CarpathiaTrails Team Run
Ce este CarpathiaTrails? Un concurs de alergare montană în etape, ce se aseamănă cu UltraBug Fundu Moldovei (unde am fost anul acesta la începutul lui iunie) prin faptul că e pe etape și e înscris la ITRA, dar mai ales cu Ultra Trail Făgăraș (UTF) al lui Luci Clinciu pentru că e pe echipe și, culmea coincidenței, am făcut echipă tot cu prietenul meu Adi Cosma în 2017, tot la master masculin, adică peste 80 de ani. Vă dați seama că de atunci am tot întinerit, dar am rămas la aceeași categorie, numită la CarpathiaTrails M80. Cu Adi am alergat alături în echipă la Marathon 7500, așa, în vreo 2-3 ediții. Adicătălea, ne cunoaștem.
Cu ce m-au ajutat concursurile precedente enumerate mai sus? Păi, să enumăr câteva aspecte…
1. La UTF am încheiat pe locul 4 la master, ne-a lipsit un pic să fim pe podium. Aici nu contează că au fost ceva mai buni Nae și Roșca din echipa Ebasto care au încheiat pe 3, ci faptul că n-am reușit să ne ținem de lozinca noastră “fără greșeală”. Când ești mai slab nu-ți poți permite să te rătăcești, iar noi tocmai asta am pățit parcă în a doua etapă. Nu-i vorbă, s-au rătăcit și ei, ne-am luat după ei, dar acele minute…
Așa că la punctul 1, am încercat să luăm toate măsurile rezonabile să nu se întâmple.
2. Orice etapă contează. Nu contează lungimea, că prima etapă e scurtă, că timpii vor fi strânși oricum, am mers la maxim. Că prima echipă, de la MU80 (men under 80 ani) cu Mitrică și Moșoiu, a fost singura capabilă să încheie cei 6km sub 30min, e de înțeles, n-ai cum te feri, dar noi am terminat pe un onorabil loc 5 general, 1 la M80, și am avut 2 minute avantaj față de echipa care a încheiat pe locul 2 la final la categoria noastră – SportGuru Racing Team a lui Ștefan Dan și Dumitru Petre Andrei.
Cine a avut de pătimit cu rătăcirile, vizavi de punctul 1? Să vă povestească Laszlo Kokovics și Manu Cercelaru, care în final au ajuns pe locul 3 general (clasament neoficial), 3 la MU80, la 3 minute în fața noastră. Au dus o luptă grea de recuperare, în mod normal s-ar fi luptat cu șanse reale de loc 2 la MU80 cu Balint și Szabi Takacs.
3. După prima etapă ne-am putut da seama cine e concurența, cine are ambiții pentru un rezultat pe podium. Că degeaba ești bun dacă ai venit în turism la concurs. Și noi, cu Adi, ne-am stabilit de la început motivația – să încercăm să fim pe podium.
4. Eu nu sunt pe principiul să alerg în paralel cu coechipierul. Chiar mă deranjează situația, îmi distrage atenția, ba mai mult mă încurcă prin faptul că trebuie să țin seama de liniile lui de alergare. Nu mă interesează citatele celebre care arată bine, știți voi genul – nici în față, nici în spate că-ți strică karma, că se duce naibii spiritul de echipă. Asta-mi aduce aminte de povestea aceea cu fata săracă a moșului (sunt multe povești) care are provocarea că trebuie să ajungă la iubitul ei “nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată” și soluția ei a fost să umble călare pe un măgar îmbrăcată într-un năvod. Dar no, voi sunteți în general mai tineri ca mine, n-ați mai citit povești nemuritoare în copilărie.
Nu, regula era clară, cine-i mai bun în față. Dacă cel din spate ajunge la peste 10-20m în special pe urcări atunci primul lasă ușor ritmul. Dacă cel din spate ajunge în paralel cu primul atunci ori trece, ori primul mărește ritmul dacă poate. E ceea ce se vede din toate pozele, mai puțin cele de finish. În general Adi a fost în față, la distanțe scurte e mai puternic, dar sunt excepțiile de exemplu de la urcarea La Om din etapa a 2-a, apoi ultima parte, mai mult coborâre de la etapa a 3-a, singura etapă mai lungă de tip maraton și momentul atacului din etapa a 4-a și ultima, când i-am depășit pe Dan și Petre. În rest, doar îl pistonam cum se spune, uneori îl ajungeam și mărea ritmul, de fapt revenea la un anumit ritm care ne convenea la amândoi. E greu să fii constant tot concursul când ești în față, ori exact asta încercam să controlăm.
5. De la UltraBug am rămas cu părerea de rău că în etapa mai lungă, de 51km, am folosit bețele, neștiind că este așa alergabilă, chiar în condiții de noroi. A fost singura etapă în care puteam fi poate cu câteva minute mai rapid. Nu mă luptam eu la podium la UltraBug, dar nu-mi plac neglijențele. La CarpathiaTrails singura etapă cu bețe a fost etapa a 3-a prin Bucegi și Leaota, dar aici a fost ușoară alegerea – Bucegii sunt stâncoși și Adi oricum folosea bețele.
6. Când n-ai motivație de la concurență găsești în altă parte. Cum am spus și cu alte ocazii, o motivație e coeficientul individual ITRA. Vrei să ai coeficient bun, atunci trebuie să ai un timp bun. Simplu, fără să intru în alte amănunte. Vrei să fii la nivelul tău sau peste? Trebuie să obții un coeficient ITRA la concurs mai mare sau egal cu al tău. Eu am acum 633 la general. Să vedem peste o săptămână sau o lună adevărul: am alergat mai bine sau mai slab în competiție cu mine însumi? Firește, la concursurile în echipă e o provocare și mai mare să obții un timp bun.
Cam atât despre gândurile inițiale. Corecte sau nu, de folos mi-au fost, nu știu cât ajută pe alții.
Ca să intru direct în modul “poveste”, cifrele reci le copiez din ce am scris luni pe facebook.
A fost Carpathia Trails, un concurs de trail pe etape în echipă. Cum descriu organizatorii foarte bine: 4 zile, 3 munți și 2 coechipieri.
Am participat alături de Adi Cosma, prietenul meu alături de care la Marathon 7500 acum ceva ani am început să alerg la concursuri de ultratrail. Spus altfel, la ultra am fost prima dată în echipă, în echipă mi-au plăcut mereu concursurile și am avut și succes, la nivelul meu, atât la aventură la Propark, cât și la ultratrail la Marathon 7500, la 4 Munți la MTB.
După o luptă frumoasă zi de zi cu echipa SportGuru Racing Team, în componență cu Dumitru Petre Andrei și Dan Ștefan, amândoi luați separat fiind mai buni decât noi, am reușit să obținem locul 1 la master, cu un avantaj destul de mic, de 14 minute. Ca să cadrez rezultatul la performanță, deși nu au fost decât câteva echipe puternice, am încheiat pe locul 4 la general, clasament neoficial, la 3 minute de locul 3 Reșita Outdoor (Emanuel Cercelaru și Laszlo Kokovics). Atâta că ei s-au rătăcit în prima etapă, la limită să nimerească marcajele din zilele următoare, și poate mai alergau și astăzi.
Cam 89km, 5200m diferență de nivel au sumat cele 4 etape prin cei 3 munți – Piatra Craiului, Bucegi și Leaota. Au fost trasee foarte frumoase, care au atins locuri de unde am amintiri plăcute, trasee care m-au purtat și prin locuri noi, cu priveliști care îmi confirmă că munții noștri sunt pitorești, “cu de toate”. Și au un mare avantaj față de cei înalți, considerați sine die impresionanți: sunt perioade din an în care pot fi parcurși integral fără echipamente tehnice.
Pe scurt etapele:
etapa 1 – 6km, 215m diferență de nivel, prin Complexul Cheile Gradiștei. Să spunem că a fost o etapă “pe roșu”, eu având puls mediu de 176bpm și maxim de 192bpm. Adi a avut parametri mai rezonabili, așa că la această etapă i-a fost mai ușor.
am încheiat pe locul 5 general, 1 master
etapa 2 – 26km, 1750m diferență de nivel, prin Piatra Craiului, ajungând pe vârful La Om 2224m. A fost echivalentul unei curse de tip sky race. Pulsul mediu mai rezonabil, 157bpm, cu maxim 179, să spunem că ușor sub nivelul meu de maraton când trag la maxim și nu-s obosit.
am încheiat-o pe locul 4 la general, 1 master, fiind pe locul 4 general și 1 master după 2 etape.
etapa 3 – 41km, 2700m diferență de nivel, prin Bucegi și Leaota. Am ajuns pe vârful Omu (2505m) și am traversat creasta principală de la Leaota. A fost practic un maraton. Pulsul mediu 148bpm, maxim 163bpm, am umblat mult dar rapid și a fost singura etapă în care am folosit bețe.
locul 4 general, 1 master la etapă, am ajuns pe 3 general și 1 master după 3 etape.
etapa 4 – 15km, 450m diferență de nivel, prin zona Fundata, Fundățica. Iar a fost o cursă rapidă, fără provocări tehnice, echivalentul unui cros. Pulsul mediu 156bpm, maxim 167bpm. Ca să fac o caracterizare, am alergat suficient de repede, doar 6 secunde am avut avantaj față de locul 2 master.
locul 5 general, 1 master pe etapă, locul 4 general și 1 master final – 11h33min timpul nostru total.
Cam ce am simțit și gândit de-a lungul zilelor voi scrie pe blog în zilele următoare. Nu am mult timp la dispoziție, vine Marathon 7500 unde particip alături de Sztranyiczki Gabor, în echipa Rupicapra Team.
Mulțumesc Adi pentru zilele alergate alături de mine, a fost o experiență pe care am s-o pun în vitrina de amintiri alături de cele mai faine!
Mulțumesc concurenților, “adversarilor” de cursă pentru clipele grele, mulțumesc voluntarilor și organizatorilor, succes în continuare cu CarpathiaTrails!
Mulțumesc pentru poze, au fost foarte multe și încă mai apar, fotografii au acoperit foarte bine traseele.
Radu-Cristi
Pixel ProSport
și alții.
Și acum o scurtă poveste pe zile.
Ziua 1. Etapa 1, ultra… rapidă. Eu sunt hotărât să dau tot ce pot, ori la bal, ori la spital. Să știu cum stau ceilalți, care e gradul lor de implicare și, un gând mai ascuns, să știu mai ales ce poate Adi. La Ecomarathon am alergat pot spune împreună 3 sferturi de cursă, și asta oricât am încercat să mă desprind și de el, și de alții. În mod normal trebuia să fim cam la același nivel în 3 etape, iar la cea lungă, prin Bucegi și Leaota, să am poate un mic plus la final.
Știu că a scris Melania că s-a pornit lejer. Pentru mine a fost tare. Și a fost foarte cald. Pulsul mediu de 176bpm spune totul. Conform formulei empirice de puls maxim = 220bpm-vârsta, pulsul maxim al meu trebuia să fie 170bpm, nu 192bpm. N-am scăpat de obsesia mea cu rătăcirea, fiind un traseu întortocheat, chiar dacă bine marcat. Eram în spatele echipei lui Valentin Anicăi și în dreptul parcării de la Complex au luat-o ușor greșit, inclusiv Adi. A fost singurul moment când am trecut în fața lui Adi și a lor. E etapa în care s-a rătăcit Reșița Outdoor, probabil jumătate de oră pierdută.
Concluzii: foarte bine Adi, am stabilit și concurența – SportGuru Racing Team și M&ms a lui Mihai Șerban și Marian Vasile. Inițial m-am gândit că principalii favoriți sunt M&ms, dar Mihai am aflat pe parcurs că e mai mult interesat de pregătirea pentru PTL (cursa pe echipe de 270km – 330km din cadrul UTMB).
Dacă vom face față sau nu zilelor următoare vom vedea. Că am alergat rezonabil m-am convins după un reper important pentru noi, la valoarea noastră – soții Adriana și Adrian Ploșniță.
Ziua 2. Etapa tip skyrace în Piatra Craiului, cu startul de la cabana Brustureț. Tot tare s-a pornit, nu m-au păcălit cei 20-30m de start făcuți la ritm de ultra. Până La Table cel puțin 5 echipe erau în fața noastră, dar înafară de echipa Steaua, singura să spunem profesionistă, și care a dispărut din peisaj rapid, ceilalți erau grupați … și parcă fugeau de noi. Cum ne-am apropiat de punct, cum au întins-o ca la comandă. Și au dispărut efectiv din fața noastră, deși am stat doar câteva secunde la PA.
A venit însă urcarea La Om. Și acolo s-au mai răsfirat și ei. Am trecut în față și cred că am urcat bine, din ambiție. Distanța s-a redus, am și depășit, sus în vârf nu cred să fi fost o diferență mai mare de 2-3 minute față de locul 2 – Speranțele CPNT.
La vale a fost mulțumitor, prima parte prin smocuri de iarbă a fost mai dificilă și mai lentă, neriscând nimic, să nu-mi scrântesc gleznele. Foarte bine că traseul n-a fost dus-întors acolo sus, ci puțin deviat la coborâre. Chiar putea deveni periculos pentru cei pe urcare, cu dizlocări de pietre.
Spre final doar am reușit să trecem de Dan și Petre și cumva am adăugat 5 minute la diferența din ziua precedentă.
Concluzii: doar cu echipa Sportguru trebuie să disputăm locul 1, dar va fi greu. Amândoi, Petre și Ștefan sunt în mod normal mai buni ca noi. Poate că sunt însă obosiți de la alte concursuri. Și eu și Adi am cam făcut pauză, ultimul meu concurs a fost UltraBug cu două săptămâni înainte. Și acolo Petre a încheiat în fața mea cu peste 30min, eu nu aveam cum să scot așa timp. Poate 10min mai bine la acea etapă de 51km. M-am uitat pe ITRA, ei amândoi sunt foarte echilibrați, pe la 660 ITRA. Adi are doar 586, dar el n-a prea participat la curse scurte afiliate la ITRA, rezultatele lui sunt in special de la Marathon 7500 care nu reflectă adevărul, acolo trebuie să fii zmeu să obții peste 600 ITRA.
N-am mai stat nici la foc de tabără, nici la nimic. Odihnă. Și singura mea grijă pe ziua următoare e să le văd tricourile, să le pot recunoaște de departe. Dacă am reuși să ținem pasul până pe Omu… Că apoi vine vale, apoi Leaota, care chiar dacă n-am mai fost fix pe acel traseu, știu la ce să mă aștept, am mai fost și cu MTB-ul la 4 Munți, și în alergare la Propark, și în drumeție în studenție. E, ce fain ar fi fost cu MTB-ul, să poți urca cocoașele acelea pe jumătate din viteza de la coborâre! Atâta că până să urci pe culme ai de tras mult. Poate reușim să nu pierdem cele câteva minute avantaj până la finalul etapei, mă avantajează că e etapă mai lungă. Sau măcar cred asta.
Ziua 3. Lipici. Reușim să ne ținem de Sportguru, ei urcă pe Omu împreună cu Speranțele CPNT, se stimulează unii pe alții. Eu, în spatele lui Adi, alerg periodic să țin pasul cu mersul lui mai iute ca al meu. Nu-mi place alergarea cu sincope, nu-mi place urcarea pe valea Gaura că nu mă pot “așeza” cu efortul, ba e urcare tare, ba prin bălării, ba fals plat și potecă clară. Îi spun doar atât la Adi, să încerce să-i ajungă. Ne depărtasem puțin când am rămas să luăm apă din pârâu. Un chin, dar când a început urcarea abruptă de final mă simțeam mai bine și eram în spatele lor. E drept, eu în spatele tuturor cu vreo 10-20m.
Ca să zic așa, le-am memorat în sfârșit nivelul de efort, simțeam când sunt sub ritmul lor și când nu, fără să mă uit la ei. E ceva ce se tot exersează când mergi în echipă, iar cine are copii de asemenea cred că instinctual o face. Când ești pe MTB în mod normal cel mai bun alege trasa și e în față, iar când ești cu copii trebuie să știi exact cât de tare mergi fără să-i rupi și fără să te uiți în spate, că acolo riști să cazi. Cu timpul îți intră în obișnuință și aplici acest obicei în multe situații, indiferent cu cine ești alături și indiferent că e vorba de alergare, drumeție, MTB… Pe Strava, timpul meu a fost de top 10 la concurs, 1h17min. Față de Marathon 7500 (în bucla 3 e valea Gaura) am fost cu peste 40min mai rapid, și am participat la 6 ediții! Ce înseamnă să fii mai odihnit, nu după vreo 4-5 mii de metri diferență de nivel urcați până atunci!
Pe vârf ajungem practic odată. De aici am luat-o în față pentru că și ei, și Speranțele se opriseră puțin. Și înainte de Peștera îi depășim și pe Balint și Szabi. Nu pentru mult timp, dar a fost încurajator pentru noi. În spate la vreo 1-2 minute erau adversarii noștri. Am bănuit că Speranțele s-au rupt, în general tinerii nu lasă pe cineva înainte decât dacă nu mai pot.
În Șaua Strunga deja Balint cu Szabi erau desprinși în față, iar în spate SportGuru nu ne slăbeau. Am ajuns în Leaota și mereu când era pantă mai mică testam alergarea, să-mi dau seama dacă se merită și cam ce efort înseamnă. Adi mergea implacabil la deal. Am lăsat în spate pe un baiat care credeam că e la Solo Run Bucegi dar se pare că a făcut parte din echipa de mixt Wild Ones. Cum ajungeam pe câte un vârf cum mă uitam să văd ce se întâmplă. Dacă Dan și Petre îl depășeau clar aveam o problemă și trebuia să accelerăm… dacă mai puteam. Nu a fost cazul, în sfârșit a venit lunga coborâre, am intrat în pădure, nu ne mai vedeau nici ei, am putut trece și eu în față. La ultimul PA era și Bianca, l-a întrebat pe Adi unde se grăbește așa, că nu-l urmărește nimeni. Probabil răsturnase câteva pahare. 🙂
Gata ziua cea mai lungă, s-au mai adăugat 6 minute la diferența noastră, erau în total 13min30s. Pe flyby de la Strava am văzut că la finalul urcărilor ajunsesem la vreo 7-8 minute în fața Sportguru, dar am mai pierdut din avantaj spre final.
Concluzii. Un rezultat liniștitor, era greu de crezut că în cei 15km cu 45m diferență de nivel ce urmau în ultima etapă se putea recupera diferența. Matematic însemna cam 1min/km să câștige timp. La traseu în descriere era specificat că era rapid. M-am uitat pe hartă, erau mai mult drumuri de țară, alergabile. Cum punctul de start era și de finish, practic trebuia să fie urcare cât coborâre. Până pe la pace 4.15 puteam coborî, așa că … nu mai insist. Dintre toate echipele doar pe Mitrică și pe Moșoiu îi credeam în stare de așa ceva. Greu de convins însă Adi. 🙂 La final am concluzionat: nu știu cât trebuie să tragem, dar musai măcar primii 2km să-i putem vedea. Și musai să le văd tricourile la start, să-i pot recunoaște.
Ziua4. Ultima. Care mai aveau ceva de împărțit – acum era momentul. Noi ajunsesem pe locul 3 la general pentru că Speranțele CPNT au rămas mult în urmă, dar Reșița Outdoor avusese o zi extraordinară, erau la 1 minut în spatele nostru, merseseră cu aproape 30min mai bine ca noi în ziua precedentă. Pe mine nu mă interesa decât echipamentul echipei Sportguru… care întârzia să apară. Cred că cu 1 minut înainte s-au așezat la start. Și startul s-a dat în sens invers celui de pe track. A fost din motive de decongestionare la intrarea pe traseu, dar am avut emoții că mai trebuie să adaug poate și 1km la cei 15km oficiali. N-au fost decât câțiva metri, iar Petre cu Dan n-au zburat. Ne-am ținut de ei, apoi am atacat pe o urcare și am păstrat ritmul. Ca de obicei Balint cu prietenul ne-a ajuns și ne-a depășit, se mai punea doar problema dacă reușim să câștigăm și această etapă. Înainte cu 600m de finish a început ultima urcare, m-am uitat în spate și n-am văzut pe nimeni și … finish. Spre surpriza noastră am văzut mai întâi în poze că Petre și Dan au fost aproape să ne ajungă, încheind la 6 secunde de noi. Bravo lor, ne-au dat emoții până la final.
Concluzii: Noi ne-am străduit să fim la maxim până la final și n-a fost ușor. De data aceasta am și reușit să obținem loc 1 la master M80. Echipa Steaua a terminat mult în fața noastră, cu aproape 2h, dar echipele lui Balint și Kokovics n-au fost chiar așa departe – 20min, respectiv 3min. Eu sunt mulțumit, într-adevăr în ultima etapă doar Mitrică și Moșoiu au trecut de bariera de 13min față de noi, având un timp cu 20min mai bun. Tot respectul atât pentru ei, ca performanță, dar și pentru restul concurenților, oameni care își rup din timpul lor liber să se antreneze și să progreseze.
Mulțumesc încă o dată în special lui Adi, tuturor celor din jur cu care mi-am petrecut zilele, felicitări pentru organizare, cu un mare plus fotografi, voluntari și pentru trasee.