“Ce scurtă e viața!…
Ca fuga stelei căzătoare,
Ce apropiindu-se de pământul nostru
Ia foc, și desenând
Brazdă de foc fuge,
Mai repede ca o clipă”
Arany Janos
Sfârșit de an liniștit, dacă vreau să nu mă uit la alegeri și să vă doar partea bună, cu intrarea în Schengen.
Împreună cu Diana am decis să ne luăm lumea în cap, că doar copiii deja sunt mari și au plecat în toate zările. Și, pe parcurs, ne-am oprit să vizităm Cetatea Bologa, pe care o știam amenajată, apoi moara de apă din localitate, unde gazdele s-au străduit să facă și un muzeu cu îmbrăcăminte populară și unelte tradiționale.
Prima destinație a fost la Băile Felix, numai bine să ne sincronizăm cu prietenii noștri cu care ne-am întâlnit apoi la Salonta pentru o vizită la castel, în drum spre Gyula în Ungaria la băi.
Firește, nu m-am mulțumit doar să stau în apă, am mai explorat orașul Gyula mai ales în alergare, cum de altfel am procedat și la Băile Felix înainte.
Frumușel micul oraș, cu cetatea lui impozantă. Câteva poze sunt și de acolo. Fiind o localitate practic la 5km de graniță sunt mulți unguri de etnie română care locuiesc acolo.
Mi-a plăcut atmosfera relaxantă de acolo, Anul Nou l-am petrecut la un mic restaurant din centru, dansând pe aleea din față unde scoseseră boxele. Plin de lume!
N-am putut să nu apreciez la întoarcere că n-a mai fost control la graniță, suntem în rând cu Europa.
Povestea de mai sus e doar o narațiune a săptămânii petrecute pe alte meleaguri. Dar am început relatarea cu versuri despre viața noastră efemeră și cu poza unui ringhișpil, ca o roată a vieții pe care am găsit-o de aceste sărbători începând de la Cluj și trecând apoi la Oradea și Gyula. Cea mai frumoasă mi s-a părut cea de la Gyula. Poate așa și e, dar nu are importanță acest aspect. Relevant e că parcă suntem uniți cu fire nevăzute și prin aceste încrengături de metal și plastic, trecătoare, că până la urmă granițele nu sunt ceea ce par a fi, inexpugnabile și totodată marcarea naturală a unor diferențe ireconciliabile. Și pe lângă aceste roți “care ne unesc” am mai găsit leitmotivul nașterii lui Isus. Îl veți găsi de asemenea în pozele din albume. Aș minți dacă aș spune că intenționat de la început am făcut această paralelă între orașe prin poze. Dar da, chiar dacă nu e așa de reușită, am adăugat în album o poză semnificativă cu roata de la Cluj, de dinainte de Crăciun. Și vă puteți face și voi o impresie.
Cluj-Napoca. Orașul meu natal. Am rămas entuziasmat de cum arată Oradea și Gyula, chiar și Băile Felix noaptea, mi se părea că trăiesc într-un oraș care nu-și știe aprecia rădăcinile, care nu-și renovează clădirile istorice, are o problemă cu statuile, pe scurt tot știri negative pe aceste teme văd și aud.
Acum mă uit din nou la pozele făcute în 21 decembrie la Alergarea de Crăciun. Clujul e un oraș frumos, așezat între dealuri, cu un râu care-l străbate, cu lacuri… Centru universitar mare, să ai numai timp să-i simți pulsul. Și să mai citești despre istoria lui. Încetul cu încetul s-a transformat în bine, centrul are și zonă pietonală…
Bologa. O comună pe unde adesea trec în drum spre Răchițele și munții Vlădeasa. Acum ne-am oprit să vizităm cetatea și moara de apă.
Un castrum roman, există și ruinele unor băi romane nu departe, a fost reamenajat structural, conservat să nu se dărâme cu totul, dar e departe de amenajările – muzeu de la Turnul Ciunt de la Salonta sau de la Cetatea din Gyula. E impozant prin plasarea lui și merită vizitat.
Nu am stat mult acolo și am pornit pe o cărăruie să vedem moara de apă. Este și o vâltoare funcțională acolo și gazdele au amenajat un mic muzeu cu unelte, cu porturi populare, ce au reușit și ei să strângă. E micuț dar e cochet, mă bucur că nu l-am ratat. Ei, dacă statul român s-ar purta cu monumentele și clădirile cum se comportă românul de rând! Dar no, statul n-are suflet, trebuie judecat după a avea sau nu viziune, nu după nostalgii și tradiții. Și nu mi se pare că știe ce vrea, lasă timpul să treacă că poate dispare problema sau o rezolvă cineva, oricine altcineva. Și totuși e altceva când faci tu cu mâna ta, acel suflet se simte și îl simți… și îl transmiți mai departe.
Băile Felix. Nu eram entuziasmat să-mi petrec timpul la aquapark-uri, aveam destul timp pentru băi la Gyula. Am preferat să alerg prin pădurea din jur, să vizitez stațiunea în alergare și să ajung chiar la Oradea noaptea (cu mașina, normal), să văd agitația de sărbători de acolo.
Animată stațiunea, luminată și primitoare.
Oradea. Am vizitat cetatea medievală atât noaptea cât și ziua. Apoi centrul – Piața Unirii. De aici a început “pasiunea” mea pentru ringhișpiluri. N-am putut să nu-l remarc, l-am trecut la catastif. Sigur că eram curios de înfățișarea de acum a orașului, iar politica – bat-o vina. Dacă localnicii sunt mulțumiți, nu văd de ce eu să nu fiu așa. Și chiar se vede avantajul spațiilor mai largi față de cum e Clujul. Pare cumva mai vestic, cu pasajul Vulturul Negru, cu o mulțime de cafenele cu nume cosmopolite, e îngrijit, curat, cu biserici și clădiri renovate, impunătoare. Tot mai apare câte un aquapark, nu m-am dus de ciudă să văd cum e pe malul Crișului Repede. Și pentru că nu aveam timp… Dar poate rivaliza cu Clujul? Atunci mi s- a părut că da. Dar… m-am mai uitat acasă pe pozele de la alergare prin Cluj. Încă tot Clujul e fruntea.
Spunea cineva că odată cu intrarea în Schengen orașele de la graniță se vor dezvolta mai rapid și foarte mult. Tind să cred asta, valabil inclusiv pentru Salonta și Gyula. Deși omul respectiv se referea la orașele pereche Calafat (mult subdezvoltat) – Vidin și Giurgiu – Ruse. Și Giurgiu e sub Ruse, nu știu cum se face… sper să investească bulgarii la noi.
Salonta. Partener de bază a fost Wikipedia, să știu ce să vreau. În primul rând am vizitat Turnul Ciunt cu muzeul dedicat poetului pașoptist maghiar Arany Janos, considerat un mare poet național ungar.
“Toate amintirile maghiarilor trebuie păstrate pentru că acesta este viitorul naţiunii, a declarat, sâmbătă, Miklós Kásler, ministrul ungar al resurselor umane, la ceremonia de inaugurare a clădirii renovate a Palatului Arany, din Salonta.” Un link de unde am citat. Pentru mine e un exemplu pozitiv modul cum se luptă ungurii să-și păstreze identitatea națională, să-i facă pe maghiarii de la noi să simtă că nu sunt uitați, să nu-și uite limba.
Interesant muzeul, cu elemente de mobilier care vădesc intelectualul, cu birou mare, cu citate din poezii. Am găsit și acele versuri traduse în românește, le-am făcut o poză și, cu scrisul meu imposibil m-am străduit să le scriu în cartea de oaspeți. Am considerat că e un semn de respect să citez versuri ale poetului. Părea că sunt singurul care am scris în română în acea carte.
Mi-a rămas înscris în minte ca următoarea dată să trec pe la Muzeul Țăranului Român aflat la ieșirea din oraș spre Gyula. Și am reținut de asemenea că există băi și la Salonta, iar apoi de la Gyula am aflat că de fapt toată zona e cu izvoare termale, doar că cei de la Salonta nu au avut așa interes sau putință să le amenajeze.
Gyula. Și am trecut cu prietenii în Ungaria. Sper că pentru ultima dată am stat la coadă la graniță. A fost lume, mai mult de un sfert de oră am așteptat la rând. Îmi aduc aminte de Caravana aceea făcută de TVR Cluj (eu nu am fost în echipă) care a vizitat localitățile cu români de la Micherechi și Gyula. Micherechi este cunoscut pentru Festivalul Castraveților, iar Gyula, pe lângă băi, pentru că găzduiește singurul liceu românesc din Ungaria – “Nicolae Bălcescu”. Îl găsiți în una din pozele mele.
De ce am ales Gyula și nu alte stațiuni mai mari cum e Hajdúszoboszló sau Makó (Macău)? La Hajdu am fost iar Gyula nu l-am ales eu. Poate sunt ape termale mai bune pentru diverse afecțiuni ca acelea de la Băile Felix, nu știu. Dar știu acum că Gyula e o stațiune cum nu avem în România. Și roata lor e mai mare ca aceea din Oradea și din Cluj! 🙂 Și scena cu nașterea lui Isus cu cei trei magi era mai altfel. Și au avut până de Anul Nou două oi într-un mic țarc cu fân amenajat aproape, iar copiii se bucurau că le vedeau și erau curioși, încercând să le mângâie.
Cetatea reușește să te aducă în atmosfera acelor timpuri nu chiar demult trecute. Erau și încăperi unde erau reproduse scene de tortură, la unele citeam cu Google Lens textele. Trist! Tot oameni erau și atunci ca și acum.
Undeva nu departe de cetate era un meșter fierar care, dacă doreai, îți putea inscripționa de exemplu numele pe mici potcoave breloc. Avea expuse și lucrări de-ale lui, era interesant de urmărit în ceea ce face. Încă o meserie pierdută dar care mai pâlpâie pe la cetățile medievale.
Am avut surpriza să aud în alergarea mea bubuituri ca de tun. Culmea e că asta și erau. M-am îndreptat în grabă tot spre cetate, iar în fața ei erau oameni îmbrăcați de epocă, cu tunuri, puști mari… și mulți curioși care priveau spectacolul și făceau poze. M-am conformat și eu. Și am mai făcut poze și cu șoimi dresați, cu o bufniță (sper că am nimerit, într-un an am avut de învățat diferențele față de cucuvea, buhă, ciuf pentru Propark Adventure, dar n-am rămas cu multe).
Am alergat de câteva ori pe la zece kilometri, dar am evitat spre est, spre România. Am ajuns la Crișul Alb de curiozitate. Nu e alb… M-am gândit că mai bine evit să fiu ultimul român căzut la graniță. 🙂
Cel mai tare m-a impresionat noaptea de Revelion. Venisem cu prietenii fără nimic aranjat, gazda noastră a fost foarte cumsecade și la fel turiștii cazați acolo, care erau unguri. Ei ne-au sugerat să vorbim la un restaurant din zona centrală, că va fi foarte fain. N-am înțeles noi așa bine cum se va desfășura noaptea, nu aveau ring de dans sau un spațiu mai mare liber. Și a venit surpriza: au scos boxele afară și s-a dansat în stradă. S-au alăturat trecătorii, s-a cântat, nu s-au ferit să fie… patrioți când la 12 noaptea au pus în mod tradițional imnul Ungariei. Am făcut și un scurt clip cu atmosfera de acolo.
Dimineața următoare, pentru că lumea a mers la biserică, m-am străduit să fiu și eu prezent măcar spre sfârșit la slujbă și apoi, împreună cu prietenii și enoriașii am avut ocazia să intru în episcopie, un loc cu aspect monahal. O comunitate strânsă, caldă, un episcop pe care mi s-a părut că l-am mai văzut, probabil ca invitat – PS Siluan. Au fost și alți turiști români, din alte zone ale țării decât noi. Totul s-a încheiat brusc, la comanda celei mai respectate persoane de acolo, o femeie în vârstă de peste 90 de ani, vecină cu cetatea. 🙂 Pentru neștiutori, are o grădină – camping în mijlocul stațiunii. Și-mi imaginez că nu oricine poate avea așa ceva în astfel de locație.
Mai trebuie spus că atâta vreme am fost acolo eu am văzut biserica ortodoxă deschisă tot timpul, inclusiv seara la orele la care alergam.
Bekescsaba. Dacă despre Gyula am tot povestit, la capitala județului Békés nu scriu multe. A fost așa cum mi-a spus unul din prietenii gazdei: nimic ieșit din comun de sărbători. Nici ora vizitei n-a fost prea potrivită, dar nici lume pe străzi nu era. Mi s-a părut totuși de remarcat un monument ce reprezenta trei cicliști de șosea, pedalând în forță, în poziție aerodinamică și în grup.
Mie mi-a plăcut să retrăiesc acest An Nou. Sper că l-ați avut și voi pe măsură.