Apr 182019
 

A trecut primul hop mare din acest an – Istria 100 mile – 12 aprilie. A fost altfel ca în precedenţii doi ani – 2018 şi 2017, în parte m-am străduit şi eu să fie aşa.

Am scris pe facebook despre cursă, frânturi din ce îmi aduceam aminte pe grabă şi obosit. Aici sper să fiu mai ordonat, să mă ajute şi pe mine pe viitor gândurile transcrise de acum. În orice caz, mulţumesc pentru încurajări, mulţumesc prietenilor de la Rupicapra pentru toată excursia noastră – am avut parte de o atmosferă faină şi potrivită pentru un concurs aşa de greu.

Atâta am alergat anii aceştia că mi-e mereu frică să nu mă sictiresc. Anul acesta n-a fost spectaculos pentru mine ca volum de kilometri alergaţi, ba mai mult, şi ce am alergat (cu mici excepţii unde am făcut intervale şi tempo-uri) am făcut-o la ritm de jogging obosit după înot sau bicicletă (trainer). Dar important a fost că mă simţeam bine.

La concursuri de asemenea n-am fost ca-n alţi ani, mereu a intervenit câte ceva. Am reuşit să mă duc însă la  Făget Winter Race în 12 ianuarie (un loc 3 la categorie), iar mai pe urmă la Primavera Trail Race – 30 martie. Să scriu şi despre această cursă câteva cuvinte…

La Primavera deja eram sub presiunea ultra-ului de peste două săptămâni şi am ales proba de cros, 18km.

A fost o mare luptă la proba regină – ultra 50km, dar şi cursa mea a fost interesantă şi foarte rapidă. Cursa de ultra a contat pentru stabilirea calificaţilor la Campionatul Mondial de ultra din iunie, deci au participat majoritatea alergătorilor de vârf români. A fost o mare responsabilitate pe clubul XTerra şi implicit pentru Istvan.
Din punctul meu de vedere cred că a fost totul bine, a fost şi spectacol cu lupta dintre Mitrică, Damian, Zincă şi Palici. Înainte de ultima buclă se vedea care e mai obosit, în consecinţă s-au mai schimbat şi diferenţele de timp dintre ei. Aşa cum am spus, o surpriză şi o confirmare a fost locul 7 la general pentru prietenul meu şi coechipierul din ultimii ani din echipa Ultrarunners de la concursul Walking Month – Ianco Slovak.

La fete pentru mine totul era clar de la început, doar întâmplări nefericite puteau schimba podiumul. Evident, n-aş fi considerat surpriză totuşi ca Vio să termine pe locul 1, vom vedea anul viitor cum va fi când proba de ultra va avea distanţa de 85km. Nu e doar zvon, aşa cum am bănuit schimbarea de distanţă are legătură cu parametri de cursă de la campionatul mondial din 2020, iar Şuncuiuş va fi din nou gazda calificărilor.
Cu Istvan am stat alături în autobuzul care ne ducea la startul cursei din Croaţia – Labin şi am avut vreme peste o oră să tot discutăm. Restul discuţiei rămâne secret. 🙂

A, să revin la concursul meu: locul 13 general, 4 la categorie. Am împuşcat aşadar dintr-un foc două numere “norocoase”. Dar am fost mulţumit, am alergat peste jumătate de traseu cu Zoli Szenasi şi Csaba Papp (şi el participant la Istria), n-am putut să ţin însă pace-ul lor până la sfârşit. Am încheiat la 2 minute de Zoli (locul 3 la categoria lui) şi 4 minute de Csaba (locul 2 la categoria mea). Cu locul 3 la categorie am terminat la fotofinish, am încetinit probabil prea repede, n-am ştiut că sunt covoare de cronometrare diferite la ultra şi cros.
Aşa cum m-am cam obişnuit în ultima vreme, am fost martor la lupta dintre primele 2 fete. Cu prima, româncă m-am tot străduit să ţin pasul şi nu mi-a fost uşor. Când mai era doar foarte puţin din ultima urcare şi cel mult 6km până la final am auzit o răsuflare în spate. “Aud răsuflare feminină în spate!” am spus. Era o invitaţie la o mică discuţie sau cel puţin la câteva cuvinte de salut. Dar nimic, a trecut fata în viteză mare pe lângă mine. Apoi mi-am dat seama că e unguroaică şi mai are şi căşti la urechi. Clar nu avea oricum chef de discuţii, în scurt timp a depăşit-o pe “a noastră”. Era însoţită, am înţeles de la Istvan, de tatăl ei, un foarte bun alergător, aşa cum de altfel şi fata noastră a fost însoţită de cineva din Oradea care ştia foarte bine traseul şi-i mai spunea ce urmează. Aşa e la elite, altă lume! În fine, ca să închei cu hârjoneala lor, a urmat doar coborâre şi chiar asfalt, iar românca a reuşit să revină şi să câştige. Nemeth a atacat prea repede şi a abandonat lupta la sfârşit. Aşa cum am greşit eu şi m-am oprit prea devreme înainte de covorul nostru, a greşit şi Raluca, de a trebuit s-o ocolesc şi a ajuns oficial la … 8 secunde după mine. Sau cine ştie, văzând că nu-i nimeni în spate…

Dacă e subiectul ultra, să mai scriu…

Condiţii iniţiale. Am fost foarte obosit în ultima vreme, dar mai fit ca standardul meu datorită sporturilor complementare. A intervenit ceva şi-n ultima lună (m-am desprins cu greu să pot participa la Primavera şi asta pentru că mă înscrisesem din vreme şi aveam şi cazarea asigurată) am tot avut de lucru după serviciu (sau înainte, după cum era tura). M-au pus piticii să fac o … investiţie (un fel de pilon X), aşa că mi-am dat de lucru la amenajări interioare. Am fost şi sunt acum un fel de Karate Kid care face de toate, numai karate nu (dar măcar el avea instructor), cu rezultatul că mă sculam pe la 5 şi terminam pe la ora 23.

Un ultim test care m-a dat pe spate a fost Cupa Beni & Cupa Compass la orientare din 7 aprilie, adică cu câteva zile înainte de Istria 100 mile. Am terminat în 166 minute proba, după ce ultimele repere au fost deja strânse, nu-mi mergea deloc bibilica, nu-mi stătea gândul la simboluri, la elementele de teren şi o şi luam în direcţie greşită de parcă aveam busola defectă. În loc de 4km cu 160m diferenţă de nivel am parcurs vreo 12km cu 700m diferenţă de nivel. Aşa m-am şi simţit, ca după urcarea a 1000m, că doar să nu vă închipuiţi că urcările le făceam pe poteci!


Dacă sunteţi curioşi, uitaţi-vă pe Strava, eu vreau să uit. Unii m-au întrebat dacă am pierdut ceva (Adi Toma), alţii înainte de a ajunge la finish mi-au dat telefon să mă întrebe unde sunt. Am rezistat psihic, am mai trecut prin aşa ceva. Dar nu am putut să nu ţin seama de avertisment: e musai să dorm cât mai am vreme, că altfel la Istria am să dorm prin ceva PA-uri.
Pentru cine e interesat de educaţia copiilor şi cum o fac alţii, un exemplu e acest concurs. De ce e adăugat numele Cupa Beni? Pentru că dacă vrei ca un copil să-ţi urmeze paşii, să-ţi împărtăşească mai târziu pasiunea, atunci îl implici încă de mic. Unii pot, se pare că nici eu nu sunt printre ei. Dar măcar observ…    

La start.
La mine întrebarea hamletiană “A fi sau a nu fi” s-a metamorfozat în “Cu beţe sau fără beţe”. Mare noroc am avut cu Diana, cu prietenii. Am călătorit cu van-ul, conducând doar parţial pe o vreme ploioasă ce prefaţa condiţiile de concurs. Am fost la timonă cu schimbul împreună cu Denes şi Zoli Bogya, veteranul clubului. A fost mai uşor, dar tot noapte nedormită s-a chemat. Dar m-am refăcut nesperat acolo, însă am tot amânat decizia luării de beţe până în ultima secundă. Anul trecut nu le-am folosit şi fusesem mai rapid, plus că nu le simţisem lipsa. Până la urmă, vremea a decis: sigur va fi zăpadă, noroi, va fi mai obositor ca de obicei. Le-am luat! Nici acum nu ştiu dacă a fost cel mai bine, dar m-am străduit să le folosesc cât mai mult.

 


Faţă de anii trecuţi a apărut schimbarea cu autobuzele numerotate care te transportau din Umag la startul din Labin. Fiecare dintre noi am fost arondaţi la câte un autobuz, în funcţie de numărul nostru de concurs. Numărul de concurs era dat de poziţia ITRA în clasament, deci practic călătoreai alături de cei de nivelul tău. Probabil organizatorii au avut probleme anii trecuţi, au fost nevoiţi să suplimenteze intempestiv numărul autobuzelor, în orice caz acum la înscriere trebuia să precizezi şi să plăteşti. 

Nu toată lumea a fost veselă de schimbarea aceasta. M-am distrat glumind cu soţii Lenart care doreau (ea) să meargă împreună. Ea era în alocată în autobuzul 1, el în 6: unul vedetă, celălalt cu tinerele fără experienţă şi fără “blazon”. 🙂

Cu numărul 75 de concurs am stat alături de Istvan Szokolszky în autobuzul 2. Csaba cu Zoli erau în alte autobuze, iar Gabor era vedeta noastră, cu numărul 66 în autobuzul 1. Nu m-am putut abţine să nu-l înţep şi pe el, glumeam cu Istvan când autobuzul 1 s-a oprit într-o parcare şi am trecut în faţă: ba că vedetele au emoţii şi au nevoie să se oprească, ba că doresc să ajungă ultimele să li se aştearnă covor roşu în aplauzele tuturor etc. În orice caz l-am întrebat pe Gabor de motivul opririi, dar el a spus că a dormit.

 


Am ajuns în Labin pe un vânt “promiţător” şi mi-am luat toate hainele disponibile pe mine. După ce am mâncat ce aveam pregătit am ieşit dintre zidurile orăşelului medieval să testez vântul: rupător, clar nu las nimic în bagajul de start. Aşa că în punga de-un leu cu eticheta mea am lăsat la organizatori doar o linguriţă, ambalată în resturile de la mâncare care altminteri aterizau în primul coş de gunoi: nu doream să creadă că-mi bat joc de ei şi le las o linguriţă doar ca să le testez vigilenţa. Îi şi vedeam dându-mi-o de cap şi întinzându-mi un euro în schimb. 
Aveam în plus faţă de echipamentul obligatoriu: foiţă de vânt, şapcă şi buff, suprapantaloni şi o bluză cu mânecă lungă deşi purtam şi mânecuţe. Aveam și o frontală în plus, cu acumulatori, pe care am și folosit-o la început. Nu-mi plăcea să schimb bateriile noaptea pe răcoare, e chiar frustrant. Am pățit-o la UTMB în 2016, e suficient o dată. Eram cum se spune blindat, mai rar să mă echipez ca de UTMB la o cursă cu maxim 1424m altitudine cât are vârful de lângă Plomin.
Mă uitam mai cu milă la cei echipați cu pantaloni scurți, în tricouri. Câți vor trece munții la Buzet dintre ei dacă n-au în rucsaci ceva în plus? Mi-am spus să rețin un număr: 25. Părea tânăr, favorit, cu echipă de suport, dar era îmbrăcat subțire deși părea că îngheață de frig. M-am uitat acum – Štverák Tomas, ceh, 22 ani, Inov-8 Team, avea 724 ITRA. Acum a scos un rezultat sub valoarea lui, locul 28 general, cu douăzeci de minute mai bun ca mine. Evoluția lui: locul 12 general până practic au început munții. Apoi a început să scoată timpi mai slabi ca mine la Brgudac și Buzet. De la Buzet a mai pierdut câteva minute față de mine. Eu zic că în parte am avut dreptate, a riscat prea mult.

Ținta mea și observații în câteva puncte.
1. Chiar dacă se pornește cu o oră mai devreme ca anul trecut (ca acum 2 ani, am și aici o teorie dar n-o mai lungesc) și practic sunt avantajat de o oră în plus de lumină pe traseul mai tehnic, nu mă simt în stare de un rezultat extraordinar, în cel mai bun caz sper să mă apropii de timpul de anul trecut (25h42min) și aș fi extrem de fericit dacă obțin câteva minute sub.
2. Nu am încrederea în mine dată de concursuri, nu pot risca.
3. Dacă la Buzet (punctul de dropbag) scot un timp slăbuț față de anul trecut deși am avut ora respectivă de lumină în plus, asta e, să mă împac cu gândul, nu-i ziua mea.
4. Nu sunt vreme și traseu optime unui personal best.
5. Ca ținte personale, oameni care-i cunosc, mi-s prieteni și acum colegi de club (Csaba și Gabor), speranța mea e să nu fiu departe de ei și după km110, să spunem Butoniga, dacă sunt bun am șanse să trec în fața lor.

Desfăşurarea cursei. 
Cu greu m-am desprins de haine şi le-am pus în rucsac, când s-a dat startul încă împachetam. Am rămas doar cu foiţa peste tricou, dar cu pantaloni lungi. Nu era de stat, ploua şi bătea vântul, aşa că am intrat într-un ritm alert. Ideea era să-mi găsesc echilibrul termic şi să încerc să menţin ritmul. Dacă ceva nu merge bine, asta e, mă îmbrac şi adio timp bun la final, cum am spus, nu-i ziua mea.

 


Aveam memorat trackul de anul trecut, mi-am trecut şi PA-urile destul de exact, după locurile unde am stat. E drept că nu mai văd bine şi nu mi-au folosit, dar ca partener virtual m-a ajutat întrucâtva.

La început ecranul ceasului a fost negru. Eram în spatele timpului de anul trecut dar cu foarte puțin, pe la 1 minut. Cam toată cursa mea s-a desfășurat în ritmul de anul trecut, minutele câștigate în plus ce s-au strâns și au ajuns la 50 au fost ciupituri care s-au cumulat în special pe ultima parte de traseu. E o dovadă că eu cam atâta pot, am mers la maxim de potențial și atunci și acum. Unele diferențe la timpii mei între PA-uri au fost de până la 1 minut! Și asta fără să folosesc ceasul, departe de mine ideea de a mă opri doar ca să fiu “la fel”. Dovada e poza de mai jos, cu timpii comparativi 2018 și 2019. În 2018 însă la Motovun am făcut pauză de 15min ca la Buzet, mă simțeam fără energie și am stat așa cum m-am hotărât când am ajuns la punct (asta mi-a fost promisiunea ca să am puterea să ajung acolo): până mă simt în forță, și stau pe ceas în incremente de câte 5min, deci minim 5. Atunci când am întâlnit un băiat care cerea autografe pe un caiet la marginea drumului, așa de tare îmi tremura mâna că după 3 încercări mi-am cerut scuze și doar am semnat, dar nici semnătura n-aș recunoaște-o. 


Reperele mele? Oamenii… Mai întâi m-am întâlnit cu Luci Dincea. Efectiv toată lumea mergea repede, nu era de stat pe așa vreme și trebuia profitat de orele de lumină. Se intra în noapte și i-am ajuns pe Csaki și pe Istvan. Istvan era chiar vesel, mulțumit de cum merge, îi plăcea și vremea. Eu nu prea aveam chef de vorbă, eram chiar pe creastă și bătea vânt de furtună. Îmi fluturau colțurile buzelor, cum stăteam cu gura întredeschisă. Se pare că doar la japonezi vântul acesta e doar o furtună într-un pahar cu apă, doar ei aveau ocean nu mare la țărm. Și noi de fapt eram expuși pentru că treceam pe un munte pe lângă mare. N-aș fi crezut că Kazufumi Ose va scoate sub 20h timp final (câștigătorul, cu 18h33min)!

Istvan mereu a rămas aproape de mine kilometri întregi. Eu am ajuns un fel de șef de pluton de urmăritori, nu mai vedeam pe nimeni în față, parcă intraseră în pământ. Ningea, în fața frontalei parcă era ceață. Aveam probleme cu un băț, nu se mai bloca. Leki carbon și nu se blochează. Mă tot gândeam la soluții, ce să cer la următorul PA, dacă are sens. Și zbang, o trântă! M-am împiedicat de o piatră de mi-au zburat bețele din mână de nu le-am mai văzut. Unul l-am reperat ușor, dar celălalt nicăieri. Eram tot pe creastă, bolovani mari nu erau ca să ascundă un băț, bătea tare vântul. M-am tot învârtit, am cerut ajutor de la concurenți, unul chiar a luat-o în direcția vântului câțiva metri iar altul mi l-a găsit. Mulțumesc! Încă de om care să-și piardă bățul în așa condiții n-am auzit! Măcar și-a dat drumul butonul de blocare. Și Istvan m-a salutat din nou, era lângă mine.

Am ajuns pe vârful cel mai înalt înainte de Poklon (PA3). Ca și anul trecut, cu zăpadă, mai mare dar nu înghețată. Și o primă rătăcire, pe când mă bucuram că în sfârșit e coborâre prin pădure și nu bate vântul, doar se aude. Pe când mă întorc împreună cu alții, iar dau de Istvan. 🙂 Evident, se simțea bine.


Urma Brgudac. Deja eram într-un grup cu 2 fete care se luptau între ele, două favorite. Și ele erau îmbrăcate subțire, Michelle Yates (numărul 5) și Cristiana Follador (7). M-am cam mirat că nu-s departe în față, având pe la 700 ITRA, probabil nu le convenea vremea. Am văzut acum că erau locurile 2 și 3 la femei. Italianca avea bețelea acelea ciudate, contorsionate, ascuțite și scurte care se prind ca un arc peste piept când nu sunt folosite, pe care le-am văzut la unii italieni, probabil din cei care umblă pe munte iarna(seamănă cu pioleții).  Nu se vedea bine poteca din cauza ceții, adesea cel din fața grupului o mai lua greșit. Când a ajuns Yates să facă pași greșiți, imediat a trecut în spatele meu și mi-a spus imperativ: “Go in front!”. Nu am fost prea încântat să fiu împins de la spate, nici să mă amestec în lupta lor. Viteza era prea mare pentru ce vedeam eu, așa că în curând n-au avut ce face și au trecut în față. Figurează că au abandonat amândouă la Brgudac, probabil n-a fost ziua lor.

Între timp aveam la altele să mă gândesc. I-am prins din urmă pe Claudiu Beletoiu. El mi-a spus că Gabor e puțin mai în față, că eram un grup de trei români. La Brgudac (PA4) l-am văzut pe Gabor pe când ieșea. L-am întrebat de Csaba și mi-a spus că e în spatele nostru. Nu mi-a venit să cred, ceva se întâmplase, trebuia să fie în față și încă departe. Momentan tindeam să cred că Gabor nu l-a văzut din cauza înghesuielii de la primii kilometri.

Povestea la Trstenik (PA5) a fost similară: Gabor ieșea pe când intram eu. Claudiu a rămas în spate, avea o slăbiciune de moment.  Spre Buzet (PA6, km88, mai sunt 80km) în sfârșit eram alături de Gabor, m-a încurajat, în orice caz cuvintele lui mi-au prins foarte bine. Pe coborâre a rămas în spate și așa ne-am despărțit temporar. I s-a rupt un băț, a fost nevoit și să-și schimbe bateriile la lanternă. Eu m-am străduit să stau cât mai puțin la Buzet, m-am scăpat de aproape tot bagajul suplimentar, de frontala deja descărcată, nu mai urcam la altitudine și urma să străbatem mijlocul peninsulei Istria, deci nu mai eram expuși nici la vânt. Pe grabă am rămas cu suprapantalonii la mine, mi-am adăugat la bagaj și pantalonii scurți, dacă mă voi topi de cald. Aveam 6 minute avans față de anul trecut – 12h52min față de 12h58min. Teoria e că se face tot atât timp de la Buzet la Umag cât de la Labin la Buzet. Să vedem…

Gabor m-a ajuns în drum spre Hum (PA7, declarat cel mai mic oraș din lume) și am continuat împreună încă o vreme. Începeau zonele cu noroaie lipicioase, ca-n Hoia după ploaie. La Butoniga (PA8, km117, 50km la finish) am ajuns cu bine, eram primul român, după spusele lui Gabor. Eu încă mă așteptam să dau de Csaba. Cum mă uit acum, doar 7 minute avans față de anul trecut. Urcam însă lent, încercam alternativ ori cu bețe, ori fără, încercam să mă țin de un lituanian care urca parcă lejer fără bețe. Nu reușeam, dar sistematic îl ajungeam pe coborâri. Pe una din urcări m-a ajuns Edi Petrov. Nu părea afectat de oboseală, a și încheiat cu jumătate de oră avans. Între timp, descărcându-se bateria de la ceas, am văzut în sfârșit ora exactă. Să întrebi pe un alergător cât e ceasul e cam ca și cum l-ai înjura de mamă, e puțin probabil să-ți poată spune fără să butoneze câteva minute. Mie de data aceasta mi-a folosit: era doar 10 dimineața! Adică cum, înțeleg că 24h sunt o utopie, dar 25h s-ar putea? Calculez și eu cum pot, nu ca Pantiș, și descopăr că un ritm de 8 la mie grosso modo ar fi suficient. Mi-am propus să alerg cu 7 la mie unde pot ca să pot acumula rezerve pentru urcările mai grele. 

De la Motovun (PA9, incă 40 de km) nu mai e nimic deosebit de spus. Aveam în cap doar 7 la mie. Nu a fost nevoie să fac pauză deosebită, aici de fapt a fost grosul câștigului de timp față de anul trecut. Nu am folosit bețele, doar le-am cărat. M-a frapat doar faptul că am fost nevoit să alerg singur foarte multă vreme, și până acolo și spre final. În mod normal de la Butoniga trebuia să întâlnesc albaștri, apoi galbeni și verzi de la cursele mai scurte. Abia am ajuns 2- 3 albaștri de la 110km, nu a venit nimeni din urmă, iar galbeni (maraton) am prins doar pe ultimii după Buje. S-a schimbat și programul lor, noroc cu motivația găsită pe ultima parte că altfel cine știe cum lâncezeam. 


Timpul meu final a fost 24h52min, locul 32 general, 29 masculin (636 ITRA). Din concursurile mele care sunt înregistrate la ITRA, e al doilea ca valoare a rezultatului după un Ciucaş Maraton din 2013 (685 ITRA) şi înaintea unui Eco Maraton din 2014 (630 ITRA, atunci Eco era înregistrat la ITRA, probabil a fost primul din România care a renunțat la afilierea ITRA).

Am fost primit foarte frumos de grupul nostru care ne aștepta, plus că și Kinga lui Istvan era pe acolo. Pentru mine a fost un concurs pe care mă bucur că l-am încheiat cu bine. Mulțumesc prietenilor pentru companie, felicitări pentru rezultate, cred că toți ne-am comportat onorabil. Din toți concurenții doar câțiva am pomenit, ei au făcut parte din lumea mea în timpul acestui concurs. 🙂

Să ne vedem cu bine și mulțumesc pentru poze!

May 022018
 

Care iti sunt limitele?

Care iti sunt limitele?

Imediat începe vara și mă uit în urmă la rezultatul unei decizii de-ale mele: două postări în acest an – una despre Activități 2017 și una despre un concurs – Istria 100 mile. După “standardul” anilor trecuți, aș fi fost la cam la a 14 postare despre un concurs (din cele 38 de exemplu din 2017). Parcă adie o schimbare, deși concursurile sunt doar vârful aisbergului și baza încă nu s-a topit. Adică la mișcare pe afară nu s-a modificat mare lucru și am fost la diverse concursuri locale și nu doar în calitate de concurent.
M-am “orientat” mai spre orientare și lucruri nestandard, mai neobișnuite.
Să fac o enumerare cu ceea ce voi aminti pe scurt:

1. Crosul Divelor ca voluntar – 3 martie
2. Beard Run 3 – Crosul treptelor – 17 martie
3. Cupa Compass ed 16 – orientare – 24 martie
4. Olimpiada de șah pe licee – zona NV  – neimplicat decât cu gândul 🙂 – 14 aprilie
5. Maraton Internațional Cluj ca voluntar – 15 aprilie
6. Cupa Busola de Aur 2 etape – orientare – 21, 22 aprilie
7. Seminar “Care îți sunt limitele”, alături de Vio și Alin Cârdei – 26 aprilie

Pot spune că fiecare în parte îmi trezește un fel de nostalgie mai copilăroasă, așa că sunt din categoria evenimentelor de care îmi voi aduce aminte mereu și deci au însemnat un plus pentru mine, nelimitat doar la efortul fizic.

 1.
Crosul Divelor e mai degrabă un vestitor al primăverii la care băieții nu trebuie să lipsească, ca suporteri și admiratori – evident. Păcat ca sunt așa timizi! 🙂 Am și eu prințesele mele care participă an de an la acest concurs, așa că venirea mea n-a fost ceva ieșit din comun. Că în mod obișnuit sunt pregătit să alerg oricând iar nu e “out of limit”.
Rezultatul a fost că am făcut pe iepurele (la sugestia prietenului Horațiu) și am parcurs prima tură și la cursa de 2km și la cea de 5km, cu singura preocupare să nu fiu surclasat de dive și să fiu astfel de ajutor. Cum a fost bine organizat și voluntari pe traseu nu au apărut probleme. Faptul că Andreea a încheiat pe locul 2 cursa de 2km m-a făcut și mai bucuros că am fost acolo.
Câteva poze am făcut și eu – un link.

28514736_173289616636343_5247261729451631112_o.jpg PMCJ6253_.jpg 28424396_173290939969544_586283399426613913_o.jpg DSCN0779.JPG

Top

 2.
Beard Run 3 sau Crosul Treptelor  – eveniment caritabil – a însemnat pentru mine un prim test în noul an. Nu sunt feblețea mea treptele acestea “noi”, făcute mai mari și mai abrupte decât cele anterioare, dar am vrut să-mi testez cu această ocazie și viteza și puterea.
Ce am scris atunci pe facebook:
Beard Run 3 – crosul treptelor – un concurs caritabil, in care toti banii de inscriere au fost donati pentru achizitionarea unei ambulante. Pas cu pas, cu rabdare…
A fost primul meu concurs din anul acesta, un loc 4 la general la tura lunga cu 5 urcari. N-am apreciat corect cat de tare sa trag de la inceput, asa ca la ultima bucla m-am pomenit cu un timp cu aproximativ 20sec mai bun ca restul – 5min36sec https://www.strava.com/activities/1457157535/segments .
Ca de obicei, la astfel de concursuri conteaza mai mult sa participi si sa fii alaturi de prieteni si familie. Diana a facut parte din una din multele echipe Garmin si a incheiat pe locul 2 stafete, iar Tudor a incheiat pe locul 3 la baieti. In acest timp unii invata – Andreea. 
Felicitari participantilor, organizatorilor si … sa avem orasul pe care ni-l dorim!

28700793_10214627581817118_6474491476164663245_o.jpg PMCJ9635_.jpg 28947878_10214627581937121_461023232704511909_o.jpg

Top

 3.
Cupa Compass ediția 16 – orientare – a fost ca de obicei o provocare pentru mine. Poate totuși ar trebui să tratez orientarea mai serios și să învăț mai multe, să ajung la un nivel mai puțin … obositor. 🙂 După ce m-am învârtit de pomană peste 30min, răstimp în care cred că am găsit doar 2 repere, am avut norocul să dea Gyongyi peste mine și, cum am observat că reperele coincideau, am parcurs restul de traseu împreună, mai mult încurcând-o. Mie în schimb mi-a prins foarte bine parteneriatul, din care am rămas nu cu multe, e drept, că dacă nu știi nici nu poți pricepe totul deodată. E ca diferența dintre a vedea din avion terenul față de cum îl vezi pierdut prin tufe, ca un șoricel. Ce a pus capac a fost și stilul de atacare a unui reper, la unul de exemplu nici nu mi-am dat seama că a punctat în viteză și a trebuit să mă întorc. Am crezut că doar s-a dezechilibrat puțin că era o zonă abruptă. Singurul meu avantaj e că nu mă descurajez ușor, m-am abținut și nu mi-am aruncat busola în semn de protest. În fond ea nici n-am observat să aibă nevoie de busolă și să devin profesionist așa simplu… 🙂
De pe facebook:
Cupa Compass – ed 16 – orientare. Fain, soare, ca o zi de primavara.  Am participat la categoria M45. Traseul a fost de medie distanta, zona Bradet – Galcer (ca de obicei la orientaristi fiecare petec de pamant are un nume, la alergare sau MTB spun doar atat – Faget – si am rezolvat locatia).

A fost multa lume si mai ales multi copii pentru acest sport interesant si instructiv dar care nu e in voga la noi. Are acea atmosfera de prietenie specifica concursurilor in care fiecare se stie cu fiecare si … a ramas la vechea si modica taxa de participare de 10 – 15 lei prin care se vede clar ca organizatorii sunt si voluntari.  Alte vremuri in aceste vremuri!

Pe Strava – https://www.strava.com/activities/1468856930/overview .

20180324_122200.jpg 20180324_150452.jpg 20180324_150503.jpg

Top

 4.
Olimpiada de șah pe licee – zona NV – o enumăr pentru că Andreea a reușit împreună cu echipa claselor 5-8 de la Hațieganu să se califice în finala pe școli. Ceva tot îi place la șahul ăsta… Că cel mai probabil nu va putea merge la finala pentru că e clasa a VIII-a, nu-i așa important. Eu nu am decât meritul că am încurajat-o.

30705179_1848863225184451_1162733829840961536_o.jpg 30706552_1848853928518714_7389753801298673664_o.jpg

Top

 5.
Maratonul Internațional Cluj l-am trăit ca voluntar. Am fost o echipă de bicicliști pe care Horațiu ne-a rugat să avem rol de însoțire a primilor concurenți de la probele de maraton, semimaraton și ștafete. Pentru mine traseul era destul de întortocheat, l-am și parcurs de 2 ori înainte de concurs ca să nu greșesc și să induc în eroare alergătorii. În timpul concursului însă, ca de obicei, n-au fost probleme, dar au fost cazuri când am folosit fluierul și o dată chiar a trebuit să mă opresc să nu lovesc pe cineva. Kenyanul s-a descurcat perfect, s-a strecurat.
De pe facebook – mai întâi ce am scris în ziua premergătoare (aveam ceva emoții):
Recunoastere traseu alergare Maraton Cluj 2018, fara Parc Babes si Stadion

Maine, in faţa kenyenilor…
Simt ca MTB-ul nu mă va trăda.  Singura întrebare: cu ce mă îmbrac. Roşu?

Tot de pe facebook, după cursă:
M-am bucurat ca am avut ocazia sa insotesc pe primul maratonist de la Wizz Air Cluj-Napoca Marathon . Cu MTB-ul, cum altfel, doar vorbesc de un kenyan.

Felicitari concurentilor, celor care s-au zbatut sa se autodepaseasca. Imi pare rau ca Balan Nicolae a incheiat pe locul 4, pana la ultimii 3-4 km a fost mai tot timpul pe locul 2. A fost un reper pentru “noi”, adica pentru Kiplagat, cam la 3min in spate.

Felicitari si organizatorilor, voluntarilor si spectatorilor, fiecare s-a straduit in felul lui sa fie totul bine. Fain ca m-am intalnit cu multi prieteni, ca alaturi de mine pe bicicleta am avut prieteni deja pot spune – vechi.

Traseul a fost interesant, ai putut vedea si Clujul istoric, dar si parcurile Mare si Babes pe unde-si duc veacul clujenii cand vor un pic de liniste si racoare. N-a fost insa un traseu de batut recordurile de timp la maraton, e insa un aspect secundar. Fain de asemenea a fost ca au fost benzi separate pentru transportul public si astfel nu cred ca au fost multi carcotasi pe care sa-i deranjeze sărbătoarea … noastra.
Am fost de 2 ori pe traseu in recunoastere, prima data sambata, fara sa intru in Parcul Babes si pe stadion, si o data astazi, pe la ora 7 dimineata, cand erau aproape gata montate gardurile, separatoarele etc. In cursa insa e totul altfel, chiar daca esti doar observator. Si a fost destul de stresant pentru mine, a trebuit sa fiu atent la multe… si ceva am gresit chiar la final. Dar nu asta e important.

Cum decurge o cursa pentru un winner? Well, e o senzatie cam inedita pentru mine, ceva despre am tot citit si gandit.  Clar stiu ce sa fac si am pregatirea necesara daca as fi intr-o astfel de postura. Dar atat!  
Mai intai startul… Impreuna cu Kertesz Levente , Tudor StupariuBoldi Calin Mircea si … (nu stiu numele) am asteptat in afara stadionului sa apara alergatorii. Poza de mai jos este de la crosul de 5km dinainte de maraton (primii). Enorm de multi participanti au fost la cros (si Andreea mea), unii si cu carucioare cu copii, am crezut ca n-au sa se termine pana incep maratonistii si clar va fi imposibil de trecut de ei. Dar… totul a fost gandit ok.
In timp ne-am repartizat, sa nu pateasca ceva primii alergatori. Eu am ramas cu kenyanul. Am schimbat cateva vorbe cu el, am banuit ca e stresat ca nu stia cine e in faţă şi trăgea prea tare. Scăpase un băiat care alerga extraordinar, dar era de la stafeta. Nu m-a crezut Kiplagat, dar in timp s-au mai schimbat lucrurile: stafetele aveau numere de 4 cifre, noi de 3.

Primul semimaraton a fost fara multe povesti, cam 1h12min a durat. Nicu Balan era la 3minute si distanta s-a pastrat pana spre final. In apropierea lui insa mai era un alergator, probabil Stefan Lupu, dar acesta statea “la cutie”, tinandu-l sub control pe Nicu.
Fantastic ce seamana o cursa de alergare cu una de ciclism! Ce mult te ajuta cineva care este in faţa ta pentru ritm! Cand “al meu” era depasit de cineva de la stafeta o vreme reusea sa se tina si avea alt ritm. Probabil daca avea concurent mai aproape putea sa traga si mai tare, dar vreau sa spun ca nu i-a fost usor in special la final. Asa ca, inca o invatatura, credeti in voi, pana nu bate gongul nu se sfarseste nimic, orice e posibil! Si lasati in faţa voastră şi pe alţii, faceţi schimb la “trenă” dacă ritmul e asemănător, ajuta tot grupul, primul trebuie să fii la finish nu pe parcurs! Daca omul de langa nu colaboreaza, incetiniti sau trageti-va la o parte, punct. Poate l-ati fi ajuns…

A venit finalul, mi-am luat ramas bun de la kenyan inainte de intrarea pe stadion si am tasnit sa anunt, daca e cazul, ca soseste primul maratonist. Si de aici o mica bâlbă, am luat-o pe culoarul gresit, de bucla, nu de finish (n-am vazut marcajul), iar omul meu, desi era departe, ajungand sa aiba incredere oarba in mine… idem  Dar a fost un baiat inspirat inainte de finish, si cu forta necesara, si a mutat un gard si invingatorul a avut parte de primirea dorita!

Acum, back to work, astept sa incheie cursa de 10km si Diana. 
Daca ma gandesc bine, as putea sa ma obisnuiesc cu chibiţatul, e şi asta o meserie. In orice caz, pentru cei din breasla asta, e incomparabil mai mic efortul! Trebuie sa fi trait asa ceva, cu un nivel cat mai sus e si mai bine, ca sa devii un chibit bun. M-am straduit sa nu inoportunez prea tare fotografii de pe parcurs, sper ca am si reusit.

Fain să ai aşa un concurs în oraşul tău!
Cursa mea cu MTB-ul (de fapt a lui Kiplagat în alergare): – Strava.

QzibuSjnmW5g3KkM_zwSd9-Sw3wIwSA-qvuwIWOECjQ-2048x1455.jpg ok.jpg 30722914_1922141221192648_7449060045456670720_n.jpg

Top

 6.
Cupa Busola de Aur 2 etape – orientare – asta chiar a fost hard pentru mine. Au fost două etape – lungă și medie, iar prima chiar a fost extenuantă, mai ceva ca un maraton. Nu din cauza efortului fizic… Noroc că pe mine nu mă doare capul. 🙂
De pe facebook:
Azi, Cupa Busola de Aur, Casele Micesti – prima etapa – long distance – sunt epuizat, mai ales psihic.

Parametri tehnici, la categoria M45: 5,4km cu 220m dif nivel. Pentru mine, conform trackului: 18,5km, 4h, 926m dif nivel (in majoritate cred ca urcari aiurea, direct prin padure si lastarisuri, nu pe poteci). https://www.strava.com/activities/1522317404/overview

Cam 1h mi-a luat sa gasesc primul reper (din 14), si acela cu ajutoare.  La punctul 13, gata-gata sa-l ia “recuperatorii”, in mainile lor am inscris cipul. Ultimul, 14, era cam … luat, l-am cautat in nestire. Au spus ca m-au si sunat, sa-mi ceara voie – foarte de treaba – e clar ca n-au cum sa stea toata ziua dupa mine. Momentan sunt finisher, beau o bere si ma laud. Nu va pun poza cu timpii intermediari, ca sa ma protejez. 

Maine cica va fi mai usor (padurea mai usor de strabatut) – medie distanta. Ma duc la nani sa fiu la maxim, poate reusesc sa termin pana la premiere. Nu a mea, evident. 

Super concurs, veniti si voi! http://www.compass-cluj.ro/Tartalom/index_ro.php

PS: Azi, duminica, la etapa a 2-a – medie distanta – a fost mai bine. Doar un punct l-am balbait si “floricica” traseului arata mult mai bine: 1h06min. Tot ultimul, dar… in loc de 4,1km cu 170m dif nivel am facut 6,3km si 271m dif nivel. Uman. https://www.strava.com/activities/1524644318/overview
Ce e fain – l-am mobilizat pe Radu Kis – a venit la concurs in locul alergarii planificate prin Cheile Turzii. Asa ca, data urmatoare o anunt si pe Dobrescu Alina . 

2018-04-22 07_53_27-Cupa Busola de Aur - prima etapa - long distance (pentru mine de 3xLD) _ Run _ S.jpg Cupa Busola de Aur 2018_Page_1.jpg Cupa Busola de Aur 2018_Page_2.jpg 31100373_10215335747331965_742848640048955392_o.jpg 31064427_10215328532511599_4490167121447223296_o.jpg 2018-04-23 08_18_21-Overall results – Google Chrome.jpg

Top

 7.
Seminar “Care îți sunt limitele”, alături de Vio și Alin Cârdei – a fost de fapt o întâlnire prietenească unde am răspuns, împreună cu Viorica Mălai și Alin Cârdei, la câteva întrebări legate în special de motivația noastră și de modul cum ne stabilim limitele, cum ne organizăm concursul.
Cum pe facebook nu am scris decât înainte de seminar:
O tema interesanta la seminarul organizat de Maraton Apuseni msg systems . Eu inca nu cred ca omul are limite, desi realitatea ma contrazice mereu. Dar, no, inca sunt tanar, mai am vreme, nu-s irecuperabil. 
mă simt dator să fac un scurt rezumat.

În primul rând le mulțumesc “alor mei” că am fost invitat. Spun asta și pentru că reiese din prezentarea mea ca fiind “ultramaratonist, ciclist montan și coleg de club”.
Dacă am reușit să fiu cât de cât convingător, logic, dacă am reușit să fiu de folos la cineva cu opiniile mele, m-aș bucura. Eu m-am străduit, cel puțin să nu fiu prea standard, și m-am și pregătit cum am știut mai bine. Am ținut însă cont de câteva reguli de bază care mie mi s-au părut esențiale: să nu spun lucruri pe care le-am citit poate în cărți sau le-am auzit dar nu le-am folosit în curse, să nu mă apuc cu câteva zile înainte să pregătesc răspunsuri corecte, științifice, dar care să nu mă reprezinte. Pentru asta există specialiști, antrenori etc. ori eu nu am fost chemat în astfel de calitate și nici nu sunt o astfel de persoană. Mi-am permis însă să pomenesc de câteva cărți.
Mai fac o precizare: am venit cu o parte din răspunsuri scrise, dar nu le-am citit acolo. Poate am greșit, n-am spus tot ceea ce am scris, n-am scris tot ceea ce am spus. Nu pentru că au o deosebită valoare, ci pentru că așa gândesc eu. Și îmi pare rău că nu am spus anumite lucruri. E ceea ce reproșez uneori la alții: se pregătesc un an la un eveniment în toate amănuntele și apoi fac modificări radicale la fața locului, de parcă tot ce au gândit un an pot să-l facă mai bine în stres printr-o sclipire de “geniu”. Cam lungă introducerea…

din timpul seminarului.jpg 31118627_1774393912616827_1665518691673964544_o.jpg

Conținutul fișierului meu “întrebări” (ciorna), corectat pe alocuri (doar răspunsurile mele, nu coincid decât în parte cu ceea ce am spus):

As porni de la ce inseamna cuvantul ultra: nu e folosit doar la maraton, inseamna mai mult, extrem. Si extrem, greu poate sa iti fie si la o alergare de 50m. Te poti accidenta si la o proba scurta, americanii care sunt vestiti in statistici (eu am fost impresionat de cati parametri tin cont ei la baschet in NBA) au statistica cu cati oameni mor la maraton. Am citit ca 1 la 150mii alergatori mor la maraton. Se stie acest lucru si totusi oamenii vin si maratonul are loc. Nimic de speriat! Dar…

Actul de a lua parte la o activitate fara sa te antrenezi are si un nume: complexul Superman. Ca participi nepregatit la un concurs la care iti risti viata asta deja suna a iresponsabilitate si prostie. Din pacate lumea de astazi merge fatis spre sustinerea propriului interes, dar omul apartine unei comunitati si trebuie sa te gandesti cand iei o hotarare si la apropiatii tai, la organizatori etc. Au fost concursuri in Romania la care s-a renuntat din cauza unor evenimente nedorite.
Si uite-asa vedem ca putem folosi termenul de ultra in mod peiorativ, ceva gen ultras. Ne plangem in Romania de conditii, salarii etc. Si putem spune: avem ultraconducere, ultraparlament, ultradrumuri. Echivalentul incompetentei. Dati-mi si mie sa proiectez un pod peste Dunare, si ce-i mai grav: eu sa accept, la cunostintele mele actuale.

Pentru mine un ultramaraton este impingerea unor limite, dar cu posibilitatea, avantajul de a-mi reveni daca e cazul. Nu m-as duce daca n-ar aparea lucruri noi, din care sa am de invatat ceva. E un joc de sah in care de cateva ori imi pot retrage mutarea. Sa fie clar, eu la concursuri totdeauna voi da maxim, la limita riscului … pe care incerc sa-l calculez. Ca nu se vede, e alta discutie. Pana acum m-am descurcat, sper ca nu am creat probleme. Pentru mine un concurs inseamna sa dau tot ce-i mai bun din mine, sa-mi folosesc toate cunostintele acumulate si din alte domenii. Altfel exista si ramuri necompetitive cum este drumetia, care chiar e faina…

E instructiv sa vezi pe urma ce ai realizat din ceea ce ai planificat, ai anticipat, pe scurt ai gandit. E important sa-ti dai tie feedback. Fara asta nu progresezi. Ultramaratonul e ca-n viata. Alergarea se supune regulilor de zi cu zi. Se spune ca alergarea e un mod de viata sanatos. Atata ca intervine cuvantul ultra care se bate cap in cap cu sanatatea. Oare? Tocmai am spus ca de fapt conteaza antrenamentul, pregatirea sub toate aspectele, nu numai fizice. Daca concurezi in limita bunului simt dispare aspectul ultra. Daca nu, ai esec si cand alergi dupa autobuz.

Si sa nu uitam: alergare nu e singura optiune de a-ti petrece timpul liber in mod n-as spune numai sanatos (ca suna egoist sa te referi doar la ce inseamna pentru tine), ci si pozitiv in comunitate. Daca ai probleme, alergarea fiind totusi mai invaziva, poti trece la bicicleta, inot, drumetie…

Important e sa nu te plictisesti, sa cauti ceva nou. Eu rotesc activitatile mele din timpul liber. Am nevoie de ele pentru echilibru. Am si spus ca atunci cand nu voi mai putea voi trece la drumetie, la activitati necompetitive si voi incheia cu sahul. Adica un ciclu al vietii, de la sah am pornit. De fapt nu chiar, dar la sah am insistat mai semnificativ. Ciclul meu de viata, cel de timp liber suna cam asa: sah, speologie, drumetie, bicicleta tot timpul, triatlon, MTB, alergare si acum orientare (cu rezultate amuzante, ca de copil care invata sa umble). Tipuri de competitii: triatlon pana la genul ultra care inseamna de tip ironman, MTB, alergare sosea si trail, orientare, aventura (Propark la noi). Foarte faine competitiile in echipe, asa cum va place sa alergati in grup puteti incerca sa alergati la concursuri cu inca cineva cu acelasi ritm (mai ales la incepatori e foarte bine).

Ce e important in tot amestecul acesta: sa va rezervati o ora pe zi numai pentru voi. Peste ani va veti da seama cat de mult conteaza. O ora nu-i mult, meritati. Chiar, pentru ce traiti, pentru ce lucrati? Ganditi-va ca ajutati și pe ai voștri si comunitatea, pe cei din jur daca sunteti fit și sănătoși. Daca revin fix la ultramaraton, aici apare o problema: depasesc ora zilnica si ajung la 3 ore. Ceea ce zi de zi, an de an e mult. De aceea înainte am luat-o mai incetisor cu MTB-ul: ca pe langa 1h-2h, mai trebuia macar 30 min pentru curatat bicicleta, ceea ce inseamna timp pierdut. Si, mai trebuie sa si inveti in sensul propriu, sa devii mai bun si pe alte planuri, nu? Eu consider ca ultramaratonul e o etapa din viata mea. Atat! Merita sa incerci, asta da. Dar nu-i in orice caz cel mai important lucru din viata, e doar trendy acum. Timpul trece, viata nu-i vesnica.

Eu ce voi spune aici e in principal din propria experienta, pentru aspectele stiintifice intrebati “un medic sau specialist”. Si cititi, de exemplu, Jason Koop – “Training essentials for ultrarunners”. Sunt explicații pe înțelesul tuturor, există și în varianta digitală.

Întrebări, la care am răspuns mai cu “liniuțe”, sper sa nu se supere lumea ca le deconspir:

  1. Cati km pe sapt ar trebui cumulati pentru a avea rezultate bune la un ultra?

un plan: 100k pe săpt ca antrenament la endomondo pt cursă de 64k (mai mult nu exista plan la endomondo!): ritmul pe baza testului cooper care se face o dată la câteva săptămâni – eu folosesc 1 zi pauza (e bine pt refacere)

ex pentru mine: Ma – intervale (11k 4.11) sau tempo (17k 4.42); Mi, J, V – 11-15k easy (5.39); S,D 28k, 21k

important sa fie 2 legate de gen semi sau mai mult, asa iti dai seama daca poti ultra (de fapt asta e una din sugestiile mele ca sa vă dați seama dacă puteți alerga un ultra)

Si acum ganditi-va ca va antrenati pentru triatlon de tip ironman (4km inot, 180km bike, 42km alergare), unde alergarea e maratonul. Unde incap inotul si bicicleta?

ma refer la rezultat bun pentru un amator, care e si antrenor, si sponsor si competitor
daca doriti performanta … cea mai buna e reteta clasica (antrenor etc…)

Si cititi! Am adus 2 carti.
Matt Fitzgerald scrie: “Essential week-by-week training guide” – plans, scheduling tips, workout goals for triathletes of ALL Levels. Cine recunoaste in sinea lui ca nu e SuperElite si ar alege un plan pentru incepatori?
Joe Friel: “The triathletes training bible” – editia 3
exemple: pag 153 biblie ; pag 54 quick reference; 52 sapt plan, pe 1 an
De ce carti despre triatlon care sunt de aproximativ 500 pagini fiecare? Pentru ca acolo vezi ce inseamna viata organizata, cum sa obtii maxim din minim, simti ce inseamna sa fii profesionist. Amatorul “profesionist” e ca un lucrator care se scoala la 5 si isi incheie ziua la 10 noaptea, zi de zi, an de an. Si in “biblie” scrie de exemplu si de miscarea de pendul pe care trebuie sa o aiba piciorul in alergare, de tinuta in alergare… lucruri pe care nu le gasesti oriunde. Si sunt carti scrise de americani care se bazeaza mult pe statistici, cum am mai spus.

Eu am renuntat sa le studiez, fac de placere, nu? Sunt amator! Placere se refera nu numai la partea fizica, cum s-a incetatenit. De aceea am renuntat la sahul de performanta, iti dai seama ca a fi profesionist inseamna o activitate de toata ziua, trebuie să sacrifici tot. Avem si serviciu unde ar trebui sa ne manifestam profesionismul nostru (cel mai mult timp alocat dintr-o zi), si familie, chiar daca le neglijam si acum. Pentru ca ne ambitionam sa facem ultramaraton intr-un mod sanatos, adica antrenandu-ne corespunzator.

  1. Cum iti antrenezi mintea pentru a face fata competitiei?

Ca simularile, ca la examen, repeti cum te comporti in diverse cazuri
Ai o problema si trebuie s-o rezolvi, atunci apelezi la experienta ta din rezolvarea unor probleme asemanatoare; sau la a altora, De aceea ati venit la seminar, nu?
Încerci sa-ti invingi teama cautand lucruri cunoscute, te ajuta sa elimini emotiile.
Cauți oameni cunoscuti.

  1. De ce creste pulsul mult mai mult pe coborari decat pe urcari si daca e normal sa se intample asa? Alimentația vegana ar putea fi potrivita pentru un ultramaratonist?

Sunt convins ca si vegan se poate. Eu nu sunt si din ratiuni practice: nu vreau sa mor de foame la PA-uri cu mancarea langa mine. Nu are sens sa-mi antrenez corpul pentru cateva alimente si apoi in timpul cursei sa fiu fortat de imprejurari sa mananc altceva. Sigur voi avea probleme. Eu mananc efectiv aproape orice, iar la competitii cat simt ca e bine, nu depinde de cantitate. Daca simt ca e ceva in neregula nu mananc si nu beau nimic 30 min. Evident in tot acest timp incetinesc daca e nevoie.

O explicatie: la vale ritm crescut, exista ruperi de ritm, atentie marita; coordonare, concentrare; uneori nici nu respiri regulat, poti ajunge epuizat jos, iti trebuie adaptare sa poti trece in mod urcare. Ori asta inseamna ca ai ajuns pe rosu.
Si cand gandesti creste pulsul chiar daca stai pe scaun

Cat este pulsul unui pilot de F1? E o dovada ca pulsul nu depinde numai efortul fizic.

La un control medical mi se lua pulsul si dupa ce a tot aranjat ventuzele, se tot uita agitata la mine, in disperare m-a intrebat: ati facut efort inainte? Nu, doar ma gandesc! Bine ca nu mi-a facut ceva injectie! A trebuit sa stau leguma, sa-mi golesc mintea de orice gand, ca-n adormire.

Concluzia: eu la ultramaraton o atentie speciala mi-o indrept spre coborari, sa le fac ponderat, altfel “ma rup”. Ceea ce nu s-a intamplat la Istria la inceput, m-a luat putin valul.
Concluzia dupa seminar: posibil ca persoana in cauza sa nu urce in alergare si sa dea “blana” pe coborare. 🙂

  1. Pt oricare din invitati: Ce consuma in timpul unei curse in afara de geluri?

Ce sunt antrenat. Ce mananc zi de zi si nu e perisabil.
Batoane pt eliminarea senzatiei de foame; paine cu salam, slanina, cas, branza; Sunt fan branza si cas. Prefer painea unsa cu unt etc sa nu fie seaca. Stiu ca unii evita “chimicalele”, dar ele sunt gandite sa suplineasca consumul la efort. Si sunt mai practice.

Ca anecdota va pot spune ca un profesor de la UMF care preda biochimia (pe vremea impuscatului) spunea ca absolut toate mancarurile au un sambure cancerigen. Era inalt si uscativ. Si ce sa faci? Pe cand ajungi sa nu mananci nimic, mori. Ca magarul lui Buridan. Ori la ultra e musai sa mananci, sa va spun ce se intampla daca uiti?

Atentie la apa, izotonic; de la organizatori: seminte, cola, anumite fructe, cas
Un lucru invatat: fara apa nu se asimileaza ce mananci si atunci ai gaze etc.
Si tot un lucru citit in carti dar care il folosesc, pe baza a ceea ce imi place si stiu ca imi face bine. La un PA ma uit direct daca exista 2-3 mancaruri principale – pentru mine sunt cas, branza, paine, cola. Apoi ma uit dupa salam sau similar, seminte … Apoi la restul. Ce stiu ca nu exista (cel putin la noi in tara) iau de la start (exemplu cas, paine). Alimentele le imaginati ca niste cercuri concentrice, daca nu gasiti pe primele din cercul interior treceti la urmatorul etc. E valabil mai ales la cursele lungi. Altfel, e ca si cum ati avea de rezolvat o problema cu un triunghi in care vi se dau o gramada de elemente dar nu stiti concluzia.

  1. Cand v-ati dat seama care e granita dintre pot si nu mai pot ??

Pot sau nu un anumit ţel: acest lucru il stabilesc inainte de cursa, la rece, cand am mintea clara: daca fac estimare corecta, atunci sunt multumit.
In timpul cursei, daca sunt nevoit, scad ritmul, trebuie sa ma multumesc cu mai putin.
Simti ca-ti depasesti „atributiile” cand incepi sa ai greutati la mancat, cand esti moale, cand iti scade atentia – pierzi marcaje, te impiedici.
Apoi treci la nivelele urmatoare, din care poti sa nu-ti mai revii in graba – frisoane, frig, tremura mainile etc

Cel mai bine simti asta la MTB, pe coborari. Spre sfarsitul cursei traseele pe care le biruiai la antrenament fara probleme le simti riscante. Eu preventiv spre sfarsit cobor mai lent sau … descalec. Scade foarte mult coordonarea din cauza efortului.
Am scris si in 100 miles of Istria pentru a doua oară ce mi s-a intamplat: m-a rugat un baiat sa pun o semnatura pe un caiet si n-am fost in stare, n-am putut sa-mi controlez miscarea mainii. Am incercat si a a doua oara, tot degeaba, apoi am renuntat. Bine ca nu te supune nimeni la acest test in curse!

  1. Ce antrenamente recomandati pt incepatori?

Drumetie, mers. In planurile de antrenament gasite pentru cineva incepator si drag mie erau incluse etape de mers saptamanal. Dhaene spunea ca pt ultra trebuie sa fii cat mai mult pe munte.
Si trebuie sa-si imbunatatesca starea de fitness, e bine pentru orice sport.
Aici este acel lucru despre care am omis sa spun in timpul seminarului: practicati drumetia, asa vedeti mai bine natura si o apreciati. In fond lumea de astazi care e pe repede inainte a sarit o etapa, inainte de alergare, si acea etapa e drumetia. Eu inainte de alergare am fost tot drumet si sper sa inchei cu bine tot asa. 

  1. Cu cât timp trebuie să te pregătești pentru un ultra? Si ce antrenamente mai exact?

Fiecare cat poate, e clar ca trebuie sa fie mai mult si mai bine ca pentru un maraton (vezi punctul 1).
In general planurile de antrenament au peste 2 luni si nu degeaba; pur si simplu nu te lasa sa pui ziua cursei mai repede si atunci te apuci sa-ti decalezi antrenamentul la cate saptamani mai ai la dispozitie pana la cursa
Dar cel mai mult conteaza pregatirea psihica. Am spus deja la punctul 2. Eu deja am timpul pentru UltraTrail Hungary la care voi participa peste o luna, corespunzator la 610 ITRA. Cat pot de des ma gandesc daca pot sau nu, studiez traseul etc. Si daca tot sunt coleg de club cu un mare om, iubitor al muntelui – Dinu Mititeanu, nu pot sa nu spun de “cicăleala” lui: veniti cu mine pe munte numai daca vă pregătiți cu informații despre traseu, despre zona, munti, varfuri etc. Ca altfel degeaba veniți… Poate de aceea nici nu merg asa des cu dânsul. 🙂
La seminar am vorbit mai mult despre ITRA, despre scopul acestui clasament, despre faptul ca se doreste a fi echivalentul ELO la șah, despre faptul ca e perfectibil – incă nu mi se pare că ține cont de valoarea adversarilor. Oare la ce timp pentru UTH (corespunzător la 610 ITRA) m-am gândit că mi-e accesibil dacă-s în formă maximă, fără probleme fizice? Acolo nu cunosc alergători de care “să mă țin” ca un câine, nu am rezultate din anii precedenți de la alergători cunoscuți și de valoare apropiată mie. 🙂 Pentru ultra de la Maraton Apuseni ca să fii finisher ar trebui să ai minim 400 ITRA și fără probleme fizice, ca să dau un număr rotund. Chiar dacă nu figurezi în clasament, precis ai prieteni de aceeași valoare care sunt.

  1. Recomandari ptr.un incepator (fost sportiv de performanta, sportiv amator acum, dar cu vointa si placere de a alerga) in ale maratonului.

Probabil ca esti fit. Folosirea cunostintelor acumulate la performanta conteaza enorm: eu le fol pe cele de la sah si apoi de la alte sporturi ca MTB; fa ce stii mai bine ca sa ajungi la nivel de competitie si adauga alergare dupa orice plan care crezi ca ti se potriveste, o sa-ti dai seama in cateva zile. Doar un sfat: nu uita ca nu e bine daca te doare ceva.

  1. Este benefic/Se merita sa alergi intensiv? Simțiți că a meritat antrenamentul pentru ultramaraton?

Normal, numai faptul ca iti creste increderea si deja …
Fara, intri in complexul Superman.

  1. Ce mananci inainte de concurs?

Toata lumea pune intrebare legata de mancare ori nu acesta e aspectul principal. Te antrenezi si la mancat.

Mancare normala, prefer oua, ceva satios.

  1. Pe unde va antrenați în Cluj?

Mai ales Faget, iar pentru intervale, viteza – parc.

  1. 3 lucruri pe care le recomanda sa nu le facem ca si sportivi, alergatori

Fara excese.

Fara trisari, comportament inadecvat, belicos, isteric, trebuie sa fii stapan pe sine, pe situatie.

Nu risca, cauta de fiecare data solutia sigura – aici intra si sa te stii autoaprecia corect, sa stii renunta chiar daca ai apreciat gresit la inceput.

Am dorit să pornesc o discuție pe marginea unei întrebări “scrise la tabla”, o reformulare a “Care îți sunt limitele”.

Cum sa faci din ultra sa nu fie “ultra”? Adică, cum sa faci ca un concurs care pare ca te depaseste sa-ti devina accesibil. Si aici nu e vorba doar de ultramaraton. Eu cred ca raspunsurile la intrebarile precedente se potrivesc.

Pentru ca seminarul era de fapt ca o indrumare la Maraton Apuseni, si mai ales la Ultra-ul nou, eu am fost chiar pe traseu inainte de seminar, pe bucla noua, ca sa stiu ce sa spun daca cumva sunt intrebat. Si asta in conditiile in care in mod sigur nu voi putea participa desi mi-as fi dorit – cum am spus – merg inainte cu o saptamana la Salomon UltraTrail Hungary, am invitatie. La MTB asa procedeaza profesionistii: chiar daca nu au timp sa parcurga tot traseul, isi rezerva timp sa parcurga macar ultima portiune, incearca astfel sa aiba un minim avantaj față de restul (sau să nu-l piardă). Între elite diferențele sunt foarte mici, conteaza fiecare amănunt: dacă au venit cu o zi mai devreme, dacă au reușit să fie recuperați și la potențial maxim…

De pe facebook:

Azi am fost pe bucla suplimentara de ultra (29km cu 1000m dif nivel – aprox 3h25min) de la Maraton Apuseni msg systems si apoi pe traseul de copii (3km cu 150m dif nivel – aprox 20min).

Totul e ok, bun si de MTB  . Dar mai multe amanunte maine la 
https://www.facebook.com/events/577511892620726/

Traseele:
https://connect.garmin.com/modern/activity/2650526818
https://connect.garmin.com/modern/activity/2650526894

Evident, ce-i oficial e valabil. 

Și am avut și câteva propuneri:

  1. Clasament in coada finisherilor pt cei care nu continua dupa maraton, eventual fara medalie de finisheri.
  2. Termen limita ca la maraton – 9h30min pt Skiland
  3. Posibilitate lasare bagaj schimb la Skiland in spatiu accesibil.
  4. Impunerea frontalei măcar pentru cei care încheie bucla de maraton în peste 8 ore.

Traseul de ultra de la Maraton Apuseni necesită alergare. Nu e un ultra obișnuit. Cei mai lenți trebuie să se gândească la un timp de 5h pentru bucla de ultra.

Succes în ceea ce vă propuneți!

Top