini la concursuri în străinătate, acum 2 ani am primit o bere la finish de la Grigore Iulian parcă, și atunci chiar eram terminat. Acum mă simțeam epuizat, dar am tras cât am putut la final și mi-am revenit repede după un paracetamol. Fără bere de data asta, dar cu strângeri în brațe și o poză frumoasă pe care o și postez la început.

Un loc 199 la final, 32h16min48s, o cursă în care m-am simțit foarte bine și mi-a făcut plăcere să alerg. Poate e o cursă de adio UTMB pentru mine, poate nu. Depinde foarte mult de ce-și doresc ai mei. Parcă văd că mă tot împinge Andreea să mai vin o dată, că ea vrea să participe la YCC. Tot își făcea calcule când împlinește 18 ani să poată participa la OCC. Cine știe…

Cursele copiilor.
La UTMB sunt curse și la copii, pe categorii de vârstă. La cei mici, până la 13 ani, nu sunt curse competitive, nu se fac clasamente. Există Mini UTMB, Mini PTL (care e și orientare) etc. La cei de 14 – 15 ani, nu se fac premieri, dar clasament se face, așa, ca să existe. Cursa se numește YRun (youth run) și are două probe: alergare șosea prin oraș și orientare pe un traseu mai greu ca Mini PTL. La 16-17 ani este YCC, unde de data aceasta există și premieri. Tot două probe sunt, prima de șosea prin oraș ca și la YRun, care e și o departajare la startul din ziua următoare, când au de alergat 15km peste munte de la Courmayeur la Chamonix.
Ai mei au participat la Mini PTL, respectiv la YRun.

Mini PTL pentru Tudor
Știam de acum 2 ani când am participat alături de Andreea, că această cursă e cu tematică, că trebuie să ții minte siglele organizatorilor și sponsorilor principali. Erau 4 puncte de găsit și cifrele erau 4810, adică înălțimea Mont Blanc. Am făcut o recunoaștere traseu (aveam deja harta dată) cu Tudor și Andreea și am făcut poze să găsim siglele corecte. În mod normal tot 4810 trebuia să fie.

Pozele de pe traseu vorbesc de la sine. N-a ieșit însă 4810, ci o inversare, 4180, tocmai ca să nu semene cu anii trecuți. În plus, n-au mai lăsat părinții să participe alături de copii ca acum 2 ani, atunci alergasem alături de Andreea, mai ales că nici nu cunoștea limba să se înțeleagă cu cei din jur.

Imagini de la recunoașterea de traseu

Tudor a alergat bine, a încheiat pe locul 5 sau 6, nu contează fix locul, nu este clasament, toți au primit numărul 1. Traseul a fost de 3km și 150m diferență de nivel.

YRun pentru Andreea
A fost un concurs simpatic, simțeai ambiția copiilor și chiar au alergat de și-au dat sufletul. Andreea a încheiat pe locul 2 la fete și la proba de asfalt, și la proba de orientare. La orientare au avut un traseu solicitant, nu degeaba m-am pomenit eu cu febră musculară apoi la startul UTMB. Nu cunoșteam traseul, au primit harta abia la start, așa că eu l-am parcurs după concursul Andreei și pozele sunt de după concurs. Primul punct era deja luat de organizatori. Traseul pe asfalt a fost de 3 ture de 700m, iar cel de orientare de 5km și 450m diferență de nivel. La orientare, la punctele de control, Andreea trebuia să citească niște litere și la sfârșit să spună cuvântul rezultat. Cuvântul de anul acesta a fost QUEBEC.

Ziua 1 de concurs

Ziua 2 de concurs; Clasamentul e cel din poză, dar e greu de ghicit numele Andreei. Nu știu cum a ajuns să fie trecută ca băiat și de nume ce să mai spun. În italiană într-adevăr Andrea e nume de băiat.

Au revoir, UTMB!

PS.
Despre vacanța la Kanegra, în Croația, ca popas înainte de UTMB, voi scrie cu altă ocazie.

Marathon 7500 la ediție jubiliară – 10 ani

Alergare, Bucegi, Localitati si zone, Marathon 7500, Munti, Pestera No Responses »

Jul 162018

La Omu prima dată – poză Adriana

Anul acesta Marathon 7500 a împlinit 10 ani. Organizatorii de la CPNT s-au gândit să marcheze evenimentul cu introducerea unor noi curse, coafând puțin și denumirile acestora: o dată la Omu (Marathon 1600 – cursă nouă), de 2 ori la Omu (Marathon 3200 – fosta cursă “Hobby” care oricum numai pentru amatori de alergare de weekend nu era, fiind o cursă serioasă la munte), de 3 ori la Omu (Marathon 7500 – cursa regină până acum) și … noul rege – de 4 ori la Omu – Marathon 8500, cu noua buclă introdusă – pe la Mălăiești.

A fost a 5-a participare pentru mine, prima fiind în compania lui Adi Cosma în 2014, ediție pe care multă lume a ținut-o minte pentru că a fost singura întreruptă din cauza vremii. Pentru cine a participat atunci n-a fost greu acum să accepte condițiile mai drastice cu privire la echipamentul obligatoriu pentru toate cursele.
Țin minte că aveam o foiță de ploaie la mine, primită la un concurs de triatlon, nou-nouță în husă, dar fără … glugă. Nu mă gândisem că nu are (fiind de fapt pentru bike), nu mi-a trecut prin cap să mă uit la acest … amănunt, și nici la organizatori. Și a fost o ploaie torențială, care pe Bucșoiu a fost spre ninsoare. Parcă toată apa se încăpățâna să curga pe la spate pe sub haine udându-mă complet până jos în papuci. Singura soluție a fost să-mi scot hainele din pantaloni, ca apa să treacă măcar pe deasupra suprapantalonilor. Ne-au oprit pe toți care am ajuns la Omu 2, pe majoritatea la Gura Diham, nu am fost prea veseli de decizie. Evident cei mai oropsiți au fost cei mai buni – cei care au apucat să coboare la Ciubotea și au ajuns la Omu pentru a 3-a oară. Erau printre ei și Zsolt Kovacs cu veșnicul lui partener Bartha Balint. Era deja multă lume la Cabana Omu, deși eram înăuntru simțeam că intru în hipotermie, și când am văzut că decizia nu mai e cu întors am și plecat urgent la vale la Peștera cu primul grup format, scăpând de starea de îngheț destul de greu. Ca să nu irosesc totuși ziua de sâmbătă, am hotărât dimineață ad-hoc să merg ca închizător la cursa Hobby, și aceasta schimbată să nu mai ajungă pe Omu.

Au fost multe motive să aleg 7500 în loc de 8500. Nu m-am grăbit. Mai întâi a contat să cad de acord cu Csaba Papp, coechipierul meu de anul acesta. Pentru că propunerea să alergăm împreună a fost a lui am așteptat să se pronunțe mai întâi el. A crescut ca alergător foarte mult în ultima vreme, lumea încă nu-l știe, așa că eu oricum eram deja super fericit de echipă, îi mulțumesc pentru încredere și pentru cursă. Așa s-a format RupiCapra Team, după numele clubului sportiv la care-i membru. Știam că în cadrul clubului există un sistem de recompensă pentru performanță între membri, ceea ce-i și motivant dar și destul de tricky pentru mine ca și coechipier: va fi sigur o cursă grea, cu o responsabilitate în plus.

Motivele mele pentru 7500. Cele ale lui Csaba sunt secrete. 🙂
Mai întâi a contat că sunt înscris la UTMB. Doream să nu rămân cu urmări fizice care să mă împiedice să mă antrenez după cursă. Oricum 7500 e o cursă dificilă mai ales din cauză că e greu alergabilă, iar coborârile sunt o provocare dacă ai pretenții la un rezultat bun dar fără stat pe tușă mai mult sau mai puțin timp, după cum ți-e foaita. Eu nu sunt totuși Zsolt ca să-mi permit. 🙂 Impresionant pentru mine a fost că a câștigat la 8500, văzând și aflând în cursă ce probleme are “Hamid” Balint.
M-am mirat că s-a înscris așa multă lume la 8500, era și lume cunoscută de mine, dar și competitori despre care nu știam nimic. Punând grosso modo 4h pentru bucla de Mălăiești, îmi dădea pentru o echipă medie un timp de la 26h în sus (cum o consideram și pe a noastră). Dacă puneam un timp la prima echipă de peste 20h, primul meu gând era să fac o echivalare 8500=UTMB. Adică cei care s-au înscris la 8500 s-au dus de fapt la un UTMB! Bine, exagerez, dar nu și dacă spun Istria 100 mile! Bine că a fost vreme bună!
De fapt anul acesta s-au bătut recordurile de participare la competiție, era o mare responsabilitate și un motiv în plus ca organizatorii să sufle și-n iaurt: cred că au fost mult la biserică în ultima vreme, n-au fost incidente. Mi s-a părut mai clară situația la vârf la 7500, eram convins că Blajiu și Pepi se vor înscrie aici și e un dezavantaj, dar puteam estima o poziție pentru noi – un loc 5, punând un X la locul 4 care putea răsări din echipele noi, dar cu mari șanse de un loc mai bun. N-au fost departe echipa de mixt de pe locul 1, nu-i cunosc, felicitări!
Am preferat să merg la o cursă cunoscută de mine ca traseu, ca nivel de efort, ca timp final estimat, așa că a fost încă un punct în favoarea 7500.
Singurul motiv “negativ” a fost că 7500 nu mai are categoria “master”. Acum, după cursă, mă mir că nu a fost premiere la 8500 la master, probabil nu a încheiat cursa nicio echipă. Chiar a fost cursă grea, “bătrânii” merg la sigur și nu riscă, dar nici încheieturile nu mai sunt ce-au fost.
Csaba a spus 7500 și gata. Am pus pe ceas o estimare de ritm la 20h final, dar cu specificația că nu cred să fiu în stare să scot sub 21h.

La Omu prima dată
Cursa.
Ne-am pregătit amănunțit. În primul rând contează însă motivația, să ai încredere în tine. Din păcate înainte cu o săptămână mi s-a întâmplat ceva și nu eram prea vesel. Mă tot monitorizam, la bike indoor chiar am ajuns la un maxim la VO2max, n-am mai avut atâta de când am trainerul, dar nu eram convins. O mică jenă tot durere e, cu cât mă gândeam mai mult parcă mă transformam într-un ipohondru apocaliptic, dacă există o astfel de specie. Reticența mea s-a cam observat, abia în ultima zi m-am mai liniștit.

Multă lume la start, așteptări mari, sigur se va începe tare, că așa e la noi: nu contează că-i 800m sau 90km. O strângere de mână și un schimb de priviri cu Csaba și ne plasăm și noi mai în față. Surprinzător însă, după primii kilometri vedem încă pe primii, nu suntem departe de Tilea&Blajiu care vor fi un reper bun pentru noi o vreme. Cum eram la grămadă – concurenți de la 7500 și 8500, singurul lucru important era să avem un ritm bun și să sperăm că acesta e suficient să ne mențină cât mai în față.

Până înapoi la Peștera nu sunt multe de spus. După prima buclă de vreo 30km nici nu contează o jumătate de oră, important e să o termini fresh, cu chef de fugă, ca după încălzire. Ce e important de menționat e că am scăpat de obsesia cu monitorizarea, m-am mai descărcat și eu povestind și cu Zsolt. Mă miram că mă tot intersectez cu ei, mergeau tot cu sincope, Hamid avea probleme. Și Zsolt se mira la rândul lui că e pe primul loc la 8500 (credeam eu și de fapt era pe locul 2, dar tot un loc excelent) deși erau nevoiți să se tot oprească. Hamid era lac de transpirație, mare ghinion!

Dar să nu uit, nu suntem la 8500 ci la 7500! Anul acesta nu știu ce a fost așa diferit, dar clar era mai altfel. La PC2 Poiana Stânii eram în spatele lui Pepi deși ei sunt foarte buni la coborâre. Am mai vorbit cu Csaba, să nu ne ambalăm, era prematur. Ei au dovedit de atâtea ori că pot un timp de sub 20h, noi nu. Să nu-i stimulăm intercalându-ne cu ei, altfel va fi situația mai încolo dacă vom mai putea decide. Decât cu 50m în față cu stres și chin, mai bine boem în spate. Apăi n-o avut ce face săracul Csaba, copăcel în ritmul meu. S-au și dus că nu i-am mai văzut. Mergeam totuși bine și noi.

Am ajuns împreună cu Zsolt și Balint la PC4 Intersecție Jepi, eram șocat. Ne-au depășit pe coborâre, dar eram fix în spatele lor. Foarte bine mergeau și echipa de mixt Kicking Omu. Eram cam a 6-a echipă din grămada 7500/8500. Neașteptat! Important era că suntem bine. Pfui, ce s-au dus! Incredibil ce urcă Accenture când se simt bine! Nici nu m-am uitat în clasament acum să văd ce timp au făcut față de noi, nu vreau să mă las de alergare. Ce să mai spun de primii de la 7500 – Silip cu Alin, Adelin cu Buliga – rachete.

De bunăvoie și nesilit de nimeni… la Omu – poză Adriana
La Peștera CP6 a fost timpul pentru primele mele concluzii. În primul rând mă bucuram că am scos un timp bun și Csaba era mulțumit. În timp ce ne mișcam repede cu echiparea pentru restul cursei, mă gândeam că Csaba urcă mai bine ca mine și răgaz puteam avea doar la coborâri sau drum întins. Mă cam încurcau bețele la alimentarea din mers, nu degeaba nu le-am luat la Istria 100 mile și Salomon UltraTrail Hungary. Dar aici sunt altfel de urcări și coborâri.
Și l-am văzut pe Adelin! Mie mi se părea că arată ok, dar abandonase, nu era bine cu stomacul. Am avut reținere să vorbesc cu el, mă gândeam ce rău ar fi fost să fiu eu în astfel de situație. La cât de stresat am fost în ultimele zile, parcă șuierase un glonț pe lângă capul meu, nu mai doream să mă întorc la gândurile negre. A, că tot am ajuns la gloanțe, cum se spune – bărbații tot povestesc de armată chiar dacă au făcut puțină vreme – numărul de concurs al nostru a fost 241 – numărul meu de pluton – batalionul 2, compania 4, plutonul 1 infanterie. Ne-a purtat noroc. I-am spus la Csaba atât: suntem pe locul 3 la general 7500! Cei din spate se pare că-s departe.

Tablou după poză cu măgar, în drum spre Omu
Prima dată la Omu CP 7 a mers bine, era și soare. Chiar dacă eram încărcați cu mâncare pentru restul buclelor, eram bine și optimiști amândoi, cu un ritm asemănător, nu ne încetineam unul pe altul. Ne-am întâlnit cu vițeluși, vaci și mulți, mulți măgăruși! Atâția n-am mai văzut demult laolaltă. Și mi s-a făcut cadou și o poză! Mulțumesc fotografei, am primit în pachetul de la premiere și un tablou frumos cu 2 măgari, unul cu bețe. 🙂 La Omu ne-a așteptat Adriana, soția lui Csaba, împreună cu fata mai mică. Foarte sufletistă, mulțumesc pentru tot! Ne-a încurajat mereu, s-a străduit tot timpul cât am fost împreună să ne transforme psihicul într-unul de superman, mult peste unul de învingător. Noroc că mă uitasem înainte acasă în oglindă. Tot locul 3 eram oficial, dar spunea lumea că Alin nu se simte bine. Au și mers foarte tare, motivația lor era să-și bată propriul timp de anul trecut – pe la 16h30min. Eu în lumea mea mă simțeam “nemuritor și rece”. Pepi și Blajiu se distanțaseră, urma o coborâre lungă pe Valea Cerbului unde diferența de timp se putea dubla dacă nu ne străduiam.
Pe urcare mi-am dat seama că uitasem să iau acumulatorul ca să încarc ceasul. A fost o greșeală care avea să ne influențeze, a trebuit să opresc înregistrarea la un moment dat ca să pot folosi ceasul în caz de rătăciri.

La CP8 Gura Diham am ajuns cu bine, coboram mulțumitor, cel mai important – mai bine decât cei din spate. Nu aveam probleme cu picioarele, eram în grafic cu timpul pentru 20h, aveam de unde pierde pe urcarea grea de Bucșoiu.

A urmat Prepeleacul CP9, care ca de obicei pare la capătul unui drum fără sfârșit, străbătând o mulțime de văi seci. La Poiana Izvoarelor n-a mai fost om ca anii trecuți și am făcut prima greșeală “la comun”, nu am luat apă. Știam că nu mai este apă până la Omu, dar parcă intervenise o relaxare și o mulțumire în atitudinea noastră, devenisem mai neglijenți. Se stricase puțin și vremea, apăruse ceața și ploua încetișor. Aici vremea pot spune că ne-a ajutat, altfel ne-am fi târât până la Omu.

La urcarea de Bucșoiu au apărut primele semne mai clare de slăbiciune. Csaba urca mai lent, lipsa lichidelor ne afecta pe amândoi. Drămuiam cum puteam ceea ce mai aveam. Ne-am întâlnit pe Bucșoiu cu Dani Florea și unul din Șeitani (iar am lapsus, scuze), ne-au mai încurajat. Pe ceas urcam cu 32min/km, eram lenți.

La Omu 2 CP10 am oprit ceasul. Cu ce ceață se lăsase și cu perspectivele de a face peste 21h era important să păstrăm bateria pentru situațiile mai dificile. Mai aveam 9% rezervă, parcursesem 56km, dar “maratonul” până la finish va fi greu. N-o să mai pot ști cum stăm ca timp, dar deja 20h era o utopie: eram doar cu 2 minute mai bine ca reperul de timp la CP10 și urma greul. Oare reușim 21h? Altfel spus: ne-a luat 12h să facem 56km, putem face 35km în 9h?

A urmat feblețea mea – coborârea de Ciubotea CP11: unul din misterele Bucegilor, coborârea la care faci un timp parcă ai fi pe urcare. Față de oamenii normali am scos un timp bun. Jos ne-am întâlnit și cu Alin, care abandonase. Silip plecase ca să aibă companie pe urmele echipei Sponser Master Team Pepi&Blajiu care erau primii. Noi eram oficial pe locul 2 la general, cu echipa de mixt pe locul 3 la peste 30min în spate.

A durat ceva până la intrarea în Valea Gaura CP12. Iar eram la limită cu apa și mă țineam greu de Csaba. Simțeam o foame nebună și nu mai aveam chef nici de batoane, iar geluri în astfel de situații nu mănânc. Tare mult mi-a lipsit ceva pâine, nu luasem cu mine de la Peștera toate sandwichurile pregătite. Trebuia să încetinesc și să forțez astfel și pe Csaba să luăm apă. Am tot amânat oprirea până deasupra cascadei, nu departe de lanțuri, iar acolo deja era târziu – au fost peste 3h de la Ciubotea cu 1l de apă. Mă uit acum la timp și nu pare să fi pierdut așa mult pe urcarea spre Omu 3 față de anul trecut, dar acele 15min nu reflectă adevărul: eram terminat de foame și sete, mă simțeam gol pe dinăuntru și nu puteam mânca decât cu încetinitorul. În rest mă simțeam perfect. 🙂

Ca să fie totul mai mult ca perfect, din căldare spre Omu 3 după ce am trecut de hămăitul câinilor nu mai vedeam nimic, parcă se terminaseră și stâlpii indicatori. Aveam impresia că Csaba ține prea mult stânga și nu aveam chef deloc să fac urcare în plus. Să ajung pe la zona Hornuri ca să am de unde coborî… Am pornit ceasul în navigare, am avut baftă să prindem un pinten bun. Am și strigat, se vedeau frontale de la voluntari deasupra, patrulau să ajute concurenții. 500m au spus ei că mai e până la cabana Omu, apoi ne-am mai întâlnit cu concurenți care toți spuneau că mai sunt 200m. Inclusiv Adi Cosma 🙂 . Cei 200m parcă au durat o jumătate de oră, plus că nicicum nu reușeam să păstrăm poteca (care știam că-i lată) din cauza ceții. Nu-i invidiam deloc pe cei de la 8500. Adi de exemplu abia acum pornise să coboare spre Ciubotea (după Mălăiești) și era aproape ora 12 noaptea! Și pe Adi Crăciunescu l-am văzut, organizatorii opriseră pe concurenții de la 8500 să mai coboare spre Mălăiești și toți erau îndrumați să meargă spre Ciubotea – practic să treacă de la 8500 la 7500.

În sfârșit la Omu 3 CP13! Am primit liber de la Csaba să stăm până la ora 24 (era 23.30), oricum timpul deja ne ieșise din obiectiv. Am luat supă, mâncam o lingură apoi vreo 20 secunde întrebam stomacul: mai merge una? Am căpătat ritm și după două guri de cola deja parcă am fost alt om. Dar tot flamând… Am tot luat pâine de pe masă, păcat că n-am luat și cu mine. Cola am lăsat-o moștenire la oropsiții care vin după noi. Aveam să aflu că probabil și Balint a băut din cola mea, la a 4-a oară la Omu ajunseseră după ora 1 noaptea și nu se mai servea. Am plecat mai repede de ora 24, în timp ce stăteam s-a încărcat puțin și acumulatorul de la ceas – mulțumesc fetei care avea cablu și încărcător.

Faină coborârea de Guțanu la CP14! Niciodată nu-i la fel! Anul acesta nu s-a văzut nimic până foarte jos. Cea mai mare parte din traseul spre poiana Guțanu l-am făcut tot pe lângă poteci, după track. La Guțanu voluntari dormeau duși, degeaba am strigat. I-am împuns cu bețele! 🙂 Pepi&Blajiu aveau mult timp înainte, era 2 noaptea, când e somnul mai dulce. Scuze și mulțumesc pentru pâine! Ne-au întrebat când vin următorii, așa a trebuit să ne uităm în sus după frontale. I s-a părut la Csaba că vede ceva și am estimat vreo 30min, mai pot dormi încă. Noi am întins-o, ce mult face motivația! Chiar am mers bine în continuare, la Șaua Strunga am bătut civilizați la ușă și am așteptat să ne scrie numărul.

La ora 4 dimineața, după 22h07min am ajuns la finish, pe locul 2 la general. Cum se spune, peste ani va rămâne doar rezultatul, nu și conjunctura. Eu sunt extrem de mulțumit, chiar dacă timpul obținut e ușor sub cel de anul trecut. Am alergat mult într-un ritm care-mi convine alături de Csaba, dacă eram mai puțin grăbit și mai liniștit era și mai bine. Au abandonat mulți concurenți buni, au avut ținte înalte. Altfel de fapt nici nu poți ajunge sus. E problema fiecăruia cât de hard vrea să-și trăiască cursa câtă vreme nu dă de lucru la salvamontiști, organizatori etc.

Entuziasm după finish – poză Adriana
Pentru mine ediția a X-a a Marathon 7500 a fost de nota 10. Mulțumesc foarte mult Csaba pentru companie! Au fost perioade lungi cu alergare fără reținere, dar și cu urcări la limită. A fost fain! Felicitări concurenților pentru că și-au împins limitele, sunt convins că după o zi sau două uită că a fost greu și anul viitor ne întâlnim iar! Bravo Pepi&Blajiu pentru locul 1 la 7500, bravo Zsolt&Balint pentru locul 1 la 8500! Și bravo Vio&Katharina pentru locul 1 la 3200! Multă lume bună la Marathon 7500, nu pot să-i enumăr pe toți și dacă spun că Ingrid, Zincă, Țale au luat locul 1 nu-i ceva ieșit din comun! O surpriză plăcută, alături de mixtul de la 7500, a fost și echipa Cipri cu Serghei, noi cu ei ne luptam la distanță! Nu m-aș fi gândit! 🙂

Felicitări organizatorilor, voluntarilor! Pot spune deja mulțumesc pentru poze! Eu sper să rămână și cursa de 7500. Normal că dacă nu-i încotro ne-om înscrie și la 8500, dar deja 8500 e altă categorie chiar dacă procentual 1000m în plus diferență de nivel adăugată la 7500m nu pare mult, contează însă mai mult timpul de finish pentru comparațiile cu alte curse. Anul trecut am fost la Pirin Ultra în Bulgaria și la fel am spus că nu-i o cursă obișnuită și se pare că anul acesta schimbă din traseu. Și 7500, și 8500, și Pirin nu sunt curse alergabile ca altele cu cifre mai impresionante. A, domeniul marathon8500.ro încă nu-i luat. 🙂

Jun 032018

Între primele mele”keyframe-uri” de anul acesta Istria 100 mile, Salomon UltraTrail Hungary şi Bike 4 Mountains care urmează am continuat să aleg activităţi de timp liber mai deosebite, care mi-au plăcut anii precedenţi, dar pe linia povestită în Un început de an mai neobişnuit – din postură diferită de cea de concurent sau … participare la tură şi nu concurs.

Aşa pot încadra prezenţa la Tura memorială Jókai Mór – MTB şi Maraton Apuseni family.
La tura memorială am participat pentru a doua oară, şi acum tot la MTB şi tot împreună cu prietenul meu Zsolt L. Am considerat că trebuie să fac ceva şi în vederea concursului Bike 4 Mountains având în vedere că mai tot timpul m-am antrenat la alergare.
La Maraton Apuseni, deşi s-a introdus şi proba de ultra care mă tenta, era prea devreme după concursul din Ungaria ca să-mi revin la un nivel normal şi am ales să revin la family după mulţi ani, ultima dată participând ca şi concurent cu copiii în 2013, la a doua ediţie family. În rest, în 2012 am fost organizator (eu am introdus proba family la Maraton Apuseni, aflat la a doua ediţie) şi din 2014 am participat ca şi concurent la proba de maraton.

1. Tura memorială Jókai Mór – MTB – 12 mai
2. Evenimentul Maraton Apuseni family – 26 mai

1.
Tura memorială Jókai Mór – MTB a fost şi în acest an un eveniment gândit pentru toată lumea, de la cei mici la cei mari, de la plimbăreţi sau cicloturişti la cei cu veleităţi sportive şi competitive. Au fost ture organizate pentru tracking/alergare şi pentru MTB cu distanţe şi dificultăţi diferite, de la 10k la 75km.

Multă lume ca de obicei, mulţi copii, o atmosferă faină la care au contribuit foarte mult organizatorii şi voluntarii – mai ales gospodinele voluntare. Aşa a fost şi anul trecut. La turele organizate de EKE nu sunt puncte de alimentare cum sunt eu obişnuit la concursuri, cu izotonic, cu batoane, fructe etc, aici sunt produse de casă, “de la ţară”, în care intră zacusca, dulceţurile, magiunul peste care tronează sute de felii de pâine cu untură şi ceapă. Ca băutură principală e apa, dar cine doreşte mai poate servi ceai. Se poate completa “meniul” oricând cu ce cumperi la magazinele săteşti care sunt deschise sigur cu această ocazie. Marea majoritate participă cu prietenii, în grup, aşa că e un bun prilej de socializare, de distracţie. În glumă am pus şi eu o poză cu “apa de izvor” pe care am luat-o în cursa mea cu Zsolt.

Noi am ales ca şi anul trecut (când ne rătăcisem) tot tura cea mai grea – traseul numit N, pe ruta Cluj – Adrenalin Park – BR – Tureni – Sănduleşti – intrare Cheile Turzii – Curmătura – Cheile Borzeştilor – Moldoveneşti – Pietroasa – Piatra Secuiului – Colteşti – Râmetea. Am apreciat că organizatorii au avut grijă să străbată traseele înainte, deşi erau multe variante propuse, iar în cazul Cheilor Borzeştilor au curăţat pe coborâre poteca. Traseul nostru de acum pe Strava…

Pentru că ziua următoare, duminică, trebuia să fiu la serviciu n-am putut să stau mult la Râmetea şi am pornit încetişor spre casă pe un traseu mai uşor şi mai rapid.

Top

2.
Evenimentul Maraton Apuseni family am avut ocazia să-l văd anul acesta mai de aproape şi de asemenea am putut aprecia mai bine munca depusă de colegii de la CAR Universitar în organizarea basecampului. Eu consider că acest maraton a ajuns să fie unul dintre cele mai bine organizate concursuri, nu numai din ţară. Bravo alor noştri, le mulţumesc şi din postura de participant. Sunt oameni care an de an vin ca voluntari la punctele de control, la basecamp, unii sunt “în anonimat”, nu-i ştiu decât prietenii şi organizatorii.

Anul acesta noutăţile mari cu care a venit Maraton Apuseni au fost proba de ultra şi înscrierea probelor de ultra şi maraton la ITRA. E o mare responsabilitate, un mare pas înainte din punct de vedere competiţional. Eu sper că participanţii la ultra au apreciat pozitiv traseul, e posibil să apară îmbunătăţiri de anul viitor, poate legate şi de încadrarea probei la 5 puncte ITRA, nu 4 ca acum. Asta ar însemna lungime mai mare şi diferenţă de nivel crescută. Momentan n-au apărut clasamentele la ITRA, dar nu e motiv de îngrijorare, nici la Salomon Ultra-Trail Hungary încă n-au apărut, deşi s-a desfăşurat cu o săptămână înainte.

Cum mă simt eu legat mai mult de proba family, rândurile următoare se vor adresa acestei probe.
Ca de obicei am fost să marchez traseul cu zile înainte, dar micile panouri cu imagini vesele au fost pregătite şi puse de voluntari. Traseul de family e unul dintre cele mai dificile pentru copii, având 3,2 km şi 150m diferenţă de nivel.

Ce am remarcat în mod deosebit este că proba family, mai precis evenimentul family, nu se limitează acum numai la concursul în sine. Copiii au putut să folosească hamacele, să se caţere pe un panou artificial, să participe la un treasure hunt în păduricea de lângă Skiland, au mai fost şi alte ateliere gândite pentru ei. Andreea mea s-a lăsat pictată şi a fost încurajată să ajute şi ea la pictarea micuţilor, având o înclinare artistică.

Proba family transformată în evenimentul family am putut-o aprecia în transformarea ei pozitivă de-a lungul anilor. Am mai scris şi în 2016 despre evoluţie, mai există şi acum poze şi filmare de la prima ediţie – 2012 când au participat o mână de copii şi părinţi – site-ul de atunci mai există pe platforma blogspot, cum sunt eu ordonat există şi clasamentele 🙂 , se vede creşterea evenimentului, acum participând aproape 300 de familii. Atunci am insistat ca toţi copiii să fie prezenţi pe şi lângă podium, în fond contează mai mult atitudinea, participarea, nu rezultatul. Pun o poză din 2012 cu startul de atunci drept mărturie… Încă nu am poză de la startul de anul acesta, pentru comparaţie.

remember 2012

Copiii mei au participat în fiecare an şi acum s-au bucurat că îi pot însoţi. Cu atât mai fericit am fost eu că le-am fost alături. Nu mă puteam împărţi să fiu cu amândoi deodată, aşa că până sus la Plopiş am alergat cu Tudor (el având o concurenţă mai tare cu băieţii) şi apoi am continuat cu Andreea până la finish. Tudor a încheiat pe locul 5 la general şi tot locul 5 la categorie, iar Andreea pe locul 1 la fete.

Foarte buni alergători sunt copiii, pun şi mult suflet, dau totul. Bravo lor! Traseul meu pe Strava…

Să ne vedem cu bine, pentru mine urmează acum 4 Munţi, unde voi participa în echipă cu sora mea, ca şi acum 2 ani.

Top

Cupa Berii la orientare si Aiudeana MTB

Aiud, Cicloturism, Cluj-Napoca, Cupa Berii orientare, Faget Cluj, Localitati si zone, Munti, Muntii Trascau, Orientare, Rameti, Trascau - Aiudeana No Responses »

Nov 082017

CupaBerii și Aiudeana

A mai trecut un an, 2017, cu multe concursuri frumoase și urmează ca de obicei căderea frunzelor – pregătirea de iernat. Am ajuns să mă saturez de atâta alergat și MTB la concursuri și nu vreau să am probleme anul ce vine și din persoană activă să ajung să fac orice pas cu mașina ca atâția alții. Datorită oboselii acumulate n-am mai participat anul acesta la Făget Tour și la November Run, simțeam că nu mă pot desprinde de spiritul competițional chiar dacă pornesc de la început cu hotărârea că alerg de relaxare. În fapt așa s-a întâmplat la Maraton Piatra Craiului, la Walking Month, concursuri la care am început fără obiective, fără țintă, ca să mă pomenesc la sfârșit trăgând de mine la maxim.

Deja mi-a intrat în reflex să particip la Cupa Berii la orientare – încheierea de sezon competițional cu distracție pentru orientariștii mai ales din Cluj și la ture de cicloturism cum e Toamna târziu prin Trascău – Aiudeana. Cele câteva poze sunt suficient de elocvente ca să nu mai fie nevoie să scriu prea multe.

Cupa Berii la orientare este la a 5-a ediție pentru mine. În 2013 m-am “lansat” în lumea orientării participând la Cupa Berii, invitat fiind de Suni. Să văd adică alergarea și cu alți ochi… A fost fain și de atunci am început să particip și la concursuri de orientare “pe bune”, nu numai ca o distracție, chiar dacă rezultatele mele au fost cel mult mediocre. Merită însă cunoscută și orientarea, e utilă, mi-a și folosit chiar dacă la stadiul de a ști ajungi mai “pe nesimțite”, nu-i ca la sporturile mai mult fizice. Îmi dau seama, privind în urmă și privind la începători, că am avansat.

Și anul acesta am fost în echipă cu Diana, iar Tudor a participat la “Cupa Sucului de mere”. A fost așa de bine încât a trebuit am încheiat concursul de două ori: prima dată mi-a spus Yana că ceva nu-i în regulă cu punctele și după ce m-am uitat pe hartă mi-am dat seama că am uitat de ultimul reper. 🙂

Toamna târziu prin Trascău – Aiudeana – Aiud – Livezile – Olteni – Rameti – Vladesti – Geomal – Garbova de Sus – Aiud – tura MTB 55km – a fost la a 4-a ediție. E a doua oară când particip, e o tură faină, cu mulți prieteni și cu mulți pasionați de bicicletă dar pe care nu-i întâlnesc la concursuri. E o bună ocazie pentru a mai schimba o vorbă, de a vedea cum cade frunza, de a veni cu familia, traseul putând fi scurtat dacă e cazul.

Pentru că mergi cu MTB-ul normal că depinde mai mult de vreme și tura din acest an s-a amânat cu o săptămână. S-a și plecat mai devreme din Aiud, să fie excursie pe lumină pentru cât mai mulți. Mi-am luat și haine mai groase, a fost mai rece dimineața și ceață pe dealuri. A durat ceva până s-a ridicat și a meritat așteptarea: parcă ai ajuns în altă lume.

Ca și anul trecut participanții au plecat fiecare în ritmul dorit. Au fost puncte de regrupare, dar nu erau obligatorii. Cine avea trackul putea merge înainte, putea merge în ce ritm dorea. Pentru mine a fost o excursie ceva mai rapidă, cu popasuri și la magazinele din sat. De fapt, un singur magazin a fost deschis – la Râmeți, doar era duminică și oamenii merg la biserică.

Mă duc să alerg acum de relaxare prin Făget, poate ne vedem la Cupa Toamnei la Orientare.

Maraton Piatra Craiului mai altfel – “Ce avem noi aici?”

Alergare, Localitati si zone, Maraton Piatra Craiului, Munti, Piatra Craiului, Zarnesti 1 Response »

Oct 132017

Maraton Piatra Craiului

Maraton Piatra Craiului 2017 este încheierea Circuitului Carpaților. Nu se poate să nu se țină, ar fi păcat. E drept că n-am fost la toate competițiile din Circuit, dar poate anii următori mă duc acolo unde n-am reușit acum, să mai văd țara și munții noștri. E faină ideea cu Circuitul, din punctul meu de vedere strict ca și competitor nu m-ar deranja să se adauge și alte concursuri care merită, chiar dacă se desfășoară simultan, oricum nu voi putea participa la toate și nu asta contează cel mai mult. Un concurs din Circuit înseamnă niște standarde care le respectă, niște așteptări pentru mine. Să zicem așa, e echivalentul româneasc la concursurile certificate ITRA.

Dar să revin la MPC. După ediția jubiliară de anul trecut când s-a parcurs traseul în sens invers, se revine la traseul normal. Așa scria în descriere și așa ar fi fost dacă n-ar fi venit vremea ploioasă … de la Cluj. Așa am auzit la PA-ul de la Curmătura, când nu mai aveam mult până la finish – “Uite, el e din Cluj! Ploaia vine de la Cluj!” Așa se spune pe acolo când vine vremea rea. 🙂 Bine că nu vine ceața și smogul, că suntem într-o depresiune ca într-un microclimat. De ele scap însă ușor urcând pe dealurile Feleacului.

Traseul normal … normal că nu a fost normal pentru că nu se putea normal! Normal! A fost altfel, nu s-a urcat mai sus de 1700m, am recunoscut porțiuni din traseul clasic, mai știam partea de Curmătura, au fost și noutăți. A plouat, a fost lapoviță și ninsoare, dar n-a fost așa frig și mai ales – n-a ajuns vântul la noi. Nu au fost condiții extreme! Totuși s-au plâns oamenii că a fost greu, că trebuia amânat, că nu trebuia pusă bucla etc, parcă mai mult decât la orice alt concurs. Mie ceasul mi-a indicat 43,5km și 2460m diferență de nivel. Din cei 43,5km cred că 9km au fost de alergat la munte (partea de început spre Plaiul Foii și Prăpăstiile Zărneștilor) și doar restul de 34km de alergat pe munte. 34km au fost în fapt de munte, și timpul meu final a arătat acest lucru – 5h47min – în condițiile în care am început foarte greu și am accelerat pe parcurs când mi-am revenit tocmai ca să n-o lungesc pe o vreme dificilă. Pentru mine cursa a început după km20. În anii precedenți traseul normal îl parcursesem undeva între 5h06min și 5h25min, nu mare diferență.

Un exemplu de condiții mai grele, dar nu extreme – s-a scurtat și cursa “din mers”: Pirin Ultra – Bulgaria “run like no other” – 150km cu 9000+ diferență de nivel. Am făcut la final 140km cu 6800m diferență de nivel. La km110 aveam de urcat în șa pe creasta principală la 2600m (creasta care ducea la vârful Vihren 2914m) și apoi să cobor la cabana Vihren. Noaptea. Total 13km. Timpul? 5h35min. Aproape cât MPC-ul meu de anul acesta! Cum se spune – același om, aceeași pregătire, cu câteva săptămâni înainte. Și n-am fost singur, ci cu Mihai Șerban. Am fost printre primii, e drept că alții pe lumină au parcurs bucata cu o oră mai repede, noi am și bâjbăit.

Cine a avut probleme la MPC și-a depășit limitele și a ajuns în stare de epuizare prin “metode clasice” cum e un ritm prea intens nesusținut de alimentație suficientă. Adevărul e că alergarea “te fură”, intri într-o stare din care e greu să te desprinzi și să asculți de nevoile pământești ale corpului. Și asta pe vreme urâtă te costă! Să nu uităm că acum câțiva ani cineva tremura de frig, avea spasme, era culcat pe jos. Și asta pe urcarea pe Diana și atunci a fost foarte cald! Epuizare, dorință de a ține pasul cu cei mai buni! Ce ar fi însemnat asta în condițiile de acum? În fapt, nu acest lucru s-a întâmplat acum, dar la mai mulți concurenți? Cum poți să tragi peste limite când nu știi când se termină cursa, ce provocări ai pe parcurs?! Eu habar n-aveam de traseu! Nu cred că ceilalți erau mult mai cunoscători. Am mai spus și altădată: citiți cu atenție regulamentul. E făcut mai ales spre binele concurentului. Gândiți-vă de ce s-au scris anumite lucruri. Cum s-a făcut selecția la concurs? Oare de ce? La câte concursuri din România la care ați participat s-a cerut experiență montană, curse de un anumit grad de dificultate încheiate cu bine? Cum a fost acolo? Cum v-ați comportat? Imediat trebuie percutat și luat măsuri. Ați mai fost la MPC și n-au fost probleme? Și ce? Atunci poate ați avut altă motivație, ați alergat doar ca să încheiați cursa, acum vreți mai mult și vă permiteți să riscați. Oare?
Și poate cea mai pertinentă întrebare: în cât timp estimați că parcurgeți traseul? Eu vă mărturisesc că este primul lucru la care mă gândesc. De ce? Pentru că îmi influențează toată cursa: echipament, alimentație, ritm la start, așteptări, rezerva la necunoscut.
Ca să vedeți ce serios am tratat cursa în condițiile de acum (și am mai participat la MPC câteva ediții și atunci nu m-am gândit la așa ceva) – am avut și bani la mine: o hârtie de 50lei și una de 10 lei. De ce? Chiar așa amănunt contează și merită atenția? Pentru mine da! Dacă ajung la un cătun, o colibă, vreau să cumpăr ceva? Doar n-or fi nababi pe acolo bătrânii ăia care trăiesc de pe o zi pe alta. Oi primi gratis ceva de mâncare dar mi-ar fi jenă să cer… 10 lei nu-i așa mult. Dar dacă cumva ajung total aiurea și am nevoie de transport? 50 de lei sper să ajungă. Am cântărit, doar 10g cu tot cu punguță, îmi pare rău că n-am scos bateria din cheia de la mașină, că era 20g. 🙂 Asta apropo de echipament minimalist.
Ajungi mai calculat după ce participi la un ultra. Să vedeți ce înseamnă să ajungi epuizat după ritm de maraton la km50. Și să mai ai de parcurs 120km și dublu diferență de nivel! Depinde de cât de antrenat ești, îți revii cu muultă răbdare, știi că dacă mai ajungi în astfel de stare o dată sau de două ori ești terminat sau intri în modul supraviețuire, n-ai 9 vieți ca pisica. Și sigur nu mai ești cum ai fost, e cursă ratată ca rezultat. Puteai mai bine! Din ciclul “spune-mi cum ești la km50 și-ți spun cine ești la sfârșit”. La maraton pragul e la distanța de semi: după 20km se vede cine e antrenat de semi și cine pentru distanțe mai lungi.

Și acum pun mai jos fragmente din ce am postat pe facebook, ca de obicei în ultima vreme.
Și nu uit să-i mulțumesc lui Luci Clinciu pentru înscrierea gratuită, anul trecut n-am putut participa, n-am spus nimic, pur și simplu … Mai bine să ne trăim viața frumos, alături de cei dragi, nu-i fără sfârșit cum pare la 30 de ani.

Ce am postat pe Facebook, nițel adaptat

FB, a doua postare
Maraton Piatra Craiului – editia 11 – un concurs mai special pentru mine: am ajuns și eu CarpathianMan, am trecut cu bine suita de concursuri de MTB (4 Munți în echipă cu sora mea Simona Pop), alergare în etape (Ultra Trail Fagaraș în echipă cu prietenul Adi Cosma) și Postăvaru Night (o dată skyrunning și o data cu schiuri de tură), încheierea fiind Maraton Piatra Craiului.

Am avut și eu ocazia să ajung pe scena și să spun câteva cuvinte. Am încercat să fiu scurt, n-am fost coerent așa cum aș fi vrut. Încerc și acum. M-am gândit ce să spun, totul părea simplu, oricum de scris o cuvântare era cam greu – ar fi trebuit să scriu foarte mare sau să fiu cu ochelari, o postura puțin mai neobișnuită pentru mine – CarpathianMan cu ochelari? 🙂 . Poate era mai bine totuși cum a procedat Andreea Dan – a fost un discurs frumos care l-a influențat emoțional pe al meu. Mi-a scăpat aspectul acesta – că înaintea mea vor vorbi și alții, mare eroare!

Merită să participi la concursurile CarpathianMan, mai ales cele pe echipe și pe etape. Ajungi să vezi “mai altfel” munții, oamenii, să simți că ești o echipă nu numai cu coechipierul ci și cu toți ceilalți: prieteni, concurenți, voluntari, organizatori… cabanieri. Orice se întâmplă la cineva se reflectă și te influențează.
Se muncește mult la trasee, unele sunt inedite, ajungi să parcurgi munții pe unde n-ai fost niciodată chiar dacă ai mulți ani în spate de drumeție. Se vede când se pune suflet…
Și mie îmi place să particip la concursuri din care învăț ceva. Și mereu e ceva nou. La fiecare start de la concursurile mai deosebite îmi sare gândul la replica celebră din BD la munte – “Ce avem noi aici?”. 🙂 Asta apropo și de MPC!

Maraton Piatra Craiului de anul acesta? Parca l-aș dori tot pe acelasi traseu și anul viitor! Sau de fiecare dată pe alt traseu! Am avut parte de zăpadă, ploaie, ninsoare, noroi în două culori… Cel negru a fost de groază pentru mine. De fiecare dată când vedeam că se schimbă terenul călcam cu grijă așa cum la început încerci cu degetul apa. Iar de zăpada proaspătă la vale… eram ca schiorii începători – fugeam în diagonală, fără să mă pot opri, dintr-o pădure în alta, străbătând toată “pârtia”. Simțeam că doar dacă mă trântesc pe jos pot să mă opresc și nu găseam un loc potrivit.

43,5km, 2460m diferenta nivel, 5h47min. Luna Walking Month “umblă pentru cei ce nu pot umbla” – concurs caritabil pe echipe era la sfârșit, lună în care am alergat o săptămână serios, nu cu viteză dar extrem de mult. Am avut de ales între un rezultat mai bun la MPC sau un rezultat mai bun la Walking Month. Am ales WM, titlul de CarpathianMan a fost arhisuficient pentru mine. Nu puteam să nu aleg WM, e pe echipe, deci nu sunt singur să fac ce vreau. Just for records, în ziua MPC am făcut 100.000 pași din care 50.000 la concurs. Am tot alergat pe ploaie și după concurs! Ziua precedentă, vineri, 72000 pași (undeva între 7h alergare și 10 ore mers). Ca reper pentru mine – într-o oră fac 10.000 pași alergați sau 7000 pași de mers consistent. Media pe ultima săptămâna de Walking Month a fost de peste 89000 pași zilnic, ce să-i faci dacă m-am trezit doar cu 10 zile înainte de încheierea lunii că mă interesează rezultatul!

Eu n-am nevoie de clasament, mă interesează cum stau față de prieteni. Le spun la toți “Bravo” și mă gândesc în sinea mea pentru cei mai rapizi “da, sigur, la tine a fost numai soare” sau, la cei din urmă, “yes, te-am luat”.

Și propunerea mea (că tot e la modă să faci sugestii și să dai sfaturi la organizatori) e puțin alta decât ce am tot auzit: să existe o lingură de lemn ca premiu pentru ultimul sosit, valabil mai ales la concursurile în echipe sau pe etape. Noutatea ar fi că lingura s-ar decerna doar dacă ultimul ar sosi într-un timp să zicem cu 20min mai mare ca penultimul. Ar fi multe avantaje, nu insist. Și ar fi o competiție și la sfârșitul clasamentului, oamenii ar găsi soluția să încheie împreună și mai în siguranță… Și dacă ajungi să ai o colecție de linguri, când le folosești la bucătarie te mai gandești … cum să ajungi mai competitiv sau … la mine, dacă dați și un nume la lingură, nu mă supăr să-i spuneți premiul Veze 🙂 . Să las și eu ceva moștenire în lumea alergării…
Mda, poate că aș acorda lingura și la DNF-iștii din prima jumătate a clasamentului… temporar. Sau care necesită intervenţii sau ajutor de la cei din jur. De ciudă, că sunt buni! De ce să aibă numai premii și medalii ca trofee? Ia să mai fie și o lingură printre ele! Dovadă că un rezultat bun nu se obține fără căderi! Dacă nu vor lingură, să aibă curajul să termine cursa cu un rezultat mai slab!
De unde propunerea? Consider că sunt două categorii de oameni la concursuri care-și pun viața în pericol, și nu numai atât: ultimii și cei din față care cad jos când riscă prea mult.

Să vină zăpada! Nu numai după gât când te oprești în copaci ca la MPC!
Toata stima la organizatori și voluntari!

FB, prima postare

Mie mi s-a părut ok MPC-ul anul acesta. Super că au modificat traseul și nu s-a amânat cursa. Atâta că n-am ajuns la ședința tehnică și nu știam sigur cât va dura concursul, chiar dacă se estimau 41km. A semănat puțin cu condițiile de la Maraton Brașov. Am alunecat și eu, asta e. Am fost mulțumit și de PA-uri, e drept că aveam batoane și geluri la mine, nu-mi puteam permite să mi se facă foame. Așa e la munte când e frig și plouă/ninge: trebuie să ajuți și mai mult organismul. Să vedeți cum e la Pirin ultra: anul trecut s-au facut (primii concurenți) 26km între două PA-uri în 10 ore! Noaptea! Așa că fiecare cu reperele lui. Ca îmbrăcăminte am avut pe mine tricou și mânecuțe, peste o vestă care ține de ploaie/zăpadă și ține la vânt (foarte important pentru piept și spate), mănuși de bicicletă fără degete (foarte bune pentru căzături), gaitere, papuci de ultra care sunt mai serioși, șosete duble și șapcă pe cap. Normal, pantaloni lungi. Nu mi-a fost frig. Eram liniștit, în rucsac mai aveam: foiță de ploaie, haină sintetică, căciulă, mănuși groase impermeabile și șosete (toate puse într-o pungă). Sănătate!

PS: În general nu-mi place și evit să apelez la organizatori și să pun una din miile de întrebări pe care le-au pus probabil și alții. Asta în timp ce au de lucru, au de rezolvat o mulțime de treburi mai importante. Și mai ales că e ceva ce scrie clar în regulament. Dar… mi s-a părut foarte calm. 🙂 L-am întrebat pe Luci dacă pot să-mi pun cu mine doar mănuși simple, având și cele de MTB. S-a uitat cu atenție la mine și mi-a spus brusc: pune groase. Am făcut ochii mari, dar așa am făcut. A fost certitudinea că nu va fi o cursă ușoară.

Mulțumesc pentru poze!

Pirin Ultra 2017 – “run like no other”

Alergare, Bansko, Bulgaria, Calafat, Localitati si zone, Munti, Pirin, Pirin Ultra 150km 5 Responses »

Sep 262017

Schema traseu Pirin Ultra

Am adunat aici postări scrise despre concurs de-a lungul ultimelor luni. Când îți planifici ceva din vreme se vede, parcă e mai ușor dar trebuie să găsești o mică logică a înșiruirii.

1. Mă cheamă amintirile…
2. Drumul și Bansko
3. Despre concurs.
4. Desfășurarea concursului.

1.
Mă cheamă amintirile…

Mai întâi despre cum am ajuns să caut fără să știu ce în Bulgaria. Asta pentru că în ultimii ani mi-am mai adus aminte de Pirin. Și acum ceva vreme am postat pe facebook textul de mai jos, scris cu titlul “Mă cheamă amintirile”.
– – – – – – – – – –
Anul acesta – fără UTMB. Dar e bine – la anul coeficient 2, apoi cine stie … 3, tot voi merge daca voi mai putea. Şi aştept acum UTF, care-i la 2 ani. Încă nu ştiu cu cine… dar iar nu-i stres. Timpul le rezolvă pe toate, important e să priveşti mereu partea plină a paharului.

Şi dacă nu-i în Franţa, un UTMB al meu tot fac. Am găsit Pirin Ultra 21-24 septembrie – 150km, 9600m+ – considerat UTMB-ul Balcanilor, la fraţii noştri de peste Dunăre – bulgarii.

Din caiet, 1997

Cum de m-am uitat peste gard taman acolo? Amintirile… Tot am vrut să mai ajung acolo, în Pirin, pe Vihren (2914) – al doilea vârf din Bulgaria după Musala (2925) din masivul Rila şi al treilea din Balcani – în Grecia e Olimpul cu 2917m. N-am mai avut timp de drumeţie ca altădată…
Am fost în 1997, început de iunie. Peste 20 de ani au trecut. De unde ştiu exact? Eram al naibii de meticulos dar doar în anumite privinţe care le consideram mai importante. Am căutat mai întâi poze, clasice, de secol XX. Am fost cu doi prieteni buni – Luşu şi Claudiu. N-am găsit poze, în panică l-am sunat pe Luşu – dar nu cred să găsească. Şi după ce am luat caietul am înţeles – nu am fost cu aparatul foto. Scrie clar acolo – “nu am pus lucruri de valoare ca să nu fim jefuiţi – aşa auzisem noi zvonuri despre Bulgaria – an greu – şi de aceea n-am pus aparat foto”. Era anul în care bulgarii schimbaseră moneda, era nebunie la ei. Nu credeţi ce scrie pe Wiki că au schimbat moneda în 1999. Poate atunci nu se mai puteau aduce la schimb monedele vechi. În ’97 am fost cu trenul şi controlorii erau însoţiţi de oameni cu arme.
La graniţă la Vidin când au aflat unde mergem ni s-a urat “Curaj!”. Aşa scrie în caiet. Caietul – o înşiruire de informaţii practice, nimic ce ţine de emoţie. Atunci 1 dolar era 7000lei. 1 leva = 5 lei (acum 1 leva = 2,35 lei). Cumpărasem mâncare de 150.000 lei… Cică: “văile sunt adânci(calcare, roci sedimentare)”, “oamenii …amabili, nu sunt cerşetori”. O excepţie – am folosit cuvântul “groaznic” la un traverseu: “de pe Banski Sohodol am luat-o spre vf. Kutelo II (1907) şi Kutelo I (1908) între care există “Căluţul”, un traverseu de creastă periculos, practic aşa de îngust încât trebuie să te ţii de stâlpii cu cordon de oţel; este groaznic pe vânt, îngheţ etc.” Scrie că am folosit bote, că nu se putea altfel cu rucsacii grei pe gheaţa ce urma, că am abandonat cărarea şi am mers pe creastă din această cauză, că am stat o zi la refugiul Bunkera (de fapt înlocuitorul lui, că vechiul era distrus) “umed, nesănătos” din cauza grindinei. Şi abia am reuşit să ne ţinem de durata traseelor trecute pe indicatoare, bulgarii nu bagă ore din burtă “ne vom convinge că bulgarii dau timpii de parcurs foarte competitivi (cel puţin pe o vreme proastă şi cu zăpadă)”.
Caietul vine ca o completare – ce ţin minte eu sunt întâmplările – cum a alunecat Claudiu vreo 100m pe zăpadă când coboram de pe Vihren (era gheaţă şi zăpadă în iunie) de-am tras o sperietură – n-am putut face nimic… bocanci de Clujana. Eu aveam bocanci buni si de schi – cu talpa tare, de la taica-meu, puteam să-i înfig în gheaţă. Cum am ajuns la Burgas şi era să înnoptăm în cimitirul de acolo etc.
În orice caz la o primă privire la traseul de ultra mi s-a părut cam extrem. Bulgaria nu-i Franţa, nu-i nici măcar România: e mult mai puţin umblată în zona de munte, sau cel puţin era. Şi au nişte păduri! Brazii noştri sunt pitici faţă de ce au ei… dacă mai au, că am scris în caiet că se ocupă cu prelucrarea lemnului şi au fabrici de ciment… Nu-i de mirare că anul trecut, când a fost prima ediţie, au terminat o mână de oameni. Şi aceia au sfârşit mergând câte doi, parcă în echipă, poate sfătuiţi. Ca la 7500. Am răsuflat uşurat când am văzut însă că nu se ajunge mai sus de 2660m, înconjoară Vihrenul. Parte din traseu îl făcusem, probabil şi sosirea la Bansko. Iar e bine că există un punct central – Zagaza. Un fel de Peştera la Marathon 7500. Din regulament poţi să anticipezi la ce să te aştepţi: 2 frontale, busolă… în rest condiţii obligatorii obişnuite de ultra, dar… Parcă anul trecut când mi-a apărut ideea nu era scris asta: se dă gps tracker să te urmărească. Nu-i a bună. Adică e peste norme, poate fi periculos. Şi iar mă gândesc la Marathon 7500. Oare de ce e tendinţa de a privi “obligatoriu” ca pe o pedeapsă dată de organizator în plus faţă de greutatea traseului? Poate ar trebui să se scrie în preambulul fiecărui regulament: “acest regulament este menit şi să ajute concurentul să aprecieze corect condiţiile de concurs”, “regulamentul este prietenul concurentului”, “regulamentul e user friendly”. Am participat şi eu la întocmirea unor regulamente, în mod clar se ţine cont de ce e mai bine pentru toţi participanţii la un concurs, să fie totul cât mai fluent: concurenţi, voluntari, organizatori. Doar că nu se specifică, se consideră de la sine înţeles.
Mira-m-aş să n-am parte de ploaie la concurs! La peste 2000m, normal. Dar mă duc. Mă cheamă amintirile…
– – – – – – – – – –
Am mai citit o dată ce am scris atunci, dar cu memoria reîmprospătată după parcurgerea traseului de concurs. Ca un făcut, fix porțiunea înaltă cu Pirinul a fost scoasă pentru că s-a considerat acum că e prea periculoasă.

Excursia noastră de atunci, cu rucsaci și cort:

tren Cluj – Craiova – Calafat – Vidin – Sofia
tren Sofia – Simitli, ajuns noaptea; pus cort, găsit loc aparent ok pe un câmp după ce am trecut de șanțuri mari ca niște tranșee; de fapt am pus pe un drum de țară, ne-au trezit bulgarii care veniseră la lucru cu mașinile lor Moskvits și, cei un pic mai înstăriți – Lada, și care treceau pe lângă noi cum puteau; șanțurile erau de irigații
Simitli – autobuz spre Razlog, am vrut să ajungem la cabana Javorov (PA7) prin Betolovolo; ne-am rătăcit, ne-a mai îndrumat pașii o bulgăroaică aflată și ea în drumeție, am ajuns să vedem Bansko; apoi am înnoptat cu cortul în Poiana Javorov; a plouat
urcat la ref Bunkera, ascuns rucsacii, făcut circuit de Pirin: mers pe Albutin (2688) – (vârful cel mai înalt de pe traseul inițial Pirin Ultra din bucla PA7 Javorov – PA8 Zagaza, nefăcut la concurs), apoi vf. Kamenishki (2532), coborât la lacul de la poale, pe momâi la Pirin (2593), înapoi clasic pe creastă la refugiu, înnoptat acolo, practic parte din traseul A6 Senokos– A7 cab Javorov; este ceea ce nu am putut parcurge din cauza vremii acum
o zi întreagă la refugiu din cauza ploii și grindinei
plecat de dimineață pe la Kutelo 1 și 2 (este un alt refugiu înainte – Koncheto 2760), trecut peste “căluț” până pe Vihren (2914) cu bagaje; a fost ceață, vreme ploioasă, versanți cu zăpadă; alunecă Claudiu, suntem nevoiți să coborâm la cabana Vihren (PA9); de aici se oferă cabanierul să ne ducă la vale cu mașina la Bansko cu 5USD/pers; o luăm pe jos pe poteci și înnoptăm la 10km de Bansko, pe valea ce urca la Demianica (PA1)
ajuns la Bansko, am luat trenul la Burgas la mare, nu mai înșirui cum am continuat

Zona de mare de la bulgari a făcut parte din Cadrilater, din România, undeva între Nisipurile de Aur și Albena era granița. Nu s-a reușit la negocierile de la Craiova să se păstreze, după aceea s-au făcut schimbările de populație. Grele vremuri! Conținea așadar Balcik cu domeniul reginei Maria. E o zonă foarte frumoasă, faptul că ai noștri regi și conducători dintre cele două războaie mondiale aveau viziunea să construiască acolo viitoarele stațiuni de lux ale României spune multe. Am fost acolo după ce am prins marea eclipsă la Costinești la malul mării, merită măcar o vizită!

Cam atât cu această istorie ploioasă. Cred că a fost o minune anul trecut că s-a putut face întreg traseul de concurs fără să fie probleme de vreme. Poate voi mai merge. Poate îl schimbă … Dacă nici în Făgăraș la UTF din 4 ediții doar la una s-au putut face toate traseele fără scurtări…

Top

2.
Drumul și Bansko

Am plecat de marți din Cluj spre Bansko în două etape, cu mașina, cu înnoptare la Calafat – “ruda mai săracă” a Vidinului. Nu e scumpă cazarea nici la Calafat, nici la Bansko. Și înscrierea la Pirin Ultra e foarte ieftină față de alte concursuri de ultra.

Calafat azi și podul de la Vidin

Am fost impresionat de Bansko acum 20 de ani. Sunt în continuare: construcțiile nu s-au făcut la întâmplare, fiecare cum a vrut. Și efectul se vede, nu ca la Sinaia de exemplu. A devenit stațiune renumită de ski. Cum e Bukovelul la ucraineni.
Și culorile rosu, galben și albastru se folosesc fara jenă la garduri la parcuri de joaca și nu numai. Inspiră veselie, tinerețe și joacă.
Și au parcuri, e verdeață, doar e stațiune. În parcuri am văzut și delușoare construite pentru antrenament de MTB pentru copii.

Și între timp în Bulgaria au apărut autostrăzile. Și liniile de cale ferată par bine îngrijite. În drumul meu am văzut lucrându-se – vopsit și curățat. Sunt optimist, apuc la bătrânețe să merg pe autostrăzile terminate sau cu trenuri de mare viteză. La bulgari, nu la noi… Acum 20 de ani nu aveau autostrăzi. N-auzit la ei de derapări de trenuri. Și au multe viaducte și tuneluri. Habar n-am cum reușesc, că au teren mult mai dificil ca la noi.

Bansko, azi

Am făcut câteva poze, n-am înțeles nimic din ce scria pe acolo. E excepție să nu scrie cu alfabet chirilic. N-am înțeles de ce până întâmplarea… O poză a fost la un mausoleu. Cu un bărbat mândru. Și cum mai iau o cafea, un iaurt, văd pe o bancnotă de 2 leva o poză cu un bărbat care seamănă. Și ce citesc referitor la bancnotă și apoi pe wiki? Paisius din Hilendar. Cleric, sfânt. Născut în zonă, probabil chiar la Bansko. Cea mai cunoscută carte a lui – Istoria Slavo – bulgarilor. Cel mai cunoscut citat, probabil afișat și la ansamblul statuar:

“Oh, you stupid nation! Why are you ashamed to call yourself Bulgarians and why don’t you read and speak in your native language? Weren’t Bulgarians powerful and glorious once? Didn’t they take taxes from strong Romans and wise Greeks? Out of all the Slavic nations they were the bravest one. Our rulers were the first ones to call themselves kings, the first ones to have patriarchs, the first ones to baptise their people.(…) Why are you ashamed of your great history and your great language and why do you leave it to turn yourselves into Greeks? Why do you think they are any better than you? Well, here you’re right because did you see a Greek leave his country and ancestry like you do?”

Monumentul lui Paisius din Hilendar

Dacă punem români în loc de bulgari și adaptăm? Poate ne vom privi altfel ca nație și vom avea și rezultate și respect de la cei din jur. Acestea nu se obțin cu capul plecat. Nu m-am putut abține să nu scriu asta… doar n-o să folosesc caiet pe care să-l recitesc după 20 de ani.

Top

3.
Despre concurs.

A fost un concurs foarte greu și tehnic. Granit, nu altceva! Cel mai greu de până acum, nici nu se compara cu UTMB de exemplu. Și asta chiar dacă a fost o cursă scurtată din cauza vremii – vânt, frig, puțintică ploaie și ninsoare.

Traseul de concurs, cum trebuia să fie și tabelul cu timpii de anul trecut la finisheri, plus 2 estimări

Nu mă mir că anul trecut au încheiat 6 persoane cu cel mai bun timp 38h.
Am aflat de scurtare de la primii concurenți care se întorceau pe cei 24km de drum de țară/asfalt dintre Pa5 Zagaza și Pa6 Senokos, aflat la poalele muntelui Pirin care devenise prea periculos fiind expus. Sunt dintre cei care m-am bucurat, nu ca bulgarul care alergase cu noi porțiunea și care a vrut să renunțe. Și cărasem în plus un polar mai gros, suprapantaloni și ceva model de crampoane pentru gheață. Nu mai vorbesc de un chintal de mâncare, doar mă așteptam la zeci de ore în pustietate pe bucla de Pirin, unde poate voi fi nevoit și să stau. Adevărul e că la un concurs de trail nu te aștepți să alergi dus-întors câte 24km de drum de țară cu diferență de nivel 1000m. Alergatul nonstop la țăcăneală e apanajul “șoselarilor”, trebuie o altfel de pregătire. Mie însă mi se potrivește, doar am alergat și maratoane de șosea, inclusiv la ironmanurile lui Istvan Szokolski de la Oradea. Nu știu însă cum încheiam concursul în astfel de condiții dacă nu se scurta.
Așa că am scăpat de zona cu lapiezuri și prăpastie dintre Senokos și Javorov de 26km care conținea vârful Pirin (urcam până la 2554m), porțiune prezentată de organizatori ca un concurs de skyracing dificil. Plus porțiunea PA7 Javorov – PA8 cabana Zagaza, cu vârful Albutin (2688m, urcam până la 2660m), cel mai înalt de pe întreg traseul. Traseul dintre PA6 și PA7 anul trecut primii l-au parcurs în 10h!

Parametrii noii curse: 140km cu 6800m diferența de nivel. Parca nu sună așa impresionant. Dar dacă se pun la socoteala condițiile de cursă – marcaj deficitar, practic mai mult cel turistic, puține reflectorizante, munți dificili și neumblați, cărări ghicite, numai roci ascuțite între care sau pe care numai un om de guma s-ar simți împlinit atunci…
Eram că un pom de electronice: cip de orientare și gps-logger date de organizatori, gps de drumeție și ceas cu trackuri, mobil, aparat foto, acumulator pentru încărcat din mers ceasul, 2 lanterne. Și stau să mă gândesc daca n-am uitat să pomenesc ceva.
Cu gps-ul de drumeție practic am umblat noaptea în mână să caut traseul. Nu-i de povestit ce se întâmplă dacă nimerești între jnepeni și ești la câțiva metri de traseul bun. Trebuia să ne bucurăm când găseam limba de pietre bună. Urcarea la vârful final de 2600m altitudine (șaua Kabata, porțiunea PA5/8 Zagaza – PA9 cabana Vihren) nu se mai sfârșea. Iar la vale am avut un “pace” pe pietrele cu zapada mai dihai ca la deal – 27min/km.
Am încheiat cursa alaturi de Mihai Șerban cu care practic am alergat-o integral. Bine, eram ca o armonica, el mai mereu în față, uneori credeam că nu-l mai ajung. Îi mulțumesc pentru răbdarea din final, eu alergam mai greu și cu scurte perioade de mers. Dar și eu l-am ajutat noaptea și împreună n-a fost cazul să intrăm în panică sau depresie din cauza traseului.

Rezultatele parțiale și fișa mea de concurs

Am încheiat pe locurile 5-6 la general, cu un timp de 26h41min. 23h și ceva a avut primul, apoi locul 2 cam la o oră, locurile 3 și 4 au mers din nou împreună după ce primul dintre ei doi se rătăcise. După noi a mai fost cineva la jumătate de oră și apoi pauză – restul au făcut peste 30h.
M-am cam forțat să țin ritmul lui Mihai, așa că momentan mă simt ca o legumă cu multe găuri de târâtoare.
Mulțumesc pentru încurajări, nu m-am simțit singur!
Dacă recomand Pirin Ultra? Bănuiam cum va fi și tot mi s-a părut greu. Eu zic să vă gândiți de mai multe ori. A fost interesant, trebuie să fiți pregătiți și de drumeție pe numeroasele porţiuni dificile. Poate că ar fi o idee – să mergeți în drumeție pe o parte din traseu. Poate chiar pe bucla “interzisă”. Înarmați cu gps și răbdare. Și bine echipați.

Organizatorii s-au străduit, din ce ştiu au fost marcaje şi condiţii mai bune la posturile de alimentare. În faţa spectrului repetării situaţiei de anul trecut, când a fost un număr mic de finisheri (6), s-au hotărât să scoată o porţiune dificilă din traseu – cu vârful Pirin. Nu au avut nici de gândit prea mult timp, în general la munte vremea dacă se face rea se întâmplă după-masă şi deja spre seară primii concurenţi ajungeau la poalele Pirinului, la Senokos. Opţiunile erau şi ele limitate, trebuia ca trackurile concurenţilor să rămână valabile şi după scurtarea traseului. Şi de aici ideea întoarcerii pe acelaşi traseu de la Senokos (PA6) la Zagaza (PA5), chiar dacă lumea urma să fie nemulţumită de maratonul de alergare pe şosea/forestier. Ce altă opţiune mai rămânea? Să facem de 2 ori traseul de 70km? Era prea târziu, deja primii trecuseră de intersecţie când apăruse ninsoarea pe Pirin.
Şi aşa însă au fost care s-au rătăcit, întrebaţi-l pe Bozhidar Antonov (locul 3-4 la final) cum a reuşit. Şi noi am luat-o niţel greşit, dar el a pierdut locul 1 atunci. A mai avut el încă o rătăcire pe urcarea spre şaua Kabata, când a pierdut şi locul 2.
Revenind la cele spuse înainte, aşa concursul a avut 40 de oameni fericiţi, finisheri, nu până la 10 persoane cum estimam eu, în versiunea optimistă. Şi asta în condiţiile în care eram şi Mihai, şi eu, finisheri, deşi aveam mari îndoieli chiar dacă eram în avans faţă de timpii primilor de anul trecut şi ajunsesem pe locurile 5-6. A fost prima ediţie cu prezenţă internaţională şi au vrut să fie cât mai bine, să vină şi mai multă lume în anii ce urmează.
Stau şi mă mir în continuare cum de au ales pentru ultra munţii Pirin. Cine ştie, poate vor fi nevoiţi să schimbe traseul. Mi-ar părea rău dar… E o mare provocare şi ca organizator şi sunt convins că n-are cum să fie vreme bună pe întregul traseu. Poate anul viitor vor mai cere în pus la echipament unele lucruri, ca de exemplu crampoane pentru gheaţă (gheare de pisică). Măcar pentru liniştea sufletească. 🙂 Munţii Bulgariei au rămas în continuare sălbatici, puţin umblaţi, chiar dacă sunt şi ei afectaţi de molima modernă – captările dezgustătoare de apă. Pe fostele văi am văzut de fapt singurele pietre şi stânci mai rotunjite, aşa mi-am dat seama că sunt captări.
La aşa munţi şi aşa traseu nu pot decât să le spun organizatorilor felicitări şi să le urez, aşa cum mi s-a spus la graniţă acum 20 de ani: “Curaj!”. 🙂

Top

4.
Desfășurarea concursului.

Liniștea dinainte de concurs și pregătirile

vineri la ora 6 dimineața a fost startul – 52 concurenți la cursa de 150km, mult mai mulți la cea de 70km, s-a pornit deodată
am fost 5 români – Mihai Șerban, Bogdan Boja, Cosmina Preoteasa, Georgiana Popa și cu mine
toți am încheiat cu bine, m-am înțeles de la bun început cu Mihai că atunci când nu ne afectează ritmul individual alergăm împreună, Cosmina și cu Georgiana au alergat mai tot timpul împreună, iar Bogdan s-a rătăcit după despărțirea de trasee lung – scurt, după PA3 Sandanski luând-o original la PA9 cabana Vihren pe un traseu mai lung decât cel oficial de la 70km
s-a alergat destul de tare de la început, mânați fiind probabil și de “sprinterii” de la 70km; am făcut câteva poze, am reușit să-i fac și la Mihai (mă gândeam că poate nu reușesc să țin pasul cu el și nu mai am ocazia); de multe ori s-a dus că n-am mai crezut că-l mai întâlnesc, era mai bun la urcări ca mine, iar un minut – două în vârf avans deja însemna distanță mare la vale

Poze din timpul concursului

vreme schimbătoare, vânt la altitudine, ploaie, mai sus de 2200m am prins și ușoară ninsoare; e primul concurs de ultra la care nu m-a deranjat că sunt echipat cu pantaloni lungi, am avut permanent pe mine pe lângă tricou cu mâneci lungi și o haină sintetică, iar haina de ploaie mi-am pus-o ori de câte ori era nevoie
frumoase peisaje dar nu era vreme de admirat; încercam să-mi fac viața mai ușoară pe bucla de Pirin și aș fi preferat să ajung pe lumină la PA6 Senokos de la km87; mi-am făcut ca de obicei o grilă cu timpi, orientativă
– grila reală de 38h a primului de anul trecut (prima fată) care a ajuns la Senokos noaptea
– grila cu timpii optimi pe porțiuni de la toți concurenții, practic cu o excepție au fost timpii de la primii doi, au ieșit așa 35h, dar tot noaptea sosirea la poalele Pirinului
– am obținut viteza medie la grila de 35h, iar pe baza timpilor și distanțelor dintre PA-uri am scos niște coeficienți de multiplicare față de viteza medie și acei coeficienți i-am folosit ca să obțin timpii pentru grila de 30h, care însemna să ajung pe seară la Senokos
am fost puțin dezamăgit când mi-am dat seama că nu pot ajunge pe ziuă să urc pe Pirin, iar mai puțin de 30h per total în niciun caz nu mă simțeam capabil să obțin; la UTMB abia am scos sub 39h, iar fata de primul loc de la Pirin Ultra anul acesta a terminat la UTMB în top la fete cu un timp sub 30h
am alergat cât am putut de bine, stimulat și de Mihai; cu toate acestea timpii noștri au fost la PA1 cab Deminanica și PA2 cab Pirin aproape identici cu cei de anul trecut, grila de 38h; trecusem de km31 și de primele 2 “vârfuri” mari – șaua Dzangalska (2476m) și vf Demirkapia (2445m); timpul de 30h era deja o utopie, exista doar posibilitatea să fim rachete pe porțiunile tehnice față de cei din anul trecut
până la PA3 cab Sandanski (Begovitsa) am mai trecut un vârf Solishteto (2372), un pitic față de restul; aici trebuie remarcat că timpul nu era semnificativ, deși era prima dată când aveam avans consistent față de grila 38h. Organizatorii au mutat 2 puncte de alimentare față de anul trecut ca să fie toate condițiile pentru concurenți, unul din puncte fiind acesta, iar al doilea nu l-am văzut, fiind pe bucla de Pirin unde n-am mai ajuns din cauza scurtării traseului. S-au străduit organizatorii să îmbunătățească condițiile de “adventure” de anul trecut, inclusiv referitor la marcaj. Cât au reușit, asta pot spune concurenții. Strică mult la așteptări să tot participi la concursuri în țările “civilizate”. Ajungi să ți se pară o enormitate că n-ai izotonic la PA-uri, un vânticel ți se pare furtună și musai te aștepți să se întrerupă cursa. Știu că au avut probleme cu reflectorizantele, nu le-au primit cum erau comandate și au ajuns și târziu când n-au mai putut face nimic. Cunoaștem situații de genul acesta, doar suntem și noi balcanici. Eu pot spune că m-am descurcat cu greu noaptea, dar la o drumeție nu m-ar fi deranjat, Fără trackul integral de pe gps-ul de drumeție aș fi bâjbâit în prostie. Aveam trackurile și pe ceasuri, atât Mihai cât și eu, și de nenumărate ori când spunea Mihai s-o luăm de exemplu la dreapta trebuia să mergem în stânga.
Între PA2 și PA3 a fost prima mică rătăcire, vreo 600m și 5 minute: continuasem să alergăm la vale pe serpentine pe un drum de țară, tocmai ne regrupasem, adică reușisem să-l ajung și nu eram chiar atenți și povesteam. Am avut noroc că urca o mașină probabil cu voluntari care ne-au convins că am greșit și ne-au întors. GPS-ul încă nu făcea scandal.
a urmat o primă urcare cu peste 1200m diferență de nivel peste șaua Sinanishka Porta (2414m). N-a fost ușor dar ne-am bucurat că a fost mai tot timpul prin pădure, fără să ne deranjeze vântul, iar ploicica doar ne răcorea. Până aici n-am avut probleme nici cu coborârile, n-a fost ceva mai deosebit față de Bucegi de exemplu. La PA4 cab Sinanica aveam 10h15min, în sfârșit vedeam o diferență față de grila 38h, primii de anul trecut mai “lăsaseră pasul”. Trecuseră 56km și vreo 3800m diferență de nivel, am făcut și prima pauză mai mare, aproximativ 10min.
mai mult coborâre a urmat pe porțiunea scurtă spre Zagaza PA5/8 unde aveam bagajele de schimb. Am stat 17min până mi-am schimbat bateriile la gps, mi-am pus ceasul la încărcat și mi-am luat echipamentul pentru noaptea grea ce urma: un polar mai gros în locul celuilalt care era ud, crampoane de gheață, mâncare cât puteam duce, plus încă o foiță de ploaie și suprapantaloni. Deja se anunțase că ninge pe Pirin și e gheață.
Cu un rucsac de tonaj am purces la alergarea de 24km la Senokos pe drum de țară și asfalt. Era mai mult la vale, aveam jumătate de oră avans. De la scuturături a trebuit să mă opresc de 2 ori și Mihai a luat-o înainte cu un bulgar. La PA6 Senokos i-am ajuns. Între timp văzusem cum se întorceau primii 4 concurenți, se modificase traseul, era fără Pirin, Javorov, Albutin. Eu m-am bucurat chiar dacă luasem cu mine degeaba multe lucruri și urma să urc din nou țăcăneala de drum.
Adică chiar n-avea sens să privesc altfel decizia lui Dimitrov, organizatorul principal. Chiar mi s-a părut că e un om deosebit, umblat, cu experiență, e cățărător și am fost impresionat de cum a vorbit la ședința tehnică. Am căzut de acord cu Mihai că a fost una din cele mai clare și mai bune ședințe tehnice la care am asistat până atunci. A făcut înainte ședință cu bulgarii, le-a spus probabil că dacă nu câștigă unul din ei “nu-ți mai sunt mamă eu” pe modelul mamei lui Ștefan cel Mare din poezia lui Bolintineanu. Era prima ediție cu prezență internațională, mai veniseră 3 cehi, 4 unguri, un băiat din Hong Kong și un italian. Ni s-a spus clar că dacă ni se comunică o decizie să o executăm fără comentarii, că nu-i de joacă. Că porțiunea cu Pirinul e extrem de dificilă, au pus corzi, e foarte expusă la vânt pe ultimii 400m diferență de nivel și acum direcția vântului nu e favorabilă. E și o prăpastie, a caracterizat zona PA6 Senokos – PA7 Javorov ca fiind un skyrace de nivel mondial – 26km cu 2660m diferență de nivel pozitivă și 1900m negativă, extrem de tehnic, cu lapiezuri, bolovani mișcători etc. Adică tot granit.
A avut dreptate că vor comenta bulgarii, cel de lângă noi a vrut să abandoneze, doar venise să facă Pirinul, de unde și numele concursului. Dar n-a avut ce face, probabil i s-a explicat la telefon că vor veni să-l recupereze când își va vedea mutul ceafa, și atunci poate tot pe jos va merge cei 24km, doar că mai ușor puțin – fără număr și DNF. Așa că a venit după noi, cu o ultimă motivație rămasă – să mă întreacă pe mine, fiind la aceeași categorie (evident inexistentă, doar virtuală).
Dacă am fi continuat pe traseul normal, puteam lua în considerare un avans de o oră față de grila de 38h, potrivindu-ne la grila de 35h, cea cu optimul de mers al concurenților de anul trecut.

Imagine de pe Pirin înainte de înnoptare; pe porțiunea de corzi s-a tot încercat îndepărtarea gheții dar a fost efect de scurtă durată

Traseul rămas a fost: înapoi la PA5/8 Zagaza și de aici normal pe traseul spre Bansko. Un singur munte mai serios a mai rămas de urcat – până în șaua Kabata (2600m), aflată pe banda roșie de creastă spre vârful Vihren.
Foarte practice marcajele turistice pe orizontală din Bulgaria, și ei știu să și folosească avantajele. Pe lângă faptul că nu trebuie să pui săgeți indicatoare separate, doar să prelungești marcajul colorat în direcția dorită, și pe hârtie e altfel. N-aș fi observat dacă nu mi s-ar fi spus la sedința tehnică. Și la noi însă se poate folosi ideea. Pe desenul colorat cu profilul de pe numărul de concurs (profil orientat corect, cu capul în jos, ca atunci când întorci numărul spre tine să-l vezi normal) este trecută în partea de jos culoarea marcajului turistic aferent fiecărei porțiuni, pe linia dintre numerele PA-urilor. Pe noi ne-a ajutat acea indicație, altfel n-am fi putut ține minte sau ar fi trebuit să avem hartă separată. De exemplu la Apuseni Ultra Race, Marathon 7500, la alte curse bazate pe indicatoare turistice, e o idee de luat în considerare.

Profilul pe număr, pe fiecare interval apărea culoarea marcajului turistic; unde era alb însemna că te poți baza doar pe marcajele de cursă.
Cronometrarea s-a făcut cu cip de orientare, cu timpi de in-out, iar la urmărire live (se poate da play și acum) se folosea un gps logger. Din păcate live nu s-a publicat un tabel cu timpii intermediari și poziția la concurenți deși mijloace de comunicare existau și se notau în paralel în caiete trecerile concurenților la PA-uri.

A fost greu pe întoarcere. În general e greu să te întorci din drum și nu se recomandă. E depresiv. Mihai tot fugea pe porțiunile cu pantă mai mică, oricum era alergabil pentru un om odihnit – 900m pe 24km. Dar trecuseră deja 87km. Mie mi se părea neproductiv și mă omorau aceste “intervale”. Pentru 1 minut – două la km riscam să ajung varză la baza urcării următoare și să pierd foarte mult timp. Era noapte, ne-ar fi ajutat să mergem împreună, dar ce să fac! Clasamentul era clar, și locul 4 mi se părea departe, nu mă simțeam în stare să forțez. Din spate doar pe cineva mai fresh am văzut și era departe (el încă cobora când noi ne întorceam de la PA5), asta în afară de deprimații care erau imediat după noi și de la care nu mă așteptam să-i ajute psihicul să ne ajungă. Am avut dreptate la final, băiatul fresh a terminat la jumătate de oră, iar deprimații la peste 3h, au stat mult la Zagaza.
Cu Mihai făcându-se nevăzut am început tacticos să mănânc din mers din batoanele și gelurile cărate în plus, am mai ronțăit semințele luate în punguță de la PA-uri și am început să mă simt mai bine și mi-a venit cheful să alerg chiar dacă era la deal. Și m-am pomenit ajungându-l. Iar ne-am inaugurat întâlnirea cu o scurtă rătăcire de câteva minute, lucru ce părea imposibil, fiind doar drum forestier cu puține ramificații și noi mai trecând o dată pe acolo.
Cred că a fost singurul moment de slabiciune la el, și-a și revenit rapid după ce a mâncat. De aici chiar ne-am hotărât să mergem împreună “no matter what”.
Iar Zagaza, m-am debarasat efectiv de tot ce era în plus. Am uitat doar acumulatorul de încărcare ceas, eventual mobil, dar în principiu chiar e bine că a rămas. Aveam 19h de cursă și 113km.
Șaua Kabata (2600m) a fost o măsură la ceea ce putea să se întâmple pe Pirin. Mai ales pe coborâre cred că amândoi ne-am zis că nu vom mai merge veci la un ultra și mai ales nu la Pirin Ultra.
În primul rând urcarea: a început cu o “linie de nivel” terminatoare prin pădure. Mă uitam pe gps-ul de drumeție la liniile de nivel și-i spuneam de fiecare dată la Mihai că regret să-l informez dar până la urcarea mare mai avem mult. Cărarea abia se vedea uneori, nu era alergabilă decât foarte rar și puțin, deși nu urca tare în general. Dar una peste alta n-au fost probleme.
Problemele au început la urcarea mare, când am ieșit din pădure și am trecut la pietre și jnepeniș. Am cam bâjbâit, ne-am mai întors, nu vedeam marcajele decât uneori și acolo dacă nu nimerești cărarea bună de pietre nu ai cum trece de jnepenișuri. De fiecare dată soluția a fost să ne întoarcem fix pe unde am urcat greșit și am continuat apoi să țin gps-ul de drumeție într-o mână și ce arăta el aia făceam.
Am văzut sus lumina de la băiatul de pe locul 4, ni se părea că e o stea, atâta că cerul era înnorat. Mult a durat până sus, iar la vale parcă și mai mult. Era un mic strat de zăpadă, erau pietre de toate formele și toate ascuțite și orientate în toate părțile. 27min/km am făcut pe acei kilometri de coborâre, mai rău ca la urcare, cu toate că o și bâjbâisem.

Să pun aici discuția cu Bogdan Boja, că el în rătăcirea lui a făcut și Kabata.
“Bre cu granitu’ ai nimerit-o (Pirin, Kabata)😂… dar în Făgăraș sunt șisturi cristaline care se dezagregă ușor și nu rămân bolovani așa mari ca într-o zonă cu granit gen Pirin unde pe vechile morene de ghețari au rămas bolovanii ăia rotunjiți enormi într-un echilibru instabil. De conglomerat era vorba despre Bucegi 😂 nu Retezat… iar în Bucegi la fel conglomeratul fiind o roca sedimentară, practic bucăți de material rotunjit prins între un ciment silicios, se dezagregă ușor iar potecile sunt mult mai umane ca alea din Pirin.
Granit – rocă magmatică de adâncime (Pirin)
Șisturi cristaline de fundament – rocă metamorfică (Făgăraș)
Conglomerat – rocă sedimentară (Bucegi)…
Asta ar fi și ordinea de “nasoleală” pentru alergare 😂… patent propriu 😂… nu cred că a studiat cineva…
Retezat cred că e cam un fel de Pirin miniatură… cred că e mai nașpa decât Făgăraș … pentru că sunt zone cu granit… depinde de zona unde alergi… nu prea am fost în Retezat… așa că nu pot să zic prea multe… da’ cu o hartă geologică te lămurești 😋… oricum la alergare mai ales pentru ULTRA unde trebuie să fii focusat +24h … munții gen Pirin cu granit sunt cei mai ai dracu’…”

Bun, mulțumesc! Acum înțeleg și de ce mie îmi place din România Parângul cel mai mult, nu e numai ceva legat de suflet: e și mai sălbatic și mai dificil, cu granit. Propun ca la Școala Alergării, oriunde va fi ea, să se studieze geologia alergării, asta pe lângă manualul de sport din clasa a cincea. Și să se inventeze papucii de Pirin.
5h33minute au durat cei 13km dintre Zagaza și cabana Vihren.

De aici a urmat ultima porțiune, superalergabilă, de 12km până la Bansko. Conținea și pârtia de schi.
Atâta că pe când să ies de la Vihren mă pomenesc cu o durere deranjantă la un picior, de la cât de crispat am coborât. Se și umflase puțin, și acum mă mai doare după 3 zile. M-am uitat pe desene, e muschiul flexor al degetelor, aflat în partea de jos în fața tibiei. A cam trebuit să aștepte Mihai după mine, am și alergat dar periodic mai și mergeam. Aveam și ușoare probleme de respirație de la apa rece. Dacă aveam urmăritori mă ambiționam dar așa, nedorind să evolueze problema…

În loc de 150km cu peste 9000m diferență de nivel am avut parte de 140km cu 6800m diferență de nivel. Nu pare de extrem decât ceea ce simți, mai ales dacă tragi de tine ca la un concurs.
Mie în continuare mi se pare o provocare acest concurs. Și interesant. După ce-l parcurgi devii sigur un înțelept care se uită de sus și cu înțelegere la condițiile de la cursele obișnuite. Poate un pic simți ceva din cursele extreme trăite de un Tibi Ușeriu, de un Adi Toma sau Vio etc. Dacă ai răbdare și ești calculat tot termini cu bine. Fetele noastre au făcut peste 40h, ne întâlnisem cu ele la Zagaza la cabană, noi parcursesem deja 24km x 2 de drum de țară, nu se grăbeau și au prins Kabata pe lumină.

La final cu Mihai. Eu am stat apoi și la premiere.

Mulțumesc Mihai! Fain concurs. Mai vedem ce va fi la anul!

Traseul lung Pirin 2017

Traseul dat de organizatori

Top

Ciucas X3 Marathon 2017

Alergare, Cheia, Ciucas, Ciucas Trail Running, Localitati si zone, Munti No Responses »

Sep 122017

Ciucas

Ciucas X3 – a treia oară

Ciucaș X3 – înapoi în Cheia – Prahova, după câțiva ani de pauză. În 2013 am fost la maraton, unul din primele de trail la care am participat, iar în 2014 a fost rândul să parcurg ultramaratonul. Am amintiri frumoase de acolo, chiar dacă 2013 a fost anul “fugii banilor”, dar și în aceste condiții ca și participant nu am băgat de seamă, noroc cu bârfele. E drept că nici nu-s pretențios. 🙂 În 2013 a fost ceață, m-am rătăcit de vreo 3 ori, dar nu mă pot compara cu alții: am terminat pe locul 5 la general (4h44min), incredibil, și locul 3 la categorie. În 2014 la ultramaraton țin bine minte și acum ce probleme am avut, de atunci n-am mai purtat pantaloni de compresie decât la curse până la semimaraton.

M-a tot întrebat lumea, cum de nu-s la ultramaraton: și așa am exagerat până acum, în plus plec în Pirin – Bulgaria la “UTMB-ul Balcanilor” – cu 22 septembrie startul. De acolo am alte amintiri.

Traseul pe Strava
Am ajuns cu întreaga familie în Cheia pe la 11 noaptea, “optim” pentru un rezultat bun în ziua următoare, ca de obicei în ultima vreme. Dar aveam cazare, găsită pe FB pe ultima sută de metri. Mulțumesc! Și așa tot cu heirupul aflu că doar Tudor va merge în excursia organizată sâmbătă de Tabere și Circuite de Alergare, Schi și MTB. Andreea, deși are doar 14 ani, vrea să participe la primul ei semimaraton, evident fără pregătire specifică, că doar dacă aleargă taică-său așa cum poate și el după ureche (mult da’ prost) sigur s-a lipit antrenamentul și de ea. Dar e tânără, ce-i pasă! Spune vreau și poate. Și normal, știe ce trebuie cel mai bine. Pune stăpânire pe un rucsăcel de alergare pe care-l aveam în plus, pe câteva batoane cu cereale la care avea voie că-s inofensive și îmi ia și un bidon flasc. De papuci de alergare ce să mai spun, ai ei n-au avut crampoane niciodată. Că nu pentru trail era scopul lor, și nici nu scrie că se folosesc legați cu șireturi doar la primele 3 găuri să-i poată scoate din picior ca pe șlapi. Așa-i trendy, cu șireturile atârnând ca pletele, la cât i-a călcat sunt ferfeniță și cu noduri. Nu m-am mirat că i-a spus lumea la finish Cenușăreasa când i-a sărit un papuc din picior. Dar nu spun mai multe, că am impresia că orice zic e laudă.

Așadar programul: sâmbătă maraton pentru mine, semimaraton pentru Andreea și forțat pentru Diana (n-am mai avut rucsac și pentru ea), că doar n-o s-o lase singură (vorba vine, adică pe același traseu, că nu s-au mai întâlnit decât la final), Tudor în excursie; duminică cursele de copii pentru amândoi.

Pe traseu, mulțumesc pentru poze!
Foarte bine mi-a prins startul la 10.30. Am putut să fiu de față la plecarea lui Tudor, la startul fetelor. Și am avut timp și de povești. Am pornit cum am putut de bine, am fost martor la formarea deja a unui prim grup de vreo 15 alergători după primele sute de metri și m-am străduit să mă încadrez împreună cu Lazăr Sângeorzan în grupul următor. Greu de tot, lumea zbura pe lângă mine. Și atunci, vechea poveste – mă agăț cu privirea de fetele pe care le cunosc. Până la urmă cu chinuri mă țin de Vio care o urmărea pe Daniela Marin. Daniela din păcate a abandonat devreme, a avut probleme. Pe porțiunea vălurită de pădure ce a urmat abia pe urcări mă apropiam de Vio. Foarte mult m-a ajutat un ritm susținut, m-am adaptat. Atâta că nu mult după start, pe la km6 spre Poiana Stânii tot grupul nostru a luat-o greșit. Așa am ajuns-o și pe Iulia Găinariu, eram vreo 8-10 persoane. Nu știu cum de n-am văzut marcajul, dar pentru mine nu e prima dată. Și în 2013 a fost la fel. N-am pierdut prea mult timp, poate un minut și nițel stres.

Veșnica rătăcire
Au urmat frumoasele chei ale Văii Stânei și, marcat încă de rătăcire, le-am spus și la ceilalți să fie atenți la ieșire că și acolo m-am rătăcit acum câțiva ani și am luat-o înainte în sus la o stână. Acum, fiind vreme bună, totul a fost limpede. Înainte de Cabana Ciucaș m-am întâlnit și cu Diana. M-a încurajat, mi-a spus că nu-s mulți în față. Așa să fie! Până la cabană am fost mai mereu în grup cu Vio, dar la PA n-am stat decât puțin și m-am depărtat. L-am luat în vizor pe un băiat cu un tricou alb și în vârf am ajuns aproape de Iulia.
Pe coborâre nu s-a întâmplat nimic spectaculos, Iulia s-a depărtat și am încheiat la aproximativ 2min30sec de ea. 4h30min06sec a fost timpul meu, locul 6 la categorie (nici dacă a avut mâna în ghips n-am reușit să-l ajung pe Silip – locul 5 la 5min de mine), locul 18 la general. Nu cu mult înainte a ajuns Diana – 4h51min, așa că am avut o primire călduroasă, fiind și Andreea acolo. Andreea a avut un timp foarte bun – 3h28min, locul 20 la fete 14-29 ani. Probabil și datorită ei organizatorii au afișat categoria cu 14+ ani.

Foarte multă lume la Ciucaș! E un concurs mare, cu mii de concurenți. Și e fain! Păcat că e atât de departe. Pe când îi ieșisem în întâmpinare la Tudor a trecut primul ultramaratonist – Radu Milea. Cred că pe mulți i-a luat prin surprindere sosirea lui, eu abia am apucat să zic ceva, că mi-a luat câteva secunde să-mi bag ochii bulbucați înapoi. Am asistat pe urmă la premiere, la tombolă. Am înțeles că m-au strigat și pe mine și pe Andreea, dar ce să-i faci, n-am putut sta până la capăt. Nu-i bai, să fie fericiți norocoșii! 🙂

Duminică ne-am înființat la cursele de copii, micii campioni! Au alergat și ei cum au putut, după puterile lor. Să-i vedem cum cresc și cum ne depășesc!

La muncă acum! 🙂

Ultra Trail Fagaras – cursa in echipa pe etape

Alergare, Avrig, Fagaras, Localitati si zone, Munti, Ultra Trail Fagaras 2 Responses »

Sep 112017

Ultra Trail Făgăraș – poză din etapa 3 – urcare pe Negoiu prin Acele Cleopatrei

Ultra Trail Făgăraș este unul din concursurile mari la care acum câțiva ani nu credeam că voi participa. Motivul era evident: eram axat pe MTB și puțin triatlon. Când am început “diversificarea” cu alergarea mai consistentă și puțină orientare, când au început să-mi placă ultratrailurile (un fel de drumeție combinată cu fugă, că drumeție am tot făcut mai demult), am început să caut provocări și peste hotare: TDS și UTMB. Acestea însă erau în aceeași perioadă cu UTF, care oricum se desfășoară doar la 2 ani. 4 Munți, echivalentul UTF la MTB, la care am participat de două ori, alături de Marathon 7500, mi-au arătat că este altfel – mai complex când privești un concurs în echipă, și acest lucru este și mai evident la cursele în etape. Privești cu patru ochi, gândești în contradictoriu nu numai cu mintea ta. 🙂

Cum anul acesta n-am participat la UTMB, mi-am ales ca ultra “de siguranță” Istria 100 miles, să am “cap de pod” pentru UTMB de anul viitor și în sfârșit mi-am programat sfârşitul verii cu UTF. Au trecut câțiva ani, nu se poate spune că n-am avut răbdare…

Chiar dacă detaliile despre UTF din acest an, inclusiv înscrierea, le-am primit târziu, n-a fost o problemă – a acceptat dinainte propunerea de a-mi fi coechipier Adi Cosma, “tinerelul” (după cum s-au exprimat prietenii concurenți de la UTF) cu care am mai trecut greutățile la Marathon 7500 în 2014 și 2015, iar pregătirile erau amănunte care acum le rezolv într-o oră oricând, nu-i ca la MTB.

Așa am format din nou echipa Regi și Pioni, echipă cu care urma să luptăm la master din postura de outsideri de pe locul 4, favoriții fiind clar echipele lui Nușu și Silip, veșnica Gică Blajiu&Pepi și concurenții lor – Adrian Roșca și Nae Plumbota – echipa Ebasto, o echipă sudată care a mai participat la edițiile precedente. Pe Roșca îl știam după rezultate de la unele concursuri de alergare, eram cam tot pe acolo cu el, iar pe Nae îl știam și de la 4 Munți, și de la ski de tură, speram să fiu ceva mai bun ca el strict la trail. Ca echipă puteam spera să ne atingem de Ebasto dacă totul ne merge bine. Lozinca noastră trebuia să fie “fără greșeală”.

Mă așteptam să fie multe echipe la UTF anul acesta, chiar dacă e un concurs mai deosebit, chiar dacă timp de înscriere a fost foarte puțin (38 echipe, incluzând echipa închizător Adrian&Ady Beleanu – bravo lui pentru răbdare și efort). Edițiile precedente au fost în mod sigur motivul. Acum era prima ediție cu 4 etape, din care cea de-a doua sigur era o surpriză, neștiindu-se exact traseul, doar că urma să urce pe la vârful Ciortea. Pe baza descrierilor de trasee, ajutat și de gpsies, mi-am încropit totuși trackurile de etape, care au fost destul de exacte cu excepția, bineînțeles, a etapei a doua. Etapa a 4-a n-am putut din păcate s-o verific, a suflat-o vântul.

Etapa 1 – prologul din Avrig – joi, 31 august.

A fost etapa de acomodare, înscriere, întâlnire cu prietenii, cu organizatorii. Numai bine că a fost mai scurtă, am avut timp de pălăvrăgeală, să intru în atmosfera de concurs. Ne așteptau 3 etape de munte, 3 nopți de dormit în cort, mă simțeam ca-ntr-o excursie organizată, cu grijile pasate la organizator, noi trebuind doar să fim atenți să ajungem să parcurgem cu bine traseele și dacă se poate să trecem “neobservați”, adică să nu creăm probleme suplimentare. Latura competițională era doar o parte din experiența care urma s-o trăim, așa că ne-am alertat și “senzorii de exterior”.

Am început bine concursul, am terminat cei 3,7km de fugă prin orașul Avrig, trecând prin parcul umbros din jurul palatului Bruckenthal în 15min57sec, pe locul 3 la master, 7 la general, cu un avantaj de ceva peste 40 secunde peste echipa Ebasto a lui Nae și Roșca. Nu era concludent încă cum mă simt după oboseala de weekend – ultratrailul Via Maria Theresia. M-am bucurat să fiu pe podium la categorie, chiar dacă era doar începutul.

Mi-am putut face primele impresii și confirma unele aspecte: eram mai rapizi la alergare fără dificultăți tehnice, eu cred că stăteam cel mai bine dacă nu urma să mă resimt după săptămâni consecutive de concursuri grele. Comparațiile le fac doar cu concurenții noștri direcți – Ebasto, cu ceilalți nu are sens, povestim doar la start și după finish. Partea proastă e că i-am pus în gardă de la început pe “ai noștri” Adi&Nae, dar gloria de moment a meritat. 🙂 Ultima etapă Conacul Ursului – Complex Sâmbăta putea să fie în avantajul nostru, era o lungă coborâre de final fără tehnicitate, dar … încă e prea devreme.

A trecut și prima noapte dormită în campingul de lângă pensiunea Ghiocelul. Foarte bine a găsit Luci Clinciu și prietenii lui din echipa de organizare locurile pentru înnoptat, cu un plus mare pentru Bârcaciu pentru poziționare și pentru familia gazdă de acolo. Asta nu înseamnă că la Ghiocelul sau, mai apoi, la Conacul Ursului, n-a fost fain. Pur și simplu la Bârcaciu am prins și soare, eram și mai odihniţi şi intraţi mai bine în atmosfera de concurs, eram pe “iarba verde de acasă”. La Ghiocelul am cam avut probleme cu somnul, cum am adesea într-un loc nou, dar am fost “ajutat” și de pompa de hidrofor apropiată de locul de campare, care a funcționat cu intermitențe toată noaptea.

De cu seară ne-am pregătit bagajele pentru Bârcaciu și pentru Conacul Ursului și a început aventura. Mi-a părut rău pe urmă că n-am pus în bagaje hamacele primite la înscriere, dar am încercat să minimizăm lucrurile necesare pentru transport, mai ales că cel pentru Bârcaciu devenise impresionant. Da, mulţumesc şi pentru carte, în stilul obişnuit la concursurile CarpathianMan, Luci ne-a înmânat fiecăruia câte o carte scrisă de/despre o personalitate, de această dată din Avrig. Cine nu a auzit de Gheorghe Lazăr? Acum am ocazia să aflu mai multe. O carte rămâne mereu un cadou frumos. Păcat că nu s-a ajuns la Sâmbăta să primească concurenţii și cartea “Chemarea Muntelui” a d-lui Dinu Mititeanu, un mare iubitor al muntelui născut la poalele Făgăraşului, eu o am deja şi am avut vreme s-o citesc.

Etapa 2 – Ghiocelul – Bârcaciu pe la vârful Ciortea – vineri, 01 septembrie.

Aceasta a fost etapa “regină”, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, că s-a lucrat mult la ea. Finishul urma să fie la Bârcaciu şi pentru asta ştiu că organizatorii s-au ocupat şi cu amenajarea drumului de urcare la Bârcaciu, să se poată urca bagajele noastre cu maşina de teren. Apoi s-a lucrat la traseul în sine: ocolirea de Ciortea de la vest la est eu n-o mai făcusem, acolo a fost prezent şi Luci, ca să avertizeze şi să ghideze concurenţii pe unde să urce ca să nu se trezească cei de mai jos cu avalanşă de bolovani. Mie cel puţin mi s-a tot indicat pe unde să urc, să fie mai sigur. Prima amenajare de traseu a fost de fapt aşa numitul “drum al tunurilor”, din care acum se ştie mai bine doar o bucăţică mai clară – cea din platoul Scărişoarei. Restul, cum se ajunge din Avrig acolo… Despre acest drum ne-a mai pomenit la prezentare invitata din Avrig: în primul război mondial, ca să se salveze o mare parte din ostaşii români şi echipamentul lor, incluzând tunuri, prinşi în cleştele dintre cele două armate cu care se confruntau – armata habsburgică şi cea germană, avrigenii şi porumbăcenii i-au ajutat să treacă munţii pe drumurile de ei ştiute. Despre bătălia de la Sibiu, incompetenţa unor conducători români pasibili de curtea marţială, puteţi citi de exemplu aici şi aici. No comment…

Dar să revin la traseul nostru. Ruta a fost Ghiocelul – Bârcaciu (traseu nou) – lacul Avrig – Ciortea Vest – Est (nou pentru mine) – pe sub vârful Scara – platoul Scărişoara – Bârcaciu. 25km cu 2500m diferenţă de nivel.

Fiind prima etapă serioasă lumea a tras pentru departajare (competiţionalii), iar lucrurile ce ţin de clasament s-au limpezit mult. Noi am mers bine, cât am putut, dar Ebasto au fost în frunte. Pe urcarea puternică prin spatele Ciortei am fost surprinşi când i-am văzut nu mult în faţă, semn că la urcări nu stăteam tocmai rău. I-am şi ajuns sus când ei bâjbâiau după marcaje şi am început să coborâm împreună. La vale erau mai rapizi, eu nu mă puteam desprinde de ritmul de ultra cu care eram obişnuit şi nu eram dispus să-mi forţez genunchii. De fapt din această cauză am folosit şi beţele, pe care de obicei le folosesc doar la distanţe peste maraton. Una peste alta: noi un mic plus la urcări, ei la coborâri tehnice. Deja se prefigura ce va urma zilele următoare: ei să tragă de la început, să încerce să pună distanţă, dacă se poate să nu-i prindem pe urcări şi apoi să pună minute pe coborâri; noi să încercăm să ne mişcăm mai cu talent de la început deşi nu ne stă în fire şi să încercăm să câştigăm minute pe urcări ca să avem de unde pierde la vale. Poate la distanţe mai mari să avem încă un avantaj, dar nu aveam să ne dăm seama de acest lucru din cauza vremii.

Cum am scăpat de bolovănişuri am încercat să-i ajungem. Chiar înainte de Bârcaciu, probabil ultima intersecţie, n-am văzut marcajul de bulină roz (am mai spus eu că nu-i culoarea mea preferată) şi din viteză am luat-o pe unde am văzut marcaj cruce galbenă. Mă aşteptam să revăd bulina mai apoi, sau crucea roşie. A contat că apucasem să zăresc şi o haină verde la vale, chiar cum se repezea în pădure, şi am bănuit că-i Roşca, apoi m-am gândit că sigur traseele se reunesc mai la vale. Degeaba şi-a tot pus Adi întrebări, am şi ajuns la răspântia de drumuri, era clar că o lungisem: am făcut 2 laturi de triunghi în loc de una. Măcar dacă îmi vizualizam trackul de pe ceas, acea parte era corectă! Şi uite-aşa, muştruluindu-l pe Adi că alergăm fără convingere, am pierdut peste 8 minute (eram în faţa echipei de mixt Retezat înaintea rătăcirii). Dar faţă de Ebasto am pierdut ceva peste 1 minut, adică am ajuns la secunde pe locul 4 categorie după 2 etape, doar şi ei o luaseră greşit. În cadrul etapei am terminat pe locul 9 general, asta pentru că echipa CPNT Junior a lui Biolan a luat-o aiurea complet pe marcajele de ziua următoare, ajungând la cabana Negoiu, numai bine să facă recunoaştere traseu. Timpul nostru – 5h07min24sec pentru 26,1km cu 2481m diferenţă de nivel, cu peste 1km în plus.

Ca abandonuri – echipa lui Florin Totalcă – probleme “de mecanică” şi echipa familiei Manea – ei cred că au ţinut neaparat să participe la concurs dar micuţa deja dictează în casă.
Lumea se simţea bine, a fost o plăcere să dorm în cort, am avut de mâncare cât am dorit, pe scurt – toate condiţiile. S-a defectat maşina de transport şi au ajuns unele bagaje mai târziu decât era prevăzut, dar noi am avut noroc.

Etapa 3 – Bârcaciu – cabana Negoiu – Acele Cleopatrei – Negoiu – strunga Doamnei – lacul Călţun – Paltinu – lacul Bâlea – şaua Capra – Conacul Ursului – sâmbătă, 02 septembrie.

De această dată traseul a fost pe marcaje turistice, dar coborârea din şaua Capra a fost mai deosebită, marcată în mod special şi amenajată. Doar cu 2 săptămâni înainte fusesem la 2X2 Race şi nu mă puteam plânge că nu ştiam traseul.

Ebasto n-a reuşit să se distanţeze de noi şi apoi a venit rândul nostru să încercăm să trecem în faţă pe urcarea de Negoiu. Mergeam în faţă şi cu coada ochiului mă mai uitam ce se întâmplă. Nae rămăsese ceva mai în urmă dar Adi al meu nu reuşea să treacă în faţa lui Roşca. Nu ne puteam rupe definitiv de ei aşa că sus am cedat iniţiativa la Adi şi m-am pregătit de coborâre împachetându-mi beţele şi alimentându-mă.

Ca de obicei, aproape de punctele critice era Luci, acum pe Negoiu. Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de noi pe parcursul acestor zile, ştiu că pentru ei a fost şi mai greu, indiferent că au făcut poze, au fost la PA-uri, la intersecţii etc, s-au sculat mult mai devreme ca noi şi au ajuns la finish mult mai târziu. Şi pentru că nu au fost mulţi au avut şi mai multe sarcini de executat şi au reuşit pentru că au fost foarte bine organizaţi.
Mulţumesc încă o dată pentru poze!

De la Negoiu pentru Regi şi Pioni se prefigura o pierdere controlată de minute. Ca să-i ajungem din urmă trebuia să tragem peste ce doream noi (mai ales eu) la urcări, nu era ok. Aşa că, mai aruncându-mi câte o privire în jur – era încă o zi frumoasă, am ajuns la finish după 5h18min23sec – 25km cu 2081m diferenţă de nivel, pe etapă locul 4 master şi locul 10 general. Două echipe de mixt au fost mai bune, ca şi ziua precedentă. După 3 etape am rămas pe 4 master la aproximativ 8 minute de locul 3 şi pe locul 9 general. Nimic nu era pierdut, la master ce se mai putea întâmpla ceva şi la mixt. La mixt era o luptă “de sus până jos” în clasament sau, cum se spune politically correct – toţi erau la concurs “doar de fun”, de relaxare, faptul că unii erau pe podium era pură întâmplare.

A fost o etapă care s-a lungit destul de mult, aducându-l la exasperare pe Ady Beleanu. 🙂 Poate fără să recunoaştem, chiar dacă nu erau distanţe spectaculoase, oboseala s-a acumulat. Eu cel puţin nu eram fresh. Am aşteptat să ajungă bagajul de Bârcaciu să ne putem pune cortul şi apoi n-am mai lungit-o mult şi ne-am culcat. Veştile meteo nu erau grozave pentru ziua următoare, se putea scurta traseul şi atunci chiar nu mai aveam cum să recuperăm minutele pierdute. Dar poate o să se strice vremea doar după-masă, să trecem munţii.

Etapa 4 – Conacul Ursului – Fereastra Zmeilor – mică buclă spre “la trei paşi de moarte” – Conacul Ursului – duminică, 03 septembrie.

Molizi frumoşi, înalţi, în campingul improvizat din spatele Conacului, langă pârâu. O plăcere pentru cei cu hamace, am stat şi eu puţin într-unul – m-a lăsat Raul Clinciu. Afară era frumos, nu era prevestire de vreme rea. Doar pe internet erau ameninţări. Şi experienţa unora care spunea că rar se prind 4 zile consecutive frumoase în Făgăraş. Că de aceea s-a făcut UTF de 4 zile, să nimerim măcar 2 etape serioase, nu ca în două din ediţiile anterioare.

Mă trezeşte noaptea căldura. Nu-i a bună. Mă uit afară şi găsesc motivul: s-a înnorat. Păcat, dar mai sper. Pe la 1.30 dimineaţa mă trezesc iar. Bate un vânt! Bine că suntem la adăpost în vale. Dar copacii spun poveste de furtună. Mă îngrijorez că se rupe vreunul, mă liniştesc gândindu-mă că doar cu câteva ore în urmă mă uitasem la ei şi erau zdraveni. Ceva lemn totuşi a căzut sau s-a rupt nu departe, dimineaţa am văzut că era o masă. Începe curând şi ploaia. Aud chemarea organizatorilor la arme, cred că era ora 5. Totuşi ei pleacă pe traseu! Adică au de gând să şi urce pe creastă, nu-i de ajuns de descurajator cum e în vale.

Ne sculăm şi noi, împachetăm cortul aşa cum e şi rapid ne ascundem cu toate bagajele sub acoperişul terasei, pregătiţi de orice se hotărăşte. Ce să facem, mâncăm şi ascultăm. Decizia. Vremea e în continuă schimbare cu viteză mare, nu se ştie cine câştigă – soarele sau norii. Se amână startul cu 15minute şi auzim de 3 variante: scurtă până la Fereastra Zmeilor şi o mică buclă, medie, cu urcare pe Mircii şi coborâre la Podragu şi lungă, programata destinaţie de Complex Sâmbăta, peste Viştea, utopia UTF de la ultimele ediţii.

Hotărârea, aveam s-o aflu pe urmă, o vor lua primii care ajung sus. N-am fost noi, ci Bălan şi Bălăşan, dar cred că la fel hotăram: varianta scurtă. Sus în fereastră bătea tare vântul, ploua, cine ştie ce se va mai întâmpla când vor ajunge ultimii.

Mi-am luat haina de ploaie serioasă, păstrată doar pentru ultra ca să fie în bune condiţii. Am început urcarea pe şoseaua de Transfăgărăşan destul de relaxat. Va fi o nouă etapă, dar cu surprizele date de vreme. Ebasto iar în faţă, asta e, ne-am străduit, au fost mai buni, a fost un concurs fain, cu de toate. Peste doi ani dacă suntem sănătoşi ne vedem iar! Cum am trecut de protecţia munţilor din jur, a văii, cum ne-au lovit ca la un semn vântul şi ploaia, tot mai intensă. Abia am aşteptat să trecem de Fereastră spre nord, unde parcă era altă lume, era linişte. A urmat o coborâre abruptă, am reuşit performanţa să-mi rup un segment dintr-un băţ care s-a agăţat între pietre (a n-a oară a fost cu ghinion) şi din cauza vitezei şi dezechilibrului nu l-am eliberat la timp. Adi tot în faţă, mă străduiam să mă ţin de el. Am ajuns cu bine majoritatea înapoi la Conac. Şifonări au mai avut şi alţii, cel mai tare probabil Silip care a avut ghinionul să se oprească într-un deget. La capitolul înţelepţi pot pune doar o echipă cu un nume adecvat deciziei – Young (and Still) Living, cu Cristina şi Vasilica, care au zis pas ultimei etape. Apăi chiar n-au pierdut nimic, prin ploi şi furtuni au mai trecut şi sus chiar nu aveai chef să te uiţi la peisaje, nu că ai fi putut vedea ceva.

14,4km a măsurat etapa, 1000m diferenţă de nivel, 2h17min11sec pentru noi, încă 5 minute pierdute faţă de Ebasto. Tot locul 4 master şi 10 general pentru etapă, iar după cele 4 etape locul 4 master şi 9 general, cu un timp total de 12h58min55sec, la 13min de locul 3. Felicitări învingătorilor! Felicitări tuturor participanţilor, sunt convins că vor veni şi data următoare să încheie şi maratonul de duminică la Sâmbăta!

Mulţumesc Adi Cosma pentru companie, am făcut echipă bună! Tot tinerel ai să rămâi faţă de mine. 🙂

Via-Maria-Theresia ultramaraton

Alergare, Calimani, Lacul Colibita, Localitati si zone, Munti, Muntii Bargaului, Pasul Tihuta, Via Maria Theresia ultramaraton No Responses »

Aug 292017

Via Maria Theresia ultramaraton

Mare lucru puterea prietenilor alergători! Atâta m-au tot întrebat, atâția s-au dus, au venit cu păreri bune, că mi-am zis – hai să merg și eu la concursul din Călimani – Via Maria Theresia. Nu prea am timp de pauză în perioada asta! Să văd și eu concursul lui Tibi, după ce am citit și cartea lui despre copilăria prin Bârgaie – “27 de pași”. Ca orice om am fost pe la Colibița, inclusiv iarna, pe la Castelul “lui Dracula”, m-am speriat și eu de ce am văzut 🙂 , am fost și câte puțin în Călimani cu concursuri de ski tură sau la schi clasic, dar de pătruns mai în profunzime – să fac drumeție pe Bistricior, pe Pietrosul Călimanilor (2100m, cel mai înalt vărf din Călimani) sau pe Negoiul Unguresc încă n-am ajuns. Sorry, am prieteni vechi bistrițeni cu dragoste de munte cu care am fost în ture, dar tot pe alte meleaguri ne-au purtat pașii.

Tot stau și mă codesc și până la urmă găsesc soluția: îmi iau și un mic concediu, să merg în zonă cu familia. Atâta că înscrierile se termină mai repede decât termenul limită de la sfârșitul lui iulie și mie nu-mi place să apelez la prieteni “în afara regulamentului”, ca excepție. Doar mai sunt ani! Și mă pun pe așteptat pentru oricare din probe, în ordinea preferințelor – ultra, triatlon, maraton sau MTB. Grupul de alergători clujeni e mai bine organizat și-i mulțumesc prietenului Adrian Crăciunescu pentru înscrierea la ultramaraton, sper că i-am onorat cu bine “biletul” cu rezultatul meu. În plus i-am “furat” și locul de cazare. 🙂

Ziua 1. Luni ne-am și înființat lângă pasul Tihuța – Piatra Fântânele. Am, venit inclusiv cu bicicletele. Atâta că vremea era ploioasă și nu era productiv să le folosim și să tot spălăm haine și biciclete. Doar am venit în vacanță să mă relaxez, va fi și vreme bună! Așa că pe o ploaie promițătoare și în ceața lăptoasă care se așternea în prima zi am dormit bine.

Ziua 2. Orice, numai să nu stăm în casă! Pornim în recunoaștere repere de concurs. La început drumeție – Piatra Fântânele – Canton Silvic Tihuța (unde va fi startul și finishul la ultramaraton) – izvor borcut. De la izvor am revenit ca canton prin pădure și am intrat pe finalul de Via Maria Theresia și deja mi-am făcut o impresie: seamănă cu Făgetul nostru, atâta că erau așa multe doborâturi că am fost nevoiți să tot sărim peste copaci. Foarte mult au avut de lucru organizatorii, dacă peste tot prin păduri era așa!
După masa chiar am făcut o alergare la sediul Tășuleasa Social unde va avea loc premierea la ultra și este spațiul de cazare la corturi. Un pic m-am abătut de la șosea și am luat-o peste garduri pe lângă case mai puțin locuite că am și deranjat niște ciute care se ascundeau în tufe! Până la urmă câinii m-au împins iar la șosea, la drumul mai scurt și bun.

Ziua 3. Plouă! Iar fără bici! Dar vreau să vedem și lacul Colibița. Așa că mergem cu mașina până la capătul lacului. Am pe harta de hârtie traseul de CR (cruce roșie), dar pe gps-ul de drumeție nu. Ajungem noi cumva la Piatra Fântânele, sunt peste 14km, poate ajungem din nou la cantonul silvic!
E împânzit de drumuri de căruță pe acolo, dar marcajul CR e proaspăt făcut. În plus e marcat și cu o panglică – am crezut că e traseul de alergare de la triatlon. Sus la Poiana lui Toader panglica se despărțea de CR și bănuiam că o ia spre canton. Am aflat pe urmă că panglica era de la un concurs anterior de triatlon și că ajungea într-adevăr la canton. Unul dintre noii mei prieteni alergători Mihai Cervinschi care putea termina în fața mea la ultra a luat-o greșit sâmbătă pe panglică spre Colibița când mai avea mai puțin de 3km până la finish și a pierdut mai mult de o oră pentru că … nu s-a întors pe unde a părăsit traseul și a avut de sărit la copaci prin pădure… Noi am urmat CR.
A fost prima zi în care am cules ciuperci – gălbiori. De la Piatra Fântânele m-am întors în alergare să recuperez mașina, am fost mai rapid așa decât să merg după bicicletă și să fac peste 30km – venea noaptea. Aveam frontală, eram pregătit.

Ziua 4. E joi și în sfârșit e vreme bună de bike. Alegem să mergem spre pasul Tihuța pe ocolite, pe drumul de Dornișoara și dacă se poate și nu e noroi mare pe drumurile de țară de mai sus de șosea. Am atins rezervația naturală Tinovul Mare și ne-am întors pe la pasul Tihuța pe șosea. Pe scurt: pădure, lemne, vaci și bivoli. Și aer curat.

Ziua 5. Planul e făcut s-o luăm în sfârșit corect pe CR până în Poiana Toader și apoi să urmăm panglica buclucașă și să ne întoarcem pe traseul Via Maria Theresia la canton. În ziua 3 n-am reușit nici la dus nici la întors pentru că n-am văzut un marcaj – era tăiat copacul. CR urcă de la Piatra Fântânele pe sub pârtia de schi, coboară într-o vale unde deja e drum larg pietruit și apoi iar urcă spre poiană și de acolo duce la Colibița. Noi ne-am găsit din nou preocuparea de a culege ciuperci, de data aceasta am găsit și hribi – chiar pe lângă traseul VMT.
Acum traseul VMT era perfect curățat, parcă și măturat! Ne-am întânit și cu voluntarii care se îndreptau deja spre Poiana Prelucilor să-și pună corturile.
De data aceasta am cedat insistențelor și am mers la speriat copiii la Castel. Ca răsplată am mers apoi și la Cruce și la mănăstire să admirăm munții – deja soarele asfințea.

Ziua Z. Gata acum! Ready for race! 81km cu peste 4000m diferență de nivel.
A fost așa cum m-am gândit, s-a pornit în ritm de maraton. Majoritatea probabil se gândeau … și eu m-am conformat și m-am pregătit sufletește – că e un ultra mai alergabil, nu prea lung, că după ce parcurgem distanța “obișnuită” de maraton cumva om duce-o încă vreo 30-40km. Adică, cum am scris pe FB – ca la mașina de spălat – care rezistă, rezistă. Haștag rezist. 🙂

Ei bine, a fost și nu a fost alergabil. Alergarea pe dealurile din Făget m-a ajutat foarte mult, dar nu în porțiunile înalte. Acolo a contat experiența din munții înalți. Pe forestierul spre vale de pe la km 10 am avut și medii pe km de 4 la mie, de mi-a arătat pe urmă ceasul (mai tânăr) că am alergat cei mai rapizi 5km din ultima vreme. Adică cum, eu am venit la ultra! Anul acesta n-am făcut antrenamente de viteză. Aveam pe ceas trackul lui Sebi Butcovan de acum 2 ani, când a terminat în aprox 11h30min. Ceva precis nu era în regulă.

Am trecut în încurajările concurenților de la semi și maraton (le mulțumesc) pe sub poarta de start, am și mimat finish-ul sub ochii fotografului ad-hoc Florin Chircu – îl felicit încă o dată pentru podiumul de categorie de la maraton – trecând glorios pe lângă Vlad Pop precocupat să facă poze pentru MagiCamp. Nici nu m-am gândit că e și punct de alimentare, n-am oprit.

Apoi a început greul. Și frumosul. Și ce-mi place – urcarea abruptă. Și am avut ce vedea. Greu au trecut kilometrii de creastă! Și liniile acelea de nivel pline de rădăcini de jnepeni prin care tot săream coțcă. O dată am călcat linia și am ieșit din joc – m-am împiedicat și am făcut o flotare numai bine să evit un ciot care se pregătea să-mi intre în ochi. În fața mea era Mihai Cervinschi, de el m-am agățat multă vreme și am alergat împreună. Aveam noroc cu urcările, că la vale iar eram mai lent. Îl ajungeam uneori la PA-uri unde zăboveam mai puțin. În spate nu mai vedeam pe nimeni, dar știam că nu-s departe și printre ei e și Vio. 🙂

Am trecut pe rând Zurzugău, Bistriciorul, m-am salutat și am făcut loc la prietenii mei de la MTB (tehnic și greu traseu au avut), apoi peste Pietrosul (Călimanilor) și Negoiul (Unguresc). Am fost surprins să-i văd că vin spre mine Țale și Cârdei. Atunci nu m-am gândit că sunt primii. Bravo lor! Am ajuns în șaua Negoiu la km46 abia cu vreo 10min sub 7h. Acolo era teoretic timpul limită de 9 ore. La ce efort am făcut până acolo, și eu nu merg chiar rău, mi-am dat seama că va fi greu la mulți să ajungă în 9 ore. Era și cald. M-am simțit ca la UTMB și la TDS când am cerut bagajul intermediar, și asta spune multe despre cum mă simțeam. 🙂

Iar cu Mihai am pornit înainte. Adică înapoi. Nu mai erau “decât” restul până se completează distanța de ultra. Locomotiva cu aburi era nimic față de mine. Pufăiam și alergam. Și cică pe ceas mai aveam aproape 2000m diferență de nivel până la finish. Măi să fie! Oare mă încadrez în 12h? Deși aș fi sperat sub 11 după cum a mers la început?

Mă întâlnesc cu Răzvan Samoilă, mai are de făcut bucla de Pietrosul. Mai trece vreme și văd pe Ștefan Sălăgean, închizătorul de la alergare. Mă întreabă de alt Mihai – Ungur. Nu l-am văzut, la cum îl știu precis e în față. Mă mai întâlnesc și cu Doru Rusu, clujeanul închizător la MTB. Faini oameni am tot salutat, am mai și vorbit când puteam. Săritori și voluntarii de la PA-uri, pe mulți îi cunoșteam și de acolo. Mi-a părut rău și m-am tot gândit pe urmă că am avut poate o reacție rapidă și probabil surprinzătoare când a vrut o fată să-mi golească bidonul și să pună cola în loc. Sper că nu s-a supărat, n-am vrut să fie plin bidonul doar cu cola că nu puteam să alerg cu el așa, cola e gazoasă.

Trec kilometri, ajung la 19km, diferență de nivel rămasă 900m. Cam mult mă uit la ce a rămas. Îl văd iar pe Cervinschi pe când să ajung la Poiana Dălbidan. Sunt acum alături de Bogdan Petruțu care are probleme la tălpi. Lebenița m-a pus pe picioare. Și mă uit în spate, văd pe cineva – pe Ungur. Și gata, fug. Mai sunt maxim 12km. Așa mă ambiționez că-l ajung pe Cervinschi la Poiana Prelucilor. N-am apucat să-i explic că n-aveam treabă cu el, că eu sunt mânat de alții. A dispărut și am aflat apoi că s-a rătăcit. Cum am spus mai devreme, prin locurile prin care am umblat zilele precedente.

Am încheiat VMT pe locul 8 la general, cu 11h38min40sec, cam cu timpul lui Sebi. Neoficial, al doilea la categorie, după Toma Coconea – onorant. Vio a venit chiar după mine la câteva minute, prima la feminin, chiar e perseverentă și cred că a mers foarte bine la final, atâta că i s-a terminat parcela prea repede.

A fost o săptămână frumoasă în care VMT a fost apogeul. Mă bucur că am participat, că am întânit atâția prieteni. Că am reușit să vin cu familia, parcă e altă viață. Și mai am ce vedea acolo! Mulțumesc pentru vacanța mea reușită! M-am convins încă o dată că Tibi e bun orator și e simpatic și amuzant. În plus, mă bucur de fiecare dată când aud accente mai deosebite, iar cel de bârgauan e în top. Mai îmi plac cele de dejean, moldovean, bănățean, cel unguresc. Normal că și cel ardelenesc. 🙂 Sunt multe, România e mare și diversă.

Viața merge înainte. Pentru mine urmeaza UTF, Ciucaș maraton și Pirin ultra.

Older Entries