Un pic de timp liber…

Ultra Trail Făgăraș – poză din etapa 3 – urcare pe Negoiu prin Acele Cleopatrei

Ultra Trail Făgăraș este unul din concursurile mari la care acum câțiva ani nu credeam că voi participa. Motivul era evident: eram axat pe MTB și puțin triatlon. Când am început “diversificarea” cu alergarea mai consistentă și puțină orientare, când au început să-mi placă ultratrailurile (un fel de drumeție combinată cu fugă, că drumeție am tot făcut mai demult), am început să caut provocări și peste hotare: TDS și UTMB. Acestea însă erau în aceeași perioadă cu UTF, care oricum se desfășoară doar la 2 ani. 4 Munți, echivalentul UTF la MTB, la care am participat de două ori, alături de Marathon 7500, mi-au arătat că este altfel – mai complex când privești un concurs în echipă, și acest lucru este și mai evident la cursele în etape.  Privești cu patru ochi, gândești în contradictoriu nu numai cu mintea ta. 🙂

Cum anul acesta n-am participat la UTMB, mi-am ales ca ultra “de siguranță” Istria 100 miles, să am “cap de pod” pentru UTMB de anul viitor și în sfârșit mi-am programat sfârşitul verii cu UTF. Au trecut câțiva ani, nu se poate spune că n-am avut răbdare…

Chiar dacă detaliile despre UTF din acest an, inclusiv înscrierea, le-am primit târziu, n-a fost o problemă – a acceptat dinainte propunerea de a-mi fi coechipier Adi Cosma, “tinerelul” (după cum s-au exprimat prietenii concurenți de la UTF) cu care am mai trecut greutățile la Marathon 7500 în 2014 și 2015, iar pregătirile erau amănunte care acum le rezolv într-o oră oricând, nu-i ca la MTB.

Așa am format din nou echipa Regi și Pioni, echipă cu care urma să luptăm la master din postura de outsideri de pe locul 4, favoriții fiind clar echipele lui Nușu și Silip, veșnica Gică Blajiu&Pepi și concurenții lor – Adrian Roșca și Nae Plumbota – echipa Ebasto, o echipă sudată care a mai participat la edițiile precedente. Pe Roșca îl știam după rezultate de la unele concursuri de alergare, eram cam tot pe acolo cu el, iar pe Nae îl știam și de la 4 Munți, și de la ski de tură, speram să fiu ceva mai bun ca el strict la trail. Ca echipă puteam spera să ne atingem de Ebasto dacă totul ne merge bine. Lozinca noastră trebuia să fie “fără greșeală”.

Mă așteptam să fie multe echipe la UTF anul acesta, chiar dacă e un concurs mai deosebit, chiar dacă timp de înscriere a fost foarte puțin (38 echipe, incluzând echipa închizător Adrian&Ady Beleanu – bravo lui pentru răbdare și efort). Edițiile precedente au fost în mod sigur motivul. Acum era prima ediție cu 4 etape, din care cea de-a doua sigur era o surpriză, neștiindu-se exact traseul, doar că urma să urce pe la vârful Ciortea. Pe baza descrierilor de trasee, ajutat și de gpsies, mi-am încropit totuși trackurile de etape, care au fost destul de exacte cu excepția, bineînțeles, a etapei a doua. Etapa a 4-a n-am putut din păcate s-o verific, a suflat-o vântul.

Etapa 1 – prologul din Avrig – joi, 31 august. 

A fost etapa de acomodare, înscriere, întâlnire cu prietenii, cu organizatorii. Numai bine că a fost mai scurtă, am avut timp de pălăvrăgeală, să intru în atmosfera de concurs. Ne așteptau 3 etape de munte, 3 nopți de dormit în cort, mă simțeam ca-ntr-o excursie organizată, cu grijile pasate la organizator, noi trebuind doar să fim atenți să ajungem să parcurgem cu bine traseele și dacă se poate să trecem “neobservați”, adică să nu creăm probleme suplimentare. Latura competițională era doar o parte din experiența care urma s-o trăim, așa că ne-am alertat și “senzorii de exterior”.

Am început bine concursul, am terminat cei 3,7km de fugă prin orașul Avrig, trecând prin parcul umbros din jurul palatului Bruckenthal în 15min57sec, pe locul 3 la master, 7 la general, cu un avantaj de ceva peste 40 secunde peste echipa Ebasto a lui Nae și Roșca. Nu era concludent încă cum mă simt după oboseala de weekend – ultratrailul Via Maria Theresia. M-am bucurat să fiu pe podium la categorie, chiar dacă era doar începutul.

Mi-am putut face primele impresii și confirma unele aspecte: eram mai rapizi la alergare fără dificultăți tehnice, eu cred că  stăteam cel mai bine dacă nu urma să mă resimt după săptămâni consecutive de concursuri grele. Comparațiile le fac doar cu concurenții noștri direcți – Ebasto, cu ceilalți nu are sens, povestim doar la start și după finish. Partea proastă e că i-am pus în gardă de la început pe “ai noștri” Adi&Nae, dar gloria de moment a meritat. 🙂 Ultima etapă Conacul Ursului – Complex Sâmbăta putea să fie în avantajul nostru, era o lungă coborâre de final fără tehnicitate, dar … încă e prea devreme.

A trecut și prima noapte dormită în campingul de lângă pensiunea Ghiocelul. Foarte bine a găsit Luci Clinciu și prietenii lui din echipa de organizare locurile pentru înnoptat, cu un plus mare pentru Bârcaciu pentru poziționare și pentru familia gazdă de acolo. Asta nu înseamnă că la Ghiocelul sau, mai apoi, la Conacul Ursului, n-a fost fain. Pur și simplu la Bârcaciu am prins și soare, eram și mai odihniţi şi intraţi mai bine în atmosfera de concurs, eram pe “iarba verde de acasă”. La Ghiocelul am cam avut probleme cu somnul, cum am adesea într-un loc nou, dar am fost “ajutat” și de pompa de hidrofor apropiată de locul de campare, care a funcționat cu intermitențe toată noaptea.

De cu seară ne-am pregătit bagajele pentru Bârcaciu și pentru Conacul Ursului și a început aventura. Mi-a părut rău pe urmă că n-am pus în bagaje hamacele primite la înscriere, dar am încercat să minimizăm lucrurile necesare pentru transport, mai ales că cel pentru Bârcaciu devenise impresionant. Da, mulţumesc şi pentru carte, în stilul obişnuit la concursurile CarpathianMan, Luci ne-a înmânat fiecăruia câte o carte scrisă de/despre o personalitate, de această dată din Avrig. Cine nu a auzit de Gheorghe Lazăr? Acum am ocazia să aflu mai multe. O carte rămâne mereu un cadou frumos. Păcat că nu s-a ajuns la Sâmbăta să primească concurenţii și cartea “Chemarea Muntelui” a d-lui Dinu Mititeanu, un mare iubitor al muntelui născut la poalele Făgăraşului, eu o am deja şi am avut vreme s-o citesc.

Etapa 2 – Ghiocelul – Bârcaciu pe la vârful Ciortea – vineri, 01 septembrie.

Aceasta a fost etapa “regină”, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, că s-a lucrat mult la ea. Finishul urma să fie la Bârcaciu şi pentru asta ştiu că organizatorii s-au ocupat şi cu amenajarea drumului de urcare la Bârcaciu, să se poată urca bagajele noastre cu maşina de teren. Apoi s-a lucrat la traseul în sine: ocolirea de Ciortea de la vest la est eu n-o mai făcusem, acolo a fost prezent şi Luci, ca să avertizeze şi să ghideze concurenţii pe unde să urce ca să nu se trezească cei de mai jos cu avalanşă de bolovani. Mie cel puţin mi s-a tot indicat pe unde să urc, să fie mai sigur. Prima amenajare de traseu a fost de fapt aşa numitul “drum al tunurilor”, din care acum se ştie mai bine doar o bucăţică mai clară – cea din platoul Scărişoarei. Restul, cum se ajunge din Avrig acolo… Despre acest drum ne-a mai pomenit la prezentare invitata din Avrig: în primul război mondial, ca să se salveze o mare parte din ostaşii români şi echipamentul lor, incluzând tunuri, prinşi în cleştele dintre cele două armate cu care se confruntau – armata habsburgică şi cea germană, avrigenii şi porumbăcenii i-au ajutat să treacă munţii pe drumurile de ei ştiute. Despre bătălia de la Sibiu, incompetenţa unor conducători români pasibili de curtea marţială, puteţi citi de exemplu aici şi aici. No comment…

Dar să revin la traseul nostru. Ruta a fost Ghiocelul – Bârcaciu (traseu nou) – lacul Avrig – Ciortea Vest – Est (nou pentru mine) – pe sub vârful Scara – platoul Scărişoara – Bârcaciu. 25km cu 2500m diferenţă de nivel.

Fiind prima etapă serioasă lumea a tras pentru departajare (competiţionalii), iar lucrurile ce ţin de clasament s-au limpezit mult. Noi am mers bine, cât am putut, dar Ebasto au fost în frunte. Pe urcarea puternică prin spatele Ciortei am fost surprinşi când i-am văzut nu mult în faţă, semn că la urcări nu stăteam tocmai rău. I-am şi ajuns sus când ei bâjbâiau după marcaje şi am început să coborâm împreună. La vale erau mai rapizi, eu nu mă puteam desprinde de ritmul de ultra cu care eram obişnuit şi nu eram dispus să-mi forţez genunchii. De fapt din această cauză am folosit şi beţele, pe care de obicei le folosesc doar la distanţe peste maraton. Una peste alta: noi un mic plus la urcări, ei la coborâri tehnice. Deja se prefigura ce va urma zilele următoare: ei să tragă de la început, să încerce să pună distanţă, dacă se poate să nu-i prindem pe urcări şi apoi să pună minute pe coborâri; noi să încercăm să ne mişcăm mai cu talent de la început deşi nu ne stă în fire şi să încercăm să câştigăm minute pe urcări ca să avem de unde pierde la vale. Poate la distanţe mai mari să avem încă un avantaj, dar nu aveam să ne dăm seama de acest lucru din cauza vremii.

Cum am scăpat de bolovănişuri am încercat să-i ajungem. Chiar înainte de Bârcaciu, probabil ultima intersecţie, n-am văzut marcajul de bulină roz (am mai spus eu că nu-i culoarea mea preferată) şi din viteză am luat-o pe unde am văzut marcaj cruce galbenă. Mă aşteptam să revăd bulina mai apoi, sau crucea roşie. A contat că apucasem să zăresc şi o haină verde la vale, chiar cum se repezea în pădure, şi am bănuit că-i Roşca, apoi m-am gândit că sigur traseele se reunesc mai la vale. Degeaba şi-a tot pus Adi întrebări, am şi ajuns la răspântia de drumuri, era clar că o lungisem: am făcut 2 laturi de triunghi în loc de una. Măcar dacă îmi vizualizam trackul de pe ceas, acea parte era corectă! Şi uite-aşa, muştruluindu-l pe Adi că alergăm fără convingere, am pierdut peste 8 minute (eram în faţa echipei de mixt Retezat înaintea rătăcirii). Dar faţă de Ebasto am pierdut ceva peste 1 minut, adică am ajuns la secunde pe locul 4 categorie după 2 etape, doar şi ei o luaseră greşit. În cadrul etapei am terminat pe locul 9 general, asta pentru că echipa CPNT Junior a lui Biolan a luat-o aiurea complet pe marcajele de ziua următoare, ajungând la cabana Negoiu, numai bine să facă recunoaştere traseu. Timpul nostru – 5h07min24sec pentru 26,1km cu 2481m diferenţă de nivel, cu peste 1km în plus.

Ca abandonuri – echipa lui Florin Totalcă – probleme “de mecanică” şi echipa familiei Manea – ei cred că au ţinut neaparat să participe la concurs dar micuţa deja dictează în casă.
Lumea se simţea bine, a fost o plăcere să dorm în cort, am avut de mâncare cât am dorit, pe scurt – toate condiţiile. S-a defectat maşina de transport şi au ajuns unele bagaje mai târziu decât era prevăzut, dar noi am avut noroc.

Etapa 3 – Bârcaciu – cabana Negoiu – Acele Cleopatrei – Negoiu – strunga Doamnei – lacul Călţun – Paltinu – lacul Bâlea – şaua Capra – Conacul Ursului – sâmbătă, 02 septembrie.

De această dată traseul a fost pe marcaje turistice, dar coborârea din şaua Capra a fost mai deosebită, marcată în mod special şi amenajată. Doar cu 2 săptămâni înainte fusesem la 2X2 Race şi nu mă puteam plânge că nu ştiam traseul.

Ebasto n-a reuşit să se distanţeze de noi şi apoi a venit rândul nostru să încercăm să trecem în faţă pe urcarea de Negoiu. Mergeam în faţă şi cu coada ochiului mă mai uitam ce se întâmplă. Nae rămăsese ceva mai în urmă dar Adi al meu nu reuşea să treacă în faţa lui Roşca. Nu ne puteam rupe definitiv de ei aşa că sus am cedat iniţiativa la Adi şi m-am pregătit de coborâre împachetându-mi beţele şi alimentându-mă.

Ca de obicei, aproape de punctele critice era Luci, acum pe Negoiu. Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de noi pe parcursul acestor zile, ştiu că pentru ei a fost şi mai greu, indiferent că au făcut poze, au fost la PA-uri, la intersecţii etc, s-au sculat mult mai devreme ca noi şi au ajuns la finish mult mai târziu. Şi pentru că nu au fost mulţi au avut şi mai multe sarcini de executat şi au reuşit pentru că au fost foarte bine organizaţi.
Mulţumesc încă o dată pentru poze!

De la Negoiu pentru Regi şi Pioni se prefigura o pierdere controlată de minute. Ca să-i ajungem din urmă trebuia să tragem peste ce doream noi (mai ales eu) la urcări, nu era ok. Aşa că, mai aruncându-mi câte o privire în jur – era încă o zi frumoasă, am ajuns la finish după 5h18min23sec – 25km cu 2081m diferenţă de nivel, pe etapă locul 4 master şi locul 10 general. Două echipe de mixt au fost mai bune, ca şi ziua precedentă. După 3 etape am rămas pe 4 master la aproximativ 8 minute de locul 3 şi pe locul 9 general. Nimic nu era pierdut, la master ce se mai putea întâmpla ceva şi la mixt. La mixt era o luptă “de sus până jos” în clasament sau, cum se spune politically correct – toţi erau la concurs “doar de fun”, de relaxare, faptul că unii erau pe podium era pură întâmplare.

A fost o etapă care s-a lungit destul de mult, aducându-l la exasperare pe Ady Beleanu. 🙂 Poate fără să recunoaştem, chiar dacă nu erau distanţe spectaculoase, oboseala s-a acumulat. Eu cel puţin nu eram fresh. Am aşteptat să ajungă bagajul de Bârcaciu să ne putem pune cortul şi apoi n-am mai lungit-o mult şi ne-am culcat. Veştile meteo nu erau grozave pentru ziua următoare, se putea scurta traseul şi atunci chiar nu mai aveam cum să recuperăm minutele pierdute. Dar poate o să se strice vremea doar după-masă, să trecem munţii.

Etapa 4 – Conacul Ursului – Fereastra Zmeilor – mică buclă spre “la trei paşi de moarte” – Conacul Ursului – duminică, 03 septembrie.

Molizi frumoşi, înalţi, în campingul improvizat din spatele Conacului, langă pârâu. O plăcere pentru cei cu hamace, am stat şi eu puţin într-unul – m-a lăsat Raul Clinciu. Afară era frumos, nu era prevestire de vreme rea. Doar pe internet erau ameninţări. Şi experienţa unora care spunea că rar se prind 4 zile consecutive frumoase în Făgăraş. Că de aceea s-a făcut UTF de 4 zile, să nimerim măcar 2 etape serioase, nu ca în două din ediţiile anterioare.

Mă trezeşte noaptea căldura. Nu-i a bună. Mă uit afară şi găsesc motivul: s-a înnorat. Păcat, dar mai sper. Pe la 1.30 dimineaţa mă trezesc iar. Bate un vânt! Bine că suntem la adăpost în vale. Dar copacii spun poveste de furtună. Mă îngrijorez că se rupe vreunul, mă liniştesc gândindu-mă că doar cu câteva ore în urmă mă uitasem la ei şi erau zdraveni. Ceva lemn totuşi a căzut sau s-a rupt nu departe, dimineaţa am văzut că era o masă. Începe curând şi ploaia. Aud chemarea organizatorilor la arme, cred că era ora 5. Totuşi ei pleacă pe traseu! Adică au de gând să şi urce pe creastă, nu-i de ajuns de descurajator cum e în vale.

Ne sculăm şi noi, împachetăm cortul aşa cum e şi rapid ne ascundem cu toate bagajele sub acoperişul terasei, pregătiţi de orice se hotărăşte. Ce să facem, mâncăm şi ascultăm. Decizia. Vremea e în continuă schimbare cu viteză mare, nu se ştie cine câştigă – soarele sau norii. Se amână startul cu 15minute şi auzim de 3 variante: scurtă până la Fereastra Zmeilor şi o mică buclă, medie, cu urcare pe Mircii şi coborâre la Podragu şi lungă, programata destinaţie de Complex Sâmbăta, peste Viştea, utopia UTF de la ultimele ediţii.

Hotărârea, aveam s-o aflu pe urmă, o vor lua primii care ajung sus. N-am fost noi, ci Bălan şi Bălăşan, dar cred că la fel hotăram: varianta scurtă. Sus în fereastră bătea tare vântul, ploua, cine ştie ce se va mai întâmpla când vor ajunge ultimii.

Mi-am luat haina de ploaie serioasă, păstrată doar pentru ultra ca să fie în bune condiţii. Am început urcarea pe şoseaua de Transfăgărăşan destul de relaxat. Va fi o nouă etapă, dar cu surprizele date de vreme. Ebasto iar în faţă, asta e, ne-am străduit, au fost mai buni, a fost un concurs fain, cu de toate. Peste doi ani dacă suntem sănătoşi ne vedem iar! Cum am trecut de protecţia munţilor din jur, a văii, cum ne-au lovit ca la un semn vântul şi ploaia, tot mai intensă. Abia am aşteptat să trecem de Fereastră spre nord, unde parcă era altă lume, era linişte. A urmat o coborâre abruptă, am reuşit performanţa să-mi rup un segment dintr-un băţ care s-a agăţat între pietre (a n-a oară a fost cu ghinion) şi din cauza vitezei şi dezechilibrului nu l-am eliberat la timp. Adi tot în faţă, mă străduiam să mă ţin de el. Am ajuns cu bine majoritatea înapoi la Conac. Şifonări au mai avut şi alţii, cel mai tare probabil Silip care a avut ghinionul să se oprească într-un deget. La capitolul înţelepţi pot pune doar o echipă cu un nume adecvat deciziei – Young (and Still) Living, cu Cristina şi Vasilica, care au zis pas ultimei etape. Apăi chiar n-au pierdut nimic, prin ploi şi furtuni au mai trecut şi sus chiar nu aveai chef să te uiţi la peisaje, nu că ai fi putut vedea ceva.

14,4km a măsurat etapa, 1000m diferenţă de nivel, 2h17min11sec pentru noi, încă 5 minute pierdute faţă de Ebasto. Tot locul 4 master şi 10 general pentru etapă, iar după cele 4 etape locul 4 master şi 9 general, cu un timp total de 12h58min55sec, la 13min de locul 3. Felicitări învingătorilor! Felicitări tuturor participanţilor, sunt convins că vor veni şi data următoare să încheie şi maratonul de duminică la Sâmbăta!

Mulţumesc Adi Cosma pentru companie, am făcut echipă bună! Tot tinerel ai să rămâi faţă de mine. 🙂