A doua oară la concursul de 8 etape în 9 zile Transylvania Legends? E o întrebare firească “de ce”, ținând cont că este un eveniment care se întinde pe o așa mare durată de timp, se parcurg aproximativ 650km și ești nevoit să alergi pentru aceasta câte un ultra zilnic, în medie de lungime de aproximativ 80km și … doar ai mai fost!
Așa este, am mai fost anul trecut, relatarea este aici. Până și povestitul unei astfel de experiențe e un ultra al scrisului. Am să încerc să fiu concis și totuși cei care citesc să rămână cu informații utile despre traseul Via Transilvanica de la mănăstirea Putna la Mediaș pentru că… e un traseu de viitor pentru cine dorește să cunoască România, se continuă până la Dunăre la Drobeta Turnu-Severin, fiind în lungime totală de 1400km.
Am fost a doua oară ca invitat, de altfel la fel ca Silip și Adi Costea, adică organizatorii s-au gândit la noi, podiumul de anul trecut. De această dată competiția s-a ținut în luna mai, nu în aprilie, între 13 și 21. Ca urmare a fost altă vreme, traseul (cu excepția a vreo 3-4km de traversare a Sighișoarei) a fost parcurs integral (punctul de sosire al etapei a fost și punctul de plecare din ziua următoare). Au fost și alte condiții de traseu, în majoritate a fost uscat, alergabil. A fost cald, de multe ori am suferit de sete. Mă așteptam astfel ca practic anul acesta să fie altfel simțit concursul, mai ales că lumea a revenit la normal, nemaifiind orașe cu cod roșu în care nu aveai voie să intri. Am văzut oameni veseli, mulți turiști îmbrăcați de vară, parcă altă țară ca anul trecut.
În sfârșit am avut ocazia să parcurg întregul traseu de 640km, cu etapele muntoase din Bucovina integrale. Evident, altfel m-am și resimțit pe parcurs, nu e totuna să începi cu etape de 80-90km care pentru mine au însemnat 13-14 ore zilnic sau cu 5-10 ore ca anul trecut.
Am încheiat pe locul 1 la open general, fiind singurul concurent cu traseul parcurs integral: 637km cu 15000m diferență de nivel, în 91h20min. Spre comparație, echipa “Feel Good Team” din Odorheiul Secuiesc formată din Bartha Balint, Szabi Takacs, Sandor Nagy și Kerekes Zoltan, care au parcurs alternativ etapele, a avut nevoie de doar 70h36min pentru a-l parcurge. Podiumul la individual a fost completat de Damian Minuț, Dinu Turcanu, Emil Bodea și Cornel Neagu.
Pun mai jos poze din călătoria din acest an, mulțumesc Victor Ștefan pentru ele. Și un mesaj al meu de dinainte de a începe evenimentul.
Despre Via Transilvanica.
Nu e doar un traseu. E vorba de un proiect complex, există modele și în alte țări, adresat atât românilor cât și străinilor care vor să cunoască țara noastră așa cum este. Pentru noi, așa cum reiese din desenul fetei lui Ștefan, a fost “Aleargă-ți țara”.
Dacă scopul principal al călătoriei pe Via Transilvanica este să se vadă locurile, vizitarea turistică, să se observe cu adevărat diferențele dintre zone, atunci cel mai bine e să faceți drumeție. Adică așa cum face de exemplu d-nul Dinu Mititeanu cu Marlene, care când parcurg fragmente din Via Transilvanica fac drumeție câte 20km zilnic, stau la cort că așa doresc ei și au timp să vadă amănunte, să vorbească cu localnicii, să viziteze obiectivele cum sunt bisericile, să afle de tradiții și să ne povestească și nouă. Așa că prima recomandare și a mea este drumeția. Noi, ca alergători, am parcurs traseul așa cum citești într-o carte pe diagonală.
Dar să dau câteva “liniuțe” și eu, dar fără să fac accidente:
– citiți articolele despre Via Transilvanica de la d-nul Dinu, de exemplu www.dinumititeanu.ro , cu poze
– există site Via Transilvanica, există și aplicație
– sunt trecute cazări, recomandări
– se pot cumpăra borne sculptate, mai sunt câteva pe cei 1400km de traseu, e 1000EUR una
– pentru sponsorizare, Tibi și ai lui au fost și merg și acum în SUA, data trecută au obținut 100.000USD într-o noapte; acum merg cu un film despre Terra Banatica
– anul acesta de aceea nu țin concursurile VMT, proba de ultra etc pentru că doresc să pună toate bornele
– față de anul trecut s-au îmbunătățit și marcajele, iar unele deja au fost vandalizate
– Via Transilvanica nu este o linie cât mai scurtă între Putna și Drobeta Turnu-Severin, ci trece prin locuri diverse, cu istorie și însemnătate pentru țară, așadar străbate Bucovina (manastirea Putna – Poiana Stampei), Ținutul de Sus (Poiana Stampei – Câmpu Cetății), Ținutul Secuiesc (Terra Sicolorum, Câmpu Cetății – Archita), Ținutul Săsesc (Terra Saxonum, Archita – Micășasa), Terra Dacica (Micășasa – Ulpia Traiana Sarmisegetuza), Terra Banatica (Ulpia Traiana Sarmisegetuza – Cruşovăţ) și Terra Romana (Cruşovăţ – Drobeta Turnu-Severin); nu se putea rata Sarmisegetuza, Alba-Iulia
– există caietul drumețului, se poate cumpăra, se pot pune ștampile în el pe măsură ce parcurgeți traseul; la nevoie să știți că la sediul Tășuleasa Social se află toate ștampilele; se pot cumpăra produse Via Transilvanica (modelul probabil a fost împrumutat și de organizatorii noștri, care ne-au oferit la start caietul Transylvania Legends)
– să știți că în general magazinele sătești sunt închise între orele 10 și 17
– sunt gazde care oferă reduceri pentru drumeții Via Transilvanica
– din obiceiuri, semnalate de d-nul Dinu: știati că de Paști porțile la fetele de maritat sunt impodobite cu flori si cu oua incondeiate (si hutulii incondeiau), cu cat erau mai frumoase, cu atat erau mai bogat impodobite (la secui); știați că modelul de împrumut gen case de ajutor reciproc exista la sași sub forma “Nachbarschaft”, vecinii de pe strada, din vecinatate, să se imprumute la evenimente deosebite ca nunți, înmormântări sau să se ajute la construirea unei case
– pentru bicicliști/MTB-isti, părerea mea e că se poate parcurge traseul dar pe porțiuni chiar trebuie să n-ai nicio problemă să faci push-bike; de aceea, mai ales în Bucovina (după Mediaș nu am fost), trebuie studiat foarte bine traseul și opinia mea e că anumite bucăți trebuie ocolite, că drumuri mai accesibile sigur se găsesc
– există unele porțiuni unde nu găsești apă
– da, ar fi frumos să existe o evidenţă a tuturor celor parcurg bucăţi din Via Transilvanica, atât la drumeţie cât şi la alergare şi MTB; poate şi cu clasamente dacă se găseşte o formă de competiţie care să se desfăşoare o dată sau de două ori pe an
– va fi un fel de covor de stele cu toţi cei care au donat/cumpărat/ajutat pentru crearea Via Transilvanica
– la varianta pe mobil a Via Transilvanica se văd sculpturile de pe fiecare bornă; bornele necumpărate sunt gri
Despre concurs
– ca noutăți, în acest an s-a permis să fii finisher la open general etape chiar dacă ai lipsit câteva etape
– au fost concursuri în paralel: semimaraton și maraton Tășuleasa (finish Tășuleasa Social lângă Piatra Fântânele), semimaratonul și maratonul Cetăților (finish-ul la Mediaș)
– s-au folosit rulote pentru voluntari și PA-uri
– au alergat și copii din școlile de pe Bârgaie, care ne-au însoțit pe lungimea unui semimaraton de la Tășuleasa
– ne-au întâmpinat la un PA elevi mai mari de liceu, implicați în întreținerea unei anumite bucăți din Via Transilvanica
– au mai fost evenimente pe parcurs, dar eu am fost pe trasee zi lumină cu mici excepții, deci nu pot spune că știu tot ce s-a întâmplat
Desfășurarea
Eu mi-am făcut temele, ce am scris eu într-un fișier excel pe mai multe foi e… prea mult pentru alt cititor decât mine. Voi prezenta doar ce am scris deja pe Facebook, cu câteva observații/ imagini întipărite în minte. În rest există tabelul comparativ cu anul trecut, respectiv cel de clasament.
“Zi de pauza dupa patru etape grele. Acum suntem la Campul Cetatii, vom intra in Tinutul Secuiesc dupa ce am strabatut Bucovina si Tinutul de Sus pe traseul Via Transilvanica.
Faţă de anul trecut de data aceasta s-au parcurs etapele în întregime, în luna mai sunt mai rezonabile condiţiile de traseu decât în aprilie când mai e zăpadă.
Momentan sunt pe locul 1 între cei care au participat la toate etapele şi încep să ma simt din ce in ce mai bine după ce la început eram la limita sa abandonez.
E foarte interesant să parcurgi tara pe jos, sunt diferente de la zona la zona si nu doar de relief.
In fiecare an va fi altfel, cu timpul cred ca se va asfalta mare parte din traseu si se va pierde din sălbăticie.
Sper să închei cu bine. Momentan suntem opt cei care am făcut măcar un segment din traseu zi de zi, din care doi integralişti Tase şi cu mine.”
Eu am început concursul în condiții nu prea bune de sănătate, o formă mai ușoară de toxiinfecție alimentară combinată și cu ceva dureri de spate de la lucrul în grădină (ocupația care mi-a cam luat din timpul de alergare zilnic). Nu era prea deranjant până când a trebuit să fac efort, să alerg la concurs. Prima etapă a fost un chin continuu, în care n-am avut pauză să mă simt bine. Pace-ul de 10min/km spune multe, chiar dacă am fost printre cei puțini care am parcurs întregul traseu. Aproape 14 ore a durat etapa pentru mine, adică pe la ora 22 am ajuns la finish-ul din Pasul Mestecăniș.
M-am gândit să abandonez, eram epuizat de efortul mai ales mental, dar după ce am mâncat m-am mai gândit și mi-am spus că, în definitiv, există și varianta să parcurg doar 20km până la primul PA și tot așa în zilele următoare.
Am început să iau antiinflamatoare, două în ziua următoare, iar încetul cu încetul mi-am revenit, din etapa a cincea deja eram ok. Normal că efortul inițial, faptul că am fost nevoit să stau atâta vreme pe traseu, m-au afectat pe termen lung la ritm, anul acesta fiind mai lent până spre sfârșit cu aproape 1min/km. Nu mai vorbesc de faptul că timpul dintre și așa puținele PA-uri a devenit mult mai mare, acel litru de lichid de la start a devenit insuficient, am fost nevoit să iau apă de pe traseu mereu de la izvoare sau fântâni, am început să studiez altfel traseele căutând magazinele, eventual pensiunile. Am cumpărat sucuri, bere fără alcool, orice avea gust diferit față de ce găseam la PA-uri, pentru că la atâtea zile e firesc să cauți diversitate și la alimentație. Și am purtat cu mine în plus peturile de sucuri umplute cu apă, bând din ele și stropindu-mă pe cap. Mulțumesc lui Sergiu pentru dușurile de la rulotă, la PA-uri!
Faptul că am încheiat pe primul loc e consecința faptului că au avut probleme fizice pe parcurs principalii concurenți, începând cu Tase.
Pelerinajul meu în alergare cu viteză mai mică mi-a dat ocazia să interacționez mai mult cu localnicii, cumva a compensat lipsa mea de la poveștile de seară de la cazări. La finishurile de etapă, mai ales la început, chiar dacă porneam cu intenții mari de a povesti cu prietenii, invariabil după ce luam masa ajungeam în pat.
Tot datorită vitezei mai mici am început să fiu mai atent la timpii limită, mai precis cel la primul PA. Viteza mea de croazieră era în medie de 7km/h (undeva între 8min-9min/km, un “pace” pe care-l folosesc pentru ultra fără mari provocări dar pe distanță de 140/170km), pe care o consideram confortabilă pentru starea mea și cu care evitam depășirirea timpului regulamentar.
Prima etapă din Bucovina a fost mai sălbatică, practic fără localități între cele mari unde erau și PA-urile. Probabil în satul Spărturi (nu l-am găsit pe google maps) am întrebat de izvor pe o localnică, mi-a spus că este mai sus, iar aproape de ieșirea din sat n-am avut ce face și am vorbit cu o bătrână care trebăluia la un coteț. Pentru că eram convins că izvorul nu-i aproape, am întrebat-o de apă “în plus”. Evident, nu avea dar mi-ar fi dat din ce avea. Am renunțat însă, știam ce înseamnă să cari apă cu găleata de departe.
Din etapa a doua am început să folosesc pet-urile de la sucuri pentru apă, mai ales că am constatat că de fapt eu aveam nevoie de mai multă apă decât luam eu din flask-uri. Cumva flask-urile mă descurajau să beau apă suficient, curgând mai greu. Cu peturile diferența e mare, chiar mă gândesc să renunț la flask-uri mai ales la cursele pe căldură.
Etapa a treia a fost cea în care am ajuns primul la general, Tase având probleme la glezne.
Am avut și surpriza întâlnirii unei vânzătoare mai puțin amabile, care practic a refuzat să mă servească, mimând că are ceva important de scris într-un caiet. Asta e, no drink.
În etapa a patra a venit să alerge și Adrian Costea. Foarte mulțumesc pentru înghețata adusă pentru toți, care ne-a așteptat la final. Fiind foarte ocupat, el n-a putut participa la concurs. Nu am avut nici concurența lui Silip, care avea planuri cu Transylvania 100k și a venit cu noi doar ca să parcurgă Bucovina pe segmentele pe care nu le-am alergat anul trecut.
După ziua de pauză, în etapa a cincea am intrat cu alergarea în Ținutul Secuiesc. Multe de menționat, pomenesc de satul Înlăceni despre care am aflat din cele citite la d-nul Dinu că este cunoscut ca și satul întortocheat, adică satul cu mai multe ulițe decât case. La Lupeni am mâncat la sarmale pentru tot anul. A fost prima etapă când am ajuns la finish după un timp rezonabil, de sub 9h (până atunci am avut tot peste 12h), iar pentru foamea mea a fost prea lungă așteptarea până la masa oficială. Așadar am comandat separat o porție de sarmale, iar cele “oficiale” au avut și ele locul rezervat.
Bună și afinata, am făcut cinste și eu, și organizatorii. Iar totul a culminat cu șampania oferită de câștigătorul de etapă, Bogdan, fiind ziua lui.
Așa cum în etapa a doua m-am întâlnit cu Mihaela Bodnariu, tot așa în etapa a șasea m-am întâlnit cu Adrian Crăciunescu, amândoi fiind din concurenții de anul trecut. A fost etapa în care Tase a considerat că nu mai are rost să se lupte cu accidentarea și a alergat doar până la PA1. A pierdut locul doi la open, dar cred că a câștigat mult mai mult fiind în compania voluntarilor, a organizatorilor și având ocazia să privească cu ochi mai liniștiți natura, oamenii și localitățile pitorești.
Etapa a șaptea din Ținutul Săsesc mi-a creat doar surpriza de a fi locul doi la etapă, eu crezând că sunt pe locul trei. Mă simțeam bine și a început să fie mai pregnant spiritul competitiv. Târziu, dar potrivit pentru ultima etapă din ziua următoare.
Una dintre etapele cele mai frumoase e ultima, cu încheierea la Mediaș. Asta dacă știi s-o alergi, fiind cu multe urcări și coborâri scurte dar puternice. Față de anul trecut când eram ușor accidentat, în acest an am putut să alerg cum am vrut eu. La ultimul PA, cu vreo 15km înainte de final, am întrebat dacă e cineva în față să-l pot ajunge, să mai am cu cine povesti. Au spus că nu, că sunt la peste 30min de mine. Și… pe ultima coborâre, cu câteva sute de metri înainte de finish am ajuns o alergătoare și un alergător. Nu am luptat la maxim, am preferat să ne bucurăm fiecare de finish-ul nostru.
Cătălin Stănescu, cu care încheiasem etapa anul trecut, de data aceasta a terminat mult în fața mea, pe locul doi la etapă.
Într-una din etape am mai avut o întâlnire mai deosebită la un magazin dintr-un sat mai izolat. În faţa magazinului o umbrelă de soare si două bănci. Stau un bătrân cu un pet de bere în faţă şi o femeie. Salut, intru şi cumpăr un suc. Nu mai ştiu – Timbark sau Fanta de protocale. Probabil Timbark. Timbark-ul e 2 lei, Fanta 4 lei. Mă aşez pe banca de lângă ei. Omul avea chef de vorbă. De unde vin? Unde merg? Ce e cu beţele acelea de undiţă la mine în spate? Eu eram lovit de căldură, cumpărasem suc să-mi revin, numai chef de discuţii nu aveam. Aşa că i-am răspuns că sunt beţe de alergare şi că sunt obosit, vin de departe şi e mult de povestit. Cumva lipsa mea de apetit verbal l-a agitat, aşa că imediat ce am terminat de băut m-am ridicat şi am intrat iar în magazin să las sticla. La ieşire o aud pe femeie apostrofându-l pe bătrân: lasă mă omul în pace!
Ca să zic aşa, pe traseul Via Transilvanica dacă e să fi atent la ceva, atunci e ca peste tot: mai întâi la oameni, apoi la câini. În pădure eşti cel mai în siguranţă. Da, urme de urs, alte animale sunt. Da, am văzut o ciută uriaşă, parcă mai înaltă ca un cal poate pentru că era mai zveltă şi cu picioarele mai lungi. Şi am mai văzut o vulpe. Dar alte animale nu, au avut ele grijă să nu mă panichez. În schimb întâlniri cu câini de stână au tot fost, dar o singură dată au fost mai agresivi chiar dacă ciobanul mulgea oile nu departe, fiind seară. În astfel de cazuri e uşor de identificat masculul alfa, el dă tonul şi trebuie ţinut la respect. Şi, încetul cu încetul să te retragi spre desişuri sau dacă este, spre pădure. Acolo ei nu intră, le e frică. Retragerea trebuie făcută mereu cu faţa la ei, chiar dacă la un moment dat îţi dau pace şi se depărtează. E de ajuns ca unul din ei să vadă că le întorci spatele şi te consideră mai slab şi te atacă din nou. O altă observaţie, citită de la d-nul Dinu şi probată, să târăşti beţele sau bota după tine când te depărtezi, asta evident dacă nu-s foarte agresivi, caz în care trebuie să stai cu faţa la ei. Bota mai groasă, cum au ciobanii, e sfântă. Tac, îşi lasă capul în jos şi pleacă. Beţele nu-s aşa impresionante, sunt subţiri.
Închei povestea cu cele scrise pe FB. A fost un eveniment cu de toate și l-am încheiat cu bine. La cât e de greu și mare acaparator de timp, cred că trebuie revenit la clasamentele pe echipe, care au avantajul socializării, al vitezei crescute și deci a timpului de recuperare mai mare și al evitării accidentărilor. Am pus poze semnificative, cu veselia de final a echipei Feel Good Team, molipsitoare.
De aceasta data traseul a fost integral parcurs, fără porţiuni scoase din motive de vreme, teren cu zăpadă, restricţii cu localităţi “pe rosu”.
Vremea a fost în general foarte bună, chiar foarte cald, schimbarea desfăşurării concursului din aprilie în luna mai a avut multe efecte pozitive. Traseul a fost alergabil, rareori cu noroi, lumea din jur era în ţinute de vară, erau foarte mulţi turişti în special în Odorheiul Secuiesc. Natura a fost veselă, plină de culori.
Două etape a avut Bucovina, au fost şi cele mai grele, nu numai pentru mine. Anul trecut etapele fuseseră scurtate spre jumătate, a fost astfel mai uşor. Acum, pentru că am avut şi probleme fizice iniţiale, mi-a fost mult mai greu, după prima etapă în care m-am chinuit non-stop am vrut să abandonez. O a doua zi la fel ar fi fost imposibil de încheiat. Cu antiinflamatorii a devenit mai suportabil şi cu trecerea timpului mi-a fost tot mai bine.
Bucuvina a fost mai sălbatică, fără izvoare care să ne salveze. Lipsa satelor ne-a împiedicat să folosim şi opţiunea cumpărării de la magazine. Ţin minte că într-un sătuc am întrebat pe o bătrână de apă, a spus că este izvor mai sus, apoi la capăt de sat negăsind nimic am întrebat pe alta dacă are apă… în plus. Trebăluind şi abia mişcându-se pe la un coteţ, pe faţa ei se citea dorinţa de a mă ajuta dar şi realitatea că i-ar fi fost greu să aducă apă apoi de la acel izvor nevăzut. Am plecat, pentru mine nu era chiar existenţială apa.
În Ţinutul de Sus, pe Bârgaie, natura deja era mai avansată şi apa n-a lipsit nici la picioare. Au trecut alte două etape prin zone mai accesibile şi populate, în care deja mi-am facut obiceiul să cumpăr lichide, orice nu găseam la punctele de alimentare. No cola… Aşa că de la Timbark (pe care ulterior îl ocoleam) la fanta de portocale, bere fără alcool, orice…
Am ajuns apoi, după ziua de pauză petrecută la Câmpu Cetăţii, pentru următoarele două etape în Ţinutul Secuiesc. Mi-a adus aminte de Maramureş, care mi-e mai familiar. Mi-au plăcut înfloriturile de la casele şi porţile lor, culorile vesele, motivele cu păsărele, porţile zvelte cu găurele în frontonul de sus pentru găzduirea înaripatelor. Toate inspirau tinereţe şi veselie.
Cursa s-a încheiat în Ţinutul Săsesc, la Mediaş. Satele tipice erau mici, cu program doar de seară la magazine, cu multe case în paragină dar şi cu unele aranjate la amănunt cu stilul păstrat. Impresionante clădirile vechi, cetăţile fortificate, bisericile. Cu totul altfel ca alături înainte. Diversitate…
Am încheiat concursul pe locul 1 la open între alergătorii care au parcurs mai multe etape. Nu atât rezultatul contează, cât faptul că am fost singurul care am parcurs întregul traseu şi nu m-am accidentat. Anul trecut încheiasem pe locul 3 şi rămăsesem cu o problemă la un picior.
Am facut un tabel comparativ între anul 2021 şi anul 2022, am fost mai lent acum. Dar a fost mai greu, primele 4 etape de exemplu au fost toate încheiate în peste 12h, făcând recuperarea dificilă.
Am fost destul de constant şi am fost pe podium la etape de câteva ori: locul 2 în etapele 4 şi 7, locul 3 în etapele 3 şi 6.
În 2021 au fost 545km parcurşi în 66h08min. Acum am avut 637km şi 91h20min petrecuţi pe traseu, cu 15000m diferenţă de nivel totală. A trebuit sa fiu mai atent la timpii limită şi m-am străduit să mă menţin la un ritm mediu de 7km/h, deci undeva între 8-9min/km “pace”.
Mulţumesc pentru tot voluntarilor, organizatorilor, lui Victor fotograful. Mai caut eu poze, efectiv în timpul concursului n-am avut disponibilitatea să mă uit prin media. Chiar dacă reuşeam să ajung înainte de ora 19 la finish, timpul zbura şi când ajungeam în cameră orice gând măreţ aveam adormea instant.
Mari felicitări concurenţilor, m-am simţit foarte bine! Să vă reveniţi cât mai repede! Sănătate Tase, eşti foarte bun, îmi place spiritul tău de luptător.
Foarte greu concursul la individual, să faci tot traseul e o echilibristică la limită între ritm, alimentaţie, recuperare şi o atenţie deosebită la orice semn de accidentare care e prioritar ambiţiilor de moment. Cine ştie cum ar fi fost la noroiul de anul trecut sau la o vreme mai dificilă.
Ca să zic aşa, mi-am completat puzzle-ul cu traseul Via Transilvanica pe prima jumătate, mai am de parcurs restul, până la Drobeta-Turnu Severin.”
Dar nu sunt singurul in aceasta postura, e si Iulia, dintre favorite. Bine, ea e cu copil mic, eu in schimb am burtica.
La noi au fost 10000m carpatini.
