Jun 242014
 


A venit vremea să merg în Retezat şi la o cursă de alergare – Retezat Trail Race. S-a potrivit să fie un skyrunning, primul meu concurs de acest tip, numai bun de preambul la ce mă va aştepta în continuare la competiţiile lungi din Bucegi şi Făgăraş. Dacă am învăţat câte ceva, voi vedea curând la Runsilvania Sky Run din Rodnei.

cu cortul – From Retezat Trail Race

Concursul meu
Din Cluj ne-am pornit într-o formaţiune interesantă, conduşi de Szabi 🙂 : Ingrid şi Ramona, Vitalie şi cu mine. La final se va adeveri că pe noi românii, în sport, tot femeile ne salvează onoarea – bravo Ingrid.

A venit vara, m-am şi plictisit să tot caut şi să rezerv cazare, aşa că acum am venit cu cortul. Dacă era vreme foarte urâtă mă gândeam să oploşesc cortul sub ceva acoperiş. N-a fost cazul, deşi de prin Sebeş până spre Haţeg ne-a tot plouat pe drum, de am rugat-o pe Ramona să se uite pe FB dacă organizatorii nu anulează concursul 🙂 . În fine, în Cheile Buţii era o oază de soare şi vreme bună, ce să fac, trebuia să alerg ziua următoare.

Nu mai insist cu amănuntele, toată lumea pe acolo era veselă şi optimistă, aşa că a trebuit să mă conformez şi eu şi, mai important, chiar şi vremea. Mi-am rememorat ţintele, cam ce vreau să fac, am ascultat şi de cei care au mai fost şi mi-am propus s-o iau mai moale la început, la prima urcare – la cum mă cunosc eu, în traducere liberă înseamnă să nu mă supăr dacă rămân cam în spate. La sfatul lui Lazăr Sângeorzan mi-am luat totuşi camelbag-ul, că şi aşa aveam de gând să-mi iau cu mine încălzitoarele de mâini, foiţa şi buff-ul şi nu doream să arăt ca un pom de Crăciun. Nu mai erau obligatorii, era chiar cald afară, dar traseul Custura (28km şi 2300m diferenţă de nivel) ajungea la peste 2400m. Forţat de împrejurări, nedorind să mai am probleme cu tălpile ca la Maraton Apuseni, m-am încălţat cu papucii mei de antrenament, cam uzaţi şi terminaţi după peste 1300km de alergare montană, dar care nu mă dezamăgiseră până acum.

Şi s-a dat startul. Mă mulţumesc să fiu atent la beţele celor din jur şi să-i ţin sub observaţie pe Răzvan Ilie şi Mihai Şerban. Ţintele mele “ascunse” – Ingrid şi Lazăr – deja dispăruseră din peisaj. Începem prima urcare, se terminase bătălia pentru un loc efemer în faţă, lumea păşea deja ardeleneşte. Mă tot zbat eu din când în când să văd şapca lui Mihai şi apoi mă liniştesc: urc încetişor, dar nu sunt singurul. Sus pe creastă îl văd şi pe Lazăr şi mă bucur, nu-i departe, câţiva zeci de metri. Nu reuşesc însă, spre surprinderea mea, să fac faţă ritmului celor din faţă, mereu alunec, şi rezultatul e că rămân în urmă fix pe porţiunea unde credeam că mă descurc mai bine. O dată chiar ajung la orizontală, noroc că am apucat să pun o mână dedesubt. Schimbările de direcţie le fac prinzându-mă de jnepeniş, de crengi, de ce pot, mai şi ratez şi fac piruete nătângi. Zona de coardă o prind în spatele unui concurent şi până la urmă, ca să nu ne incomodăm şi să cădem amândoi, renunţ şi trec deasupra corzilor. Vine porţiunea mai abruptă, mă simt mai confortabil, scap de alunecările pe laterală, trec şi de concurent. În faţă nu mai am pe nimeni, toţi au dispărut. Cobor la disperare, iar cu ajutorul crengilor şi ajung la PA Buta, unde cu bucurie îmi revăd prietenii. Iau ceva  de mâncare rapid, mestec pe urcare, nu înainte de a întreba de Lazăr. Mihai îmi spune că merge foarte bine, că-i mult în faţă. Ce să fac, de alergat nu prea pot, încep să merg mai repede, în fond e începutul ultimei urcări, e totul sau nimic.

multumesc Gabriela Varzari pentru poze – From Retezat Trail Race

Ajungem în zona alpină, mă tot uit în faţă, e un şirag de concurenţi ce urcă spre vârful Custura. Am un ritm ceva mai bun şi reuşesc rând pe rând să depăşesc pe unul sau pe altul. Încep să simt vântul cum bate din stânga, plouă nu prea tare dar ploaia e deranjant de rece. Sunt în tricou şi fără buff şi n-am chef să-mi schimb ritmul ca să cotrobăi prin rucsac. Aleg trase uşor pe sub culmi, să nu îngheţ de la vânt, mă uit la concurenţii cei mai depărtaţi şi-mi construiesc calea de urmat parcă tot din ipotenuze. Văd o fată, dar nu-i Ingrid. Foarte bine urcă, reuşesc să mă apropiu destul de greu de ea. Intrăm într-o zonă de uşoară ceaţă. Spre surprinderea mea mă aud strigat şi încurajat pe nume. Cine puteau fi alţii decât d-nul Dinu Mititeanu şi Marlene – simboluri ale CAR Universitar Cluj! Veşnic pe munte, cu rucsaci mari încărcaţi pentru mai multe zile. Îi văzusem eu de departe, credeam că sunt organizatori şi-i comparam cu nişte dulapuri umblătoare, acoperiţi fiind şi cu ponchouri. Am prins aripi, apropo şi de observaţia lui Mihai pe care-l lăsasem în urmă că am urcat bine la final. Trec şi de Yolanda Ruiz – am văzut mai apoi că aşa o cheamă, a terminat pe trei la open feminin  – şi intru în zona de ceaţă mai densă. Nu mai văd marcaj, nimic. În stânga într-adevăr văd un vârf cu momâie pe el, dar în dreapta e o ceaţă… Încetinesc, strig în spate, o văd pe Yolanda care se ţinuse de mine. Mă gândesc că în principiu trebuie s-o iau în dreapta, că traseul e ca un cerc, să intru mai adânc în ceaţă. Mă uit cu atenţie să văd orice mişcare în jur. Apoi îmi zic: în definitiv, asta e, ce dacă mă rătăcesc, când mai am eu aşa o ocazie să fiu împreună cu o fată pe vârf de munte! Şi o pală de vânt îmi strică socotelile, văd vârful flamurilor Sponser la câţiva zeci de metri mai sus – cred că fără ceaţă se vedeau de la kilometri. Gata cu visele, trec iar la alergare.

Începe ultima coborâre, îl ajung şi pe Florian Petre – şi uitasem de el – mă depăşise foarte devreme. Cobora mai prudent, a avut ceva probleme anul trecut. În faţa mea e altă fată acum, cu tricou de România. Îi spun că-n spate, la 3-4 minute, vine tare concurenţa. Zona de stâncă a trecut, acum vine iarba, brazdele râmate de mistreţi. Simt pământ în papuci dar nu opresc. Încerc să-l distribui scuturând picioarele. Am gaitere, dar cumva pământul a trecut de bariere. Mare noroc cu ultima urcare şi coborârea, am recuperat câteva locuri în clasament. Mi-a dat un voluntar o informaţie sus, că aş fi la 30min de locul 15, să trag tare, dar am crezut că nu am auzit bine. Abia acum, uitându-mă în clasament, am văzut că am terminat la 28min de locul 15.

aproape de final – poza Cristian Man – multumesc – From Retezat Trail Race

Ajung la PA-ul de la forestier, mai sunt 6km. Văd un concurent oprit şi mă decid că n-am nevoie de pit-stop, deşi cam simţeam gol la stomac. Pierdusem din vedere faptul că acolo deja puteau fi concurenţi şi de la celelalte trasee. În fine, alerg cât pot, mai scutur picioarele, văd un concurent stând jos în mijlocul drumului, cu crampe. Nu departe era Cătălin Clinciu, aflu că i-a dat un tub cu magneziu ca să-şi revină. Mie mi-e foame, mai sunt vreo 4 kilometri, mă gândesc să fac un shopping, imposibil să nu-i mai fi rămas la Cătălin ceva gel, baton, orice. Renunţ însă, îmi vine să râd. Vine ultima urcare, numai uşoară nu mi se mai pare, ne stimulăm să nu ne ajungă cei din spate. La final se depărtează dar reuşesc să mă mai apropii pe ultima coborâre şi termin la 10 secunde de el. Lazăr şi Ingrid terminaseră de mult, el la 7 minute şi ea la 10 minute în faţa mea.

multumesc Gabriela Varzari pentru poze – From Retezat Trail Race

Rezultatul meu: locul 35 la general cu 4h38min şi locul 11 (12) la categoria 35-50 de ani. Onorabil. Ca şi la MTB, un podium la feminin 🙂 . Cine m-au impresionat? Toţi care au concurat mai ales că toate traseele au fost peste medie la dificultate raportate la distanţă! Dintre cei pe care-i mai ştiu, începând cu fetele – exemplar Denisa Dragomir, apoi Adi Văleanu – se vede că toată ziua e pe munte şi închei cu Ionuţ Zincă – cu un record de 3h07min. Câte un bravo pentru Ingrid pentru locul 2 la open feminin şi Lazăr pentru 1 la categorie!

clasament partial traseul Custura – poză de la faţa locului – From Retezat Trail Race

Felicitări pentru organizare, pentru traseul ales – a meritat să merg atât pe el. Medaliile au fost deosebite, am avut şi vreme frumoasă, iar la sfârşit am profitat că e cortul în apropiere şi am stat puţin pe la focul de tabără deşi am cam trecut de epoca romantismului.

From Retezat Trail Race

Să ne revedem sănătoşi în faţa unor noi provocări pe care ni le construim în gând!

Jul 012012
 
Încep cu o poză luată de pe internet

castelul Corvin – Hunedoara – inainte de invazia cavalerilor pe biciclete
poze Dezso: picasa – multumesc
poza Dezso
poza Dezso
poza Dezso

şi cu o invitaţie la vizitarea acestui castel, restaurat în parte. În afară de Bran, de domeniul Reginei Maria din Balcik – Bulgaria, nu ştiu alte castele “româneşti” care să te impresioneze atât de mult. Nu pun la socoteală muzeele din unele oraşe care totuşi şi-au pierdut din atmosfera medievală prin plasamentul lor. Puteţi citi câte ceva despre castelul Corvin pe site-ul oficial.
Noi (am fost 10 de la Clujul Pedalează, din care 7 competitori) am reuşit să-l vizităm după concurs şi mă bucur că am avut şi ghid (la câţi eram 30 de lei nu a fost mult). Am fost şi acum mulţi ani şi pot spune că a fost renovat puternic de atunci, mai ţineam minte unele istorioare, dar multe altele le-am aflat acum. A început şi castelul să devină mai comercial, sper să nu-l umple cu kitchuri gen Dracula. Până una-alta, castelul unui principe de Transilvania trebuie să arate ca atare şi să conţină tot ce este necesar unui trai decent: de la capelă, săli de meşteşuguri, încăperi domneşti, la sala dietei, temniţă, încăpere de tortură. Ca şi la all-inclusive  de la unele mări puteai locui fără să ieşi din incintă poate toată viaţa.

echipa noastră de la Corvin – plus Vali fotograful, mai multe poze pe picasa

Acum nu ştiu cât de potrivit vi se pare să organizezi nunţi în incinta castelului… Nu am auzit să se practice în altă parte. Admit că e interesant, că … te poţi simţi ca un prinţ sau ca o prinţesă de demult nu doar la nivel simbolic, dar… vă daţi seama ce discuţii apar pe marginea “grofilor”, “nobililor” de azi.

Şi acum despre maraton. În afară de mine care am concurat la Race, restul echipei a participat la hobby, inclusiv Diana. Nu-i de mirare câtă vreme acum am venit cei tineri şi cei înţelepţi. Numai eu nu mă împac încă bine cu vârsta din buletin. Ca de atâtea ori ne-au salvat onoarea femeile, lucru obişnuit de altfel la români, unde la sport se laudă bărbaţii şi au rezultate femeile. La feminin 36-45 ani, Adela şi Diana au încheiat pe primele 2 locuri. Bravo lor pentru ambiţie! Fiind prea puţine concurente la 46+ ani, s-au făcut comasări de clasament şi astfel la premiere la 36+ ani au fost pe locurile 2, respectiv 3.
trofeul Dianei
Şi Melinda, a treia fată a noastră, a terminat pe locul 3 la 18-25 ani, dar … a mai coborât un loc în clasamentul comasat sub 25 ani, ce să-i faci, la fete 14-17 ani a fost aceeaşi situaţie, sub 6 concurente, iar Zsuzsu e deja imbatabilă.

scena
şi participanţii în aşteptarea premierii
podiumul la feminin 36+ ani
Bravo şi lui Dan şi Tudor (nu al meu), la ei concurenţa e serioasă.
De fapt acest maraton de MTB e considerat deja unul de varf, a şi fost multă lume – în jur de 450 participanţi. Dacă aveau şi probe pentru copii cred ca depăşeau lejer cifra 500, poate şi 600. A venit lumea şi pentru premiile mari oferite, chiar dacă puţini sunt aleşi să le câştige. La elite au fost mai puţini concurenţi, valoarea celor înscrişi era prea mare pentru ca un om de rând să aspire la podium. Poate data viitoare voi participa şi eu ca să mai schimb “lanterna roşie”.
E evident acum că premiile mari, însoţite şi de o tombolă pe măsură, atrage oamenii: să-i spunem “efectul de castel”. Echipele mari de la noi care de obicei iau cam totul, acum sunt într-o competiţie serioasă, apar concurenţi nu chiar de nicăieri, unii de genul “caut club” şi vin şi străini. Au venit chiar şi de la Iaşi, nu sunt sigur dar parcă am auzit şi ceva rusă-ucraineană vorbindu-se. Ce-i sigur e că au fost şi bulgari şi că Wouter Cleppe a câştigat la elite (el e la origine belgian). Despre împărţirea trofeelor şi cine a câştigat această bătălie îi las pe ei să calculeze şi să-şi planifice următoarea scena de război. La astfel de bătălii mari nu mai e de joacă şi lupta e … pe viaţă şi pe moarte.

premierea la elite
A mai rămas să spun despre cursa mea, cum am văzut-o. A fost foarte cald, cod galben de caniculă, cu toţii cred că ne gândeam la apă, iar cei mai buni cum să termine mai repede să ajungă la ea. Eu mă gândeam, poate ca majoritatea, cum să ajung la prima apă, cât mai aproape. Primii 11km până la PA1 n-au fost chiar aşa grei şi chiar îmi ajungea izotonicul din bidon. Nici n-am oprit, mi s-a părut prea repede pit-stopul. Am oprit la PA2, aproximativ km26. Problemele au început să apară după aceea, de pe la km30. Eram în ritm cu Piringer, într-un grup de 3-5 oameni. Urcam şi mă simţeam cam ciudat, apatic. Nu mai aveam voinţa să urc pe bicicletă în locuri unde … Am tras de mine până am ajuns în Cerişor (sugestiv nume) – km35. Aici mai mulţi competitori ne-am oprit la o casă şi am băut apă cu toate mâinile. Eu n-am mai aşteptat să-mi spună femeia “da” (mi l-a dat, oricum a văzut că era formal) că am şi intrat la robinetul din bucătărie şi mi-am turnat apă în cap. Am băut vreo trei căni de apă şi cam năuc am pornit la drum. Cam 3 minute am stat şi n-am mai reuşit să-mi intru în ritm o vreme. Kilometri întregi. M-a ajuns Sarkany Kinga pe o urcare (cred că pe la km45, înainte de PA3) şi aşa, parcă în joacă, s-a tot dus. Măcar am reuşit să ma “agăţ” un pic de ea şi am început să-mi ies din pasa proastă. Cel puţin aşa am crezut până am început să fac diferenţa că am depăşit poate doi oameni şi am fost depăşit de 10. A trecut astfel în ritm susţinut un grup cu Andrea Sandor. Cum măcar în observator m-am putut erija, am început să mă gândesc ce şanse are să le ajungă pe Beata şi Kinga. Destul de mari – Kinga nu era departe, dar cam târziu pentru Beata! Beata putea fi şi la 10 minute înainte. De fapt la cum mergea mi-am tot imaginat scenarii cu ce a făcut până atunci: pană, alt tip de probleme… Poate dacă-i spuneam că nu-s la mare distanţă… S-a terminat şi cu dealul acela şi măcar aveam vânt la freză. Nu cred că mi-am revenit până la sfârşit, chiar dacă am continuat mai bine. Cu timpul de 4h52min am fost pe locul 13 din 37 la categoria 36-45 ani şi pe locul 52 din 137 la general.

clasament parţial la masculin Race 36-45 ani

A urmat vizita la castel, premierea, tombola mult aşteptată şi concertul ROA. Am avut şi surpriza focurilor de artificii din mijlocul concertului – de la nunta din castel – să fie într-un ceas bun! Am rămas şi în noaptea ce-a urmat la cort lângă castel.
Pentru mine DHS Corvin a fost un concurs mare, reuşit. Au vrut să fie o zi de sărbătoare şi pentru hunedoreni şi eu cred că au reuşit. Pot să-şi pună hunedorenii în calendar la sărbători maratonul acesta, e deosebit. Sper că n-au rămas prea multe urme după concurenţi în zona dominată de impunătorul castel.