Oct 252016
 


Walking Month este o iniţiativă frumoasă sub forma unui concurs prin care organizatorul Betfair a reuşit să coopteze participanţii să-şi schimbe obiceiurile zilnice, să meargă şi să alerge, să facă mişcare, cu un scop nobil: strângerea de fonduri pentru un grup de copii cu deficienţe locomotorii. Deviza a fost “PĂȘIM PENTRU CA EI SĂ POATĂ PĂȘI!”

11221930_10210298911374214_4520818295948944645_o

echipa UltraRunners 2016

Eu zic că a fost un concurs reuşit la fel ca şi cel de anul trecut, când s-au strâns fonduri pentru Spitalul de Copii Cluj. Ce am scris atunci este semnificativ şi acum şi acea experienţă mi-a folosit – Walking Month prin ochii echipei UltraRunners.
Anul acesta au fost mult mai mulţi participanţi – 1444 grupaţi în 362 echipe de câte 4 persoane şi au fost concurenţi şi din alte părţi ale ţării.

Pentru că pe parcursul lunii de mers 12 septembrie – 11 octombrie am tot scris şi discutat, ca şi anul trecut fac un rezumat şi sistematizez puţin cele văzute şi trăite de mine şi prietenii alături de care am concurat. Rămân valabile sublinierile că aspectul competiţional a fost auxiliar şi că a fost concurs pe echipe.

14691885_10210298873933278_2640057919613542046_o.jpgprimele clasate.jpg

Rezultatul nostru. Echipa UltraRunners a încheiat în acest an pe locul 2 cu 6.801.535 paşi. Anul trecut câştigasem cu 3.569.000 paşi (am fi fost pe poziţia 4 în acest an) iar eu abia trecusem de un milion de paşi. La individual am fost pe locul 1 cu 2.176.357 paşi (pe GPS 1098km în 30 zile – doar partea de alergare-jogging).
S-au făcut enorm de mulţi paşi, în special primele 4 echipe.
Anul trecut am avut iniţiativa unui gentlemen agreement prin care doream să limitez numărul maxim de paşi făcuţi individual la 45.000/zi ca să evit nebunia ultimelor zile şi consideram roboţi pe cei care făceau mai mult de 250.000/zi la echipă. Sunt semnificative linkurile la capitolele de atunci. Și da, omul poate fi încă peste roboți.
Concursul a fost pe echipe de 4 persoane şi de aceea a trebuit să “funcţioneze” toţi, de la masa 1 la masa 4. Ca la şahul în echipă. N-am fost echilibraţi şi asta s-a văzut la final unde în câteva zile am pierdut avantajul chiar dacă am avut şi rezerve la maxim. Eu le-am botezat “vieţi”, ca la jocuri.
N-am reuşit să ne detaşăm decisiv în ultima săptămână oricât de mari eforturi am făcut eu şi practic am pierdut un avantaj de 293.000 paşi avut după ce lumea sigur a pus pe ziua de joi (pentru că era voie să amâni punerea de paşi pe site-ul organizatorilor, practic doar duminică seara la ora 23.59 ştiai sigur că s-au pus paşii pe joi – 3 zile în urmă). Luni seara deja pierdusem 50.000 din paşii avans (pe vineri) iar marţi seara când efectiv nu mai aveai ce face nimic, fiind ultima zi în care contau paşii făcuţi, mai pierdusem 140.000 paşi, diferenţa reducându-se la 110.000 paşi (se pusese sigur pe sâmbătă). Era clar pentru mine că sunt şanse minime să câştigăm, una din echipele adverse făcând peste 400.000 paşi/zi de weekend iar, în contrast, noi nu am reuşit să ne mobilizăm să facem minim 300.000 paşi/zi de vineri până marţi cum estimasem că este necesar pentru siguranţă. N-am mai avut cum să obligăm echipele adverse la un gentlemen agreement pentru că n-am mai reuşit să-i … forţăm ca anul trecut pe Mihai.
Din punctul meu de vedere numărul meu de paşi înseamnă mai degrabă un eşec pentru că a indicat lipsa de echilibru în cadrul echipei şi pentru că n-am reuşit să ne asigurăm un ritm mai liniştit la final. Doream să câştigăm dar nu oricum, ci cu paşi cât mai puţini. Am fost aproape să pierdem şi locul 2 la echipe.

clasament individual 1.JPGclasament echipe 1.JPG

contributia membrilor echipei 1.JPG

clasament total.JPG

Motivul de bază: nu toţi ai mei au avut timp liber suficient, pe parcursul unei luni se pot şi s-au întâmplat multe. Anul acesta echipa noastră a fost formată din coechipierii vechi Andrei Sovereşan şi Ianco Slovak, alături de care a fost Antoniu Radoni în locul lui Radu Kis. Le mulţumesc pentru efortul uriaş şi mă bucur că paşii noştri n-au fost doar pentru sănătatea noastră.
Felicitări tuturor celor implicaţi şi sper că obiceiurile bune să se păstreze. Walking Month a însemnat şi petrecerea în folosul comunităţii a timpului nostru liber.
Şi evident că mulţumesc foarte mult familiei care mi-a înţeles efortul şi m-a sprijit. “Muma lui Ştefan cel Mare” din poezia lui Dimitrie Bolintineanu a fost un model pentru echipa care mă întâmpina acasă. 🙂

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– “Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
– “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
– “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

Şi acum încă câte ceva din … epopeea Walking Month.
Mai întâi un link – un clip de 3 min – merită văzut – Try something new for 30 days – Matt Cutts – Ted-Ed. Evident, l-am văzut la 12 noaptea, când ajungeam acasă ca să urmăresc ce fac echipele adverse. Şi m-am uitat înainte la durată, am bănuit că este şi generic final şi pot să-l salt. De la Ianco l-am primit. E un mod de a privi şi Walking Month, e ceea ce practic şi noi am făcut, cei din faţă în clasamente, mai mult sau mai puţin intenţionat.

my 30 day challenges.JPG

Sugestii.
Iniţial, aşa cum am spus anul trecut, nu dorisem să mai particip la concurs, doar să fac o donaţie. Asta pentru că şi anul trecut a fost greu şi anticipam că acum, cu probabilitatea mare să existe echipe echilibrate şi hotărâte, Walking Month poate uşor deveni un al doilea serviciu pentru cei ambiţioşi. Şi ca urmare n-am fost tocmai pregătit – dorisem ca din timp să fac câteva propuneri de modificare a regulamentului, să nu fie “din mers”, să mobilizeze şi mai bine concurenţii şi să nu fie excese. Sunt convins că idei bune şi mai bune a avut multă lume, eu doar m-am simţit dator să … fac conversaţie. 🙂 Şi m-am şi produs, în grabă.

Pentru stimularea participanţilor, două sugestii:
1. Să fie un clasament şi pentru echipele care au în componenţă cel puţin o fată. Premiile pot fi simbolice. Ar stimula echipele mixte sau de fete care altfel s-ar putea descuraja. Ca sa faci paşi iţi trebuie timp. Dacă n-ai aşa mult timp alergi. Consider că femeile au un timp mai limitat decât bărbaţii datorită obligaţiilor.
(argument considerat misogin şi ca urmare motivant de cineva 🙂 )
2. Din motive de sănătate se încurajează oamenii să meargă zilnic, să facă mişcare cel putin jumătate de oră etc. La unele concursuri se practică tombolele pentru ca şi oamenii din pluton să obţină o recompensă pentru efort. Mai sunt şi raţiuni practice, nu insist. Ideea ar fi o tombolă la care să participe doar echipele care au trecut un prag de număr de paşi, de ex 4×10.000 paşi, adică 40.000paşi/echipă. Pot fi scoase din tragerea la sorţi echipele de podium sau care au câştigat deja ceva.
Când e vorba de “concurs” de caritate, consider că regulile nu trebuie să fie atât de stricte, e şi de fun. Adică poţi să mai faci ajustări pe parcurs.
Şi propunerile de final:
Din statistica generală reiese că în medie participanţii (peste 1400 anul acesta) au făcut 11000 paşi/zi. Dar aceeaşi statistică arată că spre sfârşit, în afară de echipele care erau în vârf şi erau interesate de latura competiţională, auxiliară, marea majoritate a slăbit ritmul.
Ca urmare, dacă se doreşte ca numărul total de paşi să crească să spunem spre 15.000 paşi/zi/participant, un mod ar putea fi:
1. să se stabilească un plafon maxim să spunem de 15k paşi care să se ia în considerare pe zi la fiecare participant; brăţările permit setarea de goal-uri până la 30k paşi; tot ce e în plus se poate contoriza individual dar să nu conteze în clasamentul pe echipe
2. dacă se poate clasament individual e foarte bine, vor fi participanţi care sunt stimulaţi de acest lucru, să se facă separat
3. ţinta e să fie zeci de echipe care să întrunească punctajul maxim de 15×4=60k pe zi, echipe echilibrate; dacă ţinta e mai accesibilă mai degrabă motivezi mulţi oameni

4. premierea la echipe să fie simbolică, se poate face în Parcul Mare sau Babeş
5. Se poate face şi o tombolă la care să participe toţi cei care au avut zilnic minim 10-15k paşi.
Aşa vom vedea mulţi oameni pe afară, va fi multă voie bună, ne putem întâlni cu prietenii prin parcuri şi să vânăm împreună comori, pokemoni sau bere (să nu exagerăm). Şi hainele cu goretex şi papucii cu talpă vibram în sfârşit ne vor folosi în oraş, să nu fie o înghesuială aşa mare de maşini în zilele când picură puţin pe drum.
Ca să parafrazez ce a spus Matt în clip – (a scrie o novelă de zeci de mii de cuvinte într-o lună nu te face novelist bun, dar când te intâlneşti cu un scriitor poţi spune că eşti autor de novele) – la sfârşitul Walking Month dacă ai făcut 15k paşi zilnic poţi spune că eşti … un om sănătos. Iar dacă şi cu echipa eşti pe locul 1, înseamnă că aţi petrecut mult timp împreună şi multe clipe faine, de care să vă aduceţi aminte.
În contrast, acum am fost tot pe fugă, am făcut poze la prima enigmă de la Treasure Hunt şi m-am uitat la ele la 12 noaptea ca să găsesc parola, că n-au ghicit-o coechipierii până atunci – nu au avut timp nici ei.
IMG_20161019_143549.jpgIMG_20161014_093626.jpg

Din cele spuse pe diverse căi…
În primul rând m-am gândit că pentru a câştiga trebuie să aduc ceva nou, să surprind concurenţa. În această categorie au intrat planul zilnic de paşi pe intervale orare pe care am încercat să-l “împrumut” şi la ai mei, o organizare foarte bună a timpului, zilele libere luate. Am încercat să stimulăm un fel de competiţie şi între noi, în fiecare zi cine făcea cei mai mulţi paşi dintre noi primea câte o bere. A fost un premiu mai mult simbolic, n-am apucat decât o dată să ne întâlnim pentru asta. Distribuţia a fost 18 beri pentru mine, 7 pentru Sove şi 5 pentru Ianco. Normal că le vom împărţi frăţeşte.
Nu aş spune că am fost cel mai bun, dar am avut cei mai mulţi paşi. De neimaginat pentru mine. A fost un efort foarte mare. Am început cu un anumit ritm, având în vedere faptul că am participat şi anul trecut şi am câştigat cu o medie undeva la 30.000 de paşi de persoană. Anul acesta am început cu 26.000, iar după ce am văzut cât are concurenţa am mărit ritmul. Noi suntem un grup care mergem la alergări mai lungi, la maratoane, la ultramaratoane, ne ştiam între noi, ştiam care ne este ritmul şi totul a mers aşa, ca un tăvălug…
Mai întâi erau prieteni din echipe adverse, în special … Mihai, speriaţi de cât de mulţi paşi fac Vio şi Adi Toma (echipa V.A.M.A.) la Tor des Geants (330km cu 24000+ diferenţă de nivel) pe care urmau să-i facă în prima săptămână de Walking Month. Degeaba am făcut calcule, am arătat că efortul lor nu e “răsplătit” în paşi aşa cum ar fi trebuit, că vor ieşi în pierdere… făceau paşi mulţi. Vedeam pe Mihai şi Cipri cât fac pe Garmin Connect. Ei mă vedeau pe mine. Surpriza mea pentru ei era că jucam atunci doar la masa a 3-a. Şi nu aveam interesul să fac paşi mulţi, să nu-i speriu. Tandemul nostru Andrei și Ianco mergea tot așa ca ei și eu și cu Antoniu speram să fim mai buni ca și coechipierele lor. Şi aşa mi se părea că 100.000 paşi zilnic în total pentru ei doi e mult. Şi se pare că nu eram singurii care se uitau la activităţile echipei “Catching Shooting Stars” (au încheiat pe locul 4)… Şi am trecut pe privat tot şi la fel i-am rugat şi pe ei. Apoi au apărut clasamentele parţiale pe echipe şi am mai avut un secret: eram deja în urmă cu o zi la afişare. Asta ne-a salvat cel puţin un loc în clasament la final şi ne-a permis să ne “ascundem” în spatele primilor de atunci – echipa “Toboşarii” (locul 3 final). Am trecut pe primul loc doar când am considerat că avem puterea şi rezervele să ne menţinem, în ultima săptămână. Atât că mobilizarea echipei V.A.M.A., motivaţia lor în ultimele 4 zile a fost exemplară. Bravo lor!

Pe locul 1 a încheiat echipa V.A.M.A (6.950.535 paşi), cu Viorica Henry ,Adrian Toma Ionufurcurent , Adi Cosma si Misu Popa  – de la iniţialele lor a venit şi numele echipei. Practic trei dintre ei erau ultramaratonişti.
Pe locul 3 a fost echipa Toboşarii (6.737.478 paşi) – acum am înţeles că au motivaţia necesară şi să înveţe să bată la tobe, bine că nu toţi stau în Cluj. Au fost buni, cu ei ne-am tot luptat cel putin 2 săptămâni – Adrian Tap ,Rusu Adrian, Claudiu Gorgan si Bogdan Morutan .
Pe locul 4 Catching Shooting Stars (6.062.755 paşi) – eternii rivali dacă se poate spune aşa după doi ani de concurenţă 🙂 – cu Mihai Pantis, Ciprian Cioba,Holhos Iulia si Odette din Bucureşti.

Calcule
Am depăşit două milioane de paşi, care înseamnă în medie 72000 paşi/zi (aproximativ 72km, peste 8h, din care 40-50km alergare-jogging pentru că nu aveam cum să rezist la aşa ritm o lună de zile). În prima săptămână nu cred că am avut media de 40000 paşi/zi şi eram penultimul din echipă, iar în ultimele două săptămâni au fost zile în care depăşeam 12-14h şi 100.000 paşi. Pentru mine timpul alocat a contat şi nu distanţa parcursă zilnic. Omul e obişnuit să măsoare cu pasul distanţe (asta e şi ce m-au întrebat repetat reporterii şi aveam dificultăţi de … conversie), dar aici mai degrabă unitatea de măsură a fost cea de timp. Locul 1 individual a venit … natural, fără să mă zbat intenţionat pentru asta. Şi a fost o surpriză pentru mine mai ales că am văzut că sunt primul deși nu eram la zi cu pașii încărcați pe site. Se pare că am avut cel mai mult timp liber.
Mie îmi ieşeau cam 7.500 de paşi pe oră la mers şi 10.000 de paşi pe oră dacă alergam. Economiseam timp dacă alergam. Dar nu puteam alerga atât de mult continuu. Am alergat câte 10, 20 de kilometri de două, trei ori pe zi. La sfârşit am alergat cam 70 de kilometri pe zi, dar pe bucăţi, nu mai mult de 20 km/ bucată. Alergare uşoară, iar în rest am mers… Și pur și simplu n-am mai mers deloc nici cu bicicleta, nici la înot, iar cu mașina doar de câteva ori.

de pe Strava: strava septembrie WM.jpg

strava octombrie WM 1097v8 km total.jpg strava october distance challenge.jpg strava october distance challenge 1.jpg

Final de epopee. Şi de ce atâta efort?
Arhimede a spus “Daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturna Pământul.” Cred că pentru oameni găsirea unei motivații e esențială ca să atingă un scop. E drept că puteam da la sapă mult în acest timp… iar s-a irosit un talent.
Am putut pentru că m-a ajutat familia şi pentru că mi-am organizat foarte bine timpul şi ştiam ce vreau să fac, în funcţie de serviciu şi alte activităţi obligatorii. E incredibil cât timp poţi avea zilnic dacă te organizezi şi ştii ce vrei. Cum am tot spus, mai demult ziceam că n-am timp şi eram singur, “fără obligaţii”. Mi-am dat seama că n-a fost aşa după primul copil, când iar mă plângeam de lipsă de timp. Apoi, după al doilea… nu mă mai plâng 🙂
Ştiam dimineaţa câţi paşi urmează să fac, în orice moment cam câţi paşi ar trebui să am (aveam un plan pe intervale orare). Evident că astfel puteam estima şi câţi paşi pot face ai mei într-o zi dacă ştiam câţi paşi au la un moment dat în timpul zilei … şi de multe ori intram în depresie pentru că aproximam ritmul la care să mă aştept de la echipele adverse. 🙂 Urmăream cât puteam ce faceau echipele, ştiam dacă unii dintre ei merg la concursuri şi unde etc. A fost interesant şi am anticipat corect echipa care are sansele cele mai mari să ne depăşească, deşi veneau din urmă şi ca urmare nu ştiam câţi paşi fac zilnic – luam cazul cel mai defavorabil. Asta pentru că nu se ştia complet clasamentul echipelor şi nici cel individual, nu se ştia componenţa echipelor. Abia după o săptămână de la start am ştiut diferenţa de paşi faţă de următoarea echipă (putea fi în faţă sau în spate), iar abia cu cateva zile înainte de final am ştiut diferenţa de paşi la individual. Lumea celor “anormali” e mică însă şi cu mici înţelegeri între echipe şi punctual între oameni am aflat multe (schimb reciproc de informaţii).

Uman, nu? Anul acesta primele 4 echipe ar trebui botezate ROBOŢII, vorba lui Mihai (sau Cipri?). 🙂

Ce a apărut în media:

Radio Cluj – Campania Walking Month la final

Transilvania Reporter – Competitia Walking Month si-a premiat castigatorii – concurentii au parcurs distanta de la Pamant la Luna intr-o singura luna

Stirile ProTv – Mobilizare fara precedent la Walking Month – peste 130.000 de lei stransi pentru terapia a 17 copii care nu pot umbla

Şi, în încheiere, cum am primit noi parola de la The Museum – Joc de evadare in Cluj Napoca The Museum , punctul penultim de la Treasure Hunt.
Treasure Hunt, pentru cei care nu ştiu, a fost un concurs în concurs, un fel de joc tip geocaching, dar în care trebuie să descoperi destinaţiile intermediare şi să găseşti parolele ca să treci mai departe. A durat câteva zile şi te-a plimbat prin Cluj, numai bine să mai faci câţiva paşi. În plus, ai putut cunoaşte Clujul mai altfel şi … dacă ştiai partenerii competiţiei locaţiile cel puţin nu erau greu de găsit.

treasure hunt.JPGproba1.jpg

14536800_868730463263172_1815463998_o.jpg IMG_20161003_190302.jpg proba2.jpg proba3.jpg proba 4 treasure hunt etapa museum.jpg proba 5 lets coffee.jpg

În primul rând e meritul lui Sove că a găsit locul, The Museum. Trec peste faptul că în general explicaţiile lui erau mai credibile dacă spunea direct că a fost la biserică şi acolo s-a luminat. 🙂

Era un cod de 4 cifre care trebuia dezlegat, iar el mi-a spus primele 3.
Metodei mele de a primi parola i-am spus
Oul Gordian,
în româna modernă – metoda brute-force.

M-am dus acolo. Mă aşteptam să văd o cutie care nu se putea deschide decât introducând codul corect. Găsesc o poartă la un gang şi un interfon. Numeric. Cu diez şi încă un buton suplimentar, de deschidere. N-am vreme, că trebuie să fac paşi. Apăs diez, sună. Apăs pe deschidere, nu se deschide. De fapt nici nu ştiu sigur ce am apăsat mai întâi, am butonat la foc automat. Vine omul ca la un client obişnuit. Deschide poarta, ploua.
-A, cu Walking Month sunteţi? Păi trebuie să ghiciţi codul şi să formaţi numărul la interfon şi să se deschidă poarta.
-Ştiu primele 3 cifre 879.
-E bine, staţi aici şi ghiciţi al patrulea.
Mă uit puţin, e greu, trebuie să stau liniştit şi am un singur fix – trebuie să fac paşi.
-Domnule, pot încerca de mai multe ori?
-Da, de oricâte ori doriţi.
Spun la plezneală…
-Bine, a patra cifră e 4.
-Nu e bine. Mai gândiţi-vă.
-Şi vreţi să mai încerc de 9 ori?!
De fapt omul mic şi negru care e în stare să apese toată noaptea la taste e pepsi faţă de mine. Norocul lor că ştiam primele 3 cifre…
-Nu e nevoie, a patra cifră e 5.
-Mulţumesc, am să mă gândesc de ce e 5 când am vreme.
Am primit parola pentru punctul final şi hârtia semitransparentă pe care o puteau primi doar primii 100 oameni care găseau cifrul. Eram a 8-a persoană care a “ghicit”.
Nici acum nu ştiu de ce a patra cifra e 5. Dar acum în sfârşit voi putea sta să mă gândesc. Promit.

Mulţumesc pentru cafeaua de final, am luat suplimentar şi un ceai. Reperul final a fost Let’s Coffee .

  2 Responses to “Walking Month in echipa UltraRunners pentru a doua oara – o epopee”

  1. […] trecut o lună de la Walking Month şi deja s-au strâns o mulţime de evenimente simpatice, aşa ca de sfârşit de an. Asta […]

  2. […] experiența edițiilor anterioare și, mai ales, după epopeea de anul trecut, când am încheiat pe locul 2 cu echipa dar cu cei mai mulți pași dintre toți competitorii […]

 Leave a Reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

(required)

(required)