Sep 062018
 


UTMB 2018 – poză făcută la finish de trei zâne bune

Din nou la UTMB! Am simțit ceva emoții și o mare bucurie. Nu de multe ori în viață poți participa la un astfel de concurs care e considerat neoficial un campionat mondial de ultratrail pe lungă distanță – XXL în clasificarea ITRA. Este vorba de o cursă de 170km și peste 10.000m diferență de nivel, desfășurată în jurul Mont-Blanc (4810m), o cursă care trece prin trei țări – Franța (pornește și se sfârșește la Chamonix), Italia și Elveția. Vârfurile (am numărat 9 clare) nu depășesc totuși 2600m și nu sunt probleme să ajungi la zăpadă. Din reclama lor reiese că sunt implicate 19 comune, peste 2000 de voluntari, și într-adevăr se vede implicarea comunităților la acest festival montan.

20180827_170436_HDR.jpg

De pe drum, la trecerea prin tunel

20180829_181632.jpg 20180829_182223.jpg 20180828_110337_HDR.jpg 20180828_094818_HDR.jpg 20180828_094316_HDR.jpg 20180827_215314_HDR.jpg

Chamonix, în mijlocul evenimentelor

Anul acesta au participat, aș spune ca de obicei, mai toți alergătorii de vârf din lume, în frunte cu Kilian Jornet, Zach Miller, Caroline Chaverot, Jim Walmsley, Tim Tollefson, Luis Alberto Alzaga, Gedimias Grinius. Foarte mulți au avut probleme de tot felul, adică, de exemplu, din enumerarea de mai sus niciunul n-a încheiat cursa. Eu am participat acum 2 ani la proba UTMB și acum 3 ani la proba TDS și din ce am înțeles condițiile de anul acesta au semănat mult cu cele de anul trecut.

Despre condițiile meteo din anul acesta (care oricum și la noi a fost cam șturlubatic) pot descrie așa: vânt, ploaie rece pe la înălțimi în prima noapte (startul s-a dat la ora 6 seara pentru ca primii sosiți din cursă să aibă parte de o primire cât mai festivă, cu cât mai mult public – estimarea oficială 20h45min pentru câștigător) și ploaie caldă mai jos, prin comune. Din a doua zi condițiile meteo s-au îmbunătățit și partea bună a fost că nu s-a suferit de căldură.

20180829_131503.jpg 20180829_135320.jpg 20180829_131436.jpg 20180829_131957.jpg 20180829_131824.jpg

Ridicare pachet de înscriere, totul este programat și gândit în amănunt. Chiar dacă fișele cu ce trebuia să prezinți la control nu conțineau aceleași elemente la toți, un lucru era comun: haina de ploaie se verifica

20180830_123321.jpg 20180828_175122.jpg

Standurile organizatorilor altor concursuri. Abia aștept să fie printre ele și din România

Cum am primit veștile despre vreme? Fix înainte cu o zi (marți) de a merge (conform programării) să-mi ridic kitul și să-mi fie verificat echipamentul obligatoriu am primit mesajul că totul e ok și echipamentul e cel obișnuit. Vineri însă am primit trei mesaje cu câteva ore înainte de start. Mai întâi mi s-a scris că se scoate Tete aux Vents – ultimul vârf înainte de La Flegere  pentru că a avut loc un accident și a căzut o stâncă peste cineva (varianta 5 de traseu). M-am uitat peste porțiunea nouă de ocolire, părea mai accesibilă pentru că urcarea de 850m diferență de nivel se făcea din două bucăți intercalate de o coborâre de 250m diferență de nivel, fără să ajungă mai sus de 1900m cât are La Flegere. Apoi că va fi vânt de nord și nopți reci cu real feel de 0 grd Celsius. Și … ultimul, că va fi vreme urâtă până sâmbătă după-masă, foarte frig, real feel de -10grd Celsius și că este nevoie de kitul de vreme rece – în plus ochelari (să țină la vânt și să-i poți folosi și noaptea, deci nu de soare) și o a doua haină cu mâneci lungi.

De ce am insistat atât pe descrierea vremii? Mai întâi pentru că se pare că oamenii aceia chiar se pricep și au nimerit prognoza și, surprinzător, au nimerit și timpul primului sosit aproape la secundă. Xavier Thevenard a sosit în 20h44min16sec! Anul trecut s-a mers mai bine, traseu a fost puțin mai scurt și cu mai mică diferență de nivel. S-a câștigat cu 19h01min54sec. Apoi mulți concurenți au abandonat din cauza hipotermiei, Caroline Chaverot din lista de mai sus. Tot din lista de mai sus pot spune din ce am citit și auzit că toți cei care s-au luat la start după Jim Walmsley au abandonat. Din spusele comentatorilor de la XTrail Running Forum până la Les Houches (primul punct) ei au alergat cu 3min25sec/km! Cică Jim are compas mare! 🙂 Păi eu nu sunt în stare să alerg cu acest ritm nici să fie cursa de 1km! La testele mele Cooper abia scot pe 12min ceva peste 3km. Cu ei concurez eu?! Au filmat în special cursa băieților și e foarte semnificativ clipul, merită să-l vedeți chiar dacă se vorbește în spaniolă. Au luat un scurt interviu la Luis Alberto Alzaga care a abandonat la Courmayeur, au arătat cum au alergat cap la cap Zach Miller și Xavier Thevenard, se vede cât de epuizat a fost Zach și cât mânca el la un punct de alimentare! Vreau să spun că și la nivelul meu ar fi trebuit să mănânc și mai mult, e incredibil ce consum implică o viteză de deplasare ceva mai mare la distanțe lungi. Despre Kilian Jornet nu știu decât că a abandonat după Courmayeur pentru că nu se simțea bine. Varianta oficială e că a fost înțepat cu 3 ore înainte de o albină și e alergic. Nu știu ce s-a întâmplat și mă mir de abandonul lui Gedimias, am o simpatie pentru el și pentru trecutul lui, chiar dacă nu-l cunosc. În completare, câțiva favoriți au căzut și s-au accidentat.

M-am abținut cu greu până acum să pomenesc de performanțele alor noștri. În primul rând mari felicitări lui Robert Hajnal care a sosit pe locul 2 la general cu timpul de 21h31min37sec! E incredibil ce a realizat el, a pus România și pe harta de ultratrail a lumii, așa cum au făcut înainte de exemplu Ionuț Zincă și fetele noastre Denisa și Ingrid pentru skyrunning.
Robert va rămâne de poveste și poate și model pentru echipamentul folosit, în special pantalonii lui care par mai degrabă de drumeție decât de alergare la elite! 🙂 S-ar putea ca în special chinezii și japonezii să copieze stilul cu bluză albă și pantaloni mai strânși în special la genunchi. Comentatorii au avut o singură explicație: știe el de ce. 🙂 Mulți i-au luat interviu la Robert, iar ultimul interviu l-au luat cei de la XTrail Running Forum (vă puteți uita și la alte interviuri semnificative). Încă nu l-am vizionat, pun mai jos linkul și aștept și eu să citesc ce va scrie Robert pe blogul lui.

https://www.facebook.com/xtrailrunningforum/videos/246367212731000/

Al doilea sosit dintre români a fost Kovacs Zsolt din Cluj, poziția 62 general cu 27h31min57sec. E un timp extraordinar pentru mine, s-a autodepășit, e dintre puținii care și-a respectat punctajul ITRA la acest concurs (661 la concurs, 660 al lui la general), majoritatea încheind cu câteva zeci de puncte sub punctajul lor general (inclusiv eu, chiar dacă eu consider că am mers bine). Până acum Zsolt a avut cel mai bun timp ever al unui român la UTMB, obținut în 2013 – 28h30min. Ce mai merită subliniat în dreptul lui e că nu a fost ajutat de o echipă, a fost sprijinit doar de soția lui. Normal că dorea un rezultat mai bun, în jur de 24h, dar n-a fost să fie anul acesta: doar 14 persoane au încheiat sub 24h. Francesca Canepa, pe care o apreciez foarte mult văzând-i stilul de alergare la Istria 100 mile anul trecut, fiind și mai mică de statură și doar cu ceva mai tânără ca mine, a încheiat pe locul 1 general femei (pentru mine n-a fost așa o surpriză), și cu toată presiunea fetelor din spatele ei a scos un timp de ceva peste 26h.
Următorul român sosit a fost Daniel Moldoveanu (nu-l cunosc, probabil locuiește în Italia) cu 30h39min59sec, locul 140 general.
Apoi am urmat eu, locul 199 general (obținut la stilul smuls când intram pe râul L’Arve în Courmayeur) cu timpul de 32h16min48sec. Mi-am îmbunătățit timpul de acum doi ani cu aproape 7 ore (38h58min34sec), dar atunci am prins pe La Giete furtună cu trăznete și fulgere și … eram înțepenit de febra musculară căpătată pe coborârea cu trepte de rădăcini și pământ spre Courmayeur. Foarte mult mi-a folosit acea experiență anul acesta și cred că am fost și mai bine pregătit, UTMB 2016 fiind primul ultra de 170km pentru mine.
Felicitări la toți ai noștri – Andrei Sovereșan, Daniel Motoc etc, am fost 17 participanți doar la această cursă. Succes la TDG la Vio, sper să-și fi revenit Mihai Șerban și să poată participa și el la TDG!

Inserez mai jos și varianta oficială a cursei UTMB, pentru atmosferă. Nu pot să nu spun însă că parcă acum 2 ani a fost mai impresionant la start, “starostele” concursului punându-ne să strigăm la unison pe bărbați, apoi pe femei, apoi pe toți. Chiar m-am simțit atunci ca pe arenele romane! Acum au pus un chitarist să zăngăne. 🙂 Dar tot a fost fain!

Aștept cu răbdare acum pozele și alte videoclipuri, UTMB de anul acesta pot spune că mi-a adus câteva mari plusuri, n-aș fi crezut că se mai poate să adaug ceva la vârsta mea:
1. O mai mare încredere în mine. Nu știu dacă se va vedea în continuare acest lucru la cursele lungi, dar încrederea mi-a dat liniștea necesară la sfârșit ca să nu greșesc și să iau decizii corecte, deși am avut probleme.
2. Fizic am rezistat chiar și la un ritm ceva mai intens ca de obicei la astfel de distanță. N-am avut absolut deloc probleme la picioare. E drept că m-am protejat pe coborârea spre Courmayeur, dar picioarele bune m-au salvat pe ultimele 3 coborâri de după Champex-Lac, reușind să-mi păstrez aproximativ locul în pluton.

Și acum despre cursa mea…
Începutul. 
Am planificat UTMB ca și acum doi ani, ca un concediu care începe cu o vacanță la mare. Tot ca și atunci, am ales Croația nordică, să nu trebuiască să fac un mare ocol. Zona Umag a fost perfectă și atunci, și acum. Atunci ne-am cazat la Crveni Vrh, acum într-un bungalow la Kanegra. Deja Kanegra o știam, alergasem mult acum 2 ani prin zonă. Mai aveam opțiunea Slovenia – Piran sau Portoroz, doream musai la camping, rămâne probabil pe altă dată. Voi descrie ce am făcut prin Croația mai încolo.

Spre deosebire de acum doi ani, când ne-am cazat la Saint Gervais, acum am ales Chamonix. A fost mult mai bine, familia n-a mai depins de mine la transport și a putut urmări desfășurarea evenimentelor foarte ușor. Nu s-au plictisit deloc, au jucat baschet și fotbal cu localnicii, au schimbat adrese de instagram. Nu spun unde ne-am cazat, mi-a plăcut prea mult. 🙂

Decizii înainte de cursă.
Mai întâi și mai întâi știam că ai mei nu vor putea merge pe la punctele de alimentare. Acum 2 ani erau prea mici și le-a fost rău pe serpentine cu autobuzele organizatorilor, acum s-a întâmplat altceva. Am avut un mare ajutor însă prin mesajele pe care mi le trimitea regulat Diana, cu poziția mea și cu ce fac românii mei, poziția celui din față și evenimente de cursă ca abandonurile.

În urma mesajelor meteo a trebuit să pun cu mine ochelari și mai ales a doua haină. Tare n-aș fi vrut să menționeze mâneca lungă! Îmi puneam o vestă impermeabilă de la MTB și cred că nu mai aveam problemele de respirație ulterioare. Așa am hotărât să pun vesta și pantalonii scurți în bagajul intermediar de la Courmayeur și nu le-am folosit, cum n-am folosit nici a doua haină. Acum, da, aș fi luat vesta cu mine, chiar dacă aveam dificultăți cu atâta bagaj.

Am pornit în cursă cu obiectivul de 34 ore setat pe ceas, adică un pace mediu de aproximativ 12min/km. Speram însă, n-am avut curajul să spun nici la prieteni, la un timp de aproximativ 30h, pentru că mai puțin de 30h de fapt înseamnă un punctaj ITRA de 600+ . Cu ceva mai mult am eu, deci nu pot spune că sunt exagerat.

Am hotărât însă să pornesc fără să forțez cu nimic, condițiile meteo anunțate nu păreau propice unui rezultat PB. În plus, aveam și o ușoară febră musculară! Pornesc să fac 170km cu acea febră musculară, căpătată surprinzător cu două zile înainte la alergarea pe traseul fetei mele Andreea – un traseu de orientare cu startul pe platoul Le Savoy, un platou folosit de parapantiști la aterizări și de unde pornește un telescaun! E drept că traseul avea 5km cu 450m diferență de nivel și ploua și nu eram încălzit. Totuși… mă așteptau 10.000m diferență de nivel la concursul meu.

Voi descrie la sfârșit cursele copiilor, și Tudor și Andreea participând la cursele pe categorii de vărstă – Tudor la Mini PTL – orientare 3km cu 150m diferență de nivel (Andreea participase acum 2 ani la aceeași cursă) și Andreea la YRun – concurs în 2 etape, una de 2,1km prin oraș pe asfalt și cea de orientare care m-a făcut pe mine să devin mai reticent la startul meu.

Evident că voi ține cont pe parcurs de tot ce mi s-a părut mai deosebit acum doi ani, în frunte cu coborârea la Courmayeur și cu alimentația. Am avut la mine câteva geluri, batoane, powergel shots și o pungă cu salam, caș și pâine, toate feliate. Și am încercat să amân cât mai mult folosirea gelurilor, chiar dacă de data aceasta am cumpărat cât mai de calitate.
Cum nu sunt sponsorizat decât de familie, pot enumera fără frică ce mi se potrivește. Gelurile GU nu mi-au creat probleme chiar dacă am rămas cu stomacul gol, în mod normal n-aș fi putut lua în astfel de situații. Batoanele Isostar au fost ok, dar Clif chiar mi-au făcut plăcere. Batoanele Aptonite de tip jeleu m-au salvat de câte ori doream schimbare de gust și ceva ușor, păcat că am uitat la Courmayeur să completez rezerva. La fel mi-au folosit powergelurile. Izotonicul de la Gu era ok dar în situații cu stomac în pioneze mă irita și de exemplu pe urcarea nouă și ultima spre La Flegere am murit de sete, eram drămuit cu apa iar bidonul cu izotonic era aproape plin și nu-l puteam folosi. Pare că am avut multe la mine? Nu chiar, în total vreo 10 batoane și 4 geluri plus o punguță cu powergeluri și punga cu alimente, toate trebuiau să-mi ajungă până la Courmayeur, speram la maxim 14h până acolo.

46969928.jpg 46948023.jpg 46950882.jpg 46948810.jpg 46950884.jpg 46948812.jpg 46916158.jpg 46933708_1.jpg 47082006.jpg 47082004.jpg

Poze organizatori

Startul.
Au fost mai mult de 2500 oameni la start. Dacă mai pun și aparținătorii, spectatorii etc a fost chiar o nebunie frumoasă. La final au abandonat mai mult de 700. Eu cred însă că nu regretă nimeni participarea, chiar dacă uneori rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor.

S-a fugit tare, care a putut. Eu n-am putut și n-am vrut, deși m-am plasat înainte cu o oră și un sfert de start. Ploua în neștire și eu stăteam nemișcat cu foița pe mine. Dacă nu mă mișcam nu-mi era frig, mă încălzeau cei din jur. Eram cam la 20m de poarta de start. Având în vedere că tot nu aveam de gând s-o rup la fugă, îmi trebuia clar încălzire pentru febra musculară, am avut tot timpul din lume să mă întreb de ce stau ca măgarul în ploaie când cazarea mea e așa de aproape. Dar no, unde ați văzut oi fără măgar?

Măcar i-am văzut pe ecranele de acolo pe favoriți și chiar și pe Robert. Era cred al 38-lea favorit.

Pe urcarea spre Le Delevret m-a prins din urmă Sove. Era ușor nemulțumit că nu poate fugi și sunt ambuteiaje. E drept că stăteam uneori câte un minut sau două ca să putem urca niște trepte sau să ne încadrăm pe o potecă îngustă. Eu eram zen, nu eram dispus să fac niciun efort în plus la depășiri, dacă aveam pârtie treceam, dacă nu, nu. I-am spus să stea calm, e abia începutul. La ce înghesuială era, mă așteptam să am 1000 de persoane în față.

Saint Gervais.
Ajung la al doilea punct de alimentare de pe parcurs, orășelul cazării mele de acum doi ani. Deja era aproape întuneric deși pe ceas nu mersesem rău, ploua și norii nu lăsau soarele să se vadă. M-am alimentat, la Le Delevret nu oprisem că știam că va fi înghesuială. Am observat că au cola, salam (cârnaț), caș și biscuiți. Am ținut minte.

A sosit primul mesaj, eram sigur că de la Diana. Nu l-am citit, nu avea rost, era prea devreme. Am început să citesc mesajele abia după ce nu am mai primit. 🙂 Parcă mă exprim ca Phytia , tot în dodii, dar e chiar adevărul. Bănuiam că peste noapte nu voi primi mesaje și așa a fost. Am citit mesajele abia după ce am ajuns mai jos pe coborârea de la Arete du Mont Favre spre Courmayeur, unde eram setat să cobor cu atenție.

Nu sunt multe de spus despre urcările în nori de la Col du Bonhomme, Col de la Seigne, Col des Pyramides Calcaires. Știam că cele două de la urmă sunt două vârfuri mai apropiate, atât. Era noapte, frig, vânt, ploua, sus pe vârfuri trebuia să-mi pun geaca de ploaie, jos o puneam în bagaj chiar dacă ploua – nu puteam fugi de căldură și nu doream să transpir. Alergam și așteptam cu stoicism să ajung la Courmayeur, abia de acolo puteam vedea ce damage-uri aveam, iar cursa adevărată va urma abia după Arnouvaz de la kilometrul 100.
La punctele de alimentare de sus nu stăteam decât foarte puțin, luam biscuiți, caș și salam, beam un pahar de cola, mâncam din mers. Completam pe parcurs cu batoane. Primul gel știu că l-am luat cam după 2 ore, după Les Contamines. La început m-am bucurat că găsesc la punctele de alimentare ce aveam și eu în bagaj. Apoi am început să mă gândesc că există și aspectul negativ că eu car degeaba mâncarea mea și nu voi avea meniu variat.

A venit ultima urcare înainte de Courmayeur, Arete du Mont Favre. Pe coborâre am citit ultimul mesaj al Dianei. Habar n-aveam cum stau, eram aerian și cumva simțeam nevoia de motivație suplimentară. Ceasul spunea că stau bine, dar el nu arăta decât un bine relativ la viteza medie, ori în prima parte a cursei trebuie să fii lovit rău să fii în urmă.

Un șoc pozitiv pentru mine, ultimul mesaj scria așa: La Balme 344, V1 121, Sovereșan 304. Am derulat urgent în sus să văd primele mesaje. Eu mă așteptam să fiu mult mai în spate, de la poziția 500 în sus. E drept că în ultima vreme fugisem distanțe destul de mari singur și nu mai era înghesuială. În plus, chiar dacă nu aveam țintă să ajung pe cineva, din spate nu mă mai depășise nimeni demult și rar mai ajungeam pe cineva. Era încă noapte.
Și văd că scrie în acele mesaje Saint Gervais 567, apoi Le Contamines 465. Ok, e credibil, se pare că am mers bine. Și ce e mai important, mă simțeam bine, chiar dacă eram ud leoarcă.

Courmayeur.
M-am uitat pe timpul petrecut la acest punct unde ai acces la bagajul intermediar, în 2016 am stat 40min, enorm. Și atunci m-am străduit să fiu rapid, dar e așa de complicat să te descurci singur! Ai de mers să iei bagajul, apoi să-l lași, sala e mare, orice vrei să iei de mâncare parcurgi zeci de metri, nu mai spun dacă trebuie să te duci știm noi unde. Avem de gând să fiu mult mai rapid, mi-am și repetat în minte înainte de a ajunge ce trebuie să fac. De încărcarea ceasului am scăpat, aveam la mine un dispozitiv de încărcare cu trei din bateriile care oricum trebuia să le am suplimentar la mine, dintr-o frontală mai veche. Mi-am schimbat doar șosetele, Hoka erau ok, rezistaseră și la apă, erau puțin mai înalți și mă udasem foarte puțin, nu mă dureau mușchii și încheieturile. Ca sa economisesc timp îmi pusesem în bagaj o sticlă de cola și am băut din ea și am mâncat doar din bagaj, nici nu știu ce era pe la mesele de alimentare, n-am trecut pe acolo. N-am mai luat cu mine salam etc, începeam să mă sictiresc și eram convins că voi găsi în continuare.

La ora 6.45 soseam la punctul de alimentare, la 7.17 figuram că am trecut de Place de L’Angel.

De data aceasta urcările la Refugio Bertone și Bonatti (eram deja în Italia) au mers mult mai bine. Eram încântat, aveam șanse chiar să termin în sub 30h.

Măi dragă, chiar ce se spune despre asiatici e adevărat? Adică fac la poze în neștire. Urc concentrat spre Bertone, cât pot de bine, și mă roagă prin gesturi, un taiwanez cred, să-i fac poză cu Mont Blancul acoperit de zăpadă. Într-adevăr peisajul era superb, se vedea zăpada în contrast cu iarba pe care călcam, era dimineață destul de devreme. Nu știu de ce m-a ales tocmai pe mine, care nu eram dispus să arunc cu minutele așa, fără rost. 🙂 Auzi, să-și facă poze! Și încă a trebuit să-i fac vreo trei – patru, ba cu un picior ridicat, ba cu o mână… M-am străduit apoi să mă depărtez de el cât mai repede, dar fără mare succes, că mergea bine.
Au început să sosească noi mesaje.

Mesaje
Place de L’Angel 254, V1 82, Moldoveanu 198, Hajnal 4, Sove 431.
Refugio Bertone 256, V1 83, Moldoveanu 198, Hajnal 3, Kovacs 77, Sove 460.

Din aceste mesaje am citit doar pe ultimul, si așa pe grabă, nici n-am văzut bine pentru că … nu mai văd bine. M-am mirat că Sove e în spatele meu, nu am văzut când l-am depășit, m-am gândit că la vreun punct de alimentare unde era înghesuială. Undeva spre Col du Bonhomme s-a întâmplat, m-am uitat acum. Nu știam cine-i Moldoveanu, bravo lui că mergea bine, mă așteptam să fie Zsolt așa în față, iar la Hajnal la fel, atâta că la Robert nu știam sigur dacă am văzut 3 sau 31, n-am acordat atenție lucrului și era greu credibil să fie 3. Scuze! 🙂

Spre  Arnouvaz am început să simt că e vorba totuși de UTMB. Nu mai alergam așa vesel la drum întins, mă mai depășea câte un concurent, în fond de la Courmayeur am reușit să plec destul de repede (scrie 20min), deci clar întrecusem pe mulți care sunt buni și cu care nu avea rost să mă compar. La poziția mea, între 200 și 300, deja erau concurenți tari pentru mine, unii păreau foarte proaspeți, aveau viteză. Oare locul meu e între ei?

De acum încolo am început să citesc regulat mesajele, au început să conteze. Doream să rămân în priză, conectat la concurs și la timp.

Mesaj
Arnouvaz 257, V1 86, Moldoveanu 190, Kilian Jornet abandon la Refuge Bonatti.

No, iar nu e ziua lui Kilian. Tocmai acum, când niște polonezi mă botezaseră Kilian! Trecusem de ei doar temporar pe urcarea spre Bonatti, m-au întrebat unde mă grăbesc și le-am spus “to catch Kilian”. Aha! Atât le-a trebuit! I-am felicitat pentru succesul compatriotului lor de la TDS, o altă mare surpriză (eu țineam cu rusul), le-am spus că sunt din România dar cred că n-au știut exact ce-i cu țara asta și tot lăudau un concurs din Slovenia.

Peste Grand Col Ferret la La Peule (km 105).
Deja încep să mă gândesc La Fouly, unde prietenii mei Adriana și Csaba mi-au pregătit un clip de încurajare. Mi-au spus de surpriză ca să nu cumva să nu mă uit. De la efortul susținut stomacul îl simțeam tot mai gol și tot mai greu de satisfăcut. Ce mâncam în punctele de alimentare se scurgea repede, începeam să nu mai am chef de batoane iar la izotonic trebuia să am grijă să nu-mi facă crampe la stomac. Urma apoi hopul cu Champex-Lac, cu o urcare “nerepertoriată”, adică neglijată ca importanță față de celelalte urcări, dar care data trecută m-a cam terminat, părea nesfârșită.

Așa, pe mesaj, avansasem.
La Peule 249, V1 84, Moldoveanu 188, Hajnal 2, are 145km.

Cred că acest mesaj nu l-am citit, aș fi sesizat că Robert e pe locul 2. Începeam să fiu la limită și să devin mai “autist”.

La Fouly (km111).
În sfârșit! Atâta că, preocupat fiind de mâncat și alte lucruri am uitat complet de clipul de întâmpinare! Adică până acolo mă tot gândisem la clip și când să fie momentul… Mi-am adus aminte după ce am ieșit de la punct! Curată ramolire! Mi-a dat clipul apoi Adriana, așa că acum l-am încărcat pe youtube, de amintire! Mulțumesc foarte mult! Și-a îndeplinit rolul chiar dacă nu l-am văzut atunci, m-a motivat să ajung la el.

Mesajul
La Fouly 244, V1 83, Moldoveanu 182, Hajnal 2, Kovacs 96, Sove 406. Și câteva cuvinte de suflet de la Diana. Parcă știa că începe să-mi fie mai greu.

Și da, de fapt eu mă uitasem la televizor! Dar nu mai știam de ce! 🙂 Am văzut scris (iar n-am citit cu atenție mesajul) un crawl cu Hajnal, informație cu el. Stau și mă uit, cum nu știu eu franceză, să înțeleg despre ce e vorba. Ce caută Robert scris acolo, ce-i cu tonul agitat al comentatorului? Când în țară vezi numai vești cu români care fac tot felul de nefăcute prin Vest, mai întâi nu m-am gândit la o veste bună. Apăi și când am priceput! Erau imagini cu Thevenard și se vorbea de Robert! Uau! Deci văzusem bine locul 3 în mesaj, nu era vorba de 31! Ia să mai citesc mesajele!

Și cam așa a trecut La Fouly! Am trecut pe modul de luptă, am început să mă agăț de cei din față, să se depărteze dar numai pas cu pas. Începeam să am îndoieli că voi termina sub 30h.

Champex Lac (km 125, race time 21h57min)

Am avut norocul cu un grup bun. Adică … oricum în zona mea deja erau de nivelul meu, poate chiar mai buni. Atâta că nu contează doar fizicul.

Eram într-un grup, mai erau schimbări, dar începeam să-i recunosc. Am reușit să fug mare parte din cei 15km datorită lor. M-am ambiționat să mă țin după numărul 2799 – o fată (Moira Guerini, 667 ITRA). Era “capăt de serie”. Cum de i-au dat acest număr? Din păcate am văzut că la Champex Lac a abandonat, alergase bine, nu părea afectată și intrase înaintea mea la punct. M-au salvat și de o mică rătăcire, într-un sat am greșit direcția.
Am primit și felicitări de la oameni, aveam numărul 930 și pentru un 930 arătam bine.

Mesajele
Robert Hajnal locul 2
Champex Lac 246, V187, Moldoveanu 180

Robert a ajuns! Mai sunt pentru mine 45km, un maraton mai lung. 8h pare un timp suficient, dar matematic ar trebui să am o medie de sub 12min/km (peste 5km/h). Mi-am coborât ștacheta la timpul maxim de 31h.

Și un episod de la ieșirea “de la boxe”… ies ca de obicei molfăind, cu mâinile ocupate, una cu biscuiți, una cu salam – mușcat evident. Și vine o fată să-mi dea o manșetă albă cu sponsorul Columbia. Eu îi arăt mâinile ocupate, ea nu renunță. No, ce să faci! Am trecut mâna cu salamul prin manșetă, că părea mâna mai liberă.

La Giete (km 137, race time 24h45min, ora 7 seara)
Urcarea La Giete am prins-o acum doi ani și pe noapte, și cu furtună. Nu știam cum arată pe sus, știu că mă târam cu capul plecat și aproape în genunchi, cu bețele trăgându-le după mine, eram foarte expus și nu se vedeau decât din când în când copaci. Acum era lumină dar ceva nu mergea. Și nu era doar foamea aceea isterică și stomacul gol. Nu puteam respira adânc, hărăiam ca un astmatic și când tușeam începea să mă usture pieptul. Noaptea cu ploaie și apa rece băută la punctele de alimentare și-au făcut efectul. Trebuia să-mi fi luat acea vestă.
Am urcat cum am putut de bine, m-a mai ajuns câte cineva, iar singura mea dorință era să fiu ajuns cât mai sus pe urcare să pot să-i ajung la coborârea ce urmează. De acum încolo asta va fi tactica mea: urcări constante cum pot și la vale să fiu rapid. Nu aveam probleme cu picioarele și am constatat că majoritatea celor din jurul meu nu aleargă bine la vale. Cum e ceva cât de cât tehnic cum “numără” pietrele și rădăcinile. Auzisem eu pe un sportiv de vârf din USA că pe la ei nu sunt curse așa tehnice ca-n Europa. Poate așa este, dar UTMB nu-l consider tehnic, sunt curios cum vor considera concursurile de la noi. La UTMB singura zonă care e mai dificilă e fix porțiunea nou introdusă pe care am prins-o și noaptea.

Am văzut într-unul din interviuri că și Robert și-a schimbat tactica spre sfârșit, dar din alte motive. A văzut că nu-l mai poate ajunge pe Thevenard a început să-și protejeze locul 2 față de spaniolul din spate. La aceeași concluzie a ajuns: accentul pe fuga la vale.

Trient (km 141, race time 25h32min)
Încă sunt în Elveția, încă e lumină. Coborârea merge bine, nu trebuie să respir din adâncul sufletului. A trebuit să mă opresc o dată să mănânc ceva. E prima dată când mă opresc pentru asta și nu e punct de control, dar efectiv începe să treacă prea mult timp de la un punct de alimentare la altul și trebuie să mă liniștesc să pot înghiți. Simt mâncarea ca pe un pansament la stomac.

Mesaj
Trient 197 V1 68, Moldoveanu 163, Sovereșan 290.
De fapt, acum pe graficul oficial figurez cu poziția 210 la Trient. Sigur în timpul cursei pozițiile nu au fost chiar corect afișate, dar pentru mine atunci așa arătau. Singura observație de reținut a fost că Sove și-a revenit.

Les Tseppes (km 145, race time 27h02min)
A fost una din urcările fără sfârșit. Singura explicație prin care am ajuns în poziția 205 e că la punctele de alimentare concurenții încep să stea destul de mult. Au trecut câțiva pe lângă mine, dar am reușit să mă mențin și chiar să ajung pe cineva, o fată (Carrie Craig, 605ITRA). A venit noaptea și nu mai venea coborârea. Glumeam cu ei și spuneam că dacă nu găsim vârful nu putem coborî.

Mesaj
Le Tseppes 205, V1 74, Moldoveanu 150, Sove 248
Mi-am găsit o nouă motivație, să nu mă ajungă Sove. 🙂 Poate îmi dă o bere.

Vallorcine (km 152, race time 28h16min)
Frumoasă coborâre, mai are și părți plăcute traseul, nu numai chinul urcărilor. Am descoperit că orezul, și fără supă, îmi face foarte bine, mai bine ca tăițeii, țin mai mult timp.

Mesaj
Vallorcine 198, V1 72, Sove 248

Tre le Champs (km 157, race time 29h17min)
Era alergabilă porțiunea, chiar dacă timpul petrecut nu arată asta. Am început să stau minute bune pe la punctele de alimentare. Am tot căutat să recunosc traseul, mă gândeam la Col des Montets și trebuia să ajung acolo pe șosea. Abia acum am înțeles că nu se ajungea nici pe acolo. Urma porțiunea nouă spre La Flegere, pe care o speram mai accesibilă, să mă încadrez măcar în 32 de ore.

Mesaj
Tre le Champagne 197, V1 75, Moldoveanu 135, Sove 232

2018-09-06 17_33_22-UTMB 2018 track real unificat - MapSource.jpg

Traseul real, cu o modificare principală (cu albastru), înainte de La Flegere. 

La Flegere (km 163, race time 31h18min)
A fost o porțiune grea, și pe urcare dar și pe coborârea intermediară. Din profilul care l-au dat organizatorii țineam minte că la coborâre sunt 250m diferență de nivel. A părut mult mai mult. Era marcat perfect și totuși aveam senzația că nu merg bine, că mă rătăcisem. Parcă mă tot învârteam în jurul unor stânci imense. Am început să vorbesc cu cei din spatele meu, să-i întreb dacă-i bine. Până mi-am dat seama că în jurul meu nu-i nimeni și cine știe de când vorbesc singur.
Vreo șapte persoane m-au ajuns nu departe de punctul de alimentare La Flegere, alții pe parcurs. Nu mai aveam apă, cum am spus înainte, aveam bidonul cu izotonic aproape plin dar nu doream să mă ating de el.
Sus, spre surprinderea mea, doar eu am oprit. Am întrebat dacă nu au ceva de mâncare, era cam pustiu pe acolo, doar apă și cola. Nu era trecut ca punct cu mâncare. Aveau o mică oală cu orez, am primit și o linguriță, a fost perfect.

Mesaj
La Flegere 206, V1 76, Sove 234.

N-am mai citit mesajul, dar Diana își făcea datoria și mă aștepta. Am zburat efectiv la vale. Trecuse cineva chiar atunci, dar cobora bine și nu l-am ajuns. În schimb am prins din urmă opt concurenți, rând pe rând, mai îmi trăgeam din când în când răsuflarea când nu-mi ajungea aerul, iar porneam la goană. Cel puțin mie așa mi se părea, că fug tare. Cea mai mare satisfacție am avut-o la râul L’Arve, cam cu 1km înainte de finish, când l-am ajuns din urmă pe un francez. Făcea parte din grupul inițial de la Champex Lac, mă tot întâlneam cu el la puncte de alimentare și pe traseu, dar era cam taciturn. Eu tot “Hello”, el nimic, de crezusem că era neamț. Poate era și el obosit și fără prea mult chef de vorbă. 🙂

Finalul a fost cu o surpriză plăcută pentru mine. M-au întâmpinat Diana, așa cum mă așteptam, dar și trei fete vesele – Alexandra și Teodora Vermeșan și Andreea Stoian. Foarte frumos gestul lor, au fost alături la finish la mai mulți români, atât cât au putut, că nu stăteau în Chamonix. Am văzut poze și cu Robert, și cu Zsolt! Eu doar am auzit, la 2 noaptea, printre alte încurajări, strigăte de “Veze, Veze”. Nici n-am reacționat la început, eram concentrat încă la cursă și nu mi-am dat seama că e ceva în neregulă să fiu strigat după o poreclă. Și până m-am gândit… eram deja la finish! Mulțumesc încă o dată pentru primire! Am tot avut norocul să întâlnesc români faini la concursuri în străinătate, acum 2 ani am primit o bere la finish de la Grigore Iulian parcă, și atunci chiar eram terminat. Acum mă simțeam epuizat, dar am tras cât am putut la final și mi-am revenit repede după un paracetamol. Fără bere de data asta, dar cu strângeri în brațe și o poză frumoasă pe care o și postez la început.

Un loc 199 la final, 32h16min48s, o cursă în care m-am simțit foarte bine și mi-a făcut plăcere să alerg. Poate e o cursă de adio UTMB pentru mine, poate nu. Depinde foarte mult de ce-și doresc ai mei. Parcă văd că mă tot împinge Andreea să mai vin o dată, că ea vrea să participe la YCC. Tot își făcea calcule când împlinește 18 ani să poată participa la OCC. Cine știe…

Cursele copiilor.
La UTMB sunt curse și la copii, pe categorii de vârstă. La cei mici, până la 13 ani, nu sunt curse competitive, nu se fac clasamente. Există Mini UTMB, Mini PTL (care e și orientare) etc. La cei de 14 – 15 ani, nu se fac premieri, dar clasament se face, așa, ca să existe. Cursa se numește YRun (youth run) și are două probe: alergare șosea prin oraș și orientare pe un traseu mai greu ca Mini PTL. La 16-17 ani este YCC, unde de data aceasta există și premieri. Tot două probe sunt, prima de șosea prin oraș ca și la YRun, care e și o departajare la startul din ziua următoare, când au de alergat 15km peste munte de la Courmayeur la Chamonix.
Ai mei au participat la Mini PTL, respectiv la YRun.

Mini PTL pentru Tudor
Știam de acum 2 ani când am participat alături de Andreea, că această cursă e cu tematică, că trebuie să ții minte siglele organizatorilor și sponsorilor principali. Erau 4 puncte de găsit și cifrele erau 4810, adică înălțimea Mont Blanc. Am făcut o recunoaștere traseu (aveam deja harta dată) cu Tudor și Andreea și am făcut poze să găsim siglele corecte. În mod normal tot 4810 trebuia să fie.

Pozele de pe traseu vorbesc de la sine. N-a ieșit însă 4810, ci o inversare, 4180, tocmai ca să nu semene cu anii trecuți. În plus, n-au mai lăsat părinții să participe alături de copii ca acum 2 ani, atunci alergasem alături de Andreea, mai ales că nici nu cunoștea limba să se înțeleagă cu cei din jur.

20180829_135425.jpg 20180829_120119.jpg 20180829_121346.jpg 20180829_122623.jpg 20180829_123600.jpg 20180829_121333.jpg 20180829_121955.jpg

Imagini de la recunoașterea de traseu

Tudor a alergat bine, a încheiat pe locul 5 sau 6, nu contează fix locul, nu este clasament, toți au primit numărul 1. Traseul a fost de 3km și 150m diferență de nivel.

20180829_143810.jpg 20180829_151319.jpg

YRun pentru Andreea
A fost un concurs simpatic, simțeai ambiția copiilor și chiar au alergat de și-au dat sufletul. Andreea a încheiat pe locul 2 la fete și la proba de asfalt, și la proba de orientare. La orientare au avut un traseu solicitant, nu degeaba m-am pomenit eu cu febră musculară apoi la startul UTMB. Nu cunoșteam traseul, au primit harta abia la start, așa că eu l-am parcurs după concursul Andreei și pozele sunt de după concurs. Primul punct era deja luat de organizatori. Traseul pe asfalt a fost de 3 ture de 700m, iar cel de orientare de 5km și 450m diferență de nivel. La orientare, la punctele de control, Andreea trebuia să citească niște litere și la sfârșit să spună cuvântul rezultat. Cuvântul de anul acesta a fost QUEBEC.

20180828_162713_HDR.jpg 20180828_180614.jpg 20180828_180711.jpg

Ziua 1 de concurs

20180829_171539.jpg 20180829_163658.jpg 20180829_170818.jpg 2018-08-29 18_53_03-Greenshot.jpg

Ziua 2 de concurs; Clasamentul e cel din poză, dar e greu de ghicit numele Andreei. Nu știu cum a ajuns să fie trecută ca băiat și de nume ce să mai spun. În italiană într-adevăr Andrea e nume de băiat.

Au revoir, UTMB!

PS.
Despre vacanța la Kanegra, în Croația, ca popas înainte de UTMB, voi scrie cu altă ocazie.

Sep 062016
 


Concediu, concediu, dar ce fel de concediu? Să n-apuc să dau cu bățul deloc, să scriu nimic? Am fost așa de prins cu relaxarea că efectiv nu făceam mulți pureci pe acasă, fie că “acasă” însemna Crveni Vrh (Monte Rosso) – Croația, Saint Gervais les Bains – Franța sau Babarunca – Brașov.
34194689
Vara aceasta am avut parte de concursuri grele, care fiecare ar fi meritat o atenție specială și o pauză corespunzătoare de la unul la altul. Mă uit în urmă și văd însă grupări de la o săptămână la alta, pauzele fiind mai mici de o săptămână datorită faptului că unele concursuri au fost și pe mai multe zile: Bike 4Mountains – 17-20 iunie și X-Man Romania – 25 iunie, Marathon 7500 – 15-17 iulie, Geiger tura lungă – 24 iulie, Traversarea Tarniței – 30 iulie și Triatlon Cluj – 31 iulie, iar acum UTMB – chiar proba regină – Ultra Trail de Mont Blanc 170km cu peste 10.000m diferență de nivel pozitivă, timp limită 46 ore – 26-28 august urmat de Propark Adventure – 01-04 septembrie, timp limită 50 ore și … Walking Month 12 septembrie – 11 octombrie.

1. Croația – Crveni Vrh
2. Ultra Trail de Mont Blanc
3. Propark Adventure
4. Cuvintele scrise de Gyongyi despre Propark Adventure
 1.
În drumul spre UTMB am purces cu familia în Croația, partea nordică, aproape de granița cu Slovenia, în peninsula Istria. Am stat în Crveni Vrh (Monte Rosso în italiană), nu departe de Umag, vizavi de Portoroz și Piran din Slovenia.
Foarte fain a fost acolo, am alergat zilnic și am străbătut zona în zig-zag, ajungând până aproape de graniță. E puțin mai scump ca în alte locuri din Croația, dar a fost un loc nou pentru mine și, foarte important, nu a trebuit să mă abat prea mult de la drumul ideal spre Franța.
Ca și în restul Croației, aici e o combinație de locuri foarte bine amenajate, de lux, întretăiate de porțiuni sălbatice, “la liber”. Ei au campingurile plasate în locuri ideale, nu “remorci” la câte o stațiune “bengoasă”. Chiar dacă nu am stat la camping, am fost la mare cu ei pe acolo, au putut să joace baschet cu alți copii. Eu în alergările mele exploram iar apoi mergeam pe gps fix în locațiile mai potrivite, chiar cu nisip bun de construit și intrare lină la mare. Pun mai jos o alergare în care am urmărit coasta, trecând de la Umag la Crveni Vrh prin Punta, Basanija, Savudrija. Noi am mers la plajă dimineață chiar lângă noi, iar în rest – cu mașina câțive km – la autocamp Veli Joze, la Savudrija, iar în partea opusă la Kanegra, unde este și o plajă FKK.

Ca să atrag și copiii la mișcare în restul timpului am încărcat coordonate și am făcut și geocaching în zonă, ajungând astfel și-n locuri mai ascunse, pitorești, la castele vechi. Ce mai e de spus, e altfel, altă lume… Multe drumuri de țară, poteci, cu indicatoare la intersecții, pentru bicicletă și drumeție. Trece prin zonă și un “drum european” de bicicletă, cred că e marcat cu E1.
Cum e la noi? Știm! 🙂 Avem umor… Un mic episod – cum am intrat în România, de data aceasta pe la vama Petea (am și stat acolo ca pe vremea când nu eram în UE, erau moldoveni la coadă care erau controlați foarte strict – ne aducem aminte și noi), să mai schimb câte ceva, am trecut printr-un sat din Sălaj, în drum pre Zalău. Și pe drum, un biciclist. Nu era el prea semnalizat, în stil clasic. Adică pe portbagaj fiu-meu a văzut o pisică, ținută de cap de stăpân. Într-o străfulgerare le-am spus: are ochi de pisică, circulă regulamentar.

IMG_20160813_101125.jpg IMG_20160813_105250.jpg IMG_20160815_171730.jpg IMG_20160815_171918.jpg IMG_20160817_165611.jpg IMG_20160817_165642.jpg IMG_20160817_191808.jpg IMG_20160818_204928.jpg IMG_20160817_163112.jpg IMG_20160816_174543.jpg IMG_20160816_174332.jpg IMG_20160816_182024.jpg IMG_20160819_165155.jpg IMG_20160820_192928.jpg

 

Top

 2.
Și acum despre UTMB.

Anul trecut am stat în partea italiană într-un camping, eu participând la TDS, cu startul în Courmayeur. Acum ne convenea să stăm cât mai aproape de Chamonix. Noi ne-am stabilit la Saint Gervais les Bains pentru că acolo își găsise loc de cazare și prietenul Gabor Sztranyiczki, care și el era cu familia. În fond, noi urmând să lipsim o zi și aproximativ două nopți (startul la UTMB era la ora 18 și probabil unul din motive era că estimarea de timp final pentru primii era în jur de 22 ore, aceștia urmând să ajungă astfel la o oră de maximă audiență), în restul timpului familiile puteau să fie împreună, să ne vadă când trecem prin Saint Gervais (km21, al doilea punct de cronometrare și primul de alimentare, noi ajungeam acolo conform planului nostru de cursă pe la ora 21). Ne-am mai întâlnit cu prieteni români, cu Sove, cu Polgar în Chamonix, dar n-am putut sta decât de vorbă puțin – noi ne făceam programul și în funcție de ai noștri.

Până să vină Gabor ne-am și ales un traseu mai ușor prin care să ne acomodăm cu munții. Am găsit în locuința noastră mai rustică, foarte dotată cu tot felul de accesorii de bucătărie și jocuri de societate, un ghid montan cu o mulțime de trasee pentru toate vârstele și puterile, cu startul în diverse localități din zona Chamonix. Așa am ales un traseu declarat pentru familie, cu start în Les Houches – la vreo 10km de Saint Gervais, care ne urca până la 1533m, la Col de la Forclaz. Era recomandat și pentru pitorescul cabanelor de pe traseu. Mai jos sunt câteva poze mai semnificative.

IMG_20160823_144531.jpg IMG_20160823_155211.jpg IMG_20160823_150002.jpg IMG_20160823_170736.jpg IMG_20160823_174008.jpg IMG_20160824_193952_1472105972910.jpg IMG_20160824_194039.jpg IMG_20160824_194111.jpg

A venit apoi și rândul unei excursii cu Gabor, a ales el un traseu unde noi ne puteam testa acomodarea cu altitudinea, urcând la Mont Jolie 2525m. Normal că nu am făcut efortul să urcăm chiar de jos, era deja joi, am luat telecabinele aflate chiar lângă noi. 1000m diferență de nivel tot am făcut, pe vârf ajungând dintre copii doar cu fiică-mea. Pe lângă priveliște mi-a plăcut și placa de orientare din vârf, care arăta în toate punctele cardinale ce vârfuri și obiective sunt vizibile.

IMG_20160825_112726.jpg IMG_20160825_124035.jpg IMG_20160825_133738.jpg IMG_20160825_135904.jpg IMG_20160825_135858.jpg IMG_20160825_135951.jpg

Și în sfârșit a venit vremea ca noi să ne concentrăm strict pe cursa noastră. Eu aveam planul făcut, de care încercam să mă țin. Pe baza TDS-ului de anul trecut mi-am găsit o viteză medie pe care era posibil să o obțin și am aplicat-o pe un grafic în timp făcut de un francez în excel. Acolo figurau și durata pauzelor, se ținea cont și de încetinirea normală datorată efortului pe măsură ce te îndreptai spre finish. Eu anul trecut am reușit să mă comport mult mai bine decât previziona spre final, sărind din grila de finish de 25-26 ore la cea de 24 ore.
Schița cu timpii era bună și pentru familia care mă urmărea și putea estima unde mă aflu, plus că am tipărit și timpii la mai multe persoane care au încheiat anul trecut la interval de o oră, începând de la 31 ore până la 36 ore. Dacă depășeam grila de 36 ore nu mai urma să lupt așa mult pentru rezultat, pentru timp final, însemna că s-a întâmplat ceva, nu-s chiar ok. Pauzele le-am pus foarte scurte, de 3min, utopice, ca anul trecut de altfel, și nu însemna că voi ține cu dinții să plec repede de la PA-uri. De terminat nu-mi făceam probleme, îmi făceam griji însă că trebuie să închei apt pentru Propark Adventure, să nu-mi trag în jos echipa. Asta însemna că nu aveam voie să risc la coborâri, să rămân cu sechele. Oboseala și lipsa de somn urma să le recuperez cât de bine mă pricep.

planificare.png rezultat.png

Un scurt remember de peripeții.
Mai întâi legat de cazare. Am ajuns în Saint Gervais luni, cu ceva după ora 19 care era trecută limită că găsesc gazdele/omul de la agenție, la pensiune/motel. A fost coadă de o oră la tunelul pe sub Mont Blanc. Așa că a trebuit să sun, conform indicațiilor de pe booking. Totul ok, trebuie să găsesc o cheie într-un plic într-o cutiuță poștală cu cifru de la agenție aflată pe strada X. Mi s-a dat cifrul. Coordonatele GPS erau însă greșite, strada nu știu din ce motiv nu era scrisă nicăieri pe indicatoarele stradale (aveam să văd că de fapt era cea principală) și uite-așa am ajuns să introduc codul pentru cifru la o cutiuță din preajmă … care era de la altă agenție. Nu a mers, era și culmea. Mi-am dat seama că de fapt nici nu mi s-a spus numele agenției, am presupus că e totuși Interhome, am găsit-o pe google maps și după multă tevatură am reușit să intru în casă. Adică, pe scurt, parcă am făcut geocaching dar nu în joacă.
Dar chinurile nu s-au terminat, în instrucțiuni era trecută parcare subterană. Am găsit-o, am văzut poarta, aveam cheia dar nu știam unde s-o bag. Nu puteam deschide. Am studiat pereții, mi-am folosit imaginația, degeaba. Ca-n filmele cu proști. Nici cei din jur pe care i-am întrebat nu știau. În fine, găsește soția locul de introducere, la metri buni de poartă. Intru, loc îngust, în pantă. Numărul de garaj 44 nu există, numerotarea se termină undeva la 32. Precis mai este o intrare, un alt șir de garaje. De ieșit doar cu spatele, trebuie talent de șofer nu glumă. Reușesc să parchez unde trebuie. S-a dus ziua.
Apoi, legat de numărul de concurs. Am fost cu Gabor miercuri să ne ridicăm pachetele de înscriere. Atâtea verificări s-au făcut, de atâtea ori le-am arătat plicul cu numărul primit … acasă am observat că din toate lipseau tocmai numărul și eticheta pentru bagajul ce urma să-l las la start pentru Courmayeur. Am simțit că turbez. Verificasem la ieșirea de la standuri, cu Gabor de față, că nu pot pierde nimic, că nu mi-a căzut nimic, dar nu m-am gândit să verific că e tot ce trebuie la mine, că am primit tot ce trebuie.  Sunt destul de tipicar în astfel de situații, prefer să pierd timp mai mult dar să fiu sigur că ceea ce fac e aproape de perfecțiune. A fost ca-n scheciul cu Dem Rădulescu și Jean Constantin, că nu mai știi dacă ai dat ceva sau ai primit.

Și am rememorat, nu mi-a venit să cred. Mi-am adus aminte că la ultimul punct, când primeam punguțele pentru gunoi și alte chițibușuri/reclame n-am văzut să mi se introducă și plicul. Și telefon la organizatori. Engleză, stres… S-a lămurit, urma să iau un nou număr ziua următoare. Adică trebuia să mă întorc la Chamonix, să încerc să ajung și la excursia programată cu Gabor (se vede treaba că am reușit). Eu știu ce complicații pot apărea la o schimbare de număr, ce implică, așa că nu eram deloc liniștit. Dacă trebuia să se întample așa ceva și reușeau să-l schimbe atunci ori eram extrem de norocos (cu totul improbabil) ori aveau o organizare nepământeană.
Și la prima oră am ajuns la Chamonix, de fapt cu jumătate de oră înainte de distribuirea de noi pachete. Câteva întrebări și în fața mea apare plicul meu. Era acolo, nu s-a pierdut. Fuga înapoi la excursie.
Cum UTMB e pentru toți, au fost și curse pentru copii, pe categorii de vârstă. Foarte încântați au fost ai mei, mi-au tot adus aminte să nu uit. Asta tot miercuri a fost, atunci drumul la Chamonix a fost cu dublu rol: ridicare pachete și curse copii. Ai mei au fost la MiniUTMB – Tudor și MiniPTL – Andreea. Pe Andreea am însoțit-o, era mai complicat ca o alergare, era și orientare. La fiecare reper avea câteva poze cu numere pe ele și ea trebuia să memoreze numărul din dreptul pozei corecte. Pozele erau cu sigle de la sponsorii concursului sau cu ceva legat de concursul în sine. La final obțineai 4 cifre care reprezentau ceva. Noi am greșit una, dar nu conta. Doar totul era pentru spiritul UTMB. Cele 4 cifre, rearanjate, însemnau … înălțimea Mont Blanc 4810m, deci era ceva semnificativ pentru concurs. Fain, acum ea vrea direct la UTMB… sau la cursa cea mai scurtă de la UTMB. M-am liniștit, n-are vârsta, nu poate da vina pe mine. 🙂
IMG_20160824_141654.jpg IMG_20160824_192628.jpg

Apare o schimbare de plan pentru cursă… Era o idee frumoasă să ajungem împreună la Saint Gervais să ne vadă copiii, așa că am fost de acord cu Gabor să alergăm împreună prima parte, primii 21km, iar apoi, dacă ritmul era asemănător, să continuăm și noaptea ce urma.

Asta însemna că la cursa mea puteau să fie modificări și de fapt am și împărțit-o la modul cum am mers în 4 etape.
Mai întâi câteva poze de la start. Ne-am așezat acolo cu mai bine de o oră înainte, să putem privi și simți ce înseamnă o atmosferă ca de corridă.

IMG_20160826_170718.jpg IMG_20160826_170832.jpg IMG_20160826_164215.jpg
Prima etapă a fost Chamonix – Saint Gervais – 21km, în care am alergat alături de Gabor. Am mai și povestit, era doar începutul, încălzirea. Gabor era ușor mai lent pe coborâri, dar aveam ritm bun. La Saint Gervais am ajuns cu câteva minute întârziere față de grafic, 2h50min față de 2h45min.
A venit a doua etapă, în care am alergat cu Gabor, dar nu cot la cot. De fapt el avea o țintă de timp mult mai rezonabilă, de 40h, nu 34h ca și mine, așa că nu avea sens să se grăbească mai ales la început. Era important pentru amândoi să avem ritmul nostru, mai ales pe coborâri e o solicitare suplimentară să mergi mai încet, să frânezi după ritmul altuia. Așa că am preferat mici pauze în vârfuri sau pauze suplimentare la PA-uri, deci să poți face și ceva util în așteptare. Așa ne-am înțeles, să ne anunțăm când încetăm să mai mergem împreună, să nu ne stresăm și să alergăm ca iepurii unul după altul. A fost fain, mi-a făcut plăcere să alerg împreună cu el, cel puțin pe distanțe scurte-medii suntem apropiați ca nivel. La 7500 a mers foarte bine.
La refugiul Croix de Bonhomme, km45 știam deja că va urma despărțirea. Urma coborâre. La Les Chapieux, km50 ne-am strîns mâinile și ne-am urat succes.
Porneam în cea de-a treia etapă, de recuperare timp, cu bun simț, dacă se putea. Din păcate euforia vitezei pe coborâri mi-a creat o febră musculară de care nu am scăpat până la sfârșit. Ce să-i faci, din când în când mai ești copil. Am luat doar o jumătate de aspirină o dată, mi-a făcut bine, dar cum nu mai luasem nu am vrut să fac experimente chiar acum, am mers pe siguranță și mai lent.
Știam că sunt în urmă față de grafic, n-am avut răbdare să mă uit cu cât. Acum știu: 8h25min față de timpul estimat de 8h05min. Toți din lista mea au fost mult mai iuți decât calculul hârtiei, sub 8h, deși terminaseră unii în 35-36 ore.
Astfel că am început aventura de unul singur destul de tare. Urma urcare. La Col de la Seigne aveam 10h41min față de 10h26min, recuperasem chiar mai mult decât se vede pentru că la punctul precedent am și stat să aștept. Ajunsesem pe poziția 633, cu peste 100 poziții recuperate.
La Lac Combal, km67, după coborâre, începusem să-mi simt mușchii și a trebuit să o iau mai încet. Coborârile erau și abrupte, cu bolovăniș, și mai ales spre Courmayeur m-au liniștit cu totul, fiind numai trepte de pământ separate cu lemn sau rădăcini. Și asta kilometri întregi, până aici coborând peste 4000m diferență de nivel.
Poze de pe traseu făcute de mine:
IMG_20160827_150820.jpg IMG_20160827_150832.jpg

La Courmayeur am intrat în etapa a patra și ultima: alergarea și mersul să rezist la infinit, indiferent de ce urma. Eram la km80, poziția 547, 15h14min de la start, dar la aproape 2 ore față de țintă. A durat ceva și să-mi iau bagajul, să-mi schimb șosetele, să-mi schimb bateriile la gps, să-mi iau altă pungă de mâncare etc. Dar aveam șanse la 36ore.
Până acum mă lămurisem de niște aspecte diferite și față de TDS. Coborârile erau mai solicitante, nu era atâta drum de țară la vale. Concurenții din jur erau foarte liniștiți, nu făceau gesturi în plus. Alergau foarte economic, nu tare dar constant.
M-a distrat o femeie, probabil englezoaică, care se plângea că i-e somn. Era cu un grup. I-am sugerat să cânte, ceva simplu. 🙂 Așa am făcut și cu Gyongyi la Propark mai apoi. Am cântat “un elefant se legăna”. Infantil, dar ține faza. Cântam în studenție tot felul de cântece simple și repetitive când eram obosiți în excursii și ne prindea noaptea, țin minte și acum coborârea de la Vârful lui Pătru la lacul Oașa, unde ocolirea ni s-a părut interminabilă. O prietenă chiar a vrut să traverseze înot lacul, iar un coleg tot dădea în gropi până ne-am dat seama că umbla pe întuneric cu ochelarii de soare. 🙂 Nu mi-a venit în minte cum să-i dau exemplu, dar un prieten de-al ei i-a dat unul. Ne-am mai întânit de vreo 3 ori până la final, ne recunoșteam chiar dacă era noapte.
Un lucru care pe mine (și nu numai) mă termina psihic era ocolirea. Nu eram singurul afectat. Ajungeai la localitatea de destinație dar nu o luai direct spre punctul de alimentare, ci ocoleai pe poteci localitatea până ajungeai aproape. E drept că nu încurcai astfel deloc circulația, dar mai dura peste o jumătate de oră să ajungi.

Totdeauna pauzele lungi strică. Mi-a fost greu să ajung la refugiul Bertone după Courmayeur. S-a făcut și foarte cald. Mă străduiam să merg cât mai bine, dar fără mișcări suplimentare. De febră musculară scăpam temporar după ce se obișnuiau mușchii cu coborârea, și asta însemna să fie cel puțin jumătate de oră de mers la vale.
La Champex Lac, km122, aveam 25h46min, poziția 530. Era de ploaie, se vedea în depărtare, și începea să picure. Urma din nou noapte. M-a prins ploaia cu tunete și fulgere sus, pe La Giete (1884m altitudine). Și beznă. Mai vedeam luminițe de la concurenți departe, dar în rest pe lângă mine pustiu. Cred că mulți se opriseră, fulgera pe lângă mine. N-aveam ce face, n-avea sens să mă întorc. Noroc că traseul nu mergea chiar pe creastă, ci sub ea, mai erau și conifere din când în când, mă bucuram când le vedeam. Am umblat foarte încet, aplecat, cu bețele târându-le după mine. Am văzut acum că am avansat până pe poziția 458, dar asta pentru că eram cam singurul nebun pe sus. Deja trecuseră 29 ore. Foarte bine mi-a prins echipamentul obligatoriu care era de calitate. Mi-am luat și suprapantalonii la refugiul Bovine de după Giete.
Poze de la organizatori:
34227110.jpg 34181473.jpg 34220802.jpg 34201966.jpg

Apoi vremea s-a calmat, s-a făcut frumos. M-am întâlnit cu Bogdan Petruțu la Vallorcine, cu 20 km înainte de finish. Mi-a dat o pastilă de săruri și două de BCAA  (mulțumesc), dar de senzația de somn n-am scăpat. 🙂 Pe urcarea de La Tete aux Vents, abruptă, era să pic o dată, noroc cu bețele. Pășeam atât de rar și legănat că mi se făcea somn. M-am consolat că măcar ajung pe ziuă și o să-mi iasă pozele bine la finish. De această dată n-am fugit ca nebunul la linia de finish, să dau timp la fotografi să se așeze. De altfel organizatorii au pus linia tehnică de finish înainte, tocmai pentru a se putea bucura concurenții și cei din jurul lor de un final mai liniștit și eliberat de spiritul de competiție. Mulți așteptau să le vină prietenii, copiii, să treacă pe sub poartă împreună. Am încheiat pe poziția 470 la general, 182 la categoria V1H, cu un timp de 38h58min. Am fugit cât era necesar să termin sub 39 ore. Din 2555 de concurenți au încheiat cursa 1468.
L-am așteptat apoi pe Gabor, a terminat și el cu bine sub 42 ore, n-am reușit să-i fac o poză mai bună, am uitat să-l avertizez să nu se grăbească. Felicitări la românii noștri, și la finisheri și la cei care au fost nevoiți să abandoneze. Când încerci să te autodepășești se întâmplă să nu reușești, dar asta pentru că ai vrut mai mult.

Împreună am plecat apoi la Saint Gervais să ne odihnim. Mulțumim prietenilor români care ne-au însoțit la finish. În rest atmosfera a fost deosebită, acolo toată lumea din localități pune suflet la acest eveniment, am și spus în glumă că scoteam un timp mai bun cu o oră dacă nu spuneam de sute de ori “merci” la strigătele lor de “allez” și “courage”.
Ca o concluzie, la cursele foarte lungi am să-mi pun mai mult sandwichuri decât batoane. Efectiv asta am tot căutat la punctele de alimentare: pâine, salam, caș, supă caldă, cola. Și cel mai greu și periculos e drumul spre casă cu mașina, după atâtea ore de nesomn. Cursa am terminat-o cu bine, iar după ce am dormit suficient n-am avut nici o problemă iar la Propark Adventure n-am ajuns să am slăbiciuni evidente, atât că … evitam mișcările inutile.

La finish:

34194688.jpg

Regretul meu a fost că am dormit așa de bine că m-am trezit după premiere. Nici anul acesta n-am reușit să ajung, deși acum eram pe “partea bună” a tunelului. Mai trebuie să mă duc o dată.
Traseul meu, parțial, că m-a lăsat și gps-ul, așa am fost de lent. Lipsesc vreo 5h, 20km și 1000m diferență de nivel.

Top

 3.
Propark Adventure

Le pun împreună cele două concursuri. Prea seamănă ca efort. Să fac două introduceri? Nu-i cazul.

2016-09-02 07.49.27.jpg

Sunt însă și diferențe. Mari. Pentru că Propark Adventure e un concurs pe echipe. Minim o fată. Și e greu, anul trecut echipa mea a abandonat – Iezerele Cindrelului. Am avut și probleme tehnice la o bicicletă care oricum făcea irealizabilă încadrarea noastră în timp.
Acum a fost altfel. Mai întâi am încercat să mă lipesc de cineva cunoscut, de un prieten. Știam că Dan Jecan, care și el participase în altă echipă anul trecut și abandonase, era deja înscris. Ne știm de la CAR Universitar Cluj. Băiat de treabă, liniștit, obișnuit cu muntele, alpinist. Nu e el fan concursuri, nu l-am văzut participând la alergare sau bike, dar sunt lucruri mai importante decât acest aspect. Apoi a venit alături de noi Dan Lupșa. El e bun, uneori prea bun și e riscul că se plictisește. Dar mai important e să știi cu cine ai de-a face. 🙂 Am fost cu el la 4 Munți, ne-am înțeles, am mers bine împreună, chiar pe podium la categorie. Așa că știam că va trebui să-l lăsăm să povestească cu fetele de pe la punctele de control. 🙂 Și apoi a venit bomba: Gyongyi. Fata. Ea mai lipsea, nu știu cum de s-a hotărât și cum de-a vrut cu noi. Adică e foarte bună, orientaristă, hotărâtă, nu-i din aluat obișnuit. Și așa a luat naștere Pietrosul Rodnei, numele fostei echipe a lui Jecan. Mie-mi plac Rodnei… și toți munții din țară.

Ne așteptam la ceva greu. Adică dacă pui un termen limită de 50 ore e greu de crezut că scapi doar cu o noapte nedormită. Foarte secretoși organizatorii. Și frumos numele localității de … instructaj – Babarunca – județul Brașov. Apăi chiar putea fi startul oriunde în țară la ce munți am străbătut, se vede pe diploma noastră de locul 4: Piatra Craiului (startul pe bike până la urmă a fost din Zărnești), Iezer-Păpușa (trailul), Leaota, Bucegi, Baiului și Neamțului (finishul a fost la Babarunca).

Și încă ceva: nu poți spune că faci așa ceva de fun. N-ai cum. Adică numai dacă chiar ești masochist cu acte în regulă. Atunci e simplu, nu trebuie să gândești prea mult, trăiești doar clipa. 🙂 Pentru restul lumii, la care plăcerea se transformă încetul cu încetul din cauza oboselii și problemelor fizice într-o luptă cu tine însuți, totul funcționează pe bază de motivație și voință. Și mai ales să te gândești că ești în ECHIPĂ.
Mai jos sunt detaliile legate de traseu, ca de obicei fiind obligatorii doar trecerea pe la punctele de control în ordine și efectuarea probelor speciale unde era cazul, altfel erai penalizat cu timp de staționare.

IMG_20160907_103620.jpg

IMG_20160907_103629.jpg

Noi aveam un mare avantaj, fata. Ea se descurca singură. Și mereu cu gps-ul în mână. Doar pe urcarea de Leaota puțin am ajutat-o (mai ales Lupșa) la împins bicicleta. Dar a fost doar o demonstrație scurtă, câțiva zeci de metri, să vedem că suntem o echipă. Dar condițiile noastre inițiale nu arătau prea bine și de aceea nu avea sens să pomenesc sau să-mi doresc prea mult un podium. Și nu neaparat din cauza concurenței, care era puternică – cu echipa Grind “a lui Luci” care după ce-am văzut punctele de control era clar în mediul lor, echipa Vulcanii Noroioși “a lui Roșioru” care câștigase anul trecut (acum era cu Iulia Găinariu în componență), a echipei EcoXtrem “a lui Hajnal” și celelalte până la 21, ci mai ales din cauza noastră, a băieților. Noi toți aveam câte o problemă fizică reală sau potențială: Jecan era în refacere după o căzătură la alpinism și la vale nu se putea pune problema de alergare, Lupșa trebuie să aibă și el grijă, iar eu eram după UTMB, abia marți ajunsesem în Cluj după un drum în care condusesem peste 1700km. Mă simțeam odihnit, dar așa se spune că te simți bine înainte de moarte. Nu se știe niciodată. Clar era un lucru: nu puteam spune “hai să”, doar mă puteam baza pe experiența lor și să am încredere că toți vom merge cât putem de bine, iar dacă cineva rămâne în urmă e pentru că așa e mai bine. Pentru toți.

Îi mulțumesc foarte mult lui Suni că a fost alături de noi ca suport. A renunțat chiar la triatlonul de la Sfântu Gheorghe la care trebuia să participe duminică. Acum, la sfârșit, sper ca toți coechipierii și el sunt mulțumiți de ceea ce am făcut, de cum am fost ca echipă. Eu sunt mulțumit. Că am fost buni sau nu, asta pot spune ceilalți, concurenții noștri. Poate le-am dat ceva emoții, eu m-am străduit. 🙂 Am încheiat pe locul 4, în 49ore și 28min, adică în timpul regulamentar inițial. Pe ultima urcare spre pasul Predeluș asta ne-am propus. Cum am avut motivație s-a văzut…

2016-09-02 00.36.44.jpg 2016-09-02 00.36.41.jpg

A contat foarte mult ”pierderea” a 3-4 ore de somn din noaptea dinaintea startului. Am făcut ședință cu privire la viitorul traseu și vreau să spun că așa a rămas. Cu o singură răzgândire, dată de condițiile din acel moment și de … o ultimă încercare. Meritul traseului este aproape în totalitate a lui Suni și a lui Gyongyi. Eu doar mi-am pus coordonatele PC-urilor pe gps și am spus “da” ca la nevastă. 🙂

S-au adunat mulți km – 282km, 8500m diferență de nivel, din care 56km și 3000m au fost la trail.


Nu voi face o descriere a traseului ales, sunt convins că știu alții mai semnificativ să o facă. Mai bine insist pe partea romanțată. Și se vede și pe trackuri, iar dacă sunt unele întrebări sigur răspunsurile sunt anticipabile.

14141608_1256700267697771_3327909323327901956_n.jpg

Prima parte de bike ne-a purtat de la Zărnești la Peștera Liliecilor – PC1. Acolo am intrat cu Jecan și am luat o poză cu un liliac. Brrr… cică o specie de noapte. Adică e specializat… Cum și ceilalți circulă noaptea, bănui că ăsta e muma lor, noaptea nopții și coșmarul coșmarurilor. Și unii îi iubesc. 🙂 Am poză cu el dar n-o pun, să nu speriu blogul. A, da, am vrut să scap de intrare în peșteră și să fac o ambuscadă, să fur hârtia de la cei care deja se întorceau. Erau însă scrise cu număr de echipă.

14289831_1223141011070984_6355471228304544536_o.jpg 14241492_1223141791070906_1447633400413816401_o.jpg

La PC2 Dâmbovicioara a avut loc identificarea arătării din peșteră și proba specială de arhitectură din zonă. Am avut de identificat o casă după cum a fost construită, să le spunem numărul, Dan Lupșa a găsit-o, pe bike.

2016-09-02 12.07.26.jpg 2016-09-02 12.07.25-1.jpg2016-09-02 12.10.33.jpg

Podu Dâmboviței a fost PC3. Am mers de data aceasta fluent, ne acomodasem unii cu ceilalți și deja am avut câteva învățăminte de tras. Aici am trecut la trail.

La PC4 Poiana Pietricica am avut de identificat niște frunze specifice. Cred că le-au mâncat animalele din zonă, că noi 2 din 7 nu am găsit. Am preferat să fim penalizați cu 2x5min, că tot era timp de masă. De fapt de la început spusesem că concursul acesta de aventură se poate transforma ușor în concurs de cine doarme mai mult dacă nu trecem probele speciale. Chiar am făcut niște calcule. Nu știu sigur dacă ne mai puteam încadra în timp, dar sigur ne puteam îngrășa. În orice caz aici a ieșit Jecan la rampă, a dat două răspunsuri corecte la întrebările băiatului creț care ne-a povestit și de arii protejate la Babarunca. De acum preventiv am să trec pe trotuarul celălalt când văd vreun brunet creț pe stradă, să nu-mi pună întrebări. Dar acum știu că măcrișul nu are toxine (la cât am mâncat, cred) și că molidul e specia dominantă în zonă. Practic, degeaba cauți plante prin pădure, trebuie să te uiți prin poieni dacă vrei ceva deosebit.

Am ajuns și la PC5 Șaua Funduri. Conform fișei de concurs, aici urma să fim informați dacă următorul punct e Vărful Păpușa sau e un punct mai jos dacă vremea e neprielnică. Lozul a fost câștigător, meritam după atâta lene din noi să urcăm pe Păpușa. Am urmat triunghiul roșu și am ajuns în valea Dâmboviței. Iar Dâmbovița…

Până la Vârful Păpușa am urcat în neștire. Ne-a prins noaptea, așa că a fost bine că la întoarcere urma să avem aproape același traseu. Au fost peste 5 ore trecute de la PC5 la PC6 Păpușa, mai precis de la ora 15:42 la ora 21:13. Acolo oamenii au fost bucuroși de oaspeți, nu mai văzuseră fețe umane de ceva vreme. Am făcut și poze.

IMG_20160902_211512.jpg IMG_20160902_211450.jpg

Și în sfârșit am ajuns la Podu Dâmboviței PC7. Gata cu trailul. A fost lung drumul, aveam interzis la alergare, doar era la vale. 🙂 Am avut și aici o probă specială, am identificat dintr-un puzzle o specie de cerb. Denumire în latină. Și apoi am avut liber la echipare. Ceea ce am și făcut. Cred că am băgat puțin în sperieți concurența aici, dar noi nu am plecat practic din Podu Dâmboviței la ora 1:30 ci la 5:15. Cam mare pauza, ne-a costat. Oricum eu n-am putut dormi, nu pot dormi până nu duc o treabă la capăt. La partea asta mai trebuie să lucrez, la pauze. N-am dormit deloc nici la UTMB. Adică cele 39 ore plus că startul a fost vineri la 6 seara și înapoi la pensiune am ajuns la ora 14 duminică.

2016-09-03 01.32.48.jpg2016-09-03 01.47.32.jpg

Dacă până aici pot spune că traseul a fost greu, de aici am făcut la push bike într-o veselie. Adică pentru știm noi cine, a fost chiar fun. Îmi place Leaota la nebunie, la 4 Munți anul acesta am avut-o de urcat dar era în sens invers. Ai de urcat, dacă nu faci pauze sigur îți zboară toate gândurile din cap, bune sau rele. Scapi de toate. Acum mă uitam pe trackul din iunie și cu jind la vale, pe unde cu plăcere aș fi schimbat sensul. Am ajuns și la PC8, aproape de vârful Leaota, la intersecția dintre muchia Leaotei cu Militarca. Aici altă probă specială, pe care am trecut-o ireproșabil. Au fost întrebări sigur crețe legate de suprafața pădurilor, de munți etc. Aici în sfârșit mi-am putut ajuta coechipierii, mai știam și eu câte ceva, plus că am fost la ședința de la Babarunca unde ni s-au dat niște informații. Iar eu numere pot ține minte, nu trebuie să aibă logică, deși ajută. Era deja ora 10.44 dimineața. Concurența noastră avea ore avans în față, iar de cei din urmă nu ne făceam probleme.

Cică așa se obișnuiește în Șaua Strungulița, vezi Bike 4 Mountains și poza de mai jos.

14215781_1084051194976691_1707150625_o.jpg

N-am crezut că ne poate lua peste 5 ore să ajungem la Bolboci la PC9 – ora 16.06, dar viața bate filmul. Dacă așa scrie pe hârtie așa este. Mai că eram îngrijorați că nu prindem proba de caiac în timp util. Am făcut echipă cu Lupșa pentru cele 3 repere mai îndepărtate și au rămas Gyongyi cu Jecan pentru cele 2 mai apropiate. A avut o logică alegerea aceasta, de fapt au fost mai multe motive. Și acum consider că a fost bine așa.

2016-09-03 16.39.49.jpg

2016-09-03 17.12.31.jpg

La ora 17.13 ridicam ancora spre PC10 grota Sfânta Ana – Sinaia, Bucegi. Am făcut proba de rapel la crepuscul, aproape noapte și am plecat la ora 20.35.

2016-09-04 00.54.56.jpg2016-09-03 20.09.54.jpg

2016-09-03 20.19.32.jpg

PC11 a fost stâna din munții Baiului, se modificase traseul și punctul se mutase mai jos, nu pe vârful Baiul Mare. Și se schimbase și limita de 50 ore, se mărise cu vreo 3 ore, până la ora 13 duminică. De întrebări scăpasem, nu mai erau probe speciale. Se pare că am mers bine. Ora 23.40 am bifat trecerea. Eram la aproape 2 ore de echipa EcoXtrem, mai aveam șanse, dar trebuia să schimbăm ceva. Totul sau nimic. Și acea schimbare a fost traseul. Singura schimbare față de ceea ce stabilisem cu “da” înainte de start.

N-a funcționat pentru că trebuia să mergi. Bine, adică ca la șosea. Dar am încercat. Noi am luat-o prin nord, Clinciu prin sud. Aceeași logică în spate, motivele ușor diferite.
La somn în municipiul Săcele:

IMG_20160904_034247.jpgIMG_20160904_034143.jpg

Când urcam spre pasul Predeluș PC12 ne-am întânit cu Hajnal și ai lui. De aici încolo a contat motivația cu timpul sub 50 ore. Pentru că puteam.

Au încheiat oficial concursul 6 echipe. Bravo învingătorilor! Și felicit în continuare toate echipele participante, nu contează unde au ajuns. Anul viitor vor dori să deslușească mai multe probe speciale. Și la mine a funcționat anul acesta. Și mă bucur că echipa Iezerele Cindrelului a ajuns așa departe și a încheiat pe locul 9, când coboram de pe Păpușa ne-am întâlnit, ei urcau spre bucuria câinilor. 🙂 O parte din inimă mi-a rămas la acea echipă atunci, așa cum o parte îmi va rămâne alături de Pietrosul Rodnei.

Și am ales Marathon 7500 ca premiu pentru anul viitor. Așa, ca să se știe! 🙂

IMG_20160905_100318.jpg IMG_20160905_085520.jpg IMG_20160905_085454.jpg 14183780_1259218070779324_4735222476783677249_n.jpg 14222233_1259218560779275_4019365212820428378_n.jpg 14215212_1084051141643363_2099675622_o.jpg 14233384_1084051444976666_757500749_o.jpg 14192537_1259218150779316_4305042472561848612_n.jpg 14191903_1259218227445975_1277398770097908012_n.jpg

Totdeauna las un spațiu în timp când scriu despre un eveniment ca să fiu mai lucid, cu atât mai mare cu cât sunt mai obosit. Acum pot spune că mi-a plăcut chiar dacă am avut de împins mult bicicleta, că am avut de învățat și că oamenii de la această competiție sunt deosebiți, indiferent din care parte privesc concursul. Și anul viitor sper să ne reîntâlnim și să aibă în continuare inspirație pentru probele speciale. Și tot ca o concluzie, lăsând la o parte prima parte de bicicletă care a fost mai ușoară pentru că am fost și mai odihniți, toate celelalte treceri de la un punct de control la altul pot fi considerate concursuri în sine de trail sau MTB, unele chiar grele, gen maraton.

Mulțumesc coechipierilor pentru efortul lor, pentru timpul petrecut alături de mine. Dacă dintre voi doriți să scrieți aici câteva cuvinte, m-aș bucura. Să ne vedem cu bine!

Top

 4.

14233782_1084051241643353_1893629903_o.jpg

Mai jos sunt cuvintele scrise de Gyongyi despre cursă, mulțumesc!

Ai avut o vara incarcata. Cum spuneam si pe traseu, nu stiu cum puteti face atatea concursuri ultra. Felicitari pentru rezultate!
Frumos ai descris Veze concursul Pro Park Adventure, realist pe fiecare sectiune de parcurs, doar ca ai exagerat un pic in ceea ce ma priveste pe mine. Nu am fost nu stiu ce, stiti si voi cat m-ati ajutat in sus spre Leaota, in zona no bike! unde ne-au trimis organizatorii cu bike 🙂 , mi-ati legat bicicleta (Dan Lupsa si cu Veze) de a voastra si eu nu trebuia sa o imping pe cativa km, doar sa o tin sa nu se imburde… M-a ajuat enorm ca sa-mi revin si sa pot merge mai departe. Spre Papusa la trail la fel, eram foarte jos cu bateriile dupa ce am grabit pasul catre stana salvatoare. Aici Dan Jecan si cu tine Laurentiu ati stat si ati mers la pas moale de tot in urma mea si m-ati ajutat sa ajung pe Papusa. Ti-am gatat gelurile si apele si sandvichul lui Dan Lupsa 🙂 . Dan Lupsa mi-a luminat drumul cu frontala lui din lateral pe toata coborarea de la CP11. Etc.
A fost o echipa buna spun si eu. Echilibrata. Nu ne-am certat. L-am avut langa mine pe puternicul Dan Lupsa, pe istetul si calmul Dan Jecan si pe cel “cu de toate” bune pentru un astfel de concurs, Vezentan Laurentiu, care tace si face 🙂 , te sprijina la greu si ce e cel mai important, merge. Ca asa cum arata si track-ul, e mult de mers si pe Suni baba 🙂 , el ne-a ajutat cu planuitul, eu doar am executat.
Eu nu pot sa spun nici azi ca mi-a placut 🙂 , prea greu pentru gustul meu, iese din categoria sport pentru mine, asa-numita “bomba” nu s-a recuperat nici pana azi. Dar ce pot spune e ca daca asta am zis ca facem, atunci a fost bine cum am facut noi toti. Si asta mi-a placut. Multumesc coechipierilor si lui Veze ca m-a chemat si ne-a adunat laolalta.
Nu mai merg niciodata! 🙂 )

Top