Anul acesta este un an mai deosebit, un an al schimbărilor. Am fost la multe concursuri de tot felul până acum, dar ca să zic aşa eram în ritmul meu normal.
Câteva repere mai deosebite:
1. Spuri Balaton Szupermarathon – turul Balatonului – 195km – în echipa de ştafetă Tuşnad Marathon cu Mihai Pantiş şi Hadnagy Jozsef – a fost primul meu concurs peste hotare. Un plus a fost şi că am alergat în echipă (mie-mi place tot mai mult să merg la concursuri în echipă). Cum am mai spus, nu mi-ar fi dat prin cap până acum că primul meu concurs în afara ţării va fi de alergare, am tot căutat concursuri de MTB în Croaţia unde m-am dus în ultimii ani la mare. Le mulţumesc coechipierilor încă o dată pentru companie.
2. Propark Adventure Race – concurs de tip adventure – echipa Iezerele Cindrelului cu Cristina şi Ady Beleanu, Cristina Trancă – un concurs în care m-am înscris pe ultima sută de metri – le mulţumesc pentru încredere coechipierilor. A fost primul meu concurs de tip adventure, a fost foarte fain şi instructiv şi sper să mai particip şi în alte ediţii. Până una-alta am pus ochii şi pe un concurs din august din Cehia, dar poate la anul… 🙂
3. X-Man Oradea – concurs de tip IronMan – triatlon – 3,8km înot, 180km bicicletă asfalt, 42km alergare prin parc. Este concursul despre care voi spune câteva cuvinte în continuare, este primul meu concurs de Ironman. Ştiu că Diana l-a confundat cu un concurs ţinut tot a Oradea – Ironbike, la care am participat mai demult 🙂 Este concursul care a constituit motivaţia mea să învăţ să înot stilul liber. La acest concurs am avut parte şi de alte premiere: primul concurs cu cursiera din “epoca contemporană” (am mai fost la concursuri de triatlon mai demult, cu altă cursieră) – mi-am cumpărat în sfârşit cursieră după mai bine de 20 de ani, primul concurs în care am folosit aerobare, pe care le-am cumpărat cu 2 zile înainte de concurs şi nu le-am putut proba din pricina vremii, primul concurs la care am înotat stilul liber, pe care am început să-l învăţ din toamna anului trecut. Până atunci tot ce ştiam era brasul, m-am mai chinuit să înot crawl dar oboseam foarte repede şi înotam dezamăgitor de încet faţă de bras. Aş fi vrut să-mi probez înainte înotul la alt concurs mai normal, dar n-am avut cum, aşa că direct 3,8km. Mulţumesc încă o dată lui Loţi că m-a învăţat să înot crawl – în sfârşit eram la acelaşi stil cu ceilalţi competitori ai mei de la categoria de vârstă. Mai am evident de lucrat la viteză, dar am şi eu limitările mele şi-mi trebuie timp. Ceea ce m-a determinat cel mai mult să fac cursuri de înot a fost însă dorinţa ca ai mei să înveţe şi ei, nu mai puteam amâna, nu doream să înveţe la 46 de ani. Şi tot la capitolul premiere intră şi folosirea costumului de neopren, luat cu două luni înainte. Am apucat să-l probez de două ori la Tarniţa. Şi trisuitul, iar pentru prima oară… oare va fi suficient bazonul lui la aşa distanţă? La atâtea premiere mă şi mir că am terminat cursa.
Ce urmează:
4. Marathon 7500 – concurs de ultratrail – +90km cu 7500m diferenţă de nivel – în echipa Regi şi Pioni cu Adi Cosma, la fel ca anul trecut. Sper să terminăm cu bine, pentru mine e şi o repetiţie pentru UTMB – proba TDS.
5. Traversarea Tarniţei – 6,5km înot şi triatlonul de la Tarniţa din ziua următoare. Acum m-am decis să mă înscriu, sper să închei cu bine traversarea, în timpul limită de 3h. Am făcut ceva teste, nu-s chiar ageamiu, e cea mai lungă distanţă pe care o voi înota. Înainte de Ironman n-aş fi crezut că voi avea tupeul să mă înscriu.
6. TDS (Sur les Traces des Ducs de Savoie) – ultratrail 120km cu 7500m diferenţă de nivel. Un concurs mare, cu înscriere pe bază de puncte de calificare, cu tragere la sorţi. Ar fi cel mai greu ultratrail pentru mine, aşa că îmi voi lua concediu şi voi merge cu familia să mă şi susţină. 🙂
7. Open…
Şi acum despre punctul 3… Eu funcţíonez pe bază de motivaţie. Aşa că mi-am găsit IronMan-ul de la Oradea. E accesibil şi ca distanţă de casă, şi ca preţ la înscriere. Ironman-urile certificate au nişte scoruri! În plus îl cunoşteam pe organizator – foarte serios şi trecut prin multe concursuri. Mai întâi m-am înscris şi apoi am început să lucrez la realizarea planului 🙂 : nu trebuia decât să învăţ să înot crawl, să-mi cumpăr cursieră şi costum de neopren. Cu aşa ţintă e clar că m-am mobilizat. Şi mi-am fixat şi timpi: ideal 1h30min la înot, dar tot ce era sub 2h era bonus, 6h la bicicletă, tot aşa – ce era sub era bonus, să consider bonus tot ce era sub 8h după primele două probe – înot şi bicicletă, să alerg ideal 3h30min, maxim 4h; ca timp final să mă încadrez între 11h şi 12h, să fiu cu atât mai mulţumit cu cât eram mai aproape de 11h30min. Mi-am ales şi nişte iepuri buni de la categoria mea, pe care-i ştiam de la concursuri: Vaum Waldemar şi Szikszai Bruno. Dacă reuşeam să recuperez la alergare ce pierdeam la înot în special, dacă nu pierdeam decât puţin sau eram în ritm cu ei la bicicletă, consideram că m-am autodepăşit.
Ce am reuşit? Partea bună e că am încheiat pe locul 17 din 73 participanţi la individual, locul 3 în clasamentul pe ţară al FRTRI la categoria 40-50 ani (am fost locul 4 la categorie – a fost şi un ungur). Timpul meu a fost de 12h28min, ce m-a tras în jos a fost fix unde am crezut că voi fi mai tare şi voi face diferenţa – alergarea. Am făcut diferenţa, dar spre negativ… Am avut 1h48min la înot, 6h11min la bicicletă (6h2min fără tranziţii) şi 4h28min la alergare. Am primit şi un premiu de la Club Moving Cluj unde mă antrenez – mulţumesc, am dat luna de acces gratuit la un bun prieten din copilărie!
Am fost şi în calitate de invitat la TVR Cluj (unde şi lucrez 🙂 ) la emisiunea Bună Dimineaţa Transilvania şi am spus câte ceva despre concurs, mulţumesc Irinei! Am vrut ca informaţiile să fie exacte “nu ca la TV” 🙂 , cum aşa s-a nimerit să fiu de serviciu de dimineaţă am făcut un pas în plus – din regie în platou. N-am avut timp să pregătesc câteva imagini.
Ce a mers bine şi ce nu? Până când a fost bine şi ce am greşit? Că ceva sigur am greşit…
Înotul: lacul Săldăbagiu de Munte, 8 ture, am fost foarte mulţumit. Puteam să fiu ceva mai rapid, dar mi-am dat seama pe urmă, la Tarniţa. În orice caz am terminat fresh. Am înotat mai mult de 3,8km, cam 4,5km. Balizele mai depărtate nu le vedeam şi am luat repere greşite – concurenţi din jur, care nu înotau prea drept şi mă mai şi ciocneam. Apoi mi-am luat ca repere grupuri de înotători de la … orizont. La bras înainte nu aveam astfel de probleme de orientare, dar şi atunci trebuia să evit înotătorii de crawl care îmi tăiau calea în viteză înotând în direcţii numai de ei ştiute.
Am terminat proba puţin înainte de Cojan Gabriel, cred că mai erau de sosit vreo 17 concurenţi. Nu ştiam cât de în faţă sunt Vaum şi Bruno, nu ştiam cât durează o tură din cele 7 de la bicicletă, nu eram sigur dacă ei au o tură sau două în faţa mea.
Bicicleta: 7 ture între Săldăbagiu şi Cauaceu, în parametri, n-am forţat – ştiam că nu e un traseu uşor, că nu-i plat. Am început cu o oprire, la tufe. Foarte important, aveam să văd pe propria piele la alergare ce înseamnă să neglijezi. Nici n-am ajuns bine pe bucla de bike şi Vaum a trecut de mine. S-a tot dus, nu m-am străduit să mă ţin de el, era important să intru în ritm normal. Cojan era cam în ritm cu mine. La tura 5 l-am ajuns pe Vaum, m-am mirat, ceva nu era în regulă cu el. Tot nu eram în stare să-mi dau seama dacă are o tură sau două în faţă, eram prea concentrat să ţin ritmul, am vrut să-l întreb dar fix la depăşire a mai fost cineva de care a trebuit să trec. Atât aveam în cap, să continui şi timpul va ţine cu mine. Am fost în continuare relativ constant, singura observaţie e că la penultima tură, a şasea, am constatat că nu mai aveam nimic de mâncat, nici gel. Avusesem două batoane, le terminasem şi m-am mirat că n-am găsit cutiuţa cu polen rezervă, se pare că n-a încăput. Eram cu trisuit de triatlon, nu avea buzunare ca o bluză normală de bike… da, trisuitul era la categoria utilizare prima dată. A trebuit să mă opresc la PA şi să mănânc biscuiţi. Nu era suficient, dar a fost mai bine. Nu l-am mai văzut pe Vaum, eram speriat că deja terminase bike-ul. De Bruno ce să mai spun, l-am văzut doar o dată şi mergea foarte bine. Pot spune că la bike am recuperat multe poziţii la general, a fost singura probă în care am fost clar peste medie, al 13-lea dintre finisheri. Abia am aşteptat să ajung la tranziţie şi să mănânc ceva.
Alergarea: 38 ture în parcul Brătianu din Oradea. Mi-am făcut alergarea grea, am încheiat cu un timp dezastru – 4h28min, mai slab şi ca timpul de la primul meu maraton. Dacă o iau însă statistic, n-am fost chiar slab – al 19-lea timp. E clar însă că n-am mers bine, că eram epuizat. Noroc cu încurajările de pe parcurs, mulţumesc pentru ele. Şi Istvan a văzut că nu-s chiar ok şi mi-a mai pasat câte o bomboană energizantă. Îi mulţumesc şi lui Istvan Etele Demeter de la PA, la Sebi şi soţiei lui pentru poze şi încurajări (o latură a parcului a fost acoperită de ei), la toţi cei de pe margine, la concurenţi – Viorica Henry (de la ştafeta de fete, care m-a tot outlappat şi la ultima tură m-a ajuns şi ca timp, propunându-mi să terminăm împreună), Alexandra Vlad, Adrian Toma, şi la familie.
N-am început rău, cu pace de 5.40/km. Mâncasem în tranziţie jumătate de baton, mi-am luat cu mine încă unul şi aşteptam cu răbdare să-mi dau drumul la picioare. Putea dura 5km, poate 10, depinde de cât de obosit eram. Pentru prima dată la un triatlon nu aveam problemele specifice tranziţiei, nu alergam ca raţa după bike. Foarte bine mi-au prins aerobarele şi schimbările de poziţie. Nu aveam probleme cu picioarele, nu aveam crampe. Am outlappat pe Bruno, nu alerga prea bine, în condiţiile în care nici eu nu străluceam. Am început să mă ambiţionez. Nu-l vedeam pe Vaum, nu înţelegeam de ce. Apoi mi-am dat seama că au abandonat amândoi şi probabil că m-am relaxat. Cam de pe la tura 4 am început să am probleme, mă uitam la boscheţi. Era o toaletă publică şi m-am gândit că-i cu plată (la noi în Parcul Mare se plăteşte) şi tot îmi făceam planuri să las batonul gaj etc. Noroc că m-a ajuns Adrian Toma şi mi-a spus că-i free. N-am mai aşteptat invitaţii. Era deja km10 şi am sperat că va fi mai bine. Chiar a fost, vreo 3km. Apoi iar… m-am supărat … pe mine şi n-am mai mers. Doar nu mai aveam mult, vreo 20 şi ceva de km! Dar nici n-am mai putut coborî sub 6min/km. Pentru cele 3-4 minute pe care le pierdeam … m-am trezit epuizat de foame la final, cu batoane la mine. Ca şi leneşul care moare de foame cu traista plină. Pur şi simplu n-am simţit senzaţia de foame şi nici nu m-am gândit că nu-i normal să petrec 12h30min cu 2,5 batoane. Parcă eram mai deştept mai demult – în armată umblam în marşuri cu pâine şi slănină în buzunar, plus o pastă de dinţi pentru fumători (era mentolată, nu ca pasta Cristal), iar apa din bidon o puteam da la colegii din pluton că nu-i duceam aşa lipsa. După finish, după “vizita oficială”, simţeam că leşin de foame. În sfârşit corpul îmi dădea semnalele corecte. Mi-am revenit după ce am mâncat pâine cu brânză şi iaurt. E frustrant să te opreşti într-o cursă intensă, în care totul e alergabil, totul e ciclabil, tentaţia e mare să continui, dar la curse lungi îţi dai peste cap tot organismul dacă nu-l asculţi – un exemplu cazul meu.
Alergarea am încheiat-o cu sprint ca să nu mă depăşească Andrei Zamfir – nu-l cunoşteam, dar auzeam cum “Dragonul” îl încuraja – nu era mult în spate şi se apropia – avea altă viteză. Ştiam că “Marmota” Cojan Gabriel terminase, alergase aşa de bine că recuperase ce pierduse la bike faţă de mine şi-n plus eu mai aveam atunci 4 ture.
Sorry, the comment form is closed at this time.