Marathon 7500 la ediție jubiliară – 10 ani

 Alergare, Bucegi, Localitati si zone, Marathon 7500, Munti, Pestera  Comments Off on Marathon 7500 la ediție jubiliară – 10 ani
Jul 162018
 

 

La Omu prima dată – poză Adriana

Anul acesta Marathon 7500 a împlinit 10 ani. Organizatorii de la CPNT s-au gândit să marcheze evenimentul cu introducerea unor noi curse, coafând puțin și denumirile acestora: o dată la Omu (Marathon 1600 – cursă nouă), de 2 ori la Omu (Marathon 3200 – fosta cursă “Hobby” care oricum numai pentru amatori de alergare de weekend nu era, fiind o cursă serioasă la munte), de 3 ori la Omu (Marathon 7500 – cursa regină până acum) și … noul rege – de 4 ori la Omu – Marathon 8500, cu noua buclă introdusă – pe la Mălăiești.

A fost a 5-a participare pentru mine, prima fiind în compania lui Adi Cosma în 2014, ediție pe care multă lume a ținut-o minte pentru că a fost singura întreruptă din cauza vremii. Pentru cine a participat atunci n-a fost greu acum să accepte condițiile mai drastice cu privire la echipamentul obligatoriu pentru toate cursele.
Țin minte că aveam o foiță de ploaie la mine, primită la un concurs de triatlon, nou-nouță în husă, dar fără … glugă. Nu mă gândisem că nu are (fiind de fapt pentru bike), nu mi-a trecut prin cap să mă uit la acest … amănunt, și nici la organizatori. Și a fost o ploaie torențială, care pe Bucșoiu a fost spre ninsoare. Parcă toată apa se încăpățâna să curga pe la spate pe sub haine udându-mă complet până jos în papuci. Singura soluție a fost să-mi scot hainele din pantaloni, ca apa să treacă măcar pe deasupra suprapantalonilor. Ne-au oprit pe toți care am ajuns la Omu 2, pe majoritatea la Gura Diham, nu am fost prea veseli de decizie. Evident cei mai oropsiți au fost cei mai buni – cei care au apucat să coboare la Ciubotea și au ajuns la Omu pentru a 3-a oară. Erau printre ei și Zsolt Kovacs cu veșnicul lui partener Bartha Balint. Era deja multă lume la Cabana Omu, deși eram înăuntru simțeam că intru în hipotermie, și când am văzut că decizia nu mai e cu întors am și plecat urgent la vale la Peștera cu primul grup format, scăpând de starea de îngheț destul de greu. Ca să nu irosesc totuși ziua de sâmbătă, am hotărât dimineață ad-hoc să merg ca închizător la cursa Hobby, și aceasta schimbată să nu mai ajungă pe Omu.

Au fost multe motive să aleg 7500 în loc de 8500. Nu m-am grăbit. Mai întâi a contat să cad de acord cu Csaba Papp, coechipierul meu de anul acesta. Pentru că propunerea să alergăm împreună a fost a lui am așteptat să se pronunțe mai întâi el. A crescut ca alergător foarte mult în ultima vreme, lumea încă nu-l știe, așa că eu oricum eram deja super fericit de echipă, îi mulțumesc pentru încredere și pentru cursă. Așa s-a format RupiCapra Team, după numele clubului sportiv la care-i membru. Știam că în cadrul clubului există un sistem de recompensă pentru performanță între membri, ceea ce-i și motivant dar și destul de tricky pentru mine ca și coechipier: va fi sigur o cursă grea, cu o responsabilitate în plus.

Motivele mele pentru 7500. Cele ale lui Csaba sunt secrete. 🙂
Mai întâi a contat că sunt înscris la UTMB. Doream să nu rămân cu urmări fizice care să mă împiedice să mă antrenez după cursă. Oricum 7500 e o cursă dificilă mai ales din cauză că e greu alergabilă, iar coborârile sunt o provocare dacă ai pretenții la un rezultat bun dar fără stat pe tușă mai mult sau mai puțin timp, după cum ți-e foaita. Eu nu sunt totuși Zsolt ca să-mi permit. 🙂 Impresionant pentru mine a fost că a câștigat la 8500, văzând și aflând în cursă ce probleme are “Hamid” Balint.
M-am mirat că s-a înscris așa multă lume la 8500, era și lume cunoscută de mine, dar și competitori despre care nu știam nimic. Punând grosso modo 4h pentru bucla de Mălăiești, îmi dădea pentru o echipă medie un timp de la 26h în sus (cum o consideram și pe a noastră). Dacă puneam un timp la prima echipă de peste 20h, primul meu gând era să fac o echivalare 8500=UTMB. Adică cei care s-au înscris la 8500 s-au dus de fapt la un UTMB! Bine, exagerez, dar nu și dacă spun Istria 100 mile! Bine că a fost vreme bună!
De fapt anul acesta s-au bătut recordurile de participare la competiție, era o mare responsabilitate și un motiv în plus ca organizatorii să sufle și-n iaurt: cred că au fost mult la biserică în ultima vreme, n-au fost incidente. Mi s-a părut mai clară situația la vârf la 7500, eram convins că Blajiu și Pepi se vor înscrie aici și e un dezavantaj, dar puteam estima o poziție pentru noi – un loc 5, punând un X la locul 4 care putea răsări din echipele noi, dar cu mari șanse de un loc mai bun. N-au fost departe echipa de mixt de pe locul 1, nu-i cunosc, felicitări!
Am preferat să merg la o cursă cunoscută de mine ca traseu, ca nivel de efort, ca timp final estimat, așa că a fost încă un punct în favoarea 7500.
Singurul motiv “negativ” a fost că 7500 nu mai are categoria “master”. Acum, după cursă, mă mir că nu a fost premiere la 8500 la master, probabil nu a încheiat cursa nicio echipă. Chiar a fost cursă grea, “bătrânii” merg la sigur și nu riscă, dar nici încheieturile nu mai sunt ce-au fost.
Csaba a spus 7500 și gata. Am pus pe ceas o estimare de ritm la 20h final, dar cu specificația că nu cred să fiu în stare să scot sub 21h.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-3-OGCiLdhp0/W01xwYIQTZI/AAAAAAAA278/nPUFROfOL4kz5OH-Ybvq_hmqAZWC0tCawCCoYBhgL/s144-o/37205463_1963884730343772_2823530686009311232_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6579039706582896018″ caption=”” type=”image” alt=”37205463_1963884730343772_2823530686009311232_o.jpg” image_size=”1750×1167″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-OMhMG-uMJdM/W01x9vqItvI/AAAAAAAA278/XDLtqe_S7cUliqgEcbvD0IdKV7S-UEhSgCCoYBhgL/s144-o/37290138_1963893820342863_2322405257805561856_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6579039936237319922″ caption=”” type=”image” alt=”37290138_1963893820342863_2322405257805561856_o.jpg” image_size=”1750×1167″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-NbG9GNOx1f8/W01zQst_lTI/AAAAAAAA28E/4wpHXU80iKc0q9qLnLcUvyb5Z10I9jYSACCoYBhgL/s144-o/37225232_1963893793676199_6848309105610719232_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6579041361377334578″ caption=”” type=”image” alt=”37225232_1963893793676199_6848309105610719232_o.jpg” image_size=”1167×1750″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-6s7GyiIiexk/W01xwd-SDfI/AAAAAAAA278/aErnP0dkcRsPUshtdVZlwnsgO4Q9azNbQCCoYBhgL/s144-o/37198250_1963893840342861_5834942968330452992_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6579039708151680498″ caption=”” type=”image” alt=”37198250_1963893840342861_5834942968330452992_o.jpg” image_size=”1167×1750″ ]

La Omu prima dată
Cursa.
Ne-am pregătit amănunțit. În primul rând contează însă motivația, să ai încredere în tine. Din păcate înainte cu o săptămână mi s-a întâmplat ceva și nu eram prea vesel. Mă tot monitorizam, la bike indoor chiar am ajuns la un maxim la VO2max, n-am mai avut atâta de când am trainerul, dar nu eram convins. O mică jenă tot durere e, cu cât mă gândeam mai mult parcă mă transformam într-un ipohondru apocaliptic, dacă există o astfel de specie. Reticența mea s-a cam observat, abia în ultima zi m-am mai liniștit.

Multă lume la start, așteptări mari, sigur se va începe tare, că așa e la noi: nu contează că-i 800m sau 90km. O strângere de mână și un schimb de priviri cu Csaba și ne plasăm și noi mai în față. Surprinzător însă, după primii kilometri vedem încă pe primii, nu suntem departe de Tilea&Blajiu care vor fi un reper bun pentru noi o vreme. Cum eram la grămadă – concurenți de la 7500 și 8500, singurul lucru important era să avem un ritm bun și să sperăm că acesta e suficient să ne mențină cât mai în față.

Până înapoi la Peștera nu sunt multe de spus. După prima buclă de vreo 30km nici nu contează o jumătate de oră, important e să o termini fresh, cu chef de fugă, ca după încălzire. Ce e important de menționat e că am scăpat de obsesia cu monitorizarea, m-am mai descărcat și eu povestind și cu Zsolt. Mă miram că mă tot intersectez cu ei, mergeau tot cu sincope, Hamid avea probleme. Și Zsolt se mira la rândul lui că e pe primul loc la 8500 (credeam eu și de fapt era pe locul 2, dar tot un loc excelent) deși erau nevoiți să se tot oprească. Hamid era lac de transpirație, mare ghinion!

Dar să nu uit, nu suntem la 8500 ci la 7500! Anul acesta nu știu ce a fost așa diferit, dar clar era mai altfel. La PC2 Poiana Stânii eram în spatele lui Pepi deși ei sunt foarte buni la coborâre. Am mai vorbit cu Csaba, să nu ne ambalăm, era prematur. Ei au dovedit de atâtea ori că pot un timp de sub 20h, noi nu. Să nu-i stimulăm intercalându-ne cu ei, altfel va fi situația mai încolo dacă vom mai putea decide. Decât cu 50m în față cu stres și chin, mai bine boem în spate. Apăi n-o avut ce face săracul Csaba, copăcel în ritmul meu. S-au și dus că nu i-am mai văzut. Mergeam totuși bine și noi.

Am ajuns împreună cu Zsolt și Balint la PC4 Intersecție Jepi, eram șocat. Ne-au depășit pe coborâre, dar eram fix în spatele lor. Foarte bine mergeau și echipa de mixt Kicking Omu. Eram cam a 6-a echipă din grămada 7500/8500. Neașteptat! Important era că suntem bine. Pfui, ce s-au dus! Incredibil ce urcă Accenture când se simt bine! Nici nu m-am uitat în clasament acum să văd ce timp au făcut față de noi, nu vreau să mă las de alergare. Ce să mai spun de primii de la 7500 – Silip cu Alin, Adelin cu Buliga – rachete.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-ILI4q5YUxMU/W1AipQSiUkI/AAAAAAAA288/0XfVWgZdkj8l4ERdo2oBoIL_d2RwCi97ACCoYBhgL/s144-o/P_20180713_123826.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6579797147730989634″ caption=”” type=”image” alt=”P_20180713_123826.jpg” image_size=”952×714″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-mBI0ffUHjGA/W1AipQ12CGI/AAAAAAAA288/4t9BPbwD_eIqyvmDxAaOoGLu7DBFmGQtgCCoYBhgL/s144-o/P_20180713_123757.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6579797147879082082″ caption=”” type=”image” alt=”P_20180713_123757.jpg” image_size=”536×714″ ]

De bunăvoie și nesilit de nimeni… la Omu – poză Adriana
La Peștera CP6
a fost timpul pentru primele mele concluzii. În primul rând mă bucuram că am scos un timp bun și Csaba era mulțumit. În timp ce ne mișcam repede cu echiparea pentru restul cursei, mă gândeam că Csaba urcă mai bine ca mine și răgaz puteam avea doar la coborâri sau drum întins. Mă cam încurcau bețele la alimentarea din mers, nu degeaba nu le-am luat la Istria 100 mile și Salomon UltraTrail Hungary. Dar aici sunt altfel de urcări și coborâri.
Și l-am văzut pe Adelin! Mie mi se părea că arată ok, dar abandonase, nu era bine cu stomacul. Am avut reținere să vorbesc cu el, mă gândeam ce rău ar fi fost să fiu eu în astfel de situație. La cât de stresat am fost în ultimele zile, parcă șuierase un glonț pe lângă capul meu, nu mai doream să mă întorc la gândurile negre. A, că tot am ajuns la gloanțe, cum se spune – bărbații tot povestesc de armată chiar dacă au făcut puțină vreme – numărul de concurs al nostru a fost 241 – numărul meu de pluton – batalionul 2, compania 4, plutonul 1 infanterie. Ne-a purtat noroc. I-am spus la Csaba atât: suntem pe locul 3 la general 7500! Cei din spate se pare că-s departe.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-d2xtEc_Cem8/W0yQ2ov1m-I/AAAAAAAA27E/eSvbBtLQUy88G8iPvHDunN98byx_IfhSgCCoYBhgL/s144-o/20180716_152620.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6578792424006851554″ caption=”” type=”image” alt=”20180716_152620.jpg” image_size=”2910×1969″ ]

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-qyJ0e1By65Q/W01x9sWs2bI/AAAAAAAA278/C-2o9plGfQAtRT5ZCsLweYm-uVhc9m2EQCCoYBhgL/s144-o/37219841_1963894937009418_8084342337678868480_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6579039935350495666″ caption=”” type=”image” alt=”37219841_1963894937009418_8084342337678868480_o.jpg” image_size=”1750×1167″ ]

Tablou după poză cu măgar, în drum spre Omu
Prima dată la Omu
 CP 7 a mers bine, era și soare. Chiar dacă eram încărcați cu mâncare pentru restul buclelor, eram bine și optimiști amândoi, cu un ritm asemănător, nu ne încetineam unul pe altul. Ne-am întâlnit cu vițeluși, vaci și mulți, mulți măgăruși! Atâția n-am mai văzut demult laolaltă. Și mi s-a făcut cadou și o poză! Mulțumesc fotografei, am primit în pachetul de la premiere și un tablou frumos cu 2 măgari, unul cu bețe. 🙂 La Omu ne-a așteptat Adriana, soția lui Csaba, împreună cu fata mai mică. Foarte sufletistă, mulțumesc pentru tot! Ne-a încurajat mereu, s-a străduit tot timpul cât am fost împreună să ne transforme psihicul într-unul de superman, mult peste unul de învingător. Noroc că mă uitasem înainte acasă în oglindă. Tot locul 3 eram oficial, dar spunea lumea că Alin nu se simte bine. Au și mers foarte tare, motivația lor era să-și bată propriul timp de anul trecut – pe la 16h30min. Eu în lumea mea mă simțeam “nemuritor și rece”. Pepi și Blajiu se distanțaseră, urma o coborâre lungă pe Valea Cerbului unde diferența de timp se putea dubla dacă nu ne străduiam.
Pe urcare mi-am dat seama că uitasem să iau acumulatorul ca să încarc ceasul. A fost o greșeală care avea să ne influențeze, a trebuit să opresc înregistrarea la un moment dat ca să pot folosi ceasul în caz de rătăciri.

La CP8 Gura Diham am ajuns cu bine, coboram mulțumitor, cel mai important – mai bine decât cei din spate. Nu aveam probleme cu picioarele, eram în grafic cu timpul pentru 20h, aveam de unde pierde pe urcarea grea de Bucșoiu.

A urmat Prepeleacul CP9, care ca de obicei pare la capătul unui drum fără sfârșit, străbătând o mulțime de văi seci. La Poiana Izvoarelor n-a mai fost om ca anii trecuți și am făcut prima greșeală “la comun”, nu am luat apă. Știam că nu mai este apă până la Omu, dar parcă intervenise o relaxare și o mulțumire în atitudinea noastră, devenisem mai neglijenți. Se stricase puțin și vremea, apăruse ceața și ploua încetișor. Aici vremea pot spune că ne-a ajutat, altfel ne-am fi târât până la Omu.

La urcarea de Bucșoiu au apărut primele semne mai clare de slăbiciune. Csaba urca mai lent, lipsa lichidelor ne afecta pe amândoi. Drămuiam cum puteam ceea ce mai aveam. Ne-am întâlnit pe Bucșoiu cu Dani Florea și unul din Șeitani (iar am lapsus, scuze), ne-au mai încurajat. Pe ceas urcam cu 32min/km, eram lenți.

La Omu 2 CP10 am oprit ceasul. Cu ce ceață se lăsase și cu perspectivele de a face peste 21h era important să păstrăm bateria pentru situațiile mai dificile. Mai aveam 9% rezervă, parcursesem 56km, dar “maratonul” până la finish va fi greu. N-o să mai pot ști cum stăm ca timp, dar deja 20h era o utopie: eram doar cu 2 minute mai bine ca reperul de timp la CP10 și urma greul. Oare reușim 21h? Altfel spus: ne-a luat 12h să facem 56km, putem face 35km în 9h?

A urmat feblețea mea – coborârea de Ciubotea CP11: unul din misterele Bucegilor, coborârea la care faci un timp parcă ai fi pe urcare. Față de oamenii normali am scos un timp bun. Jos ne-am întâlnit și cu Alin, care abandonase. Silip plecase ca să aibă companie pe urmele echipei Sponser Master Team  Pepi&Blajiu care erau primii. Noi eram oficial pe locul 2 la general, cu echipa de mixt pe locul 3 la peste 30min în spate.

A durat ceva până la intrarea în Valea Gaura CP12. Iar eram la limită cu apa și mă țineam greu de Csaba. Simțeam o foame nebună și nu mai aveam chef nici de batoane, iar geluri în astfel de situații nu mănânc. Tare mult mi-a lipsit ceva pâine, nu luasem cu mine de la Peștera toate sandwichurile pregătite. Trebuia să încetinesc și să forțez astfel și pe Csaba să luăm apă. Am tot amânat oprirea până deasupra cascadei, nu departe de lanțuri, iar acolo deja era târziu – au fost peste 3h de la Ciubotea cu 1l de apă. Mă uit acum la timp și nu pare să fi pierdut așa mult pe urcarea spre Omu 3 față de anul trecut, dar acele 15min nu reflectă adevărul: eram terminat de foame și sete, mă simțeam gol pe dinăuntru și nu puteam mânca decât cu încetinitorul. În rest mă simțeam perfect. 🙂

Ca să fie totul mai mult ca perfect, din căldare spre Omu 3 după ce am trecut de hămăitul câinilor nu mai vedeam nimic, parcă se terminaseră și stâlpii indicatori. Aveam impresia că Csaba ține prea mult stânga și nu aveam chef deloc să fac urcare în plus. Să ajung pe la zona Hornuri ca să am de unde coborî… Am pornit ceasul în navigare, am avut baftă să prindem un pinten bun. Am și strigat, se vedeau frontale de la voluntari deasupra, patrulau să ajute concurenții. 500m au spus ei că mai e până la cabana Omu, apoi ne-am mai întâlnit cu concurenți care toți spuneau că mai sunt 200m. Inclusiv Adi Cosma 🙂 . Cei 200m parcă au durat o jumătate de oră, plus că nicicum nu reușeam să păstrăm poteca (care știam că-i lată) din cauza ceții. Nu-i invidiam deloc pe cei de la 8500. Adi de exemplu abia acum pornise să coboare spre Ciubotea (după Mălăiești) și era aproape ora 12 noaptea! Și pe Adi Crăciunescu l-am văzut, organizatorii opriseră pe concurenții de la 8500 să mai coboare spre Mălăiești și toți erau îndrumați să meargă spre Ciubotea – practic să treacă de la 8500 la 7500.

În sfârșit la Omu 3 CP13! Am primit liber de la Csaba să stăm până la ora 24 (era 23.30), oricum timpul deja ne ieșise din obiectiv. Am luat supă, mâncam o lingură apoi vreo 20 secunde întrebam stomacul: mai merge una? Am căpătat ritm și după două guri de cola deja parcă am fost alt om. Dar tot flamând… Am tot luat pâine de pe masă, păcat că n-am luat și cu mine. Cola am lăsat-o moștenire la oropsiții care vin după noi. Aveam să aflu că probabil și Balint a băut din cola mea, la a 4-a oară la Omu ajunseseră după ora 1 noaptea și nu se mai servea. Am plecat mai repede de ora 24, în timp ce stăteam s-a încărcat puțin și acumulatorul de la ceas – mulțumesc fetei care avea cablu și încărcător.

Faină coborârea de Guțanu la CP14! Niciodată nu-i la fel! Anul acesta nu s-a văzut nimic până foarte jos. Cea mai mare parte din traseul spre poiana Guțanu l-am făcut tot pe lângă poteci, după track. La Guțanu voluntari dormeau duși, degeaba am strigat. I-am împuns cu bețele! 🙂 Pepi&Blajiu aveau mult timp înainte, era 2 noaptea, când e somnul mai dulce. Scuze și mulțumesc pentru pâine! Ne-au întrebat când vin următorii, așa a trebuit să ne uităm în sus după frontale. I s-a părut la Csaba că vede ceva și am estimat vreo 30min, mai pot dormi încă. Noi am întins-o, ce mult face motivația! Chiar am mers bine în continuare, la Șaua Strunga am bătut civilizați la ușă și am așteptat să ne scrie numărul.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-cK3dILZF-kQ/W0yQ2h60W-I/AAAAAAAA27E/rfBD09kx8g4-3uvQMxUhhzcNoMXZZVqeACCoYBhgL/s144-o/20180716_152337.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6578792422173858786″ caption=”” type=”image” alt=”20180716_152337.jpg” image_size=”4208×2368″ ]
[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-7DdTJxT0WT4/W01xwSpNNNI/AAAAAAAA278/p_1pcCVZa9oA19wBd8MPkkyNSAVybSOLwCCoYBhgL/s144-o/37218038_1749271978442037_3412466303967952896_o.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6579039705110492370″ caption=”” type=”image” alt=”37218038_1749271978442037_3412466303967952896_o.jpg” image_size=”1801×1201″ ]
[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-4x8SkygDRUI/W0yQ2hDFb6I/AAAAAAAA27E/fNrsSK5k1VEKYXXfad_J_3Sof5k2XJpegCCoYBhgL/s144-o/20180716_152231.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6578792421940096930″ caption=”” type=”image” alt=”20180716_152231.jpg” image_size=”2355×3438″ ]

La ora 4 dimineața, după 22h07min am ajuns la finish, pe locul 2 la general. Cum se spune, peste ani va rămâne doar rezultatul, nu și conjunctura. Eu sunt extrem de mulțumit, chiar dacă timpul obținut e ușor sub cel de anul trecut. Am alergat mult într-un ritm care-mi convine alături de Csaba, dacă eram mai puțin grăbit și mai liniștit era și mai bine. Au abandonat mulți concurenți buni, au avut ținte înalte. Altfel de fapt nici nu poți ajunge sus. E problema fiecăruia cât de hard vrea să-și trăiască cursa câtă vreme nu dă de lucru la salvamontiști, organizatori etc.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-1mXz0NUUdiM/W1AipZGiHLI/AAAAAAAA288/KZbLUiQdWsU7KKfnu7z8849vUHQXjKuBACCoYBhgL/s144-o/Screenshot_20180712-155956.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6578788019647062673#6579797150096563378″ caption=”” type=”image” alt=”Screenshot_20180712-155956.jpg” image_size=”720×1280″ ]

Entuziasm după finish – poză Adriana
Pentru mine ediția a X-a a Marathon 7500 a fost de nota 10. Mulțumesc foarte mult Csaba pentru companie! Au fost perioade lungi cu alergare fără reținere, dar și cu urcări la limită. A fost fain! Felicitări concurenților pentru că și-au împins limitele, sunt convins că după o zi sau două uită că a fost greu și anul viitor ne întâlnim iar! Bravo Pepi&Blajiu pentru locul 1 la 7500, bravo Zsolt&Balint pentru locul 1 la 8500! Și bravo Vio&Katharina pentru locul 1 la 3200! Multă lume bună la Marathon 7500, nu pot să-i enumăr pe toți și dacă spun că Ingrid, Zincă, Țale au luat locul 1 nu-i ceva ieșit din comun! O surpriză plăcută, alături de mixtul de la 7500, a fost și echipa Cipri cu Serghei, noi cu ei ne luptam la distanță! Nu m-aș fi gândit! 🙂

Felicitări organizatorilor, voluntarilor! Pot spune deja mulțumesc pentru poze! Eu sper să rămână și cursa de 7500. Normal că dacă nu-i încotro ne-om înscrie și la 8500, dar deja 8500 e altă categorie chiar dacă procentual 1000m în plus diferență de nivel adăugată la 7500m nu pare mult, contează însă mai mult timpul de finish pentru comparațiile cu alte curse. Anul trecut am fost la Pirin Ultra în Bulgaria și la fel am spus că nu-i o cursă obișnuită și se pare că anul acesta schimbă din traseu. Și 7500, și 8500, și Pirin nu sunt curse alergabile ca altele cu cifre mai impresionante. A, domeniul marathon8500.ro încă nu-i luat. 🙂

Jul 172017
 

Marathon7500 2017
Marathon 7500 2017 – echipa Regi și Pioni cu Adi Toma

Mijlocul lui iulie? Marathon 7500! Din nou în Bucegi, din nou echipa Regi și Pioni, a 4-a oară. Ca nume sunt consecvent, ca și coechipier însă l-am avut de această dată pe Adi Toma. Așa ne-am înțeles încă de anul trecut. Cine a făcut propunerea nu-mi mai aduc aminte, în orice caz am fost bucuros și motivat… la fel cum am fost și cu Adi Cosma (2 ediții) și Sebi Butcovan (anul trecut). Toți trei îmi sunt prieteni, cu experiență și care știu ce-i greul, dar fiecare e diferit: Adi Cosma foarte liniștit și constant, Sebi mai aprig și iute și Tomiță extrem de calculat.

În orice caz ultra-ul de anul acesta a fost altfel, a fost unul al rătăcirilor. Trei, tot una și una. N-am folosit gps-ul de drumeție ci ceasul Garmin 935 cu trackul de anul trecut al lui Stroescu, ne-a ajutat foarte mult și foarte bine în ceață, mai ales în cea de pe Bătrâna, problema a fost evident de natură umană și da … ați ghicit, ceasul era pe mâna mea. Dar rătăcirile au fost doar o parte din sarea și piperul cursei, n-au fost decisive ci doar distractive (în traducere frustrante, mai ales ultima) și destul de periculoase. Au mai fost episoade unele simpatice, altele învățătură de minte, în orice caz m-am simțit bine.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-Ym48WcnFgT0/WWyERCSvnyI/AAAAAAAAmKA/8RC-n6rI240D404TR_PcMqYLJYAZ1OzqACCoYBhgL/s144-o/Harta%2Belita%2Bv2.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670595068469026″ caption=”Harta elita v2.jpg” type=”image” alt=”Harta elita v2.jpg” image_size=”1417×2048″ ]

Ținta noastră a fost un timp sub 24h. Tomiță, după calcule elaborate asupra cărora n-am insistat să le aflu formulele, a spus chiar pe la 21 – 22h. Pentru că anii trecuți n-am reușit decât de două ori timpi cu ceva sub 25h și n-a fost ușor, eu eram mai reținut. În orice caz noi nu ne-am abătut de la scopul inițial nicio secundă, chiar și când am ajuns echipa lui Csaba Papp și Mihai Ungur în Poiana Guțanu (au terminat pe 3 la categoria onorifică master, bravo lor): nu ne-a interesat ce fac cei din jur, am mers în ritmul obișnuit. Da, nu-i meritul meu, eu aș fi stat scai, funcționez în impulsuri, dar pe de altă parte dacă am hotărât o dată un lucru împreună așa a rămas. Doar ce am pus o întrebare… 🙂

Cum a fost? Foarte fain! Am încheiat fără nicio problemă, mai puteam liniștit ca și Tomiță să mai mergem parcă la infinit tot așa, se vede că-i obișnuit cu ultramaratoane de mai multe zile. Timpul nostru a fost surprinzător de bun pentru ce efort am făcut, nu mi-a venit să cred că mergând așa constant, fără să forțez, pot obține un rezultat cu aproape 3 ore sub cei de anii trecuți: 22h05min. Au fost multe echipe în acest an, chiar mi s-a părut că a fost un bum, normal că au fost și multe bune și au apărut și mai multe evenimente. Locul nostru a fost 14 la general (iar ne-au depășit Luțicii de la mixt … dar am promis că … doar timpul contează), 13 la masculin și 4 sau 5 la master.

Cu ce să încep? Am să scriu câteva capitolașe, apoi văd cum le rotesc ca ordine.

Nutriția… Cam sub toate aspectele am mai avut de învățat ceva de la Tomiță. Și eu sunt calculat, dar îmi place și neprevăzutul, uneori intenționat mai las ferestre în scutul “așa e cel mai bine și fără riscuri”, alteori intru într-o stare de reverie ca și cum aș sta la malul mării și când mă trezesc și-mi aduc aminte că-i concurs deja se cam întâmplă multe. Tomiță nu-i așa, punct.

Mai întâi mi-a spus că fac totul pe dos: mănânc puțin dimineață înainte de concurs, multe prostii (s-a oprit dezgustat din cititul componentelor după câteva rânduri), beau cola sau cafea și-mi anulez efectul în timpul cursei… A, credeați că vă spun nu știu ce secrete de la el? Păi n-am fost chiar atent la ce a spus, dar m-am sacrificat și m-am trezit la 3 dimineața pentru 10 minute ca să mâncăm și apoi ne-am culcat la loc. Din camaraderie! Dar am mâncat complet altceva decât a mâncat el: 2 ouă fierte și un baton cu semințe primit cândva, sper că anul acesta. Acum că nu mai văd bine să citesc am motiv să nu mă uit nici la termen de garanție, ce să mai spun de conținut.

Partea bună, în sfârșit o laudă în privința asta de la el: mănânc mult în timpul cursei și cam orice. Sandwichurile cu brânză și salam iar nu mi-au ajuns, am mîncat batoane, geluri, m-am bucurat pentru tot ce am găsit la PA-uri: slănină, caș, lebeniță, roșii, nici nu mai știu. Am stat și la Ciubotea și la Omu a treia oară și am mâncat fără grabă supă. Acum am un kg în plus, dar vorba lui Tomiță – e ceva trecător. Sper, vreau să-l cred! Cum spune el – ultra-ul e un concurs de nutriție. I-am fost și eu de ajutor într-un fel: va studia componența gelurilor, acum a folosit și i-au prins bine.

Ritmul… “Studiile” arată că în România se pornește tare. Apăi peste tot e așa. E suficient să fie un Sove! 🙂 Și noi am început tare, dar nu știu cum doar 58min aveam la PA1 Valea Dorului, cel mai slab timp al meu de până atunci. Dar îmi plăcea că nu mă agit prea tare. N-am urmat scurtăturile pe Jepii Mari, așa am căzut de acord amândoi: nu contează câteva minute. Până înapoi la Peștera – PA6 am ajuns în 5h45min. Cel mai bun timp, mister, cu 15min mai bine ca altă dată! De fapt am ajuns în ritmul cu Sebi, dar el deja avea atunci probleme de la o accidentare mai veche.

Fără să ne dăm seama ne-a luat și pe noi valul și cred că de multă vreme Tomiță n-a fost scos din făgașele lui – am reușit eu. Ca urmare în continuare spre Omu am luat-o mai încet, cărând suplimentar și restul de mâncare necesar pentru cursă și bonus pentru el – suprapantaloni. Eu m-am tot codit – mereu pe Omu e frig, ceață, vânt, noaptea nu-i de stat, dacă mai dă și ploaia… numai când mă gândesc și-mi clănțăne dinții – și până la urmă nu prea convins am rămas la foița clasică, nu la cea “de război” pe care o folosesc la ultra-urile de pe alte meleaguri.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-Qp3gVMF9PLE/WWyESuV4RjI/AAAAAAAAmKA/DSKAPGwq-sUJhLmU182g8efiJNremQajgCCoYBhgL/s144-o/printscreen1.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670624072648242″ caption=”” type=”image” alt=”printscreen1.jpg” image_size=”1440×900″ ][peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-KEFq8sl6zLE/WWyETLTl1qI/AAAAAAAAmKA/0lxIBr08ERgqHZNr3GmnJ1IdnbYkJk_pACCoYBhgL/s144-o/printscreen2.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670631847679650″ caption=”” type=”image” alt=”printscreen2.jpg” image_size=”1440×900″ ]

A pierdut semnalul ceasul pe Jepii Mici la un moment dat, si cu altele am pățit – este o gaură neagră pe acolo, până mi-am dat seama… Am fost nevoit să unesc trackurile și concluziile:
– până la PA6 Peștera – primii 33km – puls mediu 144bpm, minim 97, maxim 160, doar cam 4 minute pauză
– de la PA6 la finish (ne-au ieșit cam 97km cu rătăciri) – puls mediu 123bpm, minim 82, maxim 158, 2h5min pauză.
Cum am spus, am mâncat mult plus diverse alte motive. Am tot mers după Tomiță mai ales la vale – alerga foarte constant, mi-a plăcut ritmul lui. În afară de prima buclă când l-am scos din matcă, în rest a fost imperturbabil.

Rătăcirile… Trebuie înclinație pentru așa ceva, și eu am ceva nativ.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-s_XDPFlaTlA/WWyETt9FWBI/AAAAAAAAmKA/KSQUUHSdauomZCuQRfcOw7WdnaC2RYlHACCoYBhgL/s144-o/printscreen3%2Bratacire1%2BValea%2BCerbului.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670641148516370″ caption=”printscreen3 ratacire1 Valea Cerbului.jpg” type=”image” alt=”printscreen3 ratacire1 Valea Cerbului.jpg” image_size=”1440×900″ ]

Prima a fost pe Valea Cerbului, s-ar zice că e imposibil. Am mers perfect până când trackul indica stânga – coborâre pe partea cealaltă a văii. Dar nu! Eu văzusem la cineva pe Strava că putuse să păstreze traseul pe partea dreaptă unde eram noi și am continuat pe linie de nivel. Până am ajuns la un mic platou înierbat unde am zburătăcit niște capre negre și am gonit un urs. Ursul era în plan îndepărtat, abia l-am văzut – fugea la vale spre deosebire de capre.
Și de aici a început distracția – cum coborâm? Tomiță a spus că nu se mai întoarce… Și m-a întrebat dacă am mai fost pe acolo. Veci! Și nici n-o să mă mai duc. Se vedeau concurenții ca purecii la vale și noi aveam de coborât săritori cu stânci de 3-4 metri. Dacă ne blocam undeva… Noroc cu jnepenișul, de-am alunecat controlat pe el. Și noroc cu norocul… Nici caprele negre nu puteau coborî pe acolo. Și uite-așa am ajuns iar în urma echipei de mixt care a încheiat pe locul 2 – cu Dani Florea. La început le-am spus că am stat în tufe…

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-IA7Pz4a-ydg/WWyEUNTB3oI/AAAAAAAAmKA/qyA2ekGv0mwQjC9fTWOiD5NZLRLgFmEKwCCoYBhgL/s144-o/printscreen4%2Bratacire2%2Burcare%2BBucsoiu.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670649562062466″ caption=”printscreen4 ratacire2 urcare Bucsoiu.jpg” type=”image” alt=”printscreen4 ratacire2 urcare Bucsoiu.jpg” image_size=”1440×900″ ]

Ne-am jurat că nu mai lăsăm cărarea. N-am lăsat-o până la urcarea de Bucșoiu după PA9 – Prepeleac. Asta măcar a fost fără de voie și de acolo m-am învățat minte să mă uit periodic la trackul de pe ceas. Undeva o luasem înainte prin jnepeniș pe o potecă clară și am ajuns la baza unui perete destul de abrupt. Cărarea normală era undeva departe în vale la stânga. De la Tomiță știu – nu ne întoarcem. Am făcut câțiva pași la dreapta unde era peretele mai accesibil si am trecut în modul 4×4 cu speranța că nu e creastă secundară și putem da în cărare. Erau și urme clare pe perete – alți deștepți, trebuie să facem un fan club, poate fi sediul central și la Cluj – știu eu de ce.
A fost un concurs cu noroc, așa că am văzut cărarea nu departe și iar ne-am tras pe fund pe jnepeniș pe unde am găsit că-i mai accesibil.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-OAIT8NP8J_8/WWyEUifPVsI/AAAAAAAAmKA/zXpCLHa5HuQlAibGPI_cKYBOn2C_29ydgCCoYBhgL/s144-o/printscreen5%2Bratacire3%2BPadina%2Brezervatie%2BHoroabe.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670655250421442″ caption=”printscreen5 ratacire3 Padina rezervatie Horoabe.jpg” type=”image” alt=”printscreen5 ratacire3 Padina rezervatie Horoabe.jpg” image_size=”1440×900″ ]

A treia a fost frustrantă. Pe când să încheiem concursul, după orbecăieli prin ceață pe sus și împiedicări când mă uitam la ceas – doar nu puteam memora obstacolele decât 2-3 metri cât vedeam, de la Padina am ajuns la Horoabe. Acum știu, undeva zăcuse în minte cuvântul acesta, acum am citit. Frumoase chei, am văzut în poze, dar să le străbați noaptea e pedeapsă. Tocmai ne uitasem la oră și indica 3.29 . 1,8km de traseu până la finish. Nu ne vine să credem, era timpul de luat o decizie – ori o luăm pe track spre mănăstire, dar eu nu cunosc pe unde trebuie să trecem valea Ialomiței, ori o luăm frumos spre șosea și treburile sunt clare. Ne pune michiduță și alegem trackul.
Și în loc să ajungem ca domnii la biserică, am urmat poteca pe partea stângă a văii Ialomiței și fără să ne dăm seama am continuat pe o ramură a pârâului Horoabe ce se varsă în Ialomița. Ne schimbasem și direcția de mers de nu mai înțelegeam nimic din ce văd pe ceas. La început am continuat în aceeași direcție greșită, am trecut peste pârâiașe și terenuri înșelătoare – un fel de mlaștini, am văzut pereți înalți și mi-am dat drumul la cuvinte. Eram clar în amonte de mănăstire. Am tot căutat o direcție corectă de întoarcere, că ne tot învârtisem, am trecut cred pe lângă cabana Horoabele și în sfârșit am ajuns – 36minute pentru 2km de aproape plat e o performanță. Am depășit și timpul de 22h.

Concluzii nu trag, uitându-mă în urmă mi se pare că mi-a plăcut. Nu folosiți trackurile mele – sfatul meu. În general, nu-i vorba numai de 7500. Nu intotdeauna am motive logice să las potecile. În cel mai fericit caz găsiți un morman la capăt, nu punct de belvedere. Nu-mi asum nicio responsabilitate.

Ghiveci… Ce a mai rămas de spus? Eu cred că Marathon 7500 a fost un succes. Și un pas înainte. Mare, în reglementarea viitoare a concursurilor mai grele. Nu-i de joacă. Super implicarea, organizarea, voluntarii. Ca de obicei la concursurile CPNT – etichete pe Bucșoiu – Brasov, Propark, 7500. Oameni faini și concurenții, dar e clar că unii au mai puțină experiență montană. Pisica se zice că are 9 vieți, pentru om nu m-aș baza. Felicitări tuturor, în special pentru autodepășire! Voință, muncă, speranță, dorință, luptă, încredere, spirit de echipă, un strop de necunoscut… fain.

Poate ce m-a amuzat pe mine nu a avut același efect pentru alții. Dar a fost cu bună intenție… Pe urcarea pe Jepii Mici trece Iulian Grigore pe lângă noi și apoi, de sus, ne stimulează – haide Veze! Vin eu cum pot, nu vreau să schimb ritmul, e destul de tare pentru mine și așa. Și țin minte, am cu cine mă hârjoni. Atâta că acum sunt cu Tomiță, pe el nu-l interesează treburile lumești.
Vine Bucșoiu, după primele 2 ieșiri în decor. În față iar, haide Veze. Nu-mi dau seama că e Iulian, credeam că e Vlad din echipa cu Cristina Cecan, nu puteau fi departe și în fața noastră mai era echipa de mixt a lui Florea. Tomiță nimic, eu doar mă gândesc ce să fac că nu-l pot ajunge.
Și ne ajunge o echipă… Și îi rog – când îi ajungeți pe cei din față – și arăt cu degetul – spuneți că sunteți buzduganul lui Veze și că imediat vin și eu. Dau o bere! Îi știam din vedere, dar nu le știam numele. Am aflat pe urmă că e echipa lui Bubulu și cu ei ne-am tot intersectat până pe Bătrâna. Faini oameni, cu umor! Nu știu cum făceau că mereu treceau ca trenul pe lângă noi, indiferent că era deal sau plat (la vale eram noi mai rapizi) și apoi se opreau prin tufe sau la taclale de intrau în disperare organizatorii de la Omu și iar le treceam înainte. Dar să revin – one men have a mission! Cum a auzit de bere Bubulu a și lansat un sprint pe Bucșoiu în sus, în 2 timpi și 3 mișcări a parcurs diferența de nivel de vreo 50m luîndu-l și pe celălalt Șeitan cu el. De acolo un strigăt: zice că nu-i Vlad! Eu: nu-i adevărat, minte! Apoi mi-am dat seama că avea dreptate. Dar acum îi sunt dator cu 2 beri, nu uit: înspre intrarea Gaura l-a ajuns pe adevăratul Vlad și a trimis mesajul. 🙂 Mulțumesc!

Acum un alt aspect. Fain că s-au gândit organizatorii la un reper pe Bucșoiu. Are și puterea de a stârni curiozitatea. Ca idee, de anul viitor poate fac ca și la Propark la proba cu găsirea frunzelor. Pedeapsa acolo, în cazul când nu găseai toate frunzele, a fost că trebuia să parcurgi în alergare o distanță cu atât mai mare cu cât aveai mai puține frunze identificate și să-ți faci selfie cu echipa la un reper care indica distanța. Așa și aici, concurenții sunt obligați să aibă mobil, așadar pot să-și facă un selfie cu indicatorul de Bucșoiu. Le rămâne și amintire. Se poate pune ceva specific acolo, să apară în poze, să nu se spună că și-au făcut poza cu zile înainte.

[peg-image src=”https://lh3.googleusercontent.com/-i4OlK9RUemI/WWyER_MRBHI/AAAAAAAAmKA/KwuJzQRtOwAifGR1ZYdO6bxzJqc9F_uGwCCoYBhgL/s144-o/poza1.jpg” href=”https://picasaweb.google.com/103481498978040293448/6443670586371514353#6443670611415860338″ caption=”” type=”image” alt=”poza1.jpg” image_size=”2048×1536″ ]

Cu privire la echipamentul obligatoriu, deja e evident că sunt tot mai mulți concurenți la un nivel tot mai ridicat și care ajung să concureze la concursuri ca 7500, în condiții care pot ajunge ușor la limita de supraviețuire. Se poate întâmpla oricui, “numai mie nu”. E trecut ca obligatoriu, dar cum mi-a adus aminte în mașină Pantiș – knowing, mastering, breaking the rules. La toate concursurile de ultra din străinătate controlul unor elemente de echipament obligatoriu nu e doar o “amenințare”, ci o realitate. Uneori te și miri de ce a abandonat un favorit, ca să transpire apoi câteva informații. La Omu ușor se poate face un control, nu sunt încă mii de concurenți. Înainte de lăsarea nopții musai de verificat frontala (poate există dar s-a stricat de la un șoc), haina de ploaie, mobilul, în fine – ce se consideră de bază, nu toate și nu prin sondaj. Fără excepție!

La sfârșit, stimă pentru cum pot merge Cristina și Vlad. Dar… Nu-i obligatoriu să ajungi la limită. Nici nu ne-a trecut prin cap că n-au nimic în plus de îmbrăcat. Nu puteam concepe. E amuzant cum povestesc Adi Țap și Bogdan ce pățesc ei de fiecare dată și merită să-i asculți și să-i vezi cum le lucesc ochii când explică. An de an! Ei doar își forțează limitele ca să-și apropie o utopie care ar deveni mult mai tangibilă cu stilul lui Tomiță. Eu nu pot să zic decât atât: nu are sens să împrăștii piticii fiecăruia, mai ales dacă nu-s periculoși.
Ce nu se face: nu se lasă coechipierul. Da, sunt excepții. Poate în pustietate, ultimă măsură. Dar aici nu. Nu contează ce spune cel slăbit sau accidentat. E mai puțin lucid ca omul de lângă el. Atâtea echipe au trecut, un telefon… Timpul contează. A trecut epoca ștafetei, a trecut și cea a focurilor din vârf de deal în vârf de deal. Dar în primul rând trebuie să recunoști că ai o problemă. Asta înseamnă un om puternic! Nu te trimite nimeni la doctor decât când pici jos. Și uneori e prea târziu.
Am scris anul trecut despre epopeea noastră – Sebi și cu mine. Tot la intrarea în Valea Gaura. Noi am procedat altfel. Cu pauze.

Mulțumesc Tomiță pentru aventură! Sper că nu te-ai plictisit! 🙂 Să ne vedem sănătoși! Și pași înainte!

Mulțumesc pentru poze! Mai adaug eu și altele, nu mă pot abține.

PS. Ce s-a întâmplat de fapt – Cristina și Vlad. De reținut, nu de acuzat.

Cristina Cecan Veze, felicitari! Dar legat de echipament obligatoriu: eu am avut haine! 
Cristina Cecan Lipsa mea acuta de energie s-a datorat si unor factori din afara cursei. Tocmai asta e frumusetea unei curse: ce se intampla si inaintea startului si cum e gestionat. Anul acesta, desi am picioare mai tari, stresul ma doboara. Cu asta in “sistem”, plus 4 rataciri, o indigestie si altele, corpul nu mai vrea sa continue .
Vezentan Laurentiu Se poate intampla la oricine sa aiba probleme fizice, sa se epuizeze. Ai fost tare, daca faceai pauza mai repede era mai bine. Stiu ca ai stat si la Ciubotea si ai mancat supa, deci te-ai straduit sa-ti revii. Luticii n-au stat. De fapt nu cred ca exista alergator de ultra sa nu fi trecut prin astfel de faze, “numai eu nu”  . Ce e cel mai important insa – ai avut echipamentul obligatoriu. Ma bucur! Pe de alta parte poate Vlad n-a avut. Nu iese fum fara foc, zvonurile nu apar din nimic. Dar… daca si Vlad a avut de toate atunci … babele de pe banca la tara trebuie sa ia lectii de la alergatori. Mai ramane… parasirea coechipierului. Nu degeaba Marathon 7500 e pe echipe: pentru siguranta. Asa a fost conceput, pentru ca altfel at fi fost nevoie de mult mai multe resurse din partea organizatorului ca sa acopere concursul. Vezi intalnirile cu ursi, rataciri pe stanci, vremea proasta… La scara mai mica, acelasi motiv este si la Maraton Apuseni – proba family – nu poti trimite copiii singuri in padure doar cu marcaj clasic.

 

Cristina Cecan Jocul este de echipa iar ce am invatat eu e ca echipa incepe cu mult inainte de 7500 si nu se termina dupa .
Vezentan Laurentiu Adica acum fugi dupa Vlad ca sa-l bati?  Vezi ca umbla deghizat in clovn, sa nu ni-i rapesti pe toti.
Cristina Cecan Sa-l bat eventual pe umar. Eu n-am sa-l condamn pe Vlad niciodata insa imi invat lectiile .
Cristina Cecan In plus, nu-mi place deloc postura de “victima”. Sunt doar o alergatoare tanara, pasionata si care rumega informatiile 
Vezentan Laurentiu Tu ai insistat sa plece? Sau faptul ca ingheta fara echipament pe el insemna un risc in plus?
Cristina Cecan Eu i-am spus sa plece, el a intrebat “esti sigura?” si am spus “da”.
Cristina Cecan M-am gandit si la el. Vroiam sa ajunga la cabana, era obosit rau.
Vezentan Laurentiu Ok, asta nu se face. N-a stiut nici el, de la tine ma asteptam sa-l trimiti cu sorcova. Putea s-o incurce el si sa scapi tu, au mai fost cazuri. Pe el l-ar fi gasit doar dimineata. Poate… Ma bucur ca s-a lamurit problema asta. Si ma bucur ca ai fost de acord sa scrii. Esti un “barbat” adevarat. 
Cristina Cecan Ah, fii linistit, se pare ca au trecut alergatori pe langa mine care nici nu s-au oprit! Viata bate filmul! 

Vezentan Laurentiu Imi permit sa pun discutia si pe blog. Mi se pare importanta.
Cristina Cecan Ai acordul meu.
Vezentan Laurentiu S-ar putea sa ne vedem la VMT.  Bafta!

Jul 222016
 

la final – mulţumesc pentru poze – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

Nu scriu multe în plus faţă de varianta mai “rapidă” de pe FB. Sper însă că Sebastian va completa imaginea echipei despre concurs cu câteva cuvinte. Nu-l stresez, are mult de lucru la casă. 🙂

De această dată la Marathon 7500 am fost împreună cu prietenul meu Sebastian, să încercăm să facem o figură bună şi în clasamentul de masteri. Adi Cosma, coechipierul meu din anii trecuţi, era prea tinerel… încă 🙂 şi a format echipa ATAC cu Adrian Toma. Tot glumeam noi pe seama numelui ales, combinaţie din iniţialele numelor lor, ştiind cât de “zen” sunt amândoi. S-au înţeles de minune şi s-a văzut şi la rezultat – sub 25h, bravo lor!

A fost o vreme bună, minus vântul puternic din noapte de la cabana Omu, asta pentru cine n-a fost suficient de rapid – cum se spune – norocul ţine cu cei buni sau, mai practic, e cum ţi-l faci. S-a mers tare şi s-au scos şi recorduri ale competiţiei. Au fost foarte multe echipe la start – 65 la masculin, 18 la mixt şi 7 la feminin.

profilul concursului – distanţă 90km+ şi diferenţă de nivel 7500m+ – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

La ora 6 dimineaţa a fost startul de la Peştera – Bucegi, Dâmboviţa. Noi am mers foarte bine două treimi din cursă, deşi Sebi începuse deja de pe coborârea pe Jepii Mari să aibă probleme serioase la un picior. Se vedea că se chinuie şi nu era un semn bun pentru o cursă atât de lungă şi grea. Mergeam în schimb peste aşteptări la urcări şi reuşeam cu brio să compensăm pierderea pe coborâri. Am reajuns echipa poloneză de mixt pe Jepii Mici, care era mult mai sprintenă ca noi la vale. Abia am aşteptat să ajungem înapoi la P6 Peştera şi să încercăm să-i atenuăm durerea, aveam pregătit ceva şi pentru astfel de cazuri. La P6 eram cu jumătate de oră sub timpul din anii trecuţi – aproximativ 6 ore. Ca de obicei aveam la mine o foaie cu timpii intermediari ale echipelor din anul trecut – primele 10, cu timpul maxim de finish 26h şi câteva minute. Mai jos de atât nu avea rost să pun pe hârtie, era clar că ar fi însemnat situaţii excepţionale şi atunci timpul final nu mai avea relevanţă.

mai avem puţin până la P5 – Babele – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni
From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni
From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

Cumva am scăpat şi de Valea Cerbului şi la Gura Diham ATAC era cu câteva minute după noi. Pe Bucşoiu am prins din urmă prima echipă de fete – venite din Ungaria. Mamă, mult mai vorbeau fetele acelea! Non stop, noroc că nu înţelegeam ce. 🙂 Însă acest lucru mi-a indicat că erau relaxate şi nu mergeau la maxim. A fost un grup de concurenţi din ţara vecină şi toţi au mers foarte bine. Ne-am întâlnit şi cu Lucian Clinciu care deja verifica traseul spre Bucşoiu şi dorea să pună nişte luminiţe – era şi ceaţă şi începuse să bată tare vântul. Pe la ora 19.20 am bifat vârful Omu pentru a doua oară, eram cu “eterna” jumătate de oră avans faţă de anul trecut, reuşisem iar să recuperăm pierderea pe coborâre. Incă aveam şanse la un timp final sub 24h dar deja eram în stadiul de “menţinere avans”.

cam aşa arăta vremea sub Omu – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

A urmat coborârea de Ciubotea unde numai cine n-a vrut nu ne-a depăşit. 🙂 S-au lipit de noi Octavian şi David din echipa Ingineriiaici este ce au scris ei, n-aveau gps (urma noaptea) şi momentan le convenea ritmul nostru. David avea şi el probleme, mi se părea că mai degrabă din cauza epuizării. Echipa Ţânţarii – familia Luţic – au trecut în mare viteză de noi, sunt buni coborâtori. Sperau cred să-i ajungă pe polonezi. Anul acesta au ajuns după noi la Omu după urcarea de Bucşoiu.

am făcut şi eu două poze cu mobilul, atât, că poate îmi va trebui – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

La intrarea de Valea Gaura ca timp eram bine dar eram tot mai lenţi. Tot efortul cu piciorul nu avea cum să nu-l epuizeze pe Sebi, oricât de antrenat era. I se făcuse rău. Trecuseră de noi prietenii de la ATAC, iar la lanţuri pur şi simplu a trebuit să stăm mai multe minute – nu le puteam urca. Nu avea sens să mai stea cu noi Inginerii aşa că le-am spus că mai bine pleacă şi dacă au probleme de orientare să se oprească, să-şi folosească eventual foliile de supravieţuire şi să aştepte că sigur “trenuri” vor mai veni şi se vor putea lipi de ele câte o perioadă. Au încheiat cu bine cu un sfert de oră peste 25h. Au trecut de noi şi echipa Rupicapra GP cu Sztranyiczki Gabor si Hadnagy Péter – tot prieteni şi tot de la Cluj. De fapt în tot concursul acesta au participat o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, cred că-i ştiu pe majoritatea.

Pentru mine şi Sebi deja devenise o provocare să ajungem la Omu pentru a treia oară, ne-am fi bucurat să putem abandona acolo fără să creăm probleme organizatorilor. Mi-am adus aminte de o excursie grea la munte, în martie, la Refugiul Agăţat din Parâng, unde mă pornisem cu un prieten, studenţi fiind. Foarte mult contează să iţi foloseşti experienţa şi să înveţi ceva din fiecare clipă care trece. Sunt episoade din viaţă care mi-au rămas vii în minte deşi au trecut mulţi ani pentru că într-un fel sau altul m-au marcat. Nu spun nimic nou cu asta, aşa suntem. Atunci eram cu rucsaci grei, în condiţii de iarnă, tot drumul din Petroşani pe Valea Jieţului îl parcursesem pe jos. Am învăţat atunci 3 lucruri, din care unul ne-a folosit: am ajuns să ne schimbăm la făcut urme la un număr de paşi care tot a scăzut până am adoptat altă soluţie. Aşa că acum am botezat-o regula celor 20 de paşi: mers şi pauză şi tot aşa până Sebi şi-a revenit, fără să răsufle greu la capătul acelor paşi. Incredibil ce multă voinţă are! Mergeam în faţa lui ca să fiu sigur că nu trişează, forţând. Nu puteam face mare lucru, aşa că m-am străduit să tac: nici mie când sunt obosit nu-mi place să vorbesc.

Dar, dacă tot sunt pe blog, scriu despre excursia de atunci cu Luşu. De multe ori am fost doar noi doi în tot felul de excursii, inclusiv traversarea Munţilor Rodnei, fără ca atunci să ne punem problema că e cine ştie ce provocare. Nu ştiu cum se face dar cu el mereu parcă mergeam spre extrem, de soţia m-a rugat să mai luăm pe cineva mai normal cu noi dacă nu se poate altfel.
Nu părea să fie cine ştie ce mersul la refugiu, am mai fost de câteva ori. Dar acum primul impediment era că practic la fiecare pas se rupea stratul de gheaţă sub picioare, aveam rucsaci grei, şi tot aşa urma să străbatem cei aproximativ 10km pe Valea Jieţului. Conta timpul de parcurgere pentru că se înnopta repede, iar trenurile nici atunci nu erau prea dese să ne putem alege o oră de sosire avantajoasă. Şi aici a fost primul lucru pe care l-am învăţat: erau din când în când urme de animale, în special lupi, care urmau drumul în zig-zag, uşor îngheţate. Pe ele, culmea, gheaţa nu mai ceda sub paşi şi aşa am ajuns să ne bucurăm când le găseam şi să le urmăm. Aveau ei simţurile lor să ştie unde zăpada era mai tare sau pur şi simplu era ca şi cum cineva ne făcuse urme? 
Am ajuns apoi în zona de pădure şi acolo zăpada era mare. Nici în zilele de vară nu-i floare la ureche de urcat pe acolo. Acum însă era greu, tot mai greu: uneori parcă înotam. Şi atunci am început să facem un lucru normal, să ne schimbăm la făcut urme, făcând câte un pas lateral când nu mai puteam şi simţeam nevoia de pauză. Şi, încetul cu încetul, am ajuns să ne numărăm paşii, mai întâi 50, apoi 20, apoi 10… Şi aşa am învăţat al doilea lucru: că nu metrul e unitatea de măsură la munte, ci pasul. Şi pas cu pas, cu răbdare, ajungi la destinaţie. Important e să numeri, ajută, te face să simţi că progresezi. Cam aşa cum numeri oile ca să adormi. 🙂 Număratul te ajută şi la mare când ajungi departe în larg şi ţi se pare că nu te mai apropii de mal orice ai face. Scapi de panică. Totul a culminat când au început să apară trunchiuri căzute de copaci imenşi în calea noastră şi să cădem la propriu printre ei, rămânând atârnaţi în chingile de la rucsaci, cu picioarele practic în gol. Ne gândeam cum vom face dacă ne prinde noaptea şi nu ajungem, dar deja era prea de tot: nu aveam cort şi era seară. 
Şi aşa am ajuns la al treilea lucru: eram la trenă şi am hotărât să-mi las rucsacul şi să-l agăţ într-un copac. Am început să urc în disperare, chiar şi în patru labe. Aşa eram de pornit că nu aveam decât un gând, fără să mă uit prea mult în stânga şi-n dreapta: să scap de pădure şi să urc pe primul deal din golul alpin. Şi la un moment dat Luşu m-a strigat: hai că ai trecut, trebuie s-o luăm la dreapta! Până să facă el focul mi-am şi recuperat rucsacul şi era noapte.
Cum s-a încheiat excursia? Noi aveam gânduri măreţe, dar ziua următoare doar am stat la refugiu şi în zonă, ronţăind la căldură şi uitându-ne cu subînţeles unul la altul. Duminica ne-am întors. 

Şi în sfârşit Omu pentru a treia oară, 20h45min de la startul de la ora 6. Doar cu 10 min în depăşire faţă de timpul de anul trecut când încheiasem cu Adi Cosma în 24h52min. Dar acum nu ştiam dacă vom mai putea continua. Era mai importantă sănătatea, nu doream nici unul din noi să fie urmări de lungă durată. Am ştampilat totuşi foaia de drum şi am aşteptat. Am oprit şi gps-ul, după calculele mele puteam ajunge la limită cu bateriile, teoretic 6h (schimb baterii P6 Peştera)+ 20h (timp maxim specificat) ar fi funcţionat maxim 26h. Numai kilometri în plus n-aveam chef să facem. A contat mult şi faptul că oricum drumul spre finishul la Peştera tot trebuia să-l facem. Aşa că Sebi a spus “Hai”! Am întrebat pe o fată voluntară ce distanţă mai este până la final deşi ştiam foarte bine… Mi-a plăcut răspunsul – numai 10km. 🙂 N-am putut decât să-i răspund decât tot cu umor – o să fim fericiţi dacă ajungem în 5h. În realitate ne-au trebuit 6h10min la cei peste 16km rămaşi… Până să plecăm noi a ieşit în vântul de afară echipa Doi de la ClujAdrian Tap şi Bogdan Morutan (adică tot de-ai mei), tot spre Batrâna, după lungi explicaţii despre traseu ale lui Silviu Bălan. După 10 minute s-au întors şi au spus că ei nu văd nicio stâncă unde să facă la stânga şi apoi la dreapta. 🙂 I-a luat Silviu de mânuţă şi i-a condus, lăsând şi o vestă reflectorizantă acolo (poate o lăsase dinainte).

la final, Cornelia ne aştepta – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni
From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

Am încheiat concursul în 26h55min, locul 4 la categoria master (la 5 minute de locul 3), locul 18 la masculin şi 22 general. A fost infernală coborârea spre Poiana Guţanu în condiţia actuală, număram pietrele. Ne-am regăsit însă motivaţia şi pe final aceasta a fost să încheiem sub 27h şi să nu ne mai ajungă nimeni … în afară de locul 3 la master. Bravo Sebi, recuperare rapidă! Eu n-aş fi avut puterea să continui în locul tău, cred că pentru tine a contat mai mult coechipierul decât binele propriu. Mulţumesc că ai fost alături de mine! E un concurs frumos Marathon 7500, parcă văd că vom spune – prea frumos ca să nu mergem din nou. 🙂

hârtia de la P9 nu s-a lipit – iFrom Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni
greu, dar frumos şi interesant – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni

Foarte faini oameni s-au strâns la acest concurs, de la concurenţi la organizatori, voluntari, fotografi. Relaxaţi, cu umor, săritori şi operativi ca nişte oameni de munte adevăraţi. Mulţumesc Cornelia Butcovan pentru suport!

Pentru mine urmează UTMB, va fi greu. Acolo n-o să-mi permit să merg fără beţe.

Jul 242015
 

Venise timpul unei noi încercări la Marathon 7500. Anul trecut n-a fost prea vesel, în zona alpină ploua puternic şi urma ca noaptea să şi îngheţăm – şi ştim cu toţii că la murături nu le prinde bine frigul. Ca urmare a fost cursă întreruptă la toţi la 19.30 (noi ajunsesem pentru a doua oară la Omu la 19.59.59), încheind pe locul 11 la masculin şi 14 la general. Ce ţin bine minte e că îmi scosesem hainele din pantaloni pentru ca apa să se scurgă cât mai nestânjenită şi că nu stăteam o clipă pe urcarea de Bucşoiu, la nevoie bătând pasul pe loc. Singurul lucru avantajos la ploaia aceea puternincă era că nu bătea tare vântul.

la start – poze Fisheye.ro – multumesc – From Marathon 7500 2015 – Bucegi
poze Fisheye.ro – multumesc – From Marathon 7500 2015 – Bucegi
poze Fisheye.ro – multumesc – From Marathon 7500 2015 – Bucegi

Acum se anunţa caniculă, deci erau mari şanse ca să încheiem cu bine cursa. Am luat-o de la capăt, cu echipa Regi şi Pioni şi cu coechipierul şi prietenul meu Adi Cosma, cu care mă înţelesesem foarte bine. Ţinta noastră a rămas la fel, să încercăm să ne încadrăm în 24 ore. Nu mi-a lipsit şi de data aceasta hârtia cu timpii intermediari din 2013 de la câteva echipe, la care am adăugat şi timpii noştri de anul trecut.

De data aceasta am stat la cort şi mi-a prins bine – noaptea a fost suficient de rece ca să-mi dau seama că mai bine îmi iau un impermeabil cu membrană chiar dacă cântărea triplu ca foiţa şi mi-am pus şi o bluză cu mânecă lungă suplimentară. Porţiunea nouă pentru mine – Ciubotea-Bran-Valea Gaura-Omu-Guţanu-Peştera urma s-o parcurgem în cea mai mare parte noaptea. Tot la capitolul dorinţe trec şi speranţa ca la Omu să ajungem de pe Bucşoiu mai repede ca anul trecut şi să parcurgem coborârea de Ciubotea-Bran pe lumină.

la PA Gura Diham – multumesc pentru poza – From Marathon 7500 2015 – Bucegi
foaie cu timpi de referinta – From Marathon 7500 2015 – Bucegi

M-am tot gândit înainte de concurs, încercând să-mi aduc aminte când am mai fost pe urcarea de Gaura. Prin Bucegi am tot fost mai demult în drumeţie, dar accesarea dinspre Piatra Craiului numai o dată se pare că am făcut-o. Ţineam minte că am trecut pe la Cascada Moara Dracului … secolul trecut. E ciudat că pot spune asta, mă simt … nemuritor, ca un Highlander 🙂 Aşa cum acum alerg singur, mă duc cu MTB-ul singur, şi atunci erau excursii care le făceam singur. Pornisem să fac creasta Pietrei Craiului, aveam două zile pentru asta, urmând apoi să ajung la Cabana Diham în Bucegi unde era ceva întrunire legată de alpinism, cicloturism… nu mai ştiu. Cum ajung acolo, pe ce cărări? Doar aveam hărţi! Aveam harţi?! Mai am ceva poze de atunci, am să le postez, pentru mine a fost o excursie plină de pitoresc. Ireal de ordonat eram atunci! Nu-mi vine sa cred! Am găsit albumul, 24 poziţii, pe fiecare scrie data (11-14.07.1996), unde s-a făcut poza, spre ce priveam, tipul de film (Scotch 24DIN), obiectivul – rectangular sau nu, numărul de album (f1), mai am şi filmul. Hartă aveam numai cu Bucegii, ediţie 1984 şi probabil nelipsitul pe atunci “Ghidul marcajelor turistice” ediţia 1958, amintire de la tata (de altfel şi aparatele foto, el era pasionat şi de fotografie).

From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi

Marathon 7500 a fost şi un prilej de incursiune în trecut. Mie-mi plac mult Bucegii. În Piatra Craiului am început să urc pe Piatra Mică dar vremea se schimba în rău. Ca să nu car multe pornisem doar cu foaia exterioară de la cort, fără cuie şi beţe, şi un briceag. De la început tura a devenit interesantă. Mai urcau grupuri spre cabana Curmătura şi am intrat în poveşti. M-am pomenit că o fată vrea să vină cu mine şi degeaba am spus că n-am cort adevărat. 🙂 Aşa că ne-a prins noaptea pe Piatra Mică, am mers mai încet. Am cioplit repede beţe şi cuie, că mirosea a ploaie. Ziua următoare, pe ploaie, a trebuit să coborâm la Curmătura, unde ne-am despărţit, schimbând adrese. Da, atunci aşa era, nu schimbai numere de telefon şi emailuri. Eram tare aerian atunci şi timid şi nu i-am mai scris… În fine, planul meu era să mai stau o zi cu “cortul” lângă Curmătura şi dacă n-am încotro să pornesc mai repede spre Bucegi. Acolo se vedea soare. Şi n-am avut noroc cu vremea, aşa că am trecut prin Prăpastiile Zărneştilor şi am luat-o spre Bran. Scrie pe poze pe unde am luat-o. Am mers destul de mult pe o cărare pe lângă un pârâiaş care şerpuia prin iarbă – Valea cu Cale (semnificativă denumire), ce mai ţin minte e că la ieşirea dintr-un sat era o iurtă mare de ţigani la care le-am făcut în viteză şi pe furiş câteva poze. Fiecare trebăluia câte ceva – se vedea organizarea, copiii se jucau, aveau hinţi din sfoară… Fain să fii nomad din când în când, dar o viaţă mi se pare imposibil. În mod normal aş fi căscat gura multă vreme uitându-mă la ei dar instinctul de conservare a fost mai puternic. Am dormit mai încolo pe vale, pe masa de la un adăpost cu acoperiş. M-a şi întrebat un cioban de ce n-am făcut foc, că au clănţănit câinii lui a urs. Auzisem şi eu câinii noaptea, neaşteptat de aproape. Tot ce mi-a trecut prin cap a fost că nu scap nici acolo de ei, că dacă ştiam mai mergeam puţin. Nu ţin minte să fi fost atunci cabluri şi corzi pe valea Gaura ca acum, iar faptul că am urcat pe noapte la concurs nu m-a ajutat să-mi rememorez traseul.

From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi

Ştiam anul trecut unde am pierdut mai multă vreme pe traseu, iar acum urma să fim mai atenţi şi la opriri. Era important să avem noi ritm, iar apoi un rezultat bun putea urma firesc. Am scris şi pe FB că după CP1 cabana Valea Dorului eram în avans de 6 minute fără să ne întrebuinţăm, dar până la CP2 Poiana Stânii am reuşit să ne rătăcim în grup, de fapt să coborâm spre Sinaia. Neatenţia ne-a costat 10 minute, parcurgând peste 1 km în plus şi la CP2 eram în întârziere cu 2 minute. Partea neplăcută a fost că am pierdut contactul total cu cei din faţă şi am luat-o de la capăt, încercând să ne controlăm impulsul de a forţa recuperarea. La final ne-a părut rău şi mai mult pentru cele 10 minute 🙂 .

Eram pe undeva pe locul 12 la masculin, 13 la general, iar până la Peştera – CP7 nu ne-a mers urcarea de Jepii Mici ca anul trecut. Eu observasem la ceva alergări anterioare că nu mă prea încânta să alerg repede, probabil că nu eram refăcut dupa Ironmanul de la Oradea. În plus mă apucase o durere la un inghinal şi gândul că mai aveam încă peste 60km de parcurs nu era încurajator. Îmi imaginam că la coborâri va fi şi mai rău. Adi mergea bine, dar a avut şi el clipe de slăbiciune, rezolvate de sărurile de rehidratare. Era pentru prima dată când am luat la mine pliculeţe cu săruri şi ne-au prins bine pe căldură.

Enorm am pierdut vremea anul trecut pe coborârea pe Valea Cerbului! Făcusem roată în jurul cabanei Omu de vreo două ori până să ne dăm seama în ce direcţie s-o luăm, chiar dacă aveam gps, din cauza ceţii. Acum am mers mai bine pe coborâri, dar de exemplu urcarea spre La Prepeleac – CP9 iar a arătat că eram mai puternici anul trecut. Nu ştiu prin ce minune am ajuns pe Omu, ultimul reper al echipei noastre de anul trecut, cu un timp mai bun cu 8 minute – la ora 19 şi 51 minute. Urcarea de Bucşoiu se pare că a mers mai bine. Eram pe locul 11 la general, iar cei mai apropiaţi, la 8 minute, erau Ţânţarii – familia Luţic – echipa de mixt care a terminat pe locul 1. Era un progres pentru noi, faţă de cum stăteam anul trecut. Ceilalţi erau la aproape jumătate de oră în faţă. Incredibil ce bine au coborât Ţânţarii, probabil că ştiau că se apropiaseră polonezii de la mixt – JacekBiega Running Team, în orice caz au câştigat faţă de noi numai pe coborârea de Bran peste 40 minute! Ţânţarii au mers bine până la final, scoţînd un timp foarte bun, sub 24 de ore. Noi deja mai mult mergeam, la stână iar am mers încetişor să nu stresăm câinii şi ne-am oprit şi să mâncăm supă şi macaroane la Refugiul Salvamont Ciubotea, unde deja eram în noapte.

From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi
From Marathon 7500 2015 – Bucegi

Noi ne-am făcut strategia să stăm cât mai puţin la Omu, preferând să ne facem popasurile în “ţările mai calde”, la PA-urile din văi. Aşa că n-am stat mult nici la ultima trecere pe la Omu, unde am rugat un voluntar să-mi facă un sandwich cu caş pe care să-l mănânc pe drum – mulţumesc – numai nu dădeam din coadă de bucurie. Mă îmbrăcasem deja cu tot ce aveam la mine şi se pare că piciorul meu a reacţionat foarte bine la căldură – n-am mai simţit dureri pe coborârea spre Guţanu. Luasem de la Adi un ketonal cu peste 2 ore înainte dar până atunci nu percepusem nici o îmbunătăţire. Goală sala de mese de la Omu pe la 2-3 noaptea! Am lăsat-o pe Andrea să doarmă liniştită pe o bancă, avusese ea multă treabă să ajute echipele Rupicapra. Au avut ei idee bună să aibă sprijin la Omu, Zoli Bogya are multă experienţă! Că n-au terminat cursa toate echipele, se întâmplă, dacă avansa şi la mine durerea cine ştie ce hotăram.

Am trecut şi pe la Refugiul Bătrâna la supă, nu puteam rata oferta – mulţumim de asemenea pentru iniţiativă d-lui Trandafir. Dacă era vreme mai rea, popasul acesta putea conta foarte mult. Nu eram prea departe de finiş şi nu speram să mai ajungem vreo echipă. Locul nostru, 10 la general, era onorabil.

Parcă abia trecusem de refugiu şi i-am auzit pe polonezi în spate. Numai bine că ne-am găsit un stimul să ne grăbim, că începusem s-o lălăim. Spre surprinderea noastră înainte de mănăstire i-am văzut pe cei din echipa Pif et Farfouille care pe urcarea spre valea Gaura trecuseră ca vântul pe lângă noi. M-am înţeles cu Adi şi imediat înainte de scări i-am depăşit, singura condiţie pusă de prietenul meu fiind să nu fugim până eventual la finish. 🙂 Aşa am încheiat în 24h52min cei 92km cu 7500m diferenţă de nivel, pe  locul 8 la masculin şi 9 la general, la 2 minute în faţa Pif et Farfouille, la 10 minute de locul 7 şi 14 min de locul 6 masculin.

A fost greu, a fost frumos, a fost şi luptă, dar mai ales voinţă. Păcat că o parte din traseu l-am făcut noaptea, mai trebuie să vin. A fost şi o bună repetiţie pentru TDS, unde sper să fiu refăcut. După concurs am tot dormit, cu toată căldura, iar apoi a trebuit să fac plimbări să scap de şchiopătat.

Mulţumesc Adi! Mulţumesc voluntarilor, organizatorilor, prietenilor, fotografilor! Pentru mine urmează Maratonul Băişorii organizat de Clujul Pedalează, din 25-26 iulie, unde particip şi la trailrunning (24km, în regim de antrenament) şi ziua următoare la MTB.

Jul 212014
 


Anul alergării pentru mine şi în fine e rândul unui concurs de anduranţă – mare şi cunoscut în rândul alergătorilor de la noi şi … de peste hotare – Marathon 7500 Bucegi. Acum, la o zi – două de concurs, “la rece”, pot spune că e o experienţă care merită trăită la fel cum e Bike 4 Mountains pentru MTB şi că e o cursă de anduranţă care ca greutate (şi ca timpi) se compară cu Ironbike Oradea – cu cei aproximativ 260km şi 4800m diferenţă de nivel. Cei peste 90km şi 7500m diferenţă de nivel la alergare prin Bucegi urmau să treacă iar şi prin Poiana Guţanu – poiană vizitată de mine anul acesta şi la Bike 4 Mountains dar şi la Ecomarathon

Fisa de concurs – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi
peisaj – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Mulţumesc pentru poze:
Cornel Pochiu – fisheye.ro
Silviu Balan
Izabella Daiana
Marcela Alexandrescu

Aşa s-a întâmplat să fie – ca o vreme capricioasă, cu ploaie în special la altitudine, parcă tot mai rece, să întrerupă cursa tuturor. E bine că s-a luat decizia grea să nu se continue concursul de Elite pe parcursul nopţii, cu atât mai mult cu cât pentru organizatori acest lucru a implicat un efort considerabil pentru recuperarea oamenilor de pe traseu, atât concurenţi cât şi voluntari. Am ajuns la P10 cabana Omu la ora 20.00 după urcarea pe Bucşoiu şi eram de 14 ore de traseu, de ore bune ud leoarcă, străduindu-mă să-mi păstrez echilibrul termic, urmând să decid împreună cu prietenul şi partenerul meu Adi Cosma de la CAR Universitar Cluj după un ceai dacă e cazul sau nu să continuăm cursa. Dacă nu ai curajul să te gândeşti măcar şi la cazul abandonului când ceva nu e în regulă, practic te laşi la mâna sorţii să ţi-l “programeze” ea şi sigur va fi mai rău. Şi cei mai buni îl iau în calcul pentru că pur şi simplu există lucruri mai importante în viaţă decât un concurs. În cazul nostru, mai aveam şanse să coborâm pe lumină până la Bran. Eram uşor agitat, cu fişa de concurs pregătită pentru ştampilat şi nu înţelegeam de ce nu se grăbeşte nimeni să-mi pună eticheta. Am făcut puţin ochii mari la aflarea veştii dar n-am comentat. Acum trebuia să înceapă de fapt greul cursei, cei 30km rămaşi erau testul adevărat pentru echipă. La Ironbike la fel am păţit, după peste 110km de traseu, codul galben spre roşu de ploi i-a determinat pe organizatori să oprească cursa, dar acolo ne-au putut opri pe toţi într-un singur punct de pe traseu şi apoi ne-au recuperat cu autobuzul. În cele vreo 20 de minute cât am stat la Omu aşteptând să coborâm cu toţii la Peştera – mi-am permis să-mi iau şi o supă – m-a prins un frig de am zbughit-o afară împreună cu Adi şi am luat-o la goană spre Peştera, nu mai rezistam să aştept regruparea organizatorilor. Mi-am lăsat dinţii să clănţăne atât cât să nu se spargă şi abia după vreo 2km mi-am revenit.

De puţine ori s-a întâmplat ca după o cursă să mă simt aşa fresh ca acum, aşa odihnit, şi iar e asemănare cu 4 Munţi. N-am nici un regret, a fost un super-concurs, un exemplu pentru altele, felicitări la toţi cei implicaţi.

Şi acum despre concurs. La propunerea lui Adi ne-am înscris la 7500. Am ales eu denumirea echipei – Regi şi Pioni, după numele emisiunii de şah pentru copii de pe TVR Cluj la care am un rol important în background. În fond, dacă e ceva care mă reprezintă mai bine, de ce nu? E o emisiune mai mult pentru începători şi după zece ani a sărit şi mingea la fileu introducându-se ca opţional şahul în şcoală la clasele 1 şi 2. Lecţiile de şah sunt şi pe youtube, poate ajută pe cineva…

Harta oficiala de concurs – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi
profilul cursei – 90km, 7500+ diferenta de nivel – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

M-am tot antrenat la alergare anul acesta, deşi mai mult pot să spun că pe modelul de întreţinere fizică constantă. Am început să particip şi la concursuri de skyrun, să-mi fac o idee. Numai în ultima lună de exemplu am participat la Cheile Turzii Race şi la Runsilvania Skyrun (Borşa – Rodnei – Maramureş), concursuri foarte frumoase despre care nici n-am apucat să scriu aşa că le pomenesc aici. Au fost un bun prilej să văd şi cum stă Adi cu pregătirea, şi el bănuiesc că la fel a gândit. La Cheile Turzii am ieşit pe 4 la open şi 3 la categorie (la 40+ sunt tot mai mulţi alergători buni) – eram stresat să termin sub 3 ore ca să ajung după-masă la serviciu – am reuşit 2h52min – n-am putut sta la premiere, dar la skyrun-ul de la Borşa mai bine abandonam de la start – am avut o toxinfecţie alimentară şi dimineaţa mă mişcam din amintiri. M-am chinuit efectiv pe tot traseul, am terminat undeva pe la mijlocul clasamentului, n-am putut mânca decât portocale şi să beau apă. A fost prima dată când mi s-a întâmplat aşa ceva înainte de concurs, iar a doua oară dacă va fi sigur voi avea puterea să renunţ.

fisa cu timpii reper pentru Marathon 7500 – am pus-o in folie si am luat-o cu mine – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

7500 a fost primul concurs la care am folosit beţe de trekking – nu era o probă de viteză. Nu mi-am făcut mari probleme de adaptare, doar skiul de tură tot pe acolo e. După modelul de la turele lungi de la MTB am studiat timpii de anii trecuţi şi mi-am tipărit timpii de la 5 echipe, din cei care-i consideram mai semnificativi – am căutat oameni pe care-i cunosc sau care merg mai constant. Ca idee, timpii finali i-am considerat 22,24,25,26 şi … 33 de ore, e evident deci unde consideram că mă încadrez ca valoare. La alergare mi-am permis un format A4 infoliat, nu doar niste repere pe o hartă de profil lipită pe ghidon. Eu zic că ne-a fost utilă, chiar dacă de la Gura Dihamului n-am mai consultat-o că nu mai aveam chef, iar importanţa ei urma să crească dacă aveam probleme de motivaţie sau de altă natură.

startul la elite – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Şi a început cursa. Până pe la P6 – adică înapoi la Peştera – a fost totul ok, eram în graficul de sub 24h, cu menţiunea că ştiind cât de constant merg mă aşteptam să trecem sub 23ore spre final. Sus la Caraiman aveam pe urme echipa 2 de mixt şi 1 de fete. Ca de obicei laud fetele, cu atât mai mult cu cât ştiu cât de greu îmi este mie. De poloneza care a încheiat pe locul 1 la mixt şi 3 la open ce să mai spun, aţi vazut şi voi: la premiere pe podiumul acela înalt cam de 1m a urcat şi a sărit jos lejer, fără să se resimtă şi fără să folosească trepte, spre deosebire de partenerul ei 🙂 . În poze era tot în faţă. Bravo echipei de fete – Paula şi Iuliana – la P10 Omu, după urcarea de Bucşoiu au avut un timp neoficial de 13h49min, cu 11 min în faţa noastră. Echipa 2 de mixt cu Roxana a luat aripi deja pe coborârea de la Babele după ce au văzut că o pereche de mixt ce era locul 2 virtual (am crezut că tot străini erau, atunci aşa credeam – că fac parte din concurs) făcuse un pit-stop. Noi nu ne-am grăbit, nu doream să alergăm tare la vale, nu aveam motive să forţăm acum. Nici pe Jepii Mari nu ne-am omorât. Important era să putem alerga spre Bran şi la final. Adi s-a comportat foarte bine, mi-a plăcut ritmul lui, a fost mai mereu în faţă, era momentan mai bun ca mine. Ştiu că l-am mai încetinit, dar preferam asta acum decât să trag de mine pentru câteva minute în minus. Având compasul mai mare, trebuia să mâ întrebuinţez să mă ţin aproape.

de pe Jepii Mici la Babele – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi
in urma echipei 2 de la mixt – spre P6 Pestera – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

În fine P6 – 6h18min. Ne-am schimbat amândoi papucii, erau deja uzi, am schimbat bateriile la gps să fiu sigur că va funcţiona până la final, apăruse iar soarele, eram optimişti. Greu cu optimismul – e sursă sigură de a face greşeli. Deşi am văzut că nu-i vremea în regulă n-am luat nimic suplimentar faţă de “pachetul de bază”. Am plecat de la bază spre Omu cam o dată cu fetele, iar când a început ploaia mai tare s-au depărtat. Mi-am pus haina de ploaie şi am constatat cu stupoare că n-are glugă. Uitasem că n-are, o câştigasem la o tombolă la un triatlon mai demult şi arătând aşa meseriaş am folosit alta la MTB şi fiind în husă… aşa încep bătrâneţile. Îmi trece prin cap să mă întorc, nu cred să fi parcurs mai mult de 2km, dar pentru Adi putea fi o lovitură de moral aşa că nu zic nimic şi mergem înainte. Mai fac o prostie, nu-mi iau haina cu mânecile lungi pe mine, rămân cu tricoul şi încălzitoarele de mâini. În mod normal cu glugă nu ar fi fost problemă, numai că acum apa trecea veselă de-a lungul şirei spinării şi nu era tocmai caldă. Şi uite-aşa pierd energie cu încălzitul, încetinesc, mi-e lene să mă îmbrac.

From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi
urcare pe Jepii Mici – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Până la Omu am mers destul de slab, pierdem câteva minute faţă de fete. Ceai, stăm puţin să-mi revin şi-mi iau haina. E mult mai bine, dar nu pot să nu mă gândesc că la aşa vreme şi astfel de echipament nu-i sigur că mai rezist să urc de 2 ori pe Omu. Afară ceaţă cumplită. Şi ploaie, evident. Nu găsim marcajul de bandă galbenă, înconjurăm o dată cabana. Nici nu mai ştiu pe unde e intrarea. Scot gps-ul unde aveam două trackuri încărcate – cel oficial şi unul al Geaninei şi al lui Alin Tănase din 2009 parcă, dar Omu fiind un punct de intersecţie nu mai ştiu care unde duce. Mă prind că e cel cu multe serpentine şi o luăm la vale încetişor. Adi mă tot întreabă dacă e bine, merg tot cu gps-ul în mâna aproape îngheţată şi din când în când spun câte un aici stânga sau dreapta. Eram ca orbii. Scăpăm de zona dificilă, se vede, alergăm în ritmul nostru pe Valea Cerbului. Am pus trackul lui Alin pentru scurtătura la Gura Dihamului, anunţată şi marcată de organizatori. Când ne aducem aminte deja trecusem de locul unde ei au abandonat drumul forestier. Iar nu gândesc, deşi ne mirasem că nu văzusem marcaj, o tăiem direct la vale prin pădure să dăm în poteca lui Alin. Ajungem jos la un drum, e ok, dar înainte de Gura Dihamului ne dăm seama că scurtătura organizatorilor e alta, într-adevăr marcată. Asta e, acum îmi aduc aminte clar că Alin a spus că au luat-o o dată “după ureche” şi se pare că am tras lozul necâştigător. Eram în urma fetelor cu 40 minute la P8 – aveam 10h31min! Nici nu mă mai uit pe lista mea cu timpii. Aveam de tras ceva, ştiu acum că eram în grila de 25h. Măcar era cald şi bine, iar soare, tricou, picioarele se uscaseră, gata cu gheaţa din papuci.

Salutare Silviu! – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Şi un drum interminabil, P9 La Prepeleac. Vine iar ploaia, iar puternică. Am grijă să verific că apa care trece pe coloană poate trece nestingherită pe sub haine. “Motorul” merge, nu mi-e frig, a devenit stare naturală să fiu ud. Beau din camelbag izotonic în cantităţi mai mari pentru că la început lichidul e rece şi apoi ajunge ca un ceai lălâi şi mă încălzeşte. Soseşte în sfârşit P9, timpul de 12h14min – ora 18.14. Recuperăm cam 5 minute din decalajul de timp faţă de fete. Ce să facem, alt reper nu aveam mai apropiat. Bieţii voluntari de la corturile din Prepeleac! Grea viaţă, şi să mai şi încurajezi concurenţii. Au crăpat puţin uşa cortului ca să introduc fişa de concurs, turna cu găleata.

Urma Bucşoiu, de care Adi mi-a tot spus că e greu. Cinstit vorbind, mai demult când am urcat pe Bucşoiu şi cu rucsac greu nu mi s-a părut deosebit, cum la fel nu mi s-au părut grele nici celelalte urcări în drumeţiile mele. Un concurs e însă altceva, înlănţuirea de urcări şi coborâri dă o sumă care atârnă tot mai greu deşi ai beţe şi un simulacru de rucsac. Nu ţineam minte să fie aşa abruptă urcarea la început, să fiu nevoit să mă caţăr aşa. Fiind mai scund fac tot felul de artificii, probabil că e o scurtătură “a la Adi”. Iar mă mişc mai încet ca el, dar cred că nu deranjant. Auzim sunete în vale, sosesc La Prepeleac alţi concurenţi, estimez cam 10minute diferenţa faţă de ei. Deja însă urcăm mai bine, susţinut. Momentul meu de slăbiciune a trecut fără să mă opresc, nu doream să mai simt senzaţia de îngheţ de la Omu. Am trecut şi eu în faţă, eram ok amândoi. Iar ceaţă, de câteva ori am crezut că am ajuns pe Bucşoiu, am mai aruncat câte o privire pe gps. Şi, prin surprindere apare cabana Omu, momentul hotarârii. Ora 19.59, 14h de la start, la 11 minute faţă de fete. La cabană grămadă de concurenţi. Restul se ştie, am primit ştampila premiu, dar concursul s-a oprit oficial la ora 19.30, de aceea nu figurează ultimii timpi la unele echipe. Eu ţin însă la timpul meu neoficial la P10 Omu 🙂 – arată că … aveam şanse să ne încadram sub 24h. Să fim optimişti, nu? Iar?! M-am fript o dată chiar în acea zi, am şi uitat.

From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Oficial am încheiat pe locul 11 la masculin şi 14 la open, din 60 de echipe la masculin, 5 la feminin şi 16 la mixt.

Dimineaţa mă simţeam nemaipomenit, mâncasem sandwichurile din camelbag pe care nu apucasem să le consum la concurs şi m-am pornit să văd startul la Hobby. Auzisem că s-a modificat, că s-a scurtat la 25km şi că startul e abia la 10. Am urcat liniştit din zona Padina de unde eram cazat, am băut o cafea şi pe la 10 fără 5 mă înfiinţez la start. Aflu că premierea la toţi e după ce ajung ultimii concurenţi de la Hobby, îmi fac un calcul că mai mult de 5-6 ore nu are cum să le ia, mai adaug o oră şi pun verdictul – ora 17 – 18 premierea. Şi ce-mi trece prin freză? Oare nu pot ajuta să se termine mai repede? Şi ce fac până se termină, n-am chef să stau ore întregi pe acolo, iar dacă iar plouă îmi va fi şi mai greu? Şi … i-am rugat pe organizatori să mă lase să fiu închizător. Acceptă spre bucuria mea, iau un număr de telefon şi apoi intru în panică: nu ştiu care-i noul traseu, sunt îmbrăcat cu ce ar fi trebuit să fiu cu o zi înainte dar am tricou de bumbac, n-am nimic de mâncat la mine, de băut, sunt cu vesnicul meu rucsac pe care-l folosesc şi la serviciu. Îi rog pe Adi şi Laura (mulţumesc foarte mult pentru suportul ei la cursa de ieri) care erau cu cortul să-mi deschidă maşina să sap să mai găsesc câte ceva, găsesc un bidon de-al meu. Am lăsat portmoneul. Se dă startul, îmi dau drumul la ceasul meu cu gps şi o iau la goană la vale.

inchizator Hobby – From Ultratrail oficial pentru prima oară – Marathon7500 Bucegi

Urma o urcare suficient de abruptă să pot face conversaţie, aflu că după Piatra Arsă facem din nou Jepii Mari şi urcăm pe Jepii Mici. Ok, înseamnă bis pentru mine, stau la coadă. Simpatici concurenţii, chiar şi cei din urmă. Le mai spuneam timpii şi distanţa parcursă, se străduiau să se încadreze în timp. Toţi au reuşit să ajungă la Piatra Arsă sub timpul limită de 1h30min, cred că ultimii au avut 1h20min. Mi-am pus în sfârşit apă. A urmat coborârea de pe Jepii Mari care n-am crezut că poate crea atâtea probleme, poate a contat că iar ploua. Mă uit la mobil – îl schimbasem pe cel din tura de ieri cu smartphone-ul meu obişnuit – şi constat că bateria e aproape descărcată şi abia pot vedea ce scrie pe ecran. Chiar m-am luat singur ca din oală. Nu-i uşor să urci Jepii Mici şi am rămas impresionat de perseverenţa echipelor de mixt care au parcurs tot traseul – e declarat 4h-4h30min – mi s-a descărcat şi acumulatorul de la ceas. Sper că nu i-am deranjat prea tare, eu de fapt am vrut să ajut. Ca de obicei nimic nu-i aşa uşor precum pare la prima vedere.  Am avut satisfacţia că s-au regrupat pe urcare 3 echipe, întâmplător toate de mixt şi sper că s-au simţit bine împreună. Premierea n-a început fără ei.

Am să-l rog pe Adi să scrie şi el câteva cuvinte dacă doreşte, doar am fost o echipă. Îi mulţumesc pentru încredere şi ne vedem la 2×2 Race, el singur la Elite, eu cu prietenul şi partenerul meu de la Bike 4 Mountains – Dan Lupşa – echipa UnPicDeTimpLiber.ro.