Jun 272017
 


poză de pe vârful Vida – 349m, cel mai înalt de pe insulă

Anul acesta am fost pentru a doua oară în Croația, de această dată concediu “pur”, cu familia. Cum am tot umblat prin această țară, am ales ceva nou – insula Pag. Am tot stat și-am studiat, am mai citit prin bloguri de genul “am fost acolo”, am aplicat filtrul uitării cu care sunt obișnuit și în urma căruia cu cele câteva informații rămase am decis că nu-i cazul să mă duc cu MTB-ul. Știam că e insula cea mai mare din Croația, că distanțele de explorare vor fi în consecință mai mari, dar a contat foarte mult că e o insulă pietroasă și puțin probabil să fie accesibilă … pe unde rătăcesc eu. În plus, ce altă explicație să dau faptului că de exemplu la concursul 4 Islands MTB stage race care s-a ținut nu departe, etapele n-au conținut Pag, doar Krk (2 etape), Rab și Losinj. Iar eu știu foarte bine Rab, “am fost acolo” de câteva ori și cu MTB-ul și pe jos, e super pentru MTB.

Și am plecat vineri, 16 iunie, cu o oprire de noapte la Balatonbereny.

IMG_20170616_212100.jpg
Balatonberény, meet friends with bikes.jpg

Pentru că dimineața eu sunt mai matinal, am dat o scurtă alergare de o oră – 12km – (link strava) și pe pistele de bicicletă din Balatonbereny. Nu mică mi-a fost surpriza să mă întâlnesc cu un grup de prieteni pe biciclete în frunte cu Traian care aveau ca țintă turul Balatonului! Cică și ei au fost mirați să mă întâlnească, mi-au recunoscut stilul de alergare. Trebuie să mă înregistrez cumva, cred că alerg cumva ciudat…

După masă (17 iunie) am ajuns în orășelul Pag de pe insula … Foarte amabile gazdele, am stat de vorbă în special cu Kresimir și am mai aflat informații despre plaje, obiective, hărți specifice pentru trekking și biking. Plus că până să venim noi a făcut cumva să aibă și wifi (nu era în “specificații”), doar și Croația e în UE.

IMG_20170617_210528.jpgIMG_20170626_114548.jpg

IMG_20170626_114653.jpg
IMG_20170627_164953.jpg

O privire de la balcon și mai multe pe harta luată de la punctul de informare turistică

Pentru că practic în fiecare zi am alergat în jurul orășelului Pag, scriu câte ceva raportat la ce am văzut, limitat fiind de timp, dorind să ajung totuși și la plajă și mare. Ar fi fost mai ușor să parcurg unele distanțe cu bike-ul, dar n-ar fi fost nicio provocare pe porțiunile accesibile. Am văzut mulți cicloturiști pe șosele, și cicliști “vero”, dar pe nimeni “pe sus”. În zonele de “creastă” ori puteam ajunge pe drum gen de țară fără provocări tehnice (push-bike-ul îl consider normal), ori aș fi făcut carry bike la greu și la deal și la vale. Nu-i ușor nici la alergare, pe sus e o combinație de lapiezuri acoperite cu pietre ascuțite care nu-s plăcute la glezne în cazul că sare greșit vreuna: ori ești pe potecă, ori sari la garduri de piatră și umbli pe lapiezuri și trece timpul de te sperii. Specific nu numai la insula Pag – în partea de sus e jnepeniș și tufe, adică ce rezistă la ariditatea și vânturile de acolo, pe scurt – tot ce înțeapă. Am întâlnit oi și reptile și în sfârșit m-am putut relaxa – nu erau câini – probabil n-au condiții să reziste singuri și să se înmulțească. Partea chiar foarte bună e că am mâncat caș diverse sortimente, doar Pag e renumit pentru Paski sir, vinuri (recunosc că la partea asta n-am ajuns) și pentru sarea produsă din mare.

Ziua 1 – 18 iunie – run – Pag – camping Simuni – peak Vida 349m – Bosana

Prima zi întreagă, prima alergare (link strava): m-am gândit să ajung la campingul Simuni, apoi să urc pe orice potecă găsesc și să traversez dealul, scurtând distanța repertoriată pe hartă care mă ducea mult spre Novalja. Și așa mi-au ieșit 25km cu 760m diferență de nivel.

Pag - camp Simuni - vf Vid - Bosana.jpg

IMG_20170618_083223.jpg IMG_20170618_092618.jpg IMG_20170618_094125.jpg IMG_20170618_094950.jpg IMG_20170618_100934.jpg IMG_20170618_101017.jpg IMG_20170618_101215.jpg IMG_20170618_110250.jpg IMG_20170618_111018.jpg IMG_20170618_103050.jpg IMG_20170618_112814.jpg

De ce camping Simuni? Pentru că inițial asta căutasem, să stăm la unul din campinguri. Ar fi fost multe avantaje, mai ales pentru copii, care ar fi avut posibilități de joacă mai multe, plaje sigur dintre cele mai bune (chiar dacă nisipul e o raritate). Din păcate la alegere trebuie să ții cont și de preț (nu am vrut să stăm la cort), dar am vrut să văd cum e. Firește că fiind în alergare doar am localizat campingul și abia apoi, după câteva zile, am stat la plajă și la baschet cu familia. Pentru prima dată am plătit și intrarea în camping, din anumite rațiuni la Simuni se plătește chiar dacă stai doar 2-3 ore.
Traseul meu a fost șosea până la camping, apoi am găsit punctul alb înconjurat cu roșu (același marcaj îl întâlnești pe poteci, indiferent de unde și unde ajung) și m-am pomenit că urc pe vârful Vida. Foarte frumos până acolo, adică am și fost nevoit să umblu și să bâjbâi puțin cu gps-ul în mână (cu harta Croației preîncărcată).
Partea grea a început când am vrut să cobor spre orășelul Pag, aflat pe partea cealaltă. Am găsit până la urmă o vale accesibilă, având rezerva că oricum dacă mă blochez va fi mai ușor să urc înapoi și să încerc în altă parte. Sufla un vânt care de câteva ori era să mă ia de pe picioare, mai ales că poziții stabile pe pietrele acelea nu prea găseam. Noroc cu zidurile din pietre, m-am învățat să le folosesc cu alte ocazii, umblam pe pietre pe partea “bună” a lor, adică cu zidurile între mine și vânt. Nu erau așa înalte, dar fiecare centimetru de protecție a contat. Așa că dacă de curiozitate vă uitați sau dacă cumva vă trece prin gând să folosiți trackurile, porțiunile unde viteza e sub 3km/h pentru vreme îndelungată nu sunt recomandabile, adică – vorbind în termenii de la Propark Adventure – nici măcar nu se poate spune “după voi va fi drum” în loc de “pe aici este drum”, că doar oi rătăcite am văzut, și acelea cred că erau acolo de mii de ani și nu se grăbeau nicăieri.
În final am trecut prin Bosana și am ajuns acasă. Și aici, după plaja de rigoare, a început o altă plăcere a mea, “parte dintr-un ploiect mai amplu” – cum îi spun eu – segmentarea Croației. Am început să creez segmente semnificative pe Strava pe traseele care am considerat că sunt mai frecventate de pasionații alergării. Așa a apărut de exemplu “Pag – on the road – up” unde nu m-am lăsat până nu am obținut un CR (cel mai bun timp). În fond trebuie să-ți găsești motivații puternice să alergi ore întregi pe căldurile de acolo!

poor running condition.jpg

Cam așa era vremea zilnic, noroc că n-am citit “running conditions” pe mobil decât în ultima zi. De fapt nici acum nu știu cum de mi-a afișat asta, putea să scrie frumos doar temperatura și vântul, fără să comenteze.

Ziua 2 – 19 iunie – run – Pag – pe dealul vecin și apoi plimbare prin orășelul vechi

După prima zi, cu acomodare, alergare, înot de plăcere și altele eram cam obosit și mi-am propus doar să ajung pe limba de pământ (vorba vine, de piatră) de vizavi, la capăt. Asta pentru că orășelul Pag este plasat într-un fel de golfuleț al insulei și cu ceva ambiție (dar clar că pentru alergare ar fi însemnat un ultra, peste 50km) s-ar fi putut face circuitul golfului. Kresimir mi-a spus că a fost cu bicicleta spre Bosana – Novalja –

Apr 142017
 

Plomin

La Plomin, primul PA, km 18

A trecut cu bine primul concurs cu adevărat solicitant din acest an: 100 Miles of Istria – ultratrail. Mi-a plăcut ideea de a merge în Croația la un concurs, am fost de multe ori în aceasta țară în concedii și am tot căutat să găsesc în perioadele respective concursuri, în special de MTB. Abia de curând s-au mai sistematizat concursurile și pe la ei, iar SportsPlanner de la noi a făcut un mare pas înainte, putând să găsești acum și concursurile din alte țări, nu numai de la noi. Punând un link de filtrare – Croația – chiar găsești evenimente, unele chiar și pe mai multe zile, atât de MTB cât și de alergare. Săptămâna ce vine de exemplu este  4 Islands MTB stage race, ceea ce sună tentant. Să vedem anul viitor…

red.jpg blue.jpg green.jpg

participanții români, toți finisheri; se mai adaugă Vio

Dar, revenind, în cazul Istriei (anul trecut în drum spre UTMB chiar am stat aproape de Umag – locația de finish, la Crveni Vrh) cine m-au stimulat să merg au fost prietenii, în special Sove și Adi Țap care au fost și anul trecut și acum aveau ceva de demonstrat. Ne-am mobilizat mulți români, în majoritate din Cluj. La Red Course – 171km cu 7120+m diferență de nivel am fost 12 competitori români și Vio din Moldova, la Blue Course – 108km cu 4470+ diferență de nivel au fost 9 români iar la Green Course – 69km cu 2410+m diferență de nivel au fost 4. În total am fost 26, la care se adaugă aparținătorii… Ceea ce e cu totul deosebit a fost faptul că toți am fost finisheri, chiar dacă unii am avut și probleme, iar la astfel de curse nu se poate să nu ai! Știam cum va fi terenul, în unii ani am fost pe Rab de exemplu cu MTB-ul, știam că va fi frumos și că relieful  mi se potrivește: nu sunt munți înalți în zonă (până pe la 1400m, să zicem un Muntele Băișorii de la noi), urcările și coborârile chiar dacă sunt cu pietre nu sunt lungi ca în Alpi, ci cam ce găsesc eu prin Făget, lângă mine.

plan orar pag1.jpg plan orar pag2.jpg

foaia cu timpii unor concurenți din 2016

100mi profil.jpg

profilul Red Course

Mi-am facut planul în consecință, atât că am fost foarte reticent, se vede că exagerat, cu privire la potențialul meu. Având în vedere experiențele de la UTMB și TDS nu am sperat să termin sub 30h și pe hârtia concepută pe baza rezultatelor unor competitori din anul trecut am trecut cea mai optimistă variantă de finish pe cineva la puțin peste 29h, iar varianta cea mai pesimistă pe la 35h, care însemna s-o las în ritm lejer că nu-i ziua mea. Am încheiat cursa în 27h33min, poziția 44 general (40 masculin), 20 categorie. Nu mi-a folosit la nimic graficul de timp dar e bine ca motivul a fost pozitiv. Mă gândisem că e o cursa prea la început de sezon, avusesem și mici probleme la un genunchi, care încă le simțisem pe prima urcare la maratonul Primavera Trail Race din Șuncuiuș cu două săptămâni înainte.

pagina 1 faces to watch.jpg pagina 2 faces to watch.jpg start list Istria Red Course.jpg

“Faces to watch” și lista de start – prima parte

Un lucru motivant (și la un ultra e greu să-ți găsești motivație în special la final, dacă n-ai motive serioase gen podium, și eu nu sunt la acel nivel) a fost însă poziționarea mea între favoriții cursei. M-am văzut și eu în tabel la “Faces to watch”, am și primit numărul de concurs în consecință – 71. Nu eram elită, dar organizatorii au ținut cont de punctajul ITRA și au considerat că se merită să dea numere mai speciale la cei cu peste 600 puncte ITRA la masculin și cu peste 500 puncte la feminin. La cursa noastră eram favoriți: Sove, Istvan Szokolszky, Mihai Șerban, Adi Țap și cu mine la băieți și Vio la fete. Așadar, la cursa roșie de 171km trebuia să închei normal undeva în primii 70, ceea ce s-a și întâmplat. A fost, ca valoare, al doilea rezultat al meu după 2014 când am participat la EcoMarathon, evident din cursele la care am participat și erau înscrise la ITRA.

Traseul a fost pitoresc, am să încerc să pun câte o poză de la fiecare PA cu localitățile respective. Chiar dacă am parcurs și noaptea o parte din cursă, am avut ce vedea, luna era aproape plină. E frumos să ai munte și mare alături, croații și cele peste 1000 de insule ale lor au ce arăta vizitatorilor. Nu au multe localități mari, dar majoritatea orășelelor sunt fortificate, plasate pe vârfuri de dealuri și sunt păstrate foarte bine.

Cursa mea, așa cum am văzut-o atunci…

Pregătirile.
Nu e mare lucru de spus. Lucrurile obligatorii nu erau multe, includeau și frontală cu baterii de rezervă. Aș fi preferat să iau cu mine două frontale fără rezervă, dar m-am conformat. Noaptea e încă lungă. A doua frontală însă am pus-o în bagajul mare pe care noi, cei roșii, l-am predat la Umag ca să fie dus la jumătatea traseului, la Buzet. Până la urmă s-a văzut că mai bine aș fi luat ambele frontale, am avut dificultăți să schimb bateriile la Petzl-ul meu pe care l-am folosit în prima parte cu acumulatorul lui.
La alimentație, alături de cateva batoane, geluri și două pachete cu jeleuri (gel shots), mi-am pregătit și sandwichuri. Am văzut că anterior la cursele lungi mereu căutam mâncare normală – paine, caș, salam (clar nu găsesc în general, ca să nu mai vorbesc de unt), așa simte organismul. Ce să-i faci, asta mâncam din copilărie, doar la școală mergeam cu mâncare de acasă nu cu bani. Am impresia că un ultrarunner e ca o femeie gravidă, trebuie să i se (sau să-și) îndeplinească toate poftele, altfel corpul cedează mai repede decât e cazul. Așa că am ținut cont și una din puținele plăceri ale vieții pentru mine în special după jumătatea cursei a fost să mănânc sandwichuri. Când mi s-au terminat (n-am calculat bine câte să iau la Buzet), a fost încă un motiv puternic, adăugat la altele care s-au ivit până atunci, pentru a lăsa ritmul spre final. Să nu uit, a fost foarte important că am luat pastile cu săruri (din 10 am folosit 8), tablete efervescente de izotonic și … nurofen.

IMG_20170414_225639.jpg IMG_20170414_225857.jpg IMG_20170414_230415.jpg

 patru găici si două elastice

Rucsacul meu obișnuit de la ultra l-am modificat, am fost în stare să-i tai din bretele pentru că nu stătea cum trebuie pe corp (la UTMB am observat, când era foarte încărcat), i-am pus găici și i-am făcut astfel un sistem de prindere din mers a bețelor de trail similar cu ce văzusem pe youtube la alte firme, n-am eu chef să cumpăr ceva nou la fiecare invenție măruntă apărută. Și la bețe, dintr-o bucată, le-am modificat prinderea la mâini, să pot să-mi las pe mâini chingile. Adică m-am pregătit mai ceva ca Rambo, ca pentru luptă, încât operațiunile să fie cât mai puțin obositoare și să ia cât mai puțin timp tot pe motivul că la ultra fiecare amănunt care te sâcâie iți sapă puternic voința și corpul abia așteaptă să adopte calea cea mai ușoară – abandonul sau mersul în vrie.
Rubrica gadget a fost prezentă și de data aceasta. Mie mereu mi-e teamă că ma rătăcesc, am ceva traume rămase de acum cațiva ani când la MTB nu erau așa bine marcate traseele și acolo după sute de metri mă prindeam că o luasem greșit. Cred că am fost printre primii de la noi care am folosit gps, aveam un Etrex Vista HCX de drumeție. Acum, cu dorința ca fiecare picătură de concentrare să nu se îndrepte spre altceva decât spre cursă, în locul gps-ului meu de drumeție cu trackul pregătit, un Dakota 20, am primit 2 ceasuri, din păcate insuficient testate în regimul în care doream să le folosesc. Le-am luat pe amândouă, unul pus în mod ultratrac și mod course, și care speram să țină toată cursa. Nu m-am putut baza pe indicațiile lui, probabil că nu era buna combinația mod course și ultratrac, că veșnic vibra de out of course, iar la urmă (adică la ultimul PA când și-a dat obștescul sfârșit) indica o distanță de peste 170km deși nu parcursesem decât 160km (cam ciudat, mă așteptam să indice mai puțin).

follow live.jpg

follow live

Pe mobil (obligatoriu să-l luăm)  am lăsat să ruleze un progrămel care arăta poziția mea reală pe un site, asta alături de informațiile pe care ai mei oricum le obțineau de la PA-urile cronometrate. Mobilul nu s-a descărcat total (se vede în poză că acumulatorul indica 27%), îl setasem sa trimită informațiile pe net la max 10min sau 300m parcurși, iar gps-ul lui era setat în mod economic și precizie medie. N-a ieșit rău înregistrarea lui.

Concursul.
Startul a fost în Labin, pe coasta estică a peninsulei Istria. Până acolo am ajuns cu autocarul organizatorilor, la fel ca toți ai noștri, având cartierul general în zona Umag (coasta vestică). Urma așadar să parcurgem distanța de ultra strabătând de la est la vest peninsula, pe ruta Labin – Plomin(km17,7) – Poklon(km43,1) – Brgudac(km57) – Trstenik(km74,3) – Buzet (km89,3 – mijlocul traseului) – Hum(km101,5) – Butoniga(km118,5) – Motovun(km129,9) – Oprtalj(km138,6) – Groznjan(km149,8) – Buje(km157,5) – Umag(km170,9). La ora locală 16 s-a dat startul.

17880071_856618827820087_5832472795257922054_o.jpg 17814261_856624164486220_4244133659313463688_o.jpg 17880477_856632531152050_397429924636663374_o.jpg

 la start în Labin

Așa cum am spus, localitățile sunt pe dealuri, iar Labin n-a facut excepție. Am pornit-o cu toții la vale pe o potecă în pădure. Toate bune și frumoase, dacă n-ai ghinion. Coboram unul după altul, nu prea puteai să vezi în față prea mult, iar dacă lăsai ritmul să ai spațiu venea imediat cineva să ocupe acel vid. Eram și cu ambele bețe în mâna dreaptă, să nu cumva să lovesc pe cei din jur. Așteptam liniștit să se termine cu coborârea, când m-am împiedicat. N-am apucat să mă redresez că m-am mai împiedicat o dată și am căzut. Deja făcusem cunoștință cu pietrele de care aveam să am parte pe tot traseul. Bine că n-am căzut la MTB ca la alergare! Și nu trecuseră 2km. M-am ales cu un genunchi julit, nu arăta prea bine dar era funcțional, și cu mâna dreaptă care arăta bine (aveam mănuși), dar cum ținusem bețele și n-am apucat să le eliberez, mi-o scrântisem destul de tare și mă durea, astfel că genunchiul clar trecuse în plan secund. Și acum nu e chiar ok, e ușor umflată la încheietură. Atunci n-am avut ce face și am purtat la început bețele doar în stânga, era și porțiune alergabilă. Apoi treptat am început să punctez, pentru simetria mișcării, și de multe ori cel puțin până la Buzet în loc de cursă mă gândeam la mână. Aveam pe lângă camelbag și un bidon în partea dreaptă spate – și după o tentativa – două mi-am luat gândul de la el, nu-l puteam scoate, trebuia să sucesc mâna. Am luat la un moment dat un nurofen și tot mișcând mâna s-au mai așezat carpienele și treptat am uitat de mână.

După căzătură Vio trecuse în față, eram alături de Zoli Szenasi și eram bucuros că am la cine mă plânge. Am alergat alături de el o vreme până mi-am revenit din șocul inițial și m-au apucat gândurile de concurs. Știam că trebuie să ajung la Plomin în aproximativ 2h10min, că la Poklon planul era de maxim 6h30min, că timpul de la mijlocul traseului – Buzet – însemna aproximativ jumătate din timpul total pe care urma să-l petrec (deși aparent scăpam de majoritatea urcărilor grele, în anii trecuți concurenții cam așa s-au comportat) și deci era un indicativ serios pentru timpul final. Nu avea sens să mă consult cu hartiuța, mai ales că urma noaptea. Mie mi-au prins bine întâlnirile de pe traseu cu ai noștri, m-au stimulat. Cumva mai tot traseul am fost alături de cineva sau aproape. Îi mulțumesc prietenei lui Adi, Andreea, pentru mesajele cu timpii de cursă ai prietenilor. Nici la acelea nu m-am uitat, n-am simțit nevoia. La Plomin(km17,7) am ajuns în 1h54min, eram mulțumit.

17880346_856935537788416_9155501750099278888_o.jpg 17880364_856940257787944_4261682837270062162_o.jpg 17917119_856970014451635_7372760529673759244_o.jpg

 Plomin

Mergeam tot mai bine, m-am întâlnit și cu Vio. Urca constant, fără grabă. Eu intrasem într-un ritm, am continuat. La Poklon(km43,1) am ajuns în 5h54min, ceea ce m-a cam mirat. Al doilea șoc l-am avut când i-am văzut pe Mihai și Istvan. Chiar nu mă așteptam, în mod normal trebuiau să fie mult în față. De fapt Istvan avea probleme cu stomacul, trebuia s-o ia mai încet. Am plecat și în continuare, fără să ne străduim prea tare, mergând fiecare în ritmul lui, am parcurs mai toată distanța până la Buzet împreună cu Mihai. Pe porțiunile mai drepte și cu panta mică eram mai rapid, la porțiunile abrupte era el mai rapid, atât la urcare cât și la coborâre. Mai alergam împreună, mai ne ajungeam, ne ajutam astfel cu traseul și aveam un ritm. Eu preferam ca la coborârile abrupte, care în general erau în partea de sus a dealurilor, s-o las mai moale. La UTMB făcusem febră musculară din cauza solicitărilor pe coborârile prelungite, doream să evit asta.

Pe unul din vârfurile dintre Brgudac și Trstenik am avut parte de prima rătăcire. Nu mult, dar deranjant, doar la ultra orice lucru negativ contează, se adună pic cu pic. Eram în spatele lui Mihai la vreo 20m iar când am ajuns sus nu l-am mai văzut. Cred că traseul continua în unghi ascuțit și nu m-am uitat unde trebuie. În orice caz m-am tot învârtit pe deal și eram gata s-o iau înapoi, noroc că vedeam frontalele de la cei din spate. Mi s-a mai alăturat un concurent, apoi altul. În trei a fost mai simplu.

La Trstenik(km74,3) Mihai iși vedea de treabă, știa cred că o luasem greșit de la ceilalți. Am pornit împreună mai departe. Iar s-a depărtat pe urcarea mai grea, dar acum aveam altă problemă: mă lăsa acumulatorul de la frontală. Trec pe lumină medie, dar inevitabilul se produce: sunt în pădure, mai am de mers mult și bine până la Buzet și trebuie să trec pe baterii. Știam că voi avea probleme cu schimbul, că e greu de dat jos acumulatorul. Cu mâna nu prea îmi dădeam seama cât de tare să trag și-mi era teamă să nu rup plasticul. Am așteptat pe cineva, m-a ajutat, a încercat și el, degeaba. După câteva minute am plecat cu partea din față de la frontală în mână, cu bateriile puse, atent să nu cumva să mă impiedic și să cadă bateriile. Așa am alergat până la Buzet și acolo am schimbat frontala cu totul.

La Buzet(km89,3) iar mi-am adus aminte de mână: nu reușeam să desfac bagajul, m-a ajutat o fată de la organizatori. Au fost foarte serviabili toți de pe acolo, mi-au adus ce am cerut – cafea, ceai, ba chiar la plecare mi-au adus pâine și ceva aripioare de pui pane pe post de sandwich, că asta cerusem. A sosit și Vio, Mihai era demult acolo, dar am plecat primul. 13h39min era timpul meu, măsurat de fapt la ieșirea din PA. Eram mult sub timpul optim propus, de 15-16h, nu mă stresam dar nici nu doream să pierd vremea, nu se știe ce va urma.

Încă nu era lumină, era înainte de ora 6. Mă tot uitam cu frontala după marcaje, dar era perioada cea mai dificila din zi din acest punct de vedere. Am luat-o greșit câțiva zeci de metri, la un pod pe dreapta nu era marcaj și am luat-o înainte. Nu am întârziat mult. Nu mult după aceea m-a ajuns Mihai. Iar eram împreună și așa am continuat până la Hum (cel mai mic oraș din lume). După Hum(km101,5) practic ne-am despărțit, avea un ritm prea bun pentru mine, eu am continuat mai încet, alimentându-mă.

Până la Butoniga(km118,5) am mers practic singur. Se anunțase o vreme bună și călduroasă. Mie nu-mi prea place căldura, iar pe la noi a fost o iarnă lungă. În weekenduri mai mult pe la munte m-am dus. Mă așteptam să fie cald, dar nu chiar așa. Ceasul meu mi-a indicat un maxim de 34 grade. Începeam să mă moleșesc. Mergeam totuși bine, am fost depașit de un italian dar ajungeam pe altcineva. Atât că omul din față nu văzuse un marcaj și o luase pe drum înainte iar italianul n-a binevoit să-l anunțe. Am urlat cât am putut și am făcut semne, clar nu aveam chef să mai fac zeci de metri pe deal în sus și pe deasupra și repede să-l ajung.
Aici la Butoniga practic prima data am simțit nevoia să stau jos. Chiar înainte de a ajunge la PA, mai trebuia să traversez barajul, m-au ajuns primii trei de la cursa verde. M-au încurajat, alergau repede, iar urmăritorii lor nu se vedeau.

De la Butoniga nu mai era mult – un “fleac” de vreo 50km. Nici diferență de nivel nu mai era multă, comparativ cu ce a fost. Dar… dupa 120km ești alt om, la fel cum se spune că dupa ce bei o bere ești alt om. La Butoniga ajunsesem după 18h20min (ora 10.21) si până la sfârșit mi-au mai trebuit 9h13min.
Mi-a spus Cipri Cioba că m-a văzut la PA, deci în acel moment era foarte în față în clasament la cursa verde. Înainte de urcarea ce urma m-a depășit prima tipă de la “verde”, fata aceea tunsă punk, cu moțul blond – prima a și încheiat. S-a uitat nițel în spate și apoi a alergat în sus parcă era pe plat.

A urmat Motovun(km130). Motovun e orașul din Istria situat la cea mai mare înălțime. Vreau să spun că într-adevăr se vede de departe de jur-împrejur. Aici am avut impresia că organizatorii au să ne urce și-n turla bisericii. M-a ajuns aici Vio, mersese foarte bine. Eu începusem deja noi protocoale de cursă, ce includeau răcire circuite sub chiuvetă, apa pe care o luam pe parcurs nu mă ajuta decât parțial. Batoane nu mai mâncasem demult, preferam geluri și jeleuri. Mi se terminaseră sandwichurile, cam repede, mâncasem mai mult decât estimarea inițială și îmi părea rău că lăsasem câteva la Buzet. M-am uitat în jur, nici urmă de Vio, am plecat mai departe.

Motovun oras.jpg Motovun.jpg

 Motovun

De la Motovun a început partea caniculară pentru mine. Eram și opărit la fund, începuse și o mică febră musculară, m-am oprit să iau al doilea nurofen. Și coborând sprințară, cine venea? Vio! N-avea probleme deosebite, așa că a trecut fluierând (la figurat) pe langă mine. La Oprtalj(km138,6) am mai apucat s-o văd că pleacă. În vreo 32km am pierdut cam 30min față de ea, eu nu-mi găseam o motivație suficient de puternică să trag tare până la sfârșit pentru cateva minute. Poate dacă fugea în fața mea un câine cu covrigi în coadă… În orice caz pentru astfel de situații mai trebuie să lucrez la motivație, să-mi folosesc imaginația. Sau… de acum încolo am sa pun pe hârtiuța mea și câte un timp utopic, să nu mă pomenesc ca acum în mijlocul drumului cu buzele umflate și fără țintă. Când ești obosit nu mai lucrează mintea, toate acestea trebuie pregătite de acasă.

Au urmat Groznjan(km149,8) și Buje(km157,5), ultima haltă înainte de finish. Înainte de Buje m-a ajuns Bogdan Ofițeru, măcar aveam cu cine alerga împreună. Nu-l știam, am aflat că e din Constanța și mi s-a părut că mai degrabă e pe profil de viteză, nu de anduranță. Cu atât mai mult m-am mirat că a mers atât de bine. Cum fiecare e cu ritmul lui, până la Buje i-am trecut iar în față. Cum a venit puțin asfalt cum a început să alerge mâncând pământul. Nu înțeleg cum de nu l-am mai văzut până la Umag(km170,9), câtă vreme am terminat în fața lui. Imediat după Buje m-a lăsat și ceasul, obosise să vibreze. Am scos al doilea, l-am pornit și l-am pus în pahar. Dacă are ceva de spus, să-și vorbească singur.
Ordinea finală la roșii noștri: Sove, Mihai, Vio, Adi, eu, Bogdan, Lucian Dincea, Istvan, Mihai Pantiș, Zoli Szenasi, Mihai Nenciu, Raul Clinciu și Ambrus Kalman.

Am căutat pe Google Earth poze cu locațiile lipsă, să fie aproximativ cum am văzut și eu locurile în timpul concursului. Le pun mai jos, în ordine.

PA0 Labin.jpg 17880346_856935537788416_9155501750099278888_o.jpg PA2 Bodaj.jpg PA3 Poklon poteca.jpg PA4 Brgudac.jpg PA5 Trstenik.jpg PA6 Buzet.jpg PA7 Hum cel mai mic oras din lume.jpg PA7 Hum.jpg PA8 Butoniga.jpg Motovun oras.jpg PA10 Oprtalj.jpg PA11 Groznjan.jpg PA12 Buje.jpg PA13 Umag finish.jpg

Am fost o echipă mare în Croația, încep să-i înțeleg pe chinezi și japonezi care vin în grup și fac poze în draci pe unde merg. 🙂

Felicitări la toți! Gata cu epopee aceasta! Să ne vedem cu bine, Croația e o țară de vizitat!
Mulțumesc pentru poze!

17855285_1417068355024022_5505300548999900940_o.jpg 17758590_1417068728357318_8339186107320775692_o.jpg 17546679_1923200524590525_3825054960607215513_o.jpg

rezultat 71.jpg

 și activitatea pe strava

Sep 062016
 


Concediu, concediu, dar ce fel de concediu? Să n-apuc să dau cu bățul deloc, să scriu nimic? Am fost așa de prins cu relaxarea că efectiv nu făceam mulți pureci pe acasă, fie că “acasă” însemna Crveni Vrh (Monte Rosso) – Croația, Saint Gervais les Bains – Franța sau Babarunca – Brașov.
34194689
Vara aceasta am avut parte de concursuri grele, care fiecare ar fi meritat o atenție specială și o pauză corespunzătoare de la unul la altul. Mă uit în urmă și văd însă grupări de la o săptămână la alta, pauzele fiind mai mici de o săptămână datorită faptului că unele concursuri au fost și pe mai multe zile: Bike 4Mountains – 17-20 iunie și X-Man Romania – 25 iunie, Marathon 7500 – 15-17 iulie, Geiger tura lungă – 24 iulie, Traversarea Tarniței – 30 iulie și Triatlon Cluj – 31 iulie, iar acum UTMB – chiar proba regină – Ultra Trail de Mont Blanc 170km cu peste 10.000m diferență de nivel pozitivă, timp limită 46 ore – 26-28 august urmat de Propark Adventure – 01-04 septembrie, timp limită 50 ore și … Walking Month 12 septembrie – 11 octombrie.

1. Croația – Crveni Vrh
2. Ultra Trail de Mont Blanc
3. Propark Adventure
4. Cuvintele scrise de Gyongyi despre Propark Adventure
 1.
În drumul spre UTMB am purces cu familia în Croația, partea nordică, aproape de granița cu Slovenia, în peninsula Istria. Am stat în Crveni Vrh (Monte Rosso în italiană), nu departe de Umag, vizavi de Portoroz și Piran din Slovenia.
Foarte fain a fost acolo, am alergat zilnic și am străbătut zona în zig-zag, ajungând până aproape de graniță. E puțin mai scump ca în alte locuri din Croația, dar a fost un loc nou pentru mine și, foarte important, nu a trebuit să mă abat prea mult de la drumul ideal spre Franța.
Ca și în restul Croației, aici e o combinație de locuri foarte bine amenajate, de lux, întretăiate de porțiuni sălbatice, “la liber”. Ei au campingurile plasate în locuri ideale, nu “remorci” la câte o stațiune “bengoasă”. Chiar dacă nu am stat la camping, am fost la mare cu ei pe acolo, au putut să joace baschet cu alți copii. Eu în alergările mele exploram iar apoi mergeam pe gps fix în locațiile mai potrivite, chiar cu nisip bun de construit și intrare lină la mare. Pun mai jos o alergare în care am urmărit coasta, trecând de la Umag la Crveni Vrh prin Punta, Basanija, Savudrija. Noi am mers la plajă dimineață chiar lângă noi, iar în rest – cu mașina câțive km – la autocamp Veli Joze, la Savudrija, iar în partea opusă la Kanegra, unde este și o plajă FKK.

Ca să atrag și copiii la mișcare în restul timpului am încărcat coordonate și am făcut și geocaching în zonă, ajungând astfel și-n locuri mai ascunse, pitorești, la castele vechi. Ce mai e de spus, e altfel, altă lume… Multe drumuri de țară, poteci, cu indicatoare la intersecții, pentru bicicletă și drumeție. Trece prin zonă și un “drum european” de bicicletă, cred că e marcat cu E1.
Cum e la noi? Știm! 🙂 Avem umor… Un mic episod – cum am intrat în România, de data aceasta pe la vama Petea (am și stat acolo ca pe vremea când nu eram în UE, erau moldoveni la coadă care erau controlați foarte strict – ne aducem aminte și noi), să mai schimb câte ceva, am trecut printr-un sat din Sălaj, în drum pre Zalău. Și pe drum, un biciclist. Nu era el prea semnalizat, în stil clasic. Adică pe portbagaj fiu-meu a văzut o pisică, ținută de cap de stăpân. Într-o străfulgerare le-am spus: are ochi de pisică, circulă regulamentar.

IMG_20160813_101125.jpg IMG_20160813_105250.jpg IMG_20160815_171730.jpg IMG_20160815_171918.jpg IMG_20160817_165611.jpg IMG_20160817_165642.jpg IMG_20160817_191808.jpg IMG_20160818_204928.jpg IMG_20160817_163112.jpg IMG_20160816_174543.jpg IMG_20160816_174332.jpg IMG_20160816_182024.jpg IMG_20160819_165155.jpg IMG_20160820_192928.jpg

 

Top

 2.
Și acum despre UTMB.

Anul trecut am stat în partea italiană într-un camping, eu participând la TDS, cu startul în Courmayeur. Acum ne convenea să stăm cât mai aproape de Chamonix. Noi ne-am stabilit la Saint Gervais les Bains pentru că acolo își găsise loc de cazare și prietenul Gabor Sztranyiczki, care și el era cu familia. În fond, noi urmând să lipsim o zi și aproximativ două nopți (startul la UTMB era la ora 18 și probabil unul din motive era că estimarea de timp final pentru primii era în jur de 22 ore, aceștia urmând să ajungă astfel la o oră de maximă audiență), în restul timpului familiile puteau să fie împreună, să ne vadă când trecem prin Saint Gervais (km21, al doilea punct de cronometrare și primul de alimentare, noi ajungeam acolo conform planului nostru de cursă pe la ora 21). Ne-am mai întâlnit cu prieteni români, cu Sove, cu Polgar în Chamonix, dar n-am putut sta decât de vorbă puțin – noi ne făceam programul și în funcție de ai noștri.

Până să vină Gabor ne-am și ales un traseu mai ușor prin care să ne acomodăm cu munții. Am găsit în locuința noastră mai rustică, foarte dotată cu tot felul de accesorii de bucătărie și jocuri de societate, un ghid montan cu o mulțime de trasee pentru toate vârstele și puterile, cu startul în diverse localități din zona Chamonix. Așa am ales un traseu declarat pentru familie, cu start în Les Houches – la vreo 10km de Saint Gervais, care ne urca până la 1533m, la Col de la Forclaz. Era recomandat și pentru pitorescul cabanelor de pe traseu. Mai jos sunt câteva poze mai semnificative.

IMG_20160823_144531.jpg IMG_20160823_155211.jpg IMG_20160823_150002.jpg IMG_20160823_170736.jpg IMG_20160823_174008.jpg IMG_20160824_193952_1472105972910.jpg IMG_20160824_194039.jpg IMG_20160824_194111.jpg

A venit apoi și rândul unei excursii cu Gabor, a ales el un traseu unde noi ne puteam testa acomodarea cu altitudinea, urcând la Mont Jolie 2525m. Normal că nu am făcut efortul să urcăm chiar de jos, era deja joi, am luat telecabinele aflate chiar lângă noi. 1000m diferență de nivel tot am făcut, pe vârf ajungând dintre copii doar cu fiică-mea. Pe lângă priveliște mi-a plăcut și placa de orientare din vârf, care arăta în toate punctele cardinale ce vârfuri și obiective sunt vizibile.

IMG_20160825_112726.jpg IMG_20160825_124035.jpg IMG_20160825_133738.jpg IMG_20160825_135904.jpg IMG_20160825_135858.jpg IMG_20160825_135951.jpg

Și în sfârșit a venit vremea ca noi să ne concentrăm strict pe cursa noastră. Eu aveam planul făcut, de care încercam să mă țin. Pe baza TDS-ului de anul trecut mi-am găsit o viteză medie pe care era posibil să o obțin și am aplicat-o pe un grafic în timp făcut de un francez în excel. Acolo figurau și durata pauzelor, se ținea cont și de încetinirea normală datorată efortului pe măsură ce te îndreptai spre finish. Eu anul trecut am reușit să mă comport mult mai bine decât previziona spre final, sărind din grila de finish de 25-26 ore la cea de 24 ore.
Schița cu timpii era bună și pentru familia care mă urmărea și putea estima unde mă aflu, plus că am tipărit și timpii la mai multe persoane care au încheiat anul trecut la interval de o oră, începând de la 31 ore până la 36 ore. Dacă depășeam grila de 36 ore nu mai urma să lupt așa mult pentru rezultat, pentru timp final, însemna că s-a întâmplat ceva, nu-s chiar ok. Pauzele le-am pus foarte scurte, de 3min, utopice, ca anul trecut de altfel, și nu însemna că voi ține cu dinții să plec repede de la PA-uri. De terminat nu-mi făceam probleme, îmi făceam griji însă că trebuie să închei apt pentru Propark Adventure, să nu-mi trag în jos echipa. Asta însemna că nu aveam voie să risc la coborâri, să rămân cu sechele. Oboseala și lipsa de somn urma să le recuperez cât de bine mă pricep.

planificare.png rezultat.png

Un scurt remember de peripeții.
Mai întâi legat de cazare. Am ajuns în Saint Gervais luni, cu ceva după ora 19 care era trecută limită că găsesc gazdele/omul de la agenție, la pensiune/motel. A fost coadă de o oră la tunelul pe sub Mont Blanc. Așa că a trebuit să sun, conform indicațiilor de pe booking. Totul ok, trebuie să găsesc o cheie într-un plic într-o cutiuță poștală cu cifru de la agenție aflată pe strada X. Mi s-a dat cifrul. Coordonatele GPS erau însă greșite, strada nu știu din ce motiv nu era scrisă nicăieri pe indicatoarele stradale (aveam să văd că de fapt era cea principală) și uite-așa am ajuns să introduc codul pentru cifru la o cutiuță din preajmă … care era de la altă agenție. Nu a mers, era și culmea. Mi-am dat seama că de fapt nici nu mi s-a spus numele agenției, am presupus că e totuși Interhome, am găsit-o pe google maps și după multă tevatură am reușit să intru în casă. Adică, pe scurt, parcă am făcut geocaching dar nu în joacă.
Dar chinurile nu s-au terminat, în instrucțiuni era trecută parcare subterană. Am găsit-o, am văzut poarta, aveam cheia dar nu știam unde s-o bag. Nu puteam deschide. Am studiat pereții, mi-am folosit imaginația, degeaba. Ca-n filmele cu proști. Nici cei din jur pe care i-am întrebat nu știau. În fine, găsește soția locul de introducere, la metri buni de poartă. Intru, loc îngust, în pantă. Numărul de garaj 44 nu există, numerotarea se termină undeva la 32. Precis mai este o intrare, un alt șir de garaje. De ieșit doar cu spatele, trebuie talent de șofer nu glumă. Reușesc să parchez unde trebuie. S-a dus ziua.
Apoi, legat de numărul de concurs. Am fost cu Gabor miercuri să ne ridicăm pachetele de înscriere. Atâtea verificări s-au făcut, de atâtea ori le-am arătat plicul cu numărul primit … acasă am observat că din toate lipseau tocmai numărul și eticheta pentru bagajul ce urma să-l las la start pentru Courmayeur. Am simțit că turbez. Verificasem la ieșirea de la standuri, cu Gabor de față, că nu pot pierde nimic, că nu mi-a căzut nimic, dar nu m-am gândit să verific că e tot ce trebuie la mine, că am primit tot ce trebuie.  Sunt destul de tipicar în astfel de situații, prefer să pierd timp mai mult dar să fiu sigur că ceea ce fac e aproape de perfecțiune. A fost ca-n scheciul cu Dem Rădulescu și Jean Constantin, că nu mai știi dacă ai dat ceva sau ai primit.

Și am rememorat, nu mi-a venit să cred. Mi-am adus aminte că la ultimul punct, când primeam punguțele pentru gunoi și alte chițibușuri/reclame n-am văzut să mi se introducă și plicul. Și telefon la organizatori. Engleză, stres… S-a lămurit, urma să iau un nou număr ziua următoare. Adică trebuia să mă întorc la Chamonix, să încerc să ajung și la excursia programată cu Gabor (se vede treaba că am reușit). Eu știu ce complicații pot apărea la o schimbare de număr, ce implică, așa că nu eram deloc liniștit. Dacă trebuia să se întample așa ceva și reușeau să-l schimbe atunci ori eram extrem de norocos (cu totul improbabil) ori aveau o organizare nepământeană.
Și la prima oră am ajuns la Chamonix, de fapt cu jumătate de oră înainte de distribuirea de noi pachete. Câteva întrebări și în fața mea apare plicul meu. Era acolo, nu s-a pierdut. Fuga înapoi la excursie.
Cum UTMB e pentru toți, au fost și curse pentru copii, pe categorii de vârstă. Foarte încântați au fost ai mei, mi-au tot adus aminte să nu uit. Asta tot miercuri a fost, atunci drumul la Chamonix a fost cu dublu rol: ridicare pachete și curse copii. Ai mei au fost la MiniUTMB – Tudor și MiniPTL – Andreea. Pe Andreea am însoțit-o, era mai complicat ca o alergare, era și orientare. La fiecare reper avea câteva poze cu numere pe ele și ea trebuia să memoreze numărul din dreptul pozei corecte. Pozele erau cu sigle de la sponsorii concursului sau cu ceva legat de concursul în sine. La final obțineai 4 cifre care reprezentau ceva. Noi am greșit una, dar nu conta. Doar totul era pentru spiritul UTMB. Cele 4 cifre, rearanjate, însemnau … înălțimea Mont Blanc 4810m, deci era ceva semnificativ pentru concurs. Fain, acum ea vrea direct la UTMB… sau la cursa cea mai scurtă de la UTMB. M-am liniștit, n-are vârsta, nu poate da vina pe mine. 🙂
IMG_20160824_141654.jpg IMG_20160824_192628.jpg

Apare o schimbare de plan pentru cursă… Era o idee frumoasă să ajungem împreună la Saint Gervais să ne vadă copiii, așa că am fost de acord cu Gabor să alergăm împreună prima parte, primii 21km, iar apoi, dacă ritmul era asemănător, să continuăm și noaptea ce urma.

Asta însemna că la cursa mea puteau să fie modificări și de fapt am și împărțit-o la modul cum am mers în 4 etape.
Mai întâi câteva poze de la start. Ne-am așezat acolo cu mai bine de o oră înainte, să putem privi și simți ce înseamnă o atmosferă ca de corridă.

IMG_20160826_170718.jpg IMG_20160826_170832.jpg IMG_20160826_164215.jpg
Prima etapă a fost Chamonix – Saint Gervais – 21km, în care am alergat alături de Gabor. Am mai și povestit, era doar începutul, încălzirea. Gabor era ușor mai lent pe coborâri, dar aveam ritm bun. La Saint Gervais am ajuns cu câteva minute întârziere față de grafic, 2h50min față de 2h45min.
A venit a doua etapă, în care am alergat cu Gabor, dar nu cot la cot. De fapt el avea o țintă de timp mult mai rezonabilă, de 40h, nu 34h ca și mine, așa că nu avea sens să se grăbească mai ales la început. Era important pentru amândoi să avem ritmul nostru, mai ales pe coborâri e o solicitare suplimentară să mergi mai încet, să frânezi după ritmul altuia. Așa că am preferat mici pauze în vârfuri sau pauze suplimentare la PA-uri, deci să poți face și ceva util în așteptare. Așa ne-am înțeles, să ne anunțăm când încetăm să mai mergem împreună, să nu ne stresăm și să alergăm ca iepurii unul după altul. A fost fain, mi-a făcut plăcere să alerg împreună cu el, cel puțin pe distanțe scurte-medii suntem apropiați ca nivel. La 7500 a mers foarte bine.
La refugiul Croix de Bonhomme, km45 știam deja că va urma despărțirea. Urma coborâre. La Les Chapieux, km50 ne-am strîns mâinile și ne-am urat succes.
Porneam în cea de-a treia etapă, de recuperare timp, cu bun simț, dacă se putea. Din păcate euforia vitezei pe coborâri mi-a creat o febră musculară de care nu am scăpat până la sfârșit. Ce să-i faci, din când în când mai ești copil. Am luat doar o jumătate de aspirină o dată, mi-a făcut bine, dar cum nu mai luasem nu am vrut să fac experimente chiar acum, am mers pe siguranță și mai lent.
Știam că sunt în urmă față de grafic, n-am avut răbdare să mă uit cu cât. Acum știu: 8h25min față de timpul estimat de 8h05min. Toți din lista mea au fost mult mai iuți decât calculul hârtiei, sub 8h, deși terminaseră unii în 35-36 ore.
Astfel că am început aventura de unul singur destul de tare. Urma urcare. La Col de la Seigne aveam 10h41min față de 10h26min, recuperasem chiar mai mult decât se vede pentru că la punctul precedent am și stat să aștept. Ajunsesem pe poziția 633, cu peste 100 poziții recuperate.
La Lac Combal, km67, după coborâre, începusem să-mi simt mușchii și a trebuit să o iau mai încet. Coborârile erau și abrupte, cu bolovăniș, și mai ales spre Courmayeur m-au liniștit cu totul, fiind numai trepte de pământ separate cu lemn sau rădăcini. Și asta kilometri întregi, până aici coborând peste 4000m diferență de nivel.
Poze de pe traseu făcute de mine:
IMG_20160827_150820.jpg IMG_20160827_150832.jpg

La Courmayeur am intrat în etapa a patra și ultima: alergarea și mersul să rezist la infinit, indiferent de ce urma. Eram la km80, poziția 547, 15h14min de la start, dar la aproape 2 ore față de țintă. A durat ceva și să-mi iau bagajul, să-mi schimb șosetele, să-mi schimb bateriile la gps, să-mi iau altă pungă de mâncare etc. Dar aveam șanse la 36ore.
Până acum mă lămurisem de niște aspecte diferite și față de TDS. Coborârile erau mai solicitante, nu era atâta drum de țară la vale. Concurenții din jur erau foarte liniștiți, nu făceau gesturi în plus. Alergau foarte economic, nu tare dar constant.
M-a distrat o femeie, probabil englezoaică, care se plângea că i-e somn. Era cu un grup. I-am sugerat să cânte, ceva simplu. 🙂 Așa am făcut și cu Gyongyi la Propark mai apoi. Am cântat “un elefant se legăna”. Infantil, dar ține faza. Cântam în studenție tot felul de cântece simple și repetitive când eram obosiți în excursii și ne prindea noaptea, țin minte și acum coborârea de la Vârful lui Pătru la lacul Oașa, unde ocolirea ni s-a părut interminabilă. O prietenă chiar a vrut să traverseze înot lacul, iar un coleg tot dădea în gropi până ne-am dat seama că umbla pe întuneric cu ochelarii de soare. 🙂 Nu mi-a venit în minte cum să-i dau exemplu, dar un prieten de-al ei i-a dat unul. Ne-am mai întânit de vreo 3 ori până la final, ne recunoșteam chiar dacă era noapte.
Un lucru care pe mine (și nu numai) mă termina psihic era ocolirea. Nu eram singurul afectat. Ajungeai la localitatea de destinație dar nu o luai direct spre punctul de alimentare, ci ocoleai pe poteci localitatea până ajungeai aproape. E drept că nu încurcai astfel deloc circulația, dar mai dura peste o jumătate de oră să ajungi.

Totdeauna pauzele lungi strică. Mi-a fost greu să ajung la refugiul Bertone după Courmayeur. S-a făcut și foarte cald. Mă străduiam să merg cât mai bine, dar fără mișcări suplimentare. De febră musculară scăpam temporar după ce se obișnuiau mușchii cu coborârea, și asta însemna să fie cel puțin jumătate de oră de mers la vale.
La Champex Lac, km122, aveam 25h46min, poziția 530. Era de ploaie, se vedea în depărtare, și începea să picure. Urma din nou noapte. M-a prins ploaia cu tunete și fulgere sus, pe La Giete (1884m altitudine). Și beznă. Mai vedeam luminițe de la concurenți departe, dar în rest pe lângă mine pustiu. Cred că mulți se opriseră, fulgera pe lângă mine. N-aveam ce face, n-avea sens să mă întorc. Noroc că traseul nu mergea chiar pe creastă, ci sub ea, mai erau și conifere din când în când, mă bucuram când le vedeam. Am umblat foarte încet, aplecat, cu bețele târându-le după mine. Am văzut acum că am avansat până pe poziția 458, dar asta pentru că eram cam singurul nebun pe sus. Deja trecuseră 29 ore. Foarte bine mi-a prins echipamentul obligatoriu care era de calitate. Mi-am luat și suprapantalonii la refugiul Bovine de după Giete.
Poze de la organizatori:
34227110.jpg 34181473.jpg 34220802.jpg 34201966.jpg

Apoi vremea s-a calmat, s-a făcut frumos. M-am întâlnit cu Bogdan Petruțu la Vallorcine, cu 20 km înainte de finish. Mi-a dat o pastilă de săruri și două de BCAA  (mulțumesc), dar de senzația de somn n-am scăpat. 🙂 Pe urcarea de La Tete aux Vents, abruptă, era să pic o dată, noroc cu bețele. Pășeam atât de rar și legănat că mi se făcea somn. M-am consolat că măcar ajung pe ziuă și o să-mi iasă pozele bine la finish. De această dată n-am fugit ca nebunul la linia de finish, să dau timp la fotografi să se așeze. De altfel organizatorii au pus linia tehnică de finish înainte, tocmai pentru a se putea bucura concurenții și cei din jurul lor de un final mai liniștit și eliberat de spiritul de competiție. Mulți așteptau să le vină prietenii, copiii, să treacă pe sub poartă împreună. Am încheiat pe poziția 470 la general, 182 la categoria V1H, cu un timp de 38h58min. Am fugit cât era necesar să termin sub 39 ore. Din 2555 de concurenți au încheiat cursa 1468.
L-am așteptat apoi pe Gabor, a terminat și el cu bine sub 42 ore, n-am reușit să-i fac o poză mai bună, am uitat să-l avertizez să nu se grăbească. Felicitări la românii noștri, și la finisheri și la cei care au fost nevoiți să abandoneze. Când încerci să te autodepășești se întâmplă să nu reușești, dar asta pentru că ai vrut mai mult.

Împreună am plecat apoi la Saint Gervais să ne odihnim. Mulțumim prietenilor români care ne-au însoțit la finish. În rest atmosfera a fost deosebită, acolo toată lumea din localități pune suflet la acest eveniment, am și spus în glumă că scoteam un timp mai bun cu o oră dacă nu spuneam de sute de ori “merci” la strigătele lor de “allez” și “courage”.
Ca o concluzie, la cursele foarte lungi am să-mi pun mai mult sandwichuri decât batoane. Efectiv asta am tot căutat la punctele de alimentare: pâine, salam, caș, supă caldă, cola. Și cel mai greu și periculos e drumul spre casă cu mașina, după atâtea ore de nesomn. Cursa am terminat-o cu bine, iar după ce am dormit suficient n-am avut nici o problemă iar la Propark Adventure n-am ajuns să am slăbiciuni evidente, atât că … evitam mișcările inutile.

La finish:

34194688.jpg

Regretul meu a fost că am dormit așa de bine că m-am trezit după premiere. Nici anul acesta n-am reușit să ajung, deși acum eram pe “partea bună” a tunelului. Mai trebuie să mă duc o dată.
Traseul meu, parțial, că m-a lăsat și gps-ul, așa am fost de lent. Lipsesc vreo 5h, 20km și 1000m diferență de nivel.

Top

 3.
Propark Adventure

Le pun împreună cele două concursuri. Prea seamănă ca efort. Să fac două introduceri? Nu-i cazul.

2016-09-02 07.49.27.jpg

Sunt însă și diferențe. Mari. Pentru că Propark Adventure e un concurs pe echipe. Minim o fată. Și e greu, anul trecut echipa mea a abandonat – Iezerele Cindrelului. Am avut și probleme tehnice la o bicicletă care oricum făcea irealizabilă încadrarea noastră în timp.
Acum a fost altfel. Mai întâi am încercat să mă lipesc de cineva cunoscut, de un prieten. Știam că Dan Jecan, care și el participase în altă echipă anul trecut și abandonase, era deja înscris. Ne știm de la CAR Universitar Cluj. Băiat de treabă, liniștit, obișnuit cu muntele, alpinist. Nu e el fan concursuri, nu l-am văzut participând la alergare sau bike, dar sunt lucruri mai importante decât acest aspect. Apoi a venit alături de noi Dan Lupșa. El e bun, uneori prea bun și e riscul că se plictisește. Dar mai important e să știi cu cine ai de-a face. 🙂 Am fost cu el la 4 Munți, ne-am înțeles, am mers bine împreună, chiar pe podium la categorie. Așa că știam că va trebui să-l lăsăm să povestească cu fetele de pe la punctele de control. 🙂 Și apoi a venit bomba: Gyongyi. Fata. Ea mai lipsea, nu știu cum de s-a hotărât și cum de-a vrut cu noi. Adică e foarte bună, orientaristă, hotărâtă, nu-i din aluat obișnuit. Și așa a luat naștere Pietrosul Rodnei, numele fostei echipe a lui Jecan. Mie-mi plac Rodnei… și toți munții din țară.

Ne așteptam la ceva greu. Adică dacă pui un termen limită de 50 ore e greu de crezut că scapi doar cu o noapte nedormită. Foarte secretoși organizatorii. Și frumos numele localității de … instructaj – Babarunca – județul Brașov. Apăi chiar putea fi startul oriunde în țară la ce munți am străbătut, se vede pe diploma noastră de locul 4: Piatra Craiului (startul pe bike până la urmă a fost din Zărnești), Iezer-Păpușa (trailul), Leaota, Bucegi, Baiului și Neamțului (finishul a fost la Babarunca).

Și încă ceva: nu poți spune că faci așa ceva de fun. N-ai cum. Adică numai dacă chiar ești masochist cu acte în regulă. Atunci e simplu, nu trebuie să gândești prea mult, trăiești doar clipa. 🙂 Pentru restul lumii, la care plăcerea se transformă încetul cu încetul din cauza oboselii și problemelor fizice într-o luptă cu tine însuți, totul funcționează pe bază de motivație și voință. Și mai ales să te gândești că ești în ECHIPĂ.
Mai jos sunt detaliile legate de traseu, ca de obicei fiind obligatorii doar trecerea pe la punctele de control în ordine și efectuarea probelor speciale unde era cazul, altfel erai penalizat cu timp de staționare.

IMG_20160907_103620.jpg

IMG_20160907_103629.jpg

Noi aveam un mare avantaj, fata. Ea se descurca singură. Și mereu cu gps-ul în mână. Doar pe urcarea de Leaota puțin am ajutat-o (mai ales Lupșa) la împins bicicleta. Dar a fost doar o demonstrație scurtă, câțiva zeci de metri, să vedem că suntem o echipă. Dar condițiile noastre inițiale nu arătau prea bine și de aceea nu avea sens să pomenesc sau să-mi doresc prea mult un podium. Și nu neaparat din cauza concurenței, care era puternică – cu echipa Grind “a lui Luci” care după ce-am văzut punctele de control era clar în mediul lor, echipa Vulcanii Noroioși “a lui Roșioru” care câștigase anul trecut (acum era cu Iulia Găinariu în componență), a echipei EcoXtrem “a lui Hajnal” și celelalte până la 21, ci mai ales din cauza noastră, a băieților. Noi toți aveam câte o problemă fizică reală sau potențială: Jecan era în refacere după o căzătură la alpinism și la vale nu se putea pune problema de alergare, Lupșa trebuie să aibă și el grijă, iar eu eram după UTMB, abia marți ajunsesem în Cluj după un drum în care condusesem peste 1700km. Mă simțeam odihnit, dar așa se spune că te simți bine înainte de moarte. Nu se știe niciodată. Clar era un lucru: nu puteam spune “hai să”, doar mă puteam baza pe experiența lor și să am încredere că toți vom merge cât putem de bine, iar dacă cineva rămâne în urmă e pentru că așa e mai bine. Pentru toți.

Îi mulțumesc foarte mult lui Suni că a fost alături de noi ca suport. A renunțat chiar la triatlonul de la Sfântu Gheorghe la care trebuia să participe duminică. Acum, la sfârșit, sper ca toți coechipierii și el sunt mulțumiți de ceea ce am făcut, de cum am fost ca echipă. Eu sunt mulțumit. Că am fost buni sau nu, asta pot spune ceilalți, concurenții noștri. Poate le-am dat ceva emoții, eu m-am străduit. 🙂 Am încheiat pe locul 4, în 49ore și 28min, adică în timpul regulamentar inițial. Pe ultima urcare spre pasul Predeluș asta ne-am propus. Cum am avut motivație s-a văzut…

2016-09-02 00.36.44.jpg 2016-09-02 00.36.41.jpg

A contat foarte mult ”pierderea” a 3-4 ore de somn din noaptea dinaintea startului. Am făcut ședință cu privire la viitorul traseu și vreau să spun că așa a rămas. Cu o singură răzgândire, dată de condițiile din acel moment și de … o ultimă încercare. Meritul traseului este aproape în totalitate a lui Suni și a lui Gyongyi. Eu doar mi-am pus coordonatele PC-urilor pe gps și am spus “da” ca la nevastă. 🙂

S-au adunat mulți km – 282km, 8500m diferență de nivel, din care 56km și 3000m au fost la trail.


Nu voi face o descriere a traseului ales, sunt convins că știu alții mai semnificativ să o facă. Mai bine insist pe partea romanțată. Și se vede și pe trackuri, iar dacă sunt unele întrebări sigur răspunsurile sunt anticipabile.

14141608_1256700267697771_3327909323327901956_n.jpg

Prima parte de bike ne-a purtat de la Zărnești la Peștera Liliecilor – PC1. Acolo am intrat cu Jecan și am luat o poză cu un liliac. Brrr… cică o specie de noapte. Adică e specializat… Cum și ceilalți circulă noaptea, bănui că ăsta e muma lor, noaptea nopții și coșmarul coșmarurilor. Și unii îi iubesc. 🙂 Am poză cu el dar n-o pun, să nu speriu blogul. A, da, am vrut să scap de intrare în peșteră și să fac o ambuscadă, să fur hârtia de la cei care deja se întorceau. Erau însă scrise cu număr de echipă.

14289831_1223141011070984_6355471228304544536_o.jpg 14241492_1223141791070906_1447633400413816401_o.jpg

La PC2 Dâmbovicioara a avut loc identificarea arătării din peșteră și proba specială de arhitectură din zonă. Am avut de identificat o casă după cum a fost construită, să le spunem numărul, Dan Lupșa a găsit-o, pe bike.

2016-09-02 12.07.26.jpg 2016-09-02 12.07.25-1.jpg2016-09-02 12.10.33.jpg

Podu Dâmboviței a fost PC3. Am mers de data aceasta fluent, ne acomodasem unii cu ceilalți și deja am avut câteva învățăminte de tras. Aici am trecut la trail.

La PC4 Poiana Pietricica am avut de identificat niște frunze specifice. Cred că le-au mâncat animalele din zonă, că noi 2 din 7 nu am găsit. Am preferat să fim penalizați cu 2x5min, că tot era timp de masă. De fapt de la început spusesem că concursul acesta de aventură se poate transforma ușor în concurs de cine doarme mai mult dacă nu trecem probele speciale. Chiar am făcut niște calcule. Nu știu sigur dacă ne mai puteam încadra în timp, dar sigur ne puteam îngrășa. În orice caz aici a ieșit Jecan la rampă, a dat două răspunsuri corecte la întrebările băiatului creț care ne-a povestit și de arii protejate la Babarunca. De acum preventiv am să trec pe trotuarul celălalt când văd vreun brunet creț pe stradă, să nu-mi pună întrebări. Dar acum știu că măcrișul nu are toxine (la cât am mâncat, cred) și că molidul e specia dominantă în zonă. Practic, degeaba cauți plante prin pădure, trebuie să te uiți prin poieni dacă vrei ceva deosebit.

Am ajuns și la PC5 Șaua Funduri. Conform fișei de concurs, aici urma să fim informați dacă următorul punct e Vărful Păpușa sau e un punct mai jos dacă vremea e neprielnică. Lozul a fost câștigător, meritam după atâta lene din noi să urcăm pe Păpușa. Am urmat triunghiul roșu și am ajuns în valea Dâmboviței. Iar Dâmbovița…

Până la Vârful Păpușa am urcat în neștire. Ne-a prins noaptea, așa că a fost bine că la întoarcere urma să avem aproape același traseu. Au fost peste 5 ore trecute de la PC5 la PC6 Păpușa, mai precis de la ora 15:42 la ora 21:13. Acolo oamenii au fost bucuroși de oaspeți, nu mai văzuseră fețe umane de ceva vreme. Am făcut și poze.

IMG_20160902_211512.jpg IMG_20160902_211450.jpg

Și în sfârșit am ajuns la Podu Dâmboviței PC7. Gata cu trailul. A fost lung drumul, aveam interzis la alergare, doar era la vale. 🙂 Am avut și aici o probă specială, am identificat dintr-un puzzle o specie de cerb. Denumire în latină. Și apoi am avut liber la echipare. Ceea ce am și făcut. Cred că am băgat puțin în sperieți concurența aici, dar noi nu am plecat practic din Podu Dâmboviței la ora 1:30 ci la 5:15. Cam mare pauza, ne-a costat. Oricum eu n-am putut dormi, nu pot dormi până nu duc o treabă la capăt. La partea asta mai trebuie să lucrez, la pauze. N-am dormit deloc nici la UTMB. Adică cele 39 ore plus că startul a fost vineri la 6 seara și înapoi la pensiune am ajuns la ora 14 duminică.

2016-09-03 01.32.48.jpg2016-09-03 01.47.32.jpg

Dacă până aici pot spune că traseul a fost greu, de aici am făcut la push bike într-o veselie. Adică pentru știm noi cine, a fost chiar fun. Îmi place Leaota la nebunie, la 4 Munți anul acesta am avut-o de urcat dar era în sens invers. Ai de urcat, dacă nu faci pauze sigur îți zboară toate gândurile din cap, bune sau rele. Scapi de toate. Acum mă uitam pe trackul din iunie și cu jind la vale, pe unde cu plăcere aș fi schimbat sensul. Am ajuns și la PC8, aproape de vârful Leaota, la intersecția dintre muchia Leaotei cu Militarca. Aici altă probă specială, pe care am trecut-o ireproșabil. Au fost întrebări sigur crețe legate de suprafața pădurilor, de munți etc. Aici în sfârșit mi-am putut ajuta coechipierii, mai știam și eu câte ceva, plus că am fost la ședința de la Babarunca unde ni s-au dat niște informații. Iar eu numere pot ține minte, nu trebuie să aibă logică, deși ajută. Era deja ora 10.44 dimineața. Concurența noastră avea ore avans în față, iar de cei din urmă nu ne făceam probleme.

Cică așa se obișnuiește în Șaua Strungulița, vezi Bike 4 Mountains și poza de mai jos.

14215781_1084051194976691_1707150625_o.jpg

N-am crezut că ne poate lua peste 5 ore să ajungem la Bolboci la PC9 – ora 16.06, dar viața bate filmul. Dacă așa scrie pe hârtie așa este. Mai că eram îngrijorați că nu prindem proba de caiac în timp util. Am făcut echipă cu Lupșa pentru cele 3 repere mai îndepărtate și au rămas Gyongyi cu Jecan pentru cele 2 mai apropiate. A avut o logică alegerea aceasta, de fapt au fost mai multe motive. Și acum consider că a fost bine așa.

2016-09-03 16.39.49.jpg

2016-09-03 17.12.31.jpg

La ora 17.13 ridicam ancora spre PC10 grota Sfânta Ana – Sinaia, Bucegi. Am făcut proba de rapel la crepuscul, aproape noapte și am plecat la ora 20.35.

2016-09-04 00.54.56.jpg2016-09-03 20.09.54.jpg

2016-09-03 20.19.32.jpg

PC11 a fost stâna din munții Baiului, se modificase traseul și punctul se mutase mai jos, nu pe vârful Baiul Mare. Și se schimbase și limita de 50 ore, se mărise cu vreo 3 ore, până la ora 13 duminică. De întrebări scăpasem, nu mai erau probe speciale. Se pare că am mers bine. Ora 23.40 am bifat trecerea. Eram la aproape 2 ore de echipa EcoXtrem, mai aveam șanse, dar trebuia să schimbăm ceva. Totul sau nimic. Și acea schimbare a fost traseul. Singura schimbare față de ceea ce stabilisem cu “da” înainte de start.

N-a funcționat pentru că trebuia să mergi. Bine, adică ca la șosea. Dar am încercat. Noi am luat-o prin nord, Clinciu prin sud. Aceeași logică în spate, motivele ușor diferite.
La somn în municipiul Săcele:

IMG_20160904_034247.jpgIMG_20160904_034143.jpg

Când urcam spre pasul Predeluș PC12 ne-am întânit cu Hajnal și ai lui. De aici încolo a contat motivația cu timpul sub 50 ore. Pentru că puteam.

Au încheiat oficial concursul 6 echipe. Bravo învingătorilor! Și felicit în continuare toate echipele participante, nu contează unde au ajuns. Anul viitor vor dori să deslușească mai multe probe speciale. Și la mine a funcționat anul acesta. Și mă bucur că echipa Iezerele Cindrelului a ajuns așa departe și a încheiat pe locul 9, când coboram de pe Păpușa ne-am întâlnit, ei urcau spre bucuria câinilor. 🙂 O parte din inimă mi-a rămas la acea echipă atunci, așa cum o parte îmi va rămâne alături de Pietrosul Rodnei.

Și am ales Marathon 7500 ca premiu pentru anul viitor. Așa, ca să se știe! 🙂

IMG_20160905_100318.jpg IMG_20160905_085520.jpg IMG_20160905_085454.jpg 14183780_1259218070779324_4735222476783677249_n.jpg 14222233_1259218560779275_4019365212820428378_n.jpg 14215212_1084051141643363_2099675622_o.jpg 14233384_1084051444976666_757500749_o.jpg 14192537_1259218150779316_4305042472561848612_n.jpg 14191903_1259218227445975_1277398770097908012_n.jpg

Totdeauna las un spațiu în timp când scriu despre un eveniment ca să fiu mai lucid, cu atât mai mare cu cât sunt mai obosit. Acum pot spune că mi-a plăcut chiar dacă am avut de împins mult bicicleta, că am avut de învățat și că oamenii de la această competiție sunt deosebiți, indiferent din care parte privesc concursul. Și anul viitor sper să ne reîntâlnim și să aibă în continuare inspirație pentru probele speciale. Și tot ca o concluzie, lăsând la o parte prima parte de bicicletă care a fost mai ușoară pentru că am fost și mai odihniți, toate celelalte treceri de la un punct de control la altul pot fi considerate concursuri în sine de trail sau MTB, unele chiar grele, gen maraton.

Mulțumesc coechipierilor pentru efortul lor, pentru timpul petrecut alături de mine. Dacă dintre voi doriți să scrieți aici câteva cuvinte, m-aș bucura. Să ne vedem cu bine!

Top

 4.

14233782_1084051241643353_1893629903_o.jpg

Mai jos sunt cuvintele scrise de Gyongyi despre cursă, mulțumesc!

Ai avut o vara incarcata. Cum spuneam si pe traseu, nu stiu cum puteti face atatea concursuri ultra. Felicitari pentru rezultate!
Frumos ai descris Veze concursul Pro Park Adventure, realist pe fiecare sectiune de parcurs, doar ca ai exagerat un pic in ceea ce ma priveste pe mine. Nu am fost nu stiu ce, stiti si voi cat m-ati ajutat in sus spre Leaota, in zona no bike! unde ne-au trimis organizatorii cu bike 🙂 , mi-ati legat bicicleta (Dan Lupsa si cu Veze) de a voastra si eu nu trebuia sa o imping pe cativa km, doar sa o tin sa nu se imburde… M-a ajuat enorm ca sa-mi revin si sa pot merge mai departe. Spre Papusa la trail la fel, eram foarte jos cu bateriile dupa ce am grabit pasul catre stana salvatoare. Aici Dan Jecan si cu tine Laurentiu ati stat si ati mers la pas moale de tot in urma mea si m-ati ajutat sa ajung pe Papusa. Ti-am gatat gelurile si apele si sandvichul lui Dan Lupsa 🙂 . Dan Lupsa mi-a luminat drumul cu frontala lui din lateral pe toata coborarea de la CP11. Etc.
A fost o echipa buna spun si eu. Echilibrata. Nu ne-am certat. L-am avut langa mine pe puternicul Dan Lupsa, pe istetul si calmul Dan Jecan si pe cel “cu de toate” bune pentru un astfel de concurs, Vezentan Laurentiu, care tace si face 🙂 , te sprijina la greu si ce e cel mai important, merge. Ca asa cum arata si track-ul, e mult de mers si pe Suni baba 🙂 , el ne-a ajutat cu planuitul, eu doar am executat.
Eu nu pot sa spun nici azi ca mi-a placut 🙂 , prea greu pentru gustul meu, iese din categoria sport pentru mine, asa-numita “bomba” nu s-a recuperat nici pana azi. Dar ce pot spune e ca daca asta am zis ca facem, atunci a fost bine cum am facut noi toti. Si asta mi-a placut. Multumesc coechipierilor si lui Veze ca m-a chemat si ne-a adunat laolalta.
Nu mai merg niciodata! 🙂 )

Top

Sep 102015
 

From Vacanta si UTMB – Sur les Traces des Ducs de Savoie (TDS)

1. Primul popas – Kesthely-Ungaria
2. A doua oprire – Camping Serenissima-Italia
3. Scurtă vizită la – Veneţia-Italia
4. Lângă Courmayeur pentru 7 zile – Camping Du Parc-Italia
5. Concursul TDSDesfăşurarea
6. Parcul de aventură – Pre Saint Didier-Italia
7. La Chamonix – la sosirea primilor concurenţi UTMB-Franţa
8. Ultima oprire – Crikvenica-Croaţia
9. Atelier reparaţie barcă – 49th Fishermen’s week-Crikvenica-Croaţia

Anul acesta vacanţa noastră
am alăturat-o concursului de trail-running din Franţa – TDS, un concurs declarat de organizatori dificil, cu 120km cu 7250m diferenţă de nivel. N-am mai fost niciodată în Franţa, nici în Italia, aşa că pentru mine toată excursia a fost interesantă. Am făcut pregătirile mai serios ca de obicei şi împreună cu toată familia şi cu Victor am luat-o pe ruta Kesthely – Ungaria, Camping Serenissima – Italia, lângă Veneţia, Camping du Parc – Italia, lângă Courmayeur unde era startul TDS, în apropiere de Mont Blanc şi unde am stat 7 zile pe durata întregului concurs şi înapoi pe la mare Crikvenica – Croaţia.
Am concurat trecând ca şi club Clujul Pedalează, să se vadă de unde provin, iar ca tricou am purtat pe cel de Maraton Apuseni, să nu las deoparte nici clubul CAR Universitar Cluj.
Mă bucur că am încheiat cu bine cursa, în 23h52min, pe locul 211/1214 finisheri la general şi 59/428 la categoria V1H. Au fost 595 abandonuri. Am fost mulţumit că am încheiat sub 24 ore cursa. Am avut ca referinţă timpii de anul trecut ai concurenţilor români, în frunte cu Zsolt Kovacs – atunci au concurat pentru prima dată români la TDS. Am avut de gând să mă întâlnesc şi să-i întâmpin pe ai noştri, care concurau la CCC, OCC şi UTMB, dar de la gând la faptă a fost cale lungă, ivindu-se câteva probleme. Măcar am reuşit să ajung o dată şi după concurs la Chamonix, atunci când a sosit câştigătorul de la UTMB – Xavier Thevenard, şi să mă întâlnesc cu Grigore Iulian (ne-am văzut şi pe traseul TDS) şi Oana şi să-l salut pe Daniel Florea.
A fost un concurs mare, cu mii de concurenţi la fiecare probă, îi felicit pe toţi concurenţii pentru efort, mă bucur că ai noştri au fost buni. Merită menţionaţi cei de la proba CCC în frunte cu Hajnal – locul 9 la general.

Mai jos sunt câteva din pozele fotografilor de pe traseu – Lago di Verney, finish – acum stau în cumpănă dacă să le cumpăr sau nu. La sfatul lui Ady Beleanu am mai făcut şi eu câteva poze pe traseu, de amintire, chiar dacă nu eram chiar în cea mai bună dispoziţie pentru asta 🙂

ld_27802487.jpg
ld_27802486.jpg
ld_27818012.jpg


Ca de obicei
la cursele de ultra-trail am avut la mine pe două pagini înfoliate timpi de reper, una din pagini fiind o aproximare luată dintr-un excel – link de la organizatori. Aveam idee pe unde mă voi încadra. Am făcut poză şi cu numărul de concurs şi cu pungile pentru bagaje – una pentru lucrurile ce trebuiau lăsate la finishul din Chamonix şi una, opţională, pentru punctul intermediar de la km66 – Cormet de Roselend.

DSC_0189.JPG DSC_0190.JPG DSC_0191.JPG prel.jpg


Concurenţii români
de la concursurile UTMB din acest an:

concurenti.JPG

Top

 1. Prima noastră escală urma să fie orăşelul Kesthely de la capătul îndepărtat al lacului Balaton din Ungaria. Am ales locaţia pentru că mi-a plăcut în precedenta trecere cu ocazia supermaratonului de alergare de la Balaton (turul Balatonului). Chiar a fost un model de cum ar trebui să fie orice orăşel turistic sau nu din România. Ne-am cazat în zona centrală în casa unor artişti. Nu mi-am imaginat însă că la gangul de intrare va scrie, printre altele, Casablanca – Night Club. A trebuit să fiu mai atent cu intratul, partea cu beculeţe roşii era clară, dar mai aveam posibilitatea să nimeresc după perdeaua neagră greşită. 🙂 În orice caz e de reţinut.
Dar până la Kesthely am avut parte de prima sincopă, cu maşina. În iarnă m-a lăsat motorul în Austria de a trebuit să merg pe platformă până la Gyor, acum iar a început să clipească spirala cu injecţia… dar motorul mergea rezonabil. Încep iar telefoane, sun cumnatul, care se pare că ştie o mulţime de service-uri din Ungaria, dovadă că n-a avut nevoie de ele. Numai că în weekend ungurii nu lucrează… Îmi dă la telefon un mecanic, aflu că probabil e doar o bujie de incandescenţă şi nu-i aşa grav. Mai sun şi eu pe mecanicul meu şi el, om practic, mă întreabă direct: merge maşina? Eu: Da! El: Păi atunci dă-i înainte! Eu: Şi becul? El: Păi nu te uita la el! Pune o bandă pe el! Eu: Ok, am leucoplast mai multe modele, că doar mă duc la concurs! Şi aşa am mers, dus-întors încă peste 3000km. Ca să închei cu epopeea maşinii, în Italia am fost programat peste o săptămână, iar în Croaţia m-a ajutat gazda şi am fost la service, mi-a şters mecanicul 6 din 7 erori şi mi-a spus că am injector defect şi o bujie. La Cluj acum e reparată: 2 injectoare şi 3 bujii din 4 defecte. Mă şi mir că a mers motorul, cred că doar din obişnuinţă, ca şi bătrânii care după revoluţie se mai aşezau la cozi şi când îi întrebai la ce stau nu ştiau ce să răspundă: stăteau pentru că văzuseră că e coadă.
În orice caz, am fost cu emoţii tot drumul şi numai chef să merg la Chamonix cu maşina nu mai aveam. Rămânea numai varianta de vizitat Chamonixul cu autobuzele organizatorilor. Dar până acolo mai aveam în plan să vizităm Veneţia.
Poze de la Kesthely, au şi piste de biciclete, este zonă pietonală, sunt panouri explicative…

DSC_0001.JPG DSC_0007.JPG DSC_0008.JPG DSC_0011.JPG DSC_0017.JPG DSC_0018.JPG DSC_0022.JPG DSC_0024.JPG DSC_0027.JPG DSC_0033.JPG DSC_0034.JPG

Top

2. A urmat oprirea la campingul Serenissima. Intenţia noastră era de vizitare a Veneţiei şi de adaptare cu ideea de camping. În copilărie stăteam mult la camping la mare cu familia sau pe plajă unde eram ca-n camping, şi mi-a plăcut foarte mult pentru că mă simţeam liber şi-mi făceam mulţi prieteni de joacă. Cum stăteam câte trei săptămâni minimum, copiii veneau şi plecau dar joaca nu se termina 🙂

DSC_0131.JPG
DSC_0128.JPG
DSC_0130.JPG

Top

3. După-masa am vizitat Veneţia, am făcut o călătorie cu un vaporaş până la Palatul Dogilor şi Piaţa San Marco. N-are rost să povestesc mai multe, a fost impresionant şi aşa, doar scrijelind cu privirea câteva ore exteriorul clădirilor. Şi când te gândeşti că întreg oraşul a fost construit într-o zonă mlăştinoasă, pe trunchiuri de copaci!

DSC_0040.JPG
DSC_0041.JPG

DSC_0044.JPG DSC_0055.JPG DSC_0061.JPG DSC_0069.JPG DSC_0076.JPG DSC_0078.JPG DSC_0087.JPG DSC_0090.JPG DSC_0092.JPG DSC_0097.JPG DSC_0109.JPG DSC_0111.JPG DSC_0115.JPG

Top

4. În ziua a treia am ajuns în fine la destinaţie – Camping du Parc – Pre Saint Didier – comuna Morgex, lângă Courmayeur. Eram cazaţi într-un fel de iurtă – un fel de cort mai mare cu paturi suprapuse. Fiecare construcţie din camping are un nume, a noastră se numea Tepee. Am făcut câteva poze şi cu ciudăţeniile din jur. 🙂 Prima mea întrebare a fost cu ce ne încălzim, venind în întâmpinarea întrebărilor posibile ale familiei. Omul mi-a arătat cu o mână exteriorul. Clar! Mi-a şi trecut prin cap basmul acela cu oborocul – Prostia omenească a lui Creangă: cică personajul din poveste ca să-şi încălzească în casă (de luminat la noi nu era cazul, că aveam curent) şi-a luat oborocul şi se tot chinuia să-şi introducă Soarele în bordei, fugind din casă afară şi invers. Hai să spunem că pentru încălzit nu era chiar o idee rea… fuga, că doar se presupune că mă pricep puţin, că merg la concurs de ultra. Primele două poze de mai jos sunt relevante pentru vremea de luni, 24 august, cu două zile înainte de concursul meu, prima poză e de la camping şi a doua luată de pe FB de la startul cursei PTL din Chamonix. Marţi am fost să-mi ridic pachetul de start la Courmayeur şi să identific poarta de start – ultima poză din colaj.

S-a făcut şi vreme bună, s-a ridicat şi barometrul optimismului. Campingul a devenit locul pe care l-am visat, cu copiii care se joacă împreună înţelegându-se între ei indiferent de limbă. Ai mei s-au înţeles foarte bine cu fetele familiei de belgieni de lângă noi, din iurta mai mare şi mai turtită. În camping mai erau participanţi la TDS, la UTMB. Tatăl familiei, Benny, chiar participa la cursa UTMB, aşa că am mai schimbat impresii şi păreri inclusiv despre zona din jur şi ce mai putem vizita ca să fie interesant şi pentru copii. Aşa am aflat de parcul de aventură din Pre Saint Didier, de două buncăre de pe poteca spre acel orăşel, cel mai apropiat de camping. De treabă vecini am avut, şi gazdele ne-au ajutat la nevoie! Cu alt concurent m-am întâlnit în Chamonix la autobuzul de întoarcere în Courmayeur. Le mulţumesc pentru companie! 🙂

IMG_20150824_184717.jpg chamonix start PTL.jpg

DSC_0133.JPG DSC_0132.JPG DSC_0148.JPG DSC_0137.JPG DSC_0146.JPG DSC_0153.JPG DSC_0155.JPG DSC_0141.JPG DSC_0159.JPG DSC_0170.JPG IMG_20150825_183011 recunoastere start TDS Courmayeur.jpg

Top

5. Concursul. A fost o vreme super, încă chiar prea cald. Pozele de mai jos sunt făcute de mine la startul TDS – ora 6 dimineaţa (s-a schimbat faţă de anii trecuţi ora de start – nu mai era ora 7 şi ca urmare mă aşteptam să se îmbunătăţească timpii primilor finisheri), la Lago di Verney – ora 11.28 şi la vârful Passeur Pralognan – 2567m – ora 17.50.

Marele şi singurul avantaj că ne-am cazat lângă Courmayeur a fost că startul n-a implicat deşteptarea mai devreme ca să iau busul organizatorilor. În rest au fost mai multe dezavantaje. La sfârşitul cursei, la 6 dimineaţa, aflu şi văd că într-adevăr aşa era şi pe pliant, singurul bus spre casă de la organizatori era abia la ora 13. Aşa m-am întânit cu concurentul din camping la staţia clasică din Courmayeur sud, busul plecând la ora 8.30. Bine că am avut bani la mine, cum e specificat şi la echipamentul obligatoriu – minim 20eur. Biletul a costat 15eur. Apoi, toate autobuzele au programul conceput astfel încât ultimele curse ajung la Chamonix şi trebuie şi ca însoţitor să ai grijă să ai maşină de întoarcere. Şi din cauza unor probleme n-am reuşit să folosesc facilităţile de transport ale organizatorilor decât duminică la sfârşitul cursei UTMB, dar şi atunci n-am putut sta la premiere pentru că nu mai aveam cu ce să mă întorc. Dacă tot sunt la capitolul probleme, încă n-am lămurit de ce soţia n-a putut primi mesaje cu informaţii despre cursa mea, deşi am corespondat pe tema asta cu livetrail şi înainte din România, şi la faţa locului. Mare mister, minus 8eur. Update: Au returnat banii. Probleme de acest fel cu numerele de telefon au mai avut si altii, inclusiv din Franţa. Data viitoare daca se mai întâmplă voi schimba din timp numărul de mobil.

Dar să trec la lucrurile faine, adică la cursă. E ceva să ai mii de oameni în jur la start. Deşi m-am considerat plasat destul de bine în faţă la start, după câţiva zeci de metri de fugă mi-am dat seama că am sute de concurenţi în faţă. Şi că toţi aleargă de rup pământul. Ce să fac, doar n-o să mă opresc să protestez: alerg şi eu cât pot. În fapt toată lumea cred că era conştientă de încă un aspect: nu numai ora de start s-a modificat faţă de anii trecuţi, dar au fost micşorate şi limitele de timp intermediare eliminatorii. Poate şi acest aspect a contat în graba noastră. La al doilea punct de alimentare care era şi eliminatoriu, la km15 Lac Combal, a fost prima dată când m-am uitat pe grafic – eram cu cele 2h30min uşor sub timpii de anul trecut ai lui Grigore Iulian (23h55min la finish), Tibi Uşeriu (26h04min) şi Victor Vasluian(29h11min). Practic eram pe poziţia 481, era încă devreme să-mi pot da seama în ce timp pot termina cursa, în orice caz m-am lămurit că va fi un timp peste 22ore. Pe Zsolt Kovacs încă nu-l pot ajunge 🙂 . Ce era important – mă simţeam bine.

Au urmat urcările de Col Chavanne şi Col du Petit St Bernard. Am urcat bine, am coborât şi mai bine. Pe coborârea de Col Chavanne am avut un iepure, un băiat după al cărui ritm mi-a plăcut să alerg. Am reuşit apoi să-l prind din urmă şi pe coborârea de la Petit St Bernard, unde era să iau şi o trântă – mă împiedicasem de o piatră pe care nu o văzusem, alergând foarte aproape de cel din faţă, şi am fost nevoit să sar mai jos pe serpentina potecii care se întorcea, aterizând aproape pe spate. Am povestit şi cu concurentul, l-am stimulat să alerge din nou în faţă. A apărut însă o problemă, datorată alimentării. Eu măcar mai luam izotonic din camelbag şi mai înghiţeam câte un gel, la el n-am observat aşa ceva. Spre sosirea la Bourg Saint Maurice el s-a “”tăiat”” şi nici eu nu mă simţeam prea bine. Eram abia la km51 şi eram pur şi simplu epuizat.

Traseul nu era dificil dpdv tehnic, era chiar alergabil pentru cine e pregătit. În timp ce am băut două supe şi am mâncat sandwichul din rucsac, plus cola şi ce mi-a mai făcut cu ochiul, m-am gândit ce anume e deosebit la această cursă, cum de am omis iar să mă alimentez suficient. Pe grafic nu stăteam rău, cu 7h47min (poziţia 336 în graficul “”de final”” al organizatorilor) însă alunecasem sub Tibi şi era posibilitatea să termin în mai mult de 26ore. Şi aşa am ajuns la concluzia că faptul că traseul e alergabil şi cu lungi urcări şi mai ales lungi coborâri ai tentaţia să neglijezi mâncarea. Depăşisem mulţi concurenţi mai ales cu ritmul de coborâre, dar nu eram obişnuit cu coborâri de viteză care să-mi ia ore! De exemplu numai de la Col du Petit St Bernard la Bourg Saint Maurice am făcut peste 2 ore, în care mai mult am coborât! La MTB e regulă să eviţi mâncatul la vale, dar acolo sunt alte viteze şi implicit interval mai scurt.

Şi atunci m-am gândit la două variante – ori mă odihnesc 30min să-mi revin, ori o iau mai uşor şi dau Cezarului ce-i al Cezarului – să fiu pregătit să fiu depăşit de zeci de concurenţi pe urcarea de Fort de la Platte, fără să mă ambiţionez să intru în ritmul lor şi să sper că organismul îşi revine şi pot continua vesel până la final. Am ales evident să nu stau. În plus nu voi mai merge la limită pe urcări, încercând ca sus să fiu în formă să pot recupera pe coborâri.

Aşa a şi fost în continuare. Până la Fort de la Platte am fost depăşit de câteva grupuri de concurenţi la care am încercat să le intru în ritm şi mi-am dat seama că e prea multă voinţă şi mai puţină putinţă. Dar încetul cu încetul mi-au revenit forţele, iar la Passeur de Pralognan – 2546m deja mă simţeam în formă. Am şi făcut o pauză de pozat şi de … luat rămas bun de la trecătoarea slăbiciune. Cu 11h48min eram sub Tibi, cu un timp estimat la finish de peste 26h (poziţia 379). Race reset, urmează să încerc să recuperez treptat ce am pierdut.

A urmat Cormet de Roselend – punctul unde mă aştepta bagajul portocaliu, cu papuci de schimb, şosete, sandwichuri şi geluri şi batoane. Ai mei n-au mai putut veni, aveam să aflu că i s-a făcut rău pe autobuz la băiat şi s-au întors. Sunt nişte serpentine pe acolo! În viteză şi calm mi-am schimbat şosetele şi pachetele din bagaje şi am întins-o. Era important să pot face cât mai mult din distanţă înainte de înnoptare şi să încerc să mă ţin de grupuri să nu cumva să mă rătăcesc. Era foarte bine marcat traseul, cu panglici în dungi având la capete benzi reflectorizante, dar pentru mine e suficient o neatenţie.

La Gitte (km75, poziţia 321) în sfârşit eram sub timpul lui Tibi şi speram un onorabil finish de 25h. N-am putut să stau decât puţin să iau doar apă, nici măcar frontala nu mi-o scosesem. Era amurg şi un grup tocmai se pornea la deal. Am mers şi pe beznă doar cu lumina de la concurenţii din jur, abia sus am săpat după frontală. Au urmat Col Joly şi Les Contamines. Chiar mergeam bine şi alergam şi mai bine la vale. Aproape am ajuns (18h34min, poziţia 254) în graficul lui Iulian de 24h! Dar urma urcarea de Col du Tricot. Mi-am dat seama că uitasem la Cormet de Roselend să-mi schimb bateriile la gps-ul de drumeţie în care aveam şi trackul de la organizatori. Încă de atunci începusem să mă grăbesc şi uitam câte ceva. Mi-am pus în mod gps ceasul să mă ajute cu ritmul şi m-am ataşat de 2-3 concurenţi cu gândul să nu-i pierd din ochi. Era km95, mai aveam cam 25km până la finish şi mă tot întrebam cum de la Iulian i-au luat peste 5h acest semimaraton mai lung. Apăi de aia, că şi mie mi-au trebuit cam 5h20min şi chiar şi Zsolt a făcut peste 5h. Şi eu am alergat la vale şi la final!

Frumos noaptea pe urcarea de Col du Tricot! Plin de luminiţe! Dar peste 2h30min la doar 7km parcurşi?! Şi după poziţia de final din vârf cică am avansat până pe locul 236.

Dupa Bellevue (loc de panoramă la capăt de cablu cred că de telescaun) am ajuns la Les Houches – 22h52min, poziţia 216. Acolo canci hârtia mea cu graficul, o uitasem şi pe asta pe undeva. Dar nu mai conta, mai aveam 8km şi după ceas mă puteam încadra în 24h, numai să nu trebuiască să mai urc. Au fost însă şi scurte urcări şi concurenţi înverşunaţi aproape ca şi mine 🙂 şi a trebuit să fac sprint la final – de aceea şi pozele oficiale la finish sunt cam grăbite. Timpul meu a fost de 23h52min19sec, 4,98km/h media – final locul 59/428 categoria V1H şi 211/1214 general, cu 3 minute mai bun ca al lui Iulian de anul trecut. Anul acesta însă Iulian a mers mult mai bine, cu 2h mai puţin.

M-am simţit bine, e important să termini şi să mai ai energie şi după cursă. Am primit şi o vestă de finisher şi abia am aşteptat să ajung acasă, cu emoţii că maşina mea din Courmayeur nu mai porneşte după mai mult de 24h de pauză.

Profil-TDS-2014.png

2015-08-26 05.21.34.jpg 2015-08-26 05.56.42.jpg 2015-08-26 05.56.52.jpg 2015-08-26 11.28.08.jpg 2015-08-26 11.28.13.jpg 2015-08-26 17.50.03.jpg 2015-08-26 17.50.07.jpg 2015-08-26 17.50.11.jpg 2015-08-26 17.50.17.jpg 2015-08-26 17.50.29.jpg 2015-08-26 17.50.39.jpg 2015-08-26 17.50.42.jpg 2015-08-26 17.50.45.jpg

Top

6. După TDS şi după o peripeţie care m-a făcut să-mi petrec noaptea următoare în Aosta – încă o noapte cam albă, un orăşel foarte cochet la 30km de Courmayeur, în sfârşit am reuşit să ajungem la Parcul de aventură Pre Saint Didier. Am făcut drumeţie, am urcat la pasarela de metal care este un punct de belvedere al zonei. Au trasee pe culori, iar două dintre ele am avut voie doar eu să le parcurg, fiind într-adevăr mai dificile. Seamănă cu ce avem noi pe aici pe lângă Cluj.

DSC_0178.JPG DSC_0179.JPG DSC_0180.JPG DSC_0195.JPG DSC_0201.JPG DSC_0202.JPG DSC_0211.JPG DSC_0213.JPG DSC_0215.JPG DSC_0219.JPG DSC_0223.JPG DSC_0226.JPG DSC_0227.JPG DSC_0230.JPG DSC_0231.JPG DSC_0237.JPG DSC_0246.JPG DSC_0254.JPG DSC_0255.JPG DSC_0286.JPG DSC_0290.JPG DSC_0301.JPG DSC_0309.JPG DSC_0335.JPG DSC_0436.JPG

Top

7. Mult am dorit să ajungem şi la Chamonix, să punem cu toţii piciorul şi-n Franţa. Am putut asista la sosirea primilor concurenţi UTMB (171km) – era o mulţime de lume şi greu am putut vedea pe alergători. Xavier Thevenard a sosit primul cu un timp extraordinar – 21h09min.

IMG_20150829_160439.jpg IMG_20150829_160827.jpg

Top

8. Şi a venit rândul zilelor petrecute la malul mării, la Crikvenica-Croaţia. În sfârşit o pensiune normală 🙂 , cu privelişte la mare şi zona centrală. În fiecare săptămână la Crikvenica se sărbătoreşte câte ceva, doar e oraş turistic. Noi am nimerit în săptămâna pescarilor, aşa că am mâncat tot felul de vietăţi ale mării: scoici, rechin, ton, pesti mici, creveti, calamari.

DSC_0461.JPG DSC_0462.JPG DSC_0468.JPG DSC_0469.JPG DSC_0470.JPG DSC_0472.JPG IMG_20150903_212242.jpg DSC_0484.JPG DSC_0519.JPG DSC_0520.JPG

Top

9. Şi tot pentru că era 49th Fishermen’s week şi s-au organizat tot felul de ateliere cu muncă specifică de pescar, inclusiv gătit, copiii au ales să vopsească o barcă. Mult entuziasm din partea lor, din ce în ce mai greu de înţeles pentru mine. 🙂

DSC_0492.JPG DSC_0497.JPG DSC_0498.JPG DSC_0503.JPG DSC_0504.JPG DSC_0517.JPG DSC_0518.JPG DSC_0521.JPG DSC_0522.JPG DSC_0526.JPG

Atât, oamenii mai trebuie să meargă şi acasă.

Top

Jun 272013
 


Iar s-a apucat sa plouă, noroc ca am fost harnic si ceva tot am facut dimineata. Acum am timp sa scriu puţin despre zilele petrecute în Lopar – o mică staţiune de pe insula Rab.

Am fost pentru a doua oară acolo şi ne-am cazat în acelaşi loc, într-un apartament al unui … băştinaş (acum văd că n-am avut timp nici atunci să scriu mare lucru, aşa că în ferestrele de ploaie tratez câte o zi din cele 10). Dacă tot am fost mulţumiţi atunci, de ce nu? Rezervarea ne-am făcut-o printr-o agenţie locală, că localnicii mai greu o duc cu limbile străine şi mai ales cu internetul. N-am vrut să folosesc roamingul de date şi am avut acces la internet doar de la punctele de info tourist şi cum mai toată ziua eram plecat nu am avut dispoziţia necesară să … pierd timpul ca şi acasă. Singurul punct negativ e comisionul plătit pentru avansul cerut, cam 9+25eur – depunere-ridicare din conturi.

Câteva linkuri utile:

Am folosit o hartă turistică luată acum 2 ani din oraşul medieval Rab de la punctul turistic, hartă pe care am găsit-o doar acolo şi e foarte utilă pentru cei care doresc să facă turism, hiking, plimbări cu bicicleta. Am să fac câteva poze cu ea, să vedeţi ce înseamnă hartă turistică, în care punctele de interes sunt amplificate la maxim ca să atragă turiştii. Dacă există o buburuză pe insulă apăi fiţi siguri că pun denumirea în latină, spun originile, cât trăieşte, fac un panou cu ea… ce mai, nu ca la noi care avem un rai şi nu-l ştim aprecia, doar blestema.
Acum doi ani am fost cu bicicletele întreaga familie, de astă dată doar eu – era păcat să nu o aduc, cu atâtea poteci neexplorate.

Day one – 9-10 iunie – drumul

Faţă de acum doi ani pot spune că sunt semne ale unei uşoare regresii economice şi-n Ungaria, şi-n Croaţia. Nu cine ştie ce, dar de exemplu până acum nu s-au apucat să asfalteze autostrăzile în plin sezon, probabil că întreţinerea o făceau mai devreme. Dacă la ei scârţâie câte ceva, nu-i semn bun pentru noi şi nu trebuie să ne bucurăm în stilul pur românesc – să moară şi capra vecinului. Mai bine s-o ducă mai abitir ca a noastră, că poate se mai lipeşte ceva şi de noi! De ce să te superi că face găuri şi dărâmă ziduri prin apartament toată ziua vecinul ce tocmai s-a mutat? Te poţi alege cu o bere şi …  la cât stau eu pe acasă! Măcar ei au autostrăzi! Făcute în Croaţia de Bechtel! Şi am trecut prin multe tuneluri şi viaducte, unde restricţia de viteză e 100km/h! Cred că cel mai lung tunel prin care am trecut anul acesta avea 5,6km.
După vreo 14-16 ore şi peste 1000km de drum parcurs noaptea am terminat călătoria cu un bac din Jablanac spre Misnjak (pe insula Rab), urmat de 25km de şosea şi somn până a doua zi dimineaţa (care nu era în program).

 

poze mai multe pe picasa  Croatia – insula Rab – Lopar – day 1
From Croatia – insula Rab – Lopar – day 1
From Croatia – insula Rab – Lopar – day 1
From Croatia – insula Rab – Lopar – day 1
From Croatia – insula Rab – Lopar – day 1

Day two – 11 iunie – Lopar – Kameniak cu bicicleta

Opt zile am umblat cateva ore zilnic cu bicicleta pe insulă şi în ultima am făcut o alergare de rămas bun. Traseele sunt şi pe Strava, nu sunt de mare ajutor pentru că fiecare conţin măcar o doză de rătăciri, căutări geocachuri, iar pe unde am umblat de multe ori unde nici oile nu pătrundeau – ele oricum erau limitate în mişcare, fiind îngrădite de proprietari pe parcele cu gard de … pietre. Am cărat de multe ori bicicleta în spate, am sărit garduri de pietre, am fost pe plaje, n-am ţinut seama că un traseu e pentru bicicletă sau de drumeţie, fiind cu MTB. La final pot spune că am ajuns obosit acasă, cu cauciucul faţă uzat bine de pietrele ca şmirghelul şi cu papucii de MTB care rezistaseră aproape doi ani la concursuri de MTB – cu crampoanele rupte şi lipite. Dar … a fost fain.

Pun mai jos două poze cu hărţile folosite, cea turistică cu insula Rab a fost nelipsită din rucsacul meu şi am cumpărat-o acum doi ani de la info turistic din oraşul Rab, în altă parte n-am găsit-o. Mai multe poze găsiţi pe picasa.

 

From Croatia – insula Rab – Lopar – harti turistice
From Croatia – insula Rab – Lopar – harti turistice

Prima zi de preumblări cu MTB a însemnat un traseu de 30km şi 3h30min durată. Am hotărât să merg în primele zile pe toată insula Rab cu excepţia Lopar, pe care-l cunoşteam mai bine de acum doi ani. Am parcurs Lopar-GeoparkKruna-Mundanije-Kamenjak, urcând la vârful Kamenjak – cel mai înalt de pe insulă – pe trail, nu pe traseul de bicicletă. La întoarcere am observat multe grupuri de biciclişti şi pedeştri care urcau pe vârf pentru panoramă.

vedere spre campingul San Marino Croatia – insula Rab – Lopar – day 2 – Lopar – Kameniak
continentul şi insula Goli (Goli Otok – fostă închisoare croată, acum e obiectiv turistic) Croatia – insula Rab – Lopar – day 2 – Lopar – Kameniak
am găsit un geocache pe care-l căutasem şi acum doi ani   Croatia – insula Rab – Lopar – day 2 – Lopar – Kameniak
aşa se marchează traseele la ei, la intersecţii, în rest  mai rar pe copaci dar şi atunci doar cu un punct, nu zeci de modele Croatia – insula Rab – Lopar – day 2 – Lopar – Kameniak
oraşul medieval Rab – de pe urcarea spre Kamenjak Croatia – insula Rab – Lopar – day 2 – Lopar – Kameniak
balamale Croatia – insula Rab – Lopar – day 2 – Lopar – Kameniak
urcarea spre Kamenjak pe trail de drumeţie – mai greu pe ea Croatia – insula Rab – Lopar – day 2 – Lopar – Kameniak
vin turistii pe vârf Croatia – insula Rab – Lopar – day 2 – Lopar – Kameniak

Days 3-9 12-18 iunie şi întoarcerea în 20 iunie

Ca de obicei am probleme cu timpul, aşa că dau doar linkuri la pozele pe picasa si postez câteva. Am explorat întreaga insulă, în ziua a 10-a am am dat o tură alergând pe traseul de bicicletă care face rondul peninsulei Lopar, iar în ziua 11 am plecat spre casă înnoptând la Balaton – campingul Napsugar.

Ziua 3 – 12 iunie – Croatia – insula Rab – Lopar – day 3 – Lopar – Kamenjak altfel

From Croatia – insula Rab – Lopar – day 3 – Lopar – Kamenjak altfel

Ziua 4 – 13 iunie – Croatia – insula Rab – Lopar – day 4 – Lopar spre Supetarska Draga altfel

From Croatia – insula Rab – Lopar – day 4 – Lopar spre Supetarska Draga altfel

Ziua 5 – 14 iunie – Croatia – insula Rab – Lopar – day 5 – Lopar – golf Misnjak KT6 KT5 Barbat

From Croatia – insula Rab – Lopar – day 5 – Lopar – golf Misnjak KT6 KT5 Barbat

Ziua 6 – 15 iunie – Croatia – insula Rab – Lopar – day 6 – Lopar – Supetarska Draga insMaman Kampor Palit

From Croatia – insula Rab – Lopar – day 6 – Lopar – Supetarska Draga insMaman Kampor Palit

Ziua 7 – 16 iunie – Croatia – insula Rab – Lopar – day 7 – Lopar – Dundo Kalifront Suha Punta Frkanj Eufemija

From Croatia – insula Rab – Lopar – day 7 – Lopar – Dundo Kalifront Suha Punta Frkanj Eufemija

Ziua 8 – 17 iunie – Croatia – insula Rab – Lopar – day 8 – Lopar – explorare NW campZidine Ciganka Sturic

From Croatia – insula Rab – Lopar – day 8 – Lopar – explorare NW campZidine Ciganka Sturic

Ziua 9 – 18 iunie – Croatia – insula Rab – Lopar – day 9 – Lopar – explorare SE golf Dubac Podsilo Saramic FKK Sahara FKK SanMarino

From Croatia – insula Rab – Lopar – day 9 – Lopar – explorareSEgolfDubacPodsiloSaramicFKKSahara SanMarino

Ziua 11 – 20 iunie – Ungaria – Balaton – Napsugar

From Ungaria – Balaton – Napsugar
Jul 062011
 
O scurta poveste in imagini este pe https://picasaweb.google.com/vezentan/VacantaInCroatiaInsulaRabLopar.
Am fost cu bicicletele si am avut la ce le folosi. Un exemplu mai jos, de-a-lungul coastei peninsulei Lopar:

Bike route 1068100 – powered by Bikemap 

Amintiri frumoase si vreme buna: