Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

multumesc pentru poze, voi pune linkuri la final acum vad ca fotografia a fost pusa mai intai pe romanticu.org , eu sunt de parere ca nu-i bai, merita – Saua Funduri – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Se apropie sfârşitul de sezon competiţional şi fiecare îşi pune ochii pe câte un concurs care să-i marcheze încheierea de an ca o sărbătoare. Pentru mine la MTB sărbătoarea a fost Maratonul Gilăului, aproape de casă. Pentru alergare alegerea a fost uşoară – maratonul din Piatra Craiului. Am spus de la început că anul acesta e anul alergării, că anul viitor e posibil să fie anul triatlonului. Faţă de anii precedenţi, în care in majoritate concursurile la care am participat au fost de MTB, anul acesta bilanţul a arătat 15 competiţii de alergare (cu Piatra Craiului), 7 de MTB şi 1 de triatlon. Dacă la MTB rezistam şi mă recuperam rezonabil de la o săptămână la alta, altfel stau lucrurile la alergare, unde picioarele nu mai au protecţia oferită de roţi. Efectul a fost o scădere a vitezei de alergare pe care încercam s-o compensez pe urcări, cu oboseala de rigoare. La MPC am pornit după trei săptămâni consecutive de concursuri: Ciucaş ultratrail, Maraton Gilău MTB şi Făget-Tour semimaraton.

medalia de finisher – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

startul – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Anul trecut am fost la concursul din Piatra Craiului, am văzut că multă lume îl tratează ca pe un bun prilej de a alerga printr-un peisaj deosebit alături de cei buni, de prieteni, performanţa sportivă trecând pe un loc secundar fiind cel mult o luptă cu propriul record precedent. Eu nu mă pot dezbăra de spiritul de competiţie, ştiu că odată ajuns la start n-am cum să mă detaşez, să privesc relaxat marea de oameni cum se mişcă, să întreb de sănătate pe cei din jur. Aşa că plec la drum cu lecţiile făcute, îmi fac un tabel cu timpii intermediari de anul trecut şi ce e mai esenţial, ca să nu mai am grija unei hârtii, îmi scriu cu markerul pe antebraţul stâng. Obiectivul mi-e clar – idealul un 5h (anul trecut am avut cam 5h09min). Mi-am recapitulat plusurile şi minusurile: anul trecut am fost mai obosit la start dar starea generală era mai bună, nefiind afectat de atâtea competiţii de alergare, acum eram cu ceva mai bun pe urcări şi speram ca prin motivaţia de concurs să nu pierd prea mult pe porţiunile de viteză mai mare.

tabelul cu timpii de anul trecut, mai jos am trecut după concurs câţiva din timpii lui Szaby – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Am povestit de planul meu cu oricine era în stare să mă asculte, aşa că lista cu timpii a ajuns şi la Cozmin Ardelean, cu Sorin Hosu – coechipierul de la 2×2 – urma să mă mai întâlnesc pe parcurs, el având posibilitatea să ia un start mai puternic, iar cu Radu Vădan practic am alergat alături mai mult de jumătate de cursă. Până la Vârful Funduri totul a decurs normal, luptându-mă după un început mai bun ca anul trecut (am tot PR-uri pe Strava până la Măgura), să mă menţin cu câteva secunde în faţa partenerului meu virtual – modul “course” real al meu de anul trecut. Ştiam că va fi un timp greu de bătut pentru mine, că la fiecare concurs trag cu dinţii să scot maxim, că acum trebuie să fiu mai câine decât câinele de anul trecut. Radu era după mine, mă mai întreba de cum stăm, avea chef de vorbă. Cică să-i spun un banc! 🙂 Păi dacă sunt în stare să vorbesc înseamnă că-l părăsesc pe Laurenţiu virtual care profita de orice denivelare mai mică ca să accelereze! Sus, înainte de coborârea Valea Urzicii, la îndemnul lui Radu m-am uitat în jur: o vreme superbă, soare, şirag de oameni care urcă şi coboară, valea acoperită cu nori pufoşi albi. Pun mai jos şi o poză reprezentativă, cu care ocazie mulţumesc şi fotografilor pentru efortul şi perseverenţa lor deosebită. Eram în grafic, chiar mai bine, deşi timpul de avans se redusese la zeci de secunde. Îi văd pe Lazăr Sângeorzan, pe Paula Dogaru în spate, îmi pot da seama şi-n realitate cum stau. În faţă au scăpat Cozmin – bravo lui, Robike, deci am obiective.

Saua Funduri – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Încep coborârea pe Valea Urzicii, atent să nu derapez. Trec de corzi, mă ţin de ele ca să le am sub control, mi-e teamă că dacă le las libere se mişcă şi pe neaşteptate mă pot atinge şi dezechilibra fix când fac vreo săritură. Îi fac loc apoi la Lazăr să treacă, coboară mai repede ca mine. În spatele meu undeva e Radu. Ajungem la zone cu pietriş, mergem în zig-zag după cum e cărarea. Încep avertizările lui Radu de căderi de pietre. Mă trag de fiecare dată din zonele expuse pe o margine sau alta, lăsând povârnişul plin de pietre liber. Anul trecut mă lovise un bolovan în gleznă, norocul meu a fost că purtam gaitere şi bolovanul se urnise din apropiere şi nu avea viteză. Acum însă până la urmă am încurcat-o: m-am tras ca de obicei spre peretele de stâncă şi am privit în sus să văd ce se întâmplă. În faţa mea doar povârnişul, ca un tablou plin de pietre. Nici una nu mişcă, sau?! Sare de undeva o piatră cât pumnul, se izbeşte de un bolovan şi îşi schimbă direcţia fix spre ochii mei. Atât am apucat: să fac o mişcare uşoară din cap. Piatra a zburat ca din praştie şi m-a lovit în pomet. Cred că am stat câteva secunde uluit. Când m-am uitat în jos mâna mea stângă care din ceva motiv era orientată cu palma în sus era plină de sânge, iar pe antebraţul drept iar erau pete. M-a ajuns Radu, îi mulţumesc pentru încurajări. M-am pipăit puţin cu mâna dreaptă, eram umflat dar durerea nu era mare. N-avea sens să stau, ştiam că Laurenţiu de anul trecut sigur aleargă undeva în faţă 🙁 . Mă luptam cu cineva la care singurul dezavantaj era că nu putea scoate un timp mai bun de 5h09min. Sângerarea s-a oprit, ne-am gândit că mai jos vom găsi pe cineva să se uite la rană şi să pun ceva pe ea. Aşa a şi fost, salvamontiştii au vrut să mă ajute dar n-am avut răbdare. Mă simţeam bine, minus că eram supărat. Nu m-am gândit că arăt ca Rambo, după cum spunea un prieten. Eram supărat că degeaba mă feresc eu şi cobor cu grijă dacă alţii nu procedează la fel. Un singur centimetru dacă mă lovea piatra mai sus, în stânga sau în dreapta putea avea urmări mai grave. În fine, tot oscilam cu gândurile, ba la cursă, la faptul că deja sunt în urmă cu un minut, ba la accident. Am comparat povârnişul cu pietre cu un lac în care dacă arunci cu pietre făcând “broscuţe”, acestea fac salturi tot mai largi. Diferenţa e că la povârniş pietrele sunt în cădere şi viteza lor tot creşte. M-am gândit că poate unii nu ştiu că nu trebuie frânat pe pietre, că viteza maximă nu e dată de cât de repede poţi coborî, că ea marchează acel punct în care pietrele încep să se urnească sub picioare. Fiecare om pentru asta îşi îmbină anumite tehnici, folosindu-se de tufe, de teren, călcând ca pisica, ghemuindu-se, mişcându-şi corpul, mărindu-şi cadenţa, orice numai să-şi micşoreze inerţia de frânare pe pietre şi să-şi controleze viteza. Când eşti obosit, când ţi-e frică corpul e mult mai rigid, dar dacă eşti la concurs te ia adrenalina… şi greşeşti.

– From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

coborârea de la Spirlea – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Am făcut un calcul, reflectat în parte şi pe poza cu timpii mei de anul trecut (nu de acum) şi cu cei ai lui Szaby care a câştigat concursul. El a terminat în 3h42min, eu în 5h09min. Cel mai mult a câştigat pe urcări, cred că şi 5min/km, de exemplu pe urcarea la Şaua Funduri pe 3km a fost mai rapid cu 19min, pe urcarea Diana cu 12-13min. Şi eu nu urc chiar rău! Cred că practic cel mai puţin timp am pierdut tocmai pe porţiunea tehnică de 1km de corzi şi continuarea, cam un minut! Eu însă am avut trafic, n-am tăiat-o direct la vale cum aş face când aş fi singur. Dacă aş fi pierdut doar câte un minut la fiecare km faţă de Szaby timpul meu final era de 4h20min! Am fost hăt departe de acest timp. Aşa că concluzia e clară: nu se merită să te grăbeşti pierzându-ţi controlul pe porţiunile tehnice, respectă-i pe cei din faţă. Au ajuns acolo pentru că au fost mai buni! Vrei mai mult, vrei să nu stai la coadă… Să fie MPC sărbătoare pentru toţi!

faţa vizibilă a “lunii” – aproape de Plaiul Foii – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

La Plaiul Foii am ajuns cu bine, am început să mă gândesc numai la Diana şi la cursă. Mi-am umplut un bidon cu apă şi m-am spălat puţin din mers. Mie-mi place să urc, trebuie să încerc acum să dreg busuiocul, că la vale nu voi putea alerga repede. Aveam în faţă pe cineva care urca bine, abia mă ţineam de el. Anul trecut a fost Adi Vălean, dar anul acesta el a fost zmeu faţă de mine. Acum am văzut că cel din faţă a fost un băiat Rus Marius din Mediaş. Cumva, cumva m-am ţinut la câţiva zeci de metri de el, m-am putut apropia doar la sfârşitul urcării. Pe parcurs am reuşit să mai trecem de câte cineva, la un concurent care s-a aşezat chiar i-am spus (poate a sunat cam răstit) “ridică-te în puii mei”. Nu cred că i-a sunat ca o glumă, eu am vrut să fie îndemn. Aproape de vârf spre surprinderea mea am constatat că nu-s departe mai mulţi alergători, i-am recunoscut pe Vlad Sâncrăian şi pe Paula. Sus m-a întrebat şi Luci cum mă simt, chiar n-aveam probleme, aşa că am luat-o la vale cât de repede am putut. Cei din faţă parcă intraseră în pământ. La ultimul PA la Colţul Chiliilor am reuşit să trec de vreo doi concurenţi şi am început să-i văd pe cei din faţă. Nicicum n-am mai reuşit să-l ajung pe Vlad, ce să mai spun de Paula, deşi la un moment dat el era doar cu vreo 20m în faţă. Foarte greu coboram sub 5min/km aşa că ierarhia a rămas neschimbată la final. Semnalul că Laurenţiu de anul trecut terminase cursa a venit cu aproximativ 1km înainte de finish, de data asta a fost mai bun 🙂 . Timpul meu final a fost de 5h15min, locul 69 la general şi 12 la categorie. Anul acesta au fost mai mulţi concurenţi ca anul trecut şi mai mulţi buni, aproape 700, păcat că iar au fost în acelaşi weekend MPC şi Maratonul Internaţional Bucureşti.

coborarea de pe Diana – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

pagina 3 – From Maraton Piatra Craiului ca o sărbătoare

Le mulţumesc pentru încurajări, pentru poze, pentru implicare la toţi, cu un plus copiilor de pe traseu. Am zâmbit în sinea mea când am văzut că cei mici îmi întindeau palmele de încurajare, mai ales cei de pe dreapta, că ceilalţi subit deveneau reticenţi. 🙂 Premierea mult aşteptată mi-a dat prilejul să mai strâng mâna cu “adversarii” mei şi mă bucur că printre cei chemaţi la rampă au fost şi d-l Dinu şi Marlene care sunt puternic ataşaţi de munţii aceştia. Să ne vedem cu bine!

poze:
Simon Levente Attila
Radu Cristi
Andreea Stroisteanu
Roxana Alupulesei
Ionel Maftei
Fisheye.ro
Mihai Munteanu
Alex Fodor