De 1 Decembrie am avut de ales între serviciu si Maratonul Reintregirii Neamului Românesc de la Alba-Iulia. De fapt am pus greşit problema: a fost alegerea colegilor mei şi le mulţumesc. La noi când e sărbătoare suntem cei mai ocupaţi, iar de Ziua Naţională am avut de luptat pe mai multe fronturi şi au venit întăriri şi din cealaltă tură.
N-am fost mulţi înscrişi la acest maraton, organizat la ideea lui Ilie Roşu, un maratonist arhicunoscut în lumea alergătorilor prin steagurile pe care le poartă la maratoane, prin iniţiativele lui cu tentă istorică. Pentru mine e un nou prieten şi chiar de la el am aflat după terminarea Maratonului din Piatra Craiului că doreşte să creeze un maraton la Alba-Iulia, în paralel cu cel ţinut la Bucureşti. Eu am spus atunci că vin, că mi se pare o idee foarte bună. Şi am fost prezent! Tot el mi-a spus că nu vom fi mulţi, că nu are timpul şi posibilităţile pentru ceva de amploare, dar pentru mine nu asta conta. Pentru mine a contat mai mult să arătăm că se poate ca o sărbătoare naţională să fie privită şi altfel decât ca o nouă ocazie de a mânca mici şi a bea bere. Nivelul cel mai de jos al omului e dictat de necesităţile lui de bază, care nu-l ridică mai sus de un animal de rând. Am considerat maratonul un avanpost în demonstrarea că omul e o fiinţă superioară.
Mult am întârziat totuşi cu înscrierea propriu-zisă, şi nu din motive ce ţin de vreme. M-am tot gândit la o groază de cuvinte: unire, neam, român, reîntregire, iubire, dragoste, sacrificiu, martiri, sărbătoare, naţional, daci, romani etc. Toate acestea au un numitor comun: sunt devalorizate. Folosite la saturaţie şi în contexte negative au devenit necredibile, false. Niciun orator nu le poate folosi fără a fi considerat naţionalist şi-n orice caz discursul său va avea efect exact opus celui dorit. Las-o-n poezia mea de iubire! Urât adevăr! Mi s-a şi spus: în afară de primul cuvânt din titulatura maratonului, restul e un lanţ al slăbiciunilor. Mă bucur că am ales să nu fiu mioritic şi am avut şi eu un mic rol în acestă sărbătoare.
În fine, împreună cu Mihai şi prietena lui, alăturându-se pe ultima sută de metri şi Alexandru, am plecat la Alba-Iulia încă de sâmbătă. Mare mi-a fost surpriza dimineaţă la ora 7 să mă întâlnesc la “tonomatul” de cafea de pe holul motelului cu un coleg. Din tot oraşul taman acolo ne-am găsit cazare cu toţii, fără să fim înţeleşi – matinali, fiecare cu treaba lui. Traseul de concurs s-a modificat, urma să facem ture prin şanţul cetăţii, nu mai aveam dus-întors Alba-Berghin. Mi-am făcut ceva griji din trei motive: pavaj, curent, lipsă soare. N-a fost nicio problemă însă, singurul lucru de care a trebuit să am grijă la început a fost frigul, spre -5grdC.
Ne-am strâns toţi la Obelisc şi după intonarea imnului am luat un start relaxat. Urma să bobinăm 16 ture, incluzând tura de început puţin mai diferită. M-am uitat acum pe Strava, cam 2,6km are un tur de cetate. Mie mi-a plăcut traseul, cred că am vocaţie de hamster, m-a ajutat mult rutina de la serviciu 🙂 . Am avut norocul să alerg alături de Timotei, care avea un ritm asemănător cu al meu. El mă ştia de la MTB, de la Vlădeasa, eu nu-l ţineam minte dar nu mă mir, în general la concursuri nu prea mă uit în jur. Era la primul maraton dar se comporta bine.
Am tot alergat împreună şi se pare că ritmul nostru în jur de 4min35s/km era suficient să ne menţinem în faţă şi după câţiva km ţintele noastre erau tot mai puţine. Au mai rămas doar camerunezul Kamela şi Tilibaşa. La acel moment habar n-aveam nici cum îi cheamă, nici că sunt primii. Pe la km10 l-am ajuns pe Tilibaşa şi după o discuţie scurtă din care a aflat că suntem şi noi la proba de maraton, nu semi, a ţâşnit în faţă. Nu l-am mai ajuns decât la km20, după ce trecusem de Kamela – lăsase ritmul – şi outlapasem pe Ilie. De la Ilie am aflat că suntem pe locurile 2-3, după Tilibaşa. Era să pun frână de uimire. Nici prin cap nu-mi trecuse că pot fi pe podium la general la un maraton, habar n-aveam de fapt cine sunt participanţii la maraton. Se schimbaseră datele problemei pentru mine. Începeam să-l privesc pe Timotei şi ca pe un potenţial adversar şi am început să-i monitorizez mai atent alergarea. Aveam şi eu problemele mele cu piciorul drept dar am reuşit să-mi găsesc un mod de călcare optim. Între timp l-am depăşit şi pe Tilibaşa, care n-a mai mai avut puterea să se desprindă de noi ca la început. Cu Timotei, în special din cauza efortului, nu-mi mai puteam permite multe vorbe, doar spuneam km şi pace-ul. I-am spus totuşi că pe la km32-33 să se pregătească, că pot începe problemele şi … eu am ţinut cont de acest lucru în judecarea cursei. Ştiam că am dublul vârstei lui şi că problema de cine dintre noi doi va trece în faţă la finish va trebui lămurită din timp, nu pe ultima sută de metri. Outlapam pe Ilie a doua oară – eu nu cred că aş fi în stare să alerg atâta cu steagurile în mâini – şi vine km34. Simt ca Timotei a mai obosit, văd că încetul cu încetul pace-ul nostru a scăzut la 4min44s, ştiu că trebuie să oprească la PA, dar vreau să am o discuţie. Întârzie totuşi cam mult la PA şi mă depărtez. Asta e şansa mea, de ce nu? Ever n-o să mai fiu primul la un maraton, şi când o să alerg singur am să ies pe locul doi, după virtual partner. Să am şi eu o cupă de locul 1 la alergare :), să nu-mi tot facă copiii în ciudă. Măresc ritmul, nu mult, cam cu 10-15s/km, ajung la 4min27s. Dacă mă ajunge Timotei aşa bine, dacă nu… Alerg solo. La asta mă pricep, că mai mereu alerg aşa. Cu câteva sute de metri înainte de finish îl văd pe Tilibaşa. Îl ajung, iar sprintează. Nu înţeleg de ce, doar eram cu o tură în faţă, dar sprintez şi eu, că nu se ştie, n-am timp de filozofii. Îl depăşesc şi trec de finish. N-am sărit de 18km/h la finish, la Piatra Craiului cu Adi în spate am atins 27km/h. Mare lucru invenţia asta – gps-ul, că n-a trebuit să tot număr turele. Am terminat în 3h10min47s, un record personal. La Maratonul International Cluj avusesem precedentul record (de atunci n-am mai alergat curse de asfalt) de 3h25min şi atunci mă gândisem că mai bine de atât nu voi putea. Am continuat să alerg apoi vreo 700m, să am distanţă de maraton – 3h13min. Timotei a ajuns cred la 6min de mine.
Acum, la final, pot spune că am fost impresionat de Cetate. S-a schimbat mult în bine. Şi tarabele au fost mai ascunse. Începi să simţi atmosfera de epocă. Mi-a plăcut şanţul :), pentru mine n-a fost monoton. Pe grafic o tură arată ca o steluţă cu 7 colţuri, iar profilul cursei e ca un fierăstrău: mici urcări şi coborâri, pavaj, asfalt, iarbă… oameni. Plin de oameni, am primit şi încurajări de la ei şi le mulţumesc.
A fost simpatică atmosfera, soldăţească, m-au impresionat copiii mai mici care au alergat la ştafetă 42x1km, dar şi stilul de alergare la adolescenţii de la o şcoală sportivă. Mulţumesc pentru companie celor alături de care am venit, îl felicit pe Timotei pentru rezultat (eu la primul maraton pe asfalt am alergat în 4h32min), îi felicit pe organizatori pentru efort şi bine-nţeles pe Ilie Roşu. Aş vrea să văd că o sărbătoare naţională poate integra şi o Olimpiadă a activităţilor pe modelul maratonului de alergare. Am scăpa de etichetele nedorite. Anul trecut am participat la Olimpiada Tării Lăpuşului, “Olimpiada Defileul Lapusului a avut rolul principal de mediatizare a frumusetilor Tarii Lapusului. Pentru aceasta s-au gandit oamenii sa creeze o competitie cu mai multe probe: caiac, orientare, MTB, pescuit, escalada …” . E un model de urmat, nu implică … săpat pentru asta.
One comment on “Maraton de ziua Marii Uniri in Alba-Iulia – cetate”
Comments are closed.