Aug 142022
 

A venit rândul să fac ordine în trecutul apropiat la evenimentele la care am participat.
Printre promisiunile de care mă ţin faţă de mine sunt şi de a participa la evenimente cât mai diverse, să nu mă limitez la sportul principal din aceşti ultimi ani – alergarea montană şi, dacă prin natura curselor la care particip am nevoie de o perioadă de recuperare mai lungă, să aleg şi ture unde pot alege cât de tare trag, nefiind chiar concurs.

Prin urmare înainte de evenimentele grele pe care le programasem şi care, ca şi anul trecut, au fost la interval de o săptămână – Mureş 24h (încă n-am apucat să scriu) 30 iulie şi Propark Adventure 5-7 august am ales să particip la Tura Memorială de MTB Vasvari Pal (16 iulie) şi la maratonul de MTB Movilele Blăjelului (24 iulie).
După cele opt zile de alergare pe Via Transilvanica din cadrul concursului Transylvania Legends de la mijlocul lunii mai am revenit aproximativ la nivelul normal de efort, am fost voluntar ca închizător pe prima jumătate din traseul de ultra de la Maraton Apuseni, am mai explorat cu MTB-ul pe la Muntele Mare şi Muntele Băişorii.

În fapt, tot ce a urmat după Transylvania Legends, un concurs mai aparte şi ieşit din standardele concursurilor clasice, a fost pentru ţintele Mureş 24h, pregătirea de MTB pentru un alt concurs unic în România – Propark Adventure şi pentru a ajuta la stabilirea definitivă a traseelor pentru acest an de la concursul MTB Odyssey din Muntele Băişorii.

1. Tura Memorială de MTB Vasvari Pal 16 iulie

Cele câteva cuvinte scrise pe facebook la timpul potrivit sunt mai jos. Subliniez că am fost extrem de bucuros că alături de mine a venit şi fiul meu, Tudor, cu greu reuşim să ne facem un program împreună. Dacă e să fac legătura acum cu subiectul de turism de la Propark Adventure, pot spune că această tură este una potrivită pentru a atinge multe locuri pitoreşti, unde poţi face multe activităţi, de la ski, înot, la downhill, drumeţie. Sunt multe concursuri în zona Munţii Gilăului din toate ramurile ca triatlon, caiac şi chiar ultratrail. Similar Făgăraş Fest, aici finish-ul a fost la Festivalul Ţinutul Călatei de la Huedin.
Intenţionat am ales să fac tura cu MTB-ul meu cu care voi participa la Propark Adventure.

Ce am scris pe facebook:
Memorial Vasvari Pal, o tura de bike (şosea) cu ruta Cluj – lac Floresti – Gilau – valea Somesului Rece – drumul Generalului – Marisel – lacul Belis – Sancraiu – Huedin.

Anul acesta tura nu a putut trece pe valea Somesului Cald, adica pe la Tarnita spre Marisel, sunt probleme cu un pod. Finishul nu a fost la Izvorul Crisului ci la Huedin unde are loc Festivalul Tara Calatei.
A fost asadar o tura mai deosebita, cu atat mai frumoasa, cu multi prieteni si cunoscuti. Am fost impreuna cu Tudor al meu, asa ca ne-am impartit bicicletele, el cu cursiera si eu cu MTB-ul.
Pe principiul – cand simti ca esti obosit mai bine mergi acasa – n-am stat prea mult in zona festivalului unde lumea abia incepea sa se stranga si am luat-o spre casa pe drumul cel mai direct. – pun doar link

 

 

 

 

 

 

2. Maratonul de MTB Movilele Blăjelului 24 iulie

Deja Mureş 24h e aproape, timp pentru antrenament de MTB pentru Propark Adventure nu mai este, trebuie să particip şi la un concurs, să văd cum mă mai simt în astfel de regim.
Dar aveam şi alte motive pentru a alege Movilele Blăjelului. Unul dintre ele, să văd cum e marcat, stilul, dacă a apărut ceva nou la concursurile în special mai lungi de MTB. Am participat la tura lungă nu pentru că sunt într-o formă de vis, ci şi pentru că ritmul e mai lent şi am timp să mă uit în jur. Eram niţel cam stresat la start, mă gândeam că poate nu mă încadrez în timpul intermediar de 4h, mai puţin de cel de 6h la final. M-au liniştit prietenii.
Dar motivele nu se mai termină: bănuiam că la Propark Adventure, cu startul din Avrig la poalele Munţilor Făgăraş, proba de trailrun va fi pe munte, dar eram convins că partea de bike va fi mai puţin tehnică şi va fi prin Colinele Transilvaniei. La marginea Colinelor este şi zona Bazna şi Mediaş unde este acest concurs. Movilele de la Blăjel în fapt sunt nişte dealuri care arată după cum le spune numele. Tipul de teren este la fel. Am cumpărat până şi harta cu zona, nu se poate spune că n-am acordat atenţie pregătirii pentru Propark. Doar că de data aceasta a fost acolo locul 5.

Ce-i drept, am ajuns aproape ultimul. Asta deşi parcursesem porţiuni din traseu într-o recunoaştere cu Tudor al meu cu o săptămână înainte. Cum se spune, ajută să ştii, dar mai trebuie să şi poţi.
Am fost cu întreaga familie, la concurs au participat şi fiica mea Andreea, dar şi sora mea Simona. Şi am rămas în concediu la câţiva paşi, la Bazna.Ce am scris pe facebook:

Zile de concediu, sa fac si eu altceva decat alergare. Si am ales Maraton XCM / XCO Movilele Blajelului , proba de maraton 62km.
O parte din pozele de mai jos sunt de la Bazna, nu departe de Blajel si Paucea, unde s-a tinut concursul.
Movilele de la … Paucea, o arie protejata, le-am vazut mai bine inainte cu cateva zile cand am fost la o scurta recunoastere de traseu cu fiul meu. A fost cum ma asteptam, traseu sinuos, tot sus-jos, specific zonei Medias, frumos si care iti mentine atentia mereu treaza.
La concurs am fost impreuna si cu fiica-mea, ea la proba scurta de 14km, asa ca a cam trebuit sa sharuiesc din echipament. Ea dorea sa marcheze intrarea intr-o vacanta binemeritata dupa examenele de la bacalaureat si admitere facultate.
Asadar, eu am ramas cu 29’erul ca altfel mi-ar fi fost prea greu sa am un ritm multumitor, dar cu papuci mai greu de folosit daca aveam nevoie de push-bike.
Daca e sa ma uit la rezultat, locul 43 din 44, putand sa fiu si ultimul, nu a fost o cursa buna. Daca spun locul 6 la categorie parca e mai bine, in stil politicianist. Important e timpul de 4h4min care pentru mine e foarte bine.
Nu m-a deranjat prea tare caldura, am avut si camel-bag si am oprit o singura data la un PA, la ultimul, pentru un pahar cu cola, doar de fite, bucuros ca am sa inchei cu bine.
Felicitari pentru organizare, bravo voluntarilor care au rezistat in caldurile acelea si pot spune ca au fost multi, era nevoie si au fost prezenti pe intregul traseu.
Multumesc pentru poze!
Si felicitari concurentilor, au fost foarte buni! Mi-am reintalnit multi prieteni cu care nu m-am vazut demult, asa ca din toate punctele de vedere ma bucur ca am fost acolo.

 

 

 

 

 

 

Urmează să scriu despre Mureş 24h. Anul acesta nu am fost la multe concursuri, dar câteva au fost şi grele şi mi-au pus provocări şi minţii: Istria 100 Mile, Transylvania Legends, Mures24h şi Propark Adventure.

Oct 162020
 

S-a încheiat a doua participare a mea la Apuseni Ultra Race (ediția a IV-a) cu un nou loc 1 la general.

OBS: Am pus ce am scris într-un fișier online, poate e mai ușor de citit.

Anul trecut am câștigat cu timpul de 28h41min, am avut probleme respiratorii la final pe ultimii 40km, adică din Măguri-Răcătău. Anul acesta am luat măsuri … drastice: un simplu buff în plus să-l pun pe gât și piept.
Având şi mai multă experienţă pe acest traseu, rezultatul s-a văzut: 25h53min (al doilea timp din cei patru ani de AUR, după 25h30min al lui Bartha Balint din 2018), tot locul 1 la open: am mers cu 2 ore mai bine pe ultimii 40km și cam cu 3h mai bine per total de la Beliș. La Răchițele – km93 eram în urmă față de timpul de anul trecut cu jumătate de oră.
Am avut pe ceas trackul real de anul trecut, modificat cu muchia Șoarecului în locul drumului Generalului (2-3km mai scurt traseul). Doar la ședința tehnică s-a anunțat că nu se trece peste Curcubăta Mică, adică nu se face ocolirea pe la eoliene.

“On a warm summer’s evening
On a train bound for nowhere
I met up with a gambler

He said, “Son, I’ve made a life
Out of readin’ people’s faces
And knowin’ what the cards were
By the way they held their eyes.
So if you don’t mind my sayin’
I can see you’re out of aces
For a taste of your whiskey
I’ll give you some advice.”

Said, “If you’re gonna play the game, boy,
You gotta learn to play it right.”
Kenny Rogers – The Gamblerhttps://youtu.be/7hx4gdlfamo

Cum a fost pentru mine? N-a fost simplu.
Am avut o evoluție de pe locurile 5-7 până pe locul 1 întinsă până la km116 Beliș, când i-am prins din urmă pe primii doi concurenți și prieteni – Claudiu Beletoiu și Karoly Csaki.

A fost o cursă cu trei viteze, mai bine spus cu trei niveluri de efort.
La început a fost „autobuzul”, în care am avut un ritm ca și cum nu știam dacă mai urmează să alerg 100km sau 200km. Am ținut acest ritm până la cabana Vlădeasa, când a urmat trecerea la nivelul următor.
De ce cabana Vlădeasa, locul startului cursei de 100km, și nu Răchițele care e al doilea punct de dropbag și pare un reper mai evident, începând asfaltul? Sunt mai multe motive, am să le enumăr la timpul potrivit.
La cabana Vlădeasa am trecut la un nivel de efort crescut, tot sub cel de maraton. La ritmul de maraton te străduieşti să urci orice în alergare, încă nu era cazul și probabil când voi dori …nu voi putea. Ritmul acum era mai susținut, cei din urmă putând să ma ajungă doar cu un cost care le putea afecta evoluția la final. Evident, speram să mă apropiu de podium, pe Florin, atunci locul 3, îl “citisem” că abia se ține de primii doi încă din Cetățile Rădesei când ne-am întâlnit, el fiind pe întoarcere buclă.
De la Beliș, după ce am ajuns pe locul unu, era evident că trebuie să dau tot ce pot, în limite rezonabile, să nu mă rup – nivelul trei de efort. Oricum dacă nu era Beliș ar fi fost Măguri-Răcătău, după planul inițial.

O cursă de 180km e lungă, ai timp să-ți tot revizuiești planurile, să studiezi forma adversarilor, să încerci să anticipezi ce vor şi ce urmează, să te adaptezi. Sunt aspecte care par minore, lucruri mărunte, dar pentru un om în modul “race” acestea contează foarte mult în luarea deciziilor. Contează foarte mult voința, să fii pregătit psihic pentru efortul ce vine, adică cel mai important e să ai mintea limpede și odihnită. La fel ca multe lucruri din viață, unii învață aceste lucruri, alții le au în instinct și le aplică fără să se gândească că este o știință în spate. Iar unii le teoretizeaza după ce văd că au efect… Orice slăbiciune ai, un adversar va căpăta un ascendent moral extraordinar dacă le identifică la tine și aproape sigur atunci devii victimă și ești ajuns până la final. La cursele lungi contează enorm moralul.

Dacă ar fi să clasific oamenii competitivi după stilul de participare la competiții, i-aș încadra în două categorii: gheparzi și lupi.
Gheparzii atacă fulgerător, pot ajunge la pulsuri astronomice, au prima șansă în special la cursele scurte. Dezavantajul lor e că pot ataca doar de maxim două – trei ori și apoi nu mai au energie. Gheparzii – animalele – nu atacă decât când sunt siguri că prind prada pentru că știu că dacă nu reușesc atunci a doua oară au mai puține șanse și apoi … ajung să mănânce “şoricei şi furnici”.

Lupii, pe de altă parte, sunt şi ei o forță, sunt prădători, dar nu sunt așa de puternici în raport cu o parte din victimele lor. Și atunci ei le aleargă, le obosesc, nu acționează decât arareori singuri. Aș spune că până când forțele se echilibrează. Abia apoi ei dau atacul. Eu categoric nu sunt din prima categorie, eu sunt nevoit să aștept, să am răbdare. Și să fiu foarte atent la acele mici semne, să le știu „citi”. Dar toate acestea nu valorează nimic dacă neglijezi forma proprie, dacă nu mai suntem capabili să aplicăm informațiile.
„You never count your money
When you’re sittin’ at the table”.
Unii dintre noi facem greșeala aceasta. Ca să dau un exemplu din șah, e același lucru cu a juca într-un turneu cu mai multe jocuri, după 3-4 etape te uiți la rezultate și-ți spui că ai putea ajunge pe locul 1 pentru că X e în urmă pierzând un joc. Și uiți esențialul: că trebuie să te concentrezi mai întâi să câștigi partidele tale şi apoi să faci scenarii.

“You got to know when to hold ’em,
Know when to fold ’em,
Know when to walk away,
And know when to run.
You never count your money
When you’re sittin’ at the table.
There’ll be time enough for countin’
When the dealing’s done.

Every gambler knows
That the secret to survivin’
Is knowin’ what to throw away
And knowin’ what to keep.
‘Cause every hand’s a winner,
And every hand’s a loser,
And the best that you can hope for
Is to die in your sleep.”

And somewhere in the darkness
The gambler he broke even
And in his final words
I found an ace that I could keep.”

Într-o cursă mereu e o luptă și cu tine însuți, dar și cu adversarii. Trebuie să-i cunoști ca potențial, să le știi punctele tari și slabe, să le compari cu ale tale. Orice mic avantaj contează. Funcționează și păcălirea propriei minți, dar și a adversarului. Dacă la tine “în casă” e totul în ordine te poți uita în jur, uneori un avantaj care doar e în mintea manipulată de tine poate constitui un suport moral ca o pompă de adrenalină.

Ca să fac un rezumat cu ce consider eu un om cu stil competitiv, evident la nivelul lui de a performa, am pus ca exemplu textul și muzica lui Kenny Rogers – The Gambler, mi se par elocvente. Textul categoric nu se referă doar la poker și tot așa pokerul nu este doar un simplu joc de noroc.

Poate nu vă plac versurile citate, poate nu vă place muzica country. Nu mai zic de manele… Cineva va considera acest lucru o vulnerabilitate. Spuneți că vă plac? E o slăbiciune… Când aveți de-a face cu competitivii, cu o minte competitivă, chiar dacă doar doresc să se încalțe, să mănânce mai repede ca voi, nicicum nu e bine ce faci, ce-ți place sau nu – undeva, ceva ai greșit. Dacă în realitate n-ai greșit și ești mai bun e super, vei câștiga, dar fii convins că nu va renunța.

Hai să pun și câteva melodii antrenante care sigur vă vor place. 😊
Rammstein – Du Hast https://youtu.be/W3q8Od5qJio
The Chemical Brothers – Horse Power https://youtu.be/M59NqwDQeW0
The HU – Wolf Totem https://youtu.be/jM8dCGIm6yc

Dintre slăbiciunile pe care le urmăresc la adversari la alergare, în ordinea în care îmi vin în minte, scriu mai jos. Sunt multe şi pentru că la o cursă lungă apar probleme de care în mod normal la celelalte nu te izbeşti. Evident, de cealaltă parte, încercați să le ascundeți. Și mai bine nu vorbiți…
1. Atitudinea la start și pe parcurs
E motivul pentru care ierbivorele în fața dușmanului nevăzut, prădătorului ascuns în iarbă, aleg să zburde vesele și sprinten, arătând că sunt sănătoase și pregătite de fugă. Mesajul e că dacă se iau prădătorii după ele, poate dau greș și „sfatul” lor e să aleagă altă victimă. Interesant nu? Ierbivorele nu aleg să nu mai meargă pe pășunile cu iarbă grasă unde știu că le pândesc dușmanii. Ba chiar își iau și puii cu ele. Instinctiv știu că din sutele câte sunt câteva vor cădea inevitabil victimă. Și acceptă acest lucru, poate pentru că altfel nu trec niciuna peste iarnă.
Ca să fac o paralelă cu viața noastră de acum, când vom renunța la …? Unii dintre noi vom fi victime… Nu vom mai duce niciodata copiii noștri pe „pășune”? Noi ca noi, dar timpul nu le rezolvă pe toate, în câțiva ani copiii devin adulți iar zilele acestea pot lăsa urme adânci în psihicul lor. Vor întreba poate, aşa cum unii dintre noi am întrebat la rândul nostru după ‘89, “voi ce-aţi făcut să fie mai bine?”. Viața merge înainte… 

2. Problemele pe “lanțul de transmisie”
Poate alergi ciudat, poate alergi altfel. Nu contează, nu e relevant. Câtă vreme ești în față ești mai bun ca urmăritorii și meriți respect pentru asta. Cineva se va uita însă la modificările din dinamica alergării tale. Și știe la ce să se uite. Unii la nivel instinctiv, cum am mai spus.

3. Flatulența.
Evident, tot ce scriu e comparativ cu starea în care ești tu. Dacă tu ești ok și cel de lângă tine deja are mici probleme digestive, e chestiune doar de timp să treacă pe alimentație mai solidă, să renunțe de exemplu la geluri și să încetinească. Eu știu că trebuie să iau măsuri când trec prin aşa ceva şi mă aştept ca şi alţii să facă la fel dacă au experienţă, altfel riscă să piardă şi mai mult timp.

4. Starea de nervozitate că nu mai apare PA-ul.
În mod normal punctele de alimentare sunt stații de sprijin, nu o destinație. Contează doar să “pontezi” trecerea pe la ele. Dacă ajungi să-ți dorești doar să ajungi la un anumit punct, cineva își va da seama… şi oricum înseamnă că eşti cam terminat şi corpul îţi cere o pauză. Eu încerc să tratez astfel de situații în mod activ, adică să umblu nu să stau. Știu că temporar am pierdut lupta cu oricine e în jurul meu, de nivelul meu.

5. Rămânerea mai mult timp la PA-uri. Ori e semn că ai o problemă ori nu te interesează timpul final. În orice caz după opririle îndelungate corpul începe să se relaxeze și se acutizează toate problemele pe care le-ai avut și apar altele de care nu știai. Percepția e ca și la ultimele intervale de la un antrenament, cu greu te mai repornești.

6. Orice schimbare de comportament.
De exemplu de la un stadiu de vorbărie non-stop la tăcere absolută, fără să fie efortul mai mare.

7. Privitul în spate. La MTB e și riscant, dar la alergare se mai poartă. Dacă vin din urmă abia aștept să văd asta la cineva, chiar dacă privirea e aruncată pe furiș. Nu-l mai consider un pericol și privesc mai departe.

8. Mai sunt. Sunt convins că pe baza experienței proprii mai puteți enumera.

Ce avantaje consider că le am, care sunt așii? Răbdarea și perseverența. Și asul mi-ar plăcea să fie imprevizibilitatea. Dezavantaje am destule…

Condiții inițiale.
Cunoșteam traseul, l-am mai parcurs, dar eram conștient că mai ales noaptea trebuia să fiu foarte atent să nu deviez ca anul trecut.
Nu eram la maxim de formă, sunt și acum în mijloc de Walking Month, o competiție umanitară în care contează numărul de pași zilnic, eram cam obosit și am făcut și mica greșeală să umblu cu papucii de drumeție. Am rezolvat cu leucoplast, speram să țină.
Ce era mai grav, eram într-o stare de oboseală cronică, parcă nu aveam voință şi am lăsat pe ultima clipă pregătirile.

Ce am putut face să-mi revin pe ultima sută de metri, în condițiile în care joi a trebuit să merg la serviciu de la ora 6 și n-am putut prinde autobuzul din Stațiunea Muntele Băișorii?
Am mers cu mașina spre Arieșeni și m-am oprit pentru limpezirea gândurilor la Câmpeni. Vizită cu pași pentru WM, stat la o terasă în centru lângă primărie. Da, peste tot se asfaltează și în jurul primăriei din Câmpeni e la fel, e pietriș tasat. Stând la bere aud “dom’ primar” în sus și-n jos. Mă așteptam să fie cel din pozele lipite, adică primarul actual. Dar nu, era un contracandidat pe care cunoscuții deja îl gratulau cu această titulatură! Deja începeam să mă simt mai bine, să mă relaxez… Apoi am urcat și pe la blocuri, am constatat că cel mai des văd fast-fooduri mici, că oamenii mai vorbesc pe la porți că ce-o făcut și ce n-o putut face săracu’… Plus mulți tineri în albastru care împărțeau afișe. Mi-am revenit, am ajuns la Arieșeni fresh și pregătit de concurs.
Mi-am adus aminte că pe vremuri mă relaxa mersul săptămânal pe Oser doar ca să observ oamenii cum negociază, cum discută, să văd minunile ce le vând. E tot o formă de meditație, cum se spune acum, doar că atunci nu se folosea termenul, eu o făceam la nivel instinctiv și abia de auzisem de yoga. Consider orice formă de meditație un mod de a te ajuta să te concentrezi mai bine în momentele importante, la concursuri. Te ajută înainte, după competiție, în timpul ei dacă ai probleme mari dar în orice caz nu “mirosind florile în furtună” câștigi, în concluzie poeziile cu ce bine și frumos a fost pe parcurs când am câștigat nu sunt de mine.

Pe adversari îi cunoșteam, aveam să aflu că nu vine Balint. Andrei Țale e mai bun ca mine, așa că pe el l-am scos din ecuație, dacă nu se întâmpla ceva n-aveam nicio șansă.
Și m-am uitat și pe clasamentul ITRA la cursele XXL. Acolo stăteam foarte bine, dacă la general abia eram pe locul 97 pe țară, la cursele lungi sunt încă pe locul 5! Cine sunt în față? Robert Hajnal, Alex Petruț, Bartha Balint și Cristian Manole. Bine, Hajnal e cu o clasă peste noi, e singurul cu peste 800 ITRA. E un ascendant moral să ştii că după calcule ar trebui să închei primul, nu? Îţi dă o linişte interioară, obligațiile le-am scos din minte. Gabor, pe care-l consideram principalul contracandidat după Țale, dar și Claudiu și Csaki erau după mine.

Startul – “Cei trei mușchetari”.

M-a sunat Gabor cu o lună înainte să ne planificăm concursul. Mulţumesc, s-a ocupat şi de cazare, m-a ajutat şi la transport. Propunerea lui a fost să mergem împreună. Noi ne-am înţeles extraordinar la Marathon 7500 anul trecut, locul 3 general, singura dată când am coborât sub 20h – mai precis 18h30min, suntem cam la acelaşi nivel. Doar că eu aveam o reţinere, amintindu-mi că la UTMB în 2016 nu ne-a mers prea bine. Şi am decis să mergem împreună cât putem, dar fiind o cursă individuală, fiecare se opreşte şi face ce doreşte, urmând să revină dacă poate. N-am fugit unul de celălalt în această perioadă, în partea de început a concursului.
Joi, în preziua concursului, mă sună şi Ionuţ Silinc. Mai întâi pentru că are o problemă: şi-a uitat beţele acasă. Eu eram deja plecat din Cluj, nu l-am putut ajuta. Nu mi-a venit în minte să-i spun să se intereseze de bețe de schi, că doar Stațiunea Muntele Băișorii e cunoscută mai ales pentru schi. Şi a venit şi el cu propunerea să alergăm împreună. Tot aşa, fiecare cât poate să se ţină.
Pe Ionuţ l-am cunoscut când a făcut parte din echipa “Cheile Turzii” la Propark Adventure în 2018, am încheiat atunci pe locul doi la general. E foarte tare, e cu cross-fit-ul şi cu Spartan race-urile. Face de toate doar că, vorba lui, e primul lui concurs de ultra de 180km şi vrea să vadă cum e, cu ţinta doar să-l încheie. No, cu asta m-a cam dat gata… iar faptul că a încheiat pe locul 2-3 împreună cu Gabor arată că dacă avea şi beţe…

Şi uite-aşa ne-am pomenit în formaţie de … trei muşchetari, individual dar împreună. Om vedea ce se mai întâmplă pe parcurs.

Etapa I. „Autobuzul” Arieşeni – cabana Vlădeasa.

Să explic ce este cu autobuzul. În marile tururi de ciclism, pe etape, – Turul Franţei, Italiei, Spaniei care apar pe la TV, ca să fie mai atractive, nu doar câştigătorii la general contează (all-arounderi, sportivi compleţi şi echilibraţi), s-au mai introdus pentru dinamism clasamente pentru sprinteri (mai mari, muşchiuloşi)– cei care adună mai multe puncte la sprinturi, termină primii etapele de plat, clasamentele pentru căţărători (mici şi uşori), pentru tineri etc. Ei bine, căţărătorii şi în special sprinterii au probleme să încheie în timp limită unele etape, tipic sprinterii la etapele montane rămân în urmă şi riscă să fie descalificaţi pentru că există timpi limită finali, trebuie să se încadreze într-o anumită marjă faţă de primii în clasamentul general. Dacă-s descalificaţi, gata cu planurile lor, doar finisherii după toate etapele contează în clasamentul respectiv al sprinterilor, cățărătorilor… Şi atunci există pentru ei aşa-numitul “autobuz”. Este ultimul pluton, care ajunge în timp util la finish în fiecare etapă. Dacă nu eşti în stare nici măcar să te ţii de el, mergi acasă.

Aşa şi aici la ultra. Problema principală cu lipsa de concursuri din acest an este că nu prea ştiai cum stai. Dacă mai pui la socoteală că mai ai unele probleme, eu cu degetele mici de la picioare, că nu eşti prea odihnit… atunci mai bine porneşti mai lent până te lămureşti că totul e în regulă. Dacă porneşti cum eşti obişnuit s-ar putea să fie peste posibilităţile tale în regim de anduranţă şi să pierzi mult mai mult la final.
Dacă luăm în considerare de exemplu cursa de anul acesta de la UltraBalaton – 220km în principiu șosea – turul lacului Balaton, a fost printre finisheri David Iancu, cu un timp de aproximativ 29 de ore. Felicitări pentru rezultat, dar putea sigur mult mai bine dacă nu se grăbea la început. Un pace de 6 la mie care lui i se părea chiar cam lent eu îl consider prea rapid în cazul lui. De ce? Pentru că a făcut prima sută de kilometri în aproximativ 10 ore și apoi restul de 120km în… 19 ore, începuse să aibă probleme de digestie după cele 10 ore. Din acest punct de vedere nu este o reușită.

Revenind la cursă, ca de obicei unii pornesc tare. Suntem cel puţin dublu ca număr de participanţi faţă de anul trecut. Faptul că anul acesta n-au fost decât câteva competiţii a făcut ca acele câteva care au rezistat să aibă o prezenţă numeroasă. Toată stima pentru organizatori şi voluntari, pentru fotografi. În astfel de condiţii e clar că motivaţiile lor nu pot fi decât de natură sufletească.
Am considerat că dacă la primul PA Poiana Stânișorii sunt aproape de Adi Crăciunescu şi Mihaela Bodnariu atunci sunt în parametrii normali. Nu contează că deja sunt în urmă cu 5 minute faţă de timpul de anul trecut, că am în faţă nici nu ştiu câţi concurenţi. Noi am rămas împreună, cei trei.
Urma urcarea spre Curcubăta Mare, nu mai ştiu sigur dacă trebuie să urc la eoliene sau nu, nu ascult de Gabor care o ia înainte şi mă abat spre Curcubăta Mică. Mă uit în urmă, doar Ionuţ e după mine, lipit, văd pe alţii care îl urmează pe Gabor. Ne întoarcem şi îl reajungem relativ repede pe Gabor, doar eram în regim de “autobuz”. Pun aici un (1), e un prim eveniment de cursă, în care am greșit puțin dar cel puţin mi-am dat seama că Gabor n-are nici cea mai mică intenţie să scape de noi cel puţin la început. În fond, la un moment dat va fi fiecare pentru el, asta dacă nu ajungem tot împreună până la ultimele PA-uri. Voi nota între paranteze evenimentele de referință de pe parcursul traseului.

Nimic deosebit până la PA4 Padiş. Pierdem timp constant faţă de anul trecut, s-a format un alt grup de trei muşchetari în faţă ce-l urmăreau pe Andrei Ţale care era detaşat şi fugea parcă în regim de maraton. Cei trei erau Florin, Claudiu şi Csaki. Până la Padiş, adică km41, aveau deja 25 min avans, am şi remarcat că parcă studiaseră timpii mei de anul trecut.
Noi alternam alergatul cu mersul, le-am spus la ai mei că m-am săturat să tot sar coţcă şi să schimb concomitent direcţia peste rădăcinile din zona Padiş, sunt prea bătrân pentru asta şi nu merită efortul. Zona îmbârligată nu-i aşa lungă, dacă vor mai repede să meargă. M-au lăsat în față…

La Padiş n-am stat mult, până la urmă n-am mâncat plăcintă cu brânză deşi eu sunt fan plăcinte, nu simţeam nevoia. Fratele geamăn al lui Csaki era acolo şi eram convins că-l informează ce facem, cât timp suntem în urmă etc. Mi s-a părut firesc, pentru mine a fost greu să alerg primul anul trecut încă de la cabana Vlădeasa fără să ştiu nimic despre cei din spate multă vreme. Eram curios cât timp se vor menţine cei trei împreună la acel ritm, nu putea fi confortabil pentru toți ori eu eram pleaznă.

În drum spre Cetăţile Rădesei, unde este bucla prin peşteră, îi vedem în sfârşit pe cei trei. Cronometrez timpul care ne ia până parcurgem circuitul, sunt 27minute (2). În peşteră îl văd cu surprindere pe Andrei, abandonase, avusese probleme. No, se schimbă puţin datele problemei, suntem pe locurile 4-6 şi se poate lupta pentru locul 1 (3). În plus, observasem că Florin nu arăta prea fresh şi deja avea probleme să se menţină în grup cu Csaki si Claudiu (4). Şi ne urma Adi Toma, şi încă singur! Nu era cu mai mult de 20 minute după noi, ştiam că avea probleme de la start dar se pare că momentan nu se vedeau (5). Cu el am fi avut de furcă pe măsură ce ne apropiam de finish. L-am luat în calcul, putea fi o surpriză.

Pfui, urma PA5 la Şaua Cumpănăţelu. Anul trecut era mai apropiat de Padiş şi au fost 18km până la PA-ul următor de la Nimăiasa. Acum… au fost cam 18km şi la PA nu aveau încă apă! Am luat apă doar la Nimăiasa, după încă 4 km. Pe mine nu m-a afectat problema, puţin pe Gabor. Şi, cum alergam şi mă gândeam, ştiind că la fel au păţit şi cei din faţă, am ajuns chiar să consider un avantaj lipsa apei (6).
Cei trei din fața noastră erau armonică, Csaki și Claudiu erau împreună dar Florin mereu îi ajungea din urmă la PA-uri. Cel puțin așa îmi imaginam după spusele voluntarilor care pomeneau de 2+1. Două lucruri se desprindeau: că Florin trăgea să se țină de ei și-l înțeleg – era locul 3 – și, mai important, ceilalți doi probabil stăteau cam multișor la PA-uri (7).Urmează cabana Vlădeasa de pe circuitul Vlădesei cu urcare pe vârf – a doua buclă de pe traseu, unde e un drum acum pietruit de la Pietrele Albe la cabană. Ionuţ nu mai e cu noi de la Nimăiasa, încă nu ne-a ajuns, a stat mai mult acolo. Am şi crezut că asta a fost istoria mersului împreună, în fond cabana Vlădeasa e la km 76 şi cei obişnuiţi cu distanţe până la maraton încep să lase ritmul (8).
Pe drum spre cabană ne face o poză Dan Tăuţan (iar ne întâlnim cu el) şi apoi … buf. Alergam la vale cu Gabor în paralel, pe marginea pe care alergam m-am împiedicat de o piatră mai răsărită, nu m-am putut redresa şi feieş pe pietriş. Noroc că aveam mănuşile – mânere de la Leki pe mâini că altfel cred că aventura mea se încheia acolo. N-am putut să scap fără julituri pentru că pe pietriş mi-au derapat şi mâinile (9). Pe scurt, un şoc din care mi-am revenit în câteva minute chinuindu-mă să alerg, lovituri la un genunchi şi ceva zgârieturi la podurile palmelor, eram plin de praf şi cred că atunci mi s-a și rupt papucul drept, s-a despicat lateral. Am acum acasă două perechi de papuci la fel, la ambele dreptul se poate arunca (10).
Apoi am simţit adrenalina, un şuvoi ca de şampanie care urcă spre cap năvalnic şi brusc mintea mi s-a limpezit cum nu ştiu s-o mai fi simţit aşa de multă vreme. Au urmat furnicături pe piele ca atunci când asculți o voce deosebită și gata, mi-am revenit. Eram “chrystal clear”, mai hotărât ca nicicând, alături de Gabor.
M-am spălat la ultimul pârâu înainte de cabană, i-am spus la Gabor că nu opresc pentru supă, i-am spus că anul trecut am ajuns la cabană la două minute după primul – Alexandru Ştirb, n-am stat, el s-a străduit să mă ajungă şi la Beliş, după ce a pierdut mai multe poziţii, a abandonat.

Etapa a II-a. Lupta pentru podium cabana Vlădeasa – Beliș

PA7 Cabana Vlădeasa a fost din start un punct de cotitură pentru mine, un punct de schimbare de ritm prevăzut dacă mă simțeam bine (11). S-au adunat multe aspecte care mi-au întărit convingerea că trebuie să accelerez. Cum zicea un clasic în viață (și probabil încă la pușcărie) “nu mă ridic din pat pentru 2000eur”, așa și eu, pentru 1-2 motive nu mă obosesc să schimb ceva, înseamnă că trebuie să fiu obosit tare să nu găsesc mai multe și la nevoie să nu-mi lucreze imaginația.
1. În primul rând eram pe locurile 4-5 cu Gabor.
2. Apoi faptul că primii trei chiar se distanțaseră în timp la peste 30min, cred că erau 37min. Ariana care era la PA la cabană ne-a și făcut observația că toți concurenții întâlniți (ea a fost la mai multe PA-uri, fiind cu coordonarea la organizare) numai asta întreabă, despre timpi și unde sunt ceilalți. Mie mi se părea normal…
3. Doream măcar să-l pot ajunge pe Florin, urma o urcare spre vârful Vlădeasa unde dacă nu te simțeai bine puteai pierde cel puțin 10 minute.
4. Și faptul că Gabor a oprit la supă (12) a creat ocazia să-l “întind” puțin dacă dorea să mă ajungă cu orice preț, cu atât mai mult cu cât mi se părea devreme să forțeze, cursa adevărată de abia începea. Până acolo practic mai mult eu am fost ghid cu ceasul meu, de acum încolo va fi nevoit să folosească gps-ul lui de drumeție care e mai incomod de manevrat în alergare. Am mai spus, fiecare amănunt contează.
5. Cel mai mult însă au contat cele 30 minute întârzierea față de timpul de anul trecut. Și nu pentru că doream să fiu mai bun, ci pentru că AUR are loc în septembrie și de pe la 19.30 în pădure practic este întuneric. Putea deveni un mare inconvenient să cobor de pe vârful Vlădeasa pe semiîntuneric în condițiile în care primii au coborât pe lumină. Știu zona, dar în fiecare an se mai schimbă câte ceva, anii trecuți nu era așa de bine marcat. Era deja ora 17.25, de la Răchițele oricum urma noaptea.

Și am mers mai tare la deal. Că de alergat nu alergam decât în porțiunile mai ușoare. Gabor era după mine, îl vedeam, maxim 5 minute, dar nu mă ajungea. Foarte bine că nu s-a solicitat prea tare, are și multă experiență. Avea vreme să mă tot ajungă dacă lăsam pasul. Știam că odată ajuns sus aveam avantaj până la drumul forestier – ultimii 7-10km până la Răchițele de unde însă el putea alerga mai tare.
La Răchițele a urmat “cireșul de pe tort” cum spun în glumă prietenii. Chiar nu mă așteptam să-i prind din urmă pe cei din față. Eram foarte concentrat la ce trebuie să fac, să nu uit de acumulator să-mi încarc ceasul, să-mi aduc aminte pe unde am luat-o greșit de câteva ori anul trecut… Aveam un mare stres legat de PA-uri, să nu le ratez. În fiecare an unele s-au modificat, iar noaptea trebuie atenție suplimentară. În plus, la Mărișel nu există să nu greșesc măcar câțiva zeci de metri la bifurcații de drumuri și chiar să fiu nevoit să sar garduri. Cum a spus și Cozmin, se construiește mult, se asfaltează… Fiecare minut va conta, nu mă simțeam așa de puternic să-mi permit irosirea de timp.
Cum am sosit eu, cum s-a dat adunarea (13). Csaki a apărut de undeva și au plecat. Nici nu știu dacă erau toți trei sau numai doi. Nu conta. I-am hâșâit cum se spune, aveam un mare avantaj moral. Trebuie că au făcut o pauză cam mare. Era 19.44, ora luată doar acum din clasamentul oficial, mi-am și pus frontala.
Andrei Țale era acolo, m-a ajutat și el cu sfaturi, mulțumesc. Eram pe modul autist, nu prea amabil, cred că mă mișcam ca un robot. Mi-am permis să mânânc în sfârșit ceva cald, o papară, știam că e ultima mâncare caldă (și prima), știam că va trebui să urc spre Dealul Botii mai încet din cauza asta și va trebui să am răbdare. Mulțumesc foarte mult fetelor, voluntarelor, multe de la RupiCapra: Adriana, Ildiko…

Înainte cu câteva minute să ies am avut parte de o surpriză plăcută dar și periculoasă: Gabor a intrat însoțit de Ionuț. Undeva pe coborâre de pe vârf Ionuț l-a ajuns și mai departe aveau să meargă împreună (14). Pentru mine ei erau deja cu cele mai mari șanse să mă ajungă, indiferent pe ce loc mă situam.
Am urcat pe Valea Răchițele, șosea, mai mergând, mai alergând și mi-am intrat în ritm. La PA Dealul Botii nu eram departe de Florin, dar nu-l vedeam oricât mă străduiam să deslușesc vreo mișcare de lumină. Până la urmă mi-am dat seama că mă uitam în direcție greșită, drumul fiind sinuos și înconjurat de pădure. Pe o pantă de 10% înainte de Bălcești l-am ajuns (15), ne-am urat baftă și am trecut mai departe. Florin mergea, trebuia să-și revină, altfel la pas i-ar fi luat multă vreme până la finish, fiind mai mult de 65km de parcurs. Eu făcusem anul trecut 8h30min pe ultimii 40km! În orice caz e remarcabilă ambiția cu care s-a agățat atâta vreme de primii doi, doar că probabil mai bine era să alerge în ritmul lui. A încheiat cu bine pe locul 6 la general.
Mi-am pus buff-ul la gât, deja simțeam rece și, în funcție de vânt, vale sau deal, continuu îl mișcam mai sus sau mai jos, nu doream să mai am problemele de respirație de anul trecut (16).
A urmat un episod interesant înainte cu puțin de PA11 Beliș, km116. Din sens opus a venit o mașină cu număr de Bihor, s-a oprit în dreptul meu și omul s-a dat jos, mi-a spus că în fața mea sunt la maxim 500m doi alergători și că nu-i mult până-i ajung. Și-a lăsat mașina baltă și a început să alerge alături de mine, povestindu-mi că mai demult a făcut și el atletism (17). Fain omul, dar mi-era greu să cred că în postură de șofer poți aprecia corect distanțele, când localnicii stând pe loc îți dau niște repere de timp și distanță de te apucă râsul dacă situația n-ar fi de plâns.
I-am mulțumit și la intersecția ce urma s-a întors.

Etapa a III-a. Păstrarea locului 1 Beliș – Stațiunea Muntele Băișorii

În câteva minute în care m-a apucat groaza că nu mai găsesc PA-ul am ajuns la PA Beliș. Aici Csaki și Claudiu stăteau de vorbă, Claudiu simțea nevoia să se îmbrace (18). Cred că așa cum eram eu surprins să-i văd așa au fost și ei, în mod normal ar fi fost Florin în locul meu. În orice caz era clară epuizarea lui Claudiu, pasa lui proastă prin care trecea. M-am grăbit să plec, având cu greu răbdare ca voluntara de acolo să pună stafide și arahide în farfurii, părându-mi interminabilă tragerea mănușilor de gumă peste mâini ca să mă poată servi.
Era clar un punct de cotitură la concurs, urma să fiu primul și primul impuls a fost să o iau la goană, fiind și convins că Florin nu va rezista perechii Gabor-Ionuț și că aceștia mă vor urmări cu perseverență. Ce trebuia să se întâmple sigur la Măguri-Răcătău, adică să trec la nivelul 3 de efort, era musai să se întâmple acum (19). Dar… n-am pornit atât de convins, fiind curios să văd dacă Csaki îl lasă în urmă pe Claudiu sau nu. Era o ocazie, poate unică: vrea sau nu locul 1? N-avea rost să fug mai tare alături de el, e mult mai puternic ca mine. Și n-a plecat… (20) Regretă acum sau nu… nu știu. Dacă va fi întrebat în mod sigur va spune că a făcut ceea ce trebuia să facă.
Ce aș fi făcut eu? Aș fi plecat, categoric. Fiecare cu ritmul lui, e cursă individuală. Poate după câțiva kilometri treceam eu printr-o cădere fizică și aș fi fost ajuns. Nu m-aș fi supărat dacă eram depășit. Nu era o situație de viață și de moarte. Am avut experiență în care ar fi fost mai bine să las temporar omul de lângă mine singur. Nu-i de povestit de ce și în ce context, fiecare om păstrează și secrete. Eu în general mă străduiesc să nu fiu prins în ofsaid a doua oară.
A urmat drumul la PA12 Mărișel, iar cu emoții că nu găsesc PA-ul, apoi au apărut săgeți indicatoare pe asfalt. Și obișnuitele sărituri peste garduri, greșisem “șinele”. Urcarea în zona de pârtie o făcusem cât mi-am putut-o permite de tare, doream să evit să fiu ajuns din urmă, speram ca să nu-și revină așa de repede Claudiu și să câștig ceva timp.
La Mărișel voluntarele erau agitate că din informațiile lor trebuie să sosească 6 oameni. No, mă gândeam, care 6?! Am luat-o la vale repede pe porțiunea nouă – muchia Șoarecului.
După experiența de anul trecut de la PA13 Măguri-Răcătău n-am făcut mulți pureci nici acolo. Un recovery, șosete nu mai aveam de schimb, papucii măcar nu mă strângeau, am luat în mână ce am apucat și gata. Doream să descurajez orice tentativă de a fi ajuns, eram sigur că cineva va întreba cât am stat (21).
Și am început să mă gândesc că e momentul să întreb cum stau, ce avans am. Nu era bine să forțez de frica să nu fiu ajuns din urmă. Mă gândisem de acasă pe cine aș putea întreba (22).
Urcarea la PA14 Dobrin, de aproximativ 10km cu 930m diferență de nivel, o făcusem anul trecut foarte lent. Acum aș fi vrut să mai cresc diferența de timp față de urmăritori, acasă am văzut că de fapt pe segmentul Strava pierdusem cam jumătate de minut față de Gabor și Ionuț. Eu am fost atunci mulțumit de cum am urcat, așa că cu atât mai mult apreciez efortul lor de a mă ajunge. Practic însă, în scriptele timpilor de la PA-uri, eu făcând pauze foarte scurte, am câștigat timp.
La Dobrin mă așteptau Lușu, Flaviu, Bianca, Mihaela… o mulțime de prieteni, știam că au și cola. Cola mi-am pus și în dropbag, să fiu sigur că am, am considerat-o mai importantă decât o pereche de papuci de schimb. Bine că mi-au ținut papucii până la final!
Lușu, ca de obicei, m-a întâmpinat afară, la drum. N-am oprit nici pentru apă, deși era pe terminate, găseam eu ceva pârâu și câteva ore voi rezista chiar dacă voi avea diaree pe urmă. Doream astfel să transmit un mesaj: dacă doriți să mă ajungeți va trebui să nu vă opriți! (23) Eu puteam să rezist cu ce aveam la mine, nu-mi trebuia nimic. Mă descurcam cu batoane și geluri, nu aveam probleme.
Per ansamblu, am mers bine de la Beliș la finish față de anul trecut, am câștigat peste 3h.
La câteva zeci de metri după despărțirea de Lușu, iar un incident. Latră câinii în jurul meu în neștire, merg la pas să nu-i agit mai tare. Nici nu-i văd, dar sunt aproape. Trec pe lângă un gard aflat în stânga, deja era ușoară ceață și nu vedeam la distanță, se aprinde o lumină, merg mai departe pe drumul de țară. Din spate se aude un motor de mașină de teren turat puternic ce vine în urma mea cu faza lungă. Mă dau la o parte, cine știe unde se grăbește. Oprește agresiv în paralel cu mine, merg mai departe. Iar accelerează și oprește, văd un om care se holbează la mine. No frate, o fi proprietarul de pe acolo, ce crede, că-i mănânc câinii? S-a lămurit și el că-s pașnic și s-a întors (24).
Primesc informația că sunt doi care mă urmează și n-au mai mult de 23 minute întârziere. Pentru că la Măguri-Răcătău tot cam atât era diferența, era limpede că trag tare. Am întrebat: bine, bine, dar cine? Am mai primit un telefon și erau Gabor și Ionuț, fix de cine mi-era mai frică. Acum chiar am luat-o la goană în noapte. Tocmai ce oprisem să iau apă de la un pârâu (25). După ceas mai erau 18km pentru mine și 23minute nu mi se păreau insurmontabili. Numai să vină coborârea…

La PA15 Tina, cam cu 20km înainte de final, știam că voi găsi pe Gyongyi și Cipri. Eram pe marcaj, ceața începea să fie tot mai persistentă, marcajul eram convins că tot Cipri l-a pus ca și anul trecut. Doream să-l întreb de ce la trecerea peste pod la Măguri-Răcătău nu s-a pus săgeată, că iar era s-o iau greșit. Pentru gps nu contează o eroare de până la 20m și nu e totuna să fii pe un mal sau altul al unui pârâu, poți pierde kilometri până să vezi greșeala.
La PA însă era liniște, pace, întuneric. Strig, nimic. Mă gândesc că poate sunt pe undeva plecați. Nu risc să intru să bat la ușă după episodul cu mașina de teren, cine știe ce balaur deranjez. Alerg mai departe. Al doilea PA fără oprire de alimentare, de această dată neprevăzut. (26).

În spate nu mă uit, nu vreau să mi se vadă frontala. Cum am mai spus, e un semn de slăbiciune să te întorci să te uiți la adversarii din spate.
Totul pare limpede cu privire la traseu, e marcat, mai greșesc câte un pic încadrările când sunt drumuri în paralel, pun la încărcat ceasul pentru a treia oară, nu l-am putut ține suficient înainte la acumulatorul portabil, au mai fost ceva provocări de orientare. Iar va trebui să mă bazez pe mobil. Nu mai văd marcaj, nu văd stâlpii, mă gândesc că din cauza ceții, aveam să aflu pe urmă că nu i-au ajuns panglicile la Cipri și că dimineața a marcat în continuare.
Urc pe Muntele Mare pe un drum clar și brusc mă pomenesc cu bila de la stația meteo de pe vârf în față! Am luat-o prea tare în dreapta. Nu-i vorbă, se putea ocoli vârful și pe sub stația meteo, prin dreapta, dar nu era conform trackului și scurtam. Mă întorc, o iau mai direct în stânga, mobilul parcă arată tot aiurea și sunt nevoit să iau ceasul, măcar imi arată deviația de la traseu – vreo 100m (27).
Parcă nu se mai termină cu revenirea pe traseu, e brumă peste tot și alerg tot prin șanțuri și smocuri de iarbă udă. Trec și pârâiașe, habar n-aveam de ele înainte. Au fost peste 5 minute pierdute, dar măcar m-am convins că nu e nimeni în spate, e o beznă totală.
Sus lângă vârf văd iar o mașină de teren cu farurile aprinse, no, acum deja e prea de tot, ce naiba am mai făcut? Nimic grav, era un fel de punct de control inopinat cred, ne-am salutat, am spus numărul și am mers mai departe. Cam dificil să stai acolo, chiar și cu mașina (28).
A urmat mai ales coborâre, fără niciun incident, n-am stat mult nici la PA La Mlaștini, ultimul, iar la finish am ajuns înainte de ora 8 dimineața, la timp să-i văd pe maratoniști cum pleacă cu autobuzul la startul din Măguri-Răcătău. După Dobrin îmi trecuse prin cap să încerc să dobor recordul lui Balint de 25h30min, dar mai întâi am avut dificultăți să-mi aduc aminte dacă timpul lui e și 30 minute sau și 50 minute – dovadă că nu eram chiar fresh, iar apoi m-am gândit că oricum, chiar dacă voi scoate un timp mai bun, acesta nu va rezista decât un an și în schimb poate “reușesc” să ajung distrus la final.
Gabor și Ionuț au încheiat împreună pe locurile 2-3 cu timpul de 26h40min, iar Csaki și Claudiu cu timpul de 28h57min (aproape de timpul meu de anul trecut).  Florin a depășit 30h, terminând în 31h22min. E prima ediție în care sunt mai mulți finisheri sub 30h, la precedentele 3 ediții doar învingătorii reușind acest lucru, chiar dacă pe parcurs timpii au fost strânși.
Cam atât cu povestea cursei, știam că va fi lungă și de la început n-am mai scris-o direct pe blog ci în editor word. Poate o și las așa, e mai citibilă, iar pe blog voi pune un link la fișier și câteva fragmente. Cine știe, poate va citi cineva și să nu-i pun piedici suplimentare.

Mulțumesc organizatorilor, voluntarilor și fotografilor pentru efort, știu că ați pus mult suflet și vreau să vă spun că a meritat tot efortul vostru, să nu aveți dubii. Sunt o mulțime de poze frumoase care reflectă și munca voastră. Mulțumesc spectatorilor pentru atmosfera de la final și premiere!
Așadar, fotografii și unde am identificat că au făcut poze:
Alex Szabo – start
Claudiu Szabo – ridicare numere, start, Cetățile Rădesei, premiere
Dan Tăuțan – peisaje, Cheile Galbenei, Pietrele Albe, premiere
Flaviu Negru – peisaje nocturne, Cheile Galbenei – lanțuri, vârful Vlădeasa
Inesa Cebanu – finish
Iulia Zaharie – vârful Curcubăta Mare
Voi posta pe facebook fotografiile, e păcat să nu se vadă și la mine pe perete, sigur nu toată lumea are răbdarea să se uite și să citească ce am scris, sunt alte scrieri, cărți care merită mai degrabă citite. Am să fac poze și la ce am primit ca premiu, mai ales la cărți, n-am avut vreme deloc până acum deși a trecut aproape o lună, am făcut un mare efort la Walking Month. Am ajuns la 64 kg de la 69 inițial, n-am mai fost așa de “ușor” de peste 10 ani.

Toată stima pentru efortul depus de concurenți, pentru mine ați fost greu de depășit și cred că ați progresat foarte mult.
Bravo Gabor și Ionuț, m-ați ajutat mult în prima jumătate de cursă, nu cred să fi avut stăpânirea și convingerea că-i pot ajunge pe cei din față fără voi. Ionuț, acum că ai încheiat primul ultra de 180km, propunerea mea este să faci un Ironman. Habar n-am cum stai cu înotul, dar părerea mea e că-i păcat să te limitezi la alergare, chiar dacă poți ajunge elită la ultra.
Csaki și Claudiu, chiar sunt curios dacă ați ținut cont de timpii mei de anul trecut și, mai ales, dacă la început ați făcut greșeala să forțați să vă țineți în plasa lui Andrei.
Păstrând proporțiile, îmi aduc aminte că la UTMB în 2019, când au participat o mulțime de vedete, inclusiv Killian și Walmsley, a fost rupere la început. Walmsley a alergat incredibil de tare, ceva gen 3.20, 3.40 pace mediu până la primul PA, apoi la al doilea, înainte de care era și urcare puternică, a avut media sub 4 la mie. S-au ținut de el și Killian, și alții, probabil la presiunea rangului pe care-l au și a spectatorilor care-i urmăreau. Walmsley însă s-a retras și toate s-au întors cu capul în jos. Au abandonat declarat prin accidentare și favorite, și favoriți, iar Killian … s-a oprit în urma efectelor unei mușcături de viespe dinaintea cursei.
Mulțumesc Florin pentru încurajare!
Pentru mine a fost o cursă în care a trebuit să-mi folosesc toată priceperea și puterea.

Aug 022016
 


A fost al treilea weekend plin consecutiv, după Marathon 7500 şi Geiger MTB Challenge . Evident, musai să merg la Tarniţa, e ca scopul vieţii: îmi place, am fost şi anul trecut, e plin de prieteni, sunt concursuri de suflet pentru organizatori şi acest lucru îl simt şi concurenţii.

Abia apuc să-mi revin cât de cât de la o săptămână la alta şi-mi dau seama de asta foarte simplu: alerg de recuperare pe trasee uzuale şi, pe lângă timpi mediocri, văd că am o cadenţă undeva pe la 82-84 în loc de 88. Deja ştiu că 82 înseamnă pentru mine că-s rupt. 🙂 Vineri am ajuns la 87-88 dar cu viteză sub medie, adică un fel de “apt condiţionat” din fişele medicale, în traducere liberă bun de concurs dar fără rezultate spectaculoase, de fun. Cam aşa am participat la ironmanul de la Oradea după Bike 4 Mountains, unde am scos un timp cu o oră şi jumătate mai slab decât înainte cu un an. Lucrul pozitiv acum a fost că atât traversarea cât şi triatlonul nu sunt concursuri atât de lungi ca durată ca precedentele, fiecare pe la 3 ore.

Start Traversarea Tarnitei 6k5. Mulțumesc pentru poze! – From Traversarea Tarnitei si Triatlon Cluj 2016

La Traversarea Tarniţei am participat “ca de obicei” (adică a doua oară) la proba de 6500m – practic cam 7km. Am mers mai slab cu mult ca anul trecut deşi sunt mai antrenat (3h06min faţă de 2h36min), dar am înţeles că aproape toată lumea a avut timpi mai slabi – a fost un curent contrar, dându-se drumul la baraj după ploi. Este un sistem de baraje pe Someşul Cald, iar în Tarniţa ajunge să se verse lacul Beliş. În orice caz eu am înotat mai tot timpul pe mijlocul lacului, iar la stilul liber încă nu pot să-mi apreciez viteza şi nici cum înot faţă de cei din jur, mai trebuie să exersez. Am încheiat al 5-lea de la coadă (locul 69 din 74 finisheri), au fost şi 5 DNF-uri. M-am simţit bine, n-am avut probleme, iar apa mi-a plăcut şi e foarte bună pentru înot. Se poate înota şi fără costum de neopren, am fost aşa înainte cu o săptămână, totul e să te mişti continuu şi … să înoţi mai puţin de 6km. 🙂 Cei care au înotat fără costum la concurs ori sunt foarte buni, ori … există şi cazuri. 🙂 Felicitări concurenţilor, bravo la cei peste 60 de ani, poate am să ajung şi eu la timpii lor şi atunci voi putea spune că am peste 2 decenii de experienţă în stilul liber. 🙂 Teoretic era timp limită la final de 3h, aşa că apreciez că am primit medalia de finisher deşi nu m-am încadrat în timp.  E de fapt în spiritul mișcării pentru sănătate.

La final Traversarea Tarnitei 6k5. Mulțumesc pentru poze! From Traversarea Tarnitei si Triatlon Cluj 2016
Poza de grup Traversarea Tarnitei 6k5. Mulțumesc pentru poze! From Traversarea Tarnitei si Triatlon Cluj 2016

A urmat Triatlonul de la Cluj. Fiind un weekend tot pe fugă, normal că aveam de trecut şi alte probe: după traversare am fost la o zi de naştere, iar triatlonul era musai să-l termin cât de repede, fără evenimente, să pot ajunge la serviciu. Ştiam că anul trecut am încheiat în 2h50min, dar la înot nu a fost distanţa de 1,5km ci doar 950m. Dacă ceva nu mergea bine trebuia să abandonez.

M-am bucurat că am putut veni cu întreaga familie, în sfârşit veniseră “din cele 4 zări” şi copiii. În plus m-am urcat pe ponton şi cu soţia, care la rândul ei participa la concurs – la partea de înot – Traversarea Tarniţei 1,5km – prima dată. Mai ceva vreme a mai fost ea la concursuri de triatlon, două dacă nu mă înşeală memoria, dar era firesc să aibă emoţii. A avut costumul meu de neopren – apa era ceva mai rece la capătul lacului (locul de finish din ziua precedentă). A terminat cu bine, i-a plăcut şi cred că anul viitor vom veni din nou cu toţii.

De data aceasta pontoanele mobile ne-au transportat până s-a făcut distanţa de 1,5km, Loţi a avut grijă de asta cu ceasul cu gps în faţă. Am trecut de locul de start de anul trecut în uralele mulţimii de înotători – unii dintre ei au găsit o metodă inedită de protest – sărind în apă de pe pontoane. Încetul cu încetul trebuie însă să acceptăm realitatea – lumea începe să fie condusă de roboţi şi ceasuri şi nu este nimic uman în deciziile lor – contează doar cifrele. Ne afundăm încetul cu încetul în lumea lui Matrix şi nu avem scăpare nici în lumea virtuală, invadată momentan de pokemoni. Am încercat să pun la îndoială precizia lor, aveam tot interesul – înotul e încă proba mea cea mai slabă, plus că eram presat de timp şi pontonele se mişcau ca melcul – dar era evident o conspiraţie bine pusă la punct: toate ceasurile indicau la fel, indiferent de firmă.

Şi START!
Trecuse de ora 11 şi 10 când mă uitasem ultima oară la ceas şi eram cam panicat că nu apuc să fac alergarea. Am înotat primii 200-300m craul şi am trecut la bras. La bras ştiu sigur în cât timp maxim termin – 40min, ştiu că momentan sunt ceva mai bun decât la liber când înot fără costum de neopren. Trebuia să fi făcut la fel şi la ironman, unde am avut probleme cu apa şi cu orientarea. Am înotat binişor, m-am apropiat de cei din faţa mea şi am început şi să depăşesc: 35min a durat proba de înot, am progresat şi la bras fără să-l practic la bazin. 🙂
La bike am mers bine, am scos al 5-lea timp la general individual – 1h38min, mai bine ca anul trecut cu 5min. A fost însă greu, ca întotdeauna când ai de depăşit o mulţime de concurenţi după ce ieşi din apă în a doua jumătate. După scripte am trecut de peste 50 concurenţi, incluzând şi pe cei de la ştafete. Am şi tras o trântă, ceva banal, o derapare, trecând prin noroaie şi fiind cu privirea aţintită la cel din faţă. Nu apucasem ziua precedentă să schimb cauciucurile, având program, iar cele de pe bike (de race, fără protecţie la pană) a trebuit să le umflu mai tare să nu fac snake-bite. Aşa am circulat şi la Geiger, a trebuit să fiu mai cu grijă la coborâri, iar la drum cu pietre m-a cam omorât şaua, trebuind să mă dau jos o dată “să mai schimb poziţia”. Şi atunci ca şi acum a contat mai mult să închei cu bine, iar trânta m-a făcut o dată în plus să fiu mai atent.
Mi-a plăcut cum merg fetele, au tras la maxim. Pe Gyongyi (echipa de ștafetă DNF Racing Girls care a încheiat prima la feminin, și alături de care voi fi în echipă de 4 – și cu cei doi Dani, Jecan și Lupșa – la Propark Adventure) am ajuns-o cam cu 1km înainte de capătul urcării şi s-a ambiţionat să urce pe bike. Nu departe erau şi celelalte. Din păcate doar aproape sus l-am ajuns pe Claudiu Lele, am povestit cu el şi aşa am aflat că e tot la categoria mea, aproape “new entry” – adică în termeni de NBA (în primul an eşti rookie) – un sophomore. La coborâre a stat după mine iar la şosea a reuşit să câştige poate jumătate de minut. Ce mult contează să înoți bine! Pe Alin Reus (partea de înot de la echipa Ștafeta TVA – câștigătoare la general ștafete, Alin concurând și individual), care încheiase înotul în timp foarte bun – 20 min, doar înainte de PA-ul din vârf l-am ajuns. A progresat la bike.

Spre finiș cu Tudor – mulțumesc pentru poza – From Traversarea Tarnitei si Triatlon Cluj 2016

Am fost rapid la tranziție și am ieșit înaintea lui Claudiu la alergare. M-au încurajat copiii și Diana, pe ea am întrebat-o cât e ora – ora 14 fără 25min. Eram la limită cu timpul, dar puteam face alergarea. Claudiu era destul de aproape în spate, păstrând distanța, dar nu puteam alerga mai repede mai ales la vale. Aveam parcă un limitator de viteză. La jumătatea distanței, la PA, eram încă în față. Nu alergam rău, pace-ul mediu mi-a ieșit sub 5 la mie, am mai depășit concurenți, am făcut alergarea cu un timp de 42min53sec, ușor mai bun ca anul trecut, dar nu mă puteam depărta de el și a fost doar o chestiune de timp până să dea “atacul”. Normal, pe coborâre, cu 2-3km înainte de finiș. Mă mai apropiam de el pe urcări, uneori mergea, dar atât. La final, pe ultimele sute de metri, a alergat alături de mine Tudor, încheind de mână cu el concursul. 🙂

Triatlon Cluj – From Traversarea Tarnitei si Triatlon Cluj 2016

Am plecat pe grabă spre casă, am mâncat doar o felie de lebeniță și am băut un suc, dar “s-au aliniat astrele”: m-am încadrat în timp, am fost mulțumit de ritmul meu. Am încheiat pe locul 9/72 la general individual, cu 3h01min04sec, la aproximativ 40 secunde de Claudiu și 1 min de locul 7. Nici față de ștafete n-am mers rău – poziția 5. Am primit acum și diploma și medalia de locul 2 la categorie. Dacă le revendică cineva să-mi spună. 🙂 După calculele mele sunt pe 3 după Zsolt Langviser și Claudiu Lele.

Să ne vedem cu bine! Pentru mine urmează UTMB și Propark Adventure, până atunci iau pauză la competiții, să nu intervină iar limitatorul. Pentru UTMB am primit deja o propunere, să iau cu mine și mobilul fetei și să vânez pokemoni la înălțime – franțuzești, italieni și elvețieni. Am auzit că cei de pe versanții nordici sunt mai valoroși, fiind mai reci și mai greu de prins. Pentru “next level”!

Sep 262014
 


E vremea, după mai multe concursuri de alergare, să trec iar la MTB, la ultimul concurs Clujul Pedalează pentru adulţi din acest an – Maratonul Gilăului (care contează ca şi campionat naţional de MTB prin proba lungă de maraton). M-am înscris abia în ultima săptămână, ştiind că ultratrailul de la Ciucaş din săptămâna precedentă – alergare 105km cu peste 5000m diferenţă de nivel – poate să mă împiedice să mai particip în termen aşa de scurt la vreun concurs. Am devenit ceva mai calculat după ceea ce am păţit la Runsilvania – Borşa, când am luat startul cu probleme şi m-am chinuit apoi tot traseul din cauza unei indigestii. Până joi n-am putut sta bine în şa, eram cam opărit, aşa că m-am înscris iniţial la cursa regină – maraton 80km – măcar dacă nu pot pedala cum trebuie să am un traseu interesant şi să fac cicloturism. Joi în schimb am fost mai ok, mi-a venit cheful să mă mai uit pe clasamente, pe trasee şi … am constatat că sunt pe locul 2 la general la categoria de vârstă, dar la traseul Race. Urmarea e clară: m-am trecut la Race 50km şi am sperat ca motivaţia să ţină loc parţial oboselii, mai ales  că nu m-am mai antrenat aşa mult anul acesta la MTB.

pe Pape – From Maratonul Gilăului – “Cluj Bike Challenge”

Cum toată lumea ameninţa că vremea va fi ploioasă mi-am pus nişte cauciucuri mai lente dar cu care n-am avut probleme nici la Bike 4 Mountains – Maxxis Beaver. Am avut la start mici regrete deoarece vremea se arăta ideală, dar uitasem să le pun în maşină pe cele uzuale. În fine, mi-am rememorat ţinta: să încerc să nu pierd teren faţă de locul 1 “Joe Indianul” – Torok Janos şi la modul ideal să prind chiar un podium. Am văzut că Vaum se trecuse la 50km, că Saroşi participă, aşa că şansele la podium erau minimale, dar…

Cursa mea pe ansamblu a fost acceptabilă. Chiar m-am autodepăşit pe unele segmente (mă stimulează Strava), dar nu cu mult: de exemplu am fost mai iute pe urcarea la Mănăstirea Muntele Rece cu aproximativ 30s, în condiţiile în care la un moment dat m-am dat jos şi am mers câţiva zeci de metri pentru că cei din faţă erau mai lenţi şi n-am vrut să schimb pe foaia mică. A trebuit apoi să trec de ei peste pietre şi crengi, considerând că pierd prea mult timp faţă de obsesiile mele. Pe coborârea “Austria” nu m-am grăbit, ştiind că urmează urcarea grea de Păltinei. Abruptă urcare, iar n-am reuşit s-o parcurg integral pe MTB şi atunci am simţit că nu sunt la potenţial maxim, nici nu se putea pune problema să pedalez în picioare. Norocul meu că merg repede…

coborare “Austria” – From Maratonul Gilăului – “Cluj Bike Challenge”

Sus în deal am şi mâncat puţin şi am început coborârea abruptă destul de prudent până-mi revin. Şi aici s-a întâmplat ce n-am mai păţit niciodată: a intrat în mine cineva din spate. Nici nu ştiu cum am zburat, cert e că am avut baftă: m-am recules de pe jos întreg, doar cu ceva julituri la o mână. Eram aşa focusat că trebuie să merg mai departe, că treaba mea e să-l prind pe Joe, că nici nu ştiu cine m-a agăţat, privirile şi atenţia mea erau îndreptate doar la bike-ul meu. În afară de lanţ sărit şi ghidon sucit uşor cu care aşa am mers mai departe nereuşind să-l îndrept, părea totul ok. Şi-a cerut scuze omul, spunea că m-a avertizat, dar eu chiar n-am auzit. În orice caz eu când depăşesc încerc că anticipez şi trasa celui din faţă, adică am în cap nu numai pe unde trec eu. Dacă nu sunt sigur cât de cât aştept, chiar dacă nu cu mare plăcere. Anunţ pe unde o iau în general, excepţie fiind unele cazuri în care am o viteză mult mai mare sau cel din faţă e începător. Încă n-am lovit pe nimeni şi sper să rămână la fel situaţia în continuare. Încerc să cobor, să merg cât mai previzibil, fără schimbări bruşte de direcţie, nu port căşti în urechi şi alte bazaconii, şi aceleaşi reguli le aplic şi la şosea, tocmai ca să mă feresc de accidentările din spate. În fine, sper că înjurăturile mele nu l-au supărat prea tare, mă descărcam şi eu. Mi-am continuat coborârea şi iar constat că nu mă pot desprinde de trecut oricât de mult încerc să-mi impun asta – am mai păţit aşa şi la Băişoara: un eveniment de pe parcurs cum a fost această cădere îmi distrage atenţia de la traseu în continuare, iar dacă sunt pe coborâre devine chiar periculos. În primul rând era să o iau greşit pe traseul de anul trecut deşi era marcat bine – s-a făcut o mică modificare pe care eu nu o ştiam, n-am avut timp de recunoaştere traseu anul acesta – aşa că a trebuit să mă opresc puţin; apoi la un moment dat am luat-o pe o trasă marginală ce trecea pe lângă tufe cu spini. Am pus o frână bruscă, numai de pene n-aveam chef, şi uite-aşa m-am mai oprit o dată scoţându-mi cu grijă roţile din încleştarea crenguţelor. Asta m-a liniştit definitiv … câteva secunde şi … iar în viteză la penultima şansă – urcarea de la Pape.

chinuindu-ma pe Pape – From Maratonul Gilăului – “Cluj Bike Challenge”

Chiar înainte de Pape îl văd pe Popex, colegul meu de la serviciu, aflat în plimbare cu ocazia concursului. Îl şi întreb de Joe, prietenul nostru. Aflu că are vreo 3 minute avans. Încep să am speranţe. Începe urcarea. După sprintul pe şosea vreau să-mi trag sufletul şi s-o iau mai încet la început, să mai şi mestec o bucată de baton între timp. Trec pe ultimul pinion şi surpriză: agaţă schimbătorul în ceva. Se pare că m-am înşelat, la căzătură s-a mai stricat ceva. Mi-era clar: nu pot folosi ultimul pinion = nu pot urca integral Papele. M-am străduit eu să schimb cât pot de des pe alte pinioane ca să-mi rămână penultimul ca rezervă, dar nu aveam suficientă forţă, mă chinuiam. Aşa că am apelat la vechea salvare – mersul rapid, frustrat însă că erau porţiuni unde altă dată nu se punea problema de împins. Când l-am ajuns pe Cristi Max Man care avea ceva probleme am început să cred că nu merg chiar rău, deşi am fost depăşit de doi – trei concurenţi, inclusiv de o fată, probabil Andor. Apoi l-am văzut pe Joe, nu cred că era mai mult de 100m în faţă. Poate m-a văzut şi el, cert e că nu l-am prins decât la coborâre, el oprindu-se că avea pană. Asta e, fiecare cu ghinioanele lui, aveam de recuperat 4 puncte pentru locul 1 în clasamentul general “Cluj Bike Challenge”. Mi-era teamă că la ultima urcare, scurtă şi grea, mă poate ajunge mai ales că nu ştiam cât de mult pot urca pe MTB în condiţiile de faţă, aşa că am tras cât am putut pe coborâre şi pe porţiunea intermediară. Am reuşit apoi să mai depăşesc pe câte cineva la deal, evident sunt un adevărat talent la împins, păcat că nu e probă de olimpiadă, şi cu mult noroc am terminat pe locul 4 la categorie, 45 din peste 270 la general. Vaum nu participase, a fost la un concurs de triatlon între prieteni la Cluj.

la finish – From Maratonul Gilăului – “Cluj Bike Challenge”

S-a încheiat epopeea mea cu un loc 1 la general categorie, proba Race, alături de Joe, după calculele noastre ulterioare. M-am străduit foarte mult să scot un rezultat bun, am avut peripeţii, aşa că la final n-am fost prea vesel. M-am bucurat însă să văd că şi copiii au încheiat cu bine, Andreea pe 2 şi Tudor pe 4 la categoriile lor. Toată stima pentru efortul concurenţilor, mulţumesc pentru poze, pentru încurajări, mulţumesc prietenilor şi colegilor mei de club pentru organizare, ştiu că a fost greu şi sper ca lumea să fie în general mulţumită. Au fost foarte multe categorii de premiat, fiind şi categorii de copii şi clasamente pentru Campionatul Naţional şi cred că era mai bine ca premierea să înceapă mai repede. Sper de asemenea ca la castel să vină în viitor mai multe firme de catering, ca-n vremurile bune ale castelului, când avea mulţi invitaţi 🙂 . Eu mi-am inaugurat cu aceast concurs noul costum Clujul Pedalează, am motive să ţin minte momentul.

podium cu Joe si Marin Marie – From Maratonul Gilăului – “Cluj Bike Challenge”
Tudor la competitia lui – From Maratonul Gilăului – “Cluj Bike Challenge”
locul 2 pentru Andreea – From Maratonul Gilăului – “Cluj Bike Challenge”

Poze de la:
Ovidiu Ciobanu
Bogdan Pal
Iancu Verdes
Rares Puscas
NoMad Merida CST

clasament oficial 40+ proba Race – From Maratonul Gilăului – “Cluj Bike Challenge”
Sep 262013
 


După Maratonul Făgetului anul acesta cluburile Clujul Pedalează şi Interteam au organizat şi al doilea maraton montan de MTB – Maratonul Gilaului – urmaşul Maros Bike Maratonului ca trasee la Race şi Maraton. În sfârşit a devenit mai palpabilă şi pentru publicul larg – amatorii – colaborarea Federaţiei de Ciclism cu cluburile de ciclism şi MTB, sub forma organizării primului campionat naţional de MTB pentru amatori din România – Clujul având onoarea să deschidă, sper, această punte spre performanţă şi în domeniul cross-country maraton MTB (XCM). Un precedent în schimbarea concepţiei despre selecţia spre performanţă a tinerilor a avut loc tot în acest an la Păltiniş, la Campionatele Naţionale de XCO – cross-country olympics (singura probă olimpică de MTB – mai spectaculoasă pentru public şi mai tehnică pentru concurenţi) – concurs organizat de clubul Pro Cycling din Sibiu. Aştept cu interes un clasament anual la amatori bazat pe un circuit de concursuri mai importante de MTB.

Incurajari – From Maraton Gilau – CN maraton 2013
pe coborarea “Austria” – From Maraton Gilau – CN maraton 2013
cu Joe si Andy – From Maraton Gilau – CN maraton 2013

După acest preambul e evident că Maratonul Gilăului a avut premisele să strângă la start pe majoritatea cicliştilor buni de la MTB, nu numai la elite cât mai ales la amatori.  Cum doar proba mai lungă – cea de maraton 80km – a contat în clasamentul naţional de amatori m-am aşteptat la o concurenţă acerbă pentru primele locuri la categorii – mai toţi concurenţii buni (sau cu pretenţii 🙂 ) înscriindu-se la proba lungă, lăsând proba Race 50km mai accesibilă spre podium.

Ce a adus nou Maratonul Gilăului ca probe de concurs faţă de maratoanele de anii trecuţi – traseul de Fun 15km – pentru copii peste 12 ani, family şi amatori începători şi traseul de copii 6-11 ani – pe domeniul castelului din Gilău – gazdă nouă la concurs nou.

From Maraton Gilau – CN maraton 2013

Am fost pe traseul Fun cu două zile înainte şi pot spune, pe fondul ploilor din zilele precedente, că n-a fost uşor. Sunt nişte dealuri abrupte în jurul castelului de nu-ţi vine să crezi! N-am putut urca tot şi am parcurs traseul (cu două mici rătăciri din neatenţie) în 1h4min, un timp pe care l-am considerat elocvent pentru cei mai buni începători. Am reuşit astfel să-mi testez în sfârşit noua furcă şi noile cauciucuri, dar a fost prea puţin ca să am totală încredere că stăpânesc bicicleta ca înainte. Acest lucru l-am simţit pe parcursul concursului de maraton, abia spre sfârşit nemaiavând neuroni stresaţi şi ocupaţi cu bicicleta, putând să mă concentrez numai la traseu şi coborând ştacheta la nivelul de prudenţă. Ştiu că nu-i bine să schimbi nimic înainte de concurs, dar … doar sunt amator şi în plus chiar n-am avut încotro.

Ziua concursului a început cu vestea că s-ar putea să se scoată Papele de la tura lungă, nu din cauza vremii ci din cauza unor buldozere care ocupaseră coborârea. Mi-am propus să nu mă bazez că schimbarea rămâne definitivă şi să-mi rămână resurse şi pentru cazul urcării Papelor. Până la urmă traseul a fost scurtat, devenind de 71km, dar nu pot spune că a fost mai uşor ca altădată pentru că vremea a înmuiat potecile şi drumurile. Singurul meu regret a rămas că nu puteam compara timpul meu final cu timpii de anii trecuţi (cel mai bun timp al meu la cursa lungă a fost 6h4min), dar mi-au rămas segmentele de pe Strava care-au arătat cât am fost de “bun”. În fine, văd că tendinţa de construire de drumuri accesibile pentru autovehicule până la cer se manifestă şi la Cluj, după ce observasem şi urcarea lăţită pe Măgura (la Geiger) şi după exemplele clasice de transalpine de “record” naţional şi mondial pe toţi munţii. Aşa oameni, aşa ţară! Reproşul mi se adresează şi mie. E greu de crezut că la Cluj se fac aceste drumuri judeţene sau comunale fără alt scop decât facilitarea exploatării lemnului şi a construirii de case de vacanţă. Eu în loc de indicative de genul DJ101C, DC10J aş folosi denumiri mai semnificative, mai “umane” – Calea Lemnului 1001, La Exploatare 502, Valea Trunchiului 63… Dar să las viitorul sumbru pentru plăcerea de o clipă de a concura alături de prieteni.

Îi mulţumesc lui Ovidiu Ciobanu pentru pozele de la premiere copii, Antoniei Purle pentru pozele de pe traseu, Imprezzio Global pentru sistematizarea pozelor după numărul de concurs şi bineînţeles celorlalţi fotografi de pe traseu. Am putut avea cu ajutorul lor o idee de ansamblu asupra concursului, asupra performanţelor concurenţilor şi … am putut vedea şi pe copiii mei în cursa lor. Bravo pentru cei mici!

incalzire si recunoastere traseu copii – From Maraton Gilau – CN maraton 2013

După încălzirea pe care mi-am făcut-o alături de copii pe traseul lor, m-am aşezat la start cu dorinţa de a mă comporta onorabil într-o cursă în care am văzut înscrişi la categoria mea cam pe toţi cei pe care-i ştiam mai buni decât mine. Până şi Tibi Bereczki era acolo, cel care veşnic termină cursele în faţa mea la câteva minute – un bun reper – din păcate nu reuşesc să-i reţin tricoul nici acum (camuflarea face parte şi ea din armele unei curse 🙂 ). Am văzut în poze că era în spatele meu de la început – eu nu mă uit în urmă decât extrem de rar. Un alt reper al meu rămâne  Nyaradi – deşi acum că s-a antrenat mai intens încep să-l pun alături de Lupşa şi Sorin. De ceilalţi nu pot spune decât că speranţa moare ultima.

intrarea pe urcarea spre Manastire, Tibi IronBike in spatele meu – From Maraton Gilau – CN maraton 2013

Start şi cursa începe. După ce scăpăm de şosea începem să urcăm spre Mănăstire. Nu trag la maxim, ştiu că nu am şanse la podium şi mai ştiu că la tura lungă eu mereu am avut o cădere fizică pe Drumul Generalului. De data aceasta vreau să fiu mai constant şi să mă alimentez la timp şi regulat, să mă simt bine pe tot traseul. Depăşesc, după km8 de urcare deja valorile s-au aşezat, urc alături de Tudor Stupariu şi … aud în spate pe cineva vorbind. Măi să fie, noi ne chinuim şi el vorbeşte! Cred că merg prea încet! E Radu Vădan – înseamnă că nu mă duc chiar rău :). Mă impulsionează şi ridic uşor ritmul. Apoi începe să-mi arate ciupercile de pe marginea drumului! Ai de capul meu, încep să mă simt frustrat, înseamnă că poate şi mai repede! Las poezia la o parte şi ritmul devenit prea confortabil şi intru în atmosfera de concurs. Termin urcarea într-un timp record pentru mine – 57min, nu uit să mă opresc la alimentare şi o iau la vale. Sunt mai prudent, nu ştiu cum e furca la viteză mare la vale pe pietriş şi mi-e frică să nu zbor în cap. Sunt depăşit, dar nimic grav.

Pe Păltinei urc binişor, fac şi push-bike rapid, trec pe lângă o Zsuzsu care nu mi se părea prea determinată (ca şi mine de altfel). Reuşesc să iau urma lui Radu care mă depăşise pe coborâre, văd că el se străduie să urce pe MTB – singurul din cei din faţa mea – şi ultimii metri înainte dinainte de separare traseu. Eu fac puţin push-bike, merg în ritmul lui şi mă urc iar pe cal, că doar n-o să mă vadă “pe lângă” Gyorgy Szalbocs – un alergător foarte bun aflat la PC! A ţinut figura :), m-a felicitat!

De aici încolo începe hălăduiala proprie curselor lungi! Merită să încercaţi, merită să vedeţi cum e pe cont propriu, doar cu limitele şi cu voinţa voastră. Cred că la turele lungi, indiferent de disciplină, înveţi cel mai bine care ţi-e adevărata faţă.

de pe traseu – From Maraton Gilau – CN maraton 2013

Până la PA Balta deja ştiu pe unde sunt fără să trebuiască să întreb pe nimeni: îl ajung pe Nyaradi doar pentru că se oprise să-şi spele lanţul – se depărtează de mine constant şi repejor, trec pe lângă Dîrnescu oprit cu încă cineva – au probleme tehnice, văd în faţă pe cineva în albastru dar nu reuşesc să-l ajung. Urmează coborârea spre Măgura. Cobor binişor, dar tot prudent. Depăşesc pe băiatul în albastru care alerga pe lângă bici şi mă depăşeşte cineva pe care îl simţeam mereu în coaste. Nu-mi dau seama că-i Tibi – ce să-i faci – camuflajul. M-aş fi stimulat enorm dacă ştiam că-i el! Cobor surprinzător pe MTB aproape tot traseul, o singură dată pun piciorul jos pentru că am văzut o panglică în faţă şi n-am observat o curbă. Îmi aduc aminte că anii trecuţi nu puteam coborî pe acolo nici în condiţii de uscat.

La intersecţia şoselei cu Drumul Generalului ajung împreună cu încă cineva (scuze că nu ştiu numele), văd un băiat oprit, mi se părea că-i ok dar dorea număr de telefon de la organizatori. N-am putut să-l ajut şi nu-mi pică fisa să-l întreb numărul de concurs. Oricum la PA Costeşti am spus de el. Începe urcarea. Povestesc cu concurentul de alături, mă aştept să mă ajungă băiatul în albastru. Mă simt bine în sfârşit, nu am probleme ca altadată. Mă ajunge Iuga Dragoş – el era în albastru. Mă ştie doar virtual – de pe Strava :). Urc împreună cu el până PA Costeşti, văd pe cineva în alb care se grabeşte să plece. Acum ştiu că era Tibi! Mersesem mai bine. Până la coborârea la Someşul Rece tot alături de Dragoş sunt, cu singurul ţel să ajung pe “băiatul în alb”.  Nu reuşesc, deşi îl mai văd pe câte o scurtă urcare. Nu mai sunt Papele, e clar că nu mai am şanse “de avansare”. Nu-l mai simt pe Dragoş în spate. Îl văd în poză mai apoi în spate, după oprirea la ultimul PA – Someşul Cald. Termin cursa pe locul 10 la categorie cu 5h10min, 46 la general, la peste 3 minute de Tibi şi cu 4 minute în faţa lui Dragoş. Sunt mulţumit, ştiu că acesta e locul meu real la categorie. E clasament pe ţară, un loc 10 e bun.

From Maraton Gilau – CN maraton 2013

A fost ceva de lucru la organizarea acestei competiţii, sper ca toată lumea să fi plecat mulţumită, nu insist cu laudele ca să nu se interpreteze 🙂 . Am fost la demarcare traseu pe porţiunea urcare mănăstire – coborâre “Austria” şi excursia mi-a luat 5h30min, prinzând noaptea – la 22.30 eram încă în Someşul Rece. Foarte dese marcajele, nici să vrei nu te puteai rătăci. Felicitări învingătorilor, celorlalţi că au sperat şi s-au străduit – numai aşa poţi reuşi, mulţumesc de compania pe traseu. Mă bucur pentru ai mei că au putut veni şi pun o poză şi cu Diana care a participat la Crosul Companiilor.

From Maraton Gilau – CN maraton 2013
From Maraton Gilau – CN maraton 2013
From Maraton Gilau – CN maraton 2013
Crosul Companiilor concomitent cu maratonul nostru – From Maraton Gilau – CN maraton 2013