Apr 182019
 

A trecut primul hop mare din acest an – Istria 100 mile – 12 aprilie. A fost altfel ca în precedenţii doi ani – 2018 şi 2017, în parte m-am străduit şi eu să fie aşa.

Am scris pe facebook despre cursă, frânturi din ce îmi aduceam aminte pe grabă şi obosit. Aici sper să fiu mai ordonat, să mă ajute şi pe mine pe viitor gândurile transcrise de acum. În orice caz, mulţumesc pentru încurajări, mulţumesc prietenilor de la Rupicapra pentru toată excursia noastră – am avut parte de o atmosferă faină şi potrivită pentru un concurs aşa de greu.

Atâta am alergat anii aceştia că mi-e mereu frică să nu mă sictiresc. Anul acesta n-a fost spectaculos pentru mine ca volum de kilometri alergaţi, ba mai mult, şi ce am alergat (cu mici excepţii unde am făcut intervale şi tempo-uri) am făcut-o la ritm de jogging obosit după înot sau bicicletă (trainer). Dar important a fost că mă simţeam bine.

La concursuri de asemenea n-am fost ca-n alţi ani, mereu a intervenit câte ceva. Am reuşit să mă duc însă la  Făget Winter Race în 12 ianuarie (un loc 3 la categorie), iar mai pe urmă la Primavera Trail Race – 30 martie. Să scriu şi despre această cursă câteva cuvinte…

La Primavera deja eram sub presiunea ultra-ului de peste două săptămâni şi am ales proba de cros, 18km.

A fost o mare luptă la proba regină – ultra 50km, dar şi cursa mea a fost interesantă şi foarte rapidă. Cursa de ultra a contat pentru stabilirea calificaţilor la Campionatul Mondial de ultra din iunie, deci au participat majoritatea alergătorilor de vârf români. A fost o mare responsabilitate pe clubul XTerra şi implicit pentru Istvan.
Din punctul meu de vedere cred că a fost totul bine, a fost şi spectacol cu lupta dintre Mitrică, Damian, Zincă şi Palici. Înainte de ultima buclă se vedea care e mai obosit, în consecinţă s-au mai schimbat şi diferenţele de timp dintre ei. Aşa cum am spus, o surpriză şi o confirmare a fost locul 7 la general pentru prietenul meu şi coechipierul din ultimii ani din echipa Ultrarunners de la concursul Walking Month – Ianco Slovak.

La fete pentru mine totul era clar de la început, doar întâmplări nefericite puteau schimba podiumul. Evident, n-aş fi considerat surpriză totuşi ca Vio să termine pe locul 1, vom vedea anul viitor cum va fi când proba de ultra va avea distanţa de 85km. Nu e doar zvon, aşa cum am bănuit schimbarea de distanţă are legătură cu parametri de cursă de la campionatul mondial din 2020, iar Şuncuiuş va fi din nou gazda calificărilor.
Cu Istvan am stat alături în autobuzul care ne ducea la startul cursei din Croaţia – Labin şi am avut vreme peste o oră să tot discutăm. Restul discuţiei rămâne secret. 🙂

A, să revin la concursul meu: locul 13 general, 4 la categorie. Am împuşcat aşadar dintr-un foc două numere “norocoase”. Dar am fost mulţumit, am alergat peste jumătate de traseu cu Zoli Szenasi şi Csaba Papp (şi el participant la Istria), n-am putut să ţin însă pace-ul lor până la sfârşit. Am încheiat la 2 minute de Zoli (locul 3 la categoria lui) şi 4 minute de Csaba (locul 2 la categoria mea). Cu locul 3 la categorie am terminat la fotofinish, am încetinit probabil prea repede, n-am ştiut că sunt covoare de cronometrare diferite la ultra şi cros.
Aşa cum m-am cam obişnuit în ultima vreme, am fost martor la lupta dintre primele 2 fete. Cu prima, româncă m-am tot străduit să ţin pasul şi nu mi-a fost uşor. Când mai era doar foarte puţin din ultima urcare şi cel mult 6km până la final am auzit o răsuflare în spate. “Aud răsuflare feminină în spate!” am spus. Era o invitaţie la o mică discuţie sau cel puţin la câteva cuvinte de salut. Dar nimic, a trecut fata în viteză mare pe lângă mine. Apoi mi-am dat seama că e unguroaică şi mai are şi căşti la urechi. Clar nu avea oricum chef de discuţii, în scurt timp a depăşit-o pe “a noastră”. Era însoţită, am înţeles de la Istvan, de tatăl ei, un foarte bun alergător, aşa cum de altfel şi fata noastră a fost însoţită de cineva din Oradea care ştia foarte bine traseul şi-i mai spunea ce urmează. Aşa e la elite, altă lume! În fine, ca să închei cu hârjoneala lor, a urmat doar coborâre şi chiar asfalt, iar românca a reuşit să revină şi să câştige. Nemeth a atacat prea repede şi a abandonat lupta la sfârşit. Aşa cum am greşit eu şi m-am oprit prea devreme înainte de covorul nostru, a greşit şi Raluca, de a trebuit s-o ocolesc şi a ajuns oficial la … 8 secunde după mine. Sau cine ştie, văzând că nu-i nimeni în spate…

Dacă e subiectul ultra, să mai scriu…

Condiţii iniţiale. Am fost foarte obosit în ultima vreme, dar mai fit ca standardul meu datorită sporturilor complementare. A intervenit ceva şi-n ultima lună (m-am desprins cu greu să pot participa la Primavera şi asta pentru că mă înscrisesem din vreme şi aveam şi cazarea asigurată) am tot avut de lucru după serviciu (sau înainte, după cum era tura). M-au pus piticii să fac o … investiţie (un fel de pilon X), aşa că mi-am dat de lucru la amenajări interioare. Am fost şi sunt acum un fel de Karate Kid care face de toate, numai karate nu (dar măcar el avea instructor), cu rezultatul că mă sculam pe la 5 şi terminam pe la ora 23.

Un ultim test care m-a dat pe spate a fost Cupa Beni & Cupa Compass la orientare din 7 aprilie, adică cu câteva zile înainte de Istria 100 mile. Am terminat în 166 minute proba, după ce ultimele repere au fost deja strânse, nu-mi mergea deloc bibilica, nu-mi stătea gândul la simboluri, la elementele de teren şi o şi luam în direcţie greşită de parcă aveam busola defectă. În loc de 4km cu 160m diferenţă de nivel am parcurs vreo 12km cu 700m diferenţă de nivel. Aşa m-am şi simţit, ca după urcarea a 1000m, că doar să nu vă închipuiţi că urcările le făceam pe poteci!


Dacă sunteţi curioşi, uitaţi-vă pe Strava, eu vreau să uit. Unii m-au întrebat dacă am pierdut ceva (Adi Toma), alţii înainte de a ajunge la finish mi-au dat telefon să mă întrebe unde sunt. Am rezistat psihic, am mai trecut prin aşa ceva. Dar nu am putut să nu ţin seama de avertisment: e musai să dorm cât mai am vreme, că altfel la Istria am să dorm prin ceva PA-uri.
Pentru cine e interesat de educaţia copiilor şi cum o fac alţii, un exemplu e acest concurs. De ce e adăugat numele Cupa Beni? Pentru că dacă vrei ca un copil să-ţi urmeze paşii, să-ţi împărtăşească mai târziu pasiunea, atunci îl implici încă de mic. Unii pot, se pare că nici eu nu sunt printre ei. Dar măcar observ…    

La start.
La mine întrebarea hamletiană “A fi sau a nu fi” s-a metamorfozat în “Cu beţe sau fără beţe”. Mare noroc am avut cu Diana, cu prietenii. Am călătorit cu van-ul, conducând doar parţial pe o vreme ploioasă ce prefaţa condiţiile de concurs. Am fost la timonă cu schimbul împreună cu Denes şi Zoli Bogya, veteranul clubului. A fost mai uşor, dar tot noapte nedormită s-a chemat. Dar m-am refăcut nesperat acolo, însă am tot amânat decizia luării de beţe până în ultima secundă. Anul trecut nu le-am folosit şi fusesem mai rapid, plus că nu le simţisem lipsa. Până la urmă, vremea a decis: sigur va fi zăpadă, noroi, va fi mai obositor ca de obicei. Le-am luat! Nici acum nu ştiu dacă a fost cel mai bine, dar m-am străduit să le folosesc cât mai mult.

 


Faţă de anii trecuţi a apărut schimbarea cu autobuzele numerotate care te transportau din Umag la startul din Labin. Fiecare dintre noi am fost arondaţi la câte un autobuz, în funcţie de numărul nostru de concurs. Numărul de concurs era dat de poziţia ITRA în clasament, deci practic călătoreai alături de cei de nivelul tău. Probabil organizatorii au avut probleme anii trecuţi, au fost nevoiţi să suplimenteze intempestiv numărul autobuzelor, în orice caz acum la înscriere trebuia să precizezi şi să plăteşti. 

Nu toată lumea a fost veselă de schimbarea aceasta. M-am distrat glumind cu soţii Lenart care doreau (ea) să meargă împreună. Ea era în alocată în autobuzul 1, el în 6: unul vedetă, celălalt cu tinerele fără experienţă şi fără “blazon”. 🙂

Cu numărul 75 de concurs am stat alături de Istvan Szokolszky în autobuzul 2. Csaba cu Zoli erau în alte autobuze, iar Gabor era vedeta noastră, cu numărul 66 în autobuzul 1. Nu m-am putut abţine să nu-l înţep şi pe el, glumeam cu Istvan când autobuzul 1 s-a oprit într-o parcare şi am trecut în faţă: ba că vedetele au emoţii şi au nevoie să se oprească, ba că doresc să ajungă ultimele să li se aştearnă covor roşu în aplauzele tuturor etc. În orice caz l-am întrebat pe Gabor de motivul opririi, dar el a spus că a dormit.

 


Am ajuns în Labin pe un vânt “promiţător” şi mi-am luat toate hainele disponibile pe mine. După ce am mâncat ce aveam pregătit am ieşit dintre zidurile orăşelului medieval să testez vântul: rupător, clar nu las nimic în bagajul de start. Aşa că în punga de-un leu cu eticheta mea am lăsat la organizatori doar o linguriţă, ambalată în resturile de la mâncare care altminteri aterizau în primul coş de gunoi: nu doream să creadă că-mi bat joc de ei şi le las o linguriţă doar ca să le testez vigilenţa. Îi şi vedeam dându-mi-o de cap şi întinzându-mi un euro în schimb. 
Aveam în plus faţă de echipamentul obligatoriu: foiţă de vânt, şapcă şi buff, suprapantaloni şi o bluză cu mânecă lungă deşi purtam şi mânecuţe. Aveam și o frontală în plus, cu acumulatori, pe care am și folosit-o la început. Nu-mi plăcea să schimb bateriile noaptea pe răcoare, e chiar frustrant. Am pățit-o la UTMB în 2016, e suficient o dată. Eram cum se spune blindat, mai rar să mă echipez ca de UTMB la o cursă cu maxim 1424m altitudine cât are vârful de lângă Plomin.
Mă uitam mai cu milă la cei echipați cu pantaloni scurți, în tricouri. Câți vor trece munții la Buzet dintre ei dacă n-au în rucsaci ceva în plus? Mi-am spus să rețin un număr: 25. Părea tânăr, favorit, cu echipă de suport, dar era îmbrăcat subțire deși părea că îngheață de frig. M-am uitat acum – Štverák Tomas, ceh, 22 ani, Inov-8 Team, avea 724 ITRA. Acum a scos un rezultat sub valoarea lui, locul 28 general, cu douăzeci de minute mai bun ca mine. Evoluția lui: locul 12 general până practic au început munții. Apoi a început să scoată timpi mai slabi ca mine la Brgudac și Buzet. De la Buzet a mai pierdut câteva minute față de mine. Eu zic că în parte am avut dreptate, a riscat prea mult.

Ținta mea și observații în câteva puncte.
1. Chiar dacă se pornește cu o oră mai devreme ca anul trecut (ca acum 2 ani, am și aici o teorie dar n-o mai lungesc) și practic sunt avantajat de o oră în plus de lumină pe traseul mai tehnic, nu mă simt în stare de un rezultat extraordinar, în cel mai bun caz sper să mă apropii de timpul de anul trecut (25h42min) și aș fi extrem de fericit dacă obțin câteva minute sub.
2. Nu am încrederea în mine dată de concursuri, nu pot risca.
3. Dacă la Buzet (punctul de dropbag) scot un timp slăbuț față de anul trecut deși am avut ora respectivă de lumină în plus, asta e, să mă împac cu gândul, nu-i ziua mea.
4. Nu sunt vreme și traseu optime unui personal best.
5. Ca ținte personale, oameni care-i cunosc, mi-s prieteni și acum colegi de club (Csaba și Gabor), speranța mea e să nu fiu departe de ei și după km110, să spunem Butoniga, dacă sunt bun am șanse să trec în fața lor.

Desfăşurarea cursei. 
Cu greu m-am desprins de haine şi le-am pus în rucsac, când s-a dat startul încă împachetam. Am rămas doar cu foiţa peste tricou, dar cu pantaloni lungi. Nu era de stat, ploua şi bătea vântul, aşa că am intrat într-un ritm alert. Ideea era să-mi găsesc echilibrul termic şi să încerc să menţin ritmul. Dacă ceva nu merge bine, asta e, mă îmbrac şi adio timp bun la final, cum am spus, nu-i ziua mea.

 


Aveam memorat trackul de anul trecut, mi-am trecut şi PA-urile destul de exact, după locurile unde am stat. E drept că nu mai văd bine şi nu mi-au folosit, dar ca partener virtual m-a ajutat întrucâtva.

La început ecranul ceasului a fost negru. Eram în spatele timpului de anul trecut dar cu foarte puțin, pe la 1 minut. Cam toată cursa mea s-a desfășurat în ritmul de anul trecut, minutele câștigate în plus ce s-au strâns și au ajuns la 50 au fost ciupituri care s-au cumulat în special pe ultima parte de traseu. E o dovadă că eu cam atâta pot, am mers la maxim de potențial și atunci și acum. Unele diferențe la timpii mei între PA-uri au fost de până la 1 minut! Și asta fără să folosesc ceasul, departe de mine ideea de a mă opri doar ca să fiu “la fel”. Dovada e poza de mai jos, cu timpii comparativi 2018 și 2019. În 2018 însă la Motovun am făcut pauză de 15min ca la Buzet, mă simțeam fără energie și am stat așa cum m-am hotărât când am ajuns la punct (asta mi-a fost promisiunea ca să am puterea să ajung acolo): până mă simt în forță, și stau pe ceas în incremente de câte 5min, deci minim 5. Atunci când am întâlnit un băiat care cerea autografe pe un caiet la marginea drumului, așa de tare îmi tremura mâna că după 3 încercări mi-am cerut scuze și doar am semnat, dar nici semnătura n-aș recunoaște-o. 


Reperele mele? Oamenii… Mai întâi m-am întâlnit cu Luci Dincea. Efectiv toată lumea mergea repede, nu era de stat pe așa vreme și trebuia profitat de orele de lumină. Se intra în noapte și i-am ajuns pe Csaki și pe Istvan. Istvan era chiar vesel, mulțumit de cum merge, îi plăcea și vremea. Eu nu prea aveam chef de vorbă, eram chiar pe creastă și bătea vânt de furtună. Îmi fluturau colțurile buzelor, cum stăteam cu gura întredeschisă. Se pare că doar la japonezi vântul acesta e doar o furtună într-un pahar cu apă, doar ei aveau ocean nu mare la țărm. Și noi de fapt eram expuși pentru că treceam pe un munte pe lângă mare. N-aș fi crezut că Kazufumi Ose va scoate sub 20h timp final (câștigătorul, cu 18h33min)!

Istvan mereu a rămas aproape de mine kilometri întregi. Eu am ajuns un fel de șef de pluton de urmăritori, nu mai vedeam pe nimeni în față, parcă intraseră în pământ. Ningea, în fața frontalei parcă era ceață. Aveam probleme cu un băț, nu se mai bloca. Leki carbon și nu se blochează. Mă tot gândeam la soluții, ce să cer la următorul PA, dacă are sens. Și zbang, o trântă! M-am împiedicat de o piatră de mi-au zburat bețele din mână de nu le-am mai văzut. Unul l-am reperat ușor, dar celălalt nicăieri. Eram tot pe creastă, bolovani mari nu erau ca să ascundă un băț, bătea tare vântul. M-am tot învârtit, am cerut ajutor de la concurenți, unul chiar a luat-o în direcția vântului câțiva metri iar altul mi l-a găsit. Mulțumesc! Încă de om care să-și piardă bățul în așa condiții n-am auzit! Măcar și-a dat drumul butonul de blocare. Și Istvan m-a salutat din nou, era lângă mine.

Am ajuns pe vârful cel mai înalt înainte de Poklon (PA3). Ca și anul trecut, cu zăpadă, mai mare dar nu înghețată. Și o primă rătăcire, pe când mă bucuram că în sfârșit e coborâre prin pădure și nu bate vântul, doar se aude. Pe când mă întorc împreună cu alții, iar dau de Istvan. 🙂 Evident, se simțea bine.


Urma Brgudac. Deja eram într-un grup cu 2 fete care se luptau între ele, două favorite. Și ele erau îmbrăcate subțire, Michelle Yates (numărul 5) și Cristiana Follador (7). M-am cam mirat că nu-s departe în față, având pe la 700 ITRA, probabil nu le convenea vremea. Am văzut acum că erau locurile 2 și 3 la femei. Italianca avea bețelea acelea ciudate, contorsionate, ascuțite și scurte care se prind ca un arc peste piept când nu sunt folosite, pe care le-am văzut la unii italieni, probabil din cei care umblă pe munte iarna(seamănă cu pioleții).  Nu se vedea bine poteca din cauza ceții, adesea cel din fața grupului o mai lua greșit. Când a ajuns Yates să facă pași greșiți, imediat a trecut în spatele meu și mi-a spus imperativ: “Go in front!”. Nu am fost prea încântat să fiu împins de la spate, nici să mă amestec în lupta lor. Viteza era prea mare pentru ce vedeam eu, așa că în curând n-au avut ce face și au trecut în față. Figurează că au abandonat amândouă la Brgudac, probabil n-a fost ziua lor.

Între timp aveam la altele să mă gândesc. I-am prins din urmă pe Claudiu Beletoiu. El mi-a spus că Gabor e puțin mai în față, că eram un grup de trei români. La Brgudac (PA4) l-am văzut pe Gabor pe când ieșea. L-am întrebat de Csaba și mi-a spus că e în spatele nostru. Nu mi-a venit să cred, ceva se întâmplase, trebuia să fie în față și încă departe. Momentan tindeam să cred că Gabor nu l-a văzut din cauza înghesuielii de la primii kilometri.

Povestea la Trstenik (PA5) a fost similară: Gabor ieșea pe când intram eu. Claudiu a rămas în spate, avea o slăbiciune de moment.  Spre Buzet (PA6, km88, mai sunt 80km) în sfârșit eram alături de Gabor, m-a încurajat, în orice caz cuvintele lui mi-au prins foarte bine. Pe coborâre a rămas în spate și așa ne-am despărțit temporar. I s-a rupt un băț, a fost nevoit și să-și schimbe bateriile la lanternă. Eu m-am străduit să stau cât mai puțin la Buzet, m-am scăpat de aproape tot bagajul suplimentar, de frontala deja descărcată, nu mai urcam la altitudine și urma să străbatem mijlocul peninsulei Istria, deci nu mai eram expuși nici la vânt. Pe grabă am rămas cu suprapantalonii la mine, mi-am adăugat la bagaj și pantalonii scurți, dacă mă voi topi de cald. Aveam 6 minute avans față de anul trecut – 12h52min față de 12h58min. Teoria e că se face tot atât timp de la Buzet la Umag cât de la Labin la Buzet. Să vedem…

Gabor m-a ajuns în drum spre Hum (PA7, declarat cel mai mic oraș din lume) și am continuat împreună încă o vreme. Începeau zonele cu noroaie lipicioase, ca-n Hoia după ploaie. La Butoniga (PA8, km117, 50km la finish) am ajuns cu bine, eram primul român, după spusele lui Gabor. Eu încă mă așteptam să dau de Csaba. Cum mă uit acum, doar 7 minute avans față de anul trecut. Urcam însă lent, încercam alternativ ori cu bețe, ori fără, încercam să mă țin de un lituanian care urca parcă lejer fără bețe. Nu reușeam, dar sistematic îl ajungeam pe coborâri. Pe una din urcări m-a ajuns Edi Petrov. Nu părea afectat de oboseală, a și încheiat cu jumătate de oră avans. Între timp, descărcându-se bateria de la ceas, am văzut în sfârșit ora exactă. Să întrebi pe un alergător cât e ceasul e cam ca și cum l-ai înjura de mamă, e puțin probabil să-ți poată spune fără să butoneze câteva minute. Mie de data aceasta mi-a folosit: era doar 10 dimineața! Adică cum, înțeleg că 24h sunt o utopie, dar 25h s-ar putea? Calculez și eu cum pot, nu ca Pantiș, și descopăr că un ritm de 8 la mie grosso modo ar fi suficient. Mi-am propus să alerg cu 7 la mie unde pot ca să pot acumula rezerve pentru urcările mai grele. 

De la Motovun (PA9, incă 40 de km) nu mai e nimic deosebit de spus. Aveam în cap doar 7 la mie. Nu a fost nevoie să fac pauză deosebită, aici de fapt a fost grosul câștigului de timp față de anul trecut. Nu am folosit bețele, doar le-am cărat. M-a frapat doar faptul că am fost nevoit să alerg singur foarte multă vreme, și până acolo și spre final. În mod normal de la Butoniga trebuia să întâlnesc albaștri, apoi galbeni și verzi de la cursele mai scurte. Abia am ajuns 2- 3 albaștri de la 110km, nu a venit nimeni din urmă, iar galbeni (maraton) am prins doar pe ultimii după Buje. S-a schimbat și programul lor, noroc cu motivația găsită pe ultima parte că altfel cine știe cum lâncezeam. 


Timpul meu final a fost 24h52min, locul 32 general, 29 masculin (636 ITRA). Din concursurile mele care sunt înregistrate la ITRA, e al doilea ca valoare a rezultatului după un Ciucaş Maraton din 2013 (685 ITRA) şi înaintea unui Eco Maraton din 2014 (630 ITRA, atunci Eco era înregistrat la ITRA, probabil a fost primul din România care a renunțat la afilierea ITRA).

Am fost primit foarte frumos de grupul nostru care ne aștepta, plus că și Kinga lui Istvan era pe acolo. Pentru mine a fost un concurs pe care mă bucur că l-am încheiat cu bine. Mulțumesc prietenilor pentru companie, felicitări pentru rezultate, cred că toți ne-am comportat onorabil. Din toți concurenții doar câțiva am pomenit, ei au făcut parte din lumea mea în timpul acestui concurs. 🙂

Să ne vedem cu bine și mulțumesc pentru poze!

Apr 112018
 

 Umag, 100 Miles of Istria

Este a doua oară când particip la cursa lungă de la Istria, cea de 100 mile. Pentru că îmi place zona – am fost de multe ori în Croația, poate și pentru că îmi place peștele cum îl prepară ei … sau pentru că simțeam că pot merge mai bine ca anul trecut, când am avut și o căzătură “right from the start” și pe urmă, în plus, n-am putut să mă adaptez prea bine la căldurile de acolo …sau poate pentru nenumărații prieteni care știam că vor să vină și ei în număr chiar mai mare – în orice caz am fost foarte dornic să particip din nou.
Anul trecut (atunci am scris mai multe) n-am putut merge decât singur, acum m-am străduit mai mult să atrag și restul familiei. M-am asigurat că Diana vine, înscriind-o într-un moment de euforie la primul ei maraton (nu era cursă mai scurtă din păcate, și ea mai mult de un semimaraton nu alergase). Cu copiii însă n-am mai găsit soluție, ei având un program mai important decât “un pic de timp liber” al meu.
Și uite-așa ne-am pornit ca doi porumbei la drum, unul urmând să zboare la cursa roșie (unde era cât de cât considerat dintre cei mai buni – cu 609 ITRA anul trecut eram la categoria “people to follow”, dar anul acesta concurența a fost mai mare) și unul la cursa galbenă.

Firește, fiecare am avut ținta noastră, după capacități și pregătire. Diana dorea să încheie cu bine cursa, pentru ea provocarea extremă era timpul limită final de 8 ore, iar eu doream un timp mai bun decât anul trecut (27h33min), speram sub 27 ore.
Mi-am și încărcat trackul nou (era o mică schimbare la startul din Labin – unde și căzusem – probabil multă lume a fost nițel încurcată de poteca îngustă în coborâre, pe pietre care răsar din iarbă și rădăcini, și organizatorii au ales să fie traseul de start mai clasic și lat) să-l pot folosi în mod course, să pot estima mai bine cum alerg.
M-am tot gândit și am pus o viteza medie de 7km/h, ceea ce însemna un timp final de 25h51min – pe logica – dacă tot vreau sub 27h, atunci să fie ținta 26h, iar dacă m-am gândit la 26h atunci să fie ceva rotund la viteză medie, să nu dea cu virgulă.
Ca de obicei mi-am făcut o listă de timpi reali de anul trecut, dar de data aceasta doar am tot recitit-o, n-am luat-o cu mine. Lista conținea 8 persoane pe care ori le cunoșteam ori erau semnificative. În fruntea listei era Alenka Pavc, o slovenă care m-a impresionat (24h52min anul trecut, să am și un timp de Superman ca referință), apoi urmau Andrei Sovereșan (24h58min), Ulrike Striednig (AUT, 25h07min – am multe femei în listă că sunt mai ușor de recunoscut și mai puține în zona aerisită de la vârf 🙂 ), Mihai Șerban (25h33min, e o referință bună pentru mine, anul trecut am alergat alături de el la Istria dar n-am rezistat la final, și tot anul trecut am încheiat împreună Pirin Ultra pe locurile 5-6 la general, păcat că anul acesta n-a fost și el), Vio Mălai (26h47min, de multe ori îmi dau seama cum merg la concursuri după timpul ei, anul trecut m-a depășit după Motovun, ultimul “maraton” al meu a fost leșinat), Adrian Țap (26h48min, un exemplu de cum să mergi tare la început – cu timpii care eu nu cred să-i pot atinge dacă vreau să ajung la final, și apoi să te rupi la sfârșit), Luca Flamigni (ITA, 27h27min, un om pe care nu-l știu dar care m-a depășit la final, e exemplul opus lui Adi Țap, adică în cazul când îmi merge prost la început să mă încurajeze timpii lui, că se poate). A 8-a persoană sunt … eu, cu asta am încheiat lista.

Drumul am încercat să-l facem mai deosebit și util totodată, fără să ne obosim prea tare. Am înnoptat la Velence (HU) și apoi am ales o rută spre Umag care să treacă prin localități emblemă pentru traseele noastre. Musai era să includem și Motovun, pentru că acolo era startul cursei Dianei, să știe cum arată urcările. Cu o vreme schimbătoare dar înspre bine era și mai important să văd cu ochii mei cum se prezintă situația, ceva gen cum fac recunoaștere traseu profesioniștii la MTB 🙂 . Croația continentală și muntoasă era cu zăpadă. Am ajuns la Poklon (zona muntoasă din Istria, am urcat la serpentine…) unde nu părea să fie zăpadă, la Hum (cel mai mic oraș din lume – are primar, au găsit și ei un mijloc de reclamă), Motovun (orașul uriașului bun din legendele croate Veli Joze). Poze sunt mai jos.

0001.jpg 0003.jpg 0002.jpg 0004.jpg 0005.jpg 0006.jpg 0007.jpg 0008.jpg 0009.jpg 0010.jpg 0011.jpg 0012.jpg 0013.jpg 0014.jpg 0015.jpg 0016.jpg 0019.jpg 0020.jpg 0018.jpg 0022.jpg 0023.jpg 0024.jpg 0026.jpg 0028.jpg 0027.jpg 0029.jpg 0031.jpg 0033.jpg 0035.jpg 0034.jpg 0036.jpg 0017.jpg 0021.jpg 0025.jpg 0032.jpg 0030.jpg 0037.jpg

Ne-am plimbat și prin Umag ziua, era păcat să nu vedem marea pe soare.

DSCN0833.jpg DSCN0835.jpg DSCN0836.jpg DSCN0837.jpg DSCN0839.jpg DSCN0840.jpg DSCN0845.jpg DSCN0846.jpg DSCN0834.jpg DSCN0848.jpg DSCN0850.jpg DSCN0852.jpg DSCN0853.jpg DSCN0854.jpg DSCN0855.jpg DSCN0856.jpg DSCN0847.jpg DSCN0857.jpg

Am rămas hotărât ca pentru prima oară la un concurs de 170km să alerg fără bețe, iar ca papuci să folosesc Kalenji, că-s cei mai noi: Kiprun Trail TR în zona deluroasă până la Buzet și Kiprun Long (de șosea) pentru ultimii 80km. N-am avut probleme din partea asta.

Startul a fost amânat cu o oră față de anul trecut – a fost la ora 17. Probabil încă o decizie luată după experiența de anul trecut, atâta că de astă dată cred că n-au nimerit-o și au să revină. Mă gândesc că au luat în considerare timpul câștigătorilor de anul trecut, care au ajuns prea devreme la Umag, scoțând sub 19 ore. Anul acesta în schimb scoțianul Paul Giblin a încheiat cu ceva peste 21h, l-a prins căldura. Traseul a fost mai dificil din cauza zăpezii din pădure de lângă Poklon, a noroiului și chiar a apelor mai mari care trebuiau traversate după Buzet. În cazul cel din urmă eu m-am descălțat la prima trecere și apoi la restul am renunțat, ce mai contau o bășică sau două la ce alte probleme mai aveam.

S-a pornit incredibil de tare, cu Sove în frunte, aș putea spune “ca de obicei”. Din culise am aflat că dorea să bată timpul pe urcările din prima porțiune, în orice caz a rezistat în față la primii 3 timpi intermediari, record: Plomin și Prodol pe  locul 1, Poklon pe locul 3. Cine știe, poate a pus și el umărul la rezultatul final mai slab al lui Giblin. I-a rupt… 🙂

Eu cu greu și cu răbdare am reușit să-l prind din urmă pe Oli (Aladar Kurta) după vreo 5km, pe Vio și Istvan Szokolszky nici n-am apucat să-i văd după start. Imposibil să te abții să nu alergi mai tare în astfel de condiții, mai ales dacă începi să-ți intri în ritm și să te simți bine. Așa că f… toate calculele de un an și dăi înainte. O ajung pe Vio înainte de primul punct de alimentare Plomin, văd că Adi Toma e pe urmele mele, surprinzător pentru mine, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că în general nu-l interesează aspectul competitiv. Știu cum aleargă, am fost împreună la Marathon 7500 anul trecut, iar anul acesta s-a antrenat mai mult ca mine, nu vă spun cât.

red.png

În goana mea și a lui Adi l-am prins din urmă pe Istvan și la al doilea PA – Prodol eram toți trei împreună.  Primele cuvinte ale lui Istvan când ne-am întâlnit au fost “Măi băieți, nu mergem prea repede?”. Toată lumea a fost de acord că da, spre stima noastră. Dar am continuat în același ritm și cică eram 3 oameni cu scaun la cap, cu experiență etc. Dar a fost fain. Am văzut pe urmă că Adi Țap (de acasă) mi-a scris un mesaj, ne urmărea și dorea să transmită salutări la grupul “celor 3 mușchetari”. Telefonul meu din păcate se oprise. Știu că am trecut de Alenka Pavc și am început să le spun câte ceva ce ştiam despre ea. În orice caz gluma că suntem la ultra se îngroșa, aveam dovada. Cred că atunci dintre femei doar Canepa mai era în fața noastră, e drept că departe, iar slovena (nu Alenka) care a încheiat pe locul 2 ne-a depășit mai târziu.

Era deja noapte, ritmul a încetinit presupun că la toți, am avut mici probleme de orientare, noroc cu Istvan că venea cu mine. Adi era în față, se desprinsese de noi. Pe porțiunile mai expuse de pe creste trebuia mare grijă la direcția de mers ca să vezi stegulețele. La Poklon iar am ajuns împreună. Scăpasem de zăpadă și de vârful cel mai înalt de pe traseu, de peste 1400m (nu pare mult, dar și Muntele Băișorii e tot pe acolo și la noi se schia până de curând).

A urmat Brgudac. Nici nu mai știu cine din grupul nostru era în față, cert e că am ajuns împreună. Aici Adi a spus stop, e ultra, a rămas mai mult, iar eu am continuat cu Istvan cam în același ritm.

Cred că cu puțin înainte de Trstenik m-am despărțit de Istvan, rămăsesem amândoi fără apă, iar el a continuat mai încet. Mai erau cam 5km pe care am preferat să-i parcurg mai repede să nu sufăr de sete prea mult. Alenka trecuse de noi, dar la Trstenik cred că a întârziat destul de mult, a ieșit cu puțin înaintea mea și nu era prea veselă. Omul ei care o așteptase la punct o tot încuraja. Aveam să aflu la final că abandonase la Buzet, deși ajunsese acolo cu peste 10min în fața mea.

De la Trstenik practic am avut o cursă solitară, la Buzet am stat minimul necesar, dar erau așa multe de făcut că tot am staționat cam un sfert de oră. Ca de obicei mi-a fost greu să desfac bagajul de schimb, am fost ajutat. Pe la 6 dimineața am ieșit de la Buzet și acum urma lupta mea cu oboseala și cu febra musculară. Principala grijă a etapei ce urma era să parcurg cât pot de mult din traseu până se face soarele greu de suportat. Trecuseră 13 ore, anul trecut am fost cu 40 min mai lent, și asta în condițiile în care atunci am alergat pe ziuă mai mult și pe sus a fost uscat. După teoria multora, chiar dacă am parcurs mai mult de jumătate de traseu (88km), jumătatea a doua ia tot atâta timp, dacă nu și mai mult. Adică încă 13h, deci aproximativ 26h timp final, asta dacă…

Ce mai e de spus: Hum cu apele, Butoniga unde am fost mult mai în regulă ca anul trecut. La Butoniga n-am mai stat pe scaun, am putut pleca mai repede. Verzii (traseul de 60k) deja intraseră pe traseu, primii trecuseră deja, chiar dacă aveam timp mai bun, startul întârziat “m-a trimis” la o oră mai înaintată în zonă. Ceasul meu care la intrarea la Buzet arăta vesel că sunt înainte de partenerul meu virtual cu vreo jumătate de oră (nu mă așteptam la asta, în mod normal trebuia să tot recuperez spre final), acum îmi zicea că nu mai e mult și intru pe pierdere. Iau o aspirină, să mai scap de febra musculară, să pot fugi. Oricum fuga mea însemna deja cam 7 – 7.20 la mie, că-i la vale, că-i la deal. Mai aveam una, pentru Buje dacă e nevoie.

La Motovun a trebuit să stau mai mult (se vede asta în timpul de Oprtalj). Cam tot cât la Buzet, vreo 15 min, deși numai stăteam și beam încetișor cola și mestecam biscuiți. Nu mai aveam chef nici de pâinea mea cu caș și slanină, am mai luat totuși în punguță niște caș de pe masă, era foarte bun. Simțeam că dacă plec n-o să rezist la căldură și va trebui să mă opresc aiurea, fără atâtea posibilități ca aici.  M-am hotărât să stau până simt că pot alerga ok și sunt răcorit suficient. M-am uitat la ceas, am considerat că au trecut 5 min, la următoarele 5 min urma să iau decizia următoare, și tot așa de câte ori e necesar. Am zis “pas” o dată, plus timpul inițial.

Grele urcările la Oprtalj și Groznjan, la pas mai lent ca verzii și albaștri din jur, deși clar aveau burtică mai mare ca mine. La coborârile mai abrupte mă chinuiam. Dar partea bună a fost că puteam alerga chiar mai bine ca mulți în rest. Înainte de Groznjan l-am întâlnit pe Sove pe potecă, își oblojea rănile de la picioare lângă un pârâiaș. Stătea la povești cu un croat, Roko, un prieten al lui, organizator la Dalmacija Ultra Trail.

Îmi aduc aminte iar de un episod de pe traseu. Am întâlnit un băiat care lua autografe de la alergători într-un caiet. Mi-a făcut semn și mie. Cred că era după Motovun. Firește că m-am oprit din viteza mea supersonică scoțând fum la papuci. Am luat pixul și … n-am reusit să-mi fac semnătura. A ieșit ca o aritmie la EKG. Am mai încercat o dată, dar tot n-am reusit să-mi controlez mișcarea mâinii. Mi-am cerut scuze și am plecat. Cam asta a însemnat echilibru la efort pentru mine: nimic pentru altceva. 

Ultimul PA – Buje. Doream să ajung la Umag altfel ca anul trecut. Atunci mi-a fost foarte greu și n-aveam motivație la final, alergam intermitent. Acum puteam mai repede dar mereu simțeam nevoia să mă opresc. Am ajuns pe un austriac de la verzi, am trecut de el și … am trecut la pas. Decât mai tare și cu pauze, mai bine după el. Era ștampilă nu alta. Nu alerga mai tare de 7 la mie, dar pașii lui erau imperturbabili. Ba nu, la noroi s-a transformat în om. Acolo am rămas preventiv câțiva metri mai în spate, mi-a fost frică că ștampilarea lui o să mă umple de noroi. Am trecut sigur și de unul sau doi roșii, iar înainte cu un km de final am țâșnit cu un sprint ce mi se părea fulminant (pe ceas cam de 6 la mie), nu înainte de a-i spune “danke schön” și a-i arăta numărul meu roșu, să nu rămână frustrat că a profitat de el cineva de la cursa lui. Deși erau mulți de care am trecut, se pare că n-au fost roșii printre ei. 🙂

Așa a decurs cursa, am încheiat înainte de ora 19, pe lumină, pe locul 29 general (27 masculin, 15 la VM1), cu un timp de 25h42min. Undeva pe ultima porțiune am trecut în fața partenerului virtual care a încheiat ca un robot cu timpul lui de 25h51min. Probabil că eram prea absorbit de papucii austriacului (după ei l-am recunoscut la final și m-am uitat să-i știu și fața).

O dată trecută cursa începe o nouă epopee: recuperarea, de fapt stadiul iniţial de ieşire din modul concurs. Aici pentru mine chiar e o provocare de obicei după un concurs lung  în care am mers la maxim. Mai întâi a trebuit să stau jos, mi-a fost greu să vorbesc cu Alex (dacă el a fost, că eu eram în memory shut down), am găsit însă soluția la lipsa cheii de la gazdă (era la Diana și ea nu sosise, startul cursei galbene a fost ulterior trecerii mele prin Motovun, la ora 14) și a telefonului descărcat: luat bagajele de la organizatori, făcut duș și îmbrăcat cu tot ce aveam, ca de iarnă, inclusiv glugă pe cap și suprapantaloni, dus înapoi bagajul la organizatori (că nu mă simțeam în stare să-l car 1km până la cazare), mâncare oficială (groaznic cum le-a trecut prin cap să facă sala de mese mai jos de nivelul solului, trebuind să cobori 2 scări), luat cheia de rezervă de la gazde după un secol cât mi-a luat kilometrul acela, încărcat mobilul, citit mesajele, venit cu mașina înapoi la start cu haină mai groasă în așteptarea Dianei.

Și Diana a sosit, puțin după ora 22, cu 6 minute întârziere față de timpul de 8h. Încheiase primul ei maraton și se mișca mai cu talent ca mine, nu știuse însă să aprecieze timpul scurs la PA-uri. La unul dintre ele s-a luat cu poveștile și a stat cel puțin 18min. Dar a rămas cu prieteniile. 🙂

Nu mai e mult de spus: cred că toți românii ne-am străduit cât am putut la cursa asta, dar nu mereu merg treburile ok. N-am mai făcut poză de grup de final, eu cel puțin până la plecare doar am dormit și am mâncat. Rămâne pe data viitoare! Felicitări tuturor, mulțumesc pentru compania de pe traseu în special la Istvan și Adi.

Mulțumesc lui Vlad Arhire pentru că mi-a acordat atenție după concurs – am spus și eu câteva cuvinte în articolul

http://aimx.ro/100-miles-istria-cifre-declaratii-limite-si-performante-pentru-romani/

Cursa mea pe Strava:

Apr 142017
 

Plomin

La Plomin, primul PA, km 18

A trecut cu bine primul concurs cu adevărat solicitant din acest an: 100 Miles of Istria – ultratrail. Mi-a plăcut ideea de a merge în Croația la un concurs, am fost de multe ori în aceasta țară în concedii și am tot căutat să găsesc în perioadele respective concursuri, în special de MTB. Abia de curând s-au mai sistematizat concursurile și pe la ei, iar SportsPlanner de la noi a făcut un mare pas înainte, putând să găsești acum și concursurile din alte țări, nu numai de la noi. Punând un link de filtrare – Croația – chiar găsești evenimente, unele chiar și pe mai multe zile, atât de MTB cât și de alergare. Săptămâna ce vine de exemplu este  4 Islands MTB stage race, ceea ce sună tentant. Să vedem anul viitor…

red.jpg blue.jpg green.jpg

participanții români, toți finisheri; se mai adaugă Vio

Dar, revenind, în cazul Istriei (anul trecut în drum spre UTMB chiar am stat aproape de Umag – locația de finish, la Crveni Vrh) cine m-au stimulat să merg au fost prietenii, în special Sove și Adi Țap care au fost și anul trecut și acum aveau ceva de demonstrat. Ne-am mobilizat mulți români, în majoritate din Cluj. La Red Course – 171km cu 7120+m diferență de nivel am fost 12 competitori români și Vio din Moldova, la Blue Course – 108km cu 4470+ diferență de nivel au fost 9 români iar la Green Course – 69km cu 2410+m diferență de nivel au fost 4. În total am fost 26, la care se adaugă aparținătorii… Ceea ce e cu totul deosebit a fost faptul că toți am fost finisheri, chiar dacă unii am avut și probleme, iar la astfel de curse nu se poate să nu ai! Știam cum va fi terenul, în unii ani am fost pe Rab de exemplu cu MTB-ul, știam că va fi frumos și că relieful  mi se potrivește: nu sunt munți înalți în zonă (până pe la 1400m, să zicem un Muntele Băișorii de la noi), urcările și coborârile chiar dacă sunt cu pietre nu sunt lungi ca în Alpi, ci cam ce găsesc eu prin Făget, lângă mine.

plan orar pag1.jpg plan orar pag2.jpg

foaia cu timpii unor concurenți din 2016

100mi profil.jpg

profilul Red Course

Mi-am facut planul în consecință, atât că am fost foarte reticent, se vede că exagerat, cu privire la potențialul meu. Având în vedere experiențele de la UTMB și TDS nu am sperat să termin sub 30h și pe hârtia concepută pe baza rezultatelor unor competitori din anul trecut am trecut cea mai optimistă variantă de finish pe cineva la puțin peste 29h, iar varianta cea mai pesimistă pe la 35h, care însemna s-o las în ritm lejer că nu-i ziua mea. Am încheiat cursa în 27h33min, poziția 44 general (40 masculin), 20 categorie. Nu mi-a folosit la nimic graficul de timp dar e bine ca motivul a fost pozitiv. Mă gândisem că e o cursa prea la început de sezon, avusesem și mici probleme la un genunchi, care încă le simțisem pe prima urcare la maratonul Primavera Trail Race din Șuncuiuș cu două săptămâni înainte.

pagina 1 faces to watch.jpg pagina 2 faces to watch.jpg start list Istria Red Course.jpg

“Faces to watch” și lista de start – prima parte

Un lucru motivant (și la un ultra e greu să-ți găsești motivație în special la final, dacă n-ai motive serioase gen podium, și eu nu sunt la acel nivel) a fost însă poziționarea mea între favoriții cursei. M-am văzut și eu în tabel la “Faces to watch”, am și primit numărul de concurs în consecință – 71. Nu eram elită, dar organizatorii au ținut cont de punctajul ITRA și au considerat că se merită să dea numere mai speciale la cei cu peste 600 puncte ITRA la masculin și cu peste 500 puncte la feminin. La cursa noastră eram favoriți: Sove, Istvan Szokolszky, Mihai Șerban, Adi Țap și cu mine la băieți și Vio la fete. Așadar, la cursa roșie de 171km trebuia să închei normal undeva în primii 70, ceea ce s-a și întâmplat. A fost, ca valoare, al doilea rezultat al meu după 2014 când am participat la EcoMarathon, evident din cursele la care am participat și erau înscrise la ITRA.

Traseul a fost pitoresc, am să încerc să pun câte o poză de la fiecare PA cu localitățile respective. Chiar dacă am parcurs și noaptea o parte din cursă, am avut ce vedea, luna era aproape plină. E frumos să ai munte și mare alături, croații și cele peste 1000 de insule ale lor au ce arăta vizitatorilor. Nu au multe localități mari, dar majoritatea orășelelor sunt fortificate, plasate pe vârfuri de dealuri și sunt păstrate foarte bine.

Cursa mea, așa cum am văzut-o atunci…

Pregătirile.
Nu e mare lucru de spus. Lucrurile obligatorii nu erau multe, includeau și frontală cu baterii de rezervă. Aș fi preferat să iau cu mine două frontale fără rezervă, dar m-am conformat. Noaptea e încă lungă. A doua frontală însă am pus-o în bagajul mare pe care noi, cei roșii, l-am predat la Umag ca să fie dus la jumătatea traseului, la Buzet. Până la urmă s-a văzut că mai bine aș fi luat ambele frontale, am avut dificultăți să schimb bateriile la Petzl-ul meu pe care l-am folosit în prima parte cu acumulatorul lui.
La alimentație, alături de cateva batoane, geluri și două pachete cu jeleuri (gel shots), mi-am pregătit și sandwichuri. Am văzut că anterior la cursele lungi mereu căutam mâncare normală – paine, caș, salam (clar nu găsesc în general, ca să nu mai vorbesc de unt), așa simte organismul. Ce să-i faci, asta mâncam din copilărie, doar la școală mergeam cu mâncare de acasă nu cu bani. Am impresia că un ultrarunner e ca o femeie gravidă, trebuie să i se (sau să-și) îndeplinească toate poftele, altfel corpul cedează mai repede decât e cazul. Așa că am ținut cont și una din puținele plăceri ale vieții pentru mine în special după jumătatea cursei a fost să mănânc sandwichuri. Când mi s-au terminat (n-am calculat bine câte să iau la Buzet), a fost încă un motiv puternic, adăugat la altele care s-au ivit până atunci, pentru a lăsa ritmul spre final. Să nu uit, a fost foarte important că am luat pastile cu săruri (din 10 am folosit 8), tablete efervescente de izotonic și … nurofen.

IMG_20170414_225639.jpg IMG_20170414_225857.jpg IMG_20170414_230415.jpg

 patru găici si două elastice

Rucsacul meu obișnuit de la ultra l-am modificat, am fost în stare să-i tai din bretele pentru că nu stătea cum trebuie pe corp (la UTMB am observat, când era foarte încărcat), i-am pus găici și i-am făcut astfel un sistem de prindere din mers a bețelor de trail similar cu ce văzusem pe youtube la alte firme, n-am eu chef să cumpăr ceva nou la fiecare invenție măruntă apărută. Și la bețe, dintr-o bucată, le-am modificat prinderea la mâini, să pot să-mi las pe mâini chingile. Adică m-am pregătit mai ceva ca Rambo, ca pentru luptă, încât operațiunile să fie cât mai puțin obositoare și să ia cât mai puțin timp tot pe motivul că la ultra fiecare amănunt care te sâcâie iți sapă puternic voința și corpul abia așteaptă să adopte calea cea mai ușoară – abandonul sau mersul în vrie.
Rubrica gadget a fost prezentă și de data aceasta. Mie mereu mi-e teamă că ma rătăcesc, am ceva traume rămase de acum cațiva ani când la MTB nu erau așa bine marcate traseele și acolo după sute de metri mă prindeam că o luasem greșit. Cred că am fost printre primii de la noi care am folosit gps, aveam un Etrex Vista HCX de drumeție. Acum, cu dorința ca fiecare picătură de concentrare să nu se îndrepte spre altceva decât spre cursă, în locul gps-ului meu de drumeție cu trackul pregătit, un Dakota 20, am primit 2 ceasuri, din păcate insuficient testate în regimul în care doream să le folosesc. Le-am luat pe amândouă, unul pus în mod ultratrac și mod course, și care speram să țină toată cursa. Nu m-am putut baza pe indicațiile lui, probabil că nu era buna combinația mod course și ultratrac, că veșnic vibra de out of course, iar la urmă (adică la ultimul PA când și-a dat obștescul sfârșit) indica o distanță de peste 170km deși nu parcursesem decât 160km (cam ciudat, mă așteptam să indice mai puțin).

follow live.jpg

follow live

Pe mobil (obligatoriu să-l luăm)  am lăsat să ruleze un progrămel care arăta poziția mea reală pe un site, asta alături de informațiile pe care ai mei oricum le obțineau de la PA-urile cronometrate. Mobilul nu s-a descărcat total (se vede în poză că acumulatorul indica 27%), îl setasem sa trimită informațiile pe net la max 10min sau 300m parcurși, iar gps-ul lui era setat în mod economic și precizie medie. N-a ieșit rău înregistrarea lui.

Concursul.
Startul a fost în Labin, pe coasta estică a peninsulei Istria. Până acolo am ajuns cu autocarul organizatorilor, la fel ca toți ai noștri, având cartierul general în zona Umag (coasta vestică). Urma așadar să parcurgem distanța de ultra strabătând de la est la vest peninsula, pe ruta Labin – Plomin(km17,7) – Poklon(km43,1) – Brgudac(km57) – Trstenik(km74,3) – Buzet (km89,3 – mijlocul traseului) – Hum(km101,5) – Butoniga(km118,5) – Motovun(km129,9) – Oprtalj(km138,6) – Groznjan(km149,8) – Buje(km157,5) – Umag(km170,9). La ora locală 16 s-a dat startul.

17880071_856618827820087_5832472795257922054_o.jpg 17814261_856624164486220_4244133659313463688_o.jpg 17880477_856632531152050_397429924636663374_o.jpg

 la start în Labin

Așa cum am spus, localitățile sunt pe dealuri, iar Labin n-a facut excepție. Am pornit-o cu toții la vale pe o potecă în pădure. Toate bune și frumoase, dacă n-ai ghinion. Coboram unul după altul, nu prea puteai să vezi în față prea mult, iar dacă lăsai ritmul să ai spațiu venea imediat cineva să ocupe acel vid. Eram și cu ambele bețe în mâna dreaptă, să nu cumva să lovesc pe cei din jur. Așteptam liniștit să se termine cu coborârea, când m-am împiedicat. N-am apucat să mă redresez că m-am mai împiedicat o dată și am căzut. Deja făcusem cunoștință cu pietrele de care aveam să am parte pe tot traseul. Bine că n-am căzut la MTB ca la alergare! Și nu trecuseră 2km. M-am ales cu un genunchi julit, nu arăta prea bine dar era funcțional, și cu mâna dreaptă care arăta bine (aveam mănuși), dar cum ținusem bețele și n-am apucat să le eliberez, mi-o scrântisem destul de tare și mă durea, astfel că genunchiul clar trecuse în plan secund. Și acum nu e chiar ok, e ușor umflată la încheietură. Atunci n-am avut ce face și am purtat la început bețele doar în stânga, era și porțiune alergabilă. Apoi treptat am început să punctez, pentru simetria mișcării, și de multe ori cel puțin până la Buzet în loc de cursă mă gândeam la mână. Aveam pe lângă camelbag și un bidon în partea dreaptă spate – și după o tentativa – două mi-am luat gândul de la el, nu-l puteam scoate, trebuia să sucesc mâna. Am luat la un moment dat un nurofen și tot mișcând mâna s-au mai așezat carpienele și treptat am uitat de mână.

După căzătură Vio trecuse în față, eram alături de Zoli Szenasi și eram bucuros că am la cine mă plânge. Am alergat alături de el o vreme până mi-am revenit din șocul inițial și m-au apucat gândurile de concurs. Știam că trebuie să ajung la Plomin în aproximativ 2h10min, că la Poklon planul era de maxim 6h30min, că timpul de la mijlocul traseului – Buzet – însemna aproximativ jumătate din timpul total pe care urma să-l petrec (deși aparent scăpam de majoritatea urcărilor grele, în anii trecuți concurenții cam așa s-au comportat) și deci era un indicativ serios pentru timpul final. Nu avea sens să mă consult cu hartiuța, mai ales că urma noaptea. Mie mi-au prins bine întâlnirile de pe traseu cu ai noștri, m-au stimulat. Cumva mai tot traseul am fost alături de cineva sau aproape. Îi mulțumesc prietenei lui Adi, Andreea, pentru mesajele cu timpii de cursă ai prietenilor. Nici la acelea nu m-am uitat, n-am simțit nevoia. La Plomin(km17,7) am ajuns în 1h54min, eram mulțumit.

17880346_856935537788416_9155501750099278888_o.jpg 17880364_856940257787944_4261682837270062162_o.jpg 17917119_856970014451635_7372760529673759244_o.jpg

 Plomin

Mergeam tot mai bine, m-am întâlnit și cu Vio. Urca constant, fără grabă. Eu intrasem într-un ritm, am continuat. La Poklon(km43,1) am ajuns în 5h54min, ceea ce m-a cam mirat. Al doilea șoc l-am avut când i-am văzut pe Mihai și Istvan. Chiar nu mă așteptam, în mod normal trebuiau să fie mult în față. De fapt Istvan avea probleme cu stomacul, trebuia s-o ia mai încet. Am plecat și în continuare, fără să ne străduim prea tare, mergând fiecare în ritmul lui, am parcurs mai toată distanța până la Buzet împreună cu Mihai. Pe porțiunile mai drepte și cu panta mică eram mai rapid, la porțiunile abrupte era el mai rapid, atât la urcare cât și la coborâre. Mai alergam împreună, mai ne ajungeam, ne ajutam astfel cu traseul și aveam un ritm. Eu preferam ca la coborârile abrupte, care în general erau în partea de sus a dealurilor, s-o las mai moale. La UTMB făcusem febră musculară din cauza solicitărilor pe coborârile prelungite, doream să evit asta.

Pe unul din vârfurile dintre Brgudac și Trstenik am avut parte de prima rătăcire. Nu mult, dar deranjant, doar la ultra orice lucru negativ contează, se adună pic cu pic. Eram în spatele lui Mihai la vreo 20m iar când am ajuns sus nu l-am mai văzut. Cred că traseul continua în unghi ascuțit și nu m-am uitat unde trebuie. În orice caz m-am tot învârtit pe deal și eram gata s-o iau înapoi, noroc că vedeam frontalele de la cei din spate. Mi s-a mai alăturat un concurent, apoi altul. În trei a fost mai simplu.

La Trstenik(km74,3) Mihai iși vedea de treabă, știa cred că o luasem greșit de la ceilalți. Am pornit împreună mai departe. Iar s-a depărtat pe urcarea mai grea, dar acum aveam altă problemă: mă lăsa acumulatorul de la frontală. Trec pe lumină medie, dar inevitabilul se produce: sunt în pădure, mai am de mers mult și bine până la Buzet și trebuie să trec pe baterii. Știam că voi avea probleme cu schimbul, că e greu de dat jos acumulatorul. Cu mâna nu prea îmi dădeam seama cât de tare să trag și-mi era teamă să nu rup plasticul. Am așteptat pe cineva, m-a ajutat, a încercat și el, degeaba. După câteva minute am plecat cu partea din față de la frontală în mână, cu bateriile puse, atent să nu cumva să mă impiedic și să cadă bateriile. Așa am alergat până la Buzet și acolo am schimbat frontala cu totul.

La Buzet(km89,3) iar mi-am adus aminte de mână: nu reușeam să desfac bagajul, m-a ajutat o fată de la organizatori. Au fost foarte serviabili toți de pe acolo, mi-au adus ce am cerut – cafea, ceai, ba chiar la plecare mi-au adus pâine și ceva aripioare de pui pane pe post de sandwich, că asta cerusem. A sosit și Vio, Mihai era demult acolo, dar am plecat primul. 13h39min era timpul meu, măsurat de fapt la ieșirea din PA. Eram mult sub timpul optim propus, de 15-16h, nu mă stresam dar nici nu doream să pierd vremea, nu se știe ce va urma.

Încă nu era lumină, era înainte de ora 6. Mă tot uitam cu frontala după marcaje, dar era perioada cea mai dificila din zi din acest punct de vedere. Am luat-o greșit câțiva zeci de metri, la un pod pe dreapta nu era marcaj și am luat-o înainte. Nu am întârziat mult. Nu mult după aceea m-a ajuns Mihai. Iar eram împreună și așa am continuat până la Hum (cel mai mic oraș din lume). După Hum(km101,5) practic ne-am despărțit, avea un ritm prea bun pentru mine, eu am continuat mai încet, alimentându-mă.

Până la Butoniga(km118,5) am mers practic singur. Se anunțase o vreme bună și călduroasă. Mie nu-mi prea place căldura, iar pe la noi a fost o iarnă lungă. În weekenduri mai mult pe la munte m-am dus. Mă așteptam să fie cald, dar nu chiar așa. Ceasul meu mi-a indicat un maxim de 34 grade. Începeam să mă moleșesc. Mergeam totuși bine, am fost depașit de un italian dar ajungeam pe altcineva. Atât că omul din față nu văzuse un marcaj și o luase pe drum înainte iar italianul n-a binevoit să-l anunțe. Am urlat cât am putut și am făcut semne, clar nu aveam chef să mai fac zeci de metri pe deal în sus și pe deasupra și repede să-l ajung.
Aici la Butoniga practic prima data am simțit nevoia să stau jos. Chiar înainte de a ajunge la PA, mai trebuia să traversez barajul, m-au ajuns primii trei de la cursa verde. M-au încurajat, alergau repede, iar urmăritorii lor nu se vedeau.

De la Butoniga nu mai era mult – un “fleac” de vreo 50km. Nici diferență de nivel nu mai era multă, comparativ cu ce a fost. Dar… dupa 120km ești alt om, la fel cum se spune că dupa ce bei o bere ești alt om. La Butoniga ajunsesem după 18h20min (ora 10.21) si până la sfârșit mi-au mai trebuit 9h13min.
Mi-a spus Cipri Cioba că m-a văzut la PA, deci în acel moment era foarte în față în clasament la cursa verde. Înainte de urcarea ce urma m-a depășit prima tipă de la “verde”, fata aceea tunsă punk, cu moțul blond – prima a și încheiat. S-a uitat nițel în spate și apoi a alergat în sus parcă era pe plat.

A urmat Motovun(km130). Motovun e orașul din Istria situat la cea mai mare înălțime. Vreau să spun că într-adevăr se vede de departe de jur-împrejur. Aici am avut impresia că organizatorii au să ne urce și-n turla bisericii. M-a ajuns aici Vio, mersese foarte bine. Eu începusem deja noi protocoale de cursă, ce includeau răcire circuite sub chiuvetă, apa pe care o luam pe parcurs nu mă ajuta decât parțial. Batoane nu mai mâncasem demult, preferam geluri și jeleuri. Mi se terminaseră sandwichurile, cam repede, mâncasem mai mult decât estimarea inițială și îmi părea rău că lăsasem câteva la Buzet. M-am uitat în jur, nici urmă de Vio, am plecat mai departe.

Motovun oras.jpg Motovun.jpg

 Motovun

De la Motovun a început partea caniculară pentru mine. Eram și opărit la fund, începuse și o mică febră musculară, m-am oprit să iau al doilea nurofen. Și coborând sprințară, cine venea? Vio! N-avea probleme deosebite, așa că a trecut fluierând (la figurat) pe langă mine. La Oprtalj(km138,6) am mai apucat s-o văd că pleacă. În vreo 32km am pierdut cam 30min față de ea, eu nu-mi găseam o motivație suficient de puternică să trag tare până la sfârșit pentru cateva minute. Poate dacă fugea în fața mea un câine cu covrigi în coadă… În orice caz pentru astfel de situații mai trebuie să lucrez la motivație, să-mi folosesc imaginația. Sau… de acum încolo am sa pun pe hârtiuța mea și câte un timp utopic, să nu mă pomenesc ca acum în mijlocul drumului cu buzele umflate și fără țintă. Când ești obosit nu mai lucrează mintea, toate acestea trebuie pregătite de acasă.

Au urmat Groznjan(km149,8) și Buje(km157,5), ultima haltă înainte de finish. Înainte de Buje m-a ajuns Bogdan Ofițeru, măcar aveam cu cine alerga împreună. Nu-l știam, am aflat că e din Constanța și mi s-a părut că mai degrabă e pe profil de viteză, nu de anduranță. Cu atât mai mult m-am mirat că a mers atât de bine. Cum fiecare e cu ritmul lui, până la Buje i-am trecut iar în față. Cum a venit puțin asfalt cum a început să alerge mâncând pământul. Nu înțeleg cum de nu l-am mai văzut până la Umag(km170,9), câtă vreme am terminat în fața lui. Imediat după Buje m-a lăsat și ceasul, obosise să vibreze. Am scos al doilea, l-am pornit și l-am pus în pahar. Dacă are ceva de spus, să-și vorbească singur.
Ordinea finală la roșii noștri: Sove, Mihai, Vio, Adi, eu, Bogdan, Lucian Dincea, Istvan, Mihai Pantiș, Zoli Szenasi, Mihai Nenciu, Raul Clinciu și Ambrus Kalman.

Am căutat pe Google Earth poze cu locațiile lipsă, să fie aproximativ cum am văzut și eu locurile în timpul concursului. Le pun mai jos, în ordine.

PA0 Labin.jpg 17880346_856935537788416_9155501750099278888_o.jpg PA2 Bodaj.jpg PA3 Poklon poteca.jpg PA4 Brgudac.jpg PA5 Trstenik.jpg PA6 Buzet.jpg PA7 Hum cel mai mic oras din lume.jpg PA7 Hum.jpg PA8 Butoniga.jpg Motovun oras.jpg PA10 Oprtalj.jpg PA11 Groznjan.jpg PA12 Buje.jpg PA13 Umag finish.jpg

Am fost o echipă mare în Croația, încep să-i înțeleg pe chinezi și japonezi care vin în grup și fac poze în draci pe unde merg. 🙂

Felicitări la toți! Gata cu epopee aceasta! Să ne vedem cu bine, Croația e o țară de vizitat!
Mulțumesc pentru poze!

17855285_1417068355024022_5505300548999900940_o.jpg 17758590_1417068728357318_8339186107320775692_o.jpg 17546679_1923200524590525_3825054960607215513_o.jpg

rezultat 71.jpg

 și activitatea pe strava