Istria 100 Mile 2025

Uau! A șasea oară tot la aceeași probă. Întrebarea rămâne, de ce? Ce mai poate fi adăugat? Un rezumat eventual?

Mă scoate din iarnă mai pregătit fizic pentru noul an, am tot cochetat acum cu ideea de a participa la o cursă mai scurtă, cum ar fi 100k, cursa “albastră”, dar… parcă cu 170km nu te poți juca, n-as face compromisuri. Pe lângă aspectul acesta practic, este o cursă frumoasă, au ajuns să vină zeci de români dacă e să contorizez toate distanțele. Sunt și alte concursuri unde perseverez cu participarea. Sigur, cele de pe lângă “casă” au și alte aspecte (Maraton Apuseni de vreo 11 ori, dacă pun și cursele de family de mai demult, apoi concursurile din Făgetul de lângă Cluj, cum e Făget Winter Race de șapte ori, unele concursuri pe care uneori nu le trec la participare pentru că sunt din postură de voluntar). 
Am însă și alte curse cu prezențe multe și probabil le cunoașteți și înțelegeți de ce: Maraton Piatra Craiului de opt ori, Propark Adventure de șapte ori, Marathon 7500 de șase ori (ultimele două pe echipe, iar ultima nu se mai ține de câțiva ani).

În fiecare an chiar aceeași cursă îți rezervă aspecte noi. Poate fi traseul schimbat, pot fi condițiile de traseu, poate fi vremea… În plus altfel simți cursa și din motive personale. Uneori nu te prezinți optim la start și știi că sunt șanse extrem de mici să fii capabil de un rezultat bun pentru că orice mică “buturugă” te poate da peste cap.
Pe de altă parte experiența îmi spune că orice e posibil și dacă toate “astrele” sunt împotrivă. Nu sunt împotriva tehnologiei în sport, dar îi înțeleg limitările, mai ales fiind cu studii în domeniul electronic și al telecomunicațiilor, plus documentări diverse. Este o tendință clară acum de a privi pe om ca pe un robot, ca pe un obiect, reducându-l la niște parametri, cumva dezumanizându-l. Este binecunoscut experimentul artistei sărboaice Marina Abramović, nu e greu de imaginat la ce s-au pretat spectatorii și cum s-a sfârșit. În momentul când ea a umblat, a redevenit ființă, nu obiect, toată lumea a fugit și sper că a avut remușcări: și cei care i-au făcut rău, dar și cei care au acceptat să vadă acest lucru și nu au intervenit.

Ce vreau să spun e simplu: omul nu e robot, nu-l știm măsura în toată complexitatea lui. Am văzut pe de altă parte că și media online depersonalizează oamenii cu care interacționăm, că pasivitatea la atrocități de război duce la escaladări. Trecând la alergare, știința a tot evoluat. Acum s-a trecut de la simpla privire asupra pulsului inimii, al cărei ritm maxim în mod predictibil scade pe măsură ce efortul durează (la ultimii 70km la Istria eu n-am depasit 120bpm), la considerarea HRV, adică a variabilității acestui puls, cu avantajul că acesta poate să-ți spună de la început dacă vei avea o zi proastă și mai bine faci “recovery”, sau ești la maxim, gata să cucerești Pământul. Doar că atâta vreme cât nu putem măsura impactul unei vorbe bune la start sau pe parcurs, nu știm decât să contorizăm sinapse, să influențăm gândurile mai ales cu forța, dar nu știm cu adevărat ce se petrece în cutia cu gânduri… nimic nu-i infailibil, cunoaștem doar vârful aisbergului.

Eu mi-am dezvoltat reziliența tocmai prin continuarea atunci când îmi era greu. Este și acesta un antrenament, așa se dezvoltă caracterul. Așa vei ști limitele, vei simți și vei anticipa problemele și mai ales le vei stăpâni. La cursele de la Istria mulți de-ai noștri au avut probleme, inclusiv eu. Poate nu vizibile, având dintre ei rezultate bune și foarte bune, dar pentru ei a fost un eșec pentru că au avut alte așteptări. Am văzut de exemplu ce a scris pe FB Alexandro Stroia de la Steaua, cursa de 69km. Pe scurt, că a avut de învățat multe. Întâmplarea face să fi fost la Buzet când era acolo și Ionuț Gălițeanu, antrenorul lui, să schimb câteva vorbe cu acesta, mai mult de salutare. Alexandro a terminat pe locul 16 la open, să folosim exprimarea “n-a fost ziua lui” în sensul că putea mai mult, el fiind nu numai de viitor, ci și de prezent. Dar în țară câte curse sunt de această lungime și, mai important, cu cine să concureze? Asta și apropo la altă expresie “fă-ți cursa ta”, adică fii în borcanul tău. Eu spun că această cursă l-a făcut pe Alexandro alergător de vârf, de nivel internațional. 
Pe scurt, eu nu mă uit la HRV mai ales înainte de cursă. Nu-mi schimbă situația fizică și îmi poate anula și bruma de mobilizare.

Un bravo la toți ai noștri de la Istria! Paul Smerenciuc, cunoscut pentru Bucovina Ultra Rocks și  cronometrarea Livetrail, a spus că-n acest an am fost peste 80. Ne-a și făcut propunerea și ne-am strâns foarte mulți vineri dimineața înainte de startul cursei de 100 mile la o mică alergare de socializare și făcut poze în zona de finish de la Umag. 

La cursa de 100 mile cel mai bun rezultat l-a avut Claudiu Belețoiu, 22h30min, locul 7 la open. Trebuie spus că la Istria, ca și la alte curse din circuitul UTWT (Ultra Trail World Tour cu UTMB cursa echivalentă unui campionat mondial de distanță lungă), sunt aduși pe podium primii cinci la open masculin și feminin și doar primii de la categorii, categoriile fiind din cinci în cinci ani.
N-a fost departe de a fi în primii cinci, a avut de suferit pe unul din intervalele despre care am spus că sunt grele pentru că sunt dificil de planificat: Livade (km132 de cursă) – Groznjan, segment clasic ca lungime, de 15km, dar cu urcarea cea mai grea din ultimii 70km spre Oprtalj urmată de porțiunea absolut greu de descifrat cu teren variat, cu urcări și coborâri multiple, cu multe finish-uri false cum e castelul – muzeu de la Zavrsje de pe parcurs. E ca vârful Godeanu de la noi, vezi un vârf și crezi că acela e Groznjan, apoi altul și altul. Te termină psihic dacă nu ești pregătit de a străbate pădurea bântuită de extratereștri de la Hoia-Baciu de lângă Cluj! 🙂
Se poate vedea pe graficul cu viteze medii pe porțiuni. Mai este o a doua porțiune grea, subestimată, care apare relativ repede. E și pe noapte, și tehnică pe bucăți, dar și mai lungă decât standard, cam 17,5km: Brgudac (km67) – Trstenik. 

Felicitări Claudiu, felicitări Oana (loc 2 categorie, 8 open feminin), felicitări Dan Cruciat (28 general, 9 categorie). Super bine au alergat Bogdan Badea (din Râșnov, 16 general, 6 categorie, 24h19min, ne-am și întâlnit după cursă la o bere-pizza) și Alexandru Ioniță (loc 23 open, l-am cunoscut în autobuzul care ne ducea la Labin, startul curse noastre, e mai puțin cunoscut pentru că nu stă în țară și nu participă la cursele noastre).
Cu Constantin Lucutar m-am întâlnit pe urcarea spre Poklon, se vedea că era “străveziu”, cât era de noapte. Și cu Victor Rojco m-am întâlnit la “bus”.
Bănuiesc că ne vom întâlni cu toții data viitoare! Sigur va fi mai bine, nu ne dăm bătuți! Românii vor lua orașul-port Umag. Că tot se poartă concesionarea de porturi la mare.

Dar ce s-a schimbat “tura” aceasta? Că a fost cald în ziua a doua, era evident că așa va fi. Așa a fost în fiecare an. Dintre voi care v-ați uitat la ce am mai scris pe FB înainte de cursă, anul acesta am venit acolo cu MTB-ul, ca-n old days. Am fost în așa-zisa recunoaștere cu două zile înainte, adică am împins bici pe mai toate urcările din ultimii 40 de km, de la Motovun la Umag. Așa să vă gândiți, că la toate acele urcări grele eu am făcut push-bike. De fun, să mă relaxez mental prin efort.
Anul acesta a fost mult pietriș și pe poteci, mărunt și alb, gen Grecia. Ce să-i faci, civilizație înseamnă și fără noroi. Toți vor curățenie lângă casa lor, iar când amenajezi traseele de la tastatură și idealul tău e muntele asfaltat…
Un alt aspect mărunt, poate unii nici n-au sesizat. Și e important pentru cei care aleargă fără suport. Eu observasem de anul trecut, nu pot spune că nu m-am așteptat, dar tot puțin descoperit am fost. Cursele acestea din circuit au un sponsor oficial, Näak., în afară de Dacia noastră care n-are treabă cu produsele sportive. N-am nimic cu sponsorul în sine, nici cu produsele. Batoane energizante am și luat, m-am și bazat că vor fi la puncte, altfel mi-ar fi fost greu să duc cu mine atâția kilometri (până la dropbag Buzet 100km și vreo 16 ore). Doar că practic nu a mai venit concurența, dacă ai fi dorit să-ți cumperi câte ceva la expo de la start nu aveai de unde, erau doar firme de echipament sportiv (la UTMB e alt spațiu, altă expunere, tot vin producătorii mari de suplimente). Așa că mulțumesc Oana pentru geluri!
Și, ca să continui din efectele negative ale unui singur sponsor, eu am gustat din izotonicul lor de la puncte, nu sunt deloc fan aromă pepene și alte “americănisme” de peste ocean. Și n-am putut să-l folosesc. Am fost prevăzător și mi-am pus tablete de isotonic cu mine, dar din păcate cu atâtea lucruri la mine nu le-am găsit până la Buzet. Nu m-am îndurat să mă opresc, să-mi las rucsacul pe jos și să le caut pe unde s-au ascuns într-unul din buzunarele din față.

Ce probleme am avut eu specific? Mai întâi am prostul obicei care-mi face plăcere să merg pe nemarcate, mai caut trasee, am fost printre jnepeni, zăpadă și bolovani pe Muntele Mare de exemplu. Posibil în ture de acest fel m-am lovit la tendonul lui Ahile la un picior, nimic grav, doar deranjant la efort mai mare și suficient să-mi capteze atenția, să mă determine să fac bicicletă indoor în ultima lună ca să nu fiu nevoit să alerg mult și să vin cu MTB-ul în Croația. Și, la alergarea de grup de la Umag să fac doar o figurație de 1,5km, să nu cumva să mă descurajez la start. După aceea … om vedea, în 10km probabil mă încălzesc și nu mai contează. Doar că a durat încălzirea de cursă mai mult, vreo 40km, până spre Poklon, deși am început ușurel cu pace de 7-8 la mie la vale. Coborârea frumoasă spre Moscenicka Draga (km35), mai tehnică, chiar am făcut-o cu plăcere și repede, nu îmi solicita tendonul, am căpătat curaj. Curând a venit noaptea și parcă s-au mai îndreptat lucrurile, dar a apărut firesc oboseala.
Apoi, când merg la alergare, explorare, nu prea țin cont de vreme, mă orientez la fața locului ce voi face. Și se mai întâmplă să merg ore întregi ud la picioare, mai un strănut… Trece, doar că se pare că nu la timp. Tot așa, ceva mărunt care va conta într-un fel mai puțin așteptat, fiind efect secundar: atunci când e cald, adică după Buzet (km100) am tot băut apă de oriunde am găsit, adică și rece, și de aici mici probleme respiratorii, tuse… și niște priviri ciudate de la personalul medical de la Butoniga (km 117). Începeam să arăt ca Rambo care se camuflase cu noroi ca să scape de Alien. După aceea am avut mai multă grijă să-mi spăl genunchii și picioarele după ce îngenuncheam pe la bălți să-mi ud șapca.

Ok, acum că am scuze, care a fost rezultatul? 29h40min, loc 2 la categorie (adică ai mei, ca brazii, se comportă tot mai lamentabil). Estimarea mea inițială a fost de 26-28 de ore, conform cu nivelul de pregătire și cu … realitatea că pentru a obține locul 1 la categorie trebuie să mă apropiu de 26h. În acest an primul la categorie, un elvețian, a avut 27h28min.
Pe scurt, în loc să mă apropiu la UTMB (PB de 32h15min) de timpii de la Istria (PB de 24h52min), să visez la sub 30h acolo, m-am apropiat la Istria de timpii de la UTMB. 🙂  
Ce mai pot adăuga? De exemplu că dacă Claudiu Belețoiu este de la clubul “Sunt în formă”, care are mulți membri și fani, eu fac parte din clubul mult mai numeros, care nu are nevoie nici de fani și nici de declarație de adeziune, adică din “Nu sunt în formă”. Voi din care club faceți parte? Sfatul meu pentru cei din clubul de care aparțin este să nu uite că și amatorii trebuie să trateze cursele ca profesioniștii, atât cât e posibil.

Am scris o tonă de cuvinte și n-am vorbit de cursa propriu-zisă. Nu e mare nevoie, am tot scris. M-am amuzat uneori cu mici lucruri tâmpițele, atâta cât mă mai ducea capul la așa efort. Trebuie lăsată și mintea să mai patineze, e și un mare efort de voință.
Când au venit cei de la cursa de 69km peste noi, ca uraganul, alergând mâncând pământul, am vrut și eu să mai capăt atenție mai ales de la concurente, pe când le făceam loc să treacă. V-am spus mai sus, omul nu e robot, iar o încurajare, o privire frumoasă fac minuni. Dar când ai doar câteva secunde la dispoziție, cum să li te adresezi cu întrebarea: sixty-nine?
Cursa mea nu a fost un fiasco cap-coadă și total. Am făcut ce a depins de mine. Nici la Buzet nu stăteam rău ca timp, mă puteam încadra în 28 de ore. Deja îi știu pe unii concurenți, care ca și mine, vin an de an. De exemplu austriacul Hannes Tautscher (27h30min timp final, cam slăbuț și el anul acesta), care avea suport, era la Buzet când am ajuns eu. Am și cronometrat că a ieșit de la punct cu 20min înaintea mea. Cu el m-am mai luptat anii trecuți, din ce țin minte măcar o dată am ieșit victorios.

La Livade, urmând ultimii 38 de kilometri, estimarea ceasului meu era că închei cursa în peste 30 de ore. M-am mobilizat și la Groznjan și Buje n-am mai oprit, practic am luat din mers câte un biscuit. Am avut și scopul de a fi pe traseu noaptea dacă se poate abia după Buje. Și am reușit.
Doar că, așa cum estimasem încă din tura de bicicletă, poteca pe iarbă, chiar și bătută acum de sute de concurenți, a fost o problemă pentru picioarele mele obosite, am încheiat tronsonul cu media de 6km/h, adică “pace” de 10 la mie.
Dar am fost tot cu zâmbetul pe buze, făcând haz de necaz. Reușisem să ajung pe două concurente, posibil de la cursa de 110km. Ele mergeau repede și vorbeau incontinuu în croată, adică, stați liniștiți, nu înțelegeam o iotă. Și numai nu reușeam să trec de ele. Era aproape 10 noaptea. Și, în adormirea mea, nici nu-mi dădeam seama cum a trecut timpul, doar ceasul îmi tot arăta pace-ul de 10 la mie. Și așa, la vreo jumătate de oră, sesizez că eu alerg în ritmul în care ele mergeau și vorbeau. Vă dați seama ce cuvinte de bine mi-am adresat, am și avut vreme suficientă, iar la asfaltul de final m-am ambiționat să le întrec.

A urmat premierea, oameni fericiți la terase, vreme plăcută… Toți ne-am făcut “datoria”, am redevenit egali și am sărbătorit împreună.
Din păcate nu au vorbit alergătorii de pe podium, se pare că a devenit regulă. Poate astfel protestează, nu știu. Nici nu au fost prezenți la concursuri elite de superclasă, mă refer la bărbați peste 900 ITRA și femei peste 800 ITRA. Mă tot ridicam de pe scaunul de la terasa de lângă premiere să-i văd măcar pe câștigători, doar sunt un exemplu de urmat.
Și trec mai jos ce am scris anul trecut, pentru cei ce nu știu (am ajuns să mă citez). Se poate să mai fie valabil. Sau poate s-au prezentat cam toți la Chianti Ultra Trail (Italia) de dinainte, fiind ceva nou pentru ei, au mai băut și vin și n-au reușit să ajungă la Istria. A fost mare cursă la Chianti și spectacol, cu televizare a cursei ca la UTMB. Au fost prezenți Jim Walmsley (a câștigat detașat), Killian Jornet…

2024
Mie de la inceput mi-a placut Croatia, cursa de 100 mile din peninsula Istria. Nu e asa de grea ca UTMB, e potrivita pentru inceput de an. Nu e monotona și chiar daca tot asa se numeste au aparut schimbari la traseu. Acum e mai tehnic, trebuie sa te protejezi pe coborari, iar de caldura nu scapi in ziua urmatoare. Noi venim direct de la zăpadă, nu-i de mirare că mereu avem probleme.