May 122019
 

EcoRun si Jokai MorPoza de la EcoRun – Lucian Paşca

După câte o cursă lungă cum a fost la Istria, cum spun prietenii – “organismul se sperie”. Dacă nu eşti atent, chiar dacă eşti activ şi mergi la alergat, MTB sau orice altceva, ai tendinţa de a mânca în neştire, iar dacă n-ai dormi – chiar nonstop. Şi atunci e bine să ai motivaţie să fii mai controlat. La mine funcţionează participarea la concursuri, evenimente.

Din timp m-am înscris la noul EcoRun, fost EcoMarathon, ca să nu mai pot da înapoi pe urmă. Şi, sperând în îndreptarea vremii, şi la tura de anduranţă Jokai Mor, o tură deosebită pentru faptul că are o mulţime de trasee şi pentru drumeţie, şi pentru MTB (eu asta aleg, să mă mai scot din rutina alergării), toate având ca destinaţie localitatea Râmetea, cunoscută pentru Piatra Secuiului care o domină şi pentru prezenţa constantă a parapantiştilor.

Mă limitez aici la poveştile mele scrise pe facebook, reprezintă destul de exact cum am trăit eu aceste evenimente.

1. EcoRun – 4 mai.

2. Tura de anduranţă Jokai Mor – MTB pentru mine – 11 mai.

* Despre paharele de unică folosință

 1.

EcoRun sau EcoMarathon, denumirea contează mai puţin, important e că se desfăşoară în împrejurimile Moieciului, o zonă pitorească limitată de munţi spectaculoşi şi plini de zăpadă de astă dată – Piatra Craiului şi Bucegii. A fost un concurs “printre ploi”, frumos ca de obicei.
Mi-am estimat bine forţele şi posibilităţile, păcat… nu mă supăram să fiu mai bun. Cu 4h35min şi ceva am obţinut un loc 42 general, 37 masculin şi 6 categorie (ca să fiu fair, Daniel Stroescu a încheiat pe open masculin pe locul 10 şi de aceea n-a intrat în ierarhia pe categorie, conform regulamentului). Faţă de 2014 şi 2016 am fost mai bun, cu aproximativ 3 minute. Şi asta datoriă Crinei Buzgan care a avut o revenire puternică pe ultima buclă şi, evident, datorită mai ales mie că m-am ţinut de ea.  Cu 1h30min pe ultima buclă am ajuns pe câţiva concurenţi şi am fost pe undeva printre primii 30 ca timp pe această porţiune.

S-a fugit foarte tare la început, ok – rachetele au fugit aşa până la sfârşit iar eu, de unde credeam că m-am plasat bine la start, după câteva minute aveam sute de oameni în faţă. Aş fi zis că fug tare, că e deal la ei aşa cum e deal şi la mine… Niţel deprimant, dar mi-am revenit, a veni ea şi clipa mea.
Aşa s-a făcut că mare parte din timp, cam de două bucle, n-am putut “scăpa” de prietenul meu Adi Cosma, pe prima buclă eram pe undeva aproape de Daniela Marin (ea participând la cros) şi la un moment dat am ajuns într-un grup de prieteni cu Waldemar Vaum , Adi şi Edi Petrov .

N-am avut ce face şi mi-am luat beţele din tura a doua, în speranţa că îmi va fi mai bine la sfârşit. Lucian Clinciu a trecut lejer de mine pe bucla 2, Andrei de la Bate Toaca la fel, atâta că săracul n-a putut face tot traseul având şi treburi pe la standuri, m-am agăţat multă vreme de Gica Blajiu şi până la urmă l-am ajuns … Mare concurenţă la Ecorun, au fost foarte mulţi prieteni şi cunoscuţi, practic mereu întâlneai pe cineva cu care să schimbi o vorbă, numai să ai chef.

Am alergat aproape şi de fata de la Salomon Germania şi încetul cu încetul am început să am un ritm ceva mai bun decât cei din jur. Pe ultima urcare din bucla 3 m-am întâlnit cu Sebastian Butcovan, el era mirat că nu eram mai în faţă, eu în sinea mea m-am gândit că la altă ediţie ne-am văzut pe la mijlocul traseului şi, ca urmare,  m-am remorcat cu privirea şi mai abitir de Crina care nu cu mult în urmă mă ajunsese.

Ce timpi au scos cei din faţă! Mă tot uit şi acum…  Bravo concurenţilor, felicitări organizatorilor!

Ziua următoare, cu Diana, Gyöngyi  şi Lenart Denes, cu Florin Chircu, am purces la o plimbare – remember 2016 când am fost şi cu copiii – pe circuitul Andolelor (T3 cum e notat). Frumoase peisaje!

Mulţumesc voluntarilor şi mă bucur că m-am întâlnit din nou cu atâţia prieteni alergători sau nu, printre ei ca de obicei Marlene şi Dinu Mititeanu .

Nu pot să nu pomenesc de ciudăţenia de la restaurante, unde în câteva locuri nu servesc pe cei care nu sunt cazaţi acolo sau îi descurajează cu priorităţile lor. Aşa am ajuns să mâncăm gogoşi după premiere. Ne-a trecut prin cap că poate şi ei servesc doar pe clienţii lor, adică probabil pe cei cu … corturi. Aruncându-mi privirea peste gard am văzut cortul şi maşina lui Dinu şi Marlene, aveam deja pile pentru planul B…

Top

 *

Încă o observaţie, de astă dată referitoare la discuţia despre paharele de unică folosinţă, că EcoRun nu-i chiar eco… Sunt convins că mai important este ca fiecare dintre noi să contribuie pozitiv şi mai ales regulat/zilnic la îndeplinirea unui ţel nobil decât să accentuăm la proporţii biblice un minus la un eveniment. Constant peste tot la concursuri se încearcă minimizarea impactului asupra mediului, dar tot nu se poate 100%, nici măcar la curse cum e UTMB, unde e obligatoriu să porţi un pahar la tine.
De ce? Poate are legătură cu infrastructura, cu logistica cum se spune, cu faptul că e un concurs mare unde participă mii de oameni. Ar trebui ca zeci de voluntari să fie la PA-uri ca să facă faţă şi să servească pe alergători, ar fi frustrări pentru cei care se luptă pentru podium ca să stea la coadă pentru o gură de apă. Dacă se alege soluţia a sute de peturi de apă de jumătate de litru efectul e şi mai negativ.
Eu am avut pahar la mine, recunosc că nu l-am folosit. Totuși, chiar dacă am folosit pahar de la PA, când am vrut să mai beau unul mi-am turnat dintr-un pahar în altul. După bucla 1 am ales “să pierd vremea” umplând un bidon. După bucla 2 nu am oprit. Dacă noi, măcar o parte, la concursuri n-am folosi paharele de unică folosință oferite de organizatori și la sfârșit le-ar prisosi, să le ajungă și pentru ediția următoare, atunci aș începe să cred că voința majorității e “fără pahare”, iar organizatorii s-ar conforma. Cum a fost la Eco, au rămas pahare? Fiecare e dator ca mai întâi să se uite în ograda proprie, la obiceiurile zilnice, şi apoi să se uite la ce fac alţii. De exemplu, câţi dintre noi bem zilnic apă de la robinet şi câţi orice altceva, inclusiv apă minerală?
Să nu fim ipocriţi ca unii oameni care dacă merg duminică la biserică consideră că şi-au făcut datoria pentru toată săptămâna.

Top

 2.

Tura de anduranţă Jokai Mor – MTB pentru mine – 11 mai.

Şi a fost tura Jokai Mor cu MTB-ul şi-n acest an. 2019 e de ţinut minte, că nu mai ştiu de când (dacă a fost vreodată) a fost o aşa vreme … splendidă şi la munte şi pe dealuri până în luna mai, de nu-ţi venea să te urci pe MTB. Ca de obicei m-am înţeles cu Zsolt să mergem împreună pe traseul N, considerat dificil: Cluj – Baza Unirea – Camping Făget – Adrenalin Park – Fântâna cu Butoi – Cheile Turenilor – Sănduleşti – Cheile Turzii – Curmătura – Cheile Borzeşti – Moldoveneşti – Piatra Secuiului – Colţesti – Râmetea, aproximativ 85 – 90km.

Am avut noi însă un incident cu urechea ruptă la schimbător chiar după ce am trecut de camping şi am dat de un noroi mai “strong”. Aşa că de data aceasta eu mi-am continuat singur traseul, iar cu Zsolt m-am reîntâlnit la Petreştii de Jos – să continuăm tura împreună din Cheile Turzii. El s-a întors la Cluj şi a venit apoi pe şosea cu alt MTB, cred că a mers foarte tare – trebuie să calculez, că practic în Petreşti am ajuns la vreo 5 minute după el. I-am tot dat mesaje la PA-urile pe unde treceam.
Înainte de reîntâlnire, în Sănduleşti, am stat mai mult, nu puteam rata pâinea cu unsoare şi ceapa.
 
Foarte faină tura, cu de toate, de la noroi la ploicică. Doar la sfârşit ne-a plouat mai tare, pe la Colţeşti.
 
Multă lume, tura de anduranţă Jokai Mor e şi drumeţie, şi MTB, cu o mulţime de trasee pentru toate gusturile: de la 10km pentru copii şi familii (din Moldoveneşti peste Piatra Secuiului la Râmetea), la 55km din Cluj. Anul acesta traseul de 55km s-a inaugurat şi ca ultra, cronometrat – sub formă de concurs, unde s-au înscris mulţi din prietenii de la Rupicapra.
La MTB traseele au variat şi ele ca lungime şi dificultate, cel mai lung fiind N.
 
M-am întâlnit cu multi prieteni “călare sau pe jos”, toţi cu voie bună deşi ploaia era o veşnică ameninţare şi să mergi pe poteci era uneori o provocare din cauza noroiului.
La final, în Râmetea, am fost întâmpinaţi şi de un curcubeu.
 
Mulţumesc pentru efortul lor voluntarilor de la PA-uri, mulţi fiind localnici din satele/comunele respective. Să ne vedem cu bine la anul!
 

Top

May 102016
 

From Cu familia la EcoMarathon

A doua oară la EcoMarathon reuşesc provocarea de a veni cu întreaga familie. E tot mai greu, deja copiii sunt mari şi au programul lor.
E o perioadă frumoasă a anului la munte când vezi şi verde viu şi albul zăpezii şi ca urmare poţi avea şi mici surprize cu vremea. Nici acum n-a fost excepţie, a fost când cald şi soare, când ploaie şi chiar ninsoare pe traseu – eu am prins pe bucla 3 la Poiana Guţanu. Dacă mă uit în urmă nici acum doi ani când am mai fost vremea n-a fost stabilă – a şi plouat mărunt.

Ne-am făcut un plan şi am reuşit să ne ţinem de el. Am merge mai des acolo dacă n-ar fi aşa greu de ajuns pe drumurile noastre. Pe primul loc în program au fost concursurile noastre – al meu şi cel de copii. Apoi urma să facem puţină drumeţie şi ne-a ajutat foarte mult revista primită în kit cu traseele ecoturistice. Urma să încheiem cu o vizită la Castelul Bran.

EcoMarathon – proba de maraton

Aveam de bătut un timp de 4h39min obţinut acum doi ani. N-am reuşit decât 4h51min54sec – locul 53 la general şi 13 la categorie, a contat mult o oboseală venită probabil din convalescenţa prelungită după o viroză. La un moment dat nu mai ştiam dacă îmi curge nasul sau plouă, cred că a fost combinaţie. Am pornit greu (am văzut că şi acum doi ani nu eram prea vesel), am aşteptat cu răbdare să-mi intru în ritm. Destul de târziu, după ce deja începusem coborârea la prima buclă, am ajuns-o pe Vio care alerga foarte bine. 1h25min33sec a fost timpul meu, al 80-lea timp la general între maratonişti.

7.jpg6.jpg

1.jpg

rezultat ecomarathon 2016.png

2.jpg

Am decis să nu-mi iau beţele, eram ok cu papucii, deşi nu-mi luasem cei cramponaţi pentru noroi. M-a depăşit Luci Clinciu, care iar cred că a pornit ultimul când şi-a adus aminte că are concurs. Mulţumesc de încurajare, m-a ambiţionat. Pe coborâri căutam porţiunile de iarbă şi mă agăţam de copaci, frânând la limita de alunecare. La bucla a doua chiar ploua mai tare aşa că mi-am pus pe cap şapca cu cozoroc şi vrând-nevrând am început să mă motivez şi mai mult să termin cursa mai repede că se îngroaşă gluma. Am început să ajung concurenţi, dar “cei ai mei” încă nu apăreau. 1h48min14sec pe bucla a doua, al 70-lea timp.
Şi a început bucla 3. A fost mai veselă. Când a început să şi ningă îmi făceam un recensământ în minte cu ce aveam în rucsac şi ce aveam pe mine. Eram în tricou, aveam însă încălzitoare pentru mâini pe care le ţineam suflecate şi mai aveam o pereche de mănuşi de bicicletă în rucsac. Rucsăcelul îmi ţinea de cald la spate, aşa că atâta vreme cât alergam eram în echilibru termic. Mă durea la bască – foarte mult contează un cap acoperit – îţi păcăleşte organismul, nu arată adevărata faţă a vremii potrivnice. Mai rămânea să mă alimentez cu atenţie sporită, să nu rămân fără energie. Am prins din urmă grupuleţe şi în sfârşit am început să văd pe cei cu care eram obişnuit să-mi măsor forţele. Am trecut de Ionuţ Golban, Vlad Pop, l-am depăşit şi pe Lazăr Sângeorzan. Eram deja pe ultima coborâre şi la o bifurcaţie am luat-o puţin greşit, suficient să treacă din nou în faţă Lazăr. Am încheiat în spatele lui la câteva secunde, cu un timp pe buclă de 1h38min07sec, al 31-lea timp. M-am bucurat să văd că am reuşit cumva să nu pierd prea mult timp faţă de Luci – sub 2min.

EcoMarathon – proba de copii

La ora 16 a început proba de copii 10-13 ani. La ea am asistat, luând startul şi copiii mei. Ce ambiţie la toţi copiii! A fost un start fulminant! Şi finishul a fost tare. Traseul lor a urcat pe asfalt până la bisericuţă şi apoi pe poteca cu noroi pe care am coborât la bucla 2 s-a reajuns la start. Au alunecat ai mei la vale, ce să-i faci, n-aveau papuci de trail. Important e că le-a plăcut şi au alergat binişor. Am făcut un mic filmuleţ cu cursa lor care spune multe despre atmosfera de acolo.

5.jpg3.jpg

Rezumat

Aşa cum mă aşteptam a fost un concurs frumos într-o zonă deosebită, toţi ai mei au fost încântaţi.. A meritat să vin din nou, mi-am reîmprospătat amintirile. Foarte frumoase medaliile (şi cele de la copii – ai mei colecţionează), bufful şi tricoul. Am acum şi şapcă de schimb.
Vremea a fost schimbătoare dar n-a fost dezastru, doar puţin incomodă. Cine a alergat n-a avut de suferit, iar cei care mergeau mai încet era clar că oricum trebuiau să-şi ia la ei un echipament suplimentar. Majoritatea am avut peste 4h de concurs greu, cu peste 2200m diferenţă de nivel. Nu-i nevoie să fie privit ca un ultratrail (apropo de discuţia de pe traseu referitoare la 2×2, care aşa trebuie considerat), dar nici nu poate fi tratat ca un maraton de şosea. Ce este specific şi cred că a ajutat pe multă lume să-şi revizuiască echipamentul în timpul cursei – cele 3 bucle – care permiteau măcar 2 răzgândiri. 🙂

Plimbare prin Andole

Următoarea etapă din plan a fost o drumeţie prin jur. Am ales traseul omuleţ albastru, fiind cel mai scurt – cam 8km (noi am făcut mai mult de 9km). Pentru ai mei era nou totul, aşa că era important să aibă timp şi să privească. Faină revista cu traseele, fain că au trecut şi amănunte. Traseul urca pe la bisericuţă (era o variantă ca traseul de copii să fie parcurs invers – era mai uşor la coborâre), trecea pe la “Casa inspectorului Tişcă”, o lua pe o linie de nivel la poiana Andolia iar la Pădurea Magistratului o cotea înapoi. De la Complexul Grădiştei 2 (unde sper să ajung curând – e punct de plecare în 2 zile la Bike 4Mountains ), ne-am întors pe la biserica Adormirea Maicii Domnului înapoi la Moieciu de Sus. Practic traseul înconjoară vârful Andolia.

4.jpg5.jpg

3.jpg

9.jpg

7.jpg

Dacă tot aveam camera sport la mine, am făcut o scurtă filmare şi pe traseu.

Castelul Bran

Ultima etapă a excursiei noastre a fost vizitarea castelului. Trecând peste bazarul specific care văd că nu lipseşte nici aici, nici la Bâlea Lac, nici la alte obiective turistice, castelul şi prezentarea lui a reuşit să te introducă puţin în atmosfera de atunci. Chiar şi fără ghid (am tras totuşi cu urechea la ce mai spunea unul), citind şi aducându-mi aminte din ce am învăţat, mi-am putut închipui trecerea anilor peste acest castel. Nu mi s-a părut că oamenii au evoluat prea mult ca nivel de civilizaţie.

IMG_20160508_160022.jpgIMG_20160508_162306.jpg

IMG_20160508_162345.jpg

IMG_20160508_162114.jpg

IMG_20160508_161825.jpg

IMG_20160508_161955.jpg

IMG_20160508_161731.jpg

IMG_20160508_161342.jpg

IMG_20160508_165929.jpg

Mulţumesc pentru poze fotografilor, mulţumesc pentru încurajări mai ales copiilor!

Dinu şi Marlene Mititeanu

 

May 122014
 


Am încheiat încă două evenimente deosebite, la care am ţinut să particip: unul mare şi ca amploare – EcoMarathon Moeciu – şi unul, în noua definiţie simpatică – “de suflet” – Runsilvania Night Race.
Scriu câteva cuvinte despre ele, deşi dupa EcoMarathon nu prea mai am stare să stau în casă.

Moieciu de Sus – poze Radu Cristi – mulţumesc –
Din seria albumelor marca “Fac poze pentru Inima Copiilor” si “Donez amintiri”  – From EcoMarathon Moeciu
mulţumesc pentru poze Stratulat Alexandru – Instantanee in mişcare – From EcoMarathon Moeciu

EcoMarathonul de la Moeciu a reuşit să aducă la start nume de valoare, oameni care pe mine mă uimesc prin timpii lor la alergare – parcă nu parcurg acelaşi traseu ca şi mine. Hello, la mine au fost cam 2400m diferenţă de nivel, capisci? Try to act like that! Eu ca de obicei dau tot ce pot, mă străduiesc chiar dacă am zile mai slabe, şi când văd cât de greu îmi este să scot un anumit rezultat şi cei buni mă surclasează… mă ambiţionez şi mai tare, deşi tardiv – după război 🙂 . Acum iar sunt gata să dau cu ei de pământ, păcat că starea asta de euforie vine ca de obicei după cursă şi-n plus iar omit să-mi consult picioarele. Bravo lor şi bravo fetelor, ce să mai spun de Emanuela Brizio de la Valetudo.

Urmează ultima coborâre – poze Radu Cristi –
Din seria albumelor marca “Fac poze pentru Inima Copiilor” si “Donez amintiri” – From EcoMarathon Moeciu
pe urcare bucla 2 – – poze Radu Cristi –
Din seria albumelor marca “Fac poze pentru Inima Copiilor” si “Donez amintiri” – From EcoMarathon Moeciu

Mi-a plăcut organizarea, n-am avut probleme. Am avut şi număr personalizat, numai bine să mă aud strigat pe nume de spectatori. Le mulţumesc! Mulţumesc şi pentru poze mai ales lui Radu Cristi – mă tot întâlnesc virtual cu el la competiţii. A fost o surpriză plăcută pentru mine compartimentarea de la start. Elitele au fost separat – ok – dar după ele n-a urmat potopul: s-au pus panglici de demarcare pe intervale orare şi concurenţii, cu bun simţ, s-au poziţionat corect. Eu m-am pus la 4-5h – cam aşa am estimat eu că mă duc deşi eram la prima participare –  şi n-am avut probleme de trafic ci doar … personale. Cu marcajele n-am avut probleme, deşi erau roz 🙂 . Au fost şi mulţi voluntari la intersecţii, la schimbări de direcţii. În general mă agăţam cu privirea de câte un concurent şi verificam din când în când că sunt pe traseu. Totuşi, că tot pomenesc de marcaje, la bărbaţi le plac alte culori 🙂 . Mie de exemplu, orice culoare, indiferent dacă e pe copaci sau pe panglică, îmi place să fie înconjurată de alb – sunt fan al marcajelor turistice clasice. Sunt principii legate de percepţia umană a culorilor de care s-a ţinut seama inclusiv în televiziune. Referitor la premiere – le-am spus gazdelor să-l urmărească pe primar şi dacă-l văd că se antrenează pentru anul viitor atunci să ştie că nu sunt şanse de canalizare, gaze pe la ei. Dacă nu reuşeşte, măcar să modernizeze sala de festivităţi – Căminul Cultural, că prea-i întunecos şi abia se vede  scena.

mărgele şi zig-zag-uri – poze Radu Cristi –
Din seria albumelor marca “Fac poze pentru Inima Copiilor” si “Donez amintiri” – From EcoMarathon Moeciu

La Moeciu am participat pentru că ştiam de la prieteni că e un concurs fain într-o zonă în care ai ce vedea. Pentru cei buni e în întregime alergabil, nu e stâncărie şi ajungi totuşi la altitudini de peste 1300m iar Bucegii îţi apar parcă pe neaşteptate. Ce mi s-a părut mie şi mai deosebit au fost dealurile înierbate, destul de abrupte şi fără denivelări. A plouat tare în seara precedentă şi traseul a devenit mai noroios, a picurat şi-n timpul concursului, dar s-a putut alerga chiar în condiţii mai bune decât anul trecut, dovadă rezultatele.

Hai Laurenţiu! – From EcoMarathon Moeciu

Am început tare greu cursa mea, mai greu ca niciodată, mă simţeam epuizat încă de la primii 2-3 km, nici nu apucasem să ajung la prima urcare propriu-zisă. Mă şi gândeam că dacă situaţia continuă tot aşa poate ar fi mai bine să renunţ şi îmi treceau prin minte unele nume cunoscute care au abandonat anii trecuţi. Lumea trecea pe lângă mine, nu aveam voinţă să îi urmez pe cei care în mod normal erau cam de valoarea mea. Primii 10km au fost un dezastru, iar ploaia uşoară care-n mod obişnuit trebuia să mă răcorească plăcut la efort acum mă îngheţa, dovadă că o lălăiam şi motorul nu-l putem încălzi. Nici la coborârea de pe prima buclă nu puteam trage tare, dar cred că depăşirile care le făceam m-au mai încurajat. Măcar îmi dispăruseră gândurile de abandon şi singura dorinţă devenise să nu prind prea multe anotimpuri pe drum, adică să închei cât mai repede, să nu se înrăutăţească vremea.
Nici la bucla doi n-am strălucit, dar măcar ţineam un ritm şi începeam să mă mişc mai natural. Tot pe coborârile abrupte m-am bazat. La începutul buclei trei mi s-a strigat locul – 53 sau 54. Nu eram mulţumit, am început să trag mai tare. Am tot depăşit, dar mereu aveam un concurent – Mihai Husleag, de care nu mă puteam despărţi. La un moment dat am trecut şi de ultimul concurent vizibil şi a urmat o perioadă destul de lungă, minute întregi, în care trebuia să mă uit numai după marcaje, vorba lui Mihai – ce să facem dacă i-am depăşit pe toţi. Toţi ca toţi, dar unde sunt cei din faţă? Nu mai e nici o punte de legătură? Te stimulezi mai bine având pe cineva înainte. Zăresc pentru o clipă un tricou alb.
Mi-au trecut cu totul gândurile negre,  simţeam în sfârşit că sunt într-o competiţie, doar pentru asta am venit – pentru lupta sportivă cu cei de valoare apropiată de a ta. Fiecare dintre noi poate simţi senzaţia! Nu e rezervată numai pentru cei buni, pentru profesionişti! Acesta este unul din farmecele competiţiilor. Am spus şi altădată – nu trebuie să vânezi, să pescuieşti sau să lupţi la propriu cu cineva. Pe acelaşi principiu sunt şi jocurile, în care un bun exemplu e şahul. Am auzit întrebarea, nu o dată, în timp ce priveam cum se zbate la finiş un concurent să încheie în faţa altuia pentru a obţine un anonim loc x: de ce se mai luptă cei din spate, nu-şi dau seama că sunt penibili? Ei bine, nu-i aşa, eu îi înţeleg şi-i admir cu atât mai mult! Să-ţi găseşti motivaţie, să lupţi chiar dacă eşti ca a cincea roată la căruţă arată că ai un caracter puternic. Mulţi sunt amatori, au un pic de timp liber pe care au ales să-l petreacă într-un mod pozitiv, iar dacă e să mă întrebaţi cine are succes în viaţa reală aş alege dintre aceşti luptători “fără şanse”.
Nu puteam nicicum să-l ajung, a sesizat şi cel din faţă că sunt pe urmele lui. Prin fuga asta i-am ajuns pe alţii, mă apropiasem de tricoul alb, ştiam cu cine am de-a face – iar Mihai, dar Şerban. A terminat în faţa mea, din câte ţineam minte, nu la mari diferenţe şi la Intersport, şi la Alba-Iulia. Ştiam că doar la vale puteam spera să trec de el, că la sprint sau plat nu aveam nici o şansă. Aşa că pe ultima coborâre am forţat. Era să şi ies în decor de câteva ori, încercând să abordez alte linii ca şi el, noroc cu braduţii care m-au ajutat să-mi mai schimb direcţia. N-am reuşit să am o diferenţă de viteză suficientă ca să nu-l iau cu fulgi cu tot şi-n plus m-am ales cu crampe musculare de la frânări şi schimbări bruşte de direcţie. La final a terminat la 15 secunde în faţă, n-am mai sprintat.

From EcoMarathon Moeciu
la finish – poză Marcela – mulţumesc – From EcoMarathon Moeciu

Pentru mine finalul a salvat toată cursa şi aş fi fost foarte mulţumit şi de rezultat dacă nu eram aşa de apatic la început. Am încheiat pe locul 8/101 la categorie, 42/492 la general, cu un timp de 4h39min45sec. Stimă la toţi concurenţii, au fost care au încheiat cursa şi-n aproape 9 ore! Eu cred că s-au simţit bine toţi, mai ales că vremea s-a făcut tot mai frumoasă.
Unul din scopurile concursului a fost şi să vedem cum stăm – Adi şi cu mine – şi ce avem de făcut în continuare. Vrem să participăm împreună la Marathon 7500 – echipa Regi şi Pioni. Am şi eu o emisiune de şah pe TVR Cluj, se împlinesc anul acesta 10 ani, şi vreau s-o mai promovez, că tot e vorba să se introducă şahul ca opţional în şcoli.  Momentan Adi mai are de lucrat 🙂 , ne mai comparăm şi la Maraton Apuseni – maratonul casei pentru noi. Săptămâna aceasta merg la pregătit traseul de family, sper să nu fie surprize majore datorate construcţiilor şi tăierilor de copaci.

la startul cursei de noapte – mulţumesc pentru poze fotografului – From Runsilvania Night Race – Rimetea

Şi acum despre Runsilvania Night Run – desfăşurată săptămâna trecută, – o cursă nocturnă într-o zonă superbă … ziua. Nu au fost mulţi concurenţi din păcate, poate şi din cauza vremii – văd că papucii mei de competiţie n-au prins până acum nici un concurs fără noroi. Concursul face parte dintr-o serie de alergări nu departe de casă – Runsilvania Tour, prin zone foarte pitoreşti – Râmetea, Rodnei, Răchiţele, Făgetul nostru. Şi aici, la Râmetea, o zonă cunoscută mai ales parapantiştilor (şi acum erau o mulţime cu corturile – îi recunoşti şi după obsesia lor – au numerele de la maşini cu FLY), am mers şi cu dorinţa de a exersa alergarea de noapte în vederea Marathon 7500, să-mi dau seama de problemele care apar nu numai din experienţa altora, că doar fiecare e diferit.

Cetatea Colţeşti – From Runsilvania Night Race – Rimetea

Din cauza ploilor şi a terenului organizatorii au modificat traseul şi foarte bine au făcut, că şi aşa am simţit din loc în loc că parcă-s cu şlapi şi făceam eforturi să nu rămân desculţ. Am renunţat la gps pentru că modificarea de traseu era în ultima parte, dar măcar am avut o grijă mai puţin. Am luat startul din centrul localităţii Râmetea imediat ce s-a lăsat întunericul. Prin zonă am mai fost eu de câteva ori, atât în drumeţie cât şi cu MTB-ul, inclusiv pe la Cetatea Colţeşti, dar traseul îmi era în mare parte necunoscut. Interesantă e lumea la lumina frontalei! Nu e chiar ca-n peşteră, e chiar mai fain. Mi-era teamă de rătăcire şi am încercat să ţin pasul cu cei din faţă. O parte am reuşit, dar şi la această cursă am simţit că nu-s refăcut complet după Maratonul Internaţional Cluj. Panglicile albe s-au văzut bine, dar în pădure tot am reuşit să le pierd, deşi îmi mişcam capul de-mi era frică să nu capăt tic. Am ajuns la o cascadă spectaculoasă, iar dedesubt era o prăpastie de vreo 30m, că nu-i vedeam bine capătul. Mă tot întrebam pe unde părul meu au trecut primii şi dacă era vreo urmă de posibilitate de trecere sunt convins că nu-mi trecea prin cap că o luasem greşit. M-am liniştit însă şi în sfârşit am luat decizia corectă să mă întorc. Am văzut şi lumini – mă ajunseseră doi concurenţi. Era totul ok, acum eram în grup şi alergam repejor la deal. Am încercat de vreo 2-3 ori să trec în faţă şi să mă depărtez dar de fiecare dată o luam pe potecuţe greşite, aşa că m-am resemnat temporar. În plus, apăruse altă neplăcere. Pentru prima dată la un concurs am avut “probleme tehnice”. A trebuit să rămân în urmă, iar am rămas singur. M-am forţat să-i ajung şi am reuşit să-i văd bine cu puţin înainte de încheierea urcării. Pe coborâre am reuşit să trec în faţă, dar au urmat urcările de final pe dealurile presărate cu luminiţe clipitoare de la biciclete. Geza a scăpat în faţă, n-am mai reuşit să-l ajung la final. Cu 150m înainte de finish, eram în comună, auzeam aclamaţii, am reuşit iar s-o iau pe alături. Am ajuns la casa Tobias, probabil că pe fond de relaxare şi din cauza unui autocar parcat la intersecţie, am ratat strada. N-a fost mare paguba, am pierdut cam 2 minute, ajungând înainte de cel de-al treilea din grupul nostru.

cursa pe Strava – From Runsilvania Night Race – Rimetea
mulţumesc organizatorilor – From Runsilvania Night Race – Rimetea

Clar că la Maraton 7500 voi avea şi gps, că pe fond de oboseală cine ştie ce face omul. Tot aşa de limpede e că acolo ne vom strădui să parcurgem cât de mult din traseu ziua, că noaptea e făcută pentru altceva. Rezultatul meu – 2h2min la o distanţă de semimaraton – locul 1 la categorie şi 6 la general, nu spune mare lucru, dar eu m-am bucurat. A fost frumoasă şi atmosfera, am avut parte de un gulaş, de vin, de bere, de ţuică, fiecare de ce am vrut, aşa că ne-am încălzit rapid. Am avut norocul că ploaia ne-a aşteptat să terminăm. Mulţumesc pentru cazare, mulţumesc lui Geza pentru tovărăşia pe traseu. Aţi fost simpatici toţi! Sper să ne vedem la următoarele etape!