După primul concurs din an, cu care încep de obicei – Făget Winter Race – despre care am scris deja, am continuat cu perioada de revenire la o formă … oarecare cu alte două concursuri la care merită să participi, fiecare în felul lor: Vlădeasa Winter Trailşi Primavera Trail Race.
La Vlădeasa – 20 februarie – nu există decât o opţiune – să urci până pe vârf la cabana meteo şi apoi să te întorci, că doar nu poţi rezista mult acolo, oricâtă ţuică ţi-ar da organizatorii, aka prietenul Cozmin Ardelean.
Mie mi-ai ieşit 15km cu 1111m diferenţă de nivel. L-am încheiat pe locul 28 general, locul 2 la categorie (la un minut de locul 1). N-a fost un timp strălucit – 2h01min, dar a fost mai bine ca la precedenta participare (2h04min).
Se vede din poze că, la fel ca şi la Făget Winter Race, eram îmbrăcat cam ca de război faţă de alţii, semn că atitudinea mea era încă defensivă (chiar şi beţele erau de schi clasic, să fie rezistente), nu mă simţeam în formă şi nu consideram că e musai să-mi dau sufletul. Dar m-am străduit… Pulsul mediu a fost pe la 148bpm, dar cred că la început n-a citit corect (puls de pe ceas), după primii 4km am tot păstrat 157bpm, cam ca şi la Făget.
Am pus poze de la fotografii oficiali, era păcat să nu fac şi eu public câteva din reuşitele lor. Apare şi revista Outdoor Magazine printre sponsori. Ei m-au ajutat cu echipament la Propark Adventure 2021, mulţumesc încă o dată – articolul de atunci scris de Vasile Cipcigan, prieten si coechipier acolo – Propark 2021
E simplu: alergi de la Căminul Cultural din Rogojel la Cabana Meteo de pe Vladeasa si te intorci, aproximativ 15km cu 1000m diferenta de nivel.
Si, mai important, e pentru ca asa vrei tu si o faci din placere, dupa indelungi antrenamente din timpul anului.
Asta inseamna normalitate! Si esti sustinut in ceea ce faci de familie, prieteni, organizatori, voluntari, fotografi… carora le multumesc pe aceasta cale!
Felicitari tuturor participantilor! Gradul lor de placere s-a vazut in rezultate. Sove a castigat detasat, urmat de Cristi Pop.
Eu, cu o umila placere chinuita, am incheiat pe locul 28 general, 26 masculin si 2 la categorie, la mica distanta de locul 1.
Am reusit sa recuperez la vale cateva pozitii, se pare ca e mai usor pentru mine ca la deal, probabil se datoreaza greutatii crescute.
Inchei cu speranta ca data viitoare placerea va fi mai mare!
Ah, detalii: 2h01min20sec, mai bine decat acum 2 ani, atunci a fost 2h04min. Sove a incheiat acum in aproximativ 1h33min. Dar era alta Vladeasa si eram mai tanar. In clasamentul online figureaza ora de sosire, startul a fost aproximativ la ora 10.
La Primavera Trail Race – 26 martie – însă, am avut mai multe opţiuni, inclusiv să nu particip… Pentru că e destul de aproape de Istria 100 Mile unde voi participa în 7 aprilie la proba regină – 170km cu peste 6000m diferenţă de nivel. Istria rămăsese ca restanţă încă de acum doi ani, că acum cu greu m-aş fi hotărât să plec acolo dat fiind contextul general cu pandemie şi război.
Mi-ar fi părut rău să nu mă duc la Şuncuiuş şi la concursul organizat de prietenul meu Istvan Szokolszky, mai ales că am fost într-un fel de recunoaştere traseu, adică un motiv să fiu alături de băiatul meu la un cantonament Rupicapra ţinut nu departe – la Vadu Crişului – cu o săptămână înainte. E superbă şi zona, iar organizarea pe măsură. Fiind şi un concurs mare, mă aşteptam şi la concurenţa cu prezenţe mai deosebite.
M-am înscris destul de târziu, ieşind categoric proba de ultra din calcul am ales proba de maraton, destul de lung şi greu – 55km cu 2500m diferenţă de nivel. Probele de Cros şi Wild erau totuşi prea scurte şi intense pentru mine, nu m-ar fi ajutat prea mult psihic vorbind, în acest an n-am mai alergat distanţe peste 35km şi doream o confirmare pentru Istria că aş rezista. Fiind un concurs ţinut în zonă de defileu – al Văii Crişului (Munţii Pădurea Craiului), era evident un concurs mai tehnic, cu urcări şi coborâri abrupte, greu alergabile.
Pentru prima dată în acest an am avut o atitudine mai ofensivă, s-a văzut după echipament. Am încheiat pe locul 6-7 la general în 6h48min, locul 1 la categorie. Primul timp a fost de 6h12min. Pulsul mediu a fost de 147bpm, cu scădere însă pe bucla de final.
M-am ţinut cât am putut de Biborka, minus ultimii 10km (bucla de Wild de pe Valea Misidului). Recunosc că acea buclă m-a cam surprins, eu am mai participat acum vreo trei ani tot la concursul de maraton şi s-a schimbat urcarea abruptă şi coborârea. A durat ceva până m-am prins şi nu mi-am putut găsi nişte repere. În orice caz la final n-am mai tras aşa de tare, eram mulţumit, am încheiat alături de prietenul de la Eke – Bartha Botond. Cum mi s-a părut că nici el nu mai avea altă motivaţie, alta decât să încheie cu mine (eram convins că s-ar fi ţinut scai), linia de sosire am trecut-o împreună.
Eu am ales maratonul de 55km cu 2500m+ diferenta de nivel, avand in vedere ca peste mai putin de doua saptamani sper sa pot ajunge sa concurez la Istria 100 mile in Croatia.
Mi-a mers bine, am pornit mai cu rabdare, fiind cea mai lunga distanta alergata in acest an. La inceput eram alaturi de Florin Chircu si Biborka, apoi tot in preajma doamnei care alerga foarte bine pentru mine, cu un ritm care-mi convenea. Ma straduiam sa ma tin de ea si asteptam de multe ori cu mare speranta sa-i bipaie ceasul, semn ca depaseste pulsul ei maxim setat, cand o lua la pas si ma puteam apropia.
Ca observatie, un prieten, aflat la inceput in fata, in primii 7km, m-a intrebat cat timp vreau sa scot, cam ce ritm. Habar n-am, i-am raspuns, vad dupa prima tura de vreo 13km pana la Suncuius. Apoi la intrebarea cum sa aiba ritm constant, raspunsul meu a fost sa se tina de Biborka. Mi-a spus – bine, dar ea a ramas in spate! Pai tocmai… Mergea prea tare.
Totul a fost ok, o harjoana care tindea sa se incheie la final. Habar n-aveam pe ce loc eram, dar intr-adevar, dintr-un grup de vreo 8 persoane am ramas doar noi doi si Botond, pe care-l ajunsesem si era la alta categorie de varsta decat mine.
La a treia trecere pe la PA-ul de la Pojorata, la km41, cumva situatia s-a schimbat, Biborka a luat-o mai tare la vale si in continuare n-a mai tinut cont de puls. Pana acolo la Pojorata cam toti sufeream de sete, nu ne-au ajuns lichidele. In plus, mi-am depasit norma gandita de geluri si batoane, pusesem putine pentru efortul depus, asa ca alergam pe baza a ce gaseam la PA-uri. La Suncuius la km45 Biborka avea deja 1 minut avans, dar macar o vedeam. Apoi, tura prin apa paraului Mişid m-a incetinit mult si, cu Botond pe urmele mele dar cu restul concurentilor din spate pe care-i banuiam la mare distanta, am ales varianta soft, sa incheiem impreuna.
Asa am incheiat pe locul 5-6 la open masculin, cu Biborka la 9 minute in fata, si locul 1 la categorie, in 6h48min.
Le multumesc tuturor de acolo pentru ziua faina, cu un mare plus pentru cei alaturi de care am alergat care m-au tinut in priza tot timpul.
Urmează pentru mine concursul din Istria, unde sunt cu numărul 36 de concurs (pe baza punctajului ITRA – 687). Nu sunt elită dar nici prea departe. Robert Hajnal (870 ITRA) e principalul favorit la acest concurs mare din UTMB World Series, o premieră cred cu un român la vârf. O altă premieră posibilă pentru un concurs de ultratrail din străinătate e reclama la Dacia Duster ca sponsor. Ataşez câteva poze din Race Guide , cu lista de la cursa Red (100mile) în ordine alfabetică, unde figurează şi alţi români, inclusiv Istvan.
A trecut primul hop mare din acest an – Istria 100 mile – 12 aprilie. A fost altfel ca în precedenţii doi ani – 2018şi 2017, în parte m-am străduit şi eu să fie aşa.
Am scris pe facebook despre cursă, frânturi din ce îmi aduceam aminte pe grabă şi obosit. Aici sper să fiu mai ordonat, să mă ajute şi pe mine pe viitor gândurile transcrise de acum. În orice caz, mulţumesc pentru încurajări, mulţumesc prietenilor de la Rupicapra pentru toată excursia noastră – am avut parte de o atmosferă faină şi potrivită pentru un concurs aşa de greu.
Atâta am alergat anii aceştia că mi-e mereu frică să nu mă sictiresc. Anul acesta n-a fost spectaculos pentru mine ca volum de kilometri alergaţi, ba mai mult, şi ce am alergat (cu mici excepţii unde am făcut intervale şi tempo-uri) am făcut-o la ritm de jogging obosit după înot sau bicicletă (trainer). Dar important a fost că mă simţeam bine.
La concursuri de asemenea n-am fost ca-n alţi ani, mereu a intervenit câte ceva. Am reuşit să mă duc însă la Făget Winter Race în 12 ianuarie (un loc 3 la categorie), iar mai pe urmă la Primavera Trail Race – 30 martie. Să scriu şi despre această cursă câteva cuvinte…
La Primavera deja eram sub presiunea ultra-ului de peste două săptămâni şi am ales proba de cros, 18km.
A fost o mare luptă la proba regină – ultra 50km, dar şi cursa mea a fost interesantă şi foarte rapidă. Cursa de ultra a contat pentru stabilirea calificaţilor la Campionatul Mondial de ultra din iunie, deci au participat majoritatea alergătorilor de vârf români. A fost o mare responsabilitate pe clubul XTerra şi implicit pentru Istvan. Din punctul meu de vedere cred că a fost totul bine, a fost şi spectacol cu lupta dintre Mitrică, Damian, Zincă şi Palici. Înainte de ultima buclă se vedea care e mai obosit, în consecinţă s-au mai schimbat şi diferenţele de timp dintre ei. Aşa cum am spus, o surpriză şi o confirmare a fost locul 7 la general pentru prietenul meu şi coechipierul din ultimii ani din echipa Ultrarunners de la concursul Walking Month – Ianco Slovak.
La fete pentru mine totul era clar de la început, doar întâmplări nefericite puteau schimba podiumul. Evident, n-aş fi considerat surpriză totuşi ca Vio să termine pe locul 1, vom vedea anul viitor cum va fi când proba de ultra va avea distanţa de 85km. Nu e doar zvon, aşa cum am bănuit schimbarea de distanţă are legătură cu parametri de cursă de la campionatul mondial din 2020, iar Şuncuiuş va fi din nou gazda calificărilor. Cu Istvan am stat alături în autobuzul care ne ducea la startul cursei din Croaţia – Labin şi am avut vreme peste o oră să tot discutăm. Restul discuţiei rămâne secret. 🙂
A, să revin la concursul meu: locul 13 general, 4 la categorie. Am împuşcat aşadar dintr-un foc două numere “norocoase”. Dar am fost mulţumit, am alergat peste jumătate de traseu cu Zoli Szenasi şi Csaba Papp (şi el participant la Istria), n-am putut să ţin însă pace-ul lor până la sfârşit. Am încheiat la 2 minute de Zoli (locul 3 la categoria lui) şi 4 minute de Csaba (locul 2 la categoria mea). Cu locul 3 la categorie am terminat la fotofinish, am încetinit probabil prea repede, n-am ştiut că sunt covoare de cronometrare diferite la ultra şi cros. Aşa cum m-am cam obişnuit în ultima vreme, am fost martor la lupta dintre primele 2 fete. Cu prima, româncă m-am tot străduit să ţin pasul şi nu mi-a fost uşor. Când mai era doar foarte puţin din ultima urcare şi cel mult 6km până la final am auzit o răsuflare în spate. “Aud răsuflare feminină în spate!” am spus. Era o invitaţie la o mică discuţie sau cel puţin la câteva cuvinte de salut. Dar nimic, a trecut fata în viteză mare pe lângă mine. Apoi mi-am dat seama că e unguroaică şi mai are şi căşti la urechi. Clar nu avea oricum chef de discuţii, în scurt timp a depăşit-o pe “a noastră”. Era însoţită, am înţeles de la Istvan, de tatăl ei, un foarte bun alergător, aşa cum de altfel şi fata noastră a fost însoţită de cineva din Oradea care ştia foarte bine traseul şi-i mai spunea ce urmează. Aşa e la elite, altă lume! În fine, ca să închei cu hârjoneala lor, a urmat doar coborâre şi chiar asfalt, iar românca a reuşit să revină şi să câştige. Nemeth a atacat prea repede şi a abandonat lupta la sfârşit. Aşa cum am greşit eu şi m-am oprit prea devreme înainte de covorul nostru, a greşit şi Raluca, de a trebuit s-o ocolesc şi a ajuns oficial la … 8 secunde după mine. Sau cine ştie, văzând că nu-i nimeni în spate…
Dacă e subiectul ultra, să mai scriu…
Condiţii iniţiale. Am fost foarte obosit în ultima vreme, dar mai fit ca standardul meu datorită sporturilor complementare. A intervenit ceva şi-n ultima lună (m-am desprins cu greu să pot participa la Primavera şi asta pentru că mă înscrisesem din vreme şi aveam şi cazarea asigurată) am tot avut de lucru după serviciu (sau înainte, după cum era tura). M-au pus piticii să fac o … investiţie (un fel de pilon X), aşa că mi-am dat de lucru la amenajări interioare. Am fost şi sunt acum un fel de Karate Kid care face de toate, numai karate nu (dar măcar el avea instructor), cu rezultatul că mă sculam pe la 5 şi terminam pe la ora 23.
Un ultim test care m-a dat pe spate a fost Cupa Beni & Cupa Compass la orientare din 7 aprilie, adică cu câteva zile înainte de Istria 100 mile. Am terminat în 166 minute proba, după ce ultimele repere au fost deja strânse, nu-mi mergea deloc bibilica, nu-mi stătea gândul la simboluri, la elementele de teren şi o şi luam în direcţie greşită de parcă aveam busola defectă. În loc de 4km cu 160m diferenţă de nivel am parcurs vreo 12km cu 700m diferenţă de nivel. Aşa m-am şi simţit, ca după urcarea a 1000m, că doar să nu vă închipuiţi că urcările le făceam pe poteci!
Dacă sunteţi curioşi, uitaţi-vă pe Strava, eu vreau să uit. Unii m-au întrebat dacă am pierdut ceva (Adi Toma), alţii înainte de a ajunge la finish mi-au dat telefon să mă întrebe unde sunt. Am rezistat psihic, am mai trecut prin aşa ceva. Dar nu am putut să nu ţin seama de avertisment: e musai să dorm cât mai am vreme, că altfel la Istria am să dorm prin ceva PA-uri. Pentru cine e interesat de educaţia copiilor şi cum o fac alţii, un exemplu e acest concurs. De ce e adăugat numele Cupa Beni? Pentru că dacă vrei ca un copil să-ţi urmeze paşii, să-ţi împărtăşească mai târziu pasiunea, atunci îl implici încă de mic. Unii pot, se pare că nici eu nu sunt printre ei. Dar măcar observ…
La start. La mine întrebarea hamletiană “A fi sau a nu fi” s-a metamorfozat în “Cu beţe sau fără beţe”. Mare noroc am avut cu Diana, cu prietenii. Am călătorit cu van-ul, conducând doar parţial pe o vreme ploioasă ce prefaţa condiţiile de concurs. Am fost la timonă cu schimbul împreună cu Denes şi Zoli Bogya, veteranul clubului. A fost mai uşor, dar tot noapte nedormită s-a chemat. Dar m-am refăcut nesperat acolo, însă am tot amânat decizia luării de beţe până în ultima secundă. Anul trecut nu le-am folosit şi fusesem mai rapid, plus că nu le simţisem lipsa. Până la urmă, vremea a decis: sigur va fi zăpadă, noroi, va fi mai obositor ca de obicei. Le-am luat! Nici acum nu ştiu dacă a fost cel mai bine, dar m-am străduit să le folosesc cât mai mult.
Faţă de anii trecuţi a apărut schimbarea cu autobuzele numerotate care te transportau din Umag la startul din Labin. Fiecare dintre noi am fost arondaţi la câte un autobuz, în funcţie de numărul nostru de concurs. Numărul de concurs era dat de poziţia ITRA în clasament, deci practic călătoreai alături de cei de nivelul tău. Probabil organizatorii au avut probleme anii trecuţi, au fost nevoiţi să suplimenteze intempestiv numărul autobuzelor, în orice caz acum la înscriere trebuia să precizezi şi să plăteşti.
Nu toată lumea a fost veselă de schimbarea aceasta. M-am distrat glumind cu soţii Lenart care doreau (ea) să meargă împreună. Ea era în alocată în autobuzul 1, el în 6: unul vedetă, celălalt cu tinerele fără experienţă şi fără “blazon”. 🙂
Cu numărul 75 de concurs am stat alături de Istvan Szokolszky în autobuzul 2. Csaba cu Zoli erau în alte autobuze, iar Gabor era vedeta noastră, cu numărul 66 în autobuzul 1. Nu m-am putut abţine să nu-l înţep şi pe el, glumeam cu Istvan când autobuzul 1 s-a oprit într-o parcare şi am trecut în faţă: ba că vedetele au emoţii şi au nevoie să se oprească, ba că doresc să ajungă ultimele să li se aştearnă covor roşu în aplauzele tuturor etc. În orice caz l-am întrebat pe Gabor de motivul opririi, dar el a spus că a dormit.
Am ajuns în Labin pe un vânt “promiţător” şi mi-am luat toate hainele disponibile pe mine. După ce am mâncat ce aveam pregătit am ieşit dintre zidurile orăşelului medieval să testez vântul: rupător, clar nu las nimic în bagajul de start. Aşa că în punga de-un leu cu eticheta mea am lăsat la organizatori doar o linguriţă, ambalată în resturile de la mâncare care altminteri aterizau în primul coş de gunoi: nu doream să creadă că-mi bat joc de ei şi le las o linguriţă doar ca să le testez vigilenţa. Îi şi vedeam dându-mi-o de cap şi întinzându-mi un euro în schimb. Aveam în plus faţă de echipamentul obligatoriu: foiţă de vânt, şapcă şi buff, suprapantaloni şi o bluză cu mânecă lungă deşi purtam şi mânecuţe. Aveam și o frontală în plus, cu acumulatori, pe care am și folosit-o la început. Nu-mi plăcea să schimb bateriile noaptea pe răcoare, e chiar frustrant. Am pățit-o la UTMB în 2016, e suficient o dată. Eram cum se spune blindat, mai rar să mă echipez ca de UTMB la o cursă cu maxim 1424m altitudine cât are vârful de lângă Plomin. Mă uitam mai cu milă la cei echipați cu pantaloni scurți, în tricouri. Câți vor trece munții la Buzet dintre ei dacă n-au în rucsaci ceva în plus? Mi-am spus să rețin un număr: 25. Părea tânăr, favorit, cu echipă de suport, dar era îmbrăcat subțire deși părea că îngheață de frig. M-am uitat acum – Štverák Tomas, ceh, 22 ani, Inov-8 Team, avea 724 ITRA. Acum a scos un rezultat sub valoarea lui, locul 28 general, cu douăzeci de minute mai bun ca mine. Evoluția lui: locul 12 general până practic au început munții. Apoi a început să scoată timpi mai slabi ca mine la Brgudac și Buzet. De la Buzet a mai pierdut câteva minute față de mine. Eu zic că în parte am avut dreptate, a riscat prea mult.
Ținta mea și observații în câteva puncte. 1. Chiar dacă se pornește cu o oră mai devreme ca anul trecut (ca acum 2 ani, am și aici o teorie dar n-o mai lungesc) și practic sunt avantajat de o oră în plus de lumină pe traseul mai tehnic, nu mă simt în stare de un rezultat extraordinar, în cel mai bun caz sper să mă apropii de timpul de anul trecut (25h42min) și aș fi extrem de fericit dacă obțin câteva minute sub. 2. Nu am încrederea în mine dată de concursuri, nu pot risca. 3. Dacă la Buzet (punctul de dropbag) scot un timp slăbuț față de anul trecut deși am avut ora respectivă de lumină în plus, asta e, să mă împac cu gândul, nu-i ziua mea. 4. Nu sunt vreme și traseu optime unui personal best. 5. Ca ținte personale, oameni care-i cunosc, mi-s prieteni și acum colegi de club (Csaba și Gabor), speranța mea e să nu fiu departe de ei și după km110, să spunem Butoniga, dacă sunt bun am șanse să trec în fața lor.
Desfăşurarea cursei. Cu greu m-am desprins de haine şi le-am pus în rucsac, când s-a dat startul încă împachetam. Am rămas doar cu foiţa peste tricou, dar cu pantaloni lungi. Nu era de stat, ploua şi bătea vântul, aşa că am intrat într-un ritm alert. Ideea era să-mi găsesc echilibrul termic şi să încerc să menţin ritmul. Dacă ceva nu merge bine, asta e, mă îmbrac şi adio timp bun la final, cum am spus, nu-i ziua mea.
Aveam memorat trackul de anul trecut, mi-am trecut şi PA-urile destul de exact, după locurile unde am stat. E drept că nu mai văd bine şi nu mi-au folosit, dar ca partener virtual m-a ajutat întrucâtva.
La început ecranul ceasului a fost negru. Eram în spatele timpului de anul trecut dar cu foarte puțin, pe la 1 minut. Cam toată cursa mea s-a desfășurat în ritmul de anul trecut, minutele câștigate în plus ce s-au strâns și au ajuns la 50 au fost ciupituri care s-au cumulat în special pe ultima parte de traseu. E o dovadă că eu cam atâta pot, am mers la maxim de potențial și atunci și acum. Unele diferențe la timpii mei între PA-uri au fost de până la 1 minut! Și asta fără să folosesc ceasul, departe de mine ideea de a mă opri doar ca să fiu “la fel”. Dovada e poza de mai jos, cu timpii comparativi 2018 și 2019. În 2018 însă la Motovun am făcut pauză de 15min ca la Buzet, mă simțeam fără energie și am stat așa cum m-am hotărât când am ajuns la punct (asta mi-a fost promisiunea ca să am puterea să ajung acolo): până mă simt în forță, și stau pe ceas în incremente de câte 5min, deci minim 5. Atunci când am întâlnit un băiat care cerea autografe pe un caiet la marginea drumului, așa de tare îmi tremura mâna că după 3 încercări mi-am cerut scuze și doar am semnat, dar nici semnătura n-aș recunoaște-o.
Reperele mele? Oamenii… Mai întâi m-am întâlnit cu Luci Dincea. Efectiv toată lumea mergea repede, nu era de stat pe așa vreme și trebuia profitat de orele de lumină. Se intra în noapte și i-am ajuns pe Csaki și pe Istvan. Istvan era chiar vesel, mulțumit de cum merge, îi plăcea și vremea. Eu nu prea aveam chef de vorbă, eram chiar pe creastă și bătea vânt de furtună. Îmi fluturau colțurile buzelor, cum stăteam cu gura întredeschisă. Se pare că doar la japonezi vântul acesta e doar o furtună într-un pahar cu apă, doar ei aveau ocean nu mare la țărm. Și noi de fapt eram expuși pentru că treceam pe un munte pe lângă mare. N-aș fi crezut că Kazufumi Ose va scoate sub 20h timp final (câștigătorul, cu 18h33min)!
Istvan mereu a rămas aproape de mine kilometri întregi. Eu am ajuns un fel de șef de pluton de urmăritori, nu mai vedeam pe nimeni în față, parcă intraseră în pământ. Ningea, în fața frontalei parcă era ceață. Aveam probleme cu un băț, nu se mai bloca. Leki carbon și nu se blochează. Mă tot gândeam la soluții, ce să cer la următorul PA, dacă are sens. Și zbang, o trântă! M-am împiedicat de o piatră de mi-au zburat bețele din mână de nu le-am mai văzut. Unul l-am reperat ușor, dar celălalt nicăieri. Eram tot pe creastă, bolovani mari nu erau ca să ascundă un băț, bătea tare vântul. M-am tot învârtit, am cerut ajutor de la concurenți, unul chiar a luat-o în direcția vântului câțiva metri iar altul mi l-a găsit. Mulțumesc! Încă de om care să-și piardă bățul în așa condiții n-am auzit! Măcar și-a dat drumul butonul de blocare. Și Istvan m-a salutat din nou, era lângă mine.
Am ajuns pe vârful cel mai înalt înainte de Poklon (PA3). Ca și anul trecut, cu zăpadă, mai mare dar nu înghețată. Și o primă rătăcire, pe când mă bucuram că în sfârșit e coborâre prin pădure și nu bate vântul, doar se aude. Pe când mă întorc împreună cu alții, iar dau de Istvan. 🙂 Evident, se simțea bine.
Urma Brgudac. Deja eram într-un grup cu 2 fete care se luptau între ele, două favorite. Și ele erau îmbrăcate subțire, Michelle Yates (numărul 5) și Cristiana Follador (7). M-am cam mirat că nu-s departe în față, având pe la 700 ITRA, probabil nu le convenea vremea. Am văzut acum că erau locurile 2 și 3 la femei. Italianca avea bețelea acelea ciudate, contorsionate, ascuțite și scurte care se prind ca un arc peste piept când nu sunt folosite, pe care le-am văzut la unii italieni, probabil din cei care umblă pe munte iarna(seamănă cu pioleții). Nu se vedea bine poteca din cauza ceții, adesea cel din fața grupului o mai lua greșit. Când a ajuns Yates să facă pași greșiți, imediat a trecut în spatele meu și mi-a spus imperativ: “Go in front!”. Nu am fost prea încântat să fiu împins de la spate, nici să mă amestec în lupta lor. Viteza era prea mare pentru ce vedeam eu, așa că în curând n-au avut ce face și au trecut în față. Figurează că au abandonat amândouă la Brgudac, probabil n-a fost ziua lor.
Între timp aveam la altele să mă gândesc. I-am prins din urmă pe Claudiu Beletoiu. El mi-a spus că Gabor e puțin mai în față, că eram un grup de trei români. La Brgudac (PA4) l-am văzut pe Gabor pe când ieșea. L-am întrebat de Csaba și mi-a spus că e în spatele nostru. Nu mi-a venit să cred, ceva se întâmplase, trebuia să fie în față și încă departe. Momentan tindeam să cred că Gabor nu l-a văzut din cauza înghesuielii de la primii kilometri.
Povestea la Trstenik (PA5) a fost similară: Gabor ieșea pe când intram eu. Claudiu a rămas în spate, avea o slăbiciune de moment. Spre Buzet(PA6, km88, mai sunt 80km) în sfârșit eram alături de Gabor, m-a încurajat, în orice caz cuvintele lui mi-au prins foarte bine. Pe coborâre a rămas în spate și așa ne-am despărțit temporar. I s-a rupt un băț, a fost nevoit și să-și schimbe bateriile la lanternă. Eu m-am străduit să stau cât mai puțin la Buzet, m-am scăpat de aproape tot bagajul suplimentar, de frontala deja descărcată, nu mai urcam la altitudine și urma să străbatem mijlocul peninsulei Istria, deci nu mai eram expuși nici la vânt. Pe grabă am rămas cu suprapantalonii la mine, mi-am adăugat la bagaj și pantalonii scurți, dacă mă voi topi de cald. Aveam 6 minute avans față de anul trecut – 12h52min față de 12h58min. Teoria e că se face tot atât timp de la Buzet la Umag cât de la Labin la Buzet. Să vedem…
Gabor m-a ajuns în drum spre Hum (PA7, declarat cel mai mic oraș din lume) și am continuat împreună încă o vreme. Începeau zonele cu noroaie lipicioase, ca-n Hoia după ploaie. La Butoniga(PA8, km117, 50km la finish) am ajuns cu bine, eram primul român, după spusele lui Gabor. Eu încă mă așteptam să dau de Csaba. Cum mă uit acum, doar 7 minute avans față de anul trecut. Urcam însă lent, încercam alternativ ori cu bețe, ori fără, încercam să mă țin de un lituanian care urca parcă lejer fără bețe. Nu reușeam, dar sistematic îl ajungeam pe coborâri. Pe una din urcări m-a ajuns Edi Petrov. Nu părea afectat de oboseală, a și încheiat cu jumătate de oră avans. Între timp, descărcându-se bateria de la ceas, am văzut în sfârșit ora exactă. Să întrebi pe un alergător cât e ceasul e cam ca și cum l-ai înjura de mamă, e puțin probabil să-ți poată spune fără să butoneze câteva minute. Mie de data aceasta mi-a folosit: era doar 10 dimineața! Adică cum, înțeleg că 24h sunt o utopie, dar 25h s-ar putea? Calculez și eu cum pot, nu ca Pantiș, și descopăr că un ritm de 8 la mie grosso modo ar fi suficient. Mi-am propus să alerg cu 7 la mie unde pot ca să pot acumula rezerve pentru urcările mai grele.
De la Motovun (PA9, incă 40 de km) nu mai e nimic deosebit de spus. Aveam în cap doar 7 la mie. Nu a fost nevoie să fac pauză deosebită, aici de fapt a fost grosul câștigului de timp față de anul trecut. Nu am folosit bețele, doar le-am cărat. M-a frapat doar faptul că am fost nevoit să alerg singur foarte multă vreme, și până acolo și spre final. În mod normal de la Butoniga trebuia să întâlnesc albaștri, apoi galbeni și verzi de la cursele mai scurte. Abia am ajuns 2- 3 albaștri de la 110km, nu a venit nimeni din urmă, iar galbeni (maraton) am prins doar pe ultimii după Buje. S-a schimbat și programul lor, noroc cu motivația găsită pe ultima parte că altfel cine știe cum lâncezeam.
Timpul meu final a fost 24h52min, locul 32 general, 29 masculin (636 ITRA). Din concursurile mele care sunt înregistrate la ITRA, e al doilea ca valoare a rezultatului după un Ciucaş Maraton din 2013 (685 ITRA) şi înaintea unui Eco Maraton din 2014 (630 ITRA, atunci Eco era înregistrat la ITRA, probabil a fost primul din România care a renunțat la afilierea ITRA).
Am fost primit foarte frumos de grupul nostru care ne aștepta, plus că și Kinga lui Istvan era pe acolo. Pentru mine a fost un concurs pe care mă bucur că l-am încheiat cu bine. Mulțumesc prietenilor pentru companie, felicitări pentru rezultate, cred că toți ne-am comportat onorabil. Din toți concurenții doar câțiva am pomenit, ei au făcut parte din lumea mea în timpul acestui concurs. 🙂
Luna martie e o veritabila perioadă de tranziție. Încetul cu încetul rămâne în urmă schiatul, nu că l-aș practica intensiv, dar sper să răsară MTB-ul, iar cu alergarea continui pentru că sunt câteva concursuri importante pentru mine curând.
N-aș vrea să enumăr ce concursuri am “ratat”, ceea ce contează e că n-am stat între 4 pereți la sfârșiturile de săptămânâ și am avut parte de o atmosferă plină de viață și optimism.
1. Cupa Primăverii la orientare a fost ca un antrenament, desfășurat în zona izvorului Bilașcu – Făget. Am prins ceva noroi, mi-a și rămas un papuc înnămolit, scoțându-l apoi cu greu. Nu i-am făcut poză, n-aveam echilibru să stau într-un picior.
A fost ceva nou pentru mine, în sensul că startul a fost grupat (în bloc). Primul reper a fost obligatoriu același la toți de la o categorie, iar apoi fiecare putea să-și aleagă succesiunea atingerii punctelor după cum credea că e mai bine. Important era să nu ratezi niciun punct, altfel nu figurai în clasament.
Evident că ordinea atingerii punctelor am stabilit-o pe baza a 2 criterii: să nu necesite multe întoarceri – traseu cât mai scurt și să nu tot urc și cobor, să nu fac prea multă diferență de nivel.
De la început mi-am dorit să fie antrenament, să exersez, nu rezultat. Dacă doream rezultat alergam ca din pușcă după Suni de exemplu, stăteam lipit de el, dar la viteza lui sigur nu apucam să fac orientare, să judec singur traseul. Așa că l-am privit cum se duce, ca și pe alții, și mi-am îndreptat ochii de melc pe hartă. Cam după 3 repere s-au stabilit ritmurile și pozițiile la cei din jur, așa că era timpul să nu mai vorbesc de unul singur: am început să alerg alături de Attila Manases. Ne știam de la concursurile de MTB. Avusesem același traseu până la acel moment și am continuat împreună, consultându-ne. A fost interesant și sigur am făcut bine ca am mers împreună, dovadă și rezultatul: 6,4km parcurși în loc de 5,1km optim, un timp de 1h09min pentru cele 18 repere și bonus… locul 7 /14 la categorie. Îi mulțumesc, sper că l-am ajutat și eu cu câte ceva! La așa traseu, în general încheiam pe ultimul/penultimul loc și într-un timp ce se apropia de 2h. Mare lucru e să rămâi calm și să nu te repezi fără să te gândești suficient în căutarea reperelor!
2. Crosul Divelor a fost sărbătoarea fetelor alergărețe, un concurs în care fiecare s-a “gătit” cum a vrut. Concursul a fost organizat de Runners Club Cluj, ca de obicei, în parcul Iuliu Hațieganu.
Am venit cu Andreea, am făcut o mică încălzire alături de ea și apoi am făcut poze ca atâția alții. Veselă lumea, frumoase competitoarele. S-a acordat tot ca de obicei premiul pentru cel mai trăznit costum (a câștigat din nou Agresiva – Andrea pe numele ei 🙂 ), nu pot descrie înfățișarea ei fără să mă umplu de ciocolată.
Andreea mea a fost foarte motivată de latura competițională a probei de 2km și a încheiat pe locul 3 din peste 300 participante. Normal că am fost mândru de ea. 🙂
3. Primavera Trail Race a fost un concurs la care am participat la proba de maraton – 45km cu peste 2200m diferență de nivel. Istvan a ales o zonă de concurs deosebită – Șuncuiuș, cu un traseu care a trecut și prin Cheile Crișului Repede.
Pe mine mă leagă de acea zonă amintiri plăcute. În studenție am practicat speologia, am fost și membru al Clubului Speologic condus de Iosif Viehmann. Atunci, prin anii ’90, se făceau multe excursii la Șuncuiuș, fiind o zonă carstică. Cea mai lungă peșteră din România se află aici – Peștera Vântului. Mergeam cu trenul, dormeam pe unde apucam, preferam în poduri la case. Ploua des (și acum a plouat în timpul concursului) dar nu ne deranja, doar mai tot timpul stăteam în peșteră. E drept că atunci îi compătimeam pe turiștii plouați sau toropiți de arșiță care se adăposteau pe sub copaci, pe când noi stăteam la rece și întuneric. În final tot turist am ajuns și eu, mai apoi cu concursurile, prea dragă îmi era lumina zilei. 🙂
Atunci fiecare speolog mai răsărit căuta o peșteră/aven la Șuncuiuș de care să-și lege numele. Era ca un pionierat, ca o obsesie. Dealurile/munții de acolo erau ca un ciur, dacă nu erai atent picai într-o groapă. Problema e că groapa trebuia să aibă anumite dimensiuni ca să devină peșteră. Iar unii căutători erau și specialiști în declararea unor găuri ca fiind cu potențial… și după curentul de aer care se simțea la buza lor. Se mai și săpa dacă era cazul. Se întrebau sătenii pe unde-și aruncau animalele moarte etc. 🙂 Erau primitori, ne primeau în gazdă și se bucurau dacă primeau în schimb becuri sau unele alimente pe care prietenii mei de atunci nu uitau să le aducă.
Țin minte că de câteva ori ne-am cazat la cineva pe un deal. Avea o fată frumoasă, nu chiar de măritat. Dar pretendenți avea deja, de pe dealurile învecinate. Nu știu cu ce se dădea pe buze, dar erau de un roșu sângeriu. 🙂 Și tatăl lui mai enumera din pretențiile lui. Ce legătură are cu mine? Păi acolo am dat cu plugul pentru prima oară! Și probabil ultima, pot spune acum… dacă n-o să fie vreo probă la Propark Adventure sau alt concurs. Era dintre pretențiile lui, să știe bărbatul să dea o brazdă cu plugul tras de cal. Cum cei din jur nu se înghesuiau, am rămas doar eu în față. Am tras o brazdă, nu prea dreaptă, pe dealul unde dorea să are. Calul puternic, plugul bine ascuțit, dar contează în principal omul. Ca de obicei, la orice muncă. Trebuie să se priceapă, să nu se lase prea tare că intră plugul prea adânc și suferă calul, plus că brazda nu va ieși la adâncime constantă, ci parcă în valuri. Dacă se lasă prea puțin doar mângâie pământul și sămânța o mănâncă păsările. Dacă nu ține ferm brazda iese în zig-zag. Concluzia despre brazda mea a fost că n-a fost un model prea reușit dar am potențial și pot dacă vreau să mai trag una, cât de cât paralelă, că le-a îndrepta el p-ormă. Nu m-au lăsat prietenii, au dorit să-și arate și ei priceperea. 🙂
Revenind la concurs, cu amintirile parcă mai vii ca niciodată, am tot dorit să ajung la Șuncuiuș la nenumăratele recunoașteri de traseu organizate de Istvan. N-am ajuns, am avut program. Dar de antrenat tot m-am antrenat, doar urmează Istria 100 mile. Am fost până în Cheile Turzii, am fost prin Făget pe trasee de MTB… Fiind și etapă în campionatul Ungariei au venit concurenți buni de acolo și cu atât mai mult apreciez rezultatul lui Silip – locul 2 la categorie și, normal, al lui Sove – locul 1 general și al fetelor – Vio și Cristina, primele la general fete.
Ținta mea nu a fost prea ridicată, m-am dus cu papucii mei de ultra și cu bețele, ca o avanpremieră la concursul de la Istria. Urma să nu trag prea tare și doar ultima buclă să mă testez la maxim, să văd la sfârșit cum mă simt. Atâta că ultima buclă a fost foarte udă, trecând prin apă de multe ori.
M-am pornit alături de Lazăr Sângeorzan și cum la început eram cam în urmă prima urcare a fost lentă, cu înghesuială. Lazăr s-a strecurat mai bine și nu l-am mai văzut multă vreme. Așa că la PA-uri întrebam de el. Aveam acum motivație să mă mișc mai cu talent. Abia la intrarea în bucla 2 mi s-a spus că are vreo 5 minute în față și de asemenea dintre fete Cristina e hăt departe. De Vio n-am întrebat, că n-avea sens, bănuiam că între ele e o luptă și după “hăt departe” nu mai știu ce să urmeze. Ploua și în bucla a doua porțiunea comună de la traseu nu mai semăna la alergat cu ce a fost la prima trecere. Nu m-am obosit să-mi iau pe mine foița de ploaie și am rămas cu cea de vânt. În schimb am rugat pe unul din voluntari să-mi scoată șapca, prea îmi tot dădeau cu tifla localnicii “vezi dacă nu ți-ai luat căciulă, acum ce te faci, plouă”. L-am prins din urmă pe Lazăr și apoi am alergat împreună o bună bucată din traseu, până la trecerile de apă din bucla 3. Mulțumesc pentru companie! Acolo m-am dus în față, doream să-mi respect planul inițial. Am reajuns un grup de alergători maghiari cu care până atunci am avut un ritm asemănător, l-am întâlnit apoi pe Geza și la coborâre n-am reușit să prind pata galbenă pe care o văzusem la un moment dat cu serpentine mai jos – era Cristina, a terminat cam cu 2 minute în fața mea. Rezultatul final – 5h50min, locul 9 categorie și 22 general. Am aflat pe urmă că Adi Toma s-a motivat și el să vină mai repede, ținându-mă sub supraveghere 🙂 , doar împreună vom alerga la Marathon 7500.
4. Postăvaru Night a fost pentru mine de astă dată un concurs de ski alpinism. Anul trecut am participat la alergare, terminând în 37min urcarea până la vârful Postăvaru. Acum am vrut să văd cum e cu schiurile, la fel am procedat și la Parângul Night. În definitiv pentru mine Postăvaru Night probabil este ultima ocazie în din acest an să port schiuri în picioare. Aproape 45minute a durat cursa mea, un timp nu prea strălucit pentru efortul pe care l-am făcut, dar eu sunt mulțumit. N-a fost frig, nu știu cum s-a prezentat vremea ziua următoare la proba de sprint, n-am putut rămâne. În schimb am dansat și eu puțin mai finuț, în clăpari, în cabana Julius Romer, unde s-a făcut de chef până la premiere.
Acum, că s-a încheiat episodul iarnă, aștept activ ultra-trailul de la Istria, sper să fie bine cu toate că e abia început de sezon. Pe weekend mă orientez din nou la Cupa Busola de Aur.
