la final – mulţumesc pentru poze – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
Nu scriu multe în plus faţă de varianta mai “rapidă” de pe FB. Sper însă că Sebastian va completa imaginea echipei despre concurs cu câteva cuvinte. Nu-l stresez, are mult de lucru la casă. 🙂
De această dată la Marathon 7500 am fost împreună cu prietenul meu Sebastian, să încercăm să facem o figură bună şi în clasamentul de masteri. Adi Cosma, coechipierul meu din anii trecuţi, era prea tinerel… încă 🙂 şi a format echipa ATAC cu Adrian Toma. Tot glumeam noi pe seama numelui ales, combinaţie din iniţialele numelor lor, ştiind cât de “zen” sunt amândoi. S-au înţeles de minune şi s-a văzut şi la rezultat – sub 25h, bravo lor!
A fost o vreme bună, minus vântul puternic din noapte de la cabana Omu, asta pentru cine n-a fost suficient de rapid – cum se spune – norocul ţine cu cei buni sau, mai practic, e cum ţi-l faci. S-a mers tare şi s-au scos şi recorduri ale competiţiei. Au fost foarte multe echipe la start – 65 la masculin, 18 la mixt şi 7 la feminin.
profilul concursului – distanţă 90km+ şi diferenţă de nivel 7500m+ – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
La ora 6 dimineaţa a fost startul de la Peştera – Bucegi, Dâmboviţa. Noi am mers foarte bine două treimi din cursă, deşi Sebi începuse deja de pe coborârea pe Jepii Mari să aibă probleme serioase la un picior. Se vedea că se chinuie şi nu era un semn bun pentru o cursă atât de lungă şi grea. Mergeam în schimb peste aşteptări la urcări şi reuşeam cu brio să compensăm pierderea pe coborâri. Am reajuns echipa poloneză de mixt pe Jepii Mici, care era mult mai sprintenă ca noi la vale. Abia am aşteptat să ajungem înapoi la P6 Peştera şi să încercăm să-i atenuăm durerea, aveam pregătit ceva şi pentru astfel de cazuri. La P6 eram cu jumătate de oră sub timpul din anii trecuţi – aproximativ 6 ore. Ca de obicei aveam la mine o foaie cu timpii intermediari ale echipelor din anul trecut – primele 10, cu timpul maxim de finish 26h şi câteva minute. Mai jos de atât nu avea rost să pun pe hârtie, era clar că ar fi însemnat situaţii excepţionale şi atunci timpul final nu mai avea relevanţă.
mai avem puţin până la P5 – Babele – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
Cumva am scăpat şi de Valea Cerbului şi la Gura Diham ATAC era cu câteva minute după noi. Pe Bucşoiu am prins din urmă prima echipă de fete – venite din Ungaria. Mamă, mult mai vorbeau fetele acelea! Non stop, noroc că nu înţelegeam ce. 🙂 Însă acest lucru mi-a indicat că erau relaxate şi nu mergeau la maxim. A fost un grup de concurenţi din ţara vecină şi toţi au mers foarte bine. Ne-am întâlnit şi cu Lucian Clinciu care deja verifica traseul spre Bucşoiu şi dorea să pună nişte luminiţe – era şi ceaţă şi începuse să bată tare vântul. Pe la ora 19.20 am bifat vârful Omu pentru a doua oară, eram cu “eterna” jumătate de oră avans faţă de anul trecut, reuşisem iar să recuperăm pierderea pe coborâre. Incă aveam şanse la un timp final sub 24h dar deja eram în stadiul de “menţinere avans”.
cam aşa arăta vremea sub Omu – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
A urmat coborârea de Ciubotea unde numai cine n-a vrut nu ne-a depăşit. 🙂 S-au lipit de noi Octavian şi David din echipa Inginerii – aici este ce au scris ei, n-aveau gps (urma noaptea) şi momentan le convenea ritmul nostru. David avea şi el probleme, mi se părea că mai degrabă din cauza epuizării. Echipa Ţânţarii – familia Luţic – au trecut în mare viteză de noi, sunt buni coborâtori. Sperau cred să-i ajungă pe polonezi. Anul acesta au ajuns după noi la Omu după urcarea de Bucşoiu.
am făcut şi eu două poze cu mobilul, atât, că poate îmi va trebui – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
La intrarea de Valea Gaura ca timp eram bine dar eram tot mai lenţi. Tot efortul cu piciorul nu avea cum să nu-l epuizeze pe Sebi, oricât de antrenat era. I se făcuse rău. Trecuseră de noi prietenii de la ATAC, iar la lanţuri pur şi simplu a trebuit să stăm mai multe minute – nu le puteam urca. Nu avea sens să mai stea cu noi Inginerii aşa că le-am spus că mai bine pleacă şi dacă au probleme de orientare să se oprească, să-şi folosească eventual foliile de supravieţuire şi să aştepte că sigur “trenuri” vor mai veni şi se vor putea lipi de ele câte o perioadă. Au încheiat cu bine cu un sfert de oră peste 25h. Au trecut de noi şi echipa Rupicapra GP cu Sztranyiczki Gabor si Hadnagy Péter – tot prieteni şi tot de la Cluj. De fapt în tot concursul acesta au participat o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, cred că-i ştiu pe majoritatea.
Pentru mine şi Sebi deja devenise o provocare să ajungem la Omu pentru a treia oară, ne-am fi bucurat să putem abandona acolo fără să creăm probleme organizatorilor. Mi-am adus aminte de o excursie grea la munte, în martie, la Refugiul Agăţat din Parâng, unde mă pornisem cu un prieten, studenţi fiind. Foarte mult contează să iţi foloseşti experienţa şi să înveţi ceva din fiecare clipă care trece. Sunt episoade din viaţă care mi-au rămas vii în minte deşi au trecut mulţi ani pentru că într-un fel sau altul m-au marcat. Nu spun nimic nou cu asta, aşa suntem. Atunci eram cu rucsaci grei, în condiţii de iarnă, tot drumul din Petroşani pe Valea Jieţului îl parcursesem pe jos. Am învăţat atunci 3 lucruri, din care unul ne-a folosit: am ajuns să ne schimbăm la făcut urme la un număr de paşi care tot a scăzut până am adoptat altă soluţie. Aşa că acum am botezat-o regula celor 20 de paşi: mers şi pauză şi tot aşa până Sebi şi-a revenit, fără să răsufle greu la capătul acelor paşi. Incredibil ce multă voinţă are! Mergeam în faţa lui ca să fiu sigur că nu trişează, forţând. Nu puteam face mare lucru, aşa că m-am străduit să tac: nici mie când sunt obosit nu-mi place să vorbesc.
Dar, dacă tot sunt pe blog, scriu despre excursia de atunci cu Luşu. De multe ori am fost doar noi doi în tot felul de excursii, inclusiv traversarea Munţilor Rodnei, fără ca atunci să ne punem problema că e cine ştie ce provocare. Nu ştiu cum se face dar cu el mereu parcă mergeam spre extrem, de soţia m-a rugat să mai luăm pe cineva mai normal cu noi dacă nu se poate altfel.
Nu părea să fie cine ştie ce mersul la refugiu, am mai fost de câteva ori. Dar acum primul impediment era că practic la fiecare pas se rupea stratul de gheaţă sub picioare, aveam rucsaci grei, şi tot aşa urma să străbatem cei aproximativ 10km pe Valea Jieţului. Conta timpul de parcurgere pentru că se înnopta repede, iar trenurile nici atunci nu erau prea dese să ne putem alege o oră de sosire avantajoasă. Şi aici a fost primul lucru pe care l-am învăţat: erau din când în când urme de animale, în special lupi, care urmau drumul în zig-zag, uşor îngheţate. Pe ele, culmea, gheaţa nu mai ceda sub paşi şi aşa am ajuns să ne bucurăm când le găseam şi să le urmăm. Aveau ei simţurile lor să ştie unde zăpada era mai tare sau pur şi simplu era ca şi cum cineva ne făcuse urme?
Am ajuns apoi în zona de pădure şi acolo zăpada era mare. Nici în zilele de vară nu-i floare la ureche de urcat pe acolo. Acum însă era greu, tot mai greu: uneori parcă înotam. Şi atunci am început să facem un lucru normal, să ne schimbăm la făcut urme, făcând câte un pas lateral când nu mai puteam şi simţeam nevoia de pauză. Şi, încetul cu încetul, am ajuns să ne numărăm paşii, mai întâi 50, apoi 20, apoi 10… Şi aşa am învăţat al doilea lucru: că nu metrul e unitatea de măsură la munte, ci pasul. Şi pas cu pas, cu răbdare, ajungi la destinaţie. Important e să numeri, ajută, te face să simţi că progresezi. Cam aşa cum numeri oile ca să adormi. 🙂 Număratul te ajută şi la mare când ajungi departe în larg şi ţi se pare că nu te mai apropii de mal orice ai face. Scapi de panică. Totul a culminat când au început să apară trunchiuri căzute de copaci imenşi în calea noastră şi să cădem la propriu printre ei, rămânând atârnaţi în chingile de la rucsaci, cu picioarele practic în gol. Ne gândeam cum vom face dacă ne prinde noaptea şi nu ajungem, dar deja era prea de tot: nu aveam cort şi era seară.
Şi aşa am ajuns la al treilea lucru: eram la trenă şi am hotărât să-mi las rucsacul şi să-l agăţ într-un copac. Am început să urc în disperare, chiar şi în patru labe. Aşa eram de pornit că nu aveam decât un gând, fără să mă uit prea mult în stânga şi-n dreapta: să scap de pădure şi să urc pe primul deal din golul alpin. Şi la un moment dat Luşu m-a strigat: hai că ai trecut, trebuie s-o luăm la dreapta! Până să facă el focul mi-am şi recuperat rucsacul şi era noapte.
Cum s-a încheiat excursia? Noi aveam gânduri măreţe, dar ziua următoare doar am stat la refugiu şi în zonă, ronţăind la căldură şi uitându-ne cu subînţeles unul la altul. Duminica ne-am întors.
Şi în sfârşit Omu pentru a treia oară, 20h45min de la startul de la ora 6. Doar cu 10 min în depăşire faţă de timpul de anul trecut când încheiasem cu Adi Cosma în 24h52min. Dar acum nu ştiam dacă vom mai putea continua. Era mai importantă sănătatea, nu doream nici unul din noi să fie urmări de lungă durată. Am ştampilat totuşi foaia de drum şi am aşteptat. Am oprit şi gps-ul, după calculele mele puteam ajunge la limită cu bateriile, teoretic 6h (schimb baterii P6 Peştera)+ 20h (timp maxim specificat) ar fi funcţionat maxim 26h. Numai kilometri în plus n-aveam chef să facem. A contat mult şi faptul că oricum drumul spre finishul la Peştera tot trebuia să-l facem. Aşa că Sebi a spus “Hai”! Am întrebat pe o fată voluntară ce distanţă mai este până la final deşi ştiam foarte bine… Mi-a plăcut răspunsul – numai 10km. 🙂 N-am putut decât să-i răspund decât tot cu umor – o să fim fericiţi dacă ajungem în 5h. În realitate ne-au trebuit 6h10min la cei peste 16km rămaşi… Până să plecăm noi a ieşit în vântul de afară echipa Doi de la Cluj – Adrian Tap şi Bogdan Morutan (adică tot de-ai mei), tot spre Batrâna, după lungi explicaţii despre traseu ale lui Silviu Bălan. După 10 minute s-au întors şi au spus că ei nu văd nicio stâncă unde să facă la stânga şi apoi la dreapta. 🙂 I-a luat Silviu de mânuţă şi i-a condus, lăsând şi o vestă reflectorizantă acolo (poate o lăsase dinainte).
la final, Cornelia ne aştepta – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
Am încheiat concursul în 26h55min, locul 4 la categoria master (la 5 minute de locul 3), locul 18 la masculin şi 22 general. A fost infernală coborârea spre Poiana Guţanu în condiţia actuală, număram pietrele. Ne-am regăsit însă motivaţia şi pe final aceasta a fost să încheiem sub 27h şi să nu ne mai ajungă nimeni … în afară de locul 3 la master. Bravo Sebi, recuperare rapidă! Eu n-aş fi avut puterea să continui în locul tău, cred că pentru tine a contat mai mult coechipierul decât binele propriu. Mulţumesc că ai fost alături de mine! E un concurs frumos Marathon 7500, parcă văd că vom spune – prea frumos ca să nu mergem din nou. 🙂
hârtia de la P9 nu s-a lipit – iFrom Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
greu, dar frumos şi interesant – From Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni |
Foarte faini oameni s-au strâns la acest concurs, de la concurenţi la organizatori, voluntari, fotografi. Relaxaţi, cu umor, săritori şi operativi ca nişte oameni de munte adevăraţi. Mulţumesc Cornelia Butcovan pentru suport!
Pentru mine urmează UTMB, va fi greu. Acolo n-o să-mi permit să merg fără beţe.
4 Comments on “Marathon 7500 pentru a treia oară – echipa Regi şi Pioni”
Comments are closed.