Jul 172017
 

Marathon7500 2017
Marathon 7500 2017 – echipa Regi și Pioni cu Adi Toma

Mijlocul lui iulie? Marathon 7500! Din nou în Bucegi, din nou echipa Regi și Pioni, a 4-a oară. Ca nume sunt consecvent, ca și coechipier însă l-am avut de această dată pe Adi Toma. Așa ne-am înțeles încă de anul trecut. Cine a făcut propunerea nu-mi mai aduc aminte, în orice caz am fost bucuros și motivat… la fel cum am fost și cu Adi Cosma (2 ediții) și Sebi Butcovan (anul trecut). Toți trei îmi sunt prieteni, cu experiență și care știu ce-i greul, dar fiecare e diferit: Adi Cosma foarte liniștit și constant, Sebi mai aprig și iute și Tomiță extrem de calculat.

În orice caz ultra-ul de anul acesta a fost altfel, a fost unul al rătăcirilor. Trei, tot una și una. N-am folosit gps-ul de drumeție ci ceasul Garmin 935 cu trackul de anul trecut al lui Stroescu, ne-a ajutat foarte mult și foarte bine în ceață, mai ales în cea de pe Bătrâna, problema a fost evident de natură umană și da … ați ghicit, ceasul era pe mâna mea. Dar rătăcirile au fost doar o parte din sarea și piperul cursei, n-au fost decisive ci doar distractive (în traducere frustrante, mai ales ultima) și destul de periculoase. Au mai fost episoade unele simpatice, altele învățătură de minte, în orice caz m-am simțit bine.

Harta elita v2.jpg

Ținta noastră a fost un timp sub 24h. Tomiță, după calcule elaborate asupra cărora n-am insistat să le aflu formulele, a spus chiar pe la 21 – 22h. Pentru că anii trecuți n-am reușit decât de două ori timpi cu ceva sub 25h și n-a fost ușor, eu eram mai reținut. În orice caz noi nu ne-am abătut de la scopul inițial nicio secundă, chiar și când am ajuns echipa lui Csaba Papp și Mihai Ungur în Poiana Guțanu (au terminat pe 3 la categoria onorifică master, bravo lor): nu ne-a interesat ce fac cei din jur, am mers în ritmul obișnuit. Da, nu-i meritul meu, eu aș fi stat scai, funcționez în impulsuri, dar pe de altă parte dacă am hotărât o dată un lucru împreună așa a rămas. Doar ce am pus o întrebare… 🙂

Cum a fost? Foarte fain! Am încheiat fără nicio problemă, mai puteam liniștit ca și Tomiță să mai mergem parcă la infinit tot așa, se vede că-i obișnuit cu ultramaratoane de mai multe zile. Timpul nostru a fost surprinzător de bun pentru ce efort am făcut, nu mi-a venit să cred că mergând așa constant, fără să forțez, pot obține un rezultat cu aproape 3 ore sub cei de anii trecuți: 22h05min. Au fost multe echipe în acest an, chiar mi s-a părut că a fost un bum, normal că au fost și multe bune și au apărut și mai multe evenimente. Locul nostru a fost 14 la general (iar ne-au depășit Luțicii de la mixt … dar am promis că … doar timpul contează), 13 la masculin și 4 sau 5 la master.

Cu ce să încep? Am să scriu câteva capitolașe, apoi văd cum le rotesc ca ordine.

Nutriția… Cam sub toate aspectele am mai avut de învățat ceva de la Tomiță. Și eu sunt calculat, dar îmi place și neprevăzutul, uneori intenționat mai las ferestre în scutul “așa e cel mai bine și fără riscuri”, alteori intru într-o stare de reverie ca și cum aș sta la malul mării și când mă trezesc și-mi aduc aminte că-i concurs deja se cam întâmplă multe. Tomiță nu-i așa, punct.

Mai întâi mi-a spus că fac totul pe dos: mănânc puțin dimineață înainte de concurs, multe prostii (s-a oprit dezgustat din cititul componentelor după câteva rânduri), beau cola sau cafea și-mi anulez efectul în timpul cursei… A, credeați că vă spun nu știu ce secrete de la el? Păi n-am fost chiar atent la ce a spus, dar m-am sacrificat și m-am trezit la 3 dimineața pentru 10 minute ca să mâncăm și apoi ne-am culcat la loc. Din camaraderie! Dar am mâncat complet altceva decât a mâncat el: 2 ouă fierte și un baton cu semințe primit cândva, sper că anul acesta. Acum că nu mai văd bine să citesc am motiv să nu mă uit nici la termen de garanție, ce să mai spun de conținut.

Partea bună, în sfârșit o laudă în privința asta de la el: mănânc mult în timpul cursei și cam orice. Sandwichurile cu brânză și salam iar nu mi-au ajuns, am mîncat batoane, geluri, m-am bucurat pentru tot ce am găsit la PA-uri: slănină, caș, lebeniță, roșii, nici nu mai știu. Am stat și la Ciubotea și la Omu a treia oară și am mâncat fără grabă supă. Acum am un kg în plus, dar vorba lui Tomiță – e ceva trecător. Sper, vreau să-l cred! Cum spune el – ultra-ul e un concurs de nutriție. I-am fost și eu de ajutor într-un fel: va studia componența gelurilor, acum a folosit și i-au prins bine.

Ritmul… “Studiile” arată că în România se pornește tare. Apăi peste tot e așa. E suficient să fie un Sove! 🙂 Și noi am început tare, dar nu știu cum doar 58min aveam la PA1 Valea Dorului, cel mai slab timp al meu de până atunci. Dar îmi plăcea că nu mă agit prea tare. N-am urmat scurtăturile pe Jepii Mari, așa am căzut de acord amândoi: nu contează câteva minute. Până înapoi la Peștera – PA6 am ajuns în 5h45min. Cel mai bun timp, mister, cu 15min mai bine ca altă dată! De fapt am ajuns în ritmul cu Sebi, dar el deja avea atunci probleme de la o accidentare mai veche.

Fără să ne dăm seama ne-a luat și pe noi valul și cred că de multă vreme Tomiță n-a fost scos din făgașele lui – am reușit eu. Ca urmare în continuare spre Omu am luat-o mai încet, cărând suplimentar și restul de mâncare necesar pentru cursă și bonus pentru el – suprapantaloni. Eu m-am tot codit – mereu pe Omu e frig, ceață, vânt, noaptea nu-i de stat, dacă mai dă și ploaia… numai când mă gândesc și-mi clănțăne dinții – și până la urmă nu prea convins am rămas la foița clasică, nu la cea “de război” pe care o folosesc la ultra-urile de pe alte meleaguri.

printscreen1.jpgprintscreen2.jpg

A pierdut semnalul ceasul pe Jepii Mici la un moment dat, si cu altele am pățit – este o gaură neagră pe acolo, până mi-am dat seama… Am fost nevoit să unesc trackurile și concluziile:
– până la PA6 Peștera – primii 33km – puls mediu 144bpm, minim 97, maxim 160, doar cam 4 minute pauză
– de la PA6 la finish (ne-au ieșit cam 97km cu rătăciri) – puls mediu 123bpm, minim 82, maxim 158, 2h5min pauză.
Cum am spus, am mâncat mult plus diverse alte motive. Am tot mers după Tomiță mai ales la vale – alerga foarte constant, mi-a plăcut ritmul lui. În afară de prima buclă când l-am scos din matcă, în rest a fost imperturbabil.

Rătăcirile… Trebuie înclinație pentru așa ceva, și eu am ceva nativ.

printscreen3 ratacire1 Valea Cerbului.jpg

Prima a fost pe Valea Cerbului, s-ar zice că e imposibil. Am mers perfect până când trackul indica stânga – coborâre pe partea cealaltă a văii. Dar nu! Eu văzusem la cineva pe Strava că putuse să păstreze traseul pe partea dreaptă unde eram noi și am continuat pe linie de nivel. Până am ajuns la un mic platou înierbat unde am zburătăcit niște capre negre și am gonit un urs. Ursul era în plan îndepărtat, abia l-am văzut – fugea la vale spre deosebire de capre.
Și de aici a început distracția – cum coborâm? Tomiță a spus că nu se mai întoarce… Și m-a întrebat dacă am mai fost pe acolo. Veci! Și nici n-o să mă mai duc. Se vedeau concurenții ca purecii la vale și noi aveam de coborât săritori cu stânci de 3-4 metri. Dacă ne blocam undeva… Noroc cu jnepenișul, de-am alunecat controlat pe el. Și noroc cu norocul… Nici caprele negre nu puteau coborî pe acolo. Și uite-așa am ajuns iar în urma echipei de mixt care a încheiat pe locul 2 – cu Dani Florea. La început le-am spus că am stat în tufe…

printscreen4 ratacire2 urcare Bucsoiu.jpg

Ne-am jurat că nu mai lăsăm cărarea. N-am lăsat-o până la urcarea de Bucșoiu după PA9 – Prepeleac. Asta măcar a fost fără de voie și de acolo m-am învățat minte să mă uit periodic la trackul de pe ceas. Undeva o luasem înainte prin jnepeniș pe o potecă clară și am ajuns la baza unui perete destul de abrupt. Cărarea normală era undeva departe în vale la stânga. De la Tomiță știu – nu ne întoarcem. Am făcut câțiva pași la dreapta unde era peretele mai accesibil si am trecut în modul 4×4 cu speranța că nu e creastă secundară și putem da în cărare. Erau și urme clare pe perete – alți deștepți, trebuie să facem un fan club, poate fi sediul central și la Cluj – știu eu de ce.
A fost un concurs cu noroc, așa că am văzut cărarea nu departe și iar ne-am tras pe fund pe jnepeniș pe unde am găsit că-i mai accesibil.

printscreen5 ratacire3 Padina rezervatie Horoabe.jpg

A treia a fost frustrantă. Pe când să încheiem concursul, după orbecăieli prin ceață pe sus și împiedicări când mă uitam la ceas – doar nu puteam memora obstacolele decât 2-3 metri cât vedeam, de la Padina am ajuns la Horoabe. Acum știu, undeva zăcuse în minte cuvântul acesta, acum am citit. Frumoase chei, am văzut în poze, dar să le străbați noaptea e pedeapsă. Tocmai ne uitasem la oră și indica 3.29 . 1,8km de traseu până la finish. Nu ne vine să credem, era timpul de luat o decizie – ori o luăm pe track spre mănăstire, dar eu nu cunosc pe unde trebuie să trecem valea Ialomiței, ori o luăm frumos spre șosea și treburile sunt clare. Ne pune michiduță și alegem trackul.
Și în loc să ajungem ca domnii la biserică, am urmat poteca pe partea stângă a văii Ialomiței și fără să ne dăm seama am continuat pe o ramură a pârâului Horoabe ce se varsă în Ialomița. Ne schimbasem și direcția de mers de nu mai înțelegeam nimic din ce văd pe ceas. La început am continuat în aceeași direcție greșită, am trecut peste pârâiașe și terenuri înșelătoare – un fel de mlaștini, am văzut pereți înalți și mi-am dat drumul la cuvinte. Eram clar în amonte de mănăstire. Am tot căutat o direcție corectă de întoarcere, că ne tot învârtisem, am trecut cred pe lângă cabana Horoabele și în sfârșit am ajuns – 36minute pentru 2km de aproape plat e o performanță. Am depășit și timpul de 22h.

Concluzii nu trag, uitându-mă în urmă mi se pare că mi-a plăcut. Nu folosiți trackurile mele – sfatul meu. În general, nu-i vorba numai de 7500. Nu intotdeauna am motive logice să las potecile. În cel mai fericit caz găsiți un morman la capăt, nu punct de belvedere. Nu-mi asum nicio responsabilitate.

Ghiveci… Ce a mai rămas de spus? Eu cred că Marathon 7500 a fost un succes. Și un pas înainte. Mare, în reglementarea viitoare a concursurilor mai grele. Nu-i de joacă. Super implicarea, organizarea, voluntarii. Ca de obicei la concursurile CPNT – etichete pe Bucșoiu – Brasov, Propark, 7500. Oameni faini și concurenții, dar e clar că unii au mai puțină experiență montană. Pisica se zice că are 9 vieți, pentru om nu m-aș baza. Felicitări tuturor, în special pentru autodepășire! Voință, muncă, speranță, dorință, luptă, încredere, spirit de echipă, un strop de necunoscut… fain.

Poate ce m-a amuzat pe mine nu a avut același efect pentru alții. Dar a fost cu bună intenție… Pe urcarea pe Jepii Mici trece Iulian Grigore pe lângă noi și apoi, de sus, ne stimulează – haide Veze! Vin eu cum pot, nu vreau să schimb ritmul, e destul de tare pentru mine și așa. Și țin minte, am cu cine mă hârjoni. Atâta că acum sunt cu Tomiță, pe el nu-l interesează treburile lumești.
Vine Bucșoiu, după primele 2 ieșiri în decor. În față iar, haide Veze. Nu-mi dau seama că e Iulian, credeam că e Vlad din echipa cu Cristina Cecan, nu puteau fi departe și în fața noastră mai era echipa de mixt a lui Florea. Tomiță nimic, eu doar mă gândesc ce să fac că nu-l pot ajunge.
Și ne ajunge o echipă… Și îi rog – când îi ajungeți pe cei din față – și arăt cu degetul – spuneți că sunteți buzduganul lui Veze și că imediat vin și eu. Dau o bere! Îi știam din vedere, dar nu le știam numele. Am aflat pe urmă că e echipa lui Bubulu și cu ei ne-am tot intersectat până pe Bătrâna. Faini oameni, cu umor! Nu știu cum făceau că mereu treceau ca trenul pe lângă noi, indiferent că era deal sau plat (la vale eram noi mai rapizi) și apoi se opreau prin tufe sau la taclale de intrau în disperare organizatorii de la Omu și iar le treceam înainte. Dar să revin – one men have a mission! Cum a auzit de bere Bubulu a și lansat un sprint pe Bucșoiu în sus, în 2 timpi și 3 mișcări a parcurs diferența de nivel de vreo 50m luîndu-l și pe celălalt Șeitan cu el. De acolo un strigăt: zice că nu-i Vlad! Eu: nu-i adevărat, minte! Apoi mi-am dat seama că avea dreptate. Dar acum îi sunt dator cu 2 beri, nu uit: înspre intrarea Gaura l-a ajuns pe adevăratul Vlad și a trimis mesajul. 🙂 Mulțumesc!

Acum un alt aspect. Fain că s-au gândit organizatorii la un reper pe Bucșoiu. Are și puterea de a stârni curiozitatea. Ca idee, de anul viitor poate fac ca și la Propark la proba cu găsirea frunzelor. Pedeapsa acolo, în cazul când nu găseai toate frunzele, a fost că trebuia să parcurgi în alergare o distanță cu atât mai mare cu cât aveai mai puține frunze identificate și să-ți faci selfie cu echipa la un reper care indica distanța. Așa și aici, concurenții sunt obligați să aibă mobil, așadar pot să-și facă un selfie cu indicatorul de Bucșoiu. Le rămâne și amintire. Se poate pune ceva specific acolo, să apară în poze, să nu se spună că și-au făcut poza cu zile înainte.

poza1.jpg

Cu privire la echipamentul obligatoriu, deja e evident că sunt tot mai mulți concurenți la un nivel tot mai ridicat și care ajung să concureze la concursuri ca 7500, în condiții care pot ajunge ușor la limita de supraviețuire. Se poate întâmpla oricui, “numai mie nu”. E trecut ca obligatoriu, dar cum mi-a adus aminte în mașină Pantiș – knowing, mastering, breaking the rules. La toate concursurile de ultra din străinătate controlul unor elemente de echipament obligatoriu nu e doar o “amenințare”, ci o realitate. Uneori te și miri de ce a abandonat un favorit, ca să transpire apoi câteva informații. La Omu ușor se poate face un control, nu sunt încă mii de concurenți. Înainte de lăsarea nopții musai de verificat frontala (poate există dar s-a stricat de la un șoc), haina de ploaie, mobilul, în fine – ce se consideră de bază, nu toate și nu prin sondaj. Fără excepție!

La sfârșit, stimă pentru cum pot merge Cristina și Vlad. Dar… Nu-i obligatoriu să ajungi la limită. Nici nu ne-a trecut prin cap că n-au nimic în plus de îmbrăcat. Nu puteam concepe. E amuzant cum povestesc Adi Țap și Bogdan ce pățesc ei de fiecare dată și merită să-i asculți și să-i vezi cum le lucesc ochii când explică. An de an! Ei doar își forțează limitele ca să-și apropie o utopie care ar deveni mult mai tangibilă cu stilul lui Tomiță. Eu nu pot să zic decât atât: nu are sens să împrăștii piticii fiecăruia, mai ales dacă nu-s periculoși.
Ce nu se face: nu se lasă coechipierul. Da, sunt excepții. Poate în pustietate, ultimă măsură. Dar aici nu. Nu contează ce spune cel slăbit sau accidentat. E mai puțin lucid ca omul de lângă el. Atâtea echipe au trecut, un telefon… Timpul contează. A trecut epoca ștafetei, a trecut și cea a focurilor din vârf de deal în vârf de deal. Dar în primul rând trebuie să recunoști că ai o problemă. Asta înseamnă un om puternic! Nu te trimite nimeni la doctor decât când pici jos. Și uneori e prea târziu.
Am scris anul trecut despre epopeea noastră – Sebi și cu mine. Tot la intrarea în Valea Gaura. Noi am procedat altfel. Cu pauze.

Mulțumesc Tomiță pentru aventură! Sper că nu te-ai plictisit! 🙂 Să ne vedem sănătoși! Și pași înainte!

Mulțumesc pentru poze! Mai adaug eu și altele, nu mă pot abține.

PS. Ce s-a întâmplat de fapt – Cristina și Vlad. De reținut, nu de acuzat.

Cristina Cecan Veze, felicitari! Dar legat de echipament obligatoriu: eu am avut haine! 
Cristina Cecan Lipsa mea acuta de energie s-a datorat si unor factori din afara cursei. Tocmai asta e frumusetea unei curse: ce se intampla si inaintea startului si cum e gestionat. Anul acesta, desi am picioare mai tari, stresul ma doboara. Cu asta in “sistem”, plus 4 rataciri, o indigestie si altele, corpul nu mai vrea sa continue .
Vezentan Laurentiu Se poate intampla la oricine sa aiba probleme fizice, sa se epuizeze. Ai fost tare, daca faceai pauza mai repede era mai bine. Stiu ca ai stat si la Ciubotea si ai mancat supa, deci te-ai straduit sa-ti revii. Luticii n-au stat. De fapt nu cred ca exista alergator de ultra sa nu fi trecut prin astfel de faze, “numai eu nu”  . Ce e cel mai important insa – ai avut echipamentul obligatoriu. Ma bucur! Pe de alta parte poate Vlad n-a avut. Nu iese fum fara foc, zvonurile nu apar din nimic. Dar… daca si Vlad a avut de toate atunci … babele de pe banca la tara trebuie sa ia lectii de la alergatori. Mai ramane… parasirea coechipierului. Nu degeaba Marathon 7500 e pe echipe: pentru siguranta. Asa a fost conceput, pentru ca altfel at fi fost nevoie de mult mai multe resurse din partea organizatorului ca sa acopere concursul. Vezi intalnirile cu ursi, rataciri pe stanci, vremea proasta… La scara mai mica, acelasi motiv este si la Maraton Apuseni – proba family – nu poti trimite copiii singuri in padure doar cu marcaj clasic.

 

Cristina Cecan Jocul este de echipa iar ce am invatat eu e ca echipa incepe cu mult inainte de 7500 si nu se termina dupa .
Vezentan Laurentiu Adica acum fugi dupa Vlad ca sa-l bati?  Vezi ca umbla deghizat in clovn, sa nu ni-i rapesti pe toti.
Cristina Cecan Sa-l bat eventual pe umar. Eu n-am sa-l condamn pe Vlad niciodata insa imi invat lectiile .
Cristina Cecan In plus, nu-mi place deloc postura de “victima”. Sunt doar o alergatoare tanara, pasionata si care rumega informatiile 
Vezentan Laurentiu Tu ai insistat sa plece? Sau faptul ca ingheta fara echipament pe el insemna un risc in plus?
Cristina Cecan Eu i-am spus sa plece, el a intrebat “esti sigura?” si am spus “da”.
Cristina Cecan M-am gandit si la el. Vroiam sa ajunga la cabana, era obosit rau.
Vezentan Laurentiu Ok, asta nu se face. N-a stiut nici el, de la tine ma asteptam sa-l trimiti cu sorcova. Putea s-o incurce el si sa scapi tu, au mai fost cazuri. Pe el l-ar fi gasit doar dimineata. Poate… Ma bucur ca s-a lamurit problema asta. Si ma bucur ca ai fost de acord sa scrii. Esti un “barbat” adevarat. 
Cristina Cecan Ah, fii linistit, se pare ca au trecut alergatori pe langa mine care nici nu s-au oprit! Viata bate filmul! 

Vezentan Laurentiu Imi permit sa pun discutia si pe blog. Mi se pare importanta.
Cristina Cecan Ai acordul meu.
Vezentan Laurentiu S-ar putea sa ne vedem la VMT.  Bafta!

May 012017
 



În jurul 100 Miles of Istria s-au selectat de la sine câteva competiții care  mi s-au părut interesante și provocatoare în același timp. Am să scriu câteva cuvinte, în locul mâncării micilor de 1 Mai, sperând ca poate – poate se va îndrepta vremea.

1. Cupa Busola de Aur – orientare – medie și lungă distanță
2. Brașov Marathon – trailrunning – proba de maraton
3. NapoCup XCO – MTB – amatori
4. Maratonul Făgetului – MTB – proba lungă

 1.
Cupa Busola de Aur  – aprilie 1 și 2 – s-a desfășurat lângă Sălicea, nu departe de Cluj, mai precis – Poiana Bivolilor, cu câteva zile înainte de competiția din Istria. Faină denumire! Și cred că nu-i departe de ce a fost mai demult acolo, sunt câteva mici lacuri/bălți care au putut fi raiul acelor animale. N-o știam, deși mai alerg sau merg cu MTB-ul pe acolo.

IMG_20170402_133231.jpg IMG_20170401_125621.jpg IMG_20170401_125655.jpg IMG_20170401_125937.jpg rezultat oficial cu split.jpg 17492744_10211902837271359_8694367680582868519_o.jpg 17545238_10211894456341841_2566253120481124663_o.jpg

Acum sunt eternele oi, ca să fiu la modă – cele din Miorița varianta modernă – cântate de Iuliana în Lupii la Vocea Rusiei și totodată cele care au scufundat o navă spion rusă (“…râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”.

Mereu reușesc să mă surprindă orientariștii cu ceva. Pentru mine e o disciplină mai nouă și e foarte greu acum să trec de nivelul de începător.
Am depășit totuși faza de alergare fără cap, când parcurgeam un semimaraton fără să găsesc toate reperele, în condițiile în care descrierea probei conținea lungimea optimă de 4-5km.
Au fost două zile, în prima medie distanță și în a doua proba de lungă distanță. Mi-a plăcut, a fost o competiție veselă și cu mulți copii. A fost soare, în sfârșit cald, au venit concurenți din toată țara. Eu sunt mulțumit de rezultatul obținut, mai am însă perioade în care mă ia valul vitezei și mă chinui să înțeleg pe hartă unde puii mei am ajuns. Măcar știu să iau reset și să mă întorc.
Am încheiat pe locul 7 la categoria M45, undeva la mijlocul clasamentului.

Top

 2.
Brașov Marathon – 22 aprilie – a urmat Istriei, am trecut de la căldura surprinzătoare din Croația la zăpada Bucegilor. A fost prima dată când am participat aici, m-a tentat și pentru că deschide șirul de competiții din Circuitul Carpaților. Pun mai jos ce am scris pe FB, e relevant.

AW110_003807.jpg 18121367_10212125744283895_512637714629809401_o.jpg AW110_003809.jpg AW110_004019.jpg 3.jpg AW110_003921.jpg Diploma Brasov Marathon 2017.jpg

A fost un concurs cu un traseu frumos pe o vreme insorita – cu multa zapada.

Au fost 31,5km, traseul de maraton fiind scurtat din cauza condițiilor, cred că a fost bine așa și într-adevăr timpii finali n-au fost mult diferiți față de anul trecut când a fost uscat. Nu s-a urcat până pe vârful Postăvaru, ci doar până la cabana cu același nume, dar eu n-am simțit lipsa.  Oricum anul acesta am urcat o dată cu schiurile la Postăvaru Night.

M-am cam chinuit eu să pășesc pe urme, n-am avut cine știe ce viteză. Spre sfârșit traseul a fost mai alergabil în stil “clasic”, trecând înainte pe acolo cei de la semimaraton și mai topindu-se și zăpada. M-am străduit să ma țin de Vio, apoi de fata care a încheiat pe locul 1, și tot așa. Până la urmă am încheiat în 4h33min47sec, pe locul 32 general și 4 categorie, la aproximativ 1 minut de locul 3.
Am tot avut cârcei, se mutau de pe un picior pe celălalt ca purecii. Treceau imediat ce luam o gură de izotonic, așa de repede de parcă era efect placebo. Se vede că m-am antrenat mai mult pentru ultra anul acesta și mi-e greu să alerg tare.

Mă bucur că am fost cu aproape toată familia și Tudor a participat și el la proba de copii.

Multumesc pentru poze!
Mai jos cateva linkuri:
Poze – album 1
Poze – album de pe FB
Rezultate oficiale
Pagina de pe FB a organizatorilor
Activitatea mea pe Strava
Cei care și-au pus activitățile pe Strava – apar pe flyby

Top

 2.
NapoCup XCO – 29 aprilie – a însemnat un început destul de brutal de sezon competițional la MTB. Pentru Istria a trebuit să fac volum la alergare, vremea a fost mai mereu dificilă pentru MTB și șosea, mie nu-mi place să merg la sală, îmi place să fiu afară în timpul liber chiar dacă acest lucru înseamnă un rezultat mai slab la o competiție. Efectul cumulat l-am simțit și înainte, și în timpul cursei.

18196072_10155316434099886_2079602013_o.jpg IMG_20170424_113712-EFFECTS.jpg traseul meu XCO.jpg

M-am străduit să mă antrenez pe traseul de XCO aproape în fiecare zi în ultima săptămână, am reușit și să vin o dată cu Andreea. La copii mi-a făcut plăcere să ajut și eu puțin la marcare în incinta Muzeului Satului (Etnografic), care a fost gazda concursului și anul trecut. Lipsa de km pe MTB mi-a scăzut și nivelul de încredere în capacitățile mele tehnice, am avut nevoie de 2 zile ca să pot trece porțiunea de rock-garden (am încercat pe stânga, apoi pe centru – am sărit ceva și mi-am atins foaia mare față și am ajuns la concluzia că mai bine pentru mine e “dreapta – stânga – stânga”), coborârea mai lungă și cât de cât abruptă n-o puteam face decât în două etape, cu oprire pe la mijloc, jumpul de la sfârșitul pădurii încă nu exista. Eram și cu cauciucuri de noroi Maxxis Beaver și nu aveam de gând să le schimb pentru că le consideram bune pentru ziua următoare la maraton.
M-am plasat cam printre ultimii concurenți, nu aveam gânduri mărețe, puteam urca peste tot dar mergeau greu picioarele. La start mi-a spus prietenul meu de la aceeași categorie Augustin, care acum a ajuns să fie mai bun, că s-a făcut “chicken line” și la rock garden. Doar atât a trebuit, mi-am setat mintea să folosesc căile mai ușoare și m-am ținut de hotărâre chiar dacă tentații au fost, mai ales după ce prietenii mei mai făceau ca găina când treceam pe acolo. 🙂 Prima dată era să ratez intrarea pe ocolire, aveam ceva viteză. La a doua coborâre mai abruptă am avut surpriza să văd plasați în colțul “meu” de aterizare de la mijloc pe tinerii care erau pregătiți să acorde ajutor în caz de accidentări așa că n-am avut ce face și am reușit să cobor pe linia pe care-mi era teamă la antrenamente.
Am fost într-adevăr lent pe urcări și n-am reușit să închei decât 3 ture din cele 4, am fost depășit spre sfârșitul turei 3 de primii concurenți mai buni. Pentru mine a fost suficient de tehnic și de greu traseul, sper să mă motiveze în continuare să fiu mai mult în șea în săptămânile ce vin. Locul 9 la categorie pentru mine, 1h14min13sec pentru 12,2km și 728m diferență de nivel.
Copiii au participat și ei la concursurile lor, Andreea a mers bine și încheiat prima (nu era greu, fiind singura la categorie, la vârsta ei deja fetele se pare că se orientează spre alte preocupări), Tudor sper să capete din nou drag de MTB.
A fost grea așteptarea copiilor până la premiere, m-am străduit să-i duc pe traseu în punctele cheie, să vadă și ei pe profesioniști și nivelul lor.

Top

 2.
Maratonul Făgetului – 30 aprilie – era proba la care speram să mă comport onorabil. După XCO însă mi-am dat seama că trebuie să fiu extrem de calculat să pot rezista la proba lungă, mai ales că se anunța vreme ploioasă. A plouat peste noapte și, chiar dacă n-am apucat anul acesta să mă duc deloc pe porțiunile noi de pe traseul lung, știam că va fi noroi. M-am pregătit ca de război, mi-am luat și un rucsăcel (la competiții cred că e prima dată când port). Practic m-am pregătit de posibil 6h, speram să mă încadrez în 5h, aveam în plan opriri la curățat angrenaj cu periuța de dinți etc. Bani am uitat să iau, se pare că am nevoie de listă. 🙂

18193269_1713976638629131_4823931696829291205_o.jpg traseul meu.jpg Trasee.jpg

Am mers rezonabil spre încet până la Peana, primul PA. Cauciucurile și-au făcut rolul, în afară de ambuteiajele clasice de început prin pădure n-am avut probleme. Fiind traseul mai greu ca de obicei, au început să se creeze distanțe mai mari între concurenți, diferențierile au apărut mai rapid și mai evident. Sus era o ceață ușoară, vizibilitate mai scăzută. Îmi pusesem gps-ul de drumeție (încă o excepție pentru mine) în modul “course” dar nu eram pe pagina cu harta. La Peana n-am oprit, m-am chinuit să mă țin după cei din față. La un moment dat am auzit bipăit de “out of course”, m-am uitat în jur, mi-a fost teamă să nu intru pe traseu de întoarcere, pe acolo erau relativ mici distanțele dintre traseul de dus și ultima buclă de întors. Până să trec pe hartă deja am dat iar de marcaj și dus am fost după cei din față. Nu mi-am pus prea mult problema de rătăcire, am aflat la punctul PA de lângă lacul Micești că s-a scurtat traseul. Am văzut pe urmă pe Strava că am făcut cu aproximativ 2km și 100m diferență de nivel mai puțin decât alții, dar n-am fost singurul. Mi-au ieșit 38km, 1000m diferență de nivel în 2h37min.

Când m-am văzut înapoi la PA Peana și mi-am dat seama că nu mai e mult, nu se mai merge pe Măgura, am început să mă agit și să cresc ritmul. Mi-am luat și gelurile și batoanele desfăcute, că n-avea sens să le arunc la finish.

Coborârea pe Valea Gârbăului n-a mai fost cea cu pietre, dar provocarea a fost noroiul. M-am descurcat binișor, cauciucurile țineau nu ca la alții care mergeau sanie. S-a mai și căzut, un băiat s-a lovit destul de rău, sper să se facă sănătos cât mai repede. Sunt rideri care s-au oprit să dea prim ajutor, să ia legătura cu salvamontiștii, chiar dacă erau în frunte și la cum îi știu eu erau de podium. Cinste lor, într-adevăr contează prioritățile. Dintre ei îl știu mai bine pe Dan Mitru, erau mai mulți de la Garage Racing dar și de la alte echipe. Am dat doar un nume, dar toată stima la cei de acolo. Îmi aduc aminte de episodul nefast de anul trecut de lângă Oradea, atunci nu s-a putut face nimic…

Top

A început în sfârșit sezonul la MTB pentru mine. Să ne vedem la competiții sănătoși, cu bună dispoziție!

Sep 062016
 


Concediu, concediu, dar ce fel de concediu? Să n-apuc să dau cu bățul deloc, să scriu nimic? Am fost așa de prins cu relaxarea că efectiv nu făceam mulți pureci pe acasă, fie că “acasă” însemna Crveni Vrh (Monte Rosso) – Croația, Saint Gervais les Bains – Franța sau Babarunca – Brașov.
34194689
Vara aceasta am avut parte de concursuri grele, care fiecare ar fi meritat o atenție specială și o pauză corespunzătoare de la unul la altul. Mă uit în urmă și văd însă grupări de la o săptămână la alta, pauzele fiind mai mici de o săptămână datorită faptului că unele concursuri au fost și pe mai multe zile: Bike 4Mountains – 17-20 iunie și X-Man Romania – 25 iunie, Marathon 7500 – 15-17 iulie, Geiger tura lungă – 24 iulie, Traversarea Tarniței – 30 iulie și Triatlon Cluj – 31 iulie, iar acum UTMB – chiar proba regină – Ultra Trail de Mont Blanc 170km cu peste 10.000m diferență de nivel pozitivă, timp limită 46 ore – 26-28 august urmat de Propark Adventure – 01-04 septembrie, timp limită 50 ore și … Walking Month 12 septembrie – 11 octombrie.

1. Croația – Crveni Vrh
2. Ultra Trail de Mont Blanc
3. Propark Adventure
4. Cuvintele scrise de Gyongyi despre Propark Adventure
 1.
În drumul spre UTMB am purces cu familia în Croația, partea nordică, aproape de granița cu Slovenia, în peninsula Istria. Am stat în Crveni Vrh (Monte Rosso în italiană), nu departe de Umag, vizavi de Portoroz și Piran din Slovenia.
Foarte fain a fost acolo, am alergat zilnic și am străbătut zona în zig-zag, ajungând până aproape de graniță. E puțin mai scump ca în alte locuri din Croația, dar a fost un loc nou pentru mine și, foarte important, nu a trebuit să mă abat prea mult de la drumul ideal spre Franța.
Ca și în restul Croației, aici e o combinație de locuri foarte bine amenajate, de lux, întretăiate de porțiuni sălbatice, “la liber”. Ei au campingurile plasate în locuri ideale, nu “remorci” la câte o stațiune “bengoasă”. Chiar dacă nu am stat la camping, am fost la mare cu ei pe acolo, au putut să joace baschet cu alți copii. Eu în alergările mele exploram iar apoi mergeam pe gps fix în locațiile mai potrivite, chiar cu nisip bun de construit și intrare lină la mare. Pun mai jos o alergare în care am urmărit coasta, trecând de la Umag la Crveni Vrh prin Punta, Basanija, Savudrija. Noi am mers la plajă dimineață chiar lângă noi, iar în rest – cu mașina câțive km – la autocamp Veli Joze, la Savudrija, iar în partea opusă la Kanegra, unde este și o plajă FKK.

Ca să atrag și copiii la mișcare în restul timpului am încărcat coordonate și am făcut și geocaching în zonă, ajungând astfel și-n locuri mai ascunse, pitorești, la castele vechi. Ce mai e de spus, e altfel, altă lume… Multe drumuri de țară, poteci, cu indicatoare la intersecții, pentru bicicletă și drumeție. Trece prin zonă și un “drum european” de bicicletă, cred că e marcat cu E1.
Cum e la noi? Știm! 🙂 Avem umor… Un mic episod – cum am intrat în România, de data aceasta pe la vama Petea (am și stat acolo ca pe vremea când nu eram în UE, erau moldoveni la coadă care erau controlați foarte strict – ne aducem aminte și noi), să mai schimb câte ceva, am trecut printr-un sat din Sălaj, în drum pre Zalău. Și pe drum, un biciclist. Nu era el prea semnalizat, în stil clasic. Adică pe portbagaj fiu-meu a văzut o pisică, ținută de cap de stăpân. Într-o străfulgerare le-am spus: are ochi de pisică, circulă regulamentar.

IMG_20160813_101125.jpg IMG_20160813_105250.jpg IMG_20160815_171730.jpg IMG_20160815_171918.jpg IMG_20160817_165611.jpg IMG_20160817_165642.jpg IMG_20160817_191808.jpg IMG_20160818_204928.jpg IMG_20160817_163112.jpg IMG_20160816_174543.jpg IMG_20160816_174332.jpg IMG_20160816_182024.jpg IMG_20160819_165155.jpg IMG_20160820_192928.jpg

 

Top

 2.
Și acum despre UTMB.

Anul trecut am stat în partea italiană într-un camping, eu participând la TDS, cu startul în Courmayeur. Acum ne convenea să stăm cât mai aproape de Chamonix. Noi ne-am stabilit la Saint Gervais les Bains pentru că acolo își găsise loc de cazare și prietenul Gabor Sztranyiczki, care și el era cu familia. În fond, noi urmând să lipsim o zi și aproximativ două nopți (startul la UTMB era la ora 18 și probabil unul din motive era că estimarea de timp final pentru primii era în jur de 22 ore, aceștia urmând să ajungă astfel la o oră de maximă audiență), în restul timpului familiile puteau să fie împreună, să ne vadă când trecem prin Saint Gervais (km21, al doilea punct de cronometrare și primul de alimentare, noi ajungeam acolo conform planului nostru de cursă pe la ora 21). Ne-am mai întâlnit cu prieteni români, cu Sove, cu Polgar în Chamonix, dar n-am putut sta decât de vorbă puțin – noi ne făceam programul și în funcție de ai noștri.

Până să vină Gabor ne-am și ales un traseu mai ușor prin care să ne acomodăm cu munții. Am găsit în locuința noastră mai rustică, foarte dotată cu tot felul de accesorii de bucătărie și jocuri de societate, un ghid montan cu o mulțime de trasee pentru toate vârstele și puterile, cu startul în diverse localități din zona Chamonix. Așa am ales un traseu declarat pentru familie, cu start în Les Houches – la vreo 10km de Saint Gervais, care ne urca până la 1533m, la Col de la Forclaz. Era recomandat și pentru pitorescul cabanelor de pe traseu. Mai jos sunt câteva poze mai semnificative.

IMG_20160823_144531.jpg IMG_20160823_155211.jpg IMG_20160823_150002.jpg IMG_20160823_170736.jpg IMG_20160823_174008.jpg IMG_20160824_193952_1472105972910.jpg IMG_20160824_194039.jpg IMG_20160824_194111.jpg

A venit apoi și rândul unei excursii cu Gabor, a ales el un traseu unde noi ne puteam testa acomodarea cu altitudinea, urcând la Mont Jolie 2525m. Normal că nu am făcut efortul să urcăm chiar de jos, era deja joi, am luat telecabinele aflate chiar lângă noi. 1000m diferență de nivel tot am făcut, pe vârf ajungând dintre copii doar cu fiică-mea. Pe lângă priveliște mi-a plăcut și placa de orientare din vârf, care arăta în toate punctele cardinale ce vârfuri și obiective sunt vizibile.

IMG_20160825_112726.jpg IMG_20160825_124035.jpg IMG_20160825_133738.jpg IMG_20160825_135904.jpg IMG_20160825_135858.jpg IMG_20160825_135951.jpg

Și în sfârșit a venit vremea ca noi să ne concentrăm strict pe cursa noastră. Eu aveam planul făcut, de care încercam să mă țin. Pe baza TDS-ului de anul trecut mi-am găsit o viteză medie pe care era posibil să o obțin și am aplicat-o pe un grafic în timp făcut de un francez în excel. Acolo figurau și durata pauzelor, se ținea cont și de încetinirea normală datorată efortului pe măsură ce te îndreptai spre finish. Eu anul trecut am reușit să mă comport mult mai bine decât previziona spre final, sărind din grila de finish de 25-26 ore la cea de 24 ore.
Schița cu timpii era bună și pentru familia care mă urmărea și putea estima unde mă aflu, plus că am tipărit și timpii la mai multe persoane care au încheiat anul trecut la interval de o oră, începând de la 31 ore până la 36 ore. Dacă depășeam grila de 36 ore nu mai urma să lupt așa mult pentru rezultat, pentru timp final, însemna că s-a întâmplat ceva, nu-s chiar ok. Pauzele le-am pus foarte scurte, de 3min, utopice, ca anul trecut de altfel, și nu însemna că voi ține cu dinții să plec repede de la PA-uri. De terminat nu-mi făceam probleme, îmi făceam griji însă că trebuie să închei apt pentru Propark Adventure, să nu-mi trag în jos echipa. Asta însemna că nu aveam voie să risc la coborâri, să rămân cu sechele. Oboseala și lipsa de somn urma să le recuperez cât de bine mă pricep.

planificare.png rezultat.png

Un scurt remember de peripeții.
Mai întâi legat de cazare. Am ajuns în Saint Gervais luni, cu ceva după ora 19 care era trecută limită că găsesc gazdele/omul de la agenție, la pensiune/motel. A fost coadă de o oră la tunelul pe sub Mont Blanc. Așa că a trebuit să sun, conform indicațiilor de pe booking. Totul ok, trebuie să găsesc o cheie într-un plic într-o cutiuță poștală cu cifru de la agenție aflată pe strada X. Mi s-a dat cifrul. Coordonatele GPS erau însă greșite, strada nu știu din ce motiv nu era scrisă nicăieri pe indicatoarele stradale (aveam să văd că de fapt era cea principală) și uite-așa am ajuns să introduc codul pentru cifru la o cutiuță din preajmă … care era de la altă agenție. Nu a mers, era și culmea. Mi-am dat seama că de fapt nici nu mi s-a spus numele agenției, am presupus că e totuși Interhome, am găsit-o pe google maps și după multă tevatură am reușit să intru în casă. Adică, pe scurt, parcă am făcut geocaching dar nu în joacă.
Dar chinurile nu s-au terminat, în instrucțiuni era trecută parcare subterană. Am găsit-o, am văzut poarta, aveam cheia dar nu știam unde s-o bag. Nu puteam deschide. Am studiat pereții, mi-am folosit imaginația, degeaba. Ca-n filmele cu proști. Nici cei din jur pe care i-am întrebat nu știau. În fine, găsește soția locul de introducere, la metri buni de poartă. Intru, loc îngust, în pantă. Numărul de garaj 44 nu există, numerotarea se termină undeva la 32. Precis mai este o intrare, un alt șir de garaje. De ieșit doar cu spatele, trebuie talent de șofer nu glumă. Reușesc să parchez unde trebuie. S-a dus ziua.
Apoi, legat de numărul de concurs. Am fost cu Gabor miercuri să ne ridicăm pachetele de înscriere. Atâtea verificări s-au făcut, de atâtea ori le-am arătat plicul cu numărul primit … acasă am observat că din toate lipseau tocmai numărul și eticheta pentru bagajul ce urma să-l las la start pentru Courmayeur. Am simțit că turbez. Verificasem la ieșirea de la standuri, cu Gabor de față, că nu pot pierde nimic, că nu mi-a căzut nimic, dar nu m-am gândit să verific că e tot ce trebuie la mine, că am primit tot ce trebuie.  Sunt destul de tipicar în astfel de situații, prefer să pierd timp mai mult dar să fiu sigur că ceea ce fac e aproape de perfecțiune. A fost ca-n scheciul cu Dem Rădulescu și Jean Constantin, că nu mai știi dacă ai dat ceva sau ai primit.

Și am rememorat, nu mi-a venit să cred. Mi-am adus aminte că la ultimul punct, când primeam punguțele pentru gunoi și alte chițibușuri/reclame n-am văzut să mi se introducă și plicul. Și telefon la organizatori. Engleză, stres… S-a lămurit, urma să iau un nou număr ziua următoare. Adică trebuia să mă întorc la Chamonix, să încerc să ajung și la excursia programată cu Gabor (se vede treaba că am reușit). Eu știu ce complicații pot apărea la o schimbare de număr, ce implică, așa că nu eram deloc liniștit. Dacă trebuia să se întample așa ceva și reușeau să-l schimbe atunci ori eram extrem de norocos (cu totul improbabil) ori aveau o organizare nepământeană.
Și la prima oră am ajuns la Chamonix, de fapt cu jumătate de oră înainte de distribuirea de noi pachete. Câteva întrebări și în fața mea apare plicul meu. Era acolo, nu s-a pierdut. Fuga înapoi la excursie.
Cum UTMB e pentru toți, au fost și curse pentru copii, pe categorii de vârstă. Foarte încântați au fost ai mei, mi-au tot adus aminte să nu uit. Asta tot miercuri a fost, atunci drumul la Chamonix a fost cu dublu rol: ridicare pachete și curse copii. Ai mei au fost la MiniUTMB – Tudor și MiniPTL – Andreea. Pe Andreea am însoțit-o, era mai complicat ca o alergare, era și orientare. La fiecare reper avea câteva poze cu numere pe ele și ea trebuia să memoreze numărul din dreptul pozei corecte. Pozele erau cu sigle de la sponsorii concursului sau cu ceva legat de concursul în sine. La final obțineai 4 cifre care reprezentau ceva. Noi am greșit una, dar nu conta. Doar totul era pentru spiritul UTMB. Cele 4 cifre, rearanjate, însemnau … înălțimea Mont Blanc 4810m, deci era ceva semnificativ pentru concurs. Fain, acum ea vrea direct la UTMB… sau la cursa cea mai scurtă de la UTMB. M-am liniștit, n-are vârsta, nu poate da vina pe mine. 🙂
IMG_20160824_141654.jpg IMG_20160824_192628.jpg

Apare o schimbare de plan pentru cursă… Era o idee frumoasă să ajungem împreună la Saint Gervais să ne vadă copiii, așa că am fost de acord cu Gabor să alergăm împreună prima parte, primii 21km, iar apoi, dacă ritmul era asemănător, să continuăm și noaptea ce urma.

Asta însemna că la cursa mea puteau să fie modificări și de fapt am și împărțit-o la modul cum am mers în 4 etape.
Mai întâi câteva poze de la start. Ne-am așezat acolo cu mai bine de o oră înainte, să putem privi și simți ce înseamnă o atmosferă ca de corridă.

IMG_20160826_170718.jpg IMG_20160826_170832.jpg IMG_20160826_164215.jpg
Prima etapă a fost Chamonix – Saint Gervais – 21km, în care am alergat alături de Gabor. Am mai și povestit, era doar începutul, încălzirea. Gabor era ușor mai lent pe coborâri, dar aveam ritm bun. La Saint Gervais am ajuns cu câteva minute întârziere față de grafic, 2h50min față de 2h45min.
A venit a doua etapă, în care am alergat cu Gabor, dar nu cot la cot. De fapt el avea o țintă de timp mult mai rezonabilă, de 40h, nu 34h ca și mine, așa că nu avea sens să se grăbească mai ales la început. Era important pentru amândoi să avem ritmul nostru, mai ales pe coborâri e o solicitare suplimentară să mergi mai încet, să frânezi după ritmul altuia. Așa că am preferat mici pauze în vârfuri sau pauze suplimentare la PA-uri, deci să poți face și ceva util în așteptare. Așa ne-am înțeles, să ne anunțăm când încetăm să mai mergem împreună, să nu ne stresăm și să alergăm ca iepurii unul după altul. A fost fain, mi-a făcut plăcere să alerg împreună cu el, cel puțin pe distanțe scurte-medii suntem apropiați ca nivel. La 7500 a mers foarte bine.
La refugiul Croix de Bonhomme, km45 știam deja că va urma despărțirea. Urma coborâre. La Les Chapieux, km50 ne-am strîns mâinile și ne-am urat succes.
Porneam în cea de-a treia etapă, de recuperare timp, cu bun simț, dacă se putea. Din păcate euforia vitezei pe coborâri mi-a creat o febră musculară de care nu am scăpat până la sfârșit. Ce să-i faci, din când în când mai ești copil. Am luat doar o jumătate de aspirină o dată, mi-a făcut bine, dar cum nu mai luasem nu am vrut să fac experimente chiar acum, am mers pe siguranță și mai lent.
Știam că sunt în urmă față de grafic, n-am avut răbdare să mă uit cu cât. Acum știu: 8h25min față de timpul estimat de 8h05min. Toți din lista mea au fost mult mai iuți decât calculul hârtiei, sub 8h, deși terminaseră unii în 35-36 ore.
Astfel că am început aventura de unul singur destul de tare. Urma urcare. La Col de la Seigne aveam 10h41min față de 10h26min, recuperasem chiar mai mult decât se vede pentru că la punctul precedent am și stat să aștept. Ajunsesem pe poziția 633, cu peste 100 poziții recuperate.
La Lac Combal, km67, după coborâre, începusem să-mi simt mușchii și a trebuit să o iau mai încet. Coborârile erau și abrupte, cu bolovăniș, și mai ales spre Courmayeur m-au liniștit cu totul, fiind numai trepte de pământ separate cu lemn sau rădăcini. Și asta kilometri întregi, până aici coborând peste 4000m diferență de nivel.
Poze de pe traseu făcute de mine:
IMG_20160827_150820.jpg IMG_20160827_150832.jpg

La Courmayeur am intrat în etapa a patra și ultima: alergarea și mersul să rezist la infinit, indiferent de ce urma. Eram la km80, poziția 547, 15h14min de la start, dar la aproape 2 ore față de țintă. A durat ceva și să-mi iau bagajul, să-mi schimb șosetele, să-mi schimb bateriile la gps, să-mi iau altă pungă de mâncare etc. Dar aveam șanse la 36ore.
Până acum mă lămurisem de niște aspecte diferite și față de TDS. Coborârile erau mai solicitante, nu era atâta drum de țară la vale. Concurenții din jur erau foarte liniștiți, nu făceau gesturi în plus. Alergau foarte economic, nu tare dar constant.
M-a distrat o femeie, probabil englezoaică, care se plângea că i-e somn. Era cu un grup. I-am sugerat să cânte, ceva simplu. 🙂 Așa am făcut și cu Gyongyi la Propark mai apoi. Am cântat “un elefant se legăna”. Infantil, dar ține faza. Cântam în studenție tot felul de cântece simple și repetitive când eram obosiți în excursii și ne prindea noaptea, țin minte și acum coborârea de la Vârful lui Pătru la lacul Oașa, unde ocolirea ni s-a părut interminabilă. O prietenă chiar a vrut să traverseze înot lacul, iar un coleg tot dădea în gropi până ne-am dat seama că umbla pe întuneric cu ochelarii de soare. 🙂 Nu mi-a venit în minte cum să-i dau exemplu, dar un prieten de-al ei i-a dat unul. Ne-am mai întânit de vreo 3 ori până la final, ne recunoșteam chiar dacă era noapte.
Un lucru care pe mine (și nu numai) mă termina psihic era ocolirea. Nu eram singurul afectat. Ajungeai la localitatea de destinație dar nu o luai direct spre punctul de alimentare, ci ocoleai pe poteci localitatea până ajungeai aproape. E drept că nu încurcai astfel deloc circulația, dar mai dura peste o jumătate de oră să ajungi.

Totdeauna pauzele lungi strică. Mi-a fost greu să ajung la refugiul Bertone după Courmayeur. S-a făcut și foarte cald. Mă străduiam să merg cât mai bine, dar fără mișcări suplimentare. De febră musculară scăpam temporar după ce se obișnuiau mușchii cu coborârea, și asta însemna să fie cel puțin jumătate de oră de mers la vale.
La Champex Lac, km122, aveam 25h46min, poziția 530. Era de ploaie, se vedea în depărtare, și începea să picure. Urma din nou noapte. M-a prins ploaia cu tunete și fulgere sus, pe La Giete (1884m altitudine). Și beznă. Mai vedeam luminițe de la concurenți departe, dar în rest pe lângă mine pustiu. Cred că mulți se opriseră, fulgera pe lângă mine. N-aveam ce face, n-avea sens să mă întorc. Noroc că traseul nu mergea chiar pe creastă, ci sub ea, mai erau și conifere din când în când, mă bucuram când le vedeam. Am umblat foarte încet, aplecat, cu bețele târându-le după mine. Am văzut acum că am avansat până pe poziția 458, dar asta pentru că eram cam singurul nebun pe sus. Deja trecuseră 29 ore. Foarte bine mi-a prins echipamentul obligatoriu care era de calitate. Mi-am luat și suprapantalonii la refugiul Bovine de după Giete.
Poze de la organizatori:
34227110.jpg 34181473.jpg 34220802.jpg 34201966.jpg

Apoi vremea s-a calmat, s-a făcut frumos. M-am întâlnit cu Bogdan Petruțu la Vallorcine, cu 20 km înainte de finish. Mi-a dat o pastilă de săruri și două de BCAA  (mulțumesc), dar de senzația de somn n-am scăpat. 🙂 Pe urcarea de La Tete aux Vents, abruptă, era să pic o dată, noroc cu bețele. Pășeam atât de rar și legănat că mi se făcea somn. M-am consolat că măcar ajung pe ziuă și o să-mi iasă pozele bine la finish. De această dată n-am fugit ca nebunul la linia de finish, să dau timp la fotografi să se așeze. De altfel organizatorii au pus linia tehnică de finish înainte, tocmai pentru a se putea bucura concurenții și cei din jurul lor de un final mai liniștit și eliberat de spiritul de competiție. Mulți așteptau să le vină prietenii, copiii, să treacă pe sub poartă împreună. Am încheiat pe poziția 470 la general, 182 la categoria V1H, cu un timp de 38h58min. Am fugit cât era necesar să termin sub 39 ore. Din 2555 de concurenți au încheiat cursa 1468.
L-am așteptat apoi pe Gabor, a terminat și el cu bine sub 42 ore, n-am reușit să-i fac o poză mai bună, am uitat să-l avertizez să nu se grăbească. Felicitări la românii noștri, și la finisheri și la cei care au fost nevoiți să abandoneze. Când încerci să te autodepășești se întâmplă să nu reușești, dar asta pentru că ai vrut mai mult.

Împreună am plecat apoi la Saint Gervais să ne odihnim. Mulțumim prietenilor români care ne-au însoțit la finish. În rest atmosfera a fost deosebită, acolo toată lumea din localități pune suflet la acest eveniment, am și spus în glumă că scoteam un timp mai bun cu o oră dacă nu spuneam de sute de ori “merci” la strigătele lor de “allez” și “courage”.
Ca o concluzie, la cursele foarte lungi am să-mi pun mai mult sandwichuri decât batoane. Efectiv asta am tot căutat la punctele de alimentare: pâine, salam, caș, supă caldă, cola. Și cel mai greu și periculos e drumul spre casă cu mașina, după atâtea ore de nesomn. Cursa am terminat-o cu bine, iar după ce am dormit suficient n-am avut nici o problemă iar la Propark Adventure n-am ajuns să am slăbiciuni evidente, atât că … evitam mișcările inutile.

La finish:

34194688.jpg

Regretul meu a fost că am dormit așa de bine că m-am trezit după premiere. Nici anul acesta n-am reușit să ajung, deși acum eram pe “partea bună” a tunelului. Mai trebuie să mă duc o dată.
Traseul meu, parțial, că m-a lăsat și gps-ul, așa am fost de lent. Lipsesc vreo 5h, 20km și 1000m diferență de nivel.

Top

 3.
Propark Adventure

Le pun împreună cele două concursuri. Prea seamănă ca efort. Să fac două introduceri? Nu-i cazul.

2016-09-02 07.49.27.jpg

Sunt însă și diferențe. Mari. Pentru că Propark Adventure e un concurs pe echipe. Minim o fată. Și e greu, anul trecut echipa mea a abandonat – Iezerele Cindrelului. Am avut și probleme tehnice la o bicicletă care oricum făcea irealizabilă încadrarea noastră în timp.
Acum a fost altfel. Mai întâi am încercat să mă lipesc de cineva cunoscut, de un prieten. Știam că Dan Jecan, care și el participase în altă echipă anul trecut și abandonase, era deja înscris. Ne știm de la CAR Universitar Cluj. Băiat de treabă, liniștit, obișnuit cu muntele, alpinist. Nu e el fan concursuri, nu l-am văzut participând la alergare sau bike, dar sunt lucruri mai importante decât acest aspect. Apoi a venit alături de noi Dan Lupșa. El e bun, uneori prea bun și e riscul că se plictisește. Dar mai important e să știi cu cine ai de-a face. 🙂 Am fost cu el la 4 Munți, ne-am înțeles, am mers bine împreună, chiar pe podium la categorie. Așa că știam că va trebui să-l lăsăm să povestească cu fetele de pe la punctele de control. 🙂 Și apoi a venit bomba: Gyongyi. Fata. Ea mai lipsea, nu știu cum de s-a hotărât și cum de-a vrut cu noi. Adică e foarte bună, orientaristă, hotărâtă, nu-i din aluat obișnuit. Și așa a luat naștere Pietrosul Rodnei, numele fostei echipe a lui Jecan. Mie-mi plac Rodnei… și toți munții din țară.

Ne așteptam la ceva greu. Adică dacă pui un termen limită de 50 ore e greu de crezut că scapi doar cu o noapte nedormită. Foarte secretoși organizatorii. Și frumos numele localității de … instructaj – Babarunca – județul Brașov. Apăi chiar putea fi startul oriunde în țară la ce munți am străbătut, se vede pe diploma noastră de locul 4: Piatra Craiului (startul pe bike până la urmă a fost din Zărnești), Iezer-Păpușa (trailul), Leaota, Bucegi, Baiului și Neamțului (finishul a fost la Babarunca).

Și încă ceva: nu poți spune că faci așa ceva de fun. N-ai cum. Adică numai dacă chiar ești masochist cu acte în regulă. Atunci e simplu, nu trebuie să gândești prea mult, trăiești doar clipa. 🙂 Pentru restul lumii, la care plăcerea se transformă încetul cu încetul din cauza oboselii și problemelor fizice într-o luptă cu tine însuți, totul funcționează pe bază de motivație și voință. Și mai ales să te gândești că ești în ECHIPĂ.
Mai jos sunt detaliile legate de traseu, ca de obicei fiind obligatorii doar trecerea pe la punctele de control în ordine și efectuarea probelor speciale unde era cazul, altfel erai penalizat cu timp de staționare.

IMG_20160907_103620.jpg

IMG_20160907_103629.jpg

Noi aveam un mare avantaj, fata. Ea se descurca singură. Și mereu cu gps-ul în mână. Doar pe urcarea de Leaota puțin am ajutat-o (mai ales Lupșa) la împins bicicleta. Dar a fost doar o demonstrație scurtă, câțiva zeci de metri, să vedem că suntem o echipă. Dar condițiile noastre inițiale nu arătau prea bine și de aceea nu avea sens să pomenesc sau să-mi doresc prea mult un podium. Și nu neaparat din cauza concurenței, care era puternică – cu echipa Grind “a lui Luci” care după ce-am văzut punctele de control era clar în mediul lor, echipa Vulcanii Noroioși “a lui Roșioru” care câștigase anul trecut (acum era cu Iulia Găinariu în componență), a echipei EcoXtrem “a lui Hajnal” și celelalte până la 21, ci mai ales din cauza noastră, a băieților. Noi toți aveam câte o problemă fizică reală sau potențială: Jecan era în refacere după o căzătură la alpinism și la vale nu se putea pune problema de alergare, Lupșa trebuie să aibă și el grijă, iar eu eram după UTMB, abia marți ajunsesem în Cluj după un drum în care condusesem peste 1700km. Mă simțeam odihnit, dar așa se spune că te simți bine înainte de moarte. Nu se știe niciodată. Clar era un lucru: nu puteam spune “hai să”, doar mă puteam baza pe experiența lor și să am încredere că toți vom merge cât putem de bine, iar dacă cineva rămâne în urmă e pentru că așa e mai bine. Pentru toți.

Îi mulțumesc foarte mult lui Suni că a fost alături de noi ca suport. A renunțat chiar la triatlonul de la Sfântu Gheorghe la care trebuia să participe duminică. Acum, la sfârșit, sper ca toți coechipierii și el sunt mulțumiți de ceea ce am făcut, de cum am fost ca echipă. Eu sunt mulțumit. Că am fost buni sau nu, asta pot spune ceilalți, concurenții noștri. Poate le-am dat ceva emoții, eu m-am străduit. 🙂 Am încheiat pe locul 4, în 49ore și 28min, adică în timpul regulamentar inițial. Pe ultima urcare spre pasul Predeluș asta ne-am propus. Cum am avut motivație s-a văzut…

2016-09-02 00.36.44.jpg 2016-09-02 00.36.41.jpg

A contat foarte mult ”pierderea” a 3-4 ore de somn din noaptea dinaintea startului. Am făcut ședință cu privire la viitorul traseu și vreau să spun că așa a rămas. Cu o singură răzgândire, dată de condițiile din acel moment și de … o ultimă încercare. Meritul traseului este aproape în totalitate a lui Suni și a lui Gyongyi. Eu doar mi-am pus coordonatele PC-urilor pe gps și am spus “da” ca la nevastă. 🙂

S-au adunat mulți km – 282km, 8500m diferență de nivel, din care 56km și 3000m au fost la trail.


Nu voi face o descriere a traseului ales, sunt convins că știu alții mai semnificativ să o facă. Mai bine insist pe partea romanțată. Și se vede și pe trackuri, iar dacă sunt unele întrebări sigur răspunsurile sunt anticipabile.

14141608_1256700267697771_3327909323327901956_n.jpg

Prima parte de bike ne-a purtat de la Zărnești la Peștera Liliecilor – PC1. Acolo am intrat cu Jecan și am luat o poză cu un liliac. Brrr… cică o specie de noapte. Adică e specializat… Cum și ceilalți circulă noaptea, bănui că ăsta e muma lor, noaptea nopții și coșmarul coșmarurilor. Și unii îi iubesc. 🙂 Am poză cu el dar n-o pun, să nu speriu blogul. A, da, am vrut să scap de intrare în peșteră și să fac o ambuscadă, să fur hârtia de la cei care deja se întorceau. Erau însă scrise cu număr de echipă.

14289831_1223141011070984_6355471228304544536_o.jpg 14241492_1223141791070906_1447633400413816401_o.jpg

La PC2 Dâmbovicioara a avut loc identificarea arătării din peșteră și proba specială de arhitectură din zonă. Am avut de identificat o casă după cum a fost construită, să le spunem numărul, Dan Lupșa a găsit-o, pe bike.

2016-09-02 12.07.26.jpg 2016-09-02 12.07.25-1.jpg2016-09-02 12.10.33.jpg

Podu Dâmboviței a fost PC3. Am mers de data aceasta fluent, ne acomodasem unii cu ceilalți și deja am avut câteva învățăminte de tras. Aici am trecut la trail.

La PC4 Poiana Pietricica am avut de identificat niște frunze specifice. Cred că le-au mâncat animalele din zonă, că noi 2 din 7 nu am găsit. Am preferat să fim penalizați cu 2x5min, că tot era timp de masă. De fapt de la început spusesem că concursul acesta de aventură se poate transforma ușor în concurs de cine doarme mai mult dacă nu trecem probele speciale. Chiar am făcut niște calcule. Nu știu sigur dacă ne mai puteam încadra în timp, dar sigur ne puteam îngrășa. În orice caz aici a ieșit Jecan la rampă, a dat două răspunsuri corecte la întrebările băiatului creț care ne-a povestit și de arii protejate la Babarunca. De acum preventiv am să trec pe trotuarul celălalt când văd vreun brunet creț pe stradă, să nu-mi pună întrebări. Dar acum știu că măcrișul nu are toxine (la cât am mâncat, cred) și că molidul e specia dominantă în zonă. Practic, degeaba cauți plante prin pădure, trebuie să te uiți prin poieni dacă vrei ceva deosebit.

Am ajuns și la PC5 Șaua Funduri. Conform fișei de concurs, aici urma să fim informați dacă următorul punct e Vărful Păpușa sau e un punct mai jos dacă vremea e neprielnică. Lozul a fost câștigător, meritam după atâta lene din noi să urcăm pe Păpușa. Am urmat triunghiul roșu și am ajuns în valea Dâmboviței. Iar Dâmbovița…

Până la Vârful Păpușa am urcat în neștire. Ne-a prins noaptea, așa că a fost bine că la întoarcere urma să avem aproape același traseu. Au fost peste 5 ore trecute de la PC5 la PC6 Păpușa, mai precis de la ora 15:42 la ora 21:13. Acolo oamenii au fost bucuroși de oaspeți, nu mai văzuseră fețe umane de ceva vreme. Am făcut și poze.

IMG_20160902_211512.jpg IMG_20160902_211450.jpg

Și în sfârșit am ajuns la Podu Dâmboviței PC7. Gata cu trailul. A fost lung drumul, aveam interzis la alergare, doar era la vale. 🙂 Am avut și aici o probă specială, am identificat dintr-un puzzle o specie de cerb. Denumire în latină. Și apoi am avut liber la echipare. Ceea ce am și făcut. Cred că am băgat puțin în sperieți concurența aici, dar noi nu am plecat practic din Podu Dâmboviței la ora 1:30 ci la 5:15. Cam mare pauza, ne-a costat. Oricum eu n-am putut dormi, nu pot dormi până nu duc o treabă la capăt. La partea asta mai trebuie să lucrez, la pauze. N-am dormit deloc nici la UTMB. Adică cele 39 ore plus că startul a fost vineri la 6 seara și înapoi la pensiune am ajuns la ora 14 duminică.

2016-09-03 01.32.48.jpg2016-09-03 01.47.32.jpg

Dacă până aici pot spune că traseul a fost greu, de aici am făcut la push bike într-o veselie. Adică pentru știm noi cine, a fost chiar fun. Îmi place Leaota la nebunie, la 4 Munți anul acesta am avut-o de urcat dar era în sens invers. Ai de urcat, dacă nu faci pauze sigur îți zboară toate gândurile din cap, bune sau rele. Scapi de toate. Acum mă uitam pe trackul din iunie și cu jind la vale, pe unde cu plăcere aș fi schimbat sensul. Am ajuns și la PC8, aproape de vârful Leaota, la intersecția dintre muchia Leaotei cu Militarca. Aici altă probă specială, pe care am trecut-o ireproșabil. Au fost întrebări sigur crețe legate de suprafața pădurilor, de munți etc. Aici în sfârșit mi-am putut ajuta coechipierii, mai știam și eu câte ceva, plus că am fost la ședința de la Babarunca unde ni s-au dat niște informații. Iar eu numere pot ține minte, nu trebuie să aibă logică, deși ajută. Era deja ora 10.44 dimineața. Concurența noastră avea ore avans în față, iar de cei din urmă nu ne făceam probleme.

Cică așa se obișnuiește în Șaua Strungulița, vezi Bike 4 Mountains și poza de mai jos.

14215781_1084051194976691_1707150625_o.jpg

N-am crezut că ne poate lua peste 5 ore să ajungem la Bolboci la PC9 – ora 16.06, dar viața bate filmul. Dacă așa scrie pe hârtie așa este. Mai că eram îngrijorați că nu prindem proba de caiac în timp util. Am făcut echipă cu Lupșa pentru cele 3 repere mai îndepărtate și au rămas Gyongyi cu Jecan pentru cele 2 mai apropiate. A avut o logică alegerea aceasta, de fapt au fost mai multe motive. Și acum consider că a fost bine așa.

2016-09-03 16.39.49.jpg

2016-09-03 17.12.31.jpg

La ora 17.13 ridicam ancora spre PC10 grota Sfânta Ana – Sinaia, Bucegi. Am făcut proba de rapel la crepuscul, aproape noapte și am plecat la ora 20.35.

2016-09-04 00.54.56.jpg2016-09-03 20.09.54.jpg

2016-09-03 20.19.32.jpg

PC11 a fost stâna din munții Baiului, se modificase traseul și punctul se mutase mai jos, nu pe vârful Baiul Mare. Și se schimbase și limita de 50 ore, se mărise cu vreo 3 ore, până la ora 13 duminică. De întrebări scăpasem, nu mai erau probe speciale. Se pare că am mers bine. Ora 23.40 am bifat trecerea. Eram la aproape 2 ore de echipa EcoXtrem, mai aveam șanse, dar trebuia să schimbăm ceva. Totul sau nimic. Și acea schimbare a fost traseul. Singura schimbare față de ceea ce stabilisem cu “da” înainte de start.

N-a funcționat pentru că trebuia să mergi. Bine, adică ca la șosea. Dar am încercat. Noi am luat-o prin nord, Clinciu prin sud. Aceeași logică în spate, motivele ușor diferite.
La somn în municipiul Săcele:

IMG_20160904_034247.jpgIMG_20160904_034143.jpg

Când urcam spre pasul Predeluș PC12 ne-am întânit cu Hajnal și ai lui. De aici încolo a contat motivația cu timpul sub 50 ore. Pentru că puteam.

Au încheiat oficial concursul 6 echipe. Bravo învingătorilor! Și felicit în continuare toate echipele participante, nu contează unde au ajuns. Anul viitor vor dori să deslușească mai multe probe speciale. Și la mine a funcționat anul acesta. Și mă bucur că echipa Iezerele Cindrelului a ajuns așa departe și a încheiat pe locul 9, când coboram de pe Păpușa ne-am întâlnit, ei urcau spre bucuria câinilor. 🙂 O parte din inimă mi-a rămas la acea echipă atunci, așa cum o parte îmi va rămâne alături de Pietrosul Rodnei.

Și am ales Marathon 7500 ca premiu pentru anul viitor. Așa, ca să se știe! 🙂

IMG_20160905_100318.jpg IMG_20160905_085520.jpg IMG_20160905_085454.jpg 14183780_1259218070779324_4735222476783677249_n.jpg 14222233_1259218560779275_4019365212820428378_n.jpg 14215212_1084051141643363_2099675622_o.jpg 14233384_1084051444976666_757500749_o.jpg 14192537_1259218150779316_4305042472561848612_n.jpg 14191903_1259218227445975_1277398770097908012_n.jpg

Totdeauna las un spațiu în timp când scriu despre un eveniment ca să fiu mai lucid, cu atât mai mare cu cât sunt mai obosit. Acum pot spune că mi-a plăcut chiar dacă am avut de împins mult bicicleta, că am avut de învățat și că oamenii de la această competiție sunt deosebiți, indiferent din care parte privesc concursul. Și anul viitor sper să ne reîntâlnim și să aibă în continuare inspirație pentru probele speciale. Și tot ca o concluzie, lăsând la o parte prima parte de bicicletă care a fost mai ușoară pentru că am fost și mai odihniți, toate celelalte treceri de la un punct de control la altul pot fi considerate concursuri în sine de trail sau MTB, unele chiar grele, gen maraton.

Mulțumesc coechipierilor pentru efortul lor, pentru timpul petrecut alături de mine. Dacă dintre voi doriți să scrieți aici câteva cuvinte, m-aș bucura. Să ne vedem cu bine!

Top

 4.

14233782_1084051241643353_1893629903_o.jpg

Mai jos sunt cuvintele scrise de Gyongyi despre cursă, mulțumesc!

Ai avut o vara incarcata. Cum spuneam si pe traseu, nu stiu cum puteti face atatea concursuri ultra. Felicitari pentru rezultate!
Frumos ai descris Veze concursul Pro Park Adventure, realist pe fiecare sectiune de parcurs, doar ca ai exagerat un pic in ceea ce ma priveste pe mine. Nu am fost nu stiu ce, stiti si voi cat m-ati ajutat in sus spre Leaota, in zona no bike! unde ne-au trimis organizatorii cu bike 🙂 , mi-ati legat bicicleta (Dan Lupsa si cu Veze) de a voastra si eu nu trebuia sa o imping pe cativa km, doar sa o tin sa nu se imburde… M-a ajuat enorm ca sa-mi revin si sa pot merge mai departe. Spre Papusa la trail la fel, eram foarte jos cu bateriile dupa ce am grabit pasul catre stana salvatoare. Aici Dan Jecan si cu tine Laurentiu ati stat si ati mers la pas moale de tot in urma mea si m-ati ajutat sa ajung pe Papusa. Ti-am gatat gelurile si apele si sandvichul lui Dan Lupsa 🙂 . Dan Lupsa mi-a luminat drumul cu frontala lui din lateral pe toata coborarea de la CP11. Etc.
A fost o echipa buna spun si eu. Echilibrata. Nu ne-am certat. L-am avut langa mine pe puternicul Dan Lupsa, pe istetul si calmul Dan Jecan si pe cel “cu de toate” bune pentru un astfel de concurs, Vezentan Laurentiu, care tace si face 🙂 , te sprijina la greu si ce e cel mai important, merge. Ca asa cum arata si track-ul, e mult de mers si pe Suni baba 🙂 , el ne-a ajutat cu planuitul, eu doar am executat.
Eu nu pot sa spun nici azi ca mi-a placut 🙂 , prea greu pentru gustul meu, iese din categoria sport pentru mine, asa-numita “bomba” nu s-a recuperat nici pana azi. Dar ce pot spune e ca daca asta am zis ca facem, atunci a fost bine cum am facut noi toti. Si asta mi-a placut. Multumesc coechipierilor si lui Veze ca m-a chemat si ne-a adunat laolalta.
Nu mai merg niciodata! 🙂 )

Top

Jul 222016
 

la final – mulţumesc pentru poze – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

Nu scriu multe în plus faţă de varianta mai “rapidă” de pe FB. Sper însă că Sebastian va completa imaginea echipei despre concurs cu câteva cuvinte. Nu-l stresez, are mult de lucru la casă. 🙂

De această dată la Marathon 7500 am fost împreună cu prietenul meu Sebastian, să încercăm să facem o figură bună şi în clasamentul de masteri. Adi Cosma, coechipierul meu din anii trecuţi, era prea tinerel… încă 🙂 şi a format echipa ATAC cu Adrian Toma. Tot glumeam noi pe seama numelui ales, combinaţie din iniţialele numelor lor, ştiind cât de “zen” sunt amândoi. S-au înţeles de minune şi s-a văzut şi la rezultat – sub 25h, bravo lor!

A fost o vreme bună, minus vântul puternic din noapte de la cabana Omu, asta pentru cine n-a fost suficient de rapid – cum se spune – norocul ţine cu cei buni sau, mai practic, e cum ţi-l faci. S-a mers tare şi s-au scos şi recorduri ale competiţiei. Au fost foarte multe echipe la start – 65 la masculin, 18 la mixt şi 7 la feminin.

profilul concursului – distanţă 90km+ şi diferenţă de nivel 7500m+ – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

La ora 6 dimineaţa a fost startul de la Peştera – Bucegi, Dâmboviţa. Noi am mers foarte bine două treimi din cursă, deşi Sebi începuse deja de pe coborârea pe Jepii Mari să aibă probleme serioase la un picior. Se vedea că se chinuie şi nu era un semn bun pentru o cursă atât de lungă şi grea. Mergeam în schimb peste aşteptări la urcări şi reuşeam cu brio să compensăm pierderea pe coborâri. Am reajuns echipa poloneză de mixt pe Jepii Mici, care era mult mai sprintenă ca noi la vale. Abia am aşteptat să ajungem înapoi la P6 Peştera şi să încercăm să-i atenuăm durerea, aveam pregătit ceva şi pentru astfel de cazuri. La P6 eram cu jumătate de oră sub timpul din anii trecuţi – aproximativ 6 ore. Ca de obicei aveam la mine o foaie cu timpii intermediari ale echipelor din anul trecut – primele 10, cu timpul maxim de finish 26h şi câteva minute. Mai jos de atât nu avea rost să pun pe hârtie, era clar că ar fi însemnat situaţii excepţionale şi atunci timpul final nu mai avea relevanţă.

mai avem puţin până la P5 – Babele – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni
From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni
From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

Cumva am scăpat şi de Valea Cerbului şi la Gura Diham ATAC era cu câteva minute după noi. Pe Bucşoiu am prins din urmă prima echipă de fete – venite din Ungaria. Mamă, mult mai vorbeau fetele acelea! Non stop, noroc că nu înţelegeam ce. 🙂 Însă acest lucru mi-a indicat că erau relaxate şi nu mergeau la maxim. A fost un grup de concurenţi din ţara vecină şi toţi au mers foarte bine. Ne-am întâlnit şi cu Lucian Clinciu care deja verifica traseul spre Bucşoiu şi dorea să pună nişte luminiţe – era şi ceaţă şi începuse să bată tare vântul. Pe la ora 19.20 am bifat vârful Omu pentru a doua oară, eram cu “eterna” jumătate de oră avans faţă de anul trecut, reuşisem iar să recuperăm pierderea pe coborâre. Incă aveam şanse la un timp final sub 24h dar deja eram în stadiul de “menţinere avans”.

cam aşa arăta vremea sub Omu – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

A urmat coborârea de Ciubotea unde numai cine n-a vrut nu ne-a depăşit. 🙂 S-au lipit de noi Octavian şi David din echipa Ingineriiaici este ce au scris ei, n-aveau gps (urma noaptea) şi momentan le convenea ritmul nostru. David avea şi el probleme, mi se părea că mai degrabă din cauza epuizării. Echipa Ţânţarii – familia Luţic – au trecut în mare viteză de noi, sunt buni coborâtori. Sperau cred să-i ajungă pe polonezi. Anul acesta au ajuns după noi la Omu după urcarea de Bucşoiu.

am făcut şi eu două poze cu mobilul, atât, că poate îmi va trebui – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

La intrarea de Valea Gaura ca timp eram bine dar eram tot mai lenţi. Tot efortul cu piciorul nu avea cum să nu-l epuizeze pe Sebi, oricât de antrenat era. I se făcuse rău. Trecuseră de noi prietenii de la ATAC, iar la lanţuri pur şi simplu a trebuit să stăm mai multe minute – nu le puteam urca. Nu avea sens să mai stea cu noi Inginerii aşa că le-am spus că mai bine pleacă şi dacă au probleme de orientare să se oprească, să-şi folosească eventual foliile de supravieţuire şi să aştepte că sigur “trenuri” vor mai veni şi se vor putea lipi de ele câte o perioadă. Au încheiat cu bine cu un sfert de oră peste 25h. Au trecut de noi şi echipa Rupicapra GP cu Sztranyiczki Gabor si Hadnagy Péter – tot prieteni şi tot de la Cluj. De fapt în tot concursul acesta au participat o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, cred că-i ştiu pe majoritatea.

Pentru mine şi Sebi deja devenise o provocare să ajungem la Omu pentru a treia oară, ne-am fi bucurat să putem abandona acolo fără să creăm probleme organizatorilor. Mi-am adus aminte de o excursie grea la munte, în martie, la Refugiul Agăţat din Parâng, unde mă pornisem cu un prieten, studenţi fiind. Foarte mult contează să iţi foloseşti experienţa şi să înveţi ceva din fiecare clipă care trece. Sunt episoade din viaţă care mi-au rămas vii în minte deşi au trecut mulţi ani pentru că într-un fel sau altul m-au marcat. Nu spun nimic nou cu asta, aşa suntem. Atunci eram cu rucsaci grei, în condiţii de iarnă, tot drumul din Petroşani pe Valea Jieţului îl parcursesem pe jos. Am învăţat atunci 3 lucruri, din care unul ne-a folosit: am ajuns să ne schimbăm la făcut urme la un număr de paşi care tot a scăzut până am adoptat altă soluţie. Aşa că acum am botezat-o regula celor 20 de paşi: mers şi pauză şi tot aşa până Sebi şi-a revenit, fără să răsufle greu la capătul acelor paşi. Incredibil ce multă voinţă are! Mergeam în faţa lui ca să fiu sigur că nu trişează, forţând. Nu puteam face mare lucru, aşa că m-am străduit să tac: nici mie când sunt obosit nu-mi place să vorbesc.

Dar, dacă tot sunt pe blog, scriu despre excursia de atunci cu Luşu. De multe ori am fost doar noi doi în tot felul de excursii, inclusiv traversarea Munţilor Rodnei, fără ca atunci să ne punem problema că e cine ştie ce provocare. Nu ştiu cum se face dar cu el mereu parcă mergeam spre extrem, de soţia m-a rugat să mai luăm pe cineva mai normal cu noi dacă nu se poate altfel.
Nu părea să fie cine ştie ce mersul la refugiu, am mai fost de câteva ori. Dar acum primul impediment era că practic la fiecare pas se rupea stratul de gheaţă sub picioare, aveam rucsaci grei, şi tot aşa urma să străbatem cei aproximativ 10km pe Valea Jieţului. Conta timpul de parcurgere pentru că se înnopta repede, iar trenurile nici atunci nu erau prea dese să ne putem alege o oră de sosire avantajoasă. Şi aici a fost primul lucru pe care l-am învăţat: erau din când în când urme de animale, în special lupi, care urmau drumul în zig-zag, uşor îngheţate. Pe ele, culmea, gheaţa nu mai ceda sub paşi şi aşa am ajuns să ne bucurăm când le găseam şi să le urmăm. Aveau ei simţurile lor să ştie unde zăpada era mai tare sau pur şi simplu era ca şi cum cineva ne făcuse urme? 
Am ajuns apoi în zona de pădure şi acolo zăpada era mare. Nici în zilele de vară nu-i floare la ureche de urcat pe acolo. Acum însă era greu, tot mai greu: uneori parcă înotam. Şi atunci am început să facem un lucru normal, să ne schimbăm la făcut urme, făcând câte un pas lateral când nu mai puteam şi simţeam nevoia de pauză. Şi, încetul cu încetul, am ajuns să ne numărăm paşii, mai întâi 50, apoi 20, apoi 10… Şi aşa am învăţat al doilea lucru: că nu metrul e unitatea de măsură la munte, ci pasul. Şi pas cu pas, cu răbdare, ajungi la destinaţie. Important e să numeri, ajută, te face să simţi că progresezi. Cam aşa cum numeri oile ca să adormi. 🙂 Număratul te ajută şi la mare când ajungi departe în larg şi ţi se pare că nu te mai apropii de mal orice ai face. Scapi de panică. Totul a culminat când au început să apară trunchiuri căzute de copaci imenşi în calea noastră şi să cădem la propriu printre ei, rămânând atârnaţi în chingile de la rucsaci, cu picioarele practic în gol. Ne gândeam cum vom face dacă ne prinde noaptea şi nu ajungem, dar deja era prea de tot: nu aveam cort şi era seară. 
Şi aşa am ajuns la al treilea lucru: eram la trenă şi am hotărât să-mi las rucsacul şi să-l agăţ într-un copac. Am început să urc în disperare, chiar şi în patru labe. Aşa eram de pornit că nu aveam decât un gând, fără să mă uit prea mult în stânga şi-n dreapta: să scap de pădure şi să urc pe primul deal din golul alpin. Şi la un moment dat Luşu m-a strigat: hai că ai trecut, trebuie s-o luăm la dreapta! Până să facă el focul mi-am şi recuperat rucsacul şi era noapte.
Cum s-a încheiat excursia? Noi aveam gânduri măreţe, dar ziua următoare doar am stat la refugiu şi în zonă, ronţăind la căldură şi uitându-ne cu subînţeles unul la altul. Duminica ne-am întors. 

Şi în sfârşit Omu pentru a treia oară, 20h45min de la startul de la ora 6. Doar cu 10 min în depăşire faţă de timpul de anul trecut când încheiasem cu Adi Cosma în 24h52min. Dar acum nu ştiam dacă vom mai putea continua. Era mai importantă sănătatea, nu doream nici unul din noi să fie urmări de lungă durată. Am ştampilat totuşi foaia de drum şi am aşteptat. Am oprit şi gps-ul, după calculele mele puteam ajunge la limită cu bateriile, teoretic 6h (schimb baterii P6 Peştera)+ 20h (timp maxim specificat) ar fi funcţionat maxim 26h. Numai kilometri în plus n-aveam chef să facem. A contat mult şi faptul că oricum drumul spre finishul la Peştera tot trebuia să-l facem. Aşa că Sebi a spus “Hai”! Am întrebat pe o fată voluntară ce distanţă mai este până la final deşi ştiam foarte bine… Mi-a plăcut răspunsul – numai 10km. 🙂 N-am putut decât să-i răspund decât tot cu umor – o să fim fericiţi dacă ajungem în 5h. În realitate ne-au trebuit 6h10min la cei peste 16km rămaşi… Până să plecăm noi a ieşit în vântul de afară echipa Doi de la ClujAdrian Tap şi Bogdan Morutan (adică tot de-ai mei), tot spre Batrâna, după lungi explicaţii despre traseu ale lui Silviu Bălan. După 10 minute s-au întors şi au spus că ei nu văd nicio stâncă unde să facă la stânga şi apoi la dreapta. 🙂 I-a luat Silviu de mânuţă şi i-a condus, lăsând şi o vestă reflectorizantă acolo (poate o lăsase dinainte).

la final, Cornelia ne aştepta – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni
From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

Am încheiat concursul în 26h55min, locul 4 la categoria master (la 5 minute de locul 3), locul 18 la masculin şi 22 general. A fost infernală coborârea spre Poiana Guţanu în condiţia actuală, număram pietrele. Ne-am regăsit însă motivaţia şi pe final aceasta a fost să încheiem sub 27h şi să nu ne mai ajungă nimeni … în afară de locul 3 la master. Bravo Sebi, recuperare rapidă! Eu n-aş fi avut puterea să continui în locul tău, cred că pentru tine a contat mai mult coechipierul decât binele propriu. Mulţumesc că ai fost alături de mine! E un concurs frumos Marathon 7500, parcă văd că vom spune – prea frumos ca să nu mergem din nou. 🙂

hârtia de la P9 nu s-a lipit – iFrom Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni
greu, dar frumos şi interesant – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

Foarte faini oameni s-au strâns la acest concurs, de la concurenţi la organizatori, voluntari, fotografi. Relaxaţi, cu umor, săritori şi operativi ca nişte oameni de munte adevăraţi. Mulţumesc Cornelia Butcovan pentru suport!

Pentru mine urmează UTMB, va fi greu. Acolo n-o să-mi permit să merg fără beţe.

Jun 302016
 


Au fost două concursuri pe care nu am vrut să le ratez, chiar dacă a trebuit să duc lupte grele şi în afara lor. 🙂 Fiecare din acestea au fost o combinaţie de provocare şi plăcere, dar fiecare în moduri diferite.

ziua 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
la finish X-Man – From X-Man Oradea proba full

Erau programate să fie la distanţă de 4 săptămâni unul după altul dar din cauza vremii Bike 4 Mountains a fost amânat cu 3 şi uite-aşa a apărut întrebarea: e bine să mergi la amândouă?  Pentru răspuns, primul meu gând m-a purtat la scena din “Cei trei muşchetari” cu lupta dintre D’Artagnan cu viitorii lui prieteni Athos, Porthos şi Aramis. Firesc, efortul meu principal va fi la primul concurs, care era şi pe echipe, iar triatlonul de tip ironman probabil va fi o umbră a celui de anul trecut, deşi pentru el m-am tot pregătit un an.
Căutând traducerea originală a textului din Alexandre Dumas pe internet şi recitind-o, am avut încă o dovadă clară a cât de mult pierd copiii de azi folosind pentru lecţii şi teme la şcoală doar rezumatele cărţilor pe care noi le citeam uneori pe ascuns noaptea, mascând lumina să nu ne vadă parinţii care credeau că dormim. Şi asta pentru că efectiv lectura te captiva, nu era o obligaţie. Ce pierd în primul rând? Farmecul scrierilor! Pentru ei scriitorii nu sunt decât o colecţie de procedee artistice şi de opinii ale cine ştie cărui critic sau băgător de seamă.

― Cum, ― făcu d’Artagnan, ― întîiul dumitale martor este domnul Porthos?
― Da. Ai ceva împotrivă?
― Nu, de loc.
― Iată şi pe cel de al doilea. Întorcîndu-se spre partea unde arăta Athos, d’Artagnan îl recunoscu pe Aramis.
― Cum, ― făcu el şi mai uimit decît întîia oară, ― cel de al doilea martor al dumitale e domnul Aramis?
― Domnul este cel cu care mă bat, răspunse Athos, arătîndu-l pe d’Artagnan cu mîna şi salutînd tot astfel.
― Şi eu tot cu el mă bat, adăugă Porthos.
― Dar abia la ora unu, lămuri d’Artagnan.
― Şi eu tot cu domnul mă bat, spuse şi Aramis apropiindu-se de ei.
― Da, dar abia la ora două, se amestecă d’Artagnan, cu acelaşi glas liniştit.
― Şi acum, fiindcă v-aţi strîns toţi laolaltă, ― începu d’Artagnan, ― îngăduiţi-mi, domnilor, să vă cer mai întîi iertare. La auzul cuvîntului “iertare”‘, un nor trecu pe fruntea lui Athos, un surîs semeţ juca pe buzele lui Porthos şi un semn de împotrivire fu răspunsul lui Aramis.
― Nu mă înţelegeţi domnilor, ― urmă d’Artagnan ridicîndu-şi capul luminat în clipa aceea de soarele ce-i aurea trăsăturile fine şi îndrăzneţe, ― vă cer iertare dacă s-ar întîmpla să nu-mi pot plăti datoria faţă de toţi trei, căci domnul Athos are dreptul să mă ucidă cel dintîi, ceea ce răpeşte din valoarea poliţei dumitale, domnule Porthos, şi ceea ce-o face aproape egală cu zero, pe-a dumitale, domnule Aramis. De aceea, domnilor, vă cer încă o dată, iertare, dar numai pentru asta, şi acum, în gardă.”
No, cam aşa şi cu rezultatele mele la cele două concursuri la interval de mai puţin de o săptămână… 🙂 Şi urmează Swimathonul de la Cluj, unde înot câteva minute pentru tinerii de la Centrul Daniel, adică relaxare.

1. Bike 4 Mountains – 17 – 20 iun
2. X-Man Romania – 25 iun
 1.

Bike 4 Mountains
E declarat concurs, dar mai întâi de toate este plăcerea de a pedala în munţi prin locuri în care cu greu şi puţini ajung. Ai de parcurs trasee în 4 munţi – Iezer-Păpuşa, Leaota, Piatra Craiului şi Bucegi, trasee pe care un turist obişnuit cu hărţile montane avute la dispoziţie cu greu şi le putea creiona. În plus a intervenit şi munca de a face ciclabili kilometri de poteci, uneori fără să fie la bază nici măcar urme de animale. Toate acestea s-au întâmplat pentru că oameni care şi-au petrecut viaţa prin acei munţi au dorit să împărtăşească lumea lor şi cu alţii care ştiu să aprecieze ce văd. Mă bucur că mă număr printre cei din urmă. Ne-au povestit organizatorii de numeroasele zile petrecute la amenajare şi m-am convins de acest lucru în concurs.
Merită citit articolul lui Horaţiu Câmpian de pe freerider.ro , descrie foarte bine traseele şi atmosfera de acolo. La câteva zile au apărut pe site şi cuvintele câştigătorilor – Timy Păcurar şi Kelemen Arpad.
Eu am avut în plus bucuria de a trăi un fel de remember when I was young, participând alături de sora mea Simona în echipa Vezentanii. Au fost echipe tari la toate categoriile, iar la general misiunea câştigătorilor n-a fost deloc uşoară. La mixt, unde eram direct interesaţi, au fost la start 13 echipe şi pot spune că au fost foarte bune. Au fost răsturnări de situaţie pe podium zilnic, s-au întâmplat accidentări, probleme tehnice, căderi fizice care au decis câştigătorii abia la sfârşitul ultimei etape.
Acum, în postura nouă de “iepure” am putut înţelege cu adevărat şi stările trăite acum doi ani de Dan Lupşa, coechipierul meu de atunci şi am apreciat foarte mult efortul Simonei de acum. Mulţumesc! Poate va scrie şi ea aici câteva cuvinte, aşa cum a făcut Dan acum doi ani.
Ca la orice concurs serios ne-am studiat adversarii, pe mulţi dintre ei îi ştiam şi le ştiam posibilităţile. Mi-am dat seama că multe din fete sunt apropiate de nivelul meu şi pot fi chiar mai bune. Oricât de mult mi-aş fi dorit, oricum le întorceam, nu ne puteam considera decât outsideri, mai ales că Simona n-a avut prea mult timp să se antreneze. Concluzia a fost de genul – să fim bucuroşi dacă terminăm pe locul 5, dar sperăm şi la mai bine. Ne bazăm pe constanţă, sperăm să mergem din zi în zi mai bine.
start etapa 1 Iezer-Papusa – From Bike 4 Mountains 2016
Etapa 1 Iezer-Păpuşa a fost mai deosebită ca acum doi ani. A avut înainte de coborârea finală de 6km o zonă de neutralizare traseu de 15km. A fost etapa în care s-a conturat pregătirea fiecărei echipe, ne-am putut da seama în realitate cum stăm.
Am încheiat pe locul 6 dar cu specificaţia că echipa Andreei Dan (care era în faţa noastră) a avut probleme tehnice ireparabile şi practic de acolo Andreea a continuat concursul singură pentru a fi finisher. Nu mă aşteptasem ca Hoinarii să termine primii la 10 minute de restul, nu mă aşteptasem ca Patricia să fie aşa bună şi să termine pe locul 3. În fine, de fapt oricât mă uitam la alţii, cel mai important era să mergem noi bine. Mă aşteptasem ca fetele tinere să fie primele. Mi se părea că locul 1 era deja adjudecat de Hoinari care erau peste ceilalţi ca pregătire, tot ce trebuiau să facă era să nu forţeze, eventual să aibă o pierdere controlată dacă urma o zi mai proastă.
profilele etapelor – From Bike 4 Mountains 2016
numar de concurs – From Bike 4 Mountains 2016
Etapa a doua Leaota avea la început o urcare grea de peste 17km şi peste 1000m diferenţă de nivel. Va fi greu pentru noi să progresăm pe coborâre. Nu aveam alt atu totuşi.
A fost cred etapa care a contat cel mai mult, care a afectat cele mai multe echipe. Echipa NoMad Merida CST3 cu Suzi a avut o cădere fizică, Hoinarii au avut primele probleme tehnice, de la Mountain Riders Tibi se accidentase la mână şi erau cam dezamăgiţi, iar noi cu atâtea probleme în jur am terminat abia pe 7! A fost etapa în care Giant Team a Patriciei a terminat prima la peste 18min de următorii – echipa Formula Prima a lui Emese Fodor. Emese cu Joe Indianul aveau să fie de fapt una din puţinele echipe care a mers ceas, constant, etapă de etapă, progresând în clasament încet şi sigur. Noi deja aveam probleme cu Siculus Alpin Club a lui Karacsony Kinga, care clar erau mai buni pe urcări, iar etapele următoare se încheiau pe urcare. La general am rămas pe locul 6. Deja şansele noastre de “mai bine” de locul 5 erau mai degrabă vise.
etapa 3 Piatra-Craiului – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 3 Piatra-Craiului – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 3 Piatra-Craiului – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 3 Piatra-Craiului – From Bike 4 Mountains 2016
Etapa a treia Piatra Craiului n-a început prea bine. 29’er pentru Simona, dar cauciucurile ne-au jucat festa. Numai de întârzieri din motive tehnice nu aveam nevoie, conform devizei “noi nu putem avea luxul să greşim”. Ca multă lume, am avut şi noi probleme cu noroiul de la început. S-a adunat pe schimbătorul faţă noroi cu carul şi pur şi simplu ne-am oprit că nu mai putea coborî pe foaie mică. Cunosc tipul de schimbător, era clar că intrase ceva acolo şi se blocase. Jumătate din bidonul Simonei şi aproape tot al meu s-a dus pe curăţare până am scos pietricica. Am crezut că toţi au trecut de noi, am aflat pe urmă la Hoinarii au avut probleme şi ei. Am pierdut câteva minute care au contat. Pe pârâu a trebuit să trec în faţa echipei BikeExpert Racing Team a Ralucăi Cătană tocmai ca să-i grăbesc şi să încerc să-i ajung pe Siculus, sperând ca Simona să nu aibă probleme. I-am ajuns din urmă pe când să scape de pârâu pe Siculus şi măcar ştiam că nu-s la mare distanţă. Cu 20km înainte de final, pe coborâre, la PA-ul dinainte de Prapăstiile Zărneştilor i-am şi depăşit dar degeaba: tot au terminat cu aproape 15min înaintea noastră, urcând în clasament în faţa noastră.
Partea bună a fost că pe vreo două porţiuni de coborâre în viteză Simona a fost mai rapidă ca mine, iar partea proastă a fost că, deşi am rămas pe 6 la general, echipa NoMad Merida CST4 a Doinei s-a apropiat la 6 minute de noi.
etapa 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
etapa 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
Etapa a patra şi ultima din Bucegi e cea care-mi place cel mai mult. Aş spune că mi se potriveşte dacă nu ar fi porţiunea finală de 6km de urcare pe asfalt în Cheile Grădiştei. Aveam să încercăm să ne menţinem cât putem în faţa Doinei până la porţiunea de push-bike, iar de acolo consideram că cel puţin în spate nu vom mai avea probleme. Nu ştiu cât m-au crezut pe cei de la Siculus când le-am spus că nu ne luptăm cu ei, că cele 9 minute avans ale lor sunt prea mult pentru noi având în vedere finalul în urcare.
finish etapa 4 Bucegi – From Bike 4 Mountains 2016
clasament final mixt – From Bike 4 Mountains 2016
Cert e că pentru prima dată am împins din cand în când pe Simona, că la push-bike am ajuns în faţa Doinei şi aproape de Siculus, că la PA-ul de la baza urcării finale i-am văzut pe Siculus care s-au grăbit să ridice ancora şi să plece. Am pierdut incă aproximativ 3 minute faţă de Siculus pe acea urcare şi în final ne-am clasat pe locul 5, cu timpul total 20h21min44s, la peste  o oră de locul 3. Hoinarii abandonaseră.
Podiumul a fost Giant Team, Formula Prima şi Mountain Riders. Dacă e vorba de părere de rău e că puteam fi noi pe locul 4. 🙂 Atât, că oricum şi locul 5 nu ni s-a datorat doar meritelor noastre ci şi conjuncturii. În rest, foarte mult ne-au plăcut traseele, nu ştiu dacă mai rabd 2 ani până să parcurg ceva asemănător. E altceva MTB-ul faţă de alergare. Voi mai căuta vreun concurs care măcar pentru o zi să-mi aducă aminte de 4 Munţi.
Foarte frumos concurs, deosebit şi greu! S-a văzut la premiere că lumea nu prea mai avea putere să spună multe. Acum doi ani echipele de pe podium au spus fiecare câteva cuvinte despre cursă. Impresiile lor pozitive “de acasă” sunt însă împărtăşite şi vor rămâne scrise, am şi citit câteva.

Top

 2.

ultimele pregatiri inainte de start – From X-Man Oradea proba full
X-Man Oradea – proba full
Urma pentru mine în 5 zile ironmanul de la Oradea. Speram să mă pot recupera, având în vedere că n-am tras la maxim. Am promis că dacă nu mă simt bine abandonez şi că nu forţez. N-a fost greu să mă ţin de promisiune. 🙂 De fapt problema principală a fost capul, care judeca dar nu mai avea hotărârea de a aplica o decizie şi o amâna la infinit.
A fost alt fel de concurs. De această dată n-a mai fost la mijloc farmecul unor peisaje, provocarea unor coborâri, drămuirea unui efort ca să rezişti 4 zile, monitorizarea coechipierului ca să ştii cum să mergi, ci a fost vorba de un efort extraordinar care parcă începe cu o joacă – proba de înot. Ai un termen limită de 2h20min pentru 3,8km de înot în 8 ture, dar parcă nici nu contează, ieşi răcorit din apă, oricât de caldă e tot nu simţi zăpuşeala de afară.
Dar toate se adună. Aici parcă încurajările contează mai mult, iar problema e că nu-ţi dai seama cât eşti de sfârşit sau proaspăt decât după ce începi proba de alergare, poate la câţiva kilometri.
Pe mine proba de înot m-a “liniştit” complet. N-am reuşit să mă adaptez la apă, n-am fost în stare să iau decizia de a-mi da jos ochelarii deşi nu vedeam cu ei balizele (înainte cu o zi am dat o tură fără ochelari, că-i uitasem, n-am avut aşa probleme dar tot am făcut vreo 500m), cred că mai mult m-am agitat stânga-dreapta decât am înotat. Aveam gesturile de la baba-oarba, n-am reuşit să înot relaxat decât spre sfârşit când m-am hotărât să nu mă mai uit decât la mal chiar dacă urma să fac apoi o ajustare de zeci de metri spre balize. 2h05min08sec a durat proba mea de înot, am ieşit printre ultimii (poziţia 71).
From X-Man Oradea proba full
Bicicleta, 180km, iar n-a mers ok. M-am trezit de la început cu o durere uşoară de cap de care nu izbuteam să scap. Era şi tot mai cald. Eram dispus să fac un anumit efort şi acel efort însemna 26km/h media, nu 30 sau mai mult. Abia după 60km, după ce am renunţat să mai iau la schimb bidoane cu izotonic şi am trecut pe apă, stropindu-mă regulat, am început să-mi revin, să intru într-un echilibru. Erau peste 38 grade şi schimbam bidoanele la fiecare trecere pe la biserica din Cetariu, deci de 2 ori pe fiecare tură din cele 5 care rămăseseră din cele 7. Şi nici n-am mai fost depăşit, avioanele deja trecuseră. Timpul cumulat la bike cu cele 2 tranziţii şi prima tură de alergare a fost de 7h16min42sec (al 43-lea timp).
selfie cu prieteni in timpul alergarii – From X-Man Oradea proba full
From X-Man Oradea proba full
La alergare a fost în sfârşit acceptabil, nici n-am alergat rău, 4h40min (al 29-lea timp). Am fost mulţumit că nu m-am simţit aşa sfârşit ca anul trecut, dar şi timpul meu total a fost mult mai slab, cu peste 1h30min (14h02min12sec, poziţia 42 la general şi 11 la categorie).
Mulţumesc încă o dată pentru sprijinul celor din jur, pentru umorul comentariilor, pentru gheaţă… Adaug ce-am scris şi pe FB.
O doamna (eram in stadiul de memory erase de alergat in nestire fara ganduri si nici nu stiu cine era) statea la tasnitoare. Cand i-am spus ca mai am peste 20 de ture nu s-a descurajat. 🙂
Dupa finish m-am dus la PA-ul cu gheata sa mananc ceva si sa-mi revin. Din experienta, dupa efort mare, la cateva minute ma simt mai slabit si trebuie sa mananc si sa beau ce pot pana atunci si abia apoi sa ma relaxez. Si in orice caz nu-mi place sa vorbesc, e un efort suplimentar. Asa ca mi-am lasat tot ce tineam in maini, inclusiv medalia si panglica de finisher la standul de bici.
Masaj, prima data cand mi se face, langa PA, multumesc! Apoi tot la PA ma pomenesc luat in primire de Marmota (care terminase de ceva vreme) si de voluntari: mi-au dat rosii sarate, gheata, tot ce am vrut. M-au pus sa ma asez pe blocurile de gheata si dupa cateva minute, Marmota: ar trebui sa te ridici si sa pleci, ca altfel n-o sa mai poti umbla. Eu: am terminat! M: Si de ce nu spui asa? Eu, in gluma: am constatat ca e mai bine sa te duci la PA-uri ca si concurent, nu ca si finisher… 🙂
Să ne vedem cu bine şi sănătoşi şi dacă se poate la concursuri mai normale! O vreme…
Multumesc pentru poze fotografilor!

Top

Jul 242015
 

Venise timpul unei noi încercări la Marathon 7500. Anul trecut n-a fost prea vesel, în zona alpină ploua puternic şi urma ca noaptea să şi îngheţăm – şi ştim cu toţii că la murături nu le prinde bine frigul. Ca urmare a fost cursă întreruptă la toţi la 19.30 (noi ajunsesem pentru a doua oară la Omu la 19.59.59), încheind pe locul 11 la masculin şi 14 la general. Ce ţin bine minte e că îmi scosesem hainele din pantaloni pentru ca apa să se scurgă cât mai nestânjenită şi că nu stăteam o clipă pe urcarea de Bucşoiu, la nevoie bătând pasul pe loc. Singurul lucru avantajos la ploaia aceea puternincă era că nu bătea tare vântul.

la start – poze Fisheye.ro – multumesc – From Marathon 7500 2015 – Bucegi
poze Fisheye.ro – multumesc – From Marathon 7500 2015 – Bucegi
poze Fisheye.ro – multumesc – From Marathon 7500 2015 – Bucegi

Acum se anunţa caniculă, deci erau mari şanse ca să încheiem cu bine cursa. Am luat-o de la capăt, cu echipa Regi şi Pioni şi cu coechipierul şi prietenul meu Adi Cosma, cu care mă înţelesesem foarte bine. Ţinta noastră a rămas la fel, să încercăm să ne încadrăm în 24 ore. Nu mi-a lipsit şi de data aceasta hârtia cu timpii intermediari din 2013 de la câteva echipe, la care am adăugat şi timpii noştri de anul trecut.

De data aceasta am stat la cort şi mi-a prins bine – noaptea a fost suficient de rece ca să-mi dau seama că mai bine îmi iau un impermeabil cu membrană chiar dacă cântărea triplu ca foiţa şi mi-am pus şi o bluză cu mânecă lungă suplimentară. Porţiunea nouă pentru mine – Ciubotea-Bran-Valea Gaura-Omu-Guţanu-Peştera urma s-o parcurgem în cea mai mare parte noaptea. Tot la capitolul dorinţe trec şi speranţa ca la Omu să ajungem de pe Bucşoiu mai repede ca anul trecut şi să parcurgem coborârea de Ciubotea-Bran pe lumină.

la PA Gura Diham – multumesc pentru poza – From Marathon 7500 2015 – Bucegi
foaie cu timpi de referinta – From Marathon 7500 2015 – Bucegi

M-am tot gândit înainte de concurs, încercând să-mi aduc aminte când am mai fost pe urcarea de Gaura. Prin Bucegi am tot fost mai demult în drumeţie, dar accesarea dinspre Piatra Craiului numai o dată se pare că am făcut-o. Ţineam minte că am trecut pe la Cascada Moara Dracului … secolul trecut. E ciudat că pot spune asta, mă simt … nemuritor, ca un Highlander 🙂 Aşa cum acum alerg singur, mă duc cu MTB-ul singur, şi atunci erau excursii care le făceam singur. Pornisem să fac creasta Pietrei Craiului, aveam două zile pentru asta, urmând apoi să ajung la Cabana Diham în Bucegi unde era ceva întrunire legată de alpinism, cicloturism… nu mai ştiu. Cum ajung acolo, pe ce cărări? Doar aveam hărţi! Aveam harţi?! Mai am ceva poze de atunci, am să le postez, pentru mine a fost o excursie plină de pitoresc. Ireal de ordonat eram atunci! Nu-mi vine sa cred! Am găsit albumul, 24 poziţii, pe fiecare scrie data (11-14.07.1996), unde s-a făcut poza, spre ce priveam, tipul de film (Scotch 24DIN), obiectivul – rectangular sau nu, numărul de album (f1), mai am şi filmul. Hartă aveam numai cu Bucegii, ediţie 1984 şi probabil nelipsitul pe atunci “Ghidul marcajelor turistice” ediţia 1958, amintire de la tata (de altfel şi aparatele foto, el era pasionat şi de fotografie).

From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi

Marathon 7500 a fost şi un prilej de incursiune în trecut. Mie-mi plac mult Bucegii. În Piatra Craiului am început să urc pe Piatra Mică dar vremea se schimba în rău. Ca să nu car multe pornisem doar cu foaia exterioară de la cort, fără cuie şi beţe, şi un briceag. De la început tura a devenit interesantă. Mai urcau grupuri spre cabana Curmătura şi am intrat în poveşti. M-am pomenit că o fată vrea să vină cu mine şi degeaba am spus că n-am cort adevărat. 🙂 Aşa că ne-a prins noaptea pe Piatra Mică, am mers mai încet. Am cioplit repede beţe şi cuie, că mirosea a ploaie. Ziua următoare, pe ploaie, a trebuit să coborâm la Curmătura, unde ne-am despărţit, schimbând adrese. Da, atunci aşa era, nu schimbai numere de telefon şi emailuri. Eram tare aerian atunci şi timid şi nu i-am mai scris… În fine, planul meu era să mai stau o zi cu “cortul” lângă Curmătura şi dacă n-am încotro să pornesc mai repede spre Bucegi. Acolo se vedea soare. Şi n-am avut noroc cu vremea, aşa că am trecut prin Prăpastiile Zărneştilor şi am luat-o spre Bran. Scrie pe poze pe unde am luat-o. Am mers destul de mult pe o cărare pe lângă un pârâiaş care şerpuia prin iarbă – Valea cu Cale (semnificativă denumire), ce mai ţin minte e că la ieşirea dintr-un sat era o iurtă mare de ţigani la care le-am făcut în viteză şi pe furiş câteva poze. Fiecare trebăluia câte ceva – se vedea organizarea, copiii se jucau, aveau hinţi din sfoară… Fain să fii nomad din când în când, dar o viaţă mi se pare imposibil. În mod normal aş fi căscat gura multă vreme uitându-mă la ei dar instinctul de conservare a fost mai puternic. Am dormit mai încolo pe vale, pe masa de la un adăpost cu acoperiş. M-a şi întrebat un cioban de ce n-am făcut foc, că au clănţănit câinii lui a urs. Auzisem şi eu câinii noaptea, neaşteptat de aproape. Tot ce mi-a trecut prin cap a fost că nu scap nici acolo de ei, că dacă ştiam mai mergeam puţin. Nu ţin minte să fi fost atunci cabluri şi corzi pe valea Gaura ca acum, iar faptul că am urcat pe noapte la concurs nu m-a ajutat să-mi rememorez traseul.

From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi

Ştiam anul trecut unde am pierdut mai multă vreme pe traseu, iar acum urma să fim mai atenţi şi la opriri. Era important să avem noi ritm, iar apoi un rezultat bun putea urma firesc. Am scris şi pe FB că după CP1 cabana Valea Dorului eram în avans de 6 minute fără să ne întrebuinţăm, dar până la CP2 Poiana Stânii am reuşit să ne rătăcim în grup, de fapt să coborâm spre Sinaia. Neatenţia ne-a costat 10 minute, parcurgând peste 1 km în plus şi la CP2 eram în întârziere cu 2 minute. Partea neplăcută a fost că am pierdut contactul total cu cei din faţă şi am luat-o de la capăt, încercând să ne controlăm impulsul de a forţa recuperarea. La final ne-a părut rău şi mai mult pentru cele 10 minute 🙂 .

Eram pe undeva pe locul 12 la masculin, 13 la general, iar până la Peştera – CP7 nu ne-a mers urcarea de Jepii Mici ca anul trecut. Eu observasem la ceva alergări anterioare că nu mă prea încânta să alerg repede, probabil că nu eram refăcut dupa Ironmanul de la Oradea. În plus mă apucase o durere la un inghinal şi gândul că mai aveam încă peste 60km de parcurs nu era încurajator. Îmi imaginam că la coborâri va fi şi mai rău. Adi mergea bine, dar a avut şi el clipe de slăbiciune, rezolvate de sărurile de rehidratare. Era pentru prima dată când am luat la mine pliculeţe cu săruri şi ne-au prins bine pe căldură.

Enorm am pierdut vremea anul trecut pe coborârea pe Valea Cerbului! Făcusem roată în jurul cabanei Omu de vreo două ori până să ne dăm seama în ce direcţie s-o luăm, chiar dacă aveam gps, din cauza ceţii. Acum am mers mai bine pe coborâri, dar de exemplu urcarea spre La Prepeleac – CP9 iar a arătat că eram mai puternici anul trecut. Nu ştiu prin ce minune am ajuns pe Omu, ultimul reper al echipei noastre de anul trecut, cu un timp mai bun cu 8 minute – la ora 19 şi 51 minute. Urcarea de Bucşoiu se pare că a mers mai bine. Eram pe locul 11 la general, iar cei mai apropiaţi, la 8 minute, erau Ţânţarii – familia Luţic – echipa de mixt care a terminat pe locul 1. Era un progres pentru noi, faţă de cum stăteam anul trecut. Ceilalţi erau la aproape jumătate de oră în faţă. Incredibil ce bine au coborât Ţânţarii, probabil că ştiau că se apropiaseră polonezii de la mixt – JacekBiega Running Team, în orice caz au câştigat faţă de noi numai pe coborârea de Bran peste 40 minute! Ţânţarii au mers bine până la final, scoţînd un timp foarte bun, sub 24 de ore. Noi deja mai mult mergeam, la stână iar am mers încetişor să nu stresăm câinii şi ne-am oprit şi să mâncăm supă şi macaroane la Refugiul Salvamont Ciubotea, unde deja eram în noapte.

From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi

Noi ne-am făcut strategia să stăm cât mai puţin la Omu, preferând să ne facem popasurile în “ţările mai calde”, la PA-urile din văi. Aşa că n-am stat mult nici la ultima trecere pe la Omu, unde am rugat un voluntar să-mi facă un sandwich cu caş pe care să-l mănânc pe drum – mulţumesc – numai nu dădeam din coadă de bucurie. Mă îmbrăcasem deja cu tot ce aveam la mine şi se pare că piciorul meu a reacţionat foarte bine la căldură – n-am mai simţit dureri pe coborârea spre Guţanu. Luasem de la Adi un ketonal cu peste 2 ore înainte dar până atunci nu percepusem nici o îmbunătăţire. Goală sala de mese de la Omu pe la 2-3 noaptea! Am lăsat-o pe Andrea să doarmă liniştită pe o bancă, avusese ea multă treabă să ajute echipele Rupicapra. Au avut ei idee bună să aibă sprijin la Omu, Zoli Bogya are multă experienţă! Că n-au terminat cursa toate echipele, se întâmplă, dacă avansa şi la mine durerea cine ştie ce hotăram.

Am trecut şi pe la Refugiul Bătrâna la supă, nu puteam rata oferta – mulţumim de asemenea pentru iniţiativă d-lui Trandafir. Dacă era vreme mai rea, popasul acesta putea conta foarte mult. Nu eram prea departe de finiş şi nu speram să mai ajungem vreo echipă. Locul nostru, 10 la general, era onorabil.

Parcă abia trecusem de refugiu şi i-am auzit pe polonezi în spate. Numai bine că ne-am găsit un stimul să ne grăbim, că începusem s-o lălăim. Spre surprinderea noastră înainte de mănăstire i-am văzut pe cei din echipa Pif et Farfouille care pe urcarea spre valea Gaura trecuseră ca vântul pe lângă noi. M-am înţeles cu Adi şi imediat înainte de scări i-am depăşit, singura condiţie pusă de prietenul meu fiind să nu fugim până eventual la finish. 🙂 Aşa am încheiat în 24h52min cei 92km cu 7500m diferenţă de nivel, pe  locul 8 la masculin şi 9 la general, la 2 minute în faţa Pif et Farfouille, la 10 minute de locul 7 şi 14 min de locul 6 masculin.

A fost greu, a fost frumos, a fost şi luptă, dar mai ales voinţă. Păcat că o parte din traseu l-am făcut noaptea, mai trebuie să vin. A fost şi o bună repetiţie pentru TDS, unde sper să fiu refăcut. După concurs am tot dormit, cu toată căldura, iar apoi a trebuit să fac plimbări să scap de şchiopătat.

Mulţumesc Adi! Mulţumesc voluntarilor, organizatorilor, prietenilor, fotografilor! Pentru mine urmează Maratonul Băişorii organizat de Clujul Pedalează, din 25-26 iulie, unde particip şi la trailrunning (24km, în regim de antrenament) şi ziua următoare la MTB.

Jul 212014
 


Anul alergării pentru mine şi în fine e rândul unui concurs de anduranţă – mare şi cunoscut în rândul alergătorilor de la noi şi … de peste hotare – Marathon 7500 Bucegi. Acum, la o zi – două de concurs, “la rece”, pot spune că e o experienţă care merită trăită la fel cum e Bike 4 Mountains pentru MTB şi că e o cursă de anduranţă care ca greutate (şi ca timpi) se compară cu Ironbike Oradea – cu cei aproximativ 260km şi 4800m diferenţă de nivel. Cei peste 90km şi 7500m diferenţă de nivel la alergare prin Bucegi urmau să treacă iar şi prin Poiana Guţanu – poiană vizitată de mine anul acesta şi la Bike 4 Mountains dar şi la Ecomarathon

Fisa de concurs – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi
peisaj – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Mulţumesc pentru poze:
Cornel Pochiu – fisheye.ro
Silviu Balan
Izabella Daiana
Marcela Alexandrescu

Aşa s-a întâmplat să fie – ca o vreme capricioasă, cu ploaie în special la altitudine, parcă tot mai rece, să întrerupă cursa tuturor. E bine că s-a luat decizia grea să nu se continue concursul de Elite pe parcursul nopţii, cu atât mai mult cu cât pentru organizatori acest lucru a implicat un efort considerabil pentru recuperarea oamenilor de pe traseu, atât concurenţi cât şi voluntari. Am ajuns la P10 cabana Omu la ora 20.00 după urcarea pe Bucşoiu şi eram de 14 ore de traseu, de ore bune ud leoarcă, străduindu-mă să-mi păstrez echilibrul termic, urmând să decid împreună cu prietenul şi partenerul meu Adi Cosma de la CAR Universitar Cluj după un ceai dacă e cazul sau nu să continuăm cursa. Dacă nu ai curajul să te gândeşti măcar şi la cazul abandonului când ceva nu e în regulă, practic te laşi la mâna sorţii să ţi-l “programeze” ea şi sigur va fi mai rău. Şi cei mai buni îl iau în calcul pentru că pur şi simplu există lucruri mai importante în viaţă decât un concurs. În cazul nostru, mai aveam şanse să coborâm pe lumină până la Bran. Eram uşor agitat, cu fişa de concurs pregătită pentru ştampilat şi nu înţelegeam de ce nu se grăbeşte nimeni să-mi pună eticheta. Am făcut puţin ochii mari la aflarea veştii dar n-am comentat. Acum trebuia să înceapă de fapt greul cursei, cei 30km rămaşi erau testul adevărat pentru echipă. La Ironbike la fel am păţit, după peste 110km de traseu, codul galben spre roşu de ploi i-a determinat pe organizatori să oprească cursa, dar acolo ne-au putut opri pe toţi într-un singur punct de pe traseu şi apoi ne-au recuperat cu autobuzul. În cele vreo 20 de minute cât am stat la Omu aşteptând să coborâm cu toţii la Peştera – mi-am permis să-mi iau şi o supă – m-a prins un frig de am zbughit-o afară împreună cu Adi şi am luat-o la goană spre Peştera, nu mai rezistam să aştept regruparea organizatorilor. Mi-am lăsat dinţii să clănţăne atât cât să nu se spargă şi abia după vreo 2km mi-am revenit.

De puţine ori s-a întâmplat ca după o cursă să mă simt aşa fresh ca acum, aşa odihnit, şi iar e asemănare cu 4 Munţi. N-am nici un regret, a fost un super-concurs, un exemplu pentru altele, felicitări la toţi cei implicaţi.

Şi acum despre concurs. La propunerea lui Adi ne-am înscris la 7500. Am ales eu denumirea echipei – Regi şi Pioni, după numele emisiunii de şah pentru copii de pe TVR Cluj la care am un rol important în background. În fond, dacă e ceva care mă reprezintă mai bine, de ce nu? E o emisiune mai mult pentru începători şi după zece ani a sărit şi mingea la fileu introducându-se ca opţional şahul în şcoală la clasele 1 şi 2. Lecţiile de şah sunt şi pe youtube, poate ajută pe cineva…

Harta oficiala de concurs – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi
profilul cursei – 90km, 7500+ diferenta de nivel – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

M-am tot antrenat la alergare anul acesta, deşi mai mult pot să spun că pe modelul de întreţinere fizică constantă. Am început să particip şi la concursuri de skyrun, să-mi fac o idee. Numai în ultima lună de exemplu am participat la Cheile Turzii Race şi la Runsilvania Skyrun (Borşa – Rodnei – Maramureş), concursuri foarte frumoase despre care nici n-am apucat să scriu aşa că le pomenesc aici. Au fost un bun prilej să văd şi cum stă Adi cu pregătirea, şi el bănuiesc că la fel a gândit. La Cheile Turzii am ieşit pe 4 la open şi 3 la categorie (la 40+ sunt tot mai mulţi alergători buni) – eram stresat să termin sub 3 ore ca să ajung după-masă la serviciu – am reuşit 2h52min – n-am putut sta la premiere, dar la skyrun-ul de la Borşa mai bine abandonam de la start – am avut o toxinfecţie alimentară şi dimineaţa mă mişcam din amintiri. M-am chinuit efectiv pe tot traseul, am terminat undeva pe la mijlocul clasamentului, n-am putut mânca decât portocale şi să beau apă. A fost prima dată când mi s-a întâmplat aşa ceva înainte de concurs, iar a doua oară dacă va fi sigur voi avea puterea să renunţ.

fisa cu timpii reper pentru Marathon 7500 – am pus-o in folie si am luat-o cu mine – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

7500 a fost primul concurs la care am folosit beţe de trekking – nu era o probă de viteză. Nu mi-am făcut mari probleme de adaptare, doar skiul de tură tot pe acolo e. După modelul de la turele lungi de la MTB am studiat timpii de anii trecuţi şi mi-am tipărit timpii de la 5 echipe, din cei care-i consideram mai semnificativi – am căutat oameni pe care-i cunosc sau care merg mai constant. Ca idee, timpii finali i-am considerat 22,24,25,26 şi … 33 de ore, e evident deci unde consideram că mă încadrez ca valoare. La alergare mi-am permis un format A4 infoliat, nu doar niste repere pe o hartă de profil lipită pe ghidon. Eu zic că ne-a fost utilă, chiar dacă de la Gura Dihamului n-am mai consultat-o că nu mai aveam chef, iar importanţa ei urma să crească dacă aveam probleme de motivaţie sau de altă natură.

startul la elite – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Şi a început cursa. Până pe la P6 – adică înapoi la Peştera – a fost totul ok, eram în graficul de sub 24h, cu menţiunea că ştiind cât de constant merg mă aşteptam să trecem sub 23ore spre final. Sus la Caraiman aveam pe urme echipa 2 de mixt şi 1 de fete. Ca de obicei laud fetele, cu atât mai mult cu cât ştiu cât de greu îmi este mie. De poloneza care a încheiat pe locul 1 la mixt şi 3 la open ce să mai spun, aţi vazut şi voi: la premiere pe podiumul acela înalt cam de 1m a urcat şi a sărit jos lejer, fără să se resimtă şi fără să folosească trepte, spre deosebire de partenerul ei 🙂 . În poze era tot în faţă. Bravo echipei de fete – Paula şi Iuliana – la P10 Omu, după urcarea de Bucşoiu au avut un timp neoficial de 13h49min, cu 11 min în faţa noastră. Echipa 2 de mixt cu Roxana a luat aripi deja pe coborârea de la Babele după ce au văzut că o pereche de mixt ce era locul 2 virtual (am crezut că tot străini erau, atunci aşa credeam – că fac parte din concurs) făcuse un pit-stop. Noi nu ne-am grăbit, nu doream să alergăm tare la vale, nu aveam motive să forţăm acum. Nici pe Jepii Mari nu ne-am omorât. Important era să putem alerga spre Bran şi la final. Adi s-a comportat foarte bine, mi-a plăcut ritmul lui, a fost mai mereu în faţă, era momentan mai bun ca mine. Ştiu că l-am mai încetinit, dar preferam asta acum decât să trag de mine pentru câteva minute în minus. Având compasul mai mare, trebuia să mâ întrebuinţez să mă ţin aproape.

de pe Jepii Mici la Babele – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi
in urma echipei 2 de la mixt – spre P6 Pestera – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

În fine P6 – 6h18min. Ne-am schimbat amândoi papucii, erau deja uzi, am schimbat bateriile la gps să fiu sigur că va funcţiona până la final, apăruse iar soarele, eram optimişti. Greu cu optimismul – e sursă sigură de a face greşeli. Deşi am văzut că nu-i vremea în regulă n-am luat nimic suplimentar faţă de “pachetul de bază”. Am plecat de la bază spre Omu cam o dată cu fetele, iar când a început ploaia mai tare s-au depărtat. Mi-am pus haina de ploaie şi am constatat cu stupoare că n-are glugă. Uitasem că n-are, o câştigasem la o tombolă la un triatlon mai demult şi arătând aşa meseriaş am folosit alta la MTB şi fiind în husă… aşa încep bătrâneţile. Îmi trece prin cap să mă întorc, nu cred să fi parcurs mai mult de 2km, dar pentru Adi putea fi o lovitură de moral aşa că nu zic nimic şi mergem înainte. Mai fac o prostie, nu-mi iau haina cu mânecile lungi pe mine, rămân cu tricoul şi încălzitoarele de mâini. În mod normal cu glugă nu ar fi fost problemă, numai că acum apa trecea veselă de-a lungul şirei spinării şi nu era tocmai caldă. Şi uite-aşa pierd energie cu încălzitul, încetinesc, mi-e lene să mă îmbrac.

From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi
urcare pe Jepii Mici – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Până la Omu am mers destul de slab, pierdem câteva minute faţă de fete. Ceai, stăm puţin să-mi revin şi-mi iau haina. E mult mai bine, dar nu pot să nu mă gândesc că la aşa vreme şi astfel de echipament nu-i sigur că mai rezist să urc de 2 ori pe Omu. Afară ceaţă cumplită. Şi ploaie, evident. Nu găsim marcajul de bandă galbenă, înconjurăm o dată cabana. Nici nu mai ştiu pe unde e intrarea. Scot gps-ul unde aveam două trackuri încărcate – cel oficial şi unul al Geaninei şi al lui Alin Tănase din 2009 parcă, dar Omu fiind un punct de intersecţie nu mai ştiu care unde duce. Mă prind că e cel cu multe serpentine şi o luăm la vale încetişor. Adi mă tot întreabă dacă e bine, merg tot cu gps-ul în mâna aproape îngheţată şi din când în când spun câte un aici stânga sau dreapta. Eram ca orbii. Scăpăm de zona dificilă, se vede, alergăm în ritmul nostru pe Valea Cerbului. Am pus trackul lui Alin pentru scurtătura la Gura Dihamului, anunţată şi marcată de organizatori. Când ne aducem aminte deja trecusem de locul unde ei au abandonat drumul forestier. Iar nu gândesc, deşi ne mirasem că nu văzusem marcaj, o tăiem direct la vale prin pădure să dăm în poteca lui Alin. Ajungem jos la un drum, e ok, dar înainte de Gura Dihamului ne dăm seama că scurtătura organizatorilor e alta, într-adevăr marcată. Asta e, acum îmi aduc aminte clar că Alin a spus că au luat-o o dată “după ureche” şi se pare că am tras lozul necâştigător. Eram în urma fetelor cu 40 minute la P8 – aveam 10h31min! Nici nu mă mai uit pe lista mea cu timpii. Aveam de tras ceva, ştiu acum că eram în grila de 25h. Măcar era cald şi bine, iar soare, tricou, picioarele se uscaseră, gata cu gheaţa din papuci.

Salutare Silviu! – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Şi un drum interminabil, P9 La Prepeleac. Vine iar ploaia, iar puternică. Am grijă să verific că apa care trece pe coloană poate trece nestingherită pe sub haine. “Motorul” merge, nu mi-e frig, a devenit stare naturală să fiu ud. Beau din camelbag izotonic în cantităţi mai mari pentru că la început lichidul e rece şi apoi ajunge ca un ceai lălâi şi mă încălzeşte. Soseşte în sfârşit P9, timpul de 12h14min – ora 18.14. Recuperăm cam 5 minute din decalajul de timp faţă de fete. Ce să facem, alt reper nu aveam mai apropiat. Bieţii voluntari de la corturile din Prepeleac! Grea viaţă, şi să mai şi încurajezi concurenţii. Au crăpat puţin uşa cortului ca să introduc fişa de concurs, turna cu găleata.

Urma Bucşoiu, de care Adi mi-a tot spus că e greu. Cinstit vorbind, mai demult când am urcat pe Bucşoiu şi cu rucsac greu nu mi s-a părut deosebit, cum la fel nu mi s-au părut grele nici celelalte urcări în drumeţiile mele. Un concurs e însă altceva, înlănţuirea de urcări şi coborâri dă o sumă care atârnă tot mai greu deşi ai beţe şi un simulacru de rucsac. Nu ţineam minte să fie aşa abruptă urcarea la început, să fiu nevoit să mă caţăr aşa. Fiind mai scund fac tot felul de artificii, probabil că e o scurtătură “a la Adi”. Iar mă mişc mai încet ca el, dar cred că nu deranjant. Auzim sunete în vale, sosesc La Prepeleac alţi concurenţi, estimez cam 10minute diferenţa faţă de ei. Deja însă urcăm mai bine, susţinut. Momentul meu de slăbiciune a trecut fără să mă opresc, nu doream să mai simt senzaţia de îngheţ de la Omu. Am trecut şi eu în faţă, eram ok amândoi. Iar ceaţă, de câteva ori am crezut că am ajuns pe Bucşoiu, am mai aruncat câte o privire pe gps. Şi, prin surprindere apare cabana Omu, momentul hotarârii. Ora 19.59, 14h de la start, la 11 minute faţă de fete. La cabană grămadă de concurenţi. Restul se ştie, am primit ştampila premiu, dar concursul s-a oprit oficial la ora 19.30, de aceea nu figurează ultimii timpi la unele echipe. Eu ţin însă la timpul meu neoficial la P10 Omu 🙂 – arată că … aveam şanse să ne încadram sub 24h. Să fim optimişti, nu? Iar?! M-am fript o dată chiar în acea zi, am şi uitat.

From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Oficial am încheiat pe locul 11 la masculin şi 14 la open, din 60 de echipe la masculin, 5 la feminin şi 16 la mixt.

Dimineaţa mă simţeam nemaipomenit, mâncasem sandwichurile din camelbag pe care nu apucasem să le consum la concurs şi m-am pornit să văd startul la Hobby. Auzisem că s-a modificat, că s-a scurtat la 25km şi că startul e abia la 10. Am urcat liniştit din zona Padina de unde eram cazat, am băut o cafea şi pe la 10 fără 5 mă înfiinţez la start. Aflu că premierea la toţi e după ce ajung ultimii concurenţi de la Hobby, îmi fac un calcul că mai mult de 5-6 ore nu are cum să le ia, mai adaug o oră şi pun verdictul – ora 17 – 18 premierea. Şi ce-mi trece prin freză? Oare nu pot ajuta să se termine mai repede? Şi ce fac până se termină, n-am chef să stau ore întregi pe acolo, iar dacă iar plouă îmi va fi şi mai greu? Şi … i-am rugat pe organizatori să mă lase să fiu închizător. Acceptă spre bucuria mea, iau un număr de telefon şi apoi intru în panică: nu ştiu care-i noul traseu, sunt îmbrăcat cu ce ar fi trebuit să fiu cu o zi înainte dar am tricou de bumbac, n-am nimic de mâncat la mine, de băut, sunt cu vesnicul meu rucsac pe care-l folosesc şi la serviciu. Îi rog pe Adi şi Laura (mulţumesc foarte mult pentru suportul ei la cursa de ieri) care erau cu cortul să-mi deschidă maşina să sap să mai găsesc câte ceva, găsesc un bidon de-al meu. Am lăsat portmoneul. Se dă startul, îmi dau drumul la ceasul meu cu gps şi o iau la goană la vale.

inchizator Hobby – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Urma o urcare suficient de abruptă să pot face conversaţie, aflu că după Piatra Arsă facem din nou Jepii Mari şi urcăm pe Jepii Mici. Ok, înseamnă bis pentru mine, stau la coadă. Simpatici concurenţii, chiar şi cei din urmă. Le mai spuneam timpii şi distanţa parcursă, se străduiau să se încadreze în timp. Toţi au reuşit să ajungă la Piatra Arsă sub timpul limită de 1h30min, cred că ultimii au avut 1h20min. Mi-am pus în sfârşit apă. A urmat coborârea de pe Jepii Mari care n-am crezut că poate crea atâtea probleme, poate a contat că iar ploua. Mă uit la mobil – îl schimbasem pe cel din tura de ieri cu smartphone-ul meu obişnuit – şi constat că bateria e aproape descărcată şi abia pot vedea ce scrie pe ecran. Chiar m-am luat singur ca din oală. Nu-i uşor să urci Jepii Mici şi am rămas impresionat de perseverenţa echipelor de mixt care au parcurs tot traseul – e declarat 4h-4h30min – mi s-a descărcat şi acumulatorul de la ceas. Sper că nu i-am deranjat prea tare, eu de fapt am vrut să ajut. Ca de obicei nimic nu-i aşa uşor precum pare la prima vedere.  Am avut satisfacţia că s-au regrupat pe urcare 3 echipe, întâmplător toate de mixt şi sper că s-au simţit bine împreună. Premierea n-a început fără ei.

Am să-l rog pe Adi să scrie şi el câteva cuvinte dacă doreşte, doar am fost o echipă. Îi mulţumesc pentru încredere şi ne vedem la 2×2 Race, el singur la Elite, eu cu prietenul şi partenerul meu de la Bike 4 Mountains – Dan Lupşa – echipa UnPicDeTimpLiber.ro.

Jun 152014
 

locul 2 la master – From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

La început – cuvintele prietenului şi partenerului meu de echipă – Dan Lupşa

“În acest an a avut loc o modificare în echipa San Marco – Simu Sorin – colegul meu de echipă de la ediţia trecută, a fost nevoit să renunţe datorită unor probleme de sănătate.

Am promis că am să fiu cu gândul alături de el şi nu voi dezamăgi echipa, echipa care s-a reformat cu Laurentiu.
În acest mod am purces la anunţarea organizatorului principal, CarpathianMan, adică Lucian Clinciu, şi astfel am fost acceptaţi în noua formulă.
A fost frumos…

prima zi la start – From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

A fost plăcut să mă văd alături de cunoştinţe din ediţiile trecute şi nu numai. Acest gen de competiţie de anduranţă, desfăşurată pe parcursul a 4 zile, prin zone montane deosebite… a făcut ca la linia de start să fie rideri puternici.
Din această ediţie Lucian a decis să mai introducă o zi, adică un masiv montan: Iezer-Păpuşa.
Împreună cu Veze am decis să nu luăm în serios prima zi, să nu tragem, să mergem doar la 80%, pentru a ne salva energia în zilele ce vor urma, zile ce am considerat a fi mai dure. Bine am făcut, astfel am luat “pulsul” riderilor şi astfel am făcut o mică strategie care a mers de minune.
In prima zi, adică
1 – Etapa 1, cu startul din Câmpulung şi sosire în Stoeneşti, am sosit pe locul 3, la doar 1+ min.
2 – Etapa a 2-a, cu startul din Stoeneşti (AG) şi sosire în Cheile Grădiştei, a fost mai plăcută şi astfel am început să “rulăm” mai cu foc. Am sosit pe locul 2.
3 – Etapa a 3-a fost etapa mai de viteză, dar mai cu surprize, adică a fost mai “umeda”, prin traversarea direct printr-un pârâiaş/curs de apă bolovănos şi foarte interesant. Am sosit din nou pe locul 2 după cei de la Mureş.
4 – Etapa a 4-a am decis să dăm totul din nou. Vezentan a mers exemplar, doar că … după doar 3 km am tăiat anvelopa spate. Ei, de aici a început un declin. Am decis să pun camera şi am uitat să curăţ cât de cât anvelopa de posibilii spini şi astfel am rulat mai tot timpul cu roata moale, având multe pauze de umflat roata. Dar Veze era acolo unde trebuia şi astfel am dus în repetate rânduri “marşuri de recuperare” care au fost foarte interesante şi plăcute pentru mine.
Astfel am reusit sa trecem pe locul 1 la etapă şi un loc 2 la general.
Pe această cale mulţumesc încă o dată colegului de echipă Laurenţiu.

From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

Despre organizare … pot spune că s-a organizat din suflet, cu oameni deosebiţi şi, sincer, nu este simplu să asiguri marcare PA, PC-uri în patru zile şi în locuri diferite. Sunt sigur că nimeni nu s-a rătăcit sau, cel putin, eu/noi echipa, nu ne-am simţit nici o secundă în afara cursei.
Mulţumesc voluntarilor care au susţinut pe Lucian Clinciu, mulţumesc sumedeniilor de pozaşi care au făcut ca noi, acum, să ne readucem aminte de acele clipe plăcute din timpul cursei.
Mulţumesc şi felicit toţi participanţii din acest concurs unic de anduranţă.
Nu în ultimul rând mulţumesc pentru suport :
San Marco Edil Colore
şi:
Emil Cristescu pentru tot ajutorul lor, cei care au făcut ca eu să ajung la acest concurs.”

Şi acum cele scrise de mine:
Gânduri înainte de concurs

Principalul eveniment de MTB de anul acesta l-am programat să fie Bike 4 Mountains, un concurs de anduranţă şi echipă cum la noi încă n-am văzut. Anul acesta urma să parcurgem în zile consecutive patru trasee montane cu lungime între 45 şi 65km şi cu diferenţă de nivel în jur de 2000m fiecare. Etapele erau Iezer-Păpuşa – cu startul în Câmpulung Argeş, Leaota – cu startul în Stoeneşti, Piatra Craiului şi Bucegi – ambele cu startul în Grădişte Fundata. Traseele au fost alese de Lucian Clinciu şi pot spune acum că au avut de toate şi am avut mare noroc că am prins vreme bună atâtea zile în munţi care depăşesc 2000m altitudine.

From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

Era prima ediţie la care participam dar nu aveam mari emoţii: aveam să fiu în echipă cu Andrei Gaşpar, un prieten al prietenilor mei Sorin Simu şi Dan Lupşa, şi aveam mare încredere în privinţa alegerii lor. Nici presiunea rezultatelor nu exista, noi urmând să fim echipa numită mai elegant “San Marco 4 Fun”, adică – pentru cei mai pragmatici – echipa San Marco 2. Dan şi cu Sorin urmau să lupte în special cu echipa Mureş Cycling formată din Robike – “cap de coardă” în echipă şi Nyaradi, iar Andrei şi cu mine pentru locul 3, dacă reuşeam să fim mai buni ca englezii de la Dulwich Paragon – Charles şi Dave. Pe concurenţii de la BikeExpert nu-i cunoşteam absolut deloc dar speram să-i putem depăşi.

Nu m-am obosit prea tare să studiez traseele, nu le cunoşteam, ştiam doar că la EcoMarathon am alergat ceva bucăţi. Nu-mi puneam problema că nu rezist, mă consideram mai în formă decât anii trecuţi, chiar dacă antrenamentele mele de anul acesta au fost mai mult de alergare. Ca idee, în acest an am cam 1700km alergaţi, iar cu bicicleta abia am strâns 700km cu tot cu Bike 4 Mountains. Ca să fiu cât de cât sigur că nu mă lasă bicicleta am schimbat la ea toată linia de angrenaj şi, ca să evit desfacerea zilnică a butucului spate de la Mavic, am schimbat până şi roţile cu ceva second dar mai puţin pretenţios. La toate schimbările n-am ţinut cont de gramaj şi sigur aveam peste 11,5kg de  dus cu mine zi de zi.

Ştiam că echipele de la master cu pretenţii mari la podium erau bine sudate, membrii lor participând cu orice ocazie împreună la concursuri, uneori chiar de alergare sau duatlon. Adică în afară de San Marco 4 Fun, echipele Mureşul, San Marco şi Dulwich se ştiau bine şi chiar participaseră la ediţiile precedente. În echipă la MTB eu am mai participat doar o singură dată, la IronBike în 2011, culmea că şi atunci cu un partener pe care nu-l mai văzusem 🙂 . Şi am fost mulţumit, păcat de condiţiile meteo care au întrerupt cursa la toţi. Numele echipei de atunci a fost semnificativ: TrussstInMe – cum îi spunea şarpele Kaa lui Mowgli. Altfel, experienţe de echipă am numai de la … şah din adolescenţă şi voi avea curând la alergare – Marathon7500 – cu Adi Cosma şi 2×2 – tot cu Dan Lupşa 🙂 .

privelisti – From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

Să vă spun cum e în echipă la şah? Contează? Da, contează astfel de experinţe, de aceea mă lupt să experimenteze aşa ceva şi copiii mei. În primul rând la şah sunt ierarhii. Clare, nu merge cu poveşti. Aşa e de fapt şi la MTB, doar că nu e pus la punct un sistem de punctaj. În funcţie de ierarhie fiecare echipă îşi pune la mesele de joc jucătorii, în principiu la masa 1 jucătorul cel mai bun şi tot aşa. Ce contează la final, după disputarea partidelor, e rezultatul pe echipă, adică fix ca la MTB. Diferenţa e că la şah nu poţi să-ţi ajuţi în timpul concursului coechipierii, în rest … degeaba obţii victorie la masa 1 dacă mai departe ai pierderi în linie. Şi de aici transpunerea la MTB, cu particularizarea de rigoare: putem tăia piesele grele din fiecare echipă – Robike de la Mureş, Dan de la San Marco (echipa finală) şi probabil Dave de la Dulwich şi rămânem noi – pionii slabi: Nyaradi, eu şi Charles. Contează deci suportul acestor verigi slabe, ele sigur merg la maxim, n-au pauze şi se recuperează mai greu. Nici nu intră în ecuaţie greşelile potenţiale ale celor mai buni, eu le clasific ca impardonabile. Superficialitatea iepurelui e ceea ce a dus la victoria broaştei ţestoase. So, every team has a turtle. Every turtle is more important than every rabbit, normally the contest is between turtles, not between rabbits. Sorry for rabbits if they are frustrated 🙂

Ei, şi a venit ziua plecării dar şi prima surpriză: Sorin are probleme medicale. Urmează să fac echipă cu Dan în echipa San Marco. Regretele n-au rost, privim înainte: se schimbă tot. Avantajul meu era că ne ştiam binişor, chiar dacă n-am mai făcut echipă, în plus Dan ştia traseele, în afară de primul – Iezer-Păpuşa, nou introdus în acest an. Ştiam că pe ansamblu e mai bun ca mine, singurele dăţi când am terminat în faţa lui au fost când se rătăcea sau avea evenimente pe traseu. Nyaradi şi Charles sunt buni, în mod normal peste mine, sper să descopăr pe parcurs un punctişor care să mă avantajeze. La prima vedere s-ar putea să conteze push-bike-ul.

Etapele.

În primul rând pot spune că am mers la maxim în fiecare etapă, n-am ţinut seama de cele spuse de Dan. Cu cât înaintezi în vârstă te poţi baza pe organism, pe cât poate duce, nu mai ai nevoie de frână suplimentară. E concurs, nu? E drept însă că am evitat ruperile de ritm la primele două etape. A vazut şi el apoi pe pulsul meu, comparativ cu al lui. Eu zic că am centura de puls defectă, am şi vrut s-o înlocuiesc la un moment dat 🙂 Dar, în fond, dacă pot ţine puls mediu peste 155 4-5 ore zilnic şi la sfârşit să termin cu 165+ şi să nu fiu epuizat înseamnă că aşa funcţionez. Electronica are şi ea limitele ei. De la 60 la 133 trec instant numai să mă enervez puţin, nici nu trebuie să mă mişc.

cam asa arata fiecare pliant de profil – From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

Etapa 1 Iezer-Păpuşa

Nimic deosebit, traseul a fost bine ales, l-am tratat ca pe un concurs normal de MTB de o zi, dar fără forţări. Am fost cam îngrijoraţi de vreme la început, ne-am dat seama că într-adevăr la urcările în forţă sunt cam pastă, rămân mereu în urmă, poate se vede că la MTB am lăsat-o mai moale în acest an. Au fost 57km şi peste 2100m diferenţă de nivel, 4h29min37sec timp final – locul 3 la categoria master, dar la 1min de locul 1 Mureş Cycling. Meciul între noi a fost practic nul. Un prim semnal că Dulwich sunt buni la sprint pe final – au terminat la 1 secundă de Mureş! Am băgat la tărtăcuţă. La mine a scris “suffer score 352”, adică EPIC! Numai 80% nu mi se pare că am fost. 2h49min am fost la zona 4 – threshold – peste 159 puls. Pe scurt, cam atâta pot. La general am fost  pe 15. Incredibil ce bine merg elitele! Primul timp – Nomad Merida – a fost de 3h31min23sec. M-am bucurat şi pentru locul 3 al echipei Maratonic – Eli şi Oli, iar ei de atunci mi-au spus că sunt 3 echipe ce se luptă pentru locul 3 şi Petrache şi Roşioru au avut ghinion.
Mulţumim Fodor Emese pentru atenţionarea de viraj la jumătatea cursei – tocmai acolo a făcut o pauză de pană, Dan a şi pus apoi şi o creangă pentru neatenţi.

cu Charles in urmarirea mea, Dan cu probleme de angrenaj – From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

Etapa a 2-a Leaota

Naşpa când nu poţi dormi bine noaptea. M-am trezit obosit. Aveam deci la start o broască flască, care mima buna dispoziţie. Dan m-a încurajat – lasă că te încălzeşti şi-ţi dai drumul. Urmau vreo 28 km de urcare continuă, aveam timp de încălzire cât cuprinde. Şi start! Eu ca de obicei, cât pot duce. Atâta că lumea trecea pe lângă mine, se duceau şi BikeExpertul, pe Mureş şi Dulwich nu i-am mai văzut de la start. Eram îngrijorat, nu ştiu dacă mai erau 3-4 echipe în spate, Dan cred că pufăia, sprinta după cine se nimerea în faţă, povestea şi apoi iar revenea să-mi spună: ai blocat furca, foarte bine că te încălzeşti! Eram deja la km 17 de urcare şi eu cică mă tot încălzeam! Totuşi simţeam o schimbare, cred că cu 0,1km/h devenisem mai rapid ca unii din faţă. Ajunsesem în zona alpină, începeam să depăşesc, mă simţeam tot mai bine. Văd în faţa mea şirag de concurenţi. Şi culmea, la PA îi văd pe Charles şi Dave. Sunt şocat, cu ochii bulbucaţi, am căscat gura şi mai tare deşi nu credeam că pot. Mi se pare că unul dintre ei se aşează. Eu mă simt bine, clar că nu opresc. Urmează porţiune de trail, mai tehnică, cu urcatul în forţă s-a cam terminat. Strig la Dan să nu mai stea. Începe şi push-bike. Merg pe bike, pe lângă, cu MTB ţinut ca o roabă, orice numai să am viteză. Nu mă uit în spate, n-am vreme.

From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

Urmează nişte dâmburi uriaşe, iar push-bike. Pe unul dintre ele mă opresc, mă uit în spate. Nimeni! Adică pustiu! De rătăcit nu m-am rătăcit, sper. Unde-i “iepurele”? Vine şi Silviu Bălan. El e singur de ieri, din păcate, zâmbitor cum l-am tot văzut. Îl întreb de Dan, zice că-i în spate. Aştept, îmi pare rău că nu m-am uitat mai devreme dar nu-s obişnuit, mi se face şi frig. Trag încălzitoarele, mai apar concurenţi, văd şi galben. Apare Dan, căzuse! Bine că-i ok. Probabil întârziase la PA şi apoi, dornic să recupereze cât mai repede, a forţat unde nu trebuia. În orice caz, a fost un moment de cumpănă pe care l-am depăşit amândoi în mod înţelept. După două etape ne-am dat seama că la trail şi coborâri mai abrupte am un avantaj şi doar aici puteam spera că pot face diferenţă faţă de concurenţă. Următoarele etape le vom privi mai ales din punctul acesta de vedere.

La finalul etapei am trecut pe locul 2 la general categorie, dar am pierdut încă 12min faţă de Robike şi Nyaradi. Charles şi Dave au terminat la 9min de noi, per total eram la 13 min de Mureş şi cu 8 min în faţa Dulwich. La general etapă am terminat pe locul 10. Timpul nostru a fost de 4h26min30sec, după 47,6km şi peste 2000m diferenţă de nivel. Am scăzut la efort la “extrem suffer score 210”

Etapa a 3-a Piatra Craiului

În sfârşit mă simt bine de dimineaţă, n-am nici o problemă. Mi-a intrat în reflex concursul acesta. Mai studiem o dată traseul. E cea mai lungă şi grea etapă, e traseu vălurit, trece mult timp şi prin pârâu. Aş da din coadă dar mi-e teamă însă de urcarea de şosea de 3km de la final, cele 8 minute ale noastre faţă de Dulwich pot fi înjumătăţite. Cu Mureşul se pare că am cam încheiat lupta, dar nu trag linie. Înainte de start aud de la englezi doar un cuvânt: slow. Restul mi-am imaginat. După ritmul mai alert de la start de ieri când s-au rupt, acum aveau de gând să o lase mai moale la început. Lor poate le convenea să facă meci nul cu noi până spre sfârşit, dar nouă nu. Aşa că am pornit cât am putut de tare şi cu prima ocazie am povestit câte ceva şi cu Dan. Frumoasă etapă, mi-a plăcut pârâul. Am mai alergat şi prin apă când nimeream prea adânc şi mă împotmoleam, dar în general am ghicit bine partea ciclabilă. Poate era mai uşor cu 29-er, dar cred că senzaţiile sunt mai spectaculoase cu 26.

cursa de neutralizare pentru Robike – From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

Robike şi Nyaradi se mulţumeau doar să stea prin preajma noastră, ar fi preferat şi să povestim 🙂 Englezii erau în spate, păream în siguranţă, dar mie nu-mi plac surprizele. Opresc şi eu în sfârşit la un PA, dar foarte scurt timp. Pentru mine nu poate fi pauză. Deşi la un moment dat îi depăşisem, spre final mureşenii şi-au făcut treaba, ne-au lăsat în spate, nu m-am putut ţine de ei. Sus în deal la finish Dan m-a felicitat şi a vrut să coborâm la braţ. Am auzit ceva în spate şi i-am spus să amânăm bucuria pentru finish, să nu pierdem un loc în clasamentul general. Ştiam că echipa Spirit a lui Vlad e în spate, nu departe. Nu apucăm să trecem bine finishul şi ce să vezi: englezii! Nici nu ştiu de unde au apărut, dar erau să ne ia cu fulgi cu tot. Au terminat la 15 secunde după noi!

una din lungile treceri prin apa – From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

4h28min15sec a fost timpul nostru pentru 61km şi peste 2100m diferenţă de nivel. Mureşul a terminat cu 4min30sec în faţa noastră, bravo lor! Diferenţa a crescut cam la 18minute. Noi ne-am păstrat locul 2 la categorie, cu peste 8minute în faţa Dulwich, în etapă am fost pe locul 8 la general.

Etapa a 4-a Bucegi

A fost ultima etapă, era totul sau nimic. Mă simţeam bine. În nici un caz nu aveam chef de slow, iar dacă tot încheiem competiţia vom încerca să o facem cu fruntea sus. Doream să intrăm primii pe o coborâre de început mai tehnică prin pădure şi să încercăm să dispărem. Finalul urma să fie şi mai greu pentru mine, aveam de urcat tot drumul de la Moieciu de Sus la Grădişte Fundata, adică aproximativ 6km. Doream neaparat să fim în faţa englezilor la baza urcării şi pentru asta la coborârea lungă de vreo 15km din Şaua Strunga trebuia să zburăm dacă putem.

Totul părea ok, dar cam la 3km de la start Dan face pană. Îl văd cum întoarce roata, e pe tubeless. N-are nevoie de cameră, are şi el, nu mai aud fâsâit, Dan îmi spune să plec mai departe. Urmează coborârea prin pădure, mă tot duc. Mă dau la o parte când îi aud pe fraţii Manea că vin. Şi ei au avut probleme. Ajung jos, îl aştept pe Dan. La sfatul lui Horaţiu nu stau, pedalez alene. Eram pachet de nervi, îmi exprimam părerea despre tubeless cu voce tare. Pentru 100g mai puţin îţi trebuie un tir de scule şi echipă tehnică! Veci n-o să-mi pun aşa ceva! Mulţumesc de încurajări şi de îndemnurile la calm 🙂 Când a venit Dan eram deja răcorit şi am fost numai lapte şi miere, ca o mironosiţă. Englezii trecuseră, Mureşul erau hăt departe, speram să nu forţeze. Pentru noi era ca un nou start, cu handicap. A urmat un push-bike lung, i-am prins pe englezi, am ajuns Mureş Cycling. Ei cu strategia lor, mergeau în ritmul meu. Mai povesteam câte puţin, dar nu-mi convenea situaţia. Culmea e că aproape sus ne ajung şi englezii. Luci stătea la limba de zăpadă, noi, masterii, eram toţi în păr acolo. Dan era ceva mai sus. Şi de acolo ultima şansă – cu Dan eram ca un acordeon: mă apropiam la coborâri, iar urma o gâlmă  de urcare şi punea metri între noi. Toţi voluntarii îmi spuneau că Dan are pană, deja mă şi vedeam la şosea împrumutându-i bicicleta mea şi alergând în sus pe lângă el.

Dan , cu cască a’ la Robike – From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

În sfârşit şoseaua, Dan pompează la PA. Greu trec kilometri. O echipă ne ajunge şi se depărtează încetişor. Trecem de punctul cu izvor, aflat la 3km de finish. Locul 2 la general master sper că e asigurat. Îl rog pe Dan să se mai uite în vale. Ultimul km, Dan îl vede pe Robike. Acum chiar mă ambiţionez şi cresc viteza. Terminăm pentru prima dată o etapă pe locul 1 la categorie şi … surpriză: Dulwich termină etapa pe locul 2, la 1 minut de noi. Mureşul soseşte pe 3 la 3 minute de noi. A fost o victorie de moral.

From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

3h43min13sec pentru cea mai scurtă etapă a competiţiei – 45km şi 2000m diferenţă de nivel, locul 9 în etapă, cu un deja clasic “218 extrem suffer score”. La general după 4 etape am terminat pe locul 9, iar la categorie pe 2. Echipa Mureş Cycling a terminat pe locul 1 cu 15min ecart, iar Dulwich Paragon pe 3 la 9min de noi. Timpul nostru total final a fost 17h07min35sec. Mulţumim Robike pentru casca împrumutată!

etapa de final si un loc 1 de moral – From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

La sfârşit

Pentru mine a fost o luptă frumoasă pe întreg parcursul competiţiei, o luptă în care dacă nu erai mulţumit, dacă doreai mai mult, aveai încă o şansă ziua următoare şi tot aşa. Luni m-am trezit pregătit să pedalez 🙂 Am avut noroc să fiu cu un partener mai bun ca mine. La început mi se părea că nu trebuie decât să pedalăm, nu contează aşa mult cât de diferiţi sau nu suntem. Apoi păsărelele mele au luat cunoştinţă cu ale lui. Toate nevinovate cică. Am terminat ca o echipă, sper că l-am ajutat şi eu cu câte ceva, că nu-mi aduc aminte. Mulţumesc Dane!

podium final master – From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan
From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

Mulţumesc CarpathianMan pentru concurs, după 2 etape am intrat într-o dependenţă. Abia marţi după concurs am început să intru în ritm mai normal, adică să mă simt cam terminat 🙂 . Frumoase peisaje, solicitante trasee! Impresionant efort de organizare pentru cele patru zile de concurs, ceea ce am văzut a fost doar vârful aisbergului. Le mulţumesc şi eu, ca şi concurent, sponsorilor concursului şi sper astfel să-i încurajez să sprijine în continuare astfel de idei. Sunt evenimente care nu aduc sute de concurenţi la start pentru că pur şi simplu trebuie îndeplinite condiţii care nu pot fi îndeplinite de mulţi, dar nu contează numai numărul.

From Bike 4 Mountains 2014 – CarpathianMan

Mulţumesc pentru încurajări, mulţumesc voluntarilor inimoşi, mulţumesc fotografilor. Felicitări concurenţilor, atât învingători cât şi învinşi. Pun mai jos linkuri la pozele lor, sunt foarte reuşite, una din ele am pus-o ca profil.

Edi Pislaru
https://www.facebook.com/edi.pislaru/media_set?set=a.327167624104578.1073741873.100004340288943&type=1

https://www.facebook.com/edi.pislaru/media_set?set=a.326411150846892.1073741872.100004340288943&type=1

Mihai Dinculescu
https://www.facebook.com/MihaiDinculescu/media_set?set=a.10152503057833524.1073741827.561053523&type=1

Ionut Cioban – et3 – Piatra Craiului – sambata
https://www.facebook.com/ionut.cioban/media_set?set=a.887253791301979.1073741828.100000520991113&type=3

FreeriderPunctRo – et1 – Iezer-Papusa – joi
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.713887082011083.1073741904.111063712293426&type=3

Mihai Benea
https://picasaweb.google.com/116606785858514545800/4Munti2014PiatraCraiului?noredirect=1#
https://plus.google.com/photos/116606785858514545800/albums/6023357984696268609?banner=pwa

Fodor Corina – poze Iezer Papusa si Leaota
https://picasaweb.google.com/102022947216033657172/IEZERPAPUSA4MUNTI?noredirect=1#
https://picasaweb.google.com/102022947216033657172/LEAOTA4MUNTI?noredirect=1#

Florin Duicu
https://www.facebook.com/florin.duicu.3/media_set?set=a.10152472924193769.1073741864.726948768&type=1 

Jul 082013
 


A fost un weekend cu multe evenimente sportive, in care am primit liber de la familie – copiii fiind de joi angrenati în Festivalul Internaţional de şah Lions de la Cluj. Am ales pentru sâmbătă Bioeel Triathlon Challenge – lac Bezid – judeţul Mureş şi pentru duminică Surmont MTB Challenge – Azuga – judeţul Prahova.

Spun câte ceva despre aceste evenimente, iar în rest “las imaginile să vorbească”.

 

multumesc Csegedi Imre pentru poza, mai multe pe Bioeel Triathlon Bezid – Mures
multumesc Adrian Toma pentru poza, e chiar finishul si sprintam – m-a depasit urmaritorul Bioeel Triathlon Bezid – Mures
From Bioeel Triathlon Bezid – Mures

Bezid este un lac format în urma creării unui baraj şi, ca de obicei, are un sat în străfunduri. E un loc liniştit, unde vin în general pescarii să se relaxeze… din păcate după un orar care nu coincide cu cel al sportivilor veniţi de vineri la concurs. M-am convins de asta stând în cort şi ascultând poveşti fără sfârşit cu politică, mineri şi armată la gura focului spuse până după miezul nopţii… în fine, am mai luat eu hotărârea şi altădată să nu mai stau decât între competitori care funcţionează în acelaşi regim cu mine. Mi-am făcut ca de obicei – pot spune deja – rondul de bicicletă pe traseu vineri, luând-o după nişte indicaţii greşite pe sens invers pe buclă. Oricum impresie mi-am făcut, ştiam ce mă aşteaptă. N-am mai putut asista la proba copiilor ca la KingsLand, sosind prea târziu, aşa că pozele sunt doar cu zona şi cu premierea.
Concursul a fost fără surprize majore, iar eu am fost la potenţialul tipic. Am avut şi de data aceasta ceva nou la echipament, am pierdut secunde suplimentare chiar dacă tot probasem înainte, dar la triatlonul Sfânta Ana – dacă ajung – nu voi mai avea astfel de probleme. Traseul de înot a fost ceva mai lung – 1300m în loc de 900m, aşa că pierderile mele calculate au crescut proporţional. La categoria de vârstă am avut penultimul timp, cu tot cu tranzitul la bicicletă, aşa că am avut ce recupera. La proba de MTB am fost cam de locul 6-7, pierzând timp cu traficul, că doar trei sferturi din triatlonişti erau în faţa mea şi în plus având şi o scurtă rătăcire din cauza vitezei, noroc cu crucea  de marcaj întâlnită. Am recuperat totuşi ceva şi la proba de alergare unul din ţeluri l-am atins (care a avut doar 5km, nu 6), dar şi aici am luat-o din neatenţie puţin greşit chiar la final, ceea ce m-au costat vreo două locuri în clasamentul general. Poziţia mea – locul 12 din 21 la categorie şi 43 din 99 la openul masculin – cu timpul de 2h11min a fost uşor sub aşteptări, dar diferenţele de timp n-au fost mari la aşa distanţe scurte şi am speranţe de mai bine.

From Bioeel Triathlon Bezid – Mures
From Bioeel Triathlon Bezid – Mures
From Bioeel Triathlon Bezid – Mures

După concursul de triatlon, încheiat înaintea unei ploi zdravene, am pornit-o spre Azuga. De obicei zona Braşovului nu intră în raza mea de acţiune, dar cu pilonul de la Bezid situaţia s-a schimbat. Am ajuns pe înserate, numai bine să-mi ridic pachetul de înscriere şi să-mi instalez cortul la punctul de start-finish de la baza pârtiei Cazacu înainte de a veni iar ploaia. Nu era un semn bun pentru traseul de altitudine – de la 1000m la 1700m – care şi aşa era dificil, cu diferenţă de nivel de peste 1700m la 44km cât era proba lungă.

From Surmont MTB Challenge 2013
From Surmont MTB Challenge 2013

De data aceasta m-am putut odihni, nu erau pescari pe acolo deşi bălţi se formaseră destule.
Dimineaţa a fost iar ploaie, deja mă obişnuisem şi chiar mă gândeam ca la o stare normală. Mi-am luat şi foiţa de ploaie în buzunar, iar în rest echipamentul obişnuit, având în plus totuşi o bluză de corp. La start nu m-am stresat, era de urcat o grămadă şi dacă eram bun răzbeam. A fost foarte bine startul decalat, aveam certitudinea că la tura lungă n-am să întâlnesc oameni grăbiţi care să se înece la mal.  N-am început rău şi chiar mă gândeam că timpul limită e cam exagerat, asta până am ajuns la noroaiele adevărate şi urmele de taf. Nu eram prea vesel, simţind oboseala după ziua trecută, aşa că nu m-am mişcat prea bine la push-bike şi nici n-am putut căra bicicleta pe umăr aşa cum mi-am dorit. În fine, după o ţintă de finish estimată la 2h30min – 3h, a trebuit să reajustez reperele pentru că mersul pe jos păpa la timp în prostie. GSP-ul îmi era inutil, nu mai vedeam nimic din cauza noroiului, dar măcar înregistra. La vale am avut şi porţiuni la care am zis pas – în special la ultimele sute de metri abrupte de la final cu parapeţi, unde pământul era foarte framântat, dar în rest mi-a plăcut senzaţia şi a fost chiar mai uşor uneori la curbele strânse, putând să mă ajut cu mici derapări. Am terminat pe locul 4 la categorie cu 3h51min – am avut ceva ghinion să ratez locul 3, nu că l-aş fi meritat după performanţa mea – şi locul 29 din 52 la general. Am fost mai puţini decât mă aşteptam, mai mult ca sigur din cauza vremii, iar la fete doar Piringer a participat terminând, după părerea mea, cu un timp foarte bun pentru astfel de condiţii în care conta şi forţa mâinilor :).

Multumesc Ioanei pentru poza de la final Surmont MTB Challenge 2013
From Surmont MTB Challenge 2013

Cum tot particip la diverse tipuri de concursuri, pot spune că fiecare are farmecul lui. Aşa şi în cazurile de faţă, m-am bucurat de fiecare. Am început cu concursurile de triatlon acum cam 20 de ani, acum revin la ele. A fost ca o întoarcere în timp. Am văzut Surmont pe Sportsplanner şi atunci mi-am spus … ce-ar fi dacă…? Cine le-a organizat atunci – IronMan Zărneşti (cu înot la Codlea, şosea la Fundata şi alergare la cabana Curmătura) şi Transfăgărăşanul (înot la Scoreiu, şosea pe Transfăgărăşan până mai sus de hotel şi alergare până la cabana arsă de la Bâlea)? Nu ştiţi? IronMan – Lucian Clinciu şi Tibi de la Surmont Transfăgărăşanul. Acum am ajuns iar la Tibi, dar la un concurs de MTB în Bucegi. Până acum în Bucegi am fost doar în drumeţie, acum i-am văzut altfel.

Şi închei cu cuvintele respect şi have fun!

PS: Multumesc pentru corectura Emese Fodor!