Venise timpul unei noi încercări la Marathon 7500. Anul trecut n-a fost prea vesel, în zona alpină ploua puternic şi urma ca noaptea să şi îngheţăm – şi ştim cu toţii că la murături nu le prinde bine frigul. Ca urmare a fost cursă întreruptă la toţi la 19.30 (noi ajunsesem pentru a doua oară la Omu la 19.59.59), încheind pe locul 11 la masculin şi 14 la general. Ce ţin bine minte e că îmi scosesem hainele din pantaloni pentru ca apa să se scurgă cât mai nestânjenită şi că nu stăteam o clipă pe urcarea de Bucşoiu, la nevoie bătând pasul pe loc. Singurul lucru avantajos la ploaia aceea puternincă era că nu bătea tare vântul.
Acum se anunţa caniculă, deci erau mari şanse ca să încheiem cu bine cursa. Am luat-o de la capăt, cu echipa Regi şi Pioni şi cu coechipierul şi prietenul meu Adi Cosma, cu care mă înţelesesem foarte bine. Ţinta noastră a rămas la fel, să încercăm să ne încadrăm în 24 ore. Nu mi-a lipsit şi de data aceasta hârtia cu timpii intermediari din 2013 de la câteva echipe, la care am adăugat şi timpii noştri de anul trecut.
De data aceasta am stat la cort şi mi-a prins bine – noaptea a fost suficient de rece ca să-mi dau seama că mai bine îmi iau un impermeabil cu membrană chiar dacă cântărea triplu ca foiţa şi mi-am pus şi o bluză cu mânecă lungă suplimentară. Porţiunea nouă pentru mine – Ciubotea-Bran-Valea Gaura-Omu-Guţanu-Peştera urma s-o parcurgem în cea mai mare parte noaptea. Tot la capitolul dorinţe trec şi speranţa ca la Omu să ajungem de pe Bucşoiu mai repede ca anul trecut şi să parcurgem coborârea de Ciubotea-Bran pe lumină.
M-am tot gândit înainte de concurs, încercând să-mi aduc aminte când am mai fost pe urcarea de Gaura. Prin Bucegi am tot fost mai demult în drumeţie, dar accesarea dinspre Piatra Craiului numai o dată se pare că am făcut-o. Ţineam minte că am trecut pe la Cascada Moara Dracului … secolul trecut. E ciudat că pot spune asta, mă simt … nemuritor, ca un Highlander 🙂 Aşa cum acum alerg singur, mă duc cu MTB-ul singur, şi atunci erau excursii care le făceam singur. Pornisem să fac creasta Pietrei Craiului, aveam două zile pentru asta, urmând apoi să ajung la Cabana Diham în Bucegi unde era ceva întrunire legată de alpinism, cicloturism… nu mai ştiu. Cum ajung acolo, pe ce cărări? Doar aveam hărţi! Aveam harţi?! Mai am ceva poze de atunci, am să le postez, pentru mine a fost o excursie plină de pitoresc. Ireal de ordonat eram atunci! Nu-mi vine sa cred! Am găsit albumul, 24 poziţii, pe fiecare scrie data (11-14.07.1996), unde s-a făcut poza, spre ce priveam, tipul de film (Scotch 24DIN), obiectivul – rectangular sau nu, numărul de album (f1), mai am şi filmul. Hartă aveam numai cu Bucegii, ediţie 1984 şi probabil nelipsitul pe atunci “Ghidul marcajelor turistice” ediţia 1958, amintire de la tata (de altfel şi aparatele foto, el era pasionat şi de fotografie).
Marathon 7500 a fost şi un prilej de incursiune în trecut. Mie-mi plac mult Bucegii. În Piatra Craiului am început să urc pe Piatra Mică dar vremea se schimba în rău. Ca să nu car multe pornisem doar cu foaia exterioară de la cort, fără cuie şi beţe, şi un briceag. De la început tura a devenit interesantă. Mai urcau grupuri spre cabana Curmătura şi am intrat în poveşti. M-am pomenit că o fată vrea să vină cu mine şi degeaba am spus că n-am cort adevărat. 🙂 Aşa că ne-a prins noaptea pe Piatra Mică, am mers mai încet. Am cioplit repede beţe şi cuie, că mirosea a ploaie. Ziua următoare, pe ploaie, a trebuit să coborâm la Curmătura, unde ne-am despărţit, schimbând adrese. Da, atunci aşa era, nu schimbai numere de telefon şi emailuri. Eram tare aerian atunci şi timid şi nu i-am mai scris… În fine, planul meu era să mai stau o zi cu “cortul” lângă Curmătura şi dacă n-am încotro să pornesc mai repede spre Bucegi. Acolo se vedea soare. Şi n-am avut noroc cu vremea, aşa că am trecut prin Prăpastiile Zărneştilor şi am luat-o spre Bran. Scrie pe poze pe unde am luat-o. Am mers destul de mult pe o cărare pe lângă un pârâiaş care şerpuia prin iarbă – Valea cu Cale (semnificativă denumire), ce mai ţin minte e că la ieşirea dintr-un sat era o iurtă mare de ţigani la care le-am făcut în viteză şi pe furiş câteva poze. Fiecare trebăluia câte ceva – se vedea organizarea, copiii se jucau, aveau hinţi din sfoară… Fain să fii nomad din când în când, dar o viaţă mi se pare imposibil. În mod normal aş fi căscat gura multă vreme uitându-mă la ei dar instinctul de conservare a fost mai puternic. Am dormit mai încolo pe vale, pe masa de la un adăpost cu acoperiş. M-a şi întrebat un cioban de ce n-am făcut foc, că au clănţănit câinii lui a urs. Auzisem şi eu câinii noaptea, neaşteptat de aproape. Tot ce mi-a trecut prin cap a fost că nu scap nici acolo de ei, că dacă ştiam mai mergeam puţin. Nu ţin minte să fi fost atunci cabluri şi corzi pe valea Gaura ca acum, iar faptul că am urcat pe noapte la concurs nu m-a ajutat să-mi rememorez traseul.
Ştiam anul trecut unde am pierdut mai multă vreme pe traseu, iar acum urma să fim mai atenţi şi la opriri. Era important să avem noi ritm, iar apoi un rezultat bun putea urma firesc. Am scris şi pe FB că după CP1 cabana Valea Dorului eram în avans de 6 minute fără să ne întrebuinţăm, dar până la CP2 Poiana Stânii am reuşit să ne rătăcim în grup, de fapt să coborâm spre Sinaia. Neatenţia ne-a costat 10 minute, parcurgând peste 1 km în plus şi la CP2 eram în întârziere cu 2 minute. Partea neplăcută a fost că am pierdut contactul total cu cei din faţă şi am luat-o de la capăt, încercând să ne controlăm impulsul de a forţa recuperarea. La final ne-a părut rău şi mai mult pentru cele 10 minute 🙂 .
Eram pe undeva pe locul 12 la masculin, 13 la general, iar până la Peştera – CP7 nu ne-a mers urcarea de Jepii Mici ca anul trecut. Eu observasem la ceva alergări anterioare că nu mă prea încânta să alerg repede, probabil că nu eram refăcut dupa Ironmanul de la Oradea. În plus mă apucase o durere la un inghinal şi gândul că mai aveam încă peste 60km de parcurs nu era încurajator. Îmi imaginam că la coborâri va fi şi mai rău. Adi mergea bine, dar a avut şi el clipe de slăbiciune, rezolvate de sărurile de rehidratare. Era pentru prima dată când am luat la mine pliculeţe cu săruri şi ne-au prins bine pe căldură.
Enorm am pierdut vremea anul trecut pe coborârea pe Valea Cerbului! Făcusem roată în jurul cabanei Omu de vreo două ori până să ne dăm seama în ce direcţie s-o luăm, chiar dacă aveam gps, din cauza ceţii. Acum am mers mai bine pe coborâri, dar de exemplu urcarea spre La Prepeleac – CP9 iar a arătat că eram mai puternici anul trecut. Nu ştiu prin ce minune am ajuns pe Omu, ultimul reper al echipei noastre de anul trecut, cu un timp mai bun cu 8 minute – la ora 19 şi 51 minute. Urcarea de Bucşoiu se pare că a mers mai bine. Eram pe locul 11 la general, iar cei mai apropiaţi, la 8 minute, erau Ţânţarii – familia Luţic – echipa de mixt care a terminat pe locul 1. Era un progres pentru noi, faţă de cum stăteam anul trecut. Ceilalţi erau la aproape jumătate de oră în faţă. Incredibil ce bine au coborât Ţânţarii, probabil că ştiau că se apropiaseră polonezii de la mixt – JacekBiega Running Team, în orice caz au câştigat faţă de noi numai pe coborârea de Bran peste 40 minute! Ţânţarii au mers bine până la final, scoţînd un timp foarte bun, sub 24 de ore. Noi deja mai mult mergeam, la stână iar am mers încetişor să nu stresăm câinii şi ne-am oprit şi să mâncăm supă şi macaroane la Refugiul Salvamont Ciubotea, unde deja eram în noapte.
Noi ne-am făcut strategia să stăm cât mai puţin la Omu, preferând să ne facem popasurile în “ţările mai calde”, la PA-urile din văi. Aşa că n-am stat mult nici la ultima trecere pe la Omu, unde am rugat un voluntar să-mi facă un sandwich cu caş pe care să-l mănânc pe drum – mulţumesc – numai nu dădeam din coadă de bucurie. Mă îmbrăcasem deja cu tot ce aveam la mine şi se pare că piciorul meu a reacţionat foarte bine la căldură – n-am mai simţit dureri pe coborârea spre Guţanu. Luasem de la Adi un ketonal cu peste 2 ore înainte dar până atunci nu percepusem nici o îmbunătăţire. Goală sala de mese de la Omu pe la 2-3 noaptea! Am lăsat-o pe Andrea să doarmă liniştită pe o bancă, avusese ea multă treabă să ajute echipele Rupicapra. Au avut ei idee bună să aibă sprijin la Omu, Zoli Bogya are multă experienţă! Că n-au terminat cursa toate echipele, se întâmplă, dacă avansa şi la mine durerea cine ştie ce hotăram.
Am trecut şi pe la Refugiul Bătrâna la supă, nu puteam rata oferta – mulţumim de asemenea pentru iniţiativă d-lui Trandafir. Dacă era vreme mai rea, popasul acesta putea conta foarte mult. Nu eram prea departe de finiş şi nu speram să mai ajungem vreo echipă. Locul nostru, 10 la general, era onorabil.
Parcă abia trecusem de refugiu şi i-am auzit pe polonezi în spate. Numai bine că ne-am găsit un stimul să ne grăbim, că începusem s-o lălăim. Spre surprinderea noastră înainte de mănăstire i-am văzut pe cei din echipa Pif et Farfouille care pe urcarea spre valea Gaura trecuseră ca vântul pe lângă noi. M-am înţeles cu Adi şi imediat înainte de scări i-am depăşit, singura condiţie pusă de prietenul meu fiind să nu fugim până eventual la finish. 🙂 Aşa am încheiat în 24h52min cei 92km cu 7500m diferenţă de nivel, pe locul 8 la masculin şi 9 la general, la 2 minute în faţa Pif et Farfouille, la 10 minute de locul 7 şi 14 min de locul 6 masculin.
A fost greu, a fost frumos, a fost şi luptă, dar mai ales voinţă. Păcat că o parte din traseu l-am făcut noaptea, mai trebuie să vin. A fost şi o bună repetiţie pentru TDS, unde sper să fiu refăcut. După concurs am tot dormit, cu toată căldura, iar apoi a trebuit să fac plimbări să scap de şchiopătat.
Mulţumesc Adi! Mulţumesc voluntarilor, organizatorilor, prietenilor, fotografilor! Pentru mine urmează Maratonul Băişorii organizat de Clujul Pedalează, din 25-26 iulie, unde particip şi la trailrunning (24km, în regim de antrenament) şi ziua următoare la MTB.
3 Comments on “Marathon 7500 2015 – Bucegi”
Comments are closed.