Apr 022022
 

Foarte greu m-am pornit să scriu despre provocarea aceasta, a doua din acest an la schi de tură. Motivul e că mă leagă multe amintiri frumoase şi interesante de zona Padiş, încă din tinereţe. E o altă lume, desprinsă parcă din poveşti, un fel de ocean în care îţi poţi pierde gândurile. Când merg la marea noastră, în larg simt tot aşa, că mă cuprinde o combinaţie de melancolie şi duioşie. Lângă Costineşti, în Golful Francez înotam până abia vedeam oamenii, apoi faleza devenea o linie, apoi parcă puteam vedea trenul, apoi doar orizont. Mă lăsam apoi în soarta hulei şi a valurilor, simţeam cum trag de mine. Cine câştigă? Şi instinctul de supravieţuire spunea stop, câteva secunde ajung până anul următor. Şi începea lupta până îmi aduceam aminte că nu aşa se face, ci cu răbdare, împreună cu valurile şi hula. Înot cum m-am învăţat de mic, bras, mă întind cât pot de lung, cu pluta pe burtă când simt valul că vine, energic când hula domină. Şi revin la … realitate. La tren, la faleză, la oameni. Aşa că acum e momentul să scriu despre provocarea din Apuseni, partea pamântească.

A fost o tură propusă în cadrul planului de activităţi CAR Cluj şi care s-a realizat în datele propuse – 27-28 februarie 2022. Nu a fost o tură ad-hoc, dar de parcurs am făcut-o doar noi doi – Adi Cosma şi cu mine, în special pentru că am considerat-o o tură dificilă ca efort fizic, iar prietenii noştri pasionaţi de schi tură de la CAR Cluj şi chiar din alte cluburi, ca Rupicapra, erau cu alte activităţi planificate sau în refacere după ce am fost împreună tot într-o tură de anduranţă pe schiuri de tură – am scris aici – Provocarea “Via Apuseni” la schi de tură din 13-14 februarie.

Copiez mai jos din descrierea iniţială a turei, lămuritoare, cu un link de completare la o pagină de pe blog unde am putut pune traseele, atât de schi cât şi cel de maşini. Blogul CAR Cluj nu permite (sau eu n-am găsit cum) inserarea (embedarea) de hărţi. Voi continua cu impresiile şi descrierea după aceea, voi încerca să fiu organizat şi să pun “capitole”, să puteţi sări la ce vă interesează.

Descrierea iniţială din planul de activităţi

Se doreşte parcurgerea cu schiurile de tură a unui traseu care îmbină două magistrale de drumeţie care ajung în Padiş (bandă roşie şi bandă albastră). Este un track parcurs real, în condiţii de iarnă, cu schiurile de tură, aşadar cu abateri unde se poate coborî mai direct.

Prima porţiune este de aproximativ 32km cu 2000m diferenţă de nivel şi din Arieşeni urmează banda roşie peste vârful Cucurbăta Mare (1848m, cel mai înalt din munţii Apuseni), Piatra Grăitoare, Vârtop până în Padiş. Acolo se înnoptează la o cabană.

În ziua a doua se continuă din Padiş până în Şaua Cumpănăţelul, unde se separă banda roşie de cea albastră, urmând de aici banda albastră. Este traseul clasic care trece pe la Piatra Tâlharului, Nimăiasa, iar în condiţii ideale se urcă pe vârful Vlădeasa în calea spre cabana Vlădeasa şi Rogojel. Sunt aproximativ 33km de parcurs cu 1600m diferenţă de nivel.

Logistică.
Se vor plasa maşini, urmând ruta Cluj – Rogojel (lăsăm o maşină) şi apoi pe DJ1R la Avrămeşti (a doua maşină care trebuie recuperată în altă zi). De aici se pleacă în tură.
Echiparea va fi mai uşoară, de tură de o zi, cu observaţiile că va conţine mâncare pentru a doua zi.
E posibil să prindem noaptea în fiecare zi, aşadar sunt necesare frontalele.

Momentan suntem o echipă de două persoane, Adrian Cosma şi Laurenţiu Vezentan. Ideea acestei ture este a lui Adrian.

Varianta a doua.
In cazul cand mai sunt doritori, mai există variante, inclusiv cu parcurgere într-o zi a traseului Stana de Vale – Padis  18km (BR) (deci cealalta zi va fi de la Padis la Avramesti sau de la Padis la Vladeasa), ne adaptam si vedem cum ne putem ajuta.

Mai multe amănunte aici (pagina cu traseele iniţiale de schi tură – sunt trasee reale, dar parcurse înainte de alţii – şi traseul de maşini).

Preambul.

Adi a venit cu ideea de a parcurge acest traseu însumând aproximativ 65km cu schiurile de tură într-o zi. Aceasta pentru că înaintea noastră l-au parcurs în acest regim doi salvamontişti, trackul fiind aşa cum am spus, real. După experienţa însă a “Via Apuseni”, unde am fost cu Luşu şi Adi Motioc pe sensul Petreasa – Buscat în două zile 19km+27km, am ajuns la concluzia că pentru noi mult mai bine şi interesant ar fi traseul Arieşeni – Rogojel în două zile, chiar dacă provocarea nu mai este aşa de dură, fiind 32km+32km.
Motivele sunt aşa, ordinea fiind nu neaparat după importanţă:
– traseul “Via Apuseni” l-am făcut cu rucsaci grei, cu corturi, cu viteza medie de 3km/h, n-am avut evenimente neplăcute în afara celor clasice schiului de tură ca prinderea zăpezii pe schiuri, frecuşuri şi mici răni la picioare de la clăpari pentru unii dintre noi
– la 3km/h la “Via Apuseni” n-a fost diferenţă de nivel decât jumătate din cât estimam că va fi la tura actuală
– la “Via Apuseni” nu ne-am permis să ne dăm jos “focile” (eu doar când am coborât singur de pe Muntele Mare spre Buscat, fiind grăbit) şi din motivul de rucsaci grei, dar şi pentru economie de timp
– chiar dacă la tura actuală vom fi echipaţi mai lejer, cu rucsaci de 30l cu mâncare pe două zile, date fiind posibilele surprize de traseu, de starea zăpezii, nu puteam spera la starea mea fizică o viteză medie decât maxim de 5km/h, iar cu pauze ne-ar fi luat excursia spre 16 ore dacă nu mai mult – adică sigur prindeam noapte ore întregi
– noaptea ore întregi spre şi pe Vlădeasa nu e o situaţie veselă, în general acolo e vânt puternic şi o senzaţie de frig pe care o vom resimţi mult mai tare la stadiul de oboseală ce-l vom avea şi va fi greu să ne motivăm să urcăm pe vârf în locul ocolului mai sigur pe BA spre cabana Vlădeasa
– noaptea chiar nu vezi nimic şi e păcat de zona frumoasă pe care am parcurs-o de atâtea ori, inclusiv de trei ori la concursul de ultratrail Apuseni Ultra Race – 170km
– oricum vom fi în regim mai aproape de sport şi concurs decât de drumeţie, neputând să facem pauze prelungite şi poze “liniştite”
– noi urma să ne oprim în Rogojel, nu la cabana Vlădeasa (sau cabana salvamont de acolo) ca predecesorii, încă câţiva kilometri în plus, chiar dacă în coborâre
– pentru noi, spre deosebire de cei doi băieţi dinainte, o problemă în sine este transferul maşinilor, una pentru Rogojel şi una la Avrămeşti lângă Arieşeni; estimam 4 ore transferul şi cam atâta a durat
– transferul de maşini însemna oboseală în plus, trezire foarte devreme şi cu toate acestea start abia în plină zi, nu ora 6-7 dimineaţa
Pot spune că am avut dreptate în estimări, viteza noastră medie a fost de aproximativ 4km/h, ne-am simţit excelent, nu stresaţi, am putut privi peisajele, am avut o pauză reuşită la cabana Brădet din Padiş, am şi putut schia pe coborâre pe una din pârtiile din Vârtop, de pe vârful Vlădeasa spre cabana Vlădeasa şi Rogojel (în parte). Startul efectiv în prima zi l-am putut avea abia la ora 9.40 cu toată străduinţa noastră de a alege pentru maşină varianta mai scurtă prin pasul Ursoaia. La final, după ce am ajuns la Rogojel, am considerat că e mai sigur din motive de oboseală să nu recuperăm maşina din Arieşeni noaptea, am venit eu cu bicicleta după ea ziua următoare.

Transferul de maşini

Deoarece am fost doar noi doi în această tură, am avut nevoie să plasăm o maşină la Rogojel şi abia apoi să ne îndreptăm spre startul in Arieşeni. Plasarea maşinilor a fost o provocare în sine. Chiar cred că a fost singurul stres major în această tură. Nu puteam pleca de sâmbătă, cu o zi înainte, aveam program până târziu, iar parcurgerea pe noapte a traseului prin pasul Ursoaia mi s-a părut riscantă, drumul deşi fiind în principiu deszăpezit e puţin circulat, poate fi gheaţă şi chiar ninsoare proaspătă. În niciun caz nu mi-ar fi făcut plăcere să pun lanţuri la 2-4 noaptea în pustietate sau să rămânem împotmoliţi etc.
Am lăsat maşina lui Adi la Rogojel şi am pornit cu maşina mea 4×4 spre Arieşeni. Chiar dacă am parcurs pe ziuă traseul, de câteva ori la vale am mers zbârlit ca o pisică, în viteza întâi şi o dată când am avut curajul să merg într-a doua era să ies în decor.
Atât ne-a luat cu totul transferul de maşini, 4 ore.

Ziua 1 Arieşeni – vârful Cucurbăta Mare (1849m – cel mai înalt din munţii Apuseni) – Piatra Grăitoare – Vârtop – Glăvoi – Padiş

 

 

 

 

Conform trackului înregistrat, la ora 9.40 am început urcarea spre Cucurbăta Mare. Zăpada era foarte bună, chiar pulvăr pentru că ninsese proaspăt, ceea ce ne-a permis de fapt şi să ne punem schiurile în picioare chiar din locul unde am parcat maşina. În mod obişnuit nu te porneşti în tură mai lungă aşa târziu, aveam emoţii că ne prinde noaptea până la Padiş. Am avut un ritm constant şi susţinut, cu foarte scurte pauze de pozat.
Urcarea n-a fost uşoară, am şi ales o linie mai scurtă, de altfel aproximativ la fel ca trackul urmat, adică am urcat pe un picior de munte dintre vârfurile Cucurbăta Mică şi Mare, un fel de bandă albastră “de iarnă”. Nu era de mirare această scurtare, cei după care am urmat trackul aveau tot interesul să parcurgă distanţa Arieşeni – cabana Vlădeasa cât mai direct. Am văzut în timp că au ales extrem de bine până şi pe unde să coboare la Vârtop şi să străbată porţiunea de pădure  dintre Nimăiasa şi Vlădeasa în zona Vârfuraşu. Noi n-am reuşit să fim atât de precişi.

Ce a fost mai deosebit? Ce putea fi mai deosebit pe un traseu care e considerat incomparabil cu mai puţine provocări tehnice (avalanşe, gheaţă, abrupturi, cornişe…)? Vă redau aproximativ ce mi-a spus un prieten: am fost la schi de pârtie în Franţa şi pe parcurs au fost două accidente mortale, ambele pe pârtii albastre (cele mai uşoare). De fiecare dată s-au ciocnit un “bombardier” cu cineva, o dată a murit “bombardierul”.
Ce e de reţinut? Că nu poţi lăsa garda jos niciodată, chiar dacă te consideri în siguranţă că e ceva uşor şi cu atât mai mult atunci. Pentru că noi de exemplu nu eram echipaţi cu pioleţi, cu colţari. Pentru că noi eram doar doi, urma să străbatem singuri zone neumblate în condiţii de iarnă. Pentru că dacă unul dintre noi se accidenta chiar şi uşor nu puteam să ne realizăm planul şi îl stricam şi pe al coechipierului.
Ştiam că Adi stăpânea mai bine schiurile, avea şi schiuri de competiţie. Dovedise la un concurs de alergare din iarnă că şi fizic era mai bun ca mine. Aşa că mergeam pe urmele lui. Pe urcarea spre Cucurbăta am ajuns şi la o porţiune mai abruptă unde schiurile abia scrijeleau pojghiţa de gheaţă. Adi urca cu grijă. Şi acolo m-am oprit, să-mi fac un “recensământ” cu ce pot face şi la ce mă pot aştepta. Şi am adoptat linie de urcare uşor diferită. Mi-am scos încheieturile mâinilor din prinderile beţelor de schi pentru a le putea folosi urgent şi ca piolet, eram pregătit ca şi poziţie şi pentru alunecare la vale, îmi puneam problema să-mi blochez legăturile de la schiuri ca să pot canta şi face urme mai uşor în “zăpadă”. Din motive de siguranţă eu oricum nu folosesc beţe telescopice la schi când ştiu că am o provocare mai mare pentru că sunt mai puţin rezistente.
Atât, nu a fost niciun eveniment neplăcut. Aceasta era şi ideea. Trebuie să fii cu simţurile mereu active, să-ţi foloseşti experienţa şi să îţi faci timp să te gândeşti când apare ceva riscant. Mai bine am fost mai lent cu câteva minute şi regruparea am făcut-o sus la eoliene. Pe Cucurbăta a fost bine, noi am ajuns în două ore, pe la prânz, adică zăpada se tot înmuia, soarele fiind puternic. Nu acelaşi lucru a fost pe Vlădeasa, unde am ajuns după-masă şi nu era soare. Şi acolo am făcut recapitulare deşi am urcat de zeci de ori acea pantă şi salutam întâlnirea cu braduţii de pe traseu, ştiind unde se mai îmblânzeşte suişul.

Am fost bucuroşi când am ajuns deasupra pârtiei de la Vârtop, în civilizaţie, era abia ora 14 şi în sfârşit era plauzibilă încheierea traseului pe ziuă. Ne-am dat jos pieile, am schiat cu plăcere, tot era numai soare în jur. Ne-am permis o pauză de masă mai lungă, simţeam nevoia.

După Vârtop ne-am afundat cu adevărat în sălbăticie, au fost lungi porţiuni unde doar noi am lăsat urme. De la Glăvoi a început să se lase seara şi când am ajuns aproape de Padiş ne-a şi sunat gazda de la cabana Brădet, să întrebe pe unde am ajuns. Am sosit acolo cu puţin înainte de ora 18, la limita să folosim frontalele. Conform trackului a fost o tură de 8h01min, 32km cu 2000m diferenţă de nivel.

Ziua a 2-a Padiş- Vărăşoaia – Şaua Cumpănăţelu – Piatra Tâlharului – Nimăiasa – Pietrele Albe – vârful Vlădeasa (1836m) – cabana Vlădeasa – Rogojel

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În sfârşit am putut pleca la o oră mai rezonabilă, fără grabă – ora 8. Ştiam şi cum mergem iar traseul îl rememoram mai bine.

În ziua precedentă porţiunea de bandă roşie de după Vârtop până în Şaua Poniţa – Glăvoi a fost un blackout pentru mine, n-am parcurs-o din secolul trecut. Nu rămăsesem de atunci decât cu nişte amintiri dintr-un revelion petrecut la cabana veche Padiş în care, pentru a vedea încă o dată pe cineva, m-am pornit singur de nebun la Vârtop cu schiurile de tură, pe urmele unei trupe plecate per-pedes cu ore înainte. Eram fără frontală, că nu exista aşa ceva, fără hartă, de marcaje ce să mai spun. M-a prins noaptea fix pe coborârea la Vârtop, pe atunci se spunea că stai la gazdă nu la pensiune, erau doar vreo două – trei cu turişti, aşa că a fost mai simplu. Ziua următoare, înapoi, a trebuit să fiu mai atent să nu mă rătăcesc, aşa că am tot observat urme de animale. Au rămas de atunci întipărite în minte gândurile mele: când eram în loc deschis mă grăbeam să ajung în pădure să fiu mai puţin expus, iar din pădure doream să scap cât mai repede pentru că era mai dificil de parcurs pe schiuri, cu crengi, copaci căzuţi, zăpadă schimbătoare. Ajuns printre ai mei, fireşte, întrebări… lipsisem o noapte, nu spusesem la nimeni că plec. Dar erau alte vremuri şi eram tânăr.

E de menţionat că am avut nişte câini alături care au pornit cu noi din Padiş, dar ne-au părăsit când au văzut că noi chiar vrem să urcăm spre Şaua Cumpănăţelul şi era zăpadă mare (evident, iar am scurtat acolo după track), apoi am bălăurit puţin în căutarea trecerii văii Nimăiasa. Pe când eram fericiţi că mai e puţin până la Pietrele Albe, în zona de pădure de la Vârfuraşu am fost nevoiţi să fim mai tot timpul cu ochii pe track. E imposibil să putem repeta acelaşi traseu a doua oară, atâta stânga – dreapta am făcut.
Urcarea spre vârful Vlădeasa am făcut-o clasic pentru schi tură, de la Pietrele Albe, nu pe punct roşu cum pare mai uşor. Acea urcare nu e potrivită pentru schi, e potecă cu obstacole.

Am ajuns pe vârful Vlădeasa pe o vreme … tipică, abia am putut face poze. Apoi am făcut o scurtă vizită la cabana meteo ca să recuperăm haina unui prieten care a fost voluntar la Vlădeasa Winter Race şi am schiat până la cabana Vlădeasa. 7h55min a durat tura până acolo, pe la ora 16 am ajuns. Au fost 32km cu 1700m diferenţă de nivel, am mers cam la fel de bine ca-n prima zi.
Pe la ora 17 ne-am pornit spre maşina din Rogojel unde am ajuns într-o jumătate de oră. N-am putut schia până jos, deja zăpada se topise puternic. De acolo am plecat mulţumiţi spre Cluj.

Ziua a 3-a Cu MTB-ul după maşină în Arieşeni


Mi-am rezervat plăcerea de a parcurge cu bicicleta drumul până la Arieşeni în ziua următoare. Nu ştiu ce calcule fistichii am avut în cap zilele precedente, dar clar nu au fost corecte – greşisem destinaţia. Eu mă gândeam la aproximativ 80km, ca şi cum ar fi fost de ajuns la Rogojel. Adică am fost prea relaxat, fix ce am spus despre pârtiile albastre. Pe la ora 10 când am văzut de fapt că am de-a face cu peste 150km am luat viteză cu pregătirile şi abia la 10.30 am pornit din Cluj, renunţând la planurile măreţe cu ocolire şosele naţionale, cu rută cu urcări prin Sălicea şi Ciurila. N-am folosit cursiera, era şi pe trainer şi mi s-a părut o opţiune nesigură la drum lung în condiţii de iarnă. Abia am ajuns dupa 7 ore la destinaţie, pe înnoptate, cu opriri scurte.

Feb 172022
 
Via Apuseni ski tura

Zilele acestea, duminică şi luni 13 şi 14 februarie am participat la provocarea intitulată de Maco “Via Apuseni” la ski de tură.

 


Introducere.
Cu situaţia din ultimii doi ani tot mai mult oamenii obişnuiţi cu activităţile în aer liber, activi în general, au căutat să-şi menţină tonusul şi obiceiurile bune respectând condiţionările. Una din alternative au fost aşa numitele provocări, indiferent dacă au fost virtuale, realizate individual sau în grupuri mici, în timp limitat. De-a lungul timpului eu am mai organizat mici provocări motivaţionale sub formă de concurs încă dinainte de aceşti ani – se găsesc la categoria concursurile mele. Aceste provocări au devenit ţinte de pregătire pentru mine, obiective care nu depindeau aşa de mult de exterior. Cu clubul Rupicapra am participat de exemplu la două provocări mari pentru mine, organizate exemplar de prietenii mei care mi-au fost coechipieri atunci. Au fost inclusiv şedinţe cu prezentări, video-uri. Am avut echipă de suport din membrii clubului. Ei le numesc challenge-uri, aşadar capitolul/pilonul clubului intitulat Rupicapra Challenge.
În anul 2020 a fost un triatlon de timp IronMan ce a implicat înot în Tarniţa 3,8km (eu acolo am înotat, singur, fiecare a făcut cum şi când a putut), urmat în ziua următoare de bike cu echipa de la Aiton (lângă Cluj-Napoca) la Poiana Neamţului, în ziua a 3-a  alergare de acolo pe creasta Făgăraşului la Valea Viştei Mari (modificare faţă de planul iniţial în care destinaţia a fost Valea Sâmbetei – adică ne-am adaptat la condiţiile de moment), iar ziua a 4-a a fost întoarcerea la Aiton. Am scris aici.

În anul 2021 a fost provocarea 10K Vertical la ski de tură. Implica urcarea a 10.000m diferenţă de nivel în 24h cu schiurile de tură, adică tot sus-jos. La alegerea şi prospecţia locului de desfăşurare stabilit la Straja am contribuit şi eu, plecând cu fiul meu la Straja pentru schi de tură şi explorat, dar cu ţinta această provocare. Evenimentul în sine n-a fost uşor, am fost nevoiţi să părăsim pârtia la 11 noaptea pentru că aşa erau restricţiile atunci, în martie, aşadar am împărţit cele 24h pe două zile, a doua zi începând la 6 dimineaţa. Mie îmi mai trebuiau două-trei ore să-mi închei diferenţa de nivel. Au mai apărut şi alte mici surprize, ca de exemplu un concurs de schi pentru copii de care nu ştiam deşi se vorbise cu salvamontul, cu patroni din zonă. Am fost nevoiţi să folosim doar o parte din pârtie în cea de-a doua zi. A fost fain, am avut invitaţi, inclusiv din alte cluburi. Am scris aici.
În anul 2022 prietenii din Rupicapra au planuri, evident. Implică mult timp însă pentru mine, un salariat obişnuit.

În acest context m-am bucurat foarte mult când am aflat că Maco caută coechipieri pentru Via Apuseni la ski de tură. Practic, această tură pe care o consider acum că merită parcursă şi-n anii următori, fiind nici prea-prea, nici foarte-foarte fizic vorbind şi cu peisaje deosebite cu lungi porţiuni neumblate iarna, a însemnat în principiu parcurgerea traseului Bandă Roşie de la parcarea Buscat, trecând peste Muntele Mare, pe la Balomireasa şi cabana Petreasa (nu departe de Muntele Frânturile unde a avut loc accidentul aviatic din Apuseni), cu o deviere la Podina – Poiana Horea. Se putea ca destinaţia/startul să fie Pasul Ursoaia – poate de anul viitor.
Pentru logistică, era nevoie de formarea unei noi echipe care să plece în sens invers, de la Podina la Buscat, să ne intersectăm pe parcurs şi să facem schimb de chei de la maşini.
Ca şi distanţă totală erau 46km pentru două zile.

Împreună cu Adi Cosma avem de gând la sfârşit de februarie să realizăm provocarea de 65km, tot cu schiurile de tură, pornind de la Avrămeşti (Arieşeni) peste vârful Cucurbăta Mare (Bihor), urmat de Padiş şi trecând, peste vârful Vlădeasa, să ajungem la cabana Vlădeasa. Aşa că această experienţă mi-a prins foarte bine ca să-mi pot evalua forţele, necesarul, cu alte cuvinte să gândim în termeni realişti pasul următor.

Clubul CAR Filiala Cluj şi provocările? Sigur! Au an de an realizări deosebite, doar că… nu sunt conştientizate sub această denumire şi atunci, cumva, se pierd. Refugiul CAR de pe Muntele Mare a fost construit anul trecut şi deja se foloseşte, inclusiv noi am făcut-o în această tură. A fost o provocare, nu? De anul trecut am observat că au devenit mult mai atenţi la partea de a valorifica trecutul, de a-l memora nu doar prin postări ale membrilor, clubului pe diverse canale media. Firesc, va fi o arhivă, activităţile structurate vor putea fi folosite în anii ce urmează. E un club mare cu peste 300 de membri, site-ul începe să reflecte pasiunile acestora.

Rezumat.

Echipa 1. Maco, Nuţu şi Gabi Oargă, echipaţi cu rucsaci mari şi saci de dormit dar fără corturi au parcurs ruta:
Buscat – Refugiul CAR Muntele Mare – 7km, înnoptare refugiu, sâmbătă
Refugiu – Cabana Petreasa – 31km, înnoptare cabană, duminică (au ajuns pe la ora 20.50 acolo, peste două ore mergând în noapte)
Cabana Petreasa – cabana Podina la maşină – 8km, luni
Echipa 2. Luşu, Ovidiu Motioc, eu, echipaţi cu rucsac mare şi corturi, cu ruta parcursă pe sens invers
cabana Podina (Poiana Horea) – cătunul La Nedei – 19km, înnoptare la cort, duminică (pe la ora 17 ne-am oprit, pe lumină)
Cătun – vârful Piatra Groşilor – 14km – despărţire, eu trebuie neaparat să fiu marţi în Cluj dar pentru Luşu şi Ovidiu era păcat să piardă o zi superbă pe munte
Vf. Piatra Groşilor – Buscat- 12km, eu, luni (am ajuns la ora 17.50, pe lumină)
Vf. Piatra Groşilor – Refugiul CAR – 5km, Luşu cu Ovidiu, înnoptare, luni
Refugiul CAR – Buscat maşină – 7km, Luşu cu Ovidiu, marţi

OBS: Ne-am întâlnit cu toţii aproape de Cantonul Steaua – 16km de Podina, duminică,
Fiind două echipe avem povestiri şi trăiri diferite. Dacă sunt ei de acord, pot ataşa aici versiunile lor. Un fel de drept la replică. 🙂

Ziua I

Noaptea

Ziua a II-a

Desfăşurarea.
Nu am scris prea mult, mi s-a părut foarte important contextul, dovadă ponderea introducerii.

Ce am scris pe FB, cu mici modificări.

A fost o tură mai de ultim moment. Iniţiativa lui Maco, cred că el a denumit-o Via Apuseni… Cu skiurile de tură aproximativ 46km din zona Şaua Ursoaia – Petreasa (nu departe de locul accidentului aviatic de acum câţiva ani), trecând apoi pe la Balomireasa – Muntele Mare – Buscat.
Am prins o vreme super frumoasă, zăpadă bună pentru tură, cu lungi porţiuni neumblate.

Pentru că s-au strâns patru oameni pentru sensul Buscat – cab. Petreasa şi era mai greu cu recuperarea maşinilor, s-a mai dat sfoară în ţară şi … m-am hotărât. Versiunea finală: Lusu cu mine şi cu Ovidiu (doar sâmbătă seara am aflat că vine şi el, deci clar a fost tură ad-hoc pentru unii) am pornit pe sensul spre Buscat dar cu rucsaci grei cu corturi, iar Maco cu Nuţu şi Gabi ceva mai suplu echipaţi dinspre Buscat.

Fiecare grup avea planuri diferite, condiţionate şi de echipare. Grupul cu mine urma petrecem noaptea în cort pe cât se poate de aproape de mijlocul traseului, iar grupul Maco a pornit cu o zi înainte, înnoptând la refugiul CAR de pe Muntele Mare şi apoi la cabana Petreasa.

N-a fost de mirare că ne-am întâlnit pe când mergeam spre … start cu domnul Dinu şi cu Marlene. Ei sunt în fiecare săptămână pe munte. Evident, una din întrebările lor a fost unde înnoptăm, tura fiind programată pe două zile. Balomireasa era aproximativ la jumătatea traseului, dar răspunsul meu în glumă a fost că … lângă ceva căsuţe. Adică oriunde, fiind munţi domoli şi puţin înalţi nu trece jumătate de oră fără să vezi construcţii umane. Pentru că eram cu cortul, nu ştiam cât de bine putem merge cu rucsaci mari, aveam destul de urcat… erau multe necunoscute.
Până la urmă duminica, în prima zi, am parcurs 19km ajungând până la cătunul La Nedei, cu cea mai mare parte din urcarea totală parcursă. Ne-am întâlnit cu grupul Maco cu puţin timp înainte, în Şaua Steaua, ei erau în mare criză de timp şi era clar că vor umbla şi noaptea. Şi noi eram întarziaţi, dar ni se cam… rupea.

Urmau aşadar 27km de parcurs pentru echipa noastră până la maşina din Buscat, cu avantajele că aveam sub 700m diferenţă de nivel pozitivă de făcut şi că deja aveam în zăpadă urmele prietenilor.

Fiind o vreme extraordinară Luşu şi Ovidiu s-au hotărât să înnopteze la refugiu iar eu, având mai puţin timp liber 🙂, am continuat până la final luni.

N-a fost uşor, turele acestea cu schiurile mai lungi de 20km te duc la limita dintre drumeţie şi concurs, o zonă gri unde celor obişnuiţi la stilul drumeţie le lipsesc timpul pentru poze şi conversaţiile, iar pe cei “autişti” care sunt mai obişnuiţi cu liniştea din timpul competiţiilor îi afectează întreruperile de ritm şi pauzele.

Mulţumesc pentru companie, demult n-am mai fost cu cortul pe munte iarna. Din poze reies câteva amănunte din instalarea corturilor şi pregătirile pentru noapte. Foarte răbdător Luşu cu amănuntele, cu supele din noapte din zăpada strânsă în pungi şi apoi topită, cu umplerea termosurilor cu ceai tot atunci etc. Mulţumesc lui Maco pentru recuperarea cu maşina de la Buscat, a apărut modificarea cu împărţirea echipei mele şi era nevoie să rămână o maşină la Buscat pentru ziua următoare.

Săptămâna următoare merg la Vlădeasa Winter Trail şi înainte, sâmbătă, organizez o excursie lângă Cluj cu geocaching. Sper să iasă bine.

Jul 212021
 

Într-un stil necaracteristic pun alături trei din activitățile mele sportive trecute, mai importante, care au precedat concursul Transylvania Legends. Prioritățile mele sunt acum în schimbare, a trebuit să mă adaptez ținând cont de prelungirea la infinit a nivelului de alertă mai mult sau mai puțin global.

Voi face scurte prezentări ale acestor evenimente, atașând câteva poze sau trackuri semnificative.

4-7 martie 2021. În ordinea și a importanței, dar și a efortului depus, încep cu provocarea 10K Vertical – ski tură.









Ce am scris pe facebook:
“A fost 10k Vertical, adica 10000m diferenta de nivel pozitivă parcurși cu schiurile de tura în 24h… O provocare de tipul Rupicapra Challenge in care e vorba de echipa, de a reusi sa duci la indeplinire un scop suficient de greu pentru a aduce la limita atat fizic cat si pe alte planuri un om … obisnuit. Adica o forma de concurs in care mai ales duci o lupta cu tine însuți si te bucuri daca reusesc cat mai multi dintre ai tai. In care ajuti pe cel de langa tine cand e cazul, iar locul ocupat la final se subordoneaza prioritatii de a încheia cu bine cat mai multi. Fireste, ramane o mare bucurie sa termini si primul, e si dovada si incurajarea pentru ceilalti ca se poate.
Provocarea noastra, a echipei Clubul Sporturilor Montane Rupicapra, a luat forma inca de anul trecut, dar atunci a fost perioada de urgenta. Anul acesta am decis ca, adaptandu-ne conditiilor, putem da o forma ideii initiale nascute cel mai probabil in mintea prietenilor Szénási Zoltán , Csongor Vágási , Hadnagy Péter si Alpar Gyorgy Katona . Cine mai stie …
Acum a avut loc varianta pandemica, cu pauza intre orele 23 si 5 dimineata.
Dupa tatonari in diverse domenii schiabile din tara ne-am decis la Straja. Aici am si eu merit! A fost propunerea mea, am fost și în prospecție, mai întâi cu fiul meu, apoi și cu echipa.
Ne-am strans mai multi, opt care am luat startul: adaug pe Adi Cosma si doi invitati: János Márk-Nagy si Zsolt Kovacs . Stiam ca o parte dintre noi nu vom putea ramane pana la final, ca in plus pot aparea probleme. Dar, daca suntem mai multi, poate nu e chiar nebunie, nu? Adica ne-au sprijinit si voluntari, ca la o echipa adevarata: Bea Lózer, Péter Mária, Balint Aba, Endre Molnar . Nu uit de asta data sa adaug multumirile mele si pentru Ramona Szenasi , discreta, pe care implicit am considerat-o organizator si cumva “fara nume”. Le multumesc tuturor pentru suport, pentru poze, incurajari, a fost un eveniment special! Multumesc si echipei Salvamont de la Straja care ne-a asigurat un spatiu apropiat de partie pentru a ne putea descurca cu logistica.
Traseul stabilit de noi putea fi considerat a fi format din 3 parti, sumand 650m diferenta de nivel, inlantuite de undeva de la partia de sub telegondola ce urca in statiune si pana la varful Mutu. Prima parte, sub telegondola – 300m diferenta de nivel. Urma o traversare de drum de masini ca sa ajungem la “zid”, portiune usor mai abrupta cu 150m diferenta de nivel, de la baza telescaunului lenes si a teleschiului. Partea a treia si ultima, pana la varful Mutu, avea aproximativ 200m diferenta de nivel, dar era mult mai expusa la vant, ceata si aveai si portiuni mai plate care puteau fi considerate pierdere de timp. In principiu majoritatea am preferat sa parcurgem inlantuirea celor 3 bucati de partie pentru a nu schimba pieile prea des si pentru a ne mai si dezmorti.
Pe scurt, am reusit sa incheiem împreună patru dintre noi: Csongi, Zoli, Peter si cu mine.
Eu am incheiat primul, daca e sa calculez fix cei 10000m mi-au trebuit 19h50min.
In prima zi am parcurs 8575m diferenta de nivel in 16h55min, pana la ora 21.55 de la ora 5 dimineata. Au fost 77,65km conform Strava:
https://www.strava.com/activities/4896195060/overview
A doua zi am continuat insa sa fac ture si cu grupul determinat sa incheie provocarea – Csongi, Zoli si Peter – au incheiat cei 10000m sub 23h. Ca asa e frumos si m-au impresionat cu determinarea si unitatea lor. Am pornit dupa ora 7 si in 2h55min am indeplinit provocarea, dar in total am parcurs 23km, 2626m diferenta de nivel. https://www.strava.com/activities/4900422027/overview
Pe langa grupul “monolit”, mai spun cateva cuvinte despre cei care au schiat alaturi de noi, ne-au aratat si alt nivel si ne-au si incurajat si ajutat prin prezenta lor.
Zsolt a fost foarte tare, a avut alt ritm decat noi toti si o alta tactica de abordare a urcarilor: a tot urcat si a coborat pe bucata de partie mai abrupta, zona doi descrisa mai sus, fara sa-si dea jos pieile. A reusit sa faca astfel cel putin la inceput pe la 800m diferenta de nivel pe ora. Cred ca i-a fost tot mai greu cand au inceput sa vina schiori multi pe partie, acolo mereu e inghesuiala si se rascheteaza zapada de ajungi sa patinezi pe urcare. Pe la 7200m diferenta de nivel a acumulat in prima zi inca pe lumina, rapid, iar in ziua urmatoare a pornit in explorarea domeniului, a mers alaturi si de Joe si a facut in total 9000m.
Alpar schia zen pe coborari, era puternic pe urcari, dar obligatiile nu l-au lasat sa incheie provocarea. Ne-am bucurat ca si-a facut timp sa vina, a fost la Straja mai mult pentru noi.
Janos a avut si el strategia lui, la un moment dat s-a fixat pe bucata de partie de sub telecabina care urca la statiune, bucata care avea 300m diferenta de nivel. Fiecare dintre noi suntem unici, diversi, asa ca despre el pot spune ca-i place linistea si sa-si faca treaba singur. Zona aceea de partie nu era folosita de schiori, nefunctionand teleschiul, iar mai jos nu puteai schia pana la baza telecabinei, asa ca trebuia sa ai echipament de schi de tura. L-a afectat puternic interzicerea schiarii in acea zona de pe la 10 noaptea din cauza concursului ce se tinea in ziua urmatoare. N-am stiut de acel concurs cand am facut prospectie, ne-a obligat sa incheiem ziua intai la ora 22, portiunile doi si trei erau sub ceata groasa si vant, cu prognoze nefavorabile si in ziua urmatoare. Probabil de aceea Janos n-a mai facut touring ziua urmatoare, a schiat si ne-a ajutat.
Multumesc lui Adi Cosma pentru compania pana pe la ora 17! Cu el am tot urcat si coborat, m-am straduit sa tin ritmul alaturi de el stiind ca va fi mai alert, Adi netrebuind sa se pastreze pentru a doua zi. Inca un om cu program! N-am prea facut pauze, abia dupa plecarea lui Adi m-am dus la cabana pentru pastele cu branza (foarte multumesc).
Cred ca niciunul dintre noi n-a crezut ca am putea incheia provocarea in regim de partii din Romania cu timp sub 18h, asa ca am fost si eu nitel bulversat de aceasta posibilitate. Nu eram la nivelul sa obtin asa ceva, dar… Aveam 5200m dif de nivel dupa primele 9h, dar evident pierdusem din ritm si ma gandeam ca imi vor ramane pana la 1000m pentru ziua urmatoare. De la cei 600m dif nivel pe ora si chiar usor peste in primele ore, intrasem in pierderi calculate in zona cu 500m dif de nivel pe ora.
A fost “Veni, vidi, vici” al nostru. Bine, musamalizam ce a reusit Killian. Ma conformez regulii enuntate tot de mine, nici nu dau linkuri. 🙂 La noi au fost 10000m carpatini.
Revin ca dintr-un vis, ce mai e pe la Cluj?
PS1: Inca o data multumesc pentru poze, ma tot uit si acum, am vreme.
PS2: Multumesc Merinito in special pentru bluza. Eu nu ma inghesui in general sa fac reclama dar… am folosit-o si ziua a doua, fara s-o spal. Era cu urme de sare si aveam si alte optiuni. Si nu, nu eram bolnav, fara miros.
PS3: “N-am mai vazut oameni care sa schieze in sus! Faci un selfie cu mine?” Din glumele prietenilor mei… poate.”

Cei din club au făcut și un filmuleț reprezentativ.

27-28 martie 2021 Cupa Busola de Aur și CN Orientare.
Am participat și eu la acest concurs anual organizat în Făget, lângă Cluj. Îmi place la orientare, chiar dacă nu sunt așa de performant, iar Făgetul mi-e cunoscut binișor pentru că aici alerg regulat, ceea ce măcar mă ferește să nu ajung în alte … țări fără să-mi dau seama.
De pe facebook:
“Incepe concursul de orientare, etapa I.
Am gatat. Ei zic ca au fost 6,6km cu 245m dif nivel. Eu i-am contrazis, am 8,4km cu 467m dif nivel.”







“Etapa a II-a. Azi teren mai dificil. Etapa a II-a Cupa Busola de Aur orientare, categ M45, teoretic 5km cu 140m dif nivel. Eu 6,8km cu 308m ascent, 1h15min.”



15 mai 2021 Memorialul Jokai Mor, am ales MTB traseul N (ca de obicei).
Schimbarea față de anii trecuți a fost că am parcurs traseul împreună cu Adi Cosma, cu care de altfel voi fi alături și la concursul de aventură Propark Adventure.
De pe facebook:
“E o tura cu traditie la care am fost de cateva ori dar mereu cu MTB-ul. Este acum si varianta ultramaraton de aproximativ 52km, dar in general in aceasta perioada in ultimii ani am avut alte ultra-uri inainte si nu era bine sa alerg in regim de competitie fara pauza. In plus, la MTB ai posibilitatea sa alegi o multime de variante de la Sandulesti la Rametea.
Tura memoriala presupune sa parcurgi distanta Cluj-Rametea pe ruta aproximativa Cluj-Adrenalin Park-Tureni-Sandulesti, iar de aici ai variante spre Moldovenesti-Rametea unde e finishul. Pentru familii cu copii exista si variante mai scurte de drumetie de la Moldovenesti pe la Piatra Secuiului la Rametea (10km) sau Sandulesti-Rametea.
De data aceasta am mers alaturi de Adi Cosma , ii multumesc pentru companie, si pentru ca avem de gand sa fim in echipa la Propark Adventure in acest an.
Traseul nostru, de aproximativ 91km, a fost pe ruta Cluj-Sandulesti si apoi varianta N, pe la Cheile Turzii, Cheile Borzesti si Coltesti.
Un singur eveniment mai deosebit: Adi si-a rupt lantul si ne-am cam chinuit sa-l scurtam, oprindu-ne si de verificare. Aproximativ 30min per total am avut pauza neprevazuta.
In rest, atmosfera faina, oameni fericiti (chiar daca unii aveau fetele mai chinuite) si vreme buna.
Felicitari la toti participantii la tura, ca a fost drumetie, ultra sau MTB. Dintre toate, doar ultra a fost competitie, acolo cei de la Clubul Sporturilor Montane Rupicapra au ocupat tot podiumul.
Ne-am intors tot pe MTB, mai linistit, pe ruta Buru-Filea-Ciurila, deci tot asfalt. S-a schimbat si vremea iar de pe la Baisoara ne-a plouat aproape continuu.”

Un triatlon mai neobișnuit, o provocare Rupicapra Challenge

 Fagaras, Munti, Provocari, Triatlon  Comments Off on Un triatlon mai neobișnuit, o provocare Rupicapra Challenge
Aug 272020
 

Ce fac oamenii când li se ia jucăria? Cum care jucărie? Concursurile în special din weekenduri… Da, știu, ar fi putut să sape în grădină, să planteze un pom, să salveze omenirea. Dar nu, ei se mai întâlnesc la câte o vorbă, mai la o bere, mai la croșetat… Și de obicei în astfel de situații apar idei năstrușnice, cu cât mai irealizabile cu atât par mai bune, mai fezabile.

Noroc că vine dimineața și pui o frână, dar să nu uităm că vine iar seara. Și tot așa, până iese la iveală o provocare mai realistă. Acum, mecanismul acesta nu-i sigur că s-a aplicat aici, ca să spun așa eu am băut bere solo. Meritul meu e că în brainstormingul meu singuratic am decis să mă alipesc dorinței prietenilor mei de la Rupicapra Team – Szenasi Zoltan, Katona Alpar, Csongor Vagasi de a face un fel de triatlon în mai multe zile. Și tot meritul meu e că m-am gândit că trebuie să existe un mecanism în spate care să te împingă la nebunii, că nu doar noi avem idei crețe în această perioadă.

Am mai scris și pe FB despre provocare, o repet aici. Evident am ținut o ședință relaxată miercuri, s-a prezentat planul mai în detaliu, s-a intrat în amănunte ce țin de logistică… Aveam mașină de însoțire – mulțumim lui Arpad care ne-a însoțit cu fiul său în acest periplu.
Până la această ședință nu știam decât că mergem cu bicicletele în Făgăraș vreo 200km, parcurgem acolo creasta dar nu toată și ne întoarcem tot cu bicicleta 200km, evident pe alt traseu și tot așa de clar era că ambele trasee nu vor fi pe drumuri naționale decât când nu vom avea încotro. Mie mi se părea suficient de amănunțit atât. 🙂
Cu cazarea, așa cum probabil știe lumea care s-a străduit să-și găsească loc pentru concediu, a fost mai greu – am găsit până la urmă o căsuță în Poiana Neamțului unde urma să dormim în cele două nopți după bike 1 și run. Urma așadar să mai alocăm timp și pentru transport pentru că ideea de bază a fost că de unde ajungem cu bicicleta să plecăm în alergare și de unde ajungem cu alergarea să continuăm cu bicicleta spre casă.

Ziua1 – vineri 21 august – înot 4km. Ca să fie ca la Ironman, unde proba de înot e 3,8km. Fiecare face proba când și unde poate și dacă poate.
Ziua2 – sâmbătă 22 august – bicicletă de la Aiton – județul Cluj (am pus Aitonul pe harta României, cred că Zoli e mândru) la Poiana Neamțului, lângă Avrig, la poalele Făgărașului.
Traseul în mare: Aiton – Tureni – Săndulești – Buru – Râmetea – Poiana Aiudului – Aiud – Rădești – Blaj – Soroștin – Mândra – Ocna Sibiului – Sibiu – Tălmaciu – Avrig – Poiana Nemțului.
Aproximativ 220km cu o diferență de nivel absolut ciudată dată de Alltrails și Trace de Trail, chiar și Garmin Connect – peste 4000m. În schimb aplicația Komoot dădea superoptimista calculație de 1500m diferență de nivel. Adevărul a fost la mijloc, am făcut niște exchibiții cu aducere la altitudinea hărții și până la urmă au reieșit vrei 2400m.
Ziua3 – duminică 23 august – alergare de la Poiana Neamțului până pe Valea Sâmbetei, de unde poate mașina să ne recupereze.
Traseul în mare: Poiana Neamțului – cab. Bârcaciu – vf Scara și apoi pe bandă roșie în principiu – vf Șerbota – Custura Sărății – vf Negoiu – Strunga Dracului sau cea a Doamnei ( am ales-o pe cea din urmă) – lacul Călțun – vf Laița – iezerul Caprei – vf Mircii – vf Viștea Mare – vf Moldoveanu – vf Slăninei (sau coborâre din Fereastra Mică a Sâmbetei) – cabana Valea Sâmbetei și pe vale în jos
Aproximativ 48km cu 4500m+, de astă dată pe bune – toate aplicațiile au fost “pe acolo”.
Ziua4 – luni 24 august – bicicletă de la Stațiunea Climaterică Sâmbăta la Aiton.
Traseul în mare: Stațiunea Climaterică Sâmbăta – Sâmbăta de Sus – Cincșor – Cincu – Merghindeal – Agnita – Pelișor – Moșna – Mediaș – Blăjel – pe lângă Târnăveni – Vama Seacă – Ocna Mureș – Unirea – Moldovenești – Săndulești – Aiton
Pe la 206km cu 2000m+ diferență de nivel, rezonabil.

No, acum sper că e destul de clar ce am dorit, iar la întrebarea “de ce” am răspuns în primele rânduri.

Acum, să trec la partea frumoasă, drumul până la finish. Cum am văzut eu aventura am descris pe scurt (sper!, ăsta e gândul de început) mai jos.

Ziua1 – înotul în Tarnița.

Acum, pe bune: în toată țara e greu să te antrenezi la piscine. Lumea care poate înoată de 2-3 ori pe săptămână în ape deschise. Să nu vă imaginați că acest lucru nu afectează sănătatea oamenilor, mai ales a celor care practică intensiv acest sport care e considerat de unii cel mai complet. Și vai de copiii noștri! La bun simț e că un om sănătos, cu obiceiuri sănătoase, se îmbolnăvește mai greu și în principiu face forme mai ușoare la boli.

Eu am tot lăsat deoparte înotul în speranța remedierii cât mai rapide a situației. Până la urmă, cu dead-lineul provocării aproape, am reușit să înot în Tarnița de două ori câte doi kilometri, doar să-mi aduc aminte cum e, cum stau cu neoprenul și rapid mi-am adus aminte cum e să faci julituri la gât și să te doară mușchii umerilor pentru că nu ești antrenat și nu ești suficient de tehnic să faci mișcarea mâinilor corect.

Vineri, ziua cu cei 4km. N-am vrut să fac dus-întors câte doi kilometri, mi se părea plictisitor și deprimant, am văzut că pot ajunge la o peninsulă unde de multe ori am stat cu cortul și de acolo mă pot întoarce în alergare ușoară înapoi la mașină.
Zis și făcut, am mers cu mașina în zona de finish, am ascuns o pungă cu papuci și haine, m-am întors la start și gata. Măcar nu aveam limită de timp ca la concursurile de tip Ironman.

Cum am ieșit din micul golf de start cum parcă înotam pe loc, aveam curent contrar. S-au mai adăugat și trecerile prin zone cu apă neobișnuit de rece unde strănutam periodic, m-am cam chinuit. Cu răbdarea stau bine, a fost singurul atu’. Am avut grijă să nu forțez, să nu solicit umerii, iar rezultatul s-a văzut: 2h19min pentru cei 4km. Am ajuns lihnit de foame la mal, mi-am recuperat lucrurile și am pornit copăcel spre mașină.

Mi-a plăcut că nu am întâlnit în lac decât oameni cu ambarcațiuni cu vâsle. Am fost atât de aiurit că mi-am lăsat punga cu lucrurile de la start și abia înainte de Florești mi-am făcut un recensământ al înotului și mi-am adus aminte de ea. A fost o oră în plus pierdută în trafic.

Ziua2 – bicicletă Aiton – Poiana Neamțului.

Conform planului urma să plecăm din Aiton la ora 6, în consecință cu Csonghi și cu Alpar ne-am pornit mai devreme de acasă.
Am avut noroc de vreme bună, poate puțin prea caldă, iar de mișcat ne-am mișcat binișor, deși am făcut destul de multe pauze. Spre sfârșit ne-au cam durut tălpile și posterioarele, normal la așa distanță.
13h30min a fost durata totală pentru cei 222km cu 1839m diferență de nivel (10h21min de mișcare).
Eu m-am ambiționat să ajung fix la cabana Poiana Neamțului de unde urma să alergăm ziua următoare, așa că am avut parte de 4km la dus și tot atât la întors de drum forestier, o plăcere pentru cursieră.
Nu mi-am pus probleme însă, “pe vremea mea” nu erau MTB-uri și am fost de multe ori cu bicicleta – cursieră pe baieuri în tot felul de locuri, inclusiv în Padiș. Atunci mi se părea firesc să car bicicleta, să cos baierurile. Și atunci m-am învățat să nu pun bagaje mari pe suportul de bicicletă, că e mai bine în spate. Și tot de atunci am reținut că o cursieră nu e atât de sensibilă pe cât pare, dar ajută mult cum “te dai” cu ea în zonele improprii.

Momentele de menționat din prima zi? Cred că toți ne-am protejat să fim rezonabil de fresh pentru ziua de trail.
Am avut parte de o “scurtătură” de la Meșcreac la Crăciunelu de Jos, de la km 77 la km 89 unde am circulat pe drum de pământ direct peste câmpuri. Am avut fenomenala viteză medie de 7,7km/h, dar am evitat folosirea mai lungă a drumului național de la Aiud. De întrebat am întrebat localnicii cum e drumul: 2km de drum de pământ. Au trecut vreo 4km și mai întâlnim un țăran – știm deja, numai 2km de pământ urmează.
Cred că de aici ne-a rămas întipărită în minte întrebarea “cât mai e până la Luduș” și răspunsul “2km”. De aici încolo, indiferent dacă eram la trail sau la bike, când eram mai obosiți și fără chef ne reveneam de îndată când cineva punea întrebarea și ceilalți spuneau răspunsul.
Al doilea moment de menționat, să nu se spună că nu am avut probleme tehnice, a făcut pană Alpar și am constatat că de fapt era aproape explodat cauciucul față. Am avut de schimb în mașina lui Arpad un cauciuc de tour ride mai cramponat și s-a rezolvat problema.

Practic ziua1 a fost îndeplinită 100%, am avut vreme de stat la terasă la bere și supă. Pe la 19.30 sosisem și eu din scurta escapadă de făcut o poză la cabana Poiana Neamțului.

Ziua3 – trail de la Poiana Neamțului până pe Valea Viștei Mari la cabana Viștea Mare

Greu de sculat să pornim pe ora 5 de la Poiana Neamțului! Totuși o tură de 200km cu cursiera e solicitantă, mai ales dacă mai mult ai ținut-o pe trainer și “ocupația” de bază în ultima vreme e alergarea. Am mai întârziat puțin cu repararea bețelor de tracking ale lui Csonghi, așa că de pornit am pornit efectiv la ora 5.26. Au fost porțiuni mai tehnice, în special Custura Sărății, care ne-au întârziat mult și timpul a început să ne preseze destul de repede. Pauzele au contat mult în economia turei, ca să mă exprim în limbaj de lemn.

Încă înainte de Negoiu ne puneam problema că poate nu reușim să ajungem pe Valea Sâmbetei. În grup de patru câți eram deplasarea era mai înceată, fiecare avea problemele lui, fiecare dorea să fotografieze ceva, de preferință altceva decât ceilalți. 🙂 A fost de-a dreptul poetic până la un moment dat.

Lume am început să întâlnim mai multă de la Negoiu, până atunci doar corturi răzlețe, drumeți liniștiți în mici grupuri.

Ne-am întâlnit cu Hajnal, cu prietena. Să nu-l recunosc, avea plete, eu eram obișnuit să-l văd tuns scurt și cu echipament de alergare, nu cu rucsac mare și cort. Am stat puțin de vorbă despre Apuseni Ultra Race înainte de a ajunge la lacul Capra unde ne aștepta Arpad cu cola și pachetele noastre pentru restul drumului.

Alpar avea unele probleme și a preferat să se oprească la lacul Capra, să nu ne întârzie. Se gândea că așa are posibilitatea să se recupereze mai bine pentru ziua următoare. În schimb de aici ne-a însoțit Peti, salvamontist și montainbiker, ce știa de aventura noastră. Urcase Transfăgărășanul cu bicicleta dimineață ca să se întâlnească cu noi. Așadar, nu era nici el chiar fresh.

În noua formație, presați de timp, ne-am mișcat mai repede și cu pauze mai mici. Doar la ora 14.30 ajunsesem la lacul Capra, la km25, jumătatea drumului, trecuseră aproximativ 9h.

Turiștii se întorceau, nu erau așa de mulți cum am văzut în pozele ce circulă pe internet. Noi apelam destul de des la întrebarea cu Ludușul, de s-a pus în temă cu asta și Peti.

La ora 19 deja eram întorși pe Viștea de pe Moldoveanu unde ne aștepta liniștit Zoli. I se părea că nu e ok să continuăm spre Sămbăta, mai bine coborâm direct pe Valea Viștei, să nu ne prindă noaptea.
Ne-am uitat pe hartă, am măsurat, eu am fost pentru continuare după plan. Ieșeau 12km pe Valea Viștei până să avem șansa să ne întâlnim cu mașina, în condițiile în care nu știam cum e pe acolo, n-am mai fost și putea fi potecă doar din amintiri și greu de străbătut, fără viteză.
În favoarea continuării planului era vremea bună, e drept că mai erau 5km de creastă dar totul era clar, mai mult de 400m+ diferență de nivel nu mai aveam și tot 12km erau, dar până aproape la Stațiunea Climaterică Sâmbăta. Iar cu mașina sigur se putea ajunge mai sus, poate trebuie să facem doar spre 9-10km de traseu clasic, umblat.

În final am hotărât să nu ne despărțim, Peti nici nu avea frontală, și am continuat pe Valea Viștei Mari. În condiții mai dure nu-s pe principiul votului majoritar, nici nu am adus în discuție asta. Nici cu veto-ul nu-s de acord. În schimb, consider că fiecare știe ce poate și cum se simte mai bine decât ceilalți, așadar pentru decizie trebuie să cântărești și acest lucru, să te gândești la celălalt de lângă tine, la faptul că suntem o echipă și efortul mai mare uneori e să rămâi o echipă. Provocarea era menită să ne unească, să fim împreună în situațiile mai dificile, de aici a început totul, altfel era o competiție obișnuită care pe care.

Eu m-am ales cel puțin cu străbaterea unei văi prin care n-am mai fost, mai sălbatică, cu o singură turmă de oi și un refugiu pe parcurs. Pârâiașele spălau de multe ori poteca care mergea sinuos la vale. Ne-a ajuns destul de repede umbra și noaptea, dar am coborât în siguranță la ai noștri – Arpad, băiatul lui și Alpar. Ei ne așteptau la cabana Viștea Mare.

Am parcurs 51,5km cu 4200m+ diferență de nivel în 16h50min, din care mers efectiv 11h50min. Adică pe la ora 22.30 abia am ajuns la mașină, am avut de mers apoi cu ea la cazare și cred că pe la ora 1 noaptea ne-am culcat.

A fost mai greu decât m-am așteptat, trebuia să fie provocare, să-și merite numele! N-a fost cine știe ce schimbare de plan, poate a fost chiar mai greu pe Valea Viștei Mari, consider că am făcut împreună ce a fost mai bine pentru toți. Urma o nouă zi, întoarcerea, trebuia să ne odihnim bine, nu conta ora de finish, doar mergeam acasă. Am decis să ne trezim numai la 7 și la 8.30 cel târziu să plecăm cu mașina spre Viștișoara sau Viștea de Sus, unde ducea asfaltul. Noile destinații, apropiate de Sâmbăta de Sus, erau în concordanță cu circuitul pe care doream să-l facem conform ideii de bază enunțate mai la început.

Ziua4 – întoarcerea pe biciclete de la Viștea Mare la Aiton

Am urmat planul, de la Viștea Mare am ajuns la Sâmbăta de Sus și apoi de acolo traseul a fost în mare cel stabilit. Eram din nou în formația noastră de patru, Alpar se simțea bine.
Am trecut prin sate săsești, cu bisericile lor fortificate și cu casele cu ziduri plasate nu imediat lângă șosea, ci cu spațiu verde în față.
Am trecut și prin punctul marcat ca fiind “centrul țării”.
La Dealu Frumos am băut o bere iar la Mediaș am făcut o pauză mai mare, dictată și de o ploaie puternică. Aici Csonghi s-a decis să-și pună bicicleta pe mașină și să ne ajute ca parte din echipa de suport. Avea probleme în special cu tălpile de la atâta pedalat. Pentru noi a fost un mare ajutor în continuare, era greu pentru Arpad să fie și cu șofatul, și cu cumparăturile, și cu opririle noastre, unele nu conform înțelegerilor noastre prealabile.

No, de la Mediaș a urmat Blăjel și apoi… schimbare de traseu. Părea mai rapid pe la Jidvei, dar trackul inițial încărcat pe ceas mergea până aproape de Târnăveni și apoi o lua pe la Herepea, Șilea și Fărău la Ocna Mureș. Am fi putut avea și acolo surprize cu drumurile noastre județene, ce pot spune sigur că pe la Jidvei am avut. Drumul județean 107V pe la Sânmiclăuș și Alecuș e un fel de drum forestier, aproximativ 13km.
După câteva sute de metri în care ne-am dat seama că nu sunt șanse de mai bine, am chemat mașina de suport, nici nu știu dacă apucaseră să ajungă departe. Eu am continuat pe bicicletă, eram în fond cel mai ușor dintre noi, cu șanse mai mici să-mi prăpădesc cauciucurile sau gențile de bicicletă. Pe când pedalam mă gândeam că de fapt foarte greu aș fi încăput în mașină, am fi fost șase. Am ajuns la șosea mai repede ca mașina, care era cu garda mai joasă și trebuia să aibă grijă la balans. O oră a trecut, viteza medie 13km/h, doar de vreo 2-3 ori mi-au scăpat printre dinți mici cuvinte de omagiu adresate drumului și celui care l-a lăsat așa.

Restul a decurs liniștit, am mers cursiv, traseul în final a fost:
Viștea de Sus – Sâmbăta de Sus – Cincșor – Cincu – Merghindeal – Agnita – Pelișor – Moșna – Mediaș – Blăjel – Bazna – Cetatea de Baltă – Jidvei – Sânmiclăuș – Alecuș – Ocna Mureș – Unirea – Turda – Săndulești – Aiton

Traseul a măsurat 197km cu 1600m+ diferență de nivel, în aproape 12h din care 9h15min timp de mișcare. Pe la ora 22 am ajuns în Aiton, mulțumiți că am încheiat cu bine aproape tot ce ne-am propus. Cred că și mai mulțumiți am fost pentru că n-a fost ușor, acum avem încă un weekend de ținut minte pentru o viață.

Mulțumesc Csonghi, Alpar, Zoli, Arpad, Peti pentru tură, mulțumesc de asemenea băiatului lui Arpad că ne-a ajutat și sunt curios despre ce impresie i-am făcut noi, adulții, cu toții. Dar parcă mi-e frică să-l întreb. 🙂

Pentru mine e posibil să urmeze Apuseni Ultra Race 180k, sper să ne recuperăm cu toții cât mai repede.

Pentru cine e curios, pun trackurile de pe Strava mai jos.
Ziua 1 – Rupicapra Tri Challenge – inot 4km Tarnita
Inapoi la start de la finish inot cu punga cu costum neopren in mana

Ziua 2 – Rupicapra Tri Challenge – Aiton – Poiana Neamtului

Ziua 3 – Rupicapra Tri Challenge – Poiana Neamtului – cabana Vistea Mare – mica schimbare de plan

La shopping in Avrig
Ziua 4 – Rupicapra Tri Challenge – Vistea de Sus – Aiton

PS: Mulțumesc și pentru poze, unele sunt făcute de coechipierii mei!