Search Results : propark

Jun 062017
 


Așa s-a întâmplat, de ziua mea am fost la un concurs ProPark Adventure – 1-4 iunie 2017.  38h50min a durat aventura noastră (spre comparație, la UTMB anul trecut timpul meu a fost de 38h58min pentru 170km cu 10.000m+ diferență de nivel), a echipei Cheile Turzii, care a început în dimineața zilei mele de naștere – 2 iunie. Startul a fost la sediul administrației rezervației naturale Vânători Neamț, locul unde au fost și colegi de-ai mei de la “Natură și Aventură” cam cu o lună înainte să filmeze … zimbri. Aștept să văd prin ochii lor zona… 🙂
Foarte fain concursul, greu că nu se poate altfel, am pedalat, vâslit și am alergat aproximativ 217 km prin Munții Stânișoarei, Ceahlău… N-am dormit, dar dacă intram mai mult în a doua noapte era musai.

La rece, fără polologhie, cam așa a fost:
Strava flyby – parcursul echipelor care și-au încărcat trackurile – Flyby
Rezultatele oficiale

PeStrava.jpg

traseul nostru pe Strava
Din rezultate reies mai multe trasee, obligatoriu a fost atingerea CP-urilor, la unele din ele fiind și probe speciale, ca de obicei. Deosebirea față de anii precedenți a fost că dacă nu ajungeai în anumit interval de timp la un anumit CP (în cazul de acum – CP4 care a fost și CP14 și CP16 – Hangu, lângă cel mai mare lac de acumulare din România – Izvorul Muntelui – Bicaz și al doilea din țară ca suprafață după Razim de lângă mare) nu erai descalificat, doar redirecționat pentru a parcurge trasee mai scurte. Nu puteai traversa lacul noaptea. De aceea apar în clasament traseele B, D … A fost mult mai bine așa. După cum spunea Suni, noi, care am încheiat pe locul 2, am reușit să ajungem aici doar cu 2 ore înainte de timpul limită de la CP4 (hai să zicem că nu chiar 2h), ceea ce e elocvent că n-a fost ușor, probele speciale au răpit ca de obicei un timp important și o mică rătăcire te putea împinge ușor dincolo de timpul limită pentru a putea parcurge întregul traseu.

Mai reiese de pe Strava că noi am avut (din cei afișați) traseul cu parametrii cei mai buni: cel mai scurt și cu diferența de nivel cea mai mică – 216km cu 6700m diferență de nivel. Mulțumim Suni și Voichița pentru ajutor! E drept că n-a fost ușor, am străbătut la lăstărișuri prin păduri… și nu era pe plat. Vorba lui Suni “Aici trebuie să fie drum” am crezut-o sincer. Eu pot spune acum, după ce am cosit cu bicicletele prin păduri, că exprimarea corectă este “Acum este pe aici drum” sau “După voi va fi drum”.
Noi am încheiat pe locul 2 în spatele echipei Fodorilor – “Avenul Piciorul Boului” și în fața echipei “Grind” a lui Luci Clinciu. Pe locul 4 a fost “Munții Țarcu” a lui Alin Ciula și pe 5 “Vulcanii Noroioși” a lui Roșioru. Celelalte echipe, până la 14, au parcurs trasee scurtate. Am plecat în varianta cea mai fericită cu șansa a patra la drum, considerând ca principali favoriți: Grind, Vulcanii Noroioși și Avenul Piciorul Boului. M-am distrat și eu de gluma cuiva de pe FB, când sosiseră primii Fodorii: “Da’ restul boului când vine?” Puteți citi ce au scris Hoinarii aici, iar dacă sunteți mai sensibili, puteți ajunge la o lectură normală dacă scoateți cele două cuvinte, unul începe cu “c” și celălalt, evident, cu “p”.

Noi am fost o echipa echilibrată, hotarâtă și cu oameni care țin la greu fără să comenteze și care s-au ajutat unul pe altul când era nevoie.
Mulțumesc în primul rând lor că s-au străduit să-mi facă viața mai ușoară 🙂 – Simon Gyongyi, Vlad Sâncrăian, Ionuț Silinc!
Mulțumesc echipei de suport care ar fi vrut ca tot timpul să fie alături de noi și să ne dădăcească, au pus mult suflet! Ne-au ajutat enorm în alcătuirea traseului … ideal, prin lăstărișuri și râpe. 🙂 Baba – Simon Suni Andras , Voichița Bodea și Dan Lupșa. Foarte buna organizarea, știu că le-a fost extrem de greu să coordoneze atâtea puncte, probe speciale… Felicitări și sper ca Propark să continue an de an – au arătat în cei 3 ani când am fost participant (în echipele Iezerele Cindrelului, Pietrosul Rodnei și acum cu Cheile Turzii) că în spatele concursului e o echipă de organizare bine închegată, cu oameni pregătiți. Știu că au anunțat ca aventura va continua la 2 ani, dar să lăsăm greul de acum să treacă și hotărârea să se ia după Marathon 7500, în scurtele clipe de odihnă pe un val de optimism. Mulțumesc Dan Lupșa pentru alegerea ta, știu că ți-a fost extrem de greu să renunți din motive medicale la locul din echipă. Mulțumesc cu atât mai mult cu cât tu l-ai găsit pe Ionuț și apoi ai ținut neaparat să vii alături de noi ca și suporter la concurs!
Mulțumesc voluntarilor că s-au angajat la așa ceva, pentru ei a fost un efort extrem care a durat mult mai mult decât efortul nostru, al concurenților. Pot să spun că ei sunt dintre cei capabili să ducă această aventură până la final și ca și concurenți. I-am văzut pe o parte din ei anul acesta la Maraton Bucegi și probabil am să mă mai întâlnesc cu ei la 7500.

IMG_20170604_232141.jpgIMG_20170604_232945.jpg

IMG_20170605_002600.jpg

Mulțumesc pentru încurajări, pentru tot! Am avut o zi de naștere mai lungă, de peste 50 ore dacă pun la socoteală și pregătirea din noaptea precedentă. 🙂
Un pahar de șampanie din partea mea, să ne ajute pe toți să trecem cu bine zilele acestea grele și frumoase! 🙂

Cursa noastră

Pfui! 18 puncte de control, va fi greu sa scriu despre toate. Harta. Am primit-o, o prima impresie – mult mai compact ca anul trecut traseul, fără a ajunge mai departe de Ceahlău. Practic, MTB în Stânişoarei, apoi trecem lacul Bicaz cu caiacul şi ajungem la trailul din Ceahlău. Şi apoi, înapoi, caiac şi MTB până la finish. Să vedem dacă va fi mai uşor, doar anul trecut s-a plâns lumea… Anul trecut am făcut peste 270km, acum … au interzis posibilitatea de a folosi drumurile naţionale.

2017-06-01 22.43.58.jpg2017-06-01 23.09.49.jpg

Părţi din hartă
Am făcut tot posibilul să-mi revin după Maratonul Apuseni din 27 mai. Nici n-am apucat să spun câte ceva despre maraton, eram epuizat, cu febră şi tuşeam non stop. Mă prinsese probabil o răceală după ce marcasem pe ploaie traseul de family si băusem ceva rece, în orice caz la maraton nu mă simţeam bine, speram să-mi revin după primii kilometri de încălzire şi la început chiar aşa a fost. Atâta că trebuia să mă hidratez şi apa nu-mi făcea bine: răguşisem, nu mai puteam vorbi, nu puteam tuşi, respiram greu, iar treaba asta avansa, la urcări n-aveam aer. În fine, spre sfârşit fugeam tare doar dacă era panta mai abruptă, că oricum nu era lungă şi cumva mai îmi ţineam şi respiraţia. N-am scos un timp rău – 5h31min, 33 general şi 8 categorie, dar sub timpul de anul trecut de 5h07 min. Ziua următoare era musai să merg în drumeţie, aşa că luând paracetamol, nurofen şi alternându-le am trecut şi acest hop. Apoi, zilele următoare cum ajungeam acasă cum mă duceam în pat şi acolo îmi duceam veacul. Ajunsesem să mă târăsc şi-n pat… Dar a trecut, minus tusea, cumva la limită – eram stresat că voi fi o povară în echipă.

Planuri… nu e mult de spus. Era clar că trebuia să fim în primele 8 echipe dacă doream ceva, pentru că doar primele 8 aveau posibilitatea să meargă pe lac cu combinaţia caiac rigid – caiac gonflabil. La caiac mă ştiu binişor, anul trecut am reuşit să fim cei mai rapizi la proba respectivă (cu Lupşa în tandem). Am tot verificat echipamentul obligatoriu, am avut echipamentul de echipă, plus ceva cordelină de tras şi … două foiţe. Nu ştiu de ce, dar aşa am considerat că trebuie. Ca să spun şi eu de mâncare, am avut pregătite batoane, am cumpărat 4 geluri să am şi eu, de gura lumii, plus că aveam ceva jeleuri. Mă bazam însă pe sandwichuri, am avut vreo 10, din are 5 la punctul de schimb de la Hangu. Ce am folosit: toate sandwichurile (am şi dat), jeleuri, 1 baton şi doar două geluri, unul doar pe jumătate. Şi la Istria la ultra mai mult sandwichuri am mâncat, va trebui să vând batoanele până nu expiră.

2017-06-02 07.28.56.jpg2017-06-03 05.38.24.jpg

18837070_1500846446633771_9080581335908409506_o.jpg 2017-06-04 23.46.37.jpg

Primele două CP-uri – Schitul Sihlei şi Mănăstirea Agapia Veche au însemnat acomodarea cu coechipierii, stabilirea unui ritm care să ne mulţumească pe toţi şi pe care să-l putem duce la nesfârşit. Momentan băieţii eram mai tari, aşa că am început să folosim cordelina, traseul nu prezenta porţiuni tehnice deosebite. Ne menţineam la început cu greu în primele 5-6 echipe, iar Fodorii erau singurii care luaseră avans mai mare. La Agapia Veche am avut prima probă specială, în stilul celei de anul trecut – identificarea unei căsuţe cu arhitectură specifică, cu povestea ei. Noi am avut de găsit căsuţa cu liliac – a avut numărul 36. A durat ceva, noi ajunsesem se pare pe locul 2 şi am pierdut câteva poziţii în căutarea noastră. Realitatea e că anul trecut căsuţele specifice erau împrăştiate prin sat, nu erau toate la drumul principal, iar noi am baleiat în coborâre şi câteva uliţe lăturalnice. Acum îmi pare rău că nu mai reţin ce simbolizează liliacul ca motiv popular în zonă, dar dacă aveţi curiozitatea… Din punct de vedere strict al competiţiei, deja se formase în jurul nostru un mic grup cu care aveam să luptăm în continuare – Grindul, Munţii Ţarcu, Vulcanii Noroioşi, la distanţă de peste 10 minute de Avenul Piciorul Boului. Ceilalţi nu erau nici ei departe.

02-drumetie-lacul-cuejdel.jpg

lacul Cuiejdel
La punctul CP3 – lacul Cuiejdel am avut din nou o probă specială, a doua. Frumos gândite punctele intermediare, toate aveau ceva de arătat sau erau deosebite, păcat că în Ceahlău am mers mai mult noaptea. Lacul Cuiejdel de exemplu e cel mai mare lac de baraj natural din Europa. Proba specială era din nou ceva întâlnit în anii precedenţi – identificare unor frunze din zonă pe baza unor poze. Ca să fie mai interesant, din 11 poze am putut elimina 3 pe care le consideram mai greu de găsit, urmând să căutăm restul de 8. Fiind arie protejată în jurul lacului, ne-am spus că nu degeaba şi-a răcit gura Tibi la prezentarea probei şi am pornit în căutare fix în direcţia opusă lacului, în pădure. Aici am văzut că sunt două tactici: una, ca a noastră, am cules toate frunzele mai deosebite într-un timp cât mai scurt, urmând să vedem ce mai lipseşte la faţa locului şi apoi să ne hotărâm ce facem – penalizare sau căutare. A doua, adoptată de Clinciu, dar pe care noi nu ne-o puteam permite pentru că nu cunoşteam aşa bine frunzele, era să cauţi fix ce frunze trebuie, ţinând minte pozele. Dura mai mult dar probabil scăpai cu penalizare mai mică. În orice caz noi am găsit din cele 8 frunze şapte, dar nu ne-am prins că noi trebuie să le aranjăm şi, din grabă, am pus invers două din ele pe poze.  Aşa că am avut de alergat 3x600m, nu erau bucle aşa că am şi urcat niţel pe o potecă. La final, acum când mă uit în clasament, s-au strâns tare rândurile în faţă, eram la 4 minute de Fodori şi mai rămăsesem 3 echipe în luptă directă pentru locul 2 – cu Grindul şi Munţii Ţarcu. Munţii Ţarcu începeau să fie deja o surpriză şi am început să ţinem cont de ei.

2017-06-02 14.21.22-1.jpg2017-06-02 14.21.20.jpg

2017-06-03 05.38.24.jpg 2017-06-02 14.21.23.jpg 2017-06-02 14.23.02.jpg

A urmat CP4 – prima întâlnire cu sala de sport din Hangu, unde urma să lăsăm MTB-urile şi să ne echipăm de trail. Practic între CP3 şi CP4 a fost prima dată când echipele au ales trasee diferite şi o parte din diferenţa de la CP4 reflectă şi greutatea traseului ales. Noi am avut de parcurs un traseu mai scurt dar pentru prima dată am avut de furcă cu desişurile de pe “drum”. Eram toţi ok, era doar începutul. Nu mă interesa locul nostru, mă bucuram că n-am avut evenimente şi suntem echilibraţi ca forţe. În clasament scrie că eram pe 2, la 36min de Aven şi cu aproximativ 50min în faţa urmăritorilor. Dacă totul mergea bine şi aveam şanse să încheiem fără să prindem a doua noapte, nu aveam de gând să ne oprim la somn pentru mai mult timp, doar la nevoie. În general la competiţiile de anduranţă nu dorm, iar pauzele lungi mă obosesc foarte tare. Dacă şi coechipierilor le convenea acest lucru era extraordinar, eu nu eram antrenat pentru … pauze, rar am poze la concursuri la PA-uri.

CP5 – prima traversare de lac – 5km. Ne-am înţeles şi ne-am aşezat în configuraţia Ionuţ – Veze caiac rigid şi Gyongyi – Vlad în gonflabil cu remorcare. Ştiam că gonflabilele sunt tare lente. Dacă nu era ok, urma să schimbăm perechile. N-am mers rău, trebuia să fim atenţi noi cei din faţă la direcţie şi cei din spate să nu ne “mute fundul” caiacului. La o căsuţă ne-au întâmpinat două femei simpatice în costume naţionale, invitându-ne să mâncăm sarmale. Aveau cu ciuperci, urdă (dulci) şi carne.

19023468_10207163002833100_8777894539967467945_o.jpg

18839755_10207163001793074_5517822942740726325_o.jpg 18922447_10207163002113082_805394115780241882_o.jpg

N-am mai mâncat cu urdă aşa că, deşi nu-mi era foame, am luat una. Apoi, fiind probă specială şi considerând că mai bine ne pricepem la sarmalele cu carne, am mai mâncat şi cu carne să simt ce conţine. Ce de ingrediente! N-am vrut nicicum să-i ascult pe Ionuţ şi Vlad cu dafinul (mama lui Vlad pune dafin în orice) şi cu mărarul (Ionuţ a văzut mărar), în plus n-am spus de cimbrişor şi uite-aşa ne-am pomenit cu 21 minute de penalizare pe care le-am executat la PC7 – rapel lângă cabana Dochia. Ce mai conţineau sarmalele? Carne de porc şi vită, orez, cimbru, pătrunjel, hasmaţuchi (specific), frunze varză, sare… Nu era borş, că şi aceasta era o problemă la alegere – dacă spuneai ceva greşit iar erai penalizat. Diferenţele s-au cam păstrat între echipe.

2017-06-02 13.48.22.jpg

lacul Izvorul Muntelui – Bicaz
Până la CP6 tot pe lac am vâslit de ni s-a acrit. Ionuţ se plângea că i s-au umflat palmele, ne şi gândeam ca la întoarcere să schimbe cu Vlad. Am şi avut în această tranşă peste 10km de vâslit. Eu n-am avut astfel de probleme, dar aveam ritm aproape dublu de vâslit şi nu puneam atâta forţă. Scopul e să întreţii deplasarea şi pentru asta era important să nu tot ajustăm direcţia, să fim cât mai cursivi.

Gata cu vâslitul, nu cred că a fost o echipă să nu se bucure că a scăpat parţial de o probă care ca durată se apropie de durata de MTB – noi am vâslit până aici cam 5 ore pentru 15km fără a socoti proba specială.

De la CP6 am avut doar … Ceahlăul. Nu mai era aşa problemă orientarea, punctele de control se puteau atinge urmând potecile. Dificultăţi în acest sens aveau să fie doar la întoarcerea la caiace. Intram în fieful alergătorilor montani, aşa că ne aşteptam ca Grindul să recupereze terenul pierdut şi să treacă oricând în faţă. Ne-am dezechipat (ca să nu-mi ud hainele de trail rămăsesem cu pantalonii de bike) şi am pornit spre Dochia, lîngă care ne aştepta CP7  cu proba specială anunţată – rapelul.

Ştiam că vom avea aproximativ 45km (s-au dovedit a fi 50km) de trail, dar nu mă aşteptam să dureze un maraton ceva mai lung … 14 ore! E drept că au fost şi probe speciale. Noi ne tot puneam problema – ce se întâmplă dacă ajung înainte de ora 5 dimineaţa mai multe echipe la CP13 (fostul CP6) unde urma ultima traversare de lac. Ei bine, mai bine ne foloseam neuronii la alte întrebări dintr-un viitor mai apropiat.

Multă urcare, fain Ceahlăul şi destul de sălbatic. Mai ales în iunie, cu atâta vegetaţie, totul e vesel. Noi, ca furnicile, ne duceam povara în spate. Eu îmi lăsasem doar un bidonaş de 330ml ca să am bagaj mai uşor, dar tot căram destule. Rucsacul lui Gyongyi cred că era cel mai greu, aşa că l-au mai luat în spate Vlad şi Ionuţ, alternativ. Într-un final am ajuns la rapel, deja aprinsesem frontalele. După probă şi penalizare eram în urma Avenului la o oră, Grindul recuperase puternic şi erau la 11min în spatele nostru. Munţii Ţarcu în schimb se depărtaseră spre 3h, la fel şi Vulcanii Noroioşi. Atunci habar n-aveam de diferenţe, dar ne întâlnisem cu Grindul – ei intraseră la proba de rapel pe când noi eram în timpul penalizării şi mâncam. Atâta ştiam, că trebuie să mergem, că probabil ne vom odihni înainte de a ne îmbarca. Ţăcăneală curată, ca la ultra.
Aici la rapel era să rămânem fără foiţa lui Gyongyi. A căzut într-o gaură de vizitare de peste 2m adâncime de la aducţiunea de apă. Mulţumim voluntarului care ne-a ajutat şi a scos-o cu un rest de tub Henko. Era leoarcă, dar era păcat să rămână, o studiasem înainte că mi se părea mai ciudată şi mai deosebită. Aşa că în continuare i-am oferit bucuros a doua mea foiţă la Gyongyi şi se pare că s-a îndrăgostit de ea – a purtat-o până la final.

Au urmat CP8 şi CP9 – adică bucla de Ceahlău pe la Văratec. Coborâre mai abruptă, potecă, apoi poiană, urcare uşoară şi lungă pe drum de ţară… Atât pot spune, că era noapte şi doar mergeam, creierul se odihnea.
Într-un final am închis bucla şi am intrat la Dochia – CP10. Ne-am întâlnit cu Roşioru, echipa lui urma să intre în bucla de Ceahlău. Prima oară când trecusem pe lângă Dochia nu intrasem. Chiar simţeam nevoia să mâncăm ceva cald, aşa că pe lângă ceai am comandat şi supă. Am răspuns şi la întrebările legate de ariile protejate, ca şi anul trecut – fără greşeală – proba 5 după socoteala noastră. Abia am apucat să mâncăm. Şi ne-au arătat cum funcţionează ceasul de penalizare, să ştim şi noi. Foarte fain, dar am dat şi sugestii. Nu mai ştiu ce au spus ai mei, dar contribuţia mea era legată de poze cu tipe în loc de numere, iar pe măsură ce scade numărul să se împuţineze şi hainele.

2017-06-03 07.50.45.jpg2017-06-03 07.51.48.jpg

2017-06-03 07.55.03.jpg 2017-06-03 07.55.23.jpg

în clipele de răgaz, somn
Aveam deja 19 ore de concurs, spre ora 3 dimineaţa. A devenit o himeră sosirea la ora 5 la caiace. N-am făcut mulţi paşi spre CP11 – Cascada Duruitoare şi ne-am întâlnit din nou cu Grindul ce urma să intre la Dochia. Mereu au rămas aproape de noi, practic la distanţă de o probă specială. De la CP11 la CP12 Cabana Fântânele am avut ceva de bălăurit, dar măcar eram fără biciclete. Ne-a cam prins somnul, dar ne-au mai activat câinii de la cabană. Pesemne le intrasem în consemnul de zonă, ce să faci dacă aşa e drumul!

Nu mai aveam decât să ne îndreptăm direct spre caiace. Acest direct a fost mai lung decât credeam, nu se mai termina. Ştiam noi un drum… Vechea poveste. Se făcuse dimineaţă. Am întâlnit un bătrân niţel cam surd la un schit care a vrut să ne deschidă să ne închinăm şi noi ca toţi oamenii. La Vlad îi pare rău şi acum că i-am răpit plăcerea asta… Noi restul eram preocupaţi să găsim drumul de Cerebuc, să terminăm cu ocolirea Ceahlăului. Ne-a ajutat omul, ne-a rugat să nu sărim gardul că-i prea greu şi să ocolim grajdul.

Şi iar caiac, suntem la CP13. Dar mai întâi, promisiunea e promisiune – 15 minute de somn pentru cine doreşte. Era plăcut afară. Cei din faţă tot la o oră.

Ne îmbarcăm şi pornim. Rămânem la configuraţia iniţială şi bine facem, Ionuţ nici nu se mai plânge de palme. Deja s-a obişnuit. Şi cu rapelul s-a descurcat foarte bine, deşi ne-a spus că-i pentru prima oară. Pentru că apa era liniştită şi nu era vânt, am ajuns cu toţii la concluzia că mai bine cei din gonflabilă se odihnesc. Păcat că era apă în caiac, că altfel ar fi putut să şi doarmă. N-am pierdut cine ştie ce din viteză, cei 9km i-am făcut în aproximativ 2h20min.

La Hangu CP14 aveam o oră jumătate în urma Avenului. Pornim în sfârşit pe MTB spre CP15 Poiana Largului. Auzisem că-i greu. Cred că organizatorii s-au gândit că lipsesc din traseul nostru porţiunile de push-bike mai serioase şi coborârile tehnice şi apoi toată lumea va comenta că e ingredientul ce lipseşte. N-au ştiut ei ce am ales noi! Aici s-a cam rupt filmul mersului într-un ritm constant. Vlad a început să aibă probleme, o combinaţie de lipsă somn, soare, push-bike direct după stat în caiac două ore. Ne-am mişcat încet, pe când urcam i-am văzut pe Hoinari. Deja aveau mare distanţă faţă de noi. Au câştigat o oră pe bucla CP14 Hangu – CP15 Poiana Largului – CP16 Hangu, ajungând la 2h30min diferenţă. Partea bună era că nu mai părea mult de mers, până în 40km, şi nu ne prindea noaptea. Asta iniţial, că apoi …

2017-06-02 14.45.03.jpg2017-06-02 14.45.36.jpg

De CP17 ce să mai spun… Nici nu mai ştiu cum îi zice. Probabil protecţie mentală, eu am obiceiul să uit ce nu-mi place. Undeva pe lângă Poiana Răchitelor. Raiul zimbrilor. Am ajuns până la 2km de punct. Şi Vlad, care era în faţă cu Ionuţ a trebuit să facă pauză. Probabil cădere glicemică, am tot avut de urcat şi a uitat să mănânce. Am stat şi am aşteptat, i-am dat ultimul sandwich, am pus pe el folia de supravieţuire. Am aflat pe urmă că e rău de foame, adică seamănă cu mine. Dar asta are şi partea pozitivă, că una – două îţi revii, ai metabolismul foarte rapid, numai să ştii ce să faci. Şi să manânci! La mine în casă eu sunt barometrul la mâncare, sunt un fel de paharnic. Dacă ceva naşpa îmi scapă, mi se întâmplă cu ore înainte şi se pot lua măsuri că e vreme. Aşa că Vlad şi-a revenit. N-au fost 10minute cât am crezut, dar în acel moment nu asta conta. În plus, a ieşit Ionuţ la rampă şi ne-a ajutat făcând pereche la bicicleta lui Vlad. Mulţumim echipei Cheile Nerei (cred că ei erau) pentru ajutor, aveau şi ei apă foarte puţină şi totuşi ne-au dat. I-am cam repezit noi ca răsplată pentru ajutorul lor. 🙂
La “proba de căcat” cum a descris-o pe scurt amazoana noastră nu ne-am aşteptat. 🙂 Adică mie nu-mi păsa câte probe sunt şi nu reţinusem, iar Gyongyi reţinuse că sunt 5 probe speciale în total, dar se pare că rapelul nu intra în calcul. N-am trecut proba identificării balegei de zimbru (deja cu “balegă” am dat un indiciu), deşi Tibi ne-a dat indicii, mură-n gură cum se spune, şi am mai stat 20minute, dar nu mi-a părut rău. Vlad a avut o pauză suplimentară, apă era destulă acolo, iar în continuare, deşi iar ne-au aşteptat porţiuni cu bicicleta în braţe, ne-am putut baza din nou pe forţele lui.

Şi în sfârşit am ajuns la CP18 şi finish! Nu înainte de a trece de o “scurtă” porţiune de pădure virgină în care push-bike-ul era o binecuvântare, nu mai mult de 200m de urcare. Ca trofee luate de pădure am văzut coarne de bicicletă rămase de la alţi zimbri pe două roţi ca şi noi. Cică e drum! După ce am scăpat de pădure şi am ajuns la lizieră am început să căutăm coborârea. Se lăsa noaptea şi nu ştiu dacă mai aveam 20min de lumină să vedem ceva. Aşa că am mers pe lângă lizieră pădurii baleiând un drum la vale, şi la un moment dat am lăsat bicicleta şi am început să alerg să caut o zonă fără tufe, mai accesibilă. Şi am avut noroc, de astă dată drumul chiar exista, înierbat la început.

2017-06-03 22.19.55.jpg2017-06-03 22.20.04-1.jpg

Am ajuns pe noapte, peste 7h ne-a luat să parcurgem ultimii 40km de aventură. Dar măcar n-au fost 14h cât ne-a luat trailul de 50km. 🙂
Am terminat la aproape 5h de echipa Avenul Piciorul Boului, la peste 2h în faţa Grindului. Munţii Ţarcu probabil a aşteptat ziua să scape de pădurea cu trofee, la fel şi Vulcanii Noroioşi. În orice caz frumos concurs, greu şi plin de învăţăminte. Felicitări tuturor echipelor, de aceea sunt puţine pentru că e concursul de aşa natură.

2017-06-04 12.06.29.jpg2017-06-04 12.32.00.jpg

2017-06-04 12.10.21.jpg 2017-06-04 12.32.06.jpg

Bine că am terminat! Şi de scris a fost greu… Ce să mai spun de drumul înapoi. M-am oprit să dorm puţin pe parcurs, să ajungem teferi acasă…

Mulțumesc pentru poze! Am mai căutat și pe internet poze cu zonele prin care am trecut, momentan am pus cea cu lacul Cujerdel. Trebuie să trec și pe ziuă prin Ceahlău, demult n-am mai fost iar acum mai mult l-am simțit decât am văzut.

2017-06-04 17.07.55.jpg2017-06-04 16.54.59.jpg

 

 

Sep 062016
 


Concediu, concediu, dar ce fel de concediu? Să n-apuc să dau cu bățul deloc, să scriu nimic? Am fost așa de prins cu relaxarea că efectiv nu făceam mulți pureci pe acasă, fie că “acasă” însemna Crveni Vrh (Monte Rosso) – Croația, Saint Gervais les Bains – Franța sau Babarunca – Brașov.
34194689
Vara aceasta am avut parte de concursuri grele, care fiecare ar fi meritat o atenție specială și o pauză corespunzătoare de la unul la altul. Mă uit în urmă și văd însă grupări de la o săptămână la alta, pauzele fiind mai mici de o săptămână datorită faptului că unele concursuri au fost și pe mai multe zile: Bike 4Mountains – 17-20 iunie și X-Man Romania – 25 iunie, Marathon 7500 – 15-17 iulie, Geiger tura lungă – 24 iulie, Traversarea Tarniței – 30 iulie și Triatlon Cluj – 31 iulie, iar acum UTMB – chiar proba regină – Ultra Trail de Mont Blanc 170km cu peste 10.000m diferență de nivel pozitivă, timp limită 46 ore – 26-28 august urmat de Propark Adventure – 01-04 septembrie, timp limită 50 ore și … Walking Month 12 septembrie – 11 octombrie.

1. Croația – Crveni Vrh
2. Ultra Trail de Mont Blanc
3. Propark Adventure
4. Cuvintele scrise de Gyongyi despre Propark Adventure
 1.
În drumul spre UTMB am purces cu familia în Croația, partea nordică, aproape de granița cu Slovenia, în peninsula Istria. Am stat în Crveni Vrh (Monte Rosso în italiană), nu departe de Umag, vizavi de Portoroz și Piran din Slovenia.
Foarte fain a fost acolo, am alergat zilnic și am străbătut zona în zig-zag, ajungând până aproape de graniță. E puțin mai scump ca în alte locuri din Croația, dar a fost un loc nou pentru mine și, foarte important, nu a trebuit să mă abat prea mult de la drumul ideal spre Franța.
Ca și în restul Croației, aici e o combinație de locuri foarte bine amenajate, de lux, întretăiate de porțiuni sălbatice, “la liber”. Ei au campingurile plasate în locuri ideale, nu “remorci” la câte o stațiune “bengoasă”. Chiar dacă nu am stat la camping, am fost la mare cu ei pe acolo, au putut să joace baschet cu alți copii. Eu în alergările mele exploram iar apoi mergeam pe gps fix în locațiile mai potrivite, chiar cu nisip bun de construit și intrare lină la mare. Pun mai jos o alergare în care am urmărit coasta, trecând de la Umag la Crveni Vrh prin Punta, Basanija, Savudrija. Noi am mers la plajă dimineață chiar lângă noi, iar în rest – cu mașina câțive km – la autocamp Veli Joze, la Savudrija, iar în partea opusă la Kanegra, unde este și o plajă FKK.

Ca să atrag și copiii la mișcare în restul timpului am încărcat coordonate și am făcut și geocaching în zonă, ajungând astfel și-n locuri mai ascunse, pitorești, la castele vechi. Ce mai e de spus, e altfel, altă lume… Multe drumuri de țară, poteci, cu indicatoare la intersecții, pentru bicicletă și drumeție. Trece prin zonă și un “drum european” de bicicletă, cred că e marcat cu E1.
Cum e la noi? Știm! 🙂 Avem umor… Un mic episod – cum am intrat în România, de data aceasta pe la vama Petea (am și stat acolo ca pe vremea când nu eram în UE, erau moldoveni la coadă care erau controlați foarte strict – ne aducem aminte și noi), să mai schimb câte ceva, am trecut printr-un sat din Sălaj, în drum pre Zalău. Și pe drum, un biciclist. Nu era el prea semnalizat, în stil clasic. Adică pe portbagaj fiu-meu a văzut o pisică, ținută de cap de stăpân. Într-o străfulgerare le-am spus: are ochi de pisică, circulă regulamentar.

IMG_20160813_101125.jpg IMG_20160813_105250.jpg IMG_20160815_171730.jpg IMG_20160815_171918.jpg IMG_20160817_165611.jpg IMG_20160817_165642.jpg IMG_20160817_191808.jpg IMG_20160818_204928.jpg IMG_20160817_163112.jpg IMG_20160816_174543.jpg IMG_20160816_174332.jpg IMG_20160816_182024.jpg IMG_20160819_165155.jpg IMG_20160820_192928.jpg

 

Top

 2.
Și acum despre UTMB.

Anul trecut am stat în partea italiană într-un camping, eu participând la TDS, cu startul în Courmayeur. Acum ne convenea să stăm cât mai aproape de Chamonix. Noi ne-am stabilit la Saint Gervais les Bains pentru că acolo își găsise loc de cazare și prietenul Gabor Sztranyiczki, care și el era cu familia. În fond, noi urmând să lipsim o zi și aproximativ două nopți (startul la UTMB era la ora 18 și probabil unul din motive era că estimarea de timp final pentru primii era în jur de 22 ore, aceștia urmând să ajungă astfel la o oră de maximă audiență), în restul timpului familiile puteau să fie împreună, să ne vadă când trecem prin Saint Gervais (km21, al doilea punct de cronometrare și primul de alimentare, noi ajungeam acolo conform planului nostru de cursă pe la ora 21). Ne-am mai întâlnit cu prieteni români, cu Sove, cu Polgar în Chamonix, dar n-am putut sta decât de vorbă puțin – noi ne făceam programul și în funcție de ai noștri.

Până să vină Gabor ne-am și ales un traseu mai ușor prin care să ne acomodăm cu munții. Am găsit în locuința noastră mai rustică, foarte dotată cu tot felul de accesorii de bucătărie și jocuri de societate, un ghid montan cu o mulțime de trasee pentru toate vârstele și puterile, cu startul în diverse localități din zona Chamonix. Așa am ales un traseu declarat pentru familie, cu start în Les Houches – la vreo 10km de Saint Gervais, care ne urca până la 1533m, la Col de la Forclaz. Era recomandat și pentru pitorescul cabanelor de pe traseu. Mai jos sunt câteva poze mai semnificative.

IMG_20160823_144531.jpg IMG_20160823_155211.jpg IMG_20160823_150002.jpg IMG_20160823_170736.jpg IMG_20160823_174008.jpg IMG_20160824_193952_1472105972910.jpg IMG_20160824_194039.jpg IMG_20160824_194111.jpg

A venit apoi și rândul unei excursii cu Gabor, a ales el un traseu unde noi ne puteam testa acomodarea cu altitudinea, urcând la Mont Jolie 2525m. Normal că nu am făcut efortul să urcăm chiar de jos, era deja joi, am luat telecabinele aflate chiar lângă noi. 1000m diferență de nivel tot am făcut, pe vârf ajungând dintre copii doar cu fiică-mea. Pe lângă priveliște mi-a plăcut și placa de orientare din vârf, care arăta în toate punctele cardinale ce vârfuri și obiective sunt vizibile.

IMG_20160825_112726.jpg IMG_20160825_124035.jpg IMG_20160825_133738.jpg IMG_20160825_135904.jpg IMG_20160825_135858.jpg IMG_20160825_135951.jpg

Și în sfârșit a venit vremea ca noi să ne concentrăm strict pe cursa noastră. Eu aveam planul făcut, de care încercam să mă țin. Pe baza TDS-ului de anul trecut mi-am găsit o viteză medie pe care era posibil să o obțin și am aplicat-o pe un grafic în timp făcut de un francez în excel. Acolo figurau și durata pauzelor, se ținea cont și de încetinirea normală datorată efortului pe măsură ce te îndreptai spre finish. Eu anul trecut am reușit să mă comport mult mai bine decât previziona spre final, sărind din grila de finish de 25-26 ore la cea de 24 ore.
Schița cu timpii era bună și pentru familia care mă urmărea și putea estima unde mă aflu, plus că am tipărit și timpii la mai multe persoane care au încheiat anul trecut la interval de o oră, începând de la 31 ore până la 36 ore. Dacă depășeam grila de 36 ore nu mai urma să lupt așa mult pentru rezultat, pentru timp final, însemna că s-a întâmplat ceva, nu-s chiar ok. Pauzele le-am pus foarte scurte, de 3min, utopice, ca anul trecut de altfel, și nu însemna că voi ține cu dinții să plec repede de la PA-uri. De terminat nu-mi făceam probleme, îmi făceam griji însă că trebuie să închei apt pentru Propark Adventure, să nu-mi trag în jos echipa. Asta însemna că nu aveam voie să risc la coborâri, să rămân cu sechele. Oboseala și lipsa de somn urma să le recuperez cât de bine mă pricep.

planificare.png rezultat.png

Un scurt remember de peripeții.
Mai întâi legat de cazare. Am ajuns în Saint Gervais luni, cu ceva după ora 19 care era trecută limită că găsesc gazdele/omul de la agenție, la pensiune/motel. A fost coadă de o oră la tunelul pe sub Mont Blanc. Așa că a trebuit să sun, conform indicațiilor de pe booking. Totul ok, trebuie să găsesc o cheie într-un plic într-o cutiuță poștală cu cifru de la agenție aflată pe strada X. Mi s-a dat cifrul. Coordonatele GPS erau însă greșite, strada nu știu din ce motiv nu era scrisă nicăieri pe indicatoarele stradale (aveam să văd că de fapt era cea principală) și uite-așa am ajuns să introduc codul pentru cifru la o cutiuță din preajmă … care era de la altă agenție. Nu a mers, era și culmea. Mi-am dat seama că de fapt nici nu mi s-a spus numele agenției, am presupus că e totuși Interhome, am găsit-o pe google maps și după multă tevatură am reușit să intru în casă. Adică, pe scurt, parcă am făcut geocaching dar nu în joacă.
Dar chinurile nu s-au terminat, în instrucțiuni era trecută parcare subterană. Am găsit-o, am văzut poarta, aveam cheia dar nu știam unde s-o bag. Nu puteam deschide. Am studiat pereții, mi-am folosit imaginația, degeaba. Ca-n filmele cu proști. Nici cei din jur pe care i-am întrebat nu știau. În fine, găsește soția locul de introducere, la metri buni de poartă. Intru, loc îngust, în pantă. Numărul de garaj 44 nu există, numerotarea se termină undeva la 32. Precis mai este o intrare, un alt șir de garaje. De ieșit doar cu spatele, trebuie talent de șofer nu glumă. Reușesc să parchez unde trebuie. S-a dus ziua.
Apoi, legat de numărul de concurs. Am fost cu Gabor miercuri să ne ridicăm pachetele de înscriere. Atâtea verificări s-au făcut, de atâtea ori le-am arătat plicul cu numărul primit … acasă am observat că din toate lipseau tocmai numărul și eticheta pentru bagajul ce urma să-l las la start pentru Courmayeur. Am simțit că turbez. Verificasem la ieșirea de la standuri, cu Gabor de față, că nu pot pierde nimic, că nu mi-a căzut nimic, dar nu m-am gândit să verific că e tot ce trebuie la mine, că am primit tot ce trebuie.  Sunt destul de tipicar în astfel de situații, prefer să pierd timp mai mult dar să fiu sigur că ceea ce fac e aproape de perfecțiune. A fost ca-n scheciul cu Dem Rădulescu și Jean Constantin, că nu mai știi dacă ai dat ceva sau ai primit.

Și am rememorat, nu mi-a venit să cred. Mi-am adus aminte că la ultimul punct, când primeam punguțele pentru gunoi și alte chițibușuri/reclame n-am văzut să mi se introducă și plicul. Și telefon la organizatori. Engleză, stres… S-a lămurit, urma să iau un nou număr ziua următoare. Adică trebuia să mă întorc la Chamonix, să încerc să ajung și la excursia programată cu Gabor (se vede treaba că am reușit). Eu știu ce complicații pot apărea la o schimbare de număr, ce implică, așa că nu eram deloc liniștit. Dacă trebuia să se întample așa ceva și reușeau să-l schimbe atunci ori eram extrem de norocos (cu totul improbabil) ori aveau o organizare nepământeană.
Și la prima oră am ajuns la Chamonix, de fapt cu jumătate de oră înainte de distribuirea de noi pachete. Câteva întrebări și în fața mea apare plicul meu. Era acolo, nu s-a pierdut. Fuga înapoi la excursie.
Cum UTMB e pentru toți, au fost și curse pentru copii, pe categorii de vârstă. Foarte încântați au fost ai mei, mi-au tot adus aminte să nu uit. Asta tot miercuri a fost, atunci drumul la Chamonix a fost cu dublu rol: ridicare pachete și curse copii. Ai mei au fost la MiniUTMB – Tudor și MiniPTL – Andreea. Pe Andreea am însoțit-o, era mai complicat ca o alergare, era și orientare. La fiecare reper avea câteva poze cu numere pe ele și ea trebuia să memoreze numărul din dreptul pozei corecte. Pozele erau cu sigle de la sponsorii concursului sau cu ceva legat de concursul în sine. La final obțineai 4 cifre care reprezentau ceva. Noi am greșit una, dar nu conta. Doar totul era pentru spiritul UTMB. Cele 4 cifre, rearanjate, însemnau … înălțimea Mont Blanc 4810m, deci era ceva semnificativ pentru concurs. Fain, acum ea vrea direct la UTMB… sau la cursa cea mai scurtă de la UTMB. M-am liniștit, n-are vârsta, nu poate da vina pe mine. 🙂
IMG_20160824_141654.jpg IMG_20160824_192628.jpg

Apare o schimbare de plan pentru cursă… Era o idee frumoasă să ajungem împreună la Saint Gervais să ne vadă copiii, așa că am fost de acord cu Gabor să alergăm împreună prima parte, primii 21km, iar apoi, dacă ritmul era asemănător, să continuăm și noaptea ce urma.

Asta însemna că la cursa mea puteau să fie modificări și de fapt am și împărțit-o la modul cum am mers în 4 etape.
Mai întâi câteva poze de la start. Ne-am așezat acolo cu mai bine de o oră înainte, să putem privi și simți ce înseamnă o atmosferă ca de corridă.

IMG_20160826_170718.jpg IMG_20160826_170832.jpg IMG_20160826_164215.jpg
Prima etapă a fost Chamonix – Saint Gervais – 21km, în care am alergat alături de Gabor. Am mai și povestit, era doar începutul, încălzirea. Gabor era ușor mai lent pe coborâri, dar aveam ritm bun. La Saint Gervais am ajuns cu câteva minute întârziere față de grafic, 2h50min față de 2h45min.
A venit a doua etapă, în care am alergat cu Gabor, dar nu cot la cot. De fapt el avea o țintă de timp mult mai rezonabilă, de 40h, nu 34h ca și mine, așa că nu avea sens să se grăbească mai ales la început. Era important pentru amândoi să avem ritmul nostru, mai ales pe coborâri e o solicitare suplimentară să mergi mai încet, să frânezi după ritmul altuia. Așa că am preferat mici pauze în vârfuri sau pauze suplimentare la PA-uri, deci să poți face și ceva util în așteptare. Așa ne-am înțeles, să ne anunțăm când încetăm să mai mergem împreună, să nu ne stresăm și să alergăm ca iepurii unul după altul. A fost fain, mi-a făcut plăcere să alerg împreună cu el, cel puțin pe distanțe scurte-medii suntem apropiați ca nivel. La 7500 a mers foarte bine.
La refugiul Croix de Bonhomme, km45 știam deja că va urma despărțirea. Urma coborâre. La Les Chapieux, km50 ne-am strîns mâinile și ne-am urat succes.
Porneam în cea de-a treia etapă, de recuperare timp, cu bun simț, dacă se putea. Din păcate euforia vitezei pe coborâri mi-a creat o febră musculară de care nu am scăpat până la sfârșit. Ce să-i faci, din când în când mai ești copil. Am luat doar o jumătate de aspirină o dată, mi-a făcut bine, dar cum nu mai luasem nu am vrut să fac experimente chiar acum, am mers pe siguranță și mai lent.
Știam că sunt în urmă față de grafic, n-am avut răbdare să mă uit cu cât. Acum știu: 8h25min față de timpul estimat de 8h05min. Toți din lista mea au fost mult mai iuți decât calculul hârtiei, sub 8h, deși terminaseră unii în 35-36 ore.
Astfel că am început aventura de unul singur destul de tare. Urma urcare. La Col de la Seigne aveam 10h41min față de 10h26min, recuperasem chiar mai mult decât se vede pentru că la punctul precedent am și stat să aștept. Ajunsesem pe poziția 633, cu peste 100 poziții recuperate.
La Lac Combal, km67, după coborâre, începusem să-mi simt mușchii și a trebuit să o iau mai încet. Coborârile erau și abrupte, cu bolovăniș, și mai ales spre Courmayeur m-au liniștit cu totul, fiind numai trepte de pământ separate cu lemn sau rădăcini. Și asta kilometri întregi, până aici coborând peste 4000m diferență de nivel.
Poze de pe traseu făcute de mine:
IMG_20160827_150820.jpg IMG_20160827_150832.jpg

La Courmayeur am intrat în etapa a patra și ultima: alergarea și mersul să rezist la infinit, indiferent de ce urma. Eram la km80, poziția 547, 15h14min de la start, dar la aproape 2 ore față de țintă. A durat ceva și să-mi iau bagajul, să-mi schimb șosetele, să-mi schimb bateriile la gps, să-mi iau altă pungă de mâncare etc. Dar aveam șanse la 36ore.
Până acum mă lămurisem de niște aspecte diferite și față de TDS. Coborârile erau mai solicitante, nu era atâta drum de țară la vale. Concurenții din jur erau foarte liniștiți, nu făceau gesturi în plus. Alergau foarte economic, nu tare dar constant.
M-a distrat o femeie, probabil englezoaică, care se plângea că i-e somn. Era cu un grup. I-am sugerat să cânte, ceva simplu. 🙂 Așa am făcut și cu Gyongyi la Propark mai apoi. Am cântat “un elefant se legăna”. Infantil, dar ține faza. Cântam în studenție tot felul de cântece simple și repetitive când eram obosiți în excursii și ne prindea noaptea, țin minte și acum coborârea de la Vârful lui Pătru la lacul Oașa, unde ocolirea ni s-a părut interminabilă. O prietenă chiar a vrut să traverseze înot lacul, iar un coleg tot dădea în gropi până ne-am dat seama că umbla pe întuneric cu ochelarii de soare. 🙂 Nu mi-a venit în minte cum să-i dau exemplu, dar un prieten de-al ei i-a dat unul. Ne-am mai întânit de vreo 3 ori până la final, ne recunoșteam chiar dacă era noapte.
Un lucru care pe mine (și nu numai) mă termina psihic era ocolirea. Nu eram singurul afectat. Ajungeai la localitatea de destinație dar nu o luai direct spre punctul de alimentare, ci ocoleai pe poteci localitatea până ajungeai aproape. E drept că nu încurcai astfel deloc circulația, dar mai dura peste o jumătate de oră să ajungi.

Totdeauna pauzele lungi strică. Mi-a fost greu să ajung la refugiul Bertone după Courmayeur. S-a făcut și foarte cald. Mă străduiam să merg cât mai bine, dar fără mișcări suplimentare. De febră musculară scăpam temporar după ce se obișnuiau mușchii cu coborârea, și asta însemna să fie cel puțin jumătate de oră de mers la vale.
La Champex Lac, km122, aveam 25h46min, poziția 530. Era de ploaie, se vedea în depărtare, și începea să picure. Urma din nou noapte. M-a prins ploaia cu tunete și fulgere sus, pe La Giete (1884m altitudine). Și beznă. Mai vedeam luminițe de la concurenți departe, dar în rest pe lângă mine pustiu. Cred că mulți se opriseră, fulgera pe lângă mine. N-aveam ce face, n-avea sens să mă întorc. Noroc că traseul nu mergea chiar pe creastă, ci sub ea, mai erau și conifere din când în când, mă bucuram când le vedeam. Am umblat foarte încet, aplecat, cu bețele târându-le după mine. Am văzut acum că am avansat până pe poziția 458, dar asta pentru că eram cam singurul nebun pe sus. Deja trecuseră 29 ore. Foarte bine mi-a prins echipamentul obligatoriu care era de calitate. Mi-am luat și suprapantalonii la refugiul Bovine de după Giete.
Poze de la organizatori:
34227110.jpg 34181473.jpg 34220802.jpg 34201966.jpg

Apoi vremea s-a calmat, s-a făcut frumos. M-am întâlnit cu Bogdan Petruțu la Vallorcine, cu 20 km înainte de finish. Mi-a dat o pastilă de săruri și două de BCAA  (mulțumesc), dar de senzația de somn n-am scăpat. 🙂 Pe urcarea de La Tete aux Vents, abruptă, era să pic o dată, noroc cu bețele. Pășeam atât de rar și legănat că mi se făcea somn. M-am consolat că măcar ajung pe ziuă și o să-mi iasă pozele bine la finish. De această dată n-am fugit ca nebunul la linia de finish, să dau timp la fotografi să se așeze. De altfel organizatorii au pus linia tehnică de finish înainte, tocmai pentru a se putea bucura concurenții și cei din jurul lor de un final mai liniștit și eliberat de spiritul de competiție. Mulți așteptau să le vină prietenii, copiii, să treacă pe sub poartă împreună. Am încheiat pe poziția 470 la general, 182 la categoria V1H, cu un timp de 38h58min. Am fugit cât era necesar să termin sub 39 ore. Din 2555 de concurenți au încheiat cursa 1468.
L-am așteptat apoi pe Gabor, a terminat și el cu bine sub 42 ore, n-am reușit să-i fac o poză mai bună, am uitat să-l avertizez să nu se grăbească. Felicitări la românii noștri, și la finisheri și la cei care au fost nevoiți să abandoneze. Când încerci să te autodepășești se întâmplă să nu reușești, dar asta pentru că ai vrut mai mult.

Împreună am plecat apoi la Saint Gervais să ne odihnim. Mulțumim prietenilor români care ne-au însoțit la finish. În rest atmosfera a fost deosebită, acolo toată lumea din localități pune suflet la acest eveniment, am și spus în glumă că scoteam un timp mai bun cu o oră dacă nu spuneam de sute de ori “merci” la strigătele lor de “allez” și “courage”.
Ca o concluzie, la cursele foarte lungi am să-mi pun mai mult sandwichuri decât batoane. Efectiv asta am tot căutat la punctele de alimentare: pâine, salam, caș, supă caldă, cola. Și cel mai greu și periculos e drumul spre casă cu mașina, după atâtea ore de nesomn. Cursa am terminat-o cu bine, iar după ce am dormit suficient n-am avut nici o problemă iar la Propark Adventure n-am ajuns să am slăbiciuni evidente, atât că … evitam mișcările inutile.

La finish:

34194688.jpg

Regretul meu a fost că am dormit așa de bine că m-am trezit după premiere. Nici anul acesta n-am reușit să ajung, deși acum eram pe “partea bună” a tunelului. Mai trebuie să mă duc o dată.
Traseul meu, parțial, că m-a lăsat și gps-ul, așa am fost de lent. Lipsesc vreo 5h, 20km și 1000m diferență de nivel.

Top

 3.
Propark Adventure

Le pun împreună cele două concursuri. Prea seamănă ca efort. Să fac două introduceri? Nu-i cazul.

2016-09-02 07.49.27.jpg

Sunt însă și diferențe. Mari. Pentru că Propark Adventure e un concurs pe echipe. Minim o fată. Și e greu, anul trecut echipa mea a abandonat – Iezerele Cindrelului. Am avut și probleme tehnice la o bicicletă care oricum făcea irealizabilă încadrarea noastră în timp.
Acum a fost altfel. Mai întâi am încercat să mă lipesc de cineva cunoscut, de un prieten. Știam că Dan Jecan, care și el participase în altă echipă anul trecut și abandonase, era deja înscris. Ne știm de la CAR Universitar Cluj. Băiat de treabă, liniștit, obișnuit cu muntele, alpinist. Nu e el fan concursuri, nu l-am văzut participând la alergare sau bike, dar sunt lucruri mai importante decât acest aspect. Apoi a venit alături de noi Dan Lupșa. El e bun, uneori prea bun și e riscul că se plictisește. Dar mai important e să știi cu cine ai de-a face. 🙂 Am fost cu el la 4 Munți, ne-am înțeles, am mers bine împreună, chiar pe podium la categorie. Așa că știam că va trebui să-l lăsăm să povestească cu fetele de pe la punctele de control. 🙂 Și apoi a venit bomba: Gyongyi. Fata. Ea mai lipsea, nu știu cum de s-a hotărât și cum de-a vrut cu noi. Adică e foarte bună, orientaristă, hotărâtă, nu-i din aluat obișnuit. Și așa a luat naștere Pietrosul Rodnei, numele fostei echipe a lui Jecan. Mie-mi plac Rodnei… și toți munții din țară.

Ne așteptam la ceva greu. Adică dacă pui un termen limită de 50 ore e greu de crezut că scapi doar cu o noapte nedormită. Foarte secretoși organizatorii. Și frumos numele localității de … instructaj – Babarunca – județul Brașov. Apăi chiar putea fi startul oriunde în țară la ce munți am străbătut, se vede pe diploma noastră de locul 4: Piatra Craiului (startul pe bike până la urmă a fost din Zărnești), Iezer-Păpușa (trailul), Leaota, Bucegi, Baiului și Neamțului (finishul a fost la Babarunca).

Și încă ceva: nu poți spune că faci așa ceva de fun. N-ai cum. Adică numai dacă chiar ești masochist cu acte în regulă. Atunci e simplu, nu trebuie să gândești prea mult, trăiești doar clipa. 🙂 Pentru restul lumii, la care plăcerea se transformă încetul cu încetul din cauza oboselii și problemelor fizice într-o luptă cu tine însuți, totul funcționează pe bază de motivație și voință. Și mai ales să te gândești că ești în ECHIPĂ.
Mai jos sunt detaliile legate de traseu, ca de obicei fiind obligatorii doar trecerea pe la punctele de control în ordine și efectuarea probelor speciale unde era cazul, altfel erai penalizat cu timp de staționare.

IMG_20160907_103620.jpg

IMG_20160907_103629.jpg

Noi aveam un mare avantaj, fata. Ea se descurca singură. Și mereu cu gps-ul în mână. Doar pe urcarea de Leaota puțin am ajutat-o (mai ales Lupșa) la împins bicicleta. Dar a fost doar o demonstrație scurtă, câțiva zeci de metri, să vedem că suntem o echipă. Dar condițiile noastre inițiale nu arătau prea bine și de aceea nu avea sens să pomenesc sau să-mi doresc prea mult un podium. Și nu neaparat din cauza concurenței, care era puternică – cu echipa Grind “a lui Luci” care după ce-am văzut punctele de control era clar în mediul lor, echipa Vulcanii Noroioși “a lui Roșioru” care câștigase anul trecut (acum era cu Iulia Găinariu în componență), a echipei EcoXtrem “a lui Hajnal” și celelalte până la 21, ci mai ales din cauza noastră, a băieților. Noi toți aveam câte o problemă fizică reală sau potențială: Jecan era în refacere după o căzătură la alpinism și la vale nu se putea pune problema de alergare, Lupșa trebuie să aibă și el grijă, iar eu eram după UTMB, abia marți ajunsesem în Cluj după un drum în care condusesem peste 1700km. Mă simțeam odihnit, dar așa se spune că te simți bine înainte de moarte. Nu se știe niciodată. Clar era un lucru: nu puteam spune “hai să”, doar mă puteam baza pe experiența lor și să am încredere că toți vom merge cât putem de bine, iar dacă cineva rămâne în urmă e pentru că așa e mai bine. Pentru toți.

Îi mulțumesc foarte mult lui Suni că a fost alături de noi ca suport. A renunțat chiar la triatlonul de la Sfântu Gheorghe la care trebuia să participe duminică. Acum, la sfârșit, sper ca toți coechipierii și el sunt mulțumiți de ceea ce am făcut, de cum am fost ca echipă. Eu sunt mulțumit. Că am fost buni sau nu, asta pot spune ceilalți, concurenții noștri. Poate le-am dat ceva emoții, eu m-am străduit. 🙂 Am încheiat pe locul 4, în 49ore și 28min, adică în timpul regulamentar inițial. Pe ultima urcare spre pasul Predeluș asta ne-am propus. Cum am avut motivație s-a văzut…

2016-09-02 00.36.44.jpg 2016-09-02 00.36.41.jpg

A contat foarte mult ”pierderea” a 3-4 ore de somn din noaptea dinaintea startului. Am făcut ședință cu privire la viitorul traseu și vreau să spun că așa a rămas. Cu o singură răzgândire, dată de condițiile din acel moment și de … o ultimă încercare. Meritul traseului este aproape în totalitate a lui Suni și a lui Gyongyi. Eu doar mi-am pus coordonatele PC-urilor pe gps și am spus “da” ca la nevastă. 🙂

S-au adunat mulți km – 282km, 8500m diferență de nivel, din care 56km și 3000m au fost la trail.


Nu voi face o descriere a traseului ales, sunt convins că știu alții mai semnificativ să o facă. Mai bine insist pe partea romanțată. Și se vede și pe trackuri, iar dacă sunt unele întrebări sigur răspunsurile sunt anticipabile.

14141608_1256700267697771_3327909323327901956_n.jpg

Prima parte de bike ne-a purtat de la Zărnești la Peștera Liliecilor – PC1. Acolo am intrat cu Jecan și am luat o poză cu un liliac. Brrr… cică o specie de noapte. Adică e specializat… Cum și ceilalți circulă noaptea, bănui că ăsta e muma lor, noaptea nopții și coșmarul coșmarurilor. Și unii îi iubesc. 🙂 Am poză cu el dar n-o pun, să nu speriu blogul. A, da, am vrut să scap de intrare în peșteră și să fac o ambuscadă, să fur hârtia de la cei care deja se întorceau. Erau însă scrise cu număr de echipă.

14289831_1223141011070984_6355471228304544536_o.jpg 14241492_1223141791070906_1447633400413816401_o.jpg

La PC2 Dâmbovicioara a avut loc identificarea arătării din peșteră și proba specială de arhitectură din zonă. Am avut de identificat o casă după cum a fost construită, să le spunem numărul, Dan Lupșa a găsit-o, pe bike.

2016-09-02 12.07.26.jpg 2016-09-02 12.07.25-1.jpg2016-09-02 12.10.33.jpg

Podu Dâmboviței a fost PC3. Am mers de data aceasta fluent, ne acomodasem unii cu ceilalți și deja am avut câteva învățăminte de tras. Aici am trecut la trail.

La PC4 Poiana Pietricica am avut de identificat niște frunze specifice. Cred că le-au mâncat animalele din zonă, că noi 2 din 7 nu am găsit. Am preferat să fim penalizați cu 2x5min, că tot era timp de masă. De fapt de la început spusesem că concursul acesta de aventură se poate transforma ușor în concurs de cine doarme mai mult dacă nu trecem probele speciale. Chiar am făcut niște calcule. Nu știu sigur dacă ne mai puteam încadra în timp, dar sigur ne puteam îngrășa. În orice caz aici a ieșit Jecan la rampă, a dat două răspunsuri corecte la întrebările băiatului creț care ne-a povestit și de arii protejate la Babarunca. De acum preventiv am să trec pe trotuarul celălalt când văd vreun brunet creț pe stradă, să nu-mi pună întrebări. Dar acum știu că măcrișul nu are toxine (la cât am mâncat, cred) și că molidul e specia dominantă în zonă. Practic, degeaba cauți plante prin pădure, trebuie să te uiți prin poieni dacă vrei ceva deosebit.

Am ajuns și la PC5 Șaua Funduri. Conform fișei de concurs, aici urma să fim informați dacă următorul punct e Vărful Păpușa sau e un punct mai jos dacă vremea e neprielnică. Lozul a fost câștigător, meritam după atâta lene din noi să urcăm pe Păpușa. Am urmat triunghiul roșu și am ajuns în valea Dâmboviței. Iar Dâmbovița…

Până la Vârful Păpușa am urcat în neștire. Ne-a prins noaptea, așa că a fost bine că la întoarcere urma să avem aproape același traseu. Au fost peste 5 ore trecute de la PC5 la PC6 Păpușa, mai precis de la ora 15:42 la ora 21:13. Acolo oamenii au fost bucuroși de oaspeți, nu mai văzuseră fețe umane de ceva vreme. Am făcut și poze.

IMG_20160902_211512.jpg IMG_20160902_211450.jpg

Și în sfârșit am ajuns la Podu Dâmboviței PC7. Gata cu trailul. A fost lung drumul, aveam interzis la alergare, doar era la vale. 🙂 Am avut și aici o probă specială, am identificat dintr-un puzzle o specie de cerb. Denumire în latină. Și apoi am avut liber la echipare. Ceea ce am și făcut. Cred că am băgat puțin în sperieți concurența aici, dar noi nu am plecat practic din Podu Dâmboviței la ora 1:30 ci la 5:15. Cam mare pauza, ne-a costat. Oricum eu n-am putut dormi, nu pot dormi până nu duc o treabă la capăt. La partea asta mai trebuie să lucrez, la pauze. N-am dormit deloc nici la UTMB. Adică cele 39 ore plus că startul a fost vineri la 6 seara și înapoi la pensiune am ajuns la ora 14 duminică.

2016-09-03 01.32.48.jpg2016-09-03 01.47.32.jpg

Dacă până aici pot spune că traseul a fost greu, de aici am făcut la push bike într-o veselie. Adică pentru știm noi cine, a fost chiar fun. Îmi place Leaota la nebunie, la 4 Munți anul acesta am avut-o de urcat dar era în sens invers. Ai de urcat, dacă nu faci pauze sigur îți zboară toate gândurile din cap, bune sau rele. Scapi de toate. Acum mă uitam pe trackul din iunie și cu jind la vale, pe unde cu plăcere aș fi schimbat sensul. Am ajuns și la PC8, aproape de vârful Leaota, la intersecția dintre muchia Leaotei cu Militarca. Aici altă probă specială, pe care am trecut-o ireproșabil. Au fost întrebări sigur crețe legate de suprafața pădurilor, de munți etc. Aici în sfârșit mi-am putut ajuta coechipierii, mai știam și eu câte ceva, plus că am fost la ședința de la Babarunca unde ni s-au dat niște informații. Iar eu numere pot ține minte, nu trebuie să aibă logică, deși ajută. Era deja ora 10.44 dimineața. Concurența noastră avea ore avans în față, iar de cei din urmă nu ne făceam probleme.

Cică așa se obișnuiește în Șaua Strungulița, vezi Bike 4 Mountains și poza de mai jos.

14215781_1084051194976691_1707150625_o.jpg

N-am crezut că ne poate lua peste 5 ore să ajungem la Bolboci la PC9 – ora 16.06, dar viața bate filmul. Dacă așa scrie pe hârtie așa este. Mai că eram îngrijorați că nu prindem proba de caiac în timp util. Am făcut echipă cu Lupșa pentru cele 3 repere mai îndepărtate și au rămas Gyongyi cu Jecan pentru cele 2 mai apropiate. A avut o logică alegerea aceasta, de fapt au fost mai multe motive. Și acum consider că a fost bine așa.

2016-09-03 16.39.49.jpg

2016-09-03 17.12.31.jpg

La ora 17.13 ridicam ancora spre PC10 grota Sfânta Ana – Sinaia, Bucegi. Am făcut proba de rapel la crepuscul, aproape noapte și am plecat la ora 20.35.

2016-09-04 00.54.56.jpg2016-09-03 20.09.54.jpg

2016-09-03 20.19.32.jpg

PC11 a fost stâna din munții Baiului, se modificase traseul și punctul se mutase mai jos, nu pe vârful Baiul Mare. Și se schimbase și limita de 50 ore, se mărise cu vreo 3 ore, până la ora 13 duminică. De întrebări scăpasem, nu mai erau probe speciale. Se pare că am mers bine. Ora 23.40 am bifat trecerea. Eram la aproape 2 ore de echipa EcoXtrem, mai aveam șanse, dar trebuia să schimbăm ceva. Totul sau nimic. Și acea schimbare a fost traseul. Singura schimbare față de ceea ce stabilisem cu “da” înainte de start.

N-a funcționat pentru că trebuia să mergi. Bine, adică ca la șosea. Dar am încercat. Noi am luat-o prin nord, Clinciu prin sud. Aceeași logică în spate, motivele ușor diferite.
La somn în municipiul Săcele:

IMG_20160904_034247.jpgIMG_20160904_034143.jpg

Când urcam spre pasul Predeluș PC12 ne-am întânit cu Hajnal și ai lui. De aici încolo a contat motivația cu timpul sub 50 ore. Pentru că puteam.

Au încheiat oficial concursul 6 echipe. Bravo învingătorilor! Și felicit în continuare toate echipele participante, nu contează unde au ajuns. Anul viitor vor dori să deslușească mai multe probe speciale. Și la mine a funcționat anul acesta. Și mă bucur că echipa Iezerele Cindrelului a ajuns așa departe și a încheiat pe locul 9, când coboram de pe Păpușa ne-am întâlnit, ei urcau spre bucuria câinilor. 🙂 O parte din inimă mi-a rămas la acea echipă atunci, așa cum o parte îmi va rămâne alături de Pietrosul Rodnei.

Și am ales Marathon 7500 ca premiu pentru anul viitor. Așa, ca să se știe! 🙂

IMG_20160905_100318.jpg IMG_20160905_085520.jpg IMG_20160905_085454.jpg 14183780_1259218070779324_4735222476783677249_n.jpg 14222233_1259218560779275_4019365212820428378_n.jpg 14215212_1084051141643363_2099675622_o.jpg 14233384_1084051444976666_757500749_o.jpg 14192537_1259218150779316_4305042472561848612_n.jpg 14191903_1259218227445975_1277398770097908012_n.jpg

Totdeauna las un spațiu în timp când scriu despre un eveniment ca să fiu mai lucid, cu atât mai mare cu cât sunt mai obosit. Acum pot spune că mi-a plăcut chiar dacă am avut de împins mult bicicleta, că am avut de învățat și că oamenii de la această competiție sunt deosebiți, indiferent din care parte privesc concursul. Și anul viitor sper să ne reîntâlnim și să aibă în continuare inspirație pentru probele speciale. Și tot ca o concluzie, lăsând la o parte prima parte de bicicletă care a fost mai ușoară pentru că am fost și mai odihniți, toate celelalte treceri de la un punct de control la altul pot fi considerate concursuri în sine de trail sau MTB, unele chiar grele, gen maraton.

Mulțumesc coechipierilor pentru efortul lor, pentru timpul petrecut alături de mine. Dacă dintre voi doriți să scrieți aici câteva cuvinte, m-aș bucura. Să ne vedem cu bine!

Top

 4.

14233782_1084051241643353_1893629903_o.jpg

Mai jos sunt cuvintele scrise de Gyongyi despre cursă, mulțumesc!

Ai avut o vara incarcata. Cum spuneam si pe traseu, nu stiu cum puteti face atatea concursuri ultra. Felicitari pentru rezultate!
Frumos ai descris Veze concursul Pro Park Adventure, realist pe fiecare sectiune de parcurs, doar ca ai exagerat un pic in ceea ce ma priveste pe mine. Nu am fost nu stiu ce, stiti si voi cat m-ati ajutat in sus spre Leaota, in zona no bike! unde ne-au trimis organizatorii cu bike 🙂 , mi-ati legat bicicleta (Dan Lupsa si cu Veze) de a voastra si eu nu trebuia sa o imping pe cativa km, doar sa o tin sa nu se imburde… M-a ajuat enorm ca sa-mi revin si sa pot merge mai departe. Spre Papusa la trail la fel, eram foarte jos cu bateriile dupa ce am grabit pasul catre stana salvatoare. Aici Dan Jecan si cu tine Laurentiu ati stat si ati mers la pas moale de tot in urma mea si m-ati ajutat sa ajung pe Papusa. Ti-am gatat gelurile si apele si sandvichul lui Dan Lupsa 🙂 . Dan Lupsa mi-a luminat drumul cu frontala lui din lateral pe toata coborarea de la CP11. Etc.
A fost o echipa buna spun si eu. Echilibrata. Nu ne-am certat. L-am avut langa mine pe puternicul Dan Lupsa, pe istetul si calmul Dan Jecan si pe cel “cu de toate” bune pentru un astfel de concurs, Vezentan Laurentiu, care tace si face 🙂 , te sprijina la greu si ce e cel mai important, merge. Ca asa cum arata si track-ul, e mult de mers si pe Suni baba 🙂 , el ne-a ajutat cu planuitul, eu doar am executat.
Eu nu pot sa spun nici azi ca mi-a placut 🙂 , prea greu pentru gustul meu, iese din categoria sport pentru mine, asa-numita “bomba” nu s-a recuperat nici pana azi. Dar ce pot spune e ca daca asta am zis ca facem, atunci a fost bine cum am facut noi toti. Si asta mi-a placut. Multumesc coechipierilor si lui Veze ca m-a chemat si ne-a adunat laolalta.
Nu mai merg niciodata! 🙂 )

Top

Jun 162015
 


E grindină afară, aşa că acum am vreme de scris. Să văd ce iese, că un concurs de adventure e mai altfel, mai complex. Acum, după mai bine de-o săptămână, am început să studiez puţin problema, inginereşte. Adică fix după modelul punerii în funcţiune a unui aparat – mai întâi butonezi, te joci cu el şi apoi, dacă vezi că nu te descurci citeşti instrucţiunile şi uneori speri că ţi-l iau la garanţii înapoi, că e … defect. Putem extrapola la oameni şi echipe şi evident cazul nostru se exclude. 🙂

echipa iezerele Cindrelului, multumim pentru poze si pentru companie lui Cornel – From Propark Adventure Race – Muntii Perşani

Propark Adventure Race a fost în primul rând o aventură în echipă, între prieteni. O aventură foarte bine organizată, cu oameni unul şi unul la punctele de control şi la probele auxiliare de pe parcurs. Până şi fotografii eu fost mai altfel pentru că într-un fel concurau şi ei alături de noi.

În ce direcţie am început acum să sap? Am început să citesc despre European Adventure Racing Association, despre concursurile din seria adventure din Europa – există şi un calendar. despre Raidaran… Şi, ştiaţi că-n august (eu voi fi la TDS) e concurs în Cehia? Pun mai jos un link, e edificator şi pentru Propark Adventure. Nu pot face comparaţii cu alte concursuri de gen, e primul meu concurs de adventure, dar pot spune că doresc să particip anul viitor la ceva asemănător. Când e vorba de echipă lucrurile trebuie pornite din timp. Când echipa e de patru persoane deja riscul e mare să apară vreo problemă la un coechipier. Dacă din echipă trebuie să facă parte şi o fată se poate înţelege de ce au fost doar 11 echipe la secţiunea Eco Challenge şi 7 la Outdoor Escape.


Motto: Sleep while you can!

Dar să lămurim pe scurt despre ce e vorba: MTB, alergare/drumeţie, probe de orientare după azimut şi pe hartă, caiac, rapel, tras cu arcul, tăiat cu joagărul, probe surpriză… Nu se dă track gps, toată lumea se descurcă cum poate, alege ce traseu doreşte, dar trebuie să atingă check-pointurile. La Eco Challenge ai timp limită 50 ore, la Outdoor Escape 26 ore. Şi n-a fost uşor – au terminat concursul 5 echipe (4 în timp regulamentar) la Eco şi 2 la Outdoor.

Am aflat de concurs de la prietenul meu Adi Cosma (cu care voi alerga din nou la Marathon 7500) destul de târziu ca să mai am şanse reale să obţin răspunsuri pozitive de la prieteni, am întrebat-o şi pe soră-mea. Aşa că am aşteptat cu răbdare să se ivească un loc liber într-una din echipele existente şi am sperat de asemenea că voi cunoaşte cel puţin unul din membri. Şi am avut noroc, Ady Beleanu a dat anunţ. Aşa s-a întregit echipa Iezerele Cindrelului. Am mai scris şi pe FB, scriu şi aici: mulţumesc Cristinelor – Cristina Beleanu, Cristina Trancă şi lui Ady pentru companie şi pentru aventură. Am fost o echipă, ne-am ajutat cum am putut şi ne-am înţeles limitele. De pe margine păream echipa extremelor: cea mai tânără şi poate cel mai vârstnic participant, singura echipă cu două fete de la Eco. Am renunţat la concurs după 176 km parcurşi în aproximativ 30h, în momentul când situaţia putea să se îndrepte mai mult spre supravieţuire, trecând peste partea de fun. A fost pentru mine un weekend de aventură, o excursie cu prieteni între prieteni, în care m-am simţit bine şi ce e mai important, voi participa cu plăcere la alte astfel de competiţii şi sper că de asemenea şi ceilalţi concurenţi.  Am încheiat pe locul 11, din punct de vedere tehnic, abandonând la CP7 – Pădurea Bogăţii, dar moralmente n-am fost ultimii pentru că noi am continuat, încercând să găsim CP8 şi apoi ne-am întors, după 4 ore. N-am folosit practic gps-ul pe acea porţiune, noi folosind doar harta, nu mă întrebaţi de ce 🙂 . Am văzut apoi că Horaţiu şi echipa Valea Rea au urcat tot pe acolo, ce să-i faci, munţii noştri sunt sălbatici.

de pe Google Earth, muntii Perşani – From Propark Adventure Race – Muntii Perşani

Să încep cu pregătirile. Le-am făcut serios, chiar dacă am spus la început altceva. A creat Cris Beleanu un google docs unde ne-am scris toate păsurile. Am mai pus şi poze cu ce ducem, un exemplu mai jos:

ce am purtat la MTB – From Propark Adventure Race – Muntii Perşani

Şi pentru că organizatorii au avut un set de întrebări pentru echipe şi individual – sunt pe site-ul competiţiei la secţiunea articole răspunsurile altor echipe), mai jos sunt răspunsurile mele scrise tot în acel doc (nu am apucat să le discut cu echipa, sunt neoficiale, şi nici nu le-am modificat ulterior, pot fi trase câteva concluzii):

Întrebări pentru echipă:
– De ce numele ales pentru echipă?  Amintiri din copilarie?
– Ce vârstă cumulează echipa voastră?  46 + 20 (e majora sigur Tina?! 🙂 ) + …
– O întrebare către organizatori?  Aveti emotii?
Întrebări pentru fiecare coechipier:
– De ce OutdoorEscape și nu EcoChallenge (sau invers)? EcoChallenge pentru ca sunt sanse mai mari sa ma apropiu de simplitate si salbaticie.
– Care credeți că va fi cel mai greu aspect al acestui concurs?  Echilibrul.
– E mai important să participați, să terminați sau să câștigați?  Se poate sa … ne decidem pe parcurs?
– Vă atrage mai tare ideea unui adventure decât cea a unui maraton montan?  Mie-mi place sa stapanesc situatiile.
– Care-i proba preferată din cele anunțate?  MTB
– Care-i proba care vă sperie cel mai tare?  Zborul, dar nu pot preciza la care dintre probe e mai mare probabilitatea.
– Prin ce munți credeți că veți merge la acest Adventure?  Leaota – MTB, Piatra Craiului – Bucegi – alergare, restul probelor …
– În ce județ ați vrea să-l facem in 2016?  Cluj, Bihor
– Ce părere aveți despre neinterzicerea GPS?  O decizie buna, influenta gps-ului asupra rezultatului fiind minora fata de siguranta in cazuri deosebite. In fond exista si probe specifice de orientare unde gps-ul nu este util.
– Care este concursul favorit de până acum?  4 Munti MTB
– Care este punctul forte al echipei?  Rabdarea.
– Vă sperie sau vă încântă faptul că vor fi probe despre care veți afla doar la ședința tehnică?  Vor fi cu suspans rezultatele.
– În ceea ce privește provocarea, găsiți importantă performanța echipelor adverse?  Sigur, e motivanta si ma va ajuta sa trec peste momentele mai dificile.
– Ce credeți că vă va motiva / demotiva în timpul concursului?  Ma va motiva gandul ca in echipa depindem unii de altii.
– După ce criterii v-ați ales coechipierii?  E un lant: ai incredere intr-un prieten care la randul lui…
– Cât timp credeți că veți fi prinși în aventura pregătită de noi?  Banuiesc ca organizatorii au studiat echipele si au ajustat probele. Care echipa o considerati veriga slaba, echipa de 50 ore?

Tot ce ştiam sigur cu privire la traseu era doar locaţia de start – lângă cabana Plaiul Foii de la poalele Pietrei Craiului.

Startul.
În seara premergătoare ni s-a înmânat o hartă cu Munţii Perşani şi cu punctele care trebuie atinse pe parcurs, cu o scurtă descriere. Bineînţeles că a fost şi o şedinţă tehnică unde s-au spus amănunte, ni s-a explicat şi ce înseamnă rezervaţie naturală, rezervaţie naţională, ce este cu siturile natura 2000. N-am făcut prea mulţi pureci apoi şi ne-am dus să ne odihnim. Nu aveam ce să mai caut noaptea pe harta oficială, aveam un gps de drumeţie Garmin Dakota 20 cu harta aproximativă, practic doar cu drumurile şi localităţile, pe care doream doar să înregistrez trackul şi în caz de nevoie să ajungem la liman, iar pe mobil nu mă puteam baza ca timp de funcţionare cu gps activat. Ca totul să devină şi mai interesant, am constatat zilele următoare că nici nu văd bine curbele de nivel şi înscrisurile de pe harta oficială, aşa că am preferat doar să car harta şi să se uite Ady, el având şi un mobil cu o hartă, eu folosind busola (măcar de-o luam pe cea cu lupă). Data viitoare să-mi aduceţi aminte că trebuie să-mi fac ochelari!

Şi aşa am pornit la ora 8 în prima noastră etapă – Plaiul Foii – CP1 Rudăriţa, etapă de MTB uşoară, 8 km în 37 min. Primele 5 echipe urmau să continue pe jos drumul spre CP2 – lacul Pecineagu, unde era proba de caiac în doi, iar restul rămâneau la orientarea sportivă după azimut la CP1. Fiecare echipă când termina proba pleca mai departe, spre CP2, respectiv înapoi la CP1(care era şi CP3). Noi nu ne-am încadrat în primele 5 echipe, prilej cu care mi-am şi făcut în gând primele observaţii. Consideram că după ce treceam de prima buclă Plaiul Foii – Rudăriţa – lacul Pecineagu – Rudăriţa – Plaiul Foii (pentru că pentru a ajunge la CP4 Paltin trebuia să trecem din nou pe la start) ne putem face o părere destul de corectă despre capacităţile fiecăruia dintre noi şi chiar să estimăm cum stăm faţă de celelalte echipe.

A venit pentru noi proba de orientare după azimut. N-a fost greu, eu aş fi avut şi avantajul că am fost depăşit de un concurent şi, pentru că toţi am avut aceeaşi succesiune de posturi de atins, n-ar fi trebuit decât să-l urmez. Totuşi, m-am abţinut şi am stat de fiecare dată să se stabilizeze busola şi să găsesc singur posturile. Timpul meu a fost cam de 20min. I-am remarcat pe cei de la echipa Grind, cu Andreea şi Luci Clinciu, care pierduseră startul şi deja recuperaseră mult din întârzierea faţă de noi.

De la CP1 la CP2 lacul Pecineagu a fost alergare. Da, am şi alergat, mai ales la vale, dorind să fim siguri că nu rămânem fără caiac şi să aşteptăm sosirea altor echipe. Nu prea ne-au ieşit planurile, Grindul a trecut fără probleme în faţă şi apoi am fost depăşiţi şi de alte echipe. Nu ne-am stresat, nu ne-am obosit inutil, iar eu mi-am continuat studiul echipei pentru modul alergare 🙂  Pe gps am avut 8,4km şi 1h17min. La caiac n-am stat, norocul nostru.

Ady cu mezina – From Propark Adventure Race – Muntii Perşani
Cristina şi cu mine – From Propark Adventure Race – Muntii Perşani

Proba de caiac ne-a luat ceva vreme. Erau caiace de două persoane, aşa că mezina a plecat cu Ady, iar Cris cu mine. Au fost mai sprinteni ei, noi am încheiat la câteva minute, parcurgând 5,2km în 1h07min.

Deja ne simţeam bine, echipa mergea, lucrurile erau roz. Noi doream aventură. Am îmbrobodit şi un fotograf (mulţumesc Cornel Pochiu – fisheye.ro ) şi a venit cu noi pe traseul de întoarcere CP2 – CP1 (CP3) pe care l-am dorit altfel, “pe dincolo”, mai scurt şi mai rapid. N-am fost singurii, nu-i aşa Pietrosul Rodnei? Apăi numai scurt şi rapid n-a fost, au fost doborâturi, puieţi plantaţi etc. Adică cam ce a întâlnit toată lumea în munţii aceştia puţin umblaţi. 9,2km şi 1h30min a fost drumeţia.

From Propark Adventure Race – Muntii Perşani

La CP1 Rudăriţa ne-a aşteptat prima probă surpriză – a trebuit să găsim 8 frunze sau flori care cresc în rezervaţia din zonă. Le-am găsit, nu mă întrebaţi unde au găsit ai mei frunzele de brad, că eu trecusem pârâul. Am trecut timp şi pentru această probă – 20min şi 100m 🙂 . Apoi ne-am ales traseul spre CP4 – Paltin, unde urma să aibă loc tragerea cu arcul. Acolo urma şi să stăm o oră (au stat toate echipele în afară de una) pentru că la proba de caiac ultima echipă a trebuit să aştepte. Fair!

ce alegem pentru CP4? – From Propark Adventure Race – Muntii Perşani

Şi aşa am hotărât că e mai scurt şi mai interesant s-o luăm cu MTB pe valea Bârsei, urmând să urcăm pe deal şi să coborâm în Poiana Mărului şi de acolo s-o luăm spre Paltin. Aici am avut ghinion, s-a defectat bicicleta mezinei. Sus în deal am constatat că-i patinează clicheţii, pinioanele nu mai angrenau roata. Până în Poiana Mărului pe coborâre n-a fost aşa un impediment, dar apoi n-am mai avut ce face. A trebuit să dăm telefon la organizatori, la prieteni, să găsim o altă bicicletă sau roată spate. A sunat Ady pe cine trebuie. Mezina chiar s-a oprit pe drum o dată, dorind să cumpere bicicleta cuiva. Am liniştit-o şi am pregătit cordelina pentru tras. Am ajuns până la urmă la CP4, dupa 32km şi 2h50min, din care 50min am stat pentru telefonat etc.

Cătălin Clinciu ne-a ajutat cu un MTB full … de downhill (rupător, vreo 20kg), iar Cristina Trancă s-a dus împreună cu un voluntar s-o ia (mulţumesc la amândoi, Cătălin aveam să aflu că învăţa pentru BAC). Greu a trecut timpul la CP4! Urma să fim şi penalizaţi cu o oră pentru ajutor dinafară când ajungeam la CP7 – Pădurea Bogata, unde lăsam MTB-urile până spre final. Aveam însă şansa să continuăm, altfel aventura se termina prea repede.
Între timp ne-am tot antrenat la tras cu arcul, au plecat echipele rând pe rând. Şi totuşi nu eram încă ultimii. Multă răbdare au avut arcaşii de acolo cu instructajul, mulţumesc! Cred că am tras peste 40 de săgeţi. N-am nimerit centrul ţintei, dar am ajuns să trag grupat, iar o dată am tras a la Robin Hood, despicând o săgeată cu alta.
În sfârşit am trecut şi la tragerea oficială. Parcă 170 de puncte a reuşit echipa noastră din prima, eu trăgând de 3 ori 20p, grupat. Timpul parcă a zburat, s-a făcut ora 19.30 (11h30min de la start) când am plecat spre următorul punct de control.

Ne-a prins noaptea până am ajuns la CP5 Dumbrăviţa, unde urma să trecem de o nouă probă – tăiatul cu joagărul. Ne-am decis să nu ne mai aventurăm, că oricum au grijă de acest aspect organizatorii, şi am luat-o pe traseul cel mai uşor, prin Holbav şi Codlea. Am făcut şi schimb de biciclete cu mezina, că pentru ea era prea obositor noul MTB. Eu am început să mă obişnuiesc, dacă mergeam cursiv mă avantaja suspensia spate. Eram cu cheia la noi dar n-am reuşit să schimbăm pedalele cu spd-urile, n-aveam forţa necesară. Cristina Trancă între timp a reuşit să cadă de vreo două ori, neputând să-şi scoată papucii din spd-urile de la MTB-ul meu. Viitorul nu se arăta prea luminos.

După alte 2h20min şi 30km am ajuns la tăiatul lemnelor cu joagărul. E deja 10 noaptea. Provocăm fetele să taie şi ele un lemn, îl alegem noi băieţii să nu fie prea subţire. Între timp Manu îmi demonstrează că o pedală se poate da jos. Mă ajută un alt voluntar, tot mai dintr-o bucată, şi-mi rezolvă cealaltă pedală. Acum deja simt că am un avion sub mine.

Iar mai departe, la o nouă provocare. Avem de parcurs traseul de la Dumbrăviţa la Cetatea Crizbav.  Alegem calea mai lungă pe valea Crizbav cu speranţa că putem urca mai uşor, trebuie să ajungem la o altitudine de 1000m. Se simte oboseala, suntem nevoiţi să mergem ultimii km. 20km în 3h50min, atât a durat să ajungem la cetate, unde aveam de trecut o nouă probă ca să nu fim penalizaţi suplimentar.

La 2 noaptea facem rapel! Până acum probele au fost simpatice şi instructive, fără dificultăţi deosebite. Mi-am adus aminte de anii de facultate când practicam speologia. Cu întunericul de afară eram ca-n aven. Tocmai am numărat proba a 5-a de la start şi al 6-lea segment parcurs (4 pe MTB). Mai aveam o porţiune pe MTB, până la Pădurea Bogata.

Ne-am decis să dormim puţin, aveam şi condiţii foarte bune, ca la cort. Foarte săritori şi amabili şi voluntarii de aici. Ne-au pus la dispoziţie două izolire, pufoaică. Am folosit şi foliile de supravieţuire. Eu m-am aşezat mai la o parte, nu-mi plăcea să stau lângă foc. M-am pomenit acoperit cu un sac de dormit, am adormit instant. M-au trezit foşnetele coechipierilor după aproximativ o oră.

La ora 3 şi 45min am pornit spre CP7 Pădurea Bogata. În mod normal nu aveam de parcurs decât cel mult 15km spre nord. Noi am reuşit performanţa să facem 45km în 6 ore. Cred că eram şi adormiţi, rezultatul a fost că am coborât destul de mult până să văd pe gps că se închide bucla şi ajungem iar în valea Crizbav, pe unde am urcat. Erau urme, dar erau pe urcare, pe acolo cred că au urcat cei din echipa Grind spre cetate. Bravo lor, până acolo merseseră ceas, au ajuns pe locul 1! Noi eram la ore distanţă şi tocmai aveam de luat o decizie: înapoi sau ocolire mărişoară pe şosea. Eu n-am avut dubii, era prea greu să urcăm cu bicicletele în spinare, riscam să abandonăm la cetate. M-am gândit că şoseaua ne poate readuce ritmul şi ne poate încălzi. Că eram obosiţi s-a văzut după timp. Măcar am băut câte o cafea caldă şi am mâncat câte ceva de la un chioşc de la marginea drumului naţional. Traseul nostru a fost Crizbav – Rotbav – Măieruş – Pădurea Bogata.

From Propark Adventure Race – Muntii Perşani

La CP7 Pădurea Bogata ne-am lăsat în sfârşit bicicletele şi am aflat că deja abandonaseră două echipe: Grind şi Pietrosul Rodnei. Mai aveam de ispăşit penalizarea datorată ajutorului din exterior. Ne-am pregătit de drumeţie şi între timp a sosit şi ultima echipă de pe traseu. Au plecat cu 20min înaintea noastră, n-am putut să-i urmăm din cauza penalizării.

Ora 10.30 a însemnat plecarea noastră spre CP8 Peştera Hoţilor. N-am mai ajuns acolo, am urcat orientându-ne după busolă şi hartă până aproape de creastă, dar acolo ne-am descurajat. Trecuse o oră jumătate şi poteca pe care o căutam nu apăruse. Cum am scris la început, aveam să văd pe urmă ca echipa Valea Rea tot pe acolo urcase ultima porţiune. Am procedat ca-n regim de rătăcire, ne-am întors la drumul forestier de referinţă şi, înainte de a ne îndrepta spre CP7 pentru a ne anunţa retragerea am urmat forestierul şi am găsit marcajul de cruce albastră. Pentru noi însă se terminase aventura, ne puteam ambiţiona să continuăm dar era mult mai greu cu recuperarea de pe traseu. Mulţumesc George pentru că ne-ai ajutat să ajungem la basecamp!

Regrete că ai terminat o cursă înainte de vreme nu poţi să nu ai, dar acestea au fost estompate de trăirile din timpul concursului – excursie. Am fost şi am încheiat ca o echipă, am luat decizii împreună, n-am avut de ce să ne dăm explicaţii suplimentare. Am putut asista la sosirile finisherilor, am avut vreme să povestim cu concurenţii, cu organizatorii. În cele aproape 30 de ore am trecut prin experienţe pe care altfel poate nu le-aş fi sumat nici după zeci de excursii sau concursuri clasice.

Felicitări învingărilor, felicitări şi învinşilor! Uneori puntea de la învins la învingător e foarte îngustă. Important e să-ţi folosească experienţa şi să continui.

În general după un concurs reuşit le mulţumesc organizatorilor, voluntarilor, fotografilor. Acum e  evident că trebuie să le mulţumesc şi pentru ajutor! Bravo Propark şi CPNT! Toată stima, ştiu că a fost extrem de greu dar şi voi sunteţi o echipă învingătoare a cărei prezenţă va fi aşteptată şi anii următori!

From Propark Adventure Race – Muntii Perşani

PS1: Faina ideea cu spartul medaliilor de finisheri, am luat si eu un ciob, la fel ca si majoritatea concurentilor care n-au reusit sa incheie cursa.
PS2: 176km parcursi mi-a indicat GPS-ul. Din cate am retinut, echipele de pe podium au avut chiar mai mult de 300km parcurşi.

Jul 032019
 

 

CarpathiaTrails Team Run

Ce este CarpathiaTrails? Un concurs de alergare montană în etape, ce se aseamănă cu UltraBug Fundu Moldovei (unde am fost anul acesta la începutul lui iunie) prin faptul că e pe etape și e înscris la ITRA, dar mai ales cu Ultra Trail Făgăraș (UTF) al lui Luci Clinciu pentru că e pe echipe și, culmea coincidenței, am făcut echipă tot cu prietenul meu Adi Cosma în 2017, tot la master masculin, adică peste 80 de ani. Vă dați seama că de atunci am tot întinerit, dar am rămas la aceeași categorie, numită la CarpathiaTrails M80. Cu Adi am alergat alături în echipă la Marathon 7500, așa, în vreo 2-3 ediții. Adicătălea, ne cunoaștem.

Cu ce m-au ajutat concursurile precedente enumerate mai sus? Păi, să enumăr câteva aspecte…
1. La UTF am încheiat pe locul 4 la master, ne-a lipsit un pic să fim pe podium. Aici nu contează că au fost ceva mai buni Nae și Roșca din echipa Ebasto care au încheiat pe 3, ci faptul că n-am reușit să ne ținem de lozinca noastră “fără greșeală”. Când ești mai slab nu-ți poți permite să te rătăcești, iar noi tocmai asta am pățit parcă în a doua etapă. Nu-i vorbă, s-au rătăcit și ei, ne-am luat după ei, dar acele minute…
Așa că la punctul 1, am încercat să luăm toate măsurile rezonabile să nu se întâmple.
2. Orice etapă contează. Nu contează lungimea, că prima etapă e scurtă, că timpii vor fi strânși oricum, am mers la maxim. Că prima echipă, de la MU80 (men under 80 ani) cu Mitrică și Moșoiu, a fost singura capabilă să încheie cei 6km sub 30min, e de înțeles, n-ai cum te feri, dar noi am terminat pe un onorabil loc 5 general, 1 la M80, și am avut 2 minute avantaj față de echipa care a încheiat pe locul 2 la final la categoria noastră – SportGuru Racing Team a lui Ștefan Dan și Dumitru Petre Andrei. 
Cine a avut de pătimit cu rătăcirile, vizavi de punctul 1? Să vă povestească Laszlo Kokovics și Manu Cercelaru, care în final au ajuns pe locul 3 general (clasament neoficial), 3 la MU80, la 3 minute în fața noastră. Au dus o luptă grea de recuperare, în mod normal s-ar fi luptat cu șanse reale de loc 2 la MU80 cu Balint și Szabi Takacs.
3. După prima etapă ne-am putut da seama cine e concurența, cine are ambiții pentru un rezultat pe podium.  Că degeaba ești bun dacă ai venit în turism la concurs. Și noi, cu Adi, ne-am stabilit de la început motivația – să încercăm să fim pe podium.
4. Eu nu sunt pe principiul să alerg în paralel cu coechipierul. Chiar mă deranjează situația, îmi distrage atenția, ba mai mult mă încurcă prin faptul că trebuie să țin seama de liniile lui de alergare. Nu mă interesează citatele celebre care arată bine, știți voi genul – nici în față, nici în spate că-ți strică karma, că se duce naibii spiritul de echipă. Asta-mi aduce aminte de povestea aceea cu fata săracă a moșului (sunt multe povești) care are provocarea că trebuie să ajungă la iubitul ei “nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată” și soluția ei a fost să umble călare pe un măgar îmbrăcată într-un năvod. Dar no, voi sunteți în general mai tineri ca mine, n-ați mai citit povești nemuritoare în copilărie.
Nu, regula era clară, cine-i mai bun în față. Dacă cel din spate ajunge la peste 10-20m în special pe urcări atunci primul lasă ușor ritmul. Dacă cel din spate ajunge în paralel cu primul atunci ori trece, ori primul mărește ritmul dacă poate. E ceea ce se vede din toate pozele, mai puțin cele de finish. În general Adi a fost în față, la distanțe scurte e mai puternic, dar sunt excepțiile de exemplu  de la urcarea La Om din etapa a 2-a, apoi ultima parte, mai mult coborâre de la etapa a 3-a, singura etapă mai lungă de tip maraton și momentul atacului din etapa a 4-a și ultima, când i-am depășit pe Dan și Petre. În rest, doar îl pistonam cum se spune, uneori îl ajungeam și mărea ritmul, de fapt revenea la un anumit ritm care ne convenea la amândoi. E greu să fii constant tot concursul când ești în față, ori exact asta încercam să controlăm.
5. De la UltraBug am rămas cu părerea de rău că în etapa mai lungă, de 51km, am folosit bețele, neștiind că este așa alergabilă, chiar în condiții de noroi. A fost singura etapă în care puteam fi poate cu câteva minute mai rapid. Nu mă luptam eu la podium la UltraBug, dar nu-mi plac neglijențele. La CarpathiaTrails singura etapă cu bețe a fost etapa a 3-a prin Bucegi și Leaota, dar aici a fost ușoară alegerea – Bucegii sunt stâncoși și Adi oricum folosea bețele.
6. Când n-ai motivație de la concurență găsești în altă parte. Cum am spus și cu alte ocazii, o motivație e coeficientul individual ITRA. Vrei să ai coeficient bun, atunci trebuie să ai un timp bun. Simplu, fără să intru în alte amănunte. Vrei să fii la nivelul tău sau peste? Trebuie să obții un coeficient ITRA la concurs mai mare sau egal cu al tău. Eu am acum 633 la general. Să vedem peste o săptămână sau o lună adevărul: am alergat mai bine sau mai slab în competiție cu mine însumi? Firește, la concursurile în echipă e o provocare și mai mare să obții un timp bun.

Cam atât despre gândurile inițiale. Corecte sau nu, de folos mi-au fost, nu știu cât ajută pe alții.

Ca să intru direct în modul “poveste”, cifrele reci le copiez din ce am scris luni pe facebook.

A fost Carpathia Trails, un concurs de trail pe etape în echipă. Cum descriu organizatorii foarte bine: 4 zile, 3 munți și 2 coechipieri.

Am participat alături de Adi Cosma, prietenul meu alături de care la Marathon 7500 acum ceva ani am început să alerg la concursuri de ultratrail. Spus altfel, la ultra am fost prima dată în echipă, în echipă mi-au plăcut mereu concursurile și am avut și succes, la nivelul meu, atât la aventură la Propark, cât și la ultratrail la Marathon 7500, la 4 Munți la MTB.

După o luptă frumoasă zi de zi cu echipa SportGuru Racing Team, în componență cu Dumitru Petre Andrei și Dan Ștefan, amândoi luați separat fiind mai buni decât noi, am reușit să obținem locul 1 la master, cu un avantaj destul de mic, de 14 minute. Ca să cadrez rezultatul la performanță, deși nu au fost decât câteva echipe puternice, am încheiat pe locul 4 la general, clasament neoficial, la 3 minute de locul 3 Reșita Outdoor (Emanuel Cercelaru și Laszlo Kokovics). Atâta că ei s-au rătăcit în prima etapă, la limită să nimerească marcajele din zilele următoare, și poate mai alergau și astăzi.

Cam 89km, 5200m diferență de nivel au sumat cele 4 etape prin cei 3 munți – Piatra Craiului, Bucegi și Leaota. Au fost trasee foarte frumoase, care au atins locuri de unde am amintiri plăcute, trasee care m-au purtat și prin locuri noi, cu priveliști care îmi confirmă că munții noștri sunt pitorești, “cu de toate”. Și au un mare avantaj față de cei înalți, considerați sine die impresionanți: sunt perioade din an în care pot fi parcurși integral fără echipamente tehnice.

Pe scurt etapele:

etapa 1 – 6km, 215m diferență de nivel, prin Complexul Cheile Gradiștei. Să spunem că a fost o etapă “pe roșu”, eu având puls mediu de 176bpm și maxim de 192bpm. Adi a avut parametri mai rezonabili, așa că la această etapă i-a fost mai ușor.
am încheiat pe locul 5 general, 1 master

etapa 2 – 26km, 1750m diferență de nivel, prin Piatra Craiului, ajungând pe vârful La Om 2224m. A fost echivalentul unei curse de tip sky race. Pulsul mediu mai rezonabil, 157bpm, cu maxim 179, să spunem că ușor sub nivelul meu de maraton când trag la maxim și nu-s obosit.
am încheiat-o pe locul 4 la general, 1 master, fiind pe locul 4 general și 1 master după 2 etape.

etapa 3 – 41km, 2700m diferență de nivel, prin Bucegi și Leaota. Am ajuns pe vârful Omu (2505m) și am traversat creasta principală de la Leaota. A fost practic un maraton. Pulsul mediu 148bpm, maxim 163bpm, am umblat mult dar rapid și a fost singura etapă în care am folosit bețe.
locul 4 general, 1 master la etapă, am ajuns pe 3 general și 1 master după 3 etape.

etapa 4 – 15km, 450m diferență de nivel, prin zona Fundata, Fundățica. Iar a fost o cursă rapidă, fără provocări tehnice, echivalentul unui cros. Pulsul mediu 156bpm, maxim 167bpm. Ca să fac o caracterizare, am alergat suficient de repede, doar 6 secunde am avut avantaj față de locul 2 master.
locul 5 general, 1 master pe etapă, locul 4 general și 1 master final – 11h33min timpul nostru total.

Cam ce am simțit și gândit de-a lungul zilelor voi scrie pe blog în zilele următoare. Nu am mult timp la dispoziție, vine Marathon 7500 unde particip alături de Sztranyiczki Gabor, în echipa Rupicapra Team.

Mulțumesc Adi pentru zilele alergate alături de mine, a fost o experiență pe care am s-o pun în vitrina de amintiri alături de cele mai faine!

Mulțumesc concurenților, “adversarilor” de cursă pentru clipele grele, mulțumesc voluntarilor și organizatorilor, succes în continuare cu CarpathiaTrails!

Mulțumesc pentru poze, au fost foarte multe și încă mai apar, fotografii au acoperit foarte bine traseele.
Radu-Cristi
Pixel ProSport
și alții.

Și acum o scurtă poveste pe zile.

Ziua 1. Etapa 1, ultra… rapidă. Eu sunt hotărât să dau tot ce pot, ori la bal, ori la spital. Să știu cum stau ceilalți, care e gradul lor de implicare și, un gând mai ascuns, să știu mai ales ce poate Adi. La Ecomarathon am alergat pot spune împreună 3 sferturi de cursă, și asta oricât am încercat să mă desprind și de el, și de alții. În mod normal trebuia să fim cam la același nivel în 3 etape, iar la cea lungă, prin Bucegi și Leaota, să am poate un mic plus la final.
Știu că a scris Melania că s-a pornit lejer. Pentru mine a fost tare. Și a fost foarte cald. Pulsul mediu de 176bpm spune totul. Conform formulei empirice de puls maxim = 220bpm-vârsta, pulsul maxim al meu trebuia să fie 170bpm, nu 192bpm. N-am scăpat de obsesia mea cu rătăcirea, fiind un traseu întortocheat, chiar dacă bine marcat. Eram în spatele echipei lui Valentin Anicăi și în dreptul parcării de la Complex au luat-o ușor greșit, inclusiv Adi. A fost singurul moment când am trecut în fața lui Adi și a lor. E etapa în care s-a rătăcit Reșița Outdoor, probabil jumătate de oră pierdută.
Concluzii: foarte bine Adi, am stabilit și concurența – SportGuru Racing Team și M&ms a lui Mihai Șerban și Marian Vasile. Inițial m-am gândit că principalii favoriți sunt M&ms, dar Mihai am aflat pe parcurs că e mai mult interesat de pregătirea pentru PTL (cursa pe echipe de 270km – 330km din cadrul UTMB).
Dacă vom face față sau nu zilelor următoare vom vedea. Că am alergat rezonabil m-am convins după un reper important pentru noi, la valoarea noastră – soții Adriana și Adrian Ploșniță.

Ziua 2. Etapa tip skyrace în Piatra Craiului, cu startul de la cabana Brustureț. Tot tare s-a pornit, nu m-au păcălit cei 20-30m de start făcuți la ritm de ultra. Până La Table cel puțin 5 echipe erau în fața noastră, dar înafară de echipa Steaua, singura să spunem profesionistă, și care a dispărut din peisaj rapid, ceilalți erau grupați … și parcă fugeau de noi. Cum ne-am apropiat de punct, cum au întins-o ca la comandă. Și au dispărut efectiv din fața noastră, deși am stat doar câteva secunde la PA.
A venit însă urcarea La Om. Și acolo s-au mai răsfirat și ei. Am trecut în față și cred că am urcat bine, din ambiție. Distanța s-a redus, am și depășit, sus în vârf nu cred să fi fost o diferență mai mare de 2-3 minute față de locul 2 – Speranțele CPNT.
La vale a fost mulțumitor, prima parte prin smocuri de iarbă a fost mai dificilă și mai lentă, neriscând nimic, să nu-mi scrântesc gleznele. Foarte bine că traseul n-a fost dus-întors acolo sus, ci puțin deviat la coborâre. Chiar putea deveni periculos pentru cei pe urcare, cu dizlocări de pietre.
Spre final doar am reușit să trecem de Dan și Petre și cumva am adăugat 5 minute la diferența din ziua precedentă.
Concluzii: doar cu echipa Sportguru trebuie să disputăm locul 1, dar va fi greu. Amândoi, Petre și Ștefan sunt în mod normal mai buni ca noi. Poate că sunt însă obosiți de la alte concursuri. Și eu și Adi am cam făcut pauză, ultimul meu concurs a fost UltraBug cu două săptămâni înainte. Și acolo Petre a încheiat în fața mea cu peste 30min, eu nu aveam cum să scot așa timp. Poate 10min mai bine la acea etapă de 51km. M-am uitat pe ITRA, ei amândoi sunt foarte echilibrați, pe la 660 ITRA. Adi are doar 586, dar el n-a prea participat la curse scurte afiliate la ITRA, rezultatele lui sunt in special de la Marathon 7500 care nu reflectă adevărul, acolo trebuie să fii zmeu să obții peste 600 ITRA.
N-am mai stat nici la foc de tabără, nici la nimic. Odihnă. Și singura mea grijă pe ziua următoare e să le văd tricourile, să le pot recunoaște de departe. Dacă am reuși să ținem pasul până pe Omu… Că apoi vine vale, apoi Leaota, care chiar dacă n-am mai fost fix pe acel traseu, știu la ce să mă aștept, am mai fost și cu MTB-ul la 4 Munți, și în alergare la Propark, și în drumeție în studenție. E, ce fain ar fi fost cu MTB-ul, să poți urca cocoașele acelea pe jumătate din viteza de la coborâre! Atâta că până să urci pe culme ai de tras mult. Poate reușim să nu pierdem cele câteva minute avantaj până la finalul etapei, mă avantajează că e etapă mai lungă. Sau măcar cred asta.

Ziua 3. Lipici. Reușim să ne ținem de Sportguru, ei urcă pe Omu împreună cu Speranțele CPNT, se stimulează unii pe alții. Eu, în spatele lui Adi, alerg periodic să țin pasul cu mersul lui mai iute ca al meu. Nu-mi place alergarea cu sincope, nu-mi place urcarea pe valea Gaura că nu mă pot “așeza” cu efortul, ba e urcare tare, ba prin bălării, ba fals plat și potecă clară. Îi spun doar atât la Adi, să încerce să-i ajungă. Ne depărtasem puțin când am rămas să luăm apă din pârâu. Un chin, dar când a început urcarea abruptă de final mă simțeam mai bine și eram în spatele lor. E drept, eu în spatele tuturor cu vreo 10-20m.
Ca să zic așa, le-am memorat în sfârșit nivelul de efort, simțeam când sunt sub ritmul lor și când nu, fără să mă uit la ei. E ceva ce se tot exersează când mergi în echipă, iar cine are copii de asemenea cred că instinctual o face. Când ești pe MTB în mod normal cel mai bun alege trasa și e în față, iar când ești cu copii trebuie să știi exact cât de tare mergi fără să-i rupi și fără să te uiți în spate, că acolo riști să cazi. Cu timpul îți intră în obișnuință și aplici acest obicei în multe situații, indiferent cu cine ești alături și indiferent că e vorba de alergare, drumeție, MTB… Pe Strava, timpul meu a fost de top 10 la concurs, 1h17min. Față de Marathon 7500 (în bucla 3 e valea Gaura) am fost cu peste 40min mai rapid, și am participat la 6 ediții! Ce înseamnă să fii mai odihnit, nu după vreo 4-5 mii de metri diferență de nivel urcați până atunci! 
Pe vârf ajungem practic odată. De aici am luat-o în față pentru că și ei, și Speranțele se opriseră puțin. Și înainte de Peștera îi depășim și pe Balint și Szabi. Nu pentru mult timp, dar a fost încurajator pentru noi. În spate la vreo 1-2 minute erau adversarii noștri. Am bănuit că Speranțele s-au rupt, în general tinerii nu lasă pe cineva înainte decât dacă nu mai pot.
În Șaua Strunga deja Balint cu Szabi erau desprinși în față, iar în spate SportGuru nu ne slăbeau. Am ajuns în Leaota și mereu când era pantă mai mică testam alergarea, să-mi dau seama dacă se merită și cam ce efort înseamnă. Adi mergea implacabil la deal. Am lăsat în spate pe un baiat care credeam că e la Solo Run Bucegi dar se pare că a făcut parte din echipa de mixt Wild Ones. Cum ajungeam pe câte un vârf cum mă uitam să văd ce se întâmplă. Dacă Dan și Petre îl depășeau clar aveam o problemă și trebuia să accelerăm… dacă mai puteam. Nu a fost cazul, în sfârșit a venit lunga coborâre, am intrat în pădure, nu ne mai vedeau nici ei, am putut trece și eu în față. La ultimul PA era și Bianca, l-a întrebat pe Adi unde se grăbește așa, că nu-l urmărește nimeni. Probabil răsturnase câteva pahare. 🙂
Gata ziua cea mai lungă, s-au mai adăugat 6 minute la diferența noastră, erau în total 13min30s. Pe flyby de la Strava am văzut că la finalul urcărilor ajunsesem la vreo 7-8 minute în fața Sportguru, dar am mai pierdut din avantaj spre final.
Concluzii. Un rezultat liniștitor, era greu de crezut că în cei 15km cu 45m diferență de nivel ce urmau în ultima etapă se putea recupera diferența. Matematic însemna cam 1min/km să câștige timp. La traseu în descriere era specificat că era rapid. M-am uitat pe hartă, erau mai mult drumuri de țară, alergabile. Cum punctul de start era și de finish, practic trebuia să fie urcare cât coborâre. Până pe la pace 4.15 puteam coborî, așa că … nu mai insist. Dintre toate echipele doar pe Mitrică și pe Moșoiu îi credeam în stare de așa ceva. Greu de convins însă Adi. 🙂 La final am concluzionat: nu știu cât trebuie să tragem, dar musai măcar primii 2km să-i putem vedea. Și musai să le văd tricourile la start, să-i pot recunoaște.

Ziua4. Ultima. Care mai aveau ceva de împărțit – acum era momentul. Noi ajunsesem pe locul 3 la general pentru că Speranțele CPNT au rămas mult în urmă, dar Reșița Outdoor avusese o zi extraordinară, erau la 1 minut în spatele nostru, merseseră cu aproape 30min mai bine ca noi în ziua precedentă. Pe mine nu mă interesa decât echipamentul echipei Sportguru… care întârzia să apară. Cred că cu 1 minut înainte s-au așezat la start. Și startul s-a dat în sens invers celui de pe track. A fost din motive de decongestionare la intrarea pe traseu, dar am avut emoții că mai trebuie să adaug poate și 1km la cei 15km oficiali. N-au fost decât câțiva metri, iar Petre cu Dan n-au zburat. Ne-am ținut de ei, apoi am atacat pe o urcare și am păstrat ritmul. Ca de obicei Balint cu prietenul ne-a ajuns și ne-a depășit, se mai punea doar problema dacă reușim să câștigăm și această etapă. Înainte cu 600m de finish a început ultima urcare, m-am uitat în spate și n-am văzut pe nimeni și … finish. Spre surpriza noastră am văzut mai întâi în poze că Petre și Dan au fost aproape să ne ajungă, încheind la 6 secunde de noi. Bravo lor, ne-au dat emoții până la final.
Concluzii: Noi ne-am străduit să fim la maxim până la final și n-a fost ușor. De data aceasta am și reușit să obținem loc 1 la master M80. Echipa Steaua a terminat mult în fața noastră, cu aproape 2h, dar echipele lui Balint și Kokovics n-au fost chiar așa departe – 20min, respectiv 3min. Eu sunt mulțumit, într-adevăr în ultima etapă doar Mitrică și Moșoiu au trecut de bariera de 13min față de noi, având un timp cu 20min mai bun. Tot respectul atât pentru ei, ca performanță, dar și pentru restul concurenților, oameni care își rup din timpul lor liber să se antreneze și să progreseze.

Mulțumesc încă o dată în special lui Adi, tuturor celor din jur cu care mi-am petrecut zilele, felicitări pentru organizare, cu un mare plus fotografi, voluntari și pentru trasee. 

Jun 102019
 

UltraBug

UltraBug a fost deosebit, interesant și frumos prin multe elemente.
În primul rând, chiar dacă locația de start are un nume ce te trimite cu gândul la un capăt de lume – Fundu Moldovei, este și nu este așa. Știați că este mai mare distanța de la Cluj la Brașov decât de la Cluj la Fundu Moldovei? E primul lucru care m-a frapat, mi-a atras atenția când m-am uitat pe Google Maps. Și apoi să te miri că primul voievod al Moldovei, Bogdan I, a venit din Maramureș? Ok, el venise la vânătoare… ceea ce spune multe despre pădurile din Bucovina, cu legende, povești, poezii și altele cu zimbri (vedeți rezervația de la Vânători Neamț, prin care am și fost acum doi ani când am participat la singurul concurs de aventură de la noi – Propark Adventure). Și uite-așa vedem că sensul numelui localității e dat de apropierea de izvoarele râului Moldova care o străbate. No bun, cu asta m-am liniștit, nu mă duc la capătul lumii.



Și totuși e capăt de lume, e o comună destul de izolată, dacă ești fan la vizitat locuri noi dar dorești în special să te respecți mâncând la restaurante, ai cam dat-o în bară: mănânci din pungă. Există magazin local, a ajuns și Profi pe acolo (din păcate cum spun apărătorii tradițiilor și afacerilor locale). Te poți caza la săteni, dacă-ți place să riști să cauți la fața locului, sau poți alege calea recomandărilor de la organizatori, eu stând cu cortul la Camping De Vuurplaats, unde am și mâncat seara. Mi-a plăcut să stau acolo, condițiile sunt pe măsura celor oferite în vest, dar nu-și pot permite nici ei să țină un restaurant sau măcar un bar – terasă, că-i … fundul Moldovei.
Dacă doriți mâncare tradițională românească, încercați meniuri la Vatra Dornei sau în altă parte, moldovenii sunt extraordinari la gătit. Nu că nu se pricep și la vinuri… Sigur, o soluție e să participați la UltraBug, măcar la etapa de 8km din ultima zi, ca apoi să gustați din mâncărurile pregătite la stână.
Și ajung la un al doilea element prin care se remarcă Ultrabug – petrecerea de la stână, unde a fost și premierea. Anul acesta a fost aperitiv cu brânzeturi, supă, un pic de friptura de vițel la proțap, gogoși și mult așteptatul balmoș. A fost simpatic prezentatorul, cred că-i staroste pe la nunțile de acolo.
Update: Se poate mânca la Moara și la Viorica – corecție de la Dinu Turcanu.
Dar pe alergători îi interesează traseul. Ar fi superalergabil fără noroi. Dar eu nu cred că în toată istoria Moldovei a fost o zi în care n-a fost noroi pe acolo. Și cu asta promit să nu mai pomenesc cuvântul “noroi”, să nu se transmită și-n altă parte. În cele trei zile de concurs n-am ajuns în munții cei înalți și stâncoși, gen Rarău. Au fost dealuri mari, abrupte, poteci înierbate pe care era greu și la urcare, dar mai ales pe coborâre, iarba deasă ascunzând capcane în care cu ușurință puteai să-ți sucești gleznele. Cea mai mare parte a traseelor au fost însă drumuri forestiere, chiar și asfalt, și poate acest aspect deranjează pe alergătorii declarați de trail care nu-s obișnuiți să alerge tare și susținut zeci de kilometri.
Mi-au plăcut peisajele, pădurile care mai există, atât cât am putut vedea în încrâncenarea mea, în pauzele când nu era musai să mă uit la locurile unde calc.
Pfui, era să uit un lucru important: gardurile. Gardurile de delimitare proprietăți, de limitare acces pentru animale. La ei nu-i ca în alte părți, unde se lasă drumurile de acces circulabile, fără obstacole. Ce-i drept, se face economie la lemne, și nu-i un lucru rău. Gardurile m-au dus cu gândul la Lopar – insula Rab – Croația. Acolo erau din piatră, și erau portițe. Așa era zona, aridă, cu multă piatră, cu oi și capre, și toți știm că dacă este un ierbivor care poate supraviețui în condiții precare, acela-i capra. Nu-i aluzie la RupiCapra, unul din cluburile la care activez acum. 🙂 Pun mai jos o poză din Croația, de model. Ferească sfântul să fii cu MTB-ul și să tot sari ziduri (care au și rol de protecție contra vântului, care acolo te poate zbura și dacă ai 67 de kilograme cât am eu). Unii au spus că e alergare în … cu obstacole, ceva mai mare proporția de alergare totuși. Cum mie nu-mi place gimnastica, deși mi-ar prinde bine, întreruperile acestea nu mă încântau. Noroc cu Vasile Tompa, noul meu prieten cu care am alergat în primele două etape (că așa ni s-a potrivit ritmul), care mereu deschidea și închidea porțile ca pentru un împarat. Mulțumesc, nu mi s-a scuturat coroana de pe cap! Gardurile sunt la capitolul “interesant”, dacă mai e nevoie să precizez. Promit să nu mai pomenesc nici cuvântul “garduri”, am pus la plural că acolo sigur nu are singular.


Ce mi-a mai plăcut? Concurența. Anul acesta a fost o concurență mai mare, mi-am găsit motivație, dar despre aceste lucruri când fac un rezumat al cursei mele. Să nu se înțeleagă că pentru mine a contat musai prezența unor vârfuri, ca Vitalie Gheorghiță, Cătălin Șorecău (momentan un abonat la locul 2) sau Octavian Ivanov. Nu-l uit nici pe Alex Petruț, locul 4 în acest an, un obișnuit al concursurilor grele. Au fost oameni mai mulți în zona mea valorică, delimitată clar de cei 4 mai sus pomeniți, m-am așteptat să fie oameni pe care nu-i întâlnesc uzual, cei din Republica Moldova. Știu că sunt alergători buni pe acolo, iar trailul începe să scoată vârfuri și la ei. Serghey Dzero cred că vă este mai cunoscut după ce a câștigat la Maraton Apuseni Ultra în acest an. Dar și Vio Mălai, recent inclusă în echipa de ultra a României (locul 3 cu echipa la Campionatul Mondial din acest an – felicitări fetelor și băieților) și Crina Buzgan sunt din Republica Moldova!
Și închei descrierea UltraBug în ansamblu cu atmosfera faină de concurs, cu oamenii primitori, cu umor și zâmbăreți.
La capitolul de îmbunătățit este doar sistemul de cronometrare, care e eficient pentru un ultra în general, dar la o etapă cum a fost ultima, cu concurs separat de 8km și cu concurs de copii, a fost imposibil să nu dea mici rateuri. Dacă rămâne așa, atunci sugestia mea vine de la concursurile de motocros. Acolo există să zic așa “benzi de întârziere”, adică se marchează cu bandă culoare cu 2-3 curbe mai strânse înainte de finish și așa concurenții se înșiră și sunt mai ușor de urmărit.  

Despre concursul meu.
Pe scurt, am încheiat cele 3 etape pe locul 9 la general, cu un timp de 10h38min, un timp bun pentru mine.
Locul 8 a fost Iulian Ionescu, la 2 minute în fața mea, care s-a ambiționat (sper 🙂 ) foarte tare să încheie în fața mea. În prima zi am fost mai bun cu 3 minute, l-am prins pe final, în a doua zi a fost mai bun cu 6 minute, poate contând și folosirea bețelor de către mine la un traseu mult mai alergabil ca-n prima zi. În a treia zi cred că l-au trecut ceva transpirații deși cele 3 minute diferență erau greu de surmontat de către mine la un traseu de 8km cu o urcare puternică. Am reușit să scot doar cu un minut mai bine ca el.  
După mine pe locul 10 tot la două minute a încheiat Paul Smereciuc, prietenul meu din Cluj, organizator la Sport Management Events. Nici el și nici Iulian nu erau la prima lor participare la UltraBug, iar Paul de fapt e “aselenizat” în Cluj, el fiind moldovean.
A fost o luptă frumoasă cu Paul în ultima etapă, după ce în etapa a doua el mers super bine, reușind să ajungă în spatele nostru (al meu și al lui Vasile Tompa) la ceva peste 2 minute. 
Vasile, cu care mi-am petrecut multe ore în primele două etape, în etapa a treia a ales să alerge cu prietena, sacrificând gloria efemeră de a încheia în top 10 la UltraBug. 

Prima etapă “Witches Castle”.
A fost 40km cu 1550m diferență de nivel, cea mai grea etapă din punct de vedere tehnic, știm din ce cauză, acel prim cuvânt… Am reușit 4h29min, fiind încântat că am încheiat sub 4h30min. După ce Vasile a tot oscilat în jurul meu, fiind ba în față și dispărând din peisajul meu, ba în spate (îl ajungeam la PA-uri), s-a hotărât că mai bine aleargă cu mine. Eu n-am avut ce face. 🙂 E glumă, evident, mi-a plăcut să alerg cu el și ca bonus, așa cum am spus undeva mai sus, m-a ajutat mult prin faptul că era mai rapid și mai mereu îmi deschidea porțile de la garduri și le închidea după mine. Eu nu-s un partener prea agreabil, merg întotdeauna la o anumită limită care nu-mi permite să am chef de vorbă. Se pare că am fost într-o simbioză perfectă, cel puțin declarativ eu ajutându-l cu ritmul meu constant. Încă nu pot să înțeleg de ce aleargă cu Vibram FiveFingers, când cu încălțăminte normală s-ar fi putut bate la podium. Dar no, fiecare om are defecte, și când ele sunt la vedere e mai bine. 🙂
În această combinație letală am reușit să alergăm foarte bine (după umilele mele referințe din clasamentul de anul trecut), încetul cu încetul să ajungem concurenți, inclusiv pe Paul și Iulian. 
Dintre evenimente spun doar că ne-am pus la punct procedura cu gardurile, am căzut în fund de două ori pe prima coborâre pe iarbă, fiind sanie cu tot cu Hoka ai mei, Alex Petruț depărtându-se definitiv de mine. Pe la mijlocul traseului, mi-a rămas un papuc înțepenit în acel cuvânt… Am ales să mă întorc după el, că el n-avea de gând să mai vină și mi se părea că încetul cu încetul chiar se ascundea.
A fost locul 10 la general pentru mine, imediat după Vasile. 

Etapa a doua “Rolling hills”.
A fost 50km cu 1550m diferență de nivel. Nu pare mult de urcat, nu pare grea, dar am ales să folosesc bețe din mai multe motive.
În primul rând am considerat că mai bine să mă întârzie un pic în cazul când nu le folosesc mult decât să dau vreun chix din cauza unei posibile căderi fizice. Eram bine, dar eu merg de obicei pe risc minim. Știam că primii 8km sunt pe asfalt și am să mă chinui, dar speram în recompensă la final.
M-am uitat la profil iar spre sfârșit pantele păreau mai abrupte și nu doream să mai patinez la vale. Nu știam dacă e drum de țară sau iarbă, mai bine întrebam – a fost piatră și drum fără altă problemă decât că era abrupt.
La condiții meteo de ploaie, la ce traseu cu … mă așteptam, bețele consideram că mă ajută.
În fine, n-au fost condițiile grele de care mi-a fost teamă, chiar și vremea s-a răzbunat, de la ploaia de la pornire s-a făcut chiar un soare cam tare.
Am alergat de la start cu Vasile și se pare că am fost destul de lent. El a rămas răbdător la ritmul meu, și eu la fel. 🙂 Am tot așteptat “să-mi dau drumul”. Am avut de așteptat… Lavinia Șulea a mers foarte bine, am crezut că n-o mai ajungem și chiar ne gândeam la varianta că s-a rătăcit. Multă vreme am alergat alături și de Ionuț Golban, care ajunge se pare la forma lui de altădată. Ritm și ambiție am avut pentru că multă vreme în fața noastră a fost Hella Schmidt care a încheiat pe podium pe locul 2 (după Lavinia).
Pe penultima urcare, la pârâu, am ajuns-o pe Lavinia, după ce mai trecusem de doi băieți. S-a ținut de noi și a încheiat la câteva secunde după. Sper că i-a prins bine prezența noastră. Eu nu mi-am modificat ritmul și dacă vă întrebați de ce n-am încheiat împreună atunci răspunsul e că am vorbit cu Vasile și ne-am înțeles că va fi finish fără sprint (el cu papucii lui era sătul de atâta piatră), pentru Lavinia scopul era atins, iar la noi poate conta fiecare secundă ca să ne păstrăm pozițiile la open. Am avut dreptate, Paul a mers așa de bine că a ajuns la 2 minute după noi în clasamentul general (5h09min timpul  lui la a doua etapă).
Am încheiat cu timpul de 5h26min, locul 13 la etapă, dar am păstrat locul 10 la general. Am fost mulțumit, n-am trecut de 5h30min, dar nici n-am reușit să mă încadrez în 5h15min. Intervalul de 5h15min – 5h30min sau mai bine îl luasem după timpii lui Adelin Udeanu și Ștefan Sălăgean de anul trecut, care încheiaseră atunci pe locurile 4, respectiv 3 la general.

Etapa a treia “Bootsy the Cow”.
A fost 8 km cu 300m diferență de nivel.
Mă simțeam presat de Paul (la 2 minute după mine), știam că aleargă foarte bine la plat, iar cu Iulian n-aveam planuri mărețe, erau greu de recuperat 3 minute. Vasile hotărâse să alerge cu prietena, care atâtea zile a fost alături de el și acum aveau prilejul să concureze împreună. Deja el era antrenat ca și coechipier după zilele cu mine. Unul din primele lucruri ce le înveți așa e răbdarea. 🙂
Aveam la început o urcare abruptă, ceea ce putea fi bine pentru mine, iar apoi să “manageriez” avantajul posibil.
În primul rând mi-am luat Inov8 Rocklite, să fie mai buni la noroi ca Hoka Speedgoat, dar nici la extrema Inov8 Mud să nu ajung, având în vedere că va trebui să alerg mult și pe plat și asfalt.
De data aceasta am fost cu ochii fixați pe Paul de la start, am văzut că a luat-o puternic înainte și am avut confirmarea că și el avea gândurile lui cu mine. Noroc că e mai înalt și l-am putut vedea.
S-a pornit puternic, am reușit și eu să intru pe urcare fără mare trafic, dar tot erau vreo 10 – 20 persoane între noi. La start se aliniaseră și alergătorii pentru etapa de duminică, mai odihniți. Nu-l mai vedeam pe Paul și am decis să-mi văd de treabă, că degeaba faci planuri dacă nu le susții cu fapte. N-am mai stat pe gânduri și pentru că poteca era cam ocupată am ales să alerg prin pârâu. L-am văzut din nou pe Paul, i-am simțit ritmul și am încercat să trec descurajant de repede pe lângă el. Apoi m-am pomenit că trec în fața lui Alex Petruț, a lui Ciprian Vîrna (de care nu mă puteam atinge, având un mare avans la general) și m-am liniștit, totul era să păstrez ritmul.
La coborârea abruptă ce urma am fost mai relaxat pentru că reușeam să mă țin de ei și-mi imaginam că nici Paul n-o să poată coborî mai bine dacă s-a întrebuințat tare la deal, că îi trebuie un timp de revenire. Kilometri treceau, șansele să pierd cele 2 minute treceau și ele. Îl vedeam pe Ionuț Golban cum e întrecut de Alex, dar eu nu reușeam să mă apropii de el. Tot 50 – 100 m erau între noi, dar mai erau 5, 4 … apoi 1 km până la finish. Nu m-am uitat în spate deși deja mă depășise un băiat tânăr de la un club din Craiova și auzeam că se apropie încă vreo 2-3 persoane. Paul între ei, m-a prins înainte de podul ce dădea pe ultima linie dreaptă de șosea. Ne-am salutat și m-am chinuit să mă țin de el, terminând la câteva secunde. Felicitări lui, celorlalți concurenți! De aceea mergem la concursuri, pe lângă socializare, să simțim că trăim mai la limită ca de obicei, dar fără ca acest lucru să ne primejduiască viața noastră sau a celorlalți, iar trofeele noastre să fie simbolice, nu să frângem de exemplu aripile unor viețuitoare.
42min20s a fost timpul meu, loc 15 etapă, locul 9 la general (consider că e încă un ajutor, mai degrabă cadou de la Vasile). Față de Adelin și Ștefan anul trecut am fost mai bun în etapă cu 1min, ceea ce e super pentru mine. 10h38min per total este de asemenea ceva ce poate fi … îmbunătățit.

Mulțumesc lui Adi Toma pentru informațiile furnizate despre cum a fost anul trecut, pronosticul lui cu top ten s-a adeverit deși m-am întrebuințat serios și speranțele mele ascunse erau ceva mai optimiste. 🙂
Vă mulțumesc tuturor pentru vacanța din Bucovina! 

 

May 022018
 

Care iti sunt limitele?

Care iti sunt limitele?

Imediat începe vara și mă uit în urmă la rezultatul unei decizii de-ale mele: două postări în acest an – una despre Activități 2017 și una despre un concurs – Istria 100 mile. După “standardul” anilor trecuți, aș fi fost la cam la a 14 postare despre un concurs (din cele 38 de exemplu din 2017). Parcă adie o schimbare, deși concursurile sunt doar vârful aisbergului și baza încă nu s-a topit. Adică la mișcare pe afară nu s-a modificat mare lucru și am fost la diverse concursuri locale și nu doar în calitate de concurent.
M-am “orientat” mai spre orientare și lucruri nestandard, mai neobișnuite.
Să fac o enumerare cu ceea ce voi aminti pe scurt:

1. Crosul Divelor ca voluntar – 3 martie
2. Beard Run 3 – Crosul treptelor – 17 martie
3. Cupa Compass ed 16 – orientare – 24 martie
4. Olimpiada de șah pe licee – zona NV  – neimplicat decât cu gândul 🙂 – 14 aprilie
5. Maraton Internațional Cluj ca voluntar – 15 aprilie
6. Cupa Busola de Aur 2 etape – orientare – 21, 22 aprilie
7. Seminar “Care îți sunt limitele”, alături de Vio și Alin Cârdei – 26 aprilie

Pot spune că fiecare în parte îmi trezește un fel de nostalgie mai copilăroasă, așa că sunt din categoria evenimentelor de care îmi voi aduce aminte mereu și deci au însemnat un plus pentru mine, nelimitat doar la efortul fizic.

 1.
Crosul Divelor e mai degrabă un vestitor al primăverii la care băieții nu trebuie să lipsească, ca suporteri și admiratori – evident. Păcat ca sunt așa timizi! 🙂 Am și eu prințesele mele care participă an de an la acest concurs, așa că venirea mea n-a fost ceva ieșit din comun. Că în mod obișnuit sunt pregătit să alerg oricând iar nu e “out of limit”.
Rezultatul a fost că am făcut pe iepurele (la sugestia prietenului Horațiu) și am parcurs prima tură și la cursa de 2km și la cea de 5km, cu singura preocupare să nu fiu surclasat de dive și să fiu astfel de ajutor. Cum a fost bine organizat și voluntari pe traseu nu au apărut probleme. Faptul că Andreea a încheiat pe locul 2 cursa de 2km m-a făcut și mai bucuros că am fost acolo.
Câteva poze am făcut și eu – un link.

28514736_173289616636343_5247261729451631112_o.jpg PMCJ6253_.jpg 28424396_173290939969544_586283399426613913_o.jpg DSCN0779.JPG

Top

 2.
Beard Run 3 sau Crosul Treptelor  – eveniment caritabil – a însemnat pentru mine un prim test în noul an. Nu sunt feblețea mea treptele acestea “noi”, făcute mai mari și mai abrupte decât cele anterioare, dar am vrut să-mi testez cu această ocazie și viteza și puterea.
Ce am scris atunci pe facebook:
Beard Run 3 – crosul treptelor – un concurs caritabil, in care toti banii de inscriere au fost donati pentru achizitionarea unei ambulante. Pas cu pas, cu rabdare…
A fost primul meu concurs din anul acesta, un loc 4 la general la tura lunga cu 5 urcari. N-am apreciat corect cat de tare sa trag de la inceput, asa ca la ultima bucla m-am pomenit cu un timp cu aproximativ 20sec mai bun ca restul – 5min36sec https://www.strava.com/activities/1457157535/segments .
Ca de obicei, la astfel de concursuri conteaza mai mult sa participi si sa fii alaturi de prieteni si familie. Diana a facut parte din una din multele echipe Garmin si a incheiat pe locul 2 stafete, iar Tudor a incheiat pe locul 3 la baieti. In acest timp unii invata – Andreea. 
Felicitari participantilor, organizatorilor si … sa avem orasul pe care ni-l dorim!

28700793_10214627581817118_6474491476164663245_o.jpg PMCJ9635_.jpg 28947878_10214627581937121_461023232704511909_o.jpg

Top

 3.
Cupa Compass ediția 16 – orientare – a fost ca de obicei o provocare pentru mine. Poate totuși ar trebui să tratez orientarea mai serios și să învăț mai multe, să ajung la un nivel mai puțin … obositor. 🙂 După ce m-am învârtit de pomană peste 30min, răstimp în care cred că am găsit doar 2 repere, am avut norocul să dea Gyongyi peste mine și, cum am observat că reperele coincideau, am parcurs restul de traseu împreună, mai mult încurcând-o. Mie în schimb mi-a prins foarte bine parteneriatul, din care am rămas nu cu multe, e drept, că dacă nu știi nici nu poți pricepe totul deodată. E ca diferența dintre a vedea din avion terenul față de cum îl vezi pierdut prin tufe, ca un șoricel. Ce a pus capac a fost și stilul de atacare a unui reper, la unul de exemplu nici nu mi-am dat seama că a punctat în viteză și a trebuit să mă întorc. Am crezut că doar s-a dezechilibrat puțin că era o zonă abruptă. Singurul meu avantaj e că nu mă descurajez ușor, m-am abținut și nu mi-am aruncat busola în semn de protest. În fond ea nici n-am observat să aibă nevoie de busolă și să devin profesionist așa simplu… 🙂
De pe facebook:
Cupa Compass – ed 16 – orientare. Fain, soare, ca o zi de primavara.  Am participat la categoria M45. Traseul a fost de medie distanta, zona Bradet – Galcer (ca de obicei la orientaristi fiecare petec de pamant are un nume, la alergare sau MTB spun doar atat – Faget – si am rezolvat locatia).

A fost multa lume si mai ales multi copii pentru acest sport interesant si instructiv dar care nu e in voga la noi. Are acea atmosfera de prietenie specifica concursurilor in care fiecare se stie cu fiecare si … a ramas la vechea si modica taxa de participare de 10 – 15 lei prin care se vede clar ca organizatorii sunt si voluntari.  Alte vremuri in aceste vremuri!

Pe Strava – https://www.strava.com/activities/1468856930/overview .

20180324_122200.jpg 20180324_150452.jpg 20180324_150503.jpg

Top

 4.
Olimpiada de șah pe licee – zona NV – o enumăr pentru că Andreea a reușit împreună cu echipa claselor 5-8 de la Hațieganu să se califice în finala pe școli. Ceva tot îi place la șahul ăsta… Că cel mai probabil nu va putea merge la finala pentru că e clasa a VIII-a, nu-i așa important. Eu nu am decât meritul că am încurajat-o.

30705179_1848863225184451_1162733829840961536_o.jpg 30706552_1848853928518714_7389753801298673664_o.jpg

Top

 5.
Maratonul Internațional Cluj l-am trăit ca voluntar. Am fost o echipă de bicicliști pe care Horațiu ne-a rugat să avem rol de însoțire a primilor concurenți de la probele de maraton, semimaraton și ștafete. Pentru mine traseul era destul de întortocheat, l-am și parcurs de 2 ori înainte de concurs ca să nu greșesc și să induc în eroare alergătorii. În timpul concursului însă, ca de obicei, n-au fost probleme, dar au fost cazuri când am folosit fluierul și o dată chiar a trebuit să mă opresc să nu lovesc pe cineva. Kenyanul s-a descurcat perfect, s-a strecurat.
De pe facebook – mai întâi ce am scris în ziua premergătoare (aveam ceva emoții):
Recunoastere traseu alergare Maraton Cluj 2018, fara Parc Babes si Stadion

Maine, in faţa kenyenilor…
Simt ca MTB-ul nu mă va trăda.  Singura întrebare: cu ce mă îmbrac. Roşu?

Tot de pe facebook, după cursă:
M-am bucurat ca am avut ocazia sa insotesc pe primul maratonist de la Wizz Air Cluj-Napoca Marathon . Cu MTB-ul, cum altfel, doar vorbesc de un kenyan.

Felicitari concurentilor, celor care s-au zbatut sa se autodepaseasca. Imi pare rau ca Balan Nicolae a incheiat pe locul 4, pana la ultimii 3-4 km a fost mai tot timpul pe locul 2. A fost un reper pentru “noi”, adica pentru Kiplagat, cam la 3min in spate.

Felicitari si organizatorilor, voluntarilor si spectatorilor, fiecare s-a straduit in felul lui sa fie totul bine. Fain ca m-am intalnit cu multi prieteni, ca alaturi de mine pe bicicleta am avut prieteni deja pot spune – vechi.

Traseul a fost interesant, ai putut vedea si Clujul istoric, dar si parcurile Mare si Babes pe unde-si duc veacul clujenii cand vor un pic de liniste si racoare. N-a fost insa un traseu de batut recordurile de timp la maraton, e insa un aspect secundar. Fain de asemenea a fost ca au fost benzi separate pentru transportul public si astfel nu cred ca au fost multi carcotasi pe care sa-i deranjeze sărbătoarea … noastra.
Am fost de 2 ori pe traseu in recunoastere, prima data sambata, fara sa intru in Parcul Babes si pe stadion, si o data astazi, pe la ora 7 dimineata, cand erau aproape gata montate gardurile, separatoarele etc. In cursa insa e totul altfel, chiar daca esti doar observator. Si a fost destul de stresant pentru mine, a trebuit sa fiu atent la multe… si ceva am gresit chiar la final. Dar nu asta e important.

Cum decurge o cursa pentru un winner? Well, e o senzatie cam inedita pentru mine, ceva despre am tot citit si gandit.  Clar stiu ce sa fac si am pregatirea necesara daca as fi intr-o astfel de postura. Dar atat!  
Mai intai startul… Impreuna cu Kertesz Levente , Tudor StupariuBoldi Calin Mircea si … (nu stiu numele) am asteptat in afara stadionului sa apara alergatorii. Poza de mai jos este de la crosul de 5km dinainte de maraton (primii). Enorm de multi participanti au fost la cros (si Andreea mea), unii si cu carucioare cu copii, am crezut ca n-au sa se termine pana incep maratonistii si clar va fi imposibil de trecut de ei. Dar… totul a fost gandit ok.
In timp ne-am repartizat, sa nu pateasca ceva primii alergatori. Eu am ramas cu kenyanul. Am schimbat cateva vorbe cu el, am banuit ca e stresat ca nu stia cine e in faţă şi trăgea prea tare. Scăpase un băiat care alerga extraordinar, dar era de la stafeta. Nu m-a crezut Kiplagat, dar in timp s-au mai schimbat lucrurile: stafetele aveau numere de 4 cifre, noi de 3.

Primul semimaraton a fost fara multe povesti, cam 1h12min a durat. Nicu Balan era la 3minute si distanta s-a pastrat pana spre final. In apropierea lui insa mai era un alergator, probabil Stefan Lupu, dar acesta statea “la cutie”, tinandu-l sub control pe Nicu.
Fantastic ce seamana o cursa de alergare cu una de ciclism! Ce mult te ajuta cineva care este in faţa ta pentru ritm! Cand “al meu” era depasit de cineva de la stafeta o vreme reusea sa se tina si avea alt ritm. Probabil daca avea concurent mai aproape putea sa traga si mai tare, dar vreau sa spun ca nu i-a fost usor in special la final. Asa ca, inca o invatatura, credeti in voi, pana nu bate gongul nu se sfarseste nimic, orice e posibil! Si lasati in faţa voastră şi pe alţii, faceţi schimb la “trenă” dacă ritmul e asemănător, ajuta tot grupul, primul trebuie să fii la finish nu pe parcurs! Daca omul de langa nu colaboreaza, incetiniti sau trageti-va la o parte, punct. Poate l-ati fi ajuns…

A venit finalul, mi-am luat ramas bun de la kenyan inainte de intrarea pe stadion si am tasnit sa anunt, daca e cazul, ca soseste primul maratonist. Si de aici o mica bâlbă, am luat-o pe culoarul gresit, de bucla, nu de finish (n-am vazut marcajul), iar omul meu, desi era departe, ajungand sa aiba incredere oarba in mine… idem  Dar a fost un baiat inspirat inainte de finish, si cu forta necesara, si a mutat un gard si invingatorul a avut parte de primirea dorita!

Acum, back to work, astept sa incheie cursa de 10km si Diana. 
Daca ma gandesc bine, as putea sa ma obisnuiesc cu chibiţatul, e şi asta o meserie. In orice caz, pentru cei din breasla asta, e incomparabil mai mic efortul! Trebuie sa fi trait asa ceva, cu un nivel cat mai sus e si mai bine, ca sa devii un chibit bun. M-am straduit sa nu inoportunez prea tare fotografii de pe parcurs, sper ca am si reusit.

Fain să ai aşa un concurs în oraşul tău!
Cursa mea cu MTB-ul (de fapt a lui Kiplagat în alergare): – Strava.

QzibuSjnmW5g3KkM_zwSd9-Sw3wIwSA-qvuwIWOECjQ-2048x1455.jpg ok.jpg 30722914_1922141221192648_7449060045456670720_n.jpg

Top

 6.
Cupa Busola de Aur 2 etape – orientare – asta chiar a fost hard pentru mine. Au fost două etape – lungă și medie, iar prima chiar a fost extenuantă, mai ceva ca un maraton. Nu din cauza efortului fizic… Noroc că pe mine nu mă doare capul. 🙂
De pe facebook:
Azi, Cupa Busola de Aur, Casele Micesti – prima etapa – long distance – sunt epuizat, mai ales psihic.

Parametri tehnici, la categoria M45: 5,4km cu 220m dif nivel. Pentru mine, conform trackului: 18,5km, 4h, 926m dif nivel (in majoritate cred ca urcari aiurea, direct prin padure si lastarisuri, nu pe poteci). https://www.strava.com/activities/1522317404/overview

Cam 1h mi-a luat sa gasesc primul reper (din 14), si acela cu ajutoare.  La punctul 13, gata-gata sa-l ia “recuperatorii”, in mainile lor am inscris cipul. Ultimul, 14, era cam … luat, l-am cautat in nestire. Au spus ca m-au si sunat, sa-mi ceara voie – foarte de treaba – e clar ca n-au cum sa stea toata ziua dupa mine. Momentan sunt finisher, beau o bere si ma laud. Nu va pun poza cu timpii intermediari, ca sa ma protejez. 

Maine cica va fi mai usor (padurea mai usor de strabatut) – medie distanta. Ma duc la nani sa fiu la maxim, poate reusesc sa termin pana la premiere. Nu a mea, evident. 

Super concurs, veniti si voi! http://www.compass-cluj.ro/Tartalom/index_ro.php

PS: Azi, duminica, la etapa a 2-a – medie distanta – a fost mai bine. Doar un punct l-am balbait si “floricica” traseului arata mult mai bine: 1h06min. Tot ultimul, dar… in loc de 4,1km cu 170m dif nivel am facut 6,3km si 271m dif nivel. Uman. https://www.strava.com/activities/1524644318/overview
Ce e fain – l-am mobilizat pe Radu Kis – a venit la concurs in locul alergarii planificate prin Cheile Turzii. Asa ca, data urmatoare o anunt si pe Dobrescu Alina . 

2018-04-22 07_53_27-Cupa Busola de Aur - prima etapa - long distance (pentru mine de 3xLD) _ Run _ S.jpg Cupa Busola de Aur 2018_Page_1.jpg Cupa Busola de Aur 2018_Page_2.jpg 31100373_10215335747331965_742848640048955392_o.jpg 31064427_10215328532511599_4490167121447223296_o.jpg 2018-04-23 08_18_21-Overall results – Google Chrome.jpg

Top

 7.
Seminar “Care îți sunt limitele”, alături de Vio și Alin Cârdei – a fost de fapt o întâlnire prietenească unde am răspuns, împreună cu Viorica Mălai și Alin Cârdei, la câteva întrebări legate în special de motivația noastră și de modul cum ne stabilim limitele, cum ne organizăm concursul.
Cum pe facebook nu am scris decât înainte de seminar:
O tema interesanta la seminarul organizat de Maraton Apuseni msg systems . Eu inca nu cred ca omul are limite, desi realitatea ma contrazice mereu. Dar, no, inca sunt tanar, mai am vreme, nu-s irecuperabil. 
mă simt dator să fac un scurt rezumat.

În primul rând le mulțumesc “alor mei” că am fost invitat. Spun asta și pentru că reiese din prezentarea mea ca fiind “ultramaratonist, ciclist montan și coleg de club”.
Dacă am reușit să fiu cât de cât convingător, logic, dacă am reușit să fiu de folos la cineva cu opiniile mele, m-aș bucura. Eu m-am străduit, cel puțin să nu fiu prea standard, și m-am și pregătit cum am știut mai bine. Am ținut însă cont de câteva reguli de bază care mie mi s-au părut esențiale: să nu spun lucruri pe care le-am citit poate în cărți sau le-am auzit dar nu le-am folosit în curse, să nu mă apuc cu câteva zile înainte să pregătesc răspunsuri corecte, științifice, dar care să nu mă reprezinte. Pentru asta există specialiști, antrenori etc. ori eu nu am fost chemat în astfel de calitate și nici nu sunt o astfel de persoană. Mi-am permis însă să pomenesc de câteva cărți.
Mai fac o precizare: am venit cu o parte din răspunsuri scrise, dar nu le-am citit acolo. Poate am greșit, n-am spus tot ceea ce am scris, n-am scris tot ceea ce am spus. Nu pentru că au o deosebită valoare, ci pentru că așa gândesc eu. Și îmi pare rău că nu am spus anumite lucruri. E ceea ce reproșez uneori la alții: se pregătesc un an la un eveniment în toate amănuntele și apoi fac modificări radicale la fața locului, de parcă tot ce au gândit un an pot să-l facă mai bine în stres printr-o sclipire de “geniu”. Cam lungă introducerea…

din timpul seminarului.jpg 31118627_1774393912616827_1665518691673964544_o.jpg

Conținutul fișierului meu “întrebări” (ciorna), corectat pe alocuri (doar răspunsurile mele, nu coincid decât în parte cu ceea ce am spus):

As porni de la ce inseamna cuvantul ultra: nu e folosit doar la maraton, inseamna mai mult, extrem. Si extrem, greu poate sa iti fie si la o alergare de 50m. Te poti accidenta si la o proba scurta, americanii care sunt vestiti in statistici (eu am fost impresionat de cati parametri tin cont ei la baschet in NBA) au statistica cu cati oameni mor la maraton. Am citit ca 1 la 150mii alergatori mor la maraton. Se stie acest lucru si totusi oamenii vin si maratonul are loc. Nimic de speriat! Dar…

Actul de a lua parte la o activitate fara sa te antrenezi are si un nume: complexul Superman. Ca participi nepregatit la un concurs la care iti risti viata asta deja suna a iresponsabilitate si prostie. Din pacate lumea de astazi merge fatis spre sustinerea propriului interes, dar omul apartine unei comunitati si trebuie sa te gandesti cand iei o hotarare si la apropiatii tai, la organizatori etc. Au fost concursuri in Romania la care s-a renuntat din cauza unor evenimente nedorite.
Si uite-asa vedem ca putem folosi termenul de ultra in mod peiorativ, ceva gen ultras. Ne plangem in Romania de conditii, salarii etc. Si putem spune: avem ultraconducere, ultraparlament, ultradrumuri. Echivalentul incompetentei. Dati-mi si mie sa proiectez un pod peste Dunare, si ce-i mai grav: eu sa accept, la cunostintele mele actuale.

Pentru mine un ultramaraton este impingerea unor limite, dar cu posibilitatea, avantajul de a-mi reveni daca e cazul. Nu m-as duce daca n-ar aparea lucruri noi, din care sa am de invatat ceva. E un joc de sah in care de cateva ori imi pot retrage mutarea. Sa fie clar, eu la concursuri totdeauna voi da maxim, la limita riscului … pe care incerc sa-l calculez. Ca nu se vede, e alta discutie. Pana acum m-am descurcat, sper ca nu am creat probleme. Pentru mine un concurs inseamna sa dau tot ce-i mai bun din mine, sa-mi folosesc toate cunostintele acumulate si din alte domenii. Altfel exista si ramuri necompetitive cum este drumetia, care chiar e faina…

E instructiv sa vezi pe urma ce ai realizat din ceea ce ai planificat, ai anticipat, pe scurt ai gandit. E important sa-ti dai tie feedback. Fara asta nu progresezi. Ultramaratonul e ca-n viata. Alergarea se supune regulilor de zi cu zi. Se spune ca alergarea e un mod de viata sanatos. Atata ca intervine cuvantul ultra care se bate cap in cap cu sanatatea. Oare? Tocmai am spus ca de fapt conteaza antrenamentul, pregatirea sub toate aspectele, nu numai fizice. Daca concurezi in limita bunului simt dispare aspectul ultra. Daca nu, ai esec si cand alergi dupa autobuz.

Si sa nu uitam: alergare nu e singura optiune de a-ti petrece timpul liber in mod n-as spune numai sanatos (ca suna egoist sa te referi doar la ce inseamna pentru tine), ci si pozitiv in comunitate. Daca ai probleme, alergarea fiind totusi mai invaziva, poti trece la bicicleta, inot, drumetie…

Important e sa nu te plictisesti, sa cauti ceva nou. Eu rotesc activitatile mele din timpul liber. Am nevoie de ele pentru echilibru. Am si spus ca atunci cand nu voi mai putea voi trece la drumetie, la activitati necompetitive si voi incheia cu sahul. Adica un ciclu al vietii, de la sah am pornit. De fapt nu chiar, dar la sah am insistat mai semnificativ. Ciclul meu de viata, cel de timp liber suna cam asa: sah, speologie, drumetie, bicicleta tot timpul, triatlon, MTB, alergare si acum orientare (cu rezultate amuzante, ca de copil care invata sa umble). Tipuri de competitii: triatlon pana la genul ultra care inseamna de tip ironman, MTB, alergare sosea si trail, orientare, aventura (Propark la noi). Foarte faine competitiile in echipe, asa cum va place sa alergati in grup puteti incerca sa alergati la concursuri cu inca cineva cu acelasi ritm (mai ales la incepatori e foarte bine).

Ce e important in tot amestecul acesta: sa va rezervati o ora pe zi numai pentru voi. Peste ani va veti da seama cat de mult conteaza. O ora nu-i mult, meritati. Chiar, pentru ce traiti, pentru ce lucrati? Ganditi-va ca ajutati și pe ai voștri si comunitatea, pe cei din jur daca sunteti fit și sănătoși. Daca revin fix la ultramaraton, aici apare o problema: depasesc ora zilnica si ajung la 3 ore. Ceea ce zi de zi, an de an e mult. De aceea înainte am luat-o mai incetisor cu MTB-ul: ca pe langa 1h-2h, mai trebuia macar 30 min pentru curatat bicicleta, ceea ce inseamna timp pierdut. Si, mai trebuie sa si inveti in sensul propriu, sa devii mai bun si pe alte planuri, nu? Eu consider ca ultramaratonul e o etapa din viata mea. Atat! Merita sa incerci, asta da. Dar nu-i in orice caz cel mai important lucru din viata, e doar trendy acum. Timpul trece, viata nu-i vesnica.

Eu ce voi spune aici e in principal din propria experienta, pentru aspectele stiintifice intrebati “un medic sau specialist”. Si cititi, de exemplu, Jason Koop – “Training essentials for ultrarunners”. Sunt explicații pe înțelesul tuturor, există și în varianta digitală.

Întrebări, la care am răspuns mai cu “liniuțe”, sper sa nu se supere lumea ca le deconspir:

  1. Cati km pe sapt ar trebui cumulati pentru a avea rezultate bune la un ultra?

un plan: 100k pe săpt ca antrenament la endomondo pt cursă de 64k (mai mult nu exista plan la endomondo!): ritmul pe baza testului cooper care se face o dată la câteva săptămâni – eu folosesc 1 zi pauza (e bine pt refacere)

ex pentru mine: Ma – intervale (11k 4.11) sau tempo (17k 4.42); Mi, J, V – 11-15k easy (5.39); S,D 28k, 21k

important sa fie 2 legate de gen semi sau mai mult, asa iti dai seama daca poti ultra (de fapt asta e una din sugestiile mele ca sa vă dați seama dacă puteți alerga un ultra)

Si acum ganditi-va ca va antrenati pentru triatlon de tip ironman (4km inot, 180km bike, 42km alergare), unde alergarea e maratonul. Unde incap inotul si bicicleta?

ma refer la rezultat bun pentru un amator, care e si antrenor, si sponsor si competitor
daca doriti performanta … cea mai buna e reteta clasica (antrenor etc…)

Si cititi! Am adus 2 carti.
Matt Fitzgerald scrie: “Essential week-by-week training guide” – plans, scheduling tips, workout goals for triathletes of ALL Levels. Cine recunoaste in sinea lui ca nu e SuperElite si ar alege un plan pentru incepatori?
Joe Friel: “The triathletes training bible” – editia 3
exemple: pag 153 biblie ; pag 54 quick reference; 52 sapt plan, pe 1 an
De ce carti despre triatlon care sunt de aproximativ 500 pagini fiecare? Pentru ca acolo vezi ce inseamna viata organizata, cum sa obtii maxim din minim, simti ce inseamna sa fii profesionist. Amatorul “profesionist” e ca un lucrator care se scoala la 5 si isi incheie ziua la 10 noaptea, zi de zi, an de an. Si in “biblie” scrie de exemplu si de miscarea de pendul pe care trebuie sa o aiba piciorul in alergare, de tinuta in alergare… lucruri pe care nu le gasesti oriunde. Si sunt carti scrise de americani care se bazeaza mult pe statistici, cum am mai spus.

Eu am renuntat sa le studiez, fac de placere, nu? Sunt amator! Placere se refera nu numai la partea fizica, cum s-a incetatenit. De aceea am renuntat la sahul de performanta, iti dai seama ca a fi profesionist inseamna o activitate de toata ziua, trebuie să sacrifici tot. Avem si serviciu unde ar trebui sa ne manifestam profesionismul nostru (cel mai mult timp alocat dintr-o zi), si familie, chiar daca le neglijam si acum. Pentru ca ne ambitionam sa facem ultramaraton intr-un mod sanatos, adica antrenandu-ne corespunzator.

  1. Cum iti antrenezi mintea pentru a face fata competitiei?

Ca simularile, ca la examen, repeti cum te comporti in diverse cazuri
Ai o problema si trebuie s-o rezolvi, atunci apelezi la experienta ta din rezolvarea unor probleme asemanatoare; sau la a altora, De aceea ati venit la seminar, nu?
Încerci sa-ti invingi teama cautand lucruri cunoscute, te ajuta sa elimini emotiile.
Cauți oameni cunoscuti.

  1. De ce creste pulsul mult mai mult pe coborari decat pe urcari si daca e normal sa se intample asa? Alimentația vegana ar putea fi potrivita pentru un ultramaratonist?

Sunt convins ca si vegan se poate. Eu nu sunt si din ratiuni practice: nu vreau sa mor de foame la PA-uri cu mancarea langa mine. Nu are sens sa-mi antrenez corpul pentru cateva alimente si apoi in timpul cursei sa fiu fortat de imprejurari sa mananc altceva. Sigur voi avea probleme. Eu mananc efectiv aproape orice, iar la competitii cat simt ca e bine, nu depinde de cantitate. Daca simt ca e ceva in neregula nu mananc si nu beau nimic 30 min. Evident in tot acest timp incetinesc daca e nevoie.

O explicatie: la vale ritm crescut, exista ruperi de ritm, atentie marita; coordonare, concentrare; uneori nici nu respiri regulat, poti ajunge epuizat jos, iti trebuie adaptare sa poti trece in mod urcare. Ori asta inseamna ca ai ajuns pe rosu.
Si cand gandesti creste pulsul chiar daca stai pe scaun

Cat este pulsul unui pilot de F1? E o dovada ca pulsul nu depinde numai efortul fizic.

La un control medical mi se lua pulsul si dupa ce a tot aranjat ventuzele, se tot uita agitata la mine, in disperare m-a intrebat: ati facut efort inainte? Nu, doar ma gandesc! Bine ca nu mi-a facut ceva injectie! A trebuit sa stau leguma, sa-mi golesc mintea de orice gand, ca-n adormire.

Concluzia: eu la ultramaraton o atentie speciala mi-o indrept spre coborari, sa le fac ponderat, altfel “ma rup”. Ceea ce nu s-a intamplat la Istria la inceput, m-a luat putin valul.
Concluzia dupa seminar: posibil ca persoana in cauza sa nu urce in alergare si sa dea “blana” pe coborare. 🙂

  1. Pt oricare din invitati: Ce consuma in timpul unei curse in afara de geluri?

Ce sunt antrenat. Ce mananc zi de zi si nu e perisabil.
Batoane pt eliminarea senzatiei de foame; paine cu salam, slanina, cas, branza; Sunt fan branza si cas. Prefer painea unsa cu unt etc sa nu fie seaca. Stiu ca unii evita “chimicalele”, dar ele sunt gandite sa suplineasca consumul la efort. Si sunt mai practice.

Ca anecdota va pot spune ca un profesor de la UMF care preda biochimia (pe vremea impuscatului) spunea ca absolut toate mancarurile au un sambure cancerigen. Era inalt si uscativ. Si ce sa faci? Pe cand ajungi sa nu mananci nimic, mori. Ca magarul lui Buridan. Ori la ultra e musai sa mananci, sa va spun ce se intampla daca uiti?

Atentie la apa, izotonic; de la organizatori: seminte, cola, anumite fructe, cas
Un lucru invatat: fara apa nu se asimileaza ce mananci si atunci ai gaze etc.
Si tot un lucru citit in carti dar care il folosesc, pe baza a ceea ce imi place si stiu ca imi face bine. La un PA ma uit direct daca exista 2-3 mancaruri principale – pentru mine sunt cas, branza, paine, cola. Apoi ma uit dupa salam sau similar, seminte … Apoi la restul. Ce stiu ca nu exista (cel putin la noi in tara) iau de la start (exemplu cas, paine). Alimentele le imaginati ca niste cercuri concentrice, daca nu gasiti pe primele din cercul interior treceti la urmatorul etc. E valabil mai ales la cursele lungi. Altfel, e ca si cum ati avea de rezolvat o problema cu un triunghi in care vi se dau o gramada de elemente dar nu stiti concluzia.

  1. Cand v-ati dat seama care e granita dintre pot si nu mai pot ??

Pot sau nu un anumit ţel: acest lucru il stabilesc inainte de cursa, la rece, cand am mintea clara: daca fac estimare corecta, atunci sunt multumit.
In timpul cursei, daca sunt nevoit, scad ritmul, trebuie sa ma multumesc cu mai putin.
Simti ca-ti depasesti „atributiile” cand incepi sa ai greutati la mancat, cand esti moale, cand iti scade atentia – pierzi marcaje, te impiedici.
Apoi treci la nivelele urmatoare, din care poti sa nu-ti mai revii in graba – frisoane, frig, tremura mainile etc

Cel mai bine simti asta la MTB, pe coborari. Spre sfarsitul cursei traseele pe care le biruiai la antrenament fara probleme le simti riscante. Eu preventiv spre sfarsit cobor mai lent sau … descalec. Scade foarte mult coordonarea din cauza efortului.
Am scris si in 100 miles of Istria pentru a doua oară ce mi s-a intamplat: m-a rugat un baiat sa pun o semnatura pe un caiet si n-am fost in stare, n-am putut sa-mi controlez miscarea mainii. Am incercat si a a doua oara, tot degeaba, apoi am renuntat. Bine ca nu te supune nimeni la acest test in curse!

  1. Ce antrenamente recomandati pt incepatori?

Drumetie, mers. In planurile de antrenament gasite pentru cineva incepator si drag mie erau incluse etape de mers saptamanal. Dhaene spunea ca pt ultra trebuie sa fii cat mai mult pe munte.
Si trebuie sa-si imbunatatesca starea de fitness, e bine pentru orice sport.
Aici este acel lucru despre care am omis sa spun in timpul seminarului: practicati drumetia, asa vedeti mai bine natura si o apreciati. In fond lumea de astazi care e pe repede inainte a sarit o etapa, inainte de alergare, si acea etapa e drumetia. Eu inainte de alergare am fost tot drumet si sper sa inchei cu bine tot asa. 

  1. Cu cât timp trebuie să te pregătești pentru un ultra? Si ce antrenamente mai exact?

Fiecare cat poate, e clar ca trebuie sa fie mai mult si mai bine ca pentru un maraton (vezi punctul 1).
In general planurile de antrenament au peste 2 luni si nu degeaba; pur si simplu nu te lasa sa pui ziua cursei mai repede si atunci te apuci sa-ti decalezi antrenamentul la cate saptamani mai ai la dispozitie pana la cursa
Dar cel mai mult conteaza pregatirea psihica. Am spus deja la punctul 2. Eu deja am timpul pentru UltraTrail Hungary la care voi participa peste o luna, corespunzator la 610 ITRA. Cat pot de des ma gandesc daca pot sau nu, studiez traseul etc. Si daca tot sunt coleg de club cu un mare om, iubitor al muntelui – Dinu Mititeanu, nu pot sa nu spun de “cicăleala” lui: veniti cu mine pe munte numai daca vă pregătiți cu informații despre traseu, despre zona, munti, varfuri etc. Ca altfel degeaba veniți… Poate de aceea nici nu merg asa des cu dânsul. 🙂
La seminar am vorbit mai mult despre ITRA, despre scopul acestui clasament, despre faptul ca se doreste a fi echivalentul ELO la șah, despre faptul ca e perfectibil – incă nu mi se pare că ține cont de valoarea adversarilor. Oare la ce timp pentru UTH (corespunzător la 610 ITRA) m-am gândit că mi-e accesibil dacă-s în formă maximă, fără probleme fizice? Acolo nu cunosc alergători de care “să mă țin” ca un câine, nu am rezultate din anii precedenți de la alergători cunoscuți și de valoare apropiată mie. 🙂 Pentru ultra de la Maraton Apuseni ca să fii finisher ar trebui să ai minim 400 ITRA și fără probleme fizice, ca să dau un număr rotund. Chiar dacă nu figurezi în clasament, precis ai prieteni de aceeași valoare care sunt.

  1. Recomandari ptr.un incepator (fost sportiv de performanta, sportiv amator acum, dar cu vointa si placere de a alerga) in ale maratonului.

Probabil ca esti fit. Folosirea cunostintelor acumulate la performanta conteaza enorm: eu le fol pe cele de la sah si apoi de la alte sporturi ca MTB; fa ce stii mai bine ca sa ajungi la nivel de competitie si adauga alergare dupa orice plan care crezi ca ti se potriveste, o sa-ti dai seama in cateva zile. Doar un sfat: nu uita ca nu e bine daca te doare ceva.

  1. Este benefic/Se merita sa alergi intensiv? Simțiți că a meritat antrenamentul pentru ultramaraton?

Normal, numai faptul ca iti creste increderea si deja …
Fara, intri in complexul Superman.

  1. Ce mananci inainte de concurs?

Toata lumea pune intrebare legata de mancare ori nu acesta e aspectul principal. Te antrenezi si la mancat.

Mancare normala, prefer oua, ceva satios.

  1. Pe unde va antrenați în Cluj?

Mai ales Faget, iar pentru intervale, viteza – parc.

  1. 3 lucruri pe care le recomanda sa nu le facem ca si sportivi, alergatori

Fara excese.

Fara trisari, comportament inadecvat, belicos, isteric, trebuie sa fii stapan pe sine, pe situatie.

Nu risca, cauta de fiecare data solutia sigura – aici intra si sa te stii autoaprecia corect, sa stii renunta chiar daca ai apreciat gresit la inceput.

Am dorit să pornesc o discuție pe marginea unei întrebări “scrise la tabla”, o reformulare a “Care îți sunt limitele”.

Cum sa faci din ultra sa nu fie “ultra”? Adică, cum sa faci ca un concurs care pare ca te depaseste sa-ti devina accesibil. Si aici nu e vorba doar de ultramaraton. Eu cred ca raspunsurile la intrebarile precedente se potrivesc.

Pentru ca seminarul era de fapt ca o indrumare la Maraton Apuseni, si mai ales la Ultra-ul nou, eu am fost chiar pe traseu inainte de seminar, pe bucla noua, ca sa stiu ce sa spun daca cumva sunt intrebat. Si asta in conditiile in care in mod sigur nu voi putea participa desi mi-as fi dorit – cum am spus – merg inainte cu o saptamana la Salomon UltraTrail Hungary, am invitatie. La MTB asa procedeaza profesionistii: chiar daca nu au timp sa parcurga tot traseul, isi rezerva timp sa parcurga macar ultima portiune, incearca astfel sa aiba un minim avantaj față de restul (sau să nu-l piardă). Între elite diferențele sunt foarte mici, conteaza fiecare amănunt: dacă au venit cu o zi mai devreme, dacă au reușit să fie recuperați și la potențial maxim…

De pe facebook:

Azi am fost pe bucla suplimentara de ultra (29km cu 1000m dif nivel – aprox 3h25min) de la Maraton Apuseni msg systems si apoi pe traseul de copii (3km cu 150m dif nivel – aprox 20min).

Totul e ok, bun si de MTB  . Dar mai multe amanunte maine la 
https://www.facebook.com/events/577511892620726/

Traseele:
https://connect.garmin.com/modern/activity/2650526818
https://connect.garmin.com/modern/activity/2650526894

Evident, ce-i oficial e valabil. 

Și am avut și câteva propuneri:

  1. Clasament in coada finisherilor pt cei care nu continua dupa maraton, eventual fara medalie de finisheri.
  2. Termen limita ca la maraton – 9h30min pt Skiland
  3. Posibilitate lasare bagaj schimb la Skiland in spatiu accesibil.
  4. Impunerea frontalei măcar pentru cei care încheie bucla de maraton în peste 8 ore.

Traseul de ultra de la Maraton Apuseni necesită alergare. Nu e un ultra obișnuit. Cei mai lenți trebuie să se gândească la un timp de 5h pentru bucla de ultra.

Succes în ceea ce vă propuneți!

Top

Feb 152018
 

 

Activități 2017

E timpul pentru un rezumat al anului 2017, așa cum am mai făcut în anii precedenți. Am fost în multe locuri și de cele mai multe ori am concurat. Peste tot am avut parte de ceva deosebit, de ceva nou, iar ca și concurent am trăit poate experiențe într-un mod mai particular.

Unele concursuri au ieșit în față prin dificultatea lor, prin modul lor de desfășurare mai puțin standard, prin condiții, prin ceea ce au reprezentat în particular pentru mine.
Enumăr aici Istria 100 Miles (ultra) – Croația, Propark Adventure (în echipa Cheile Turzii cu Simon Gyongyi, Vlad Sâncrăian și Ionuț Silinc), Marathon 7500 Bucegi (în echipa Regi și Pioni cu Adrian Toma), 2X2 Race, Via Maria Terezia (ultra), Ultra Trail Făgăraș (în echipa Regi și Pioni cu Adi Cosma), Walking Month (în echipa Ultrarunners cu Andrei Sovereșan, Ianco Slovak și Antoniu Radoni), Pirin Ultra – Bulgaria, Maraton Piatra Craiului, câteva ture tematice ca Tura Memorială Jokai Mor (am ales MTB și am parcurs traseul alături de Langviser Zsolt), Tour de Tur (MTB cu nițică orientare), Kos Karoly tour (am ales alergare și alături de mine a fost Papp Csaba), un eveniment pentru veterani Invictus Cluj-Zalău (mulțumesc militarilor cu care am alergat) și, normal, Maraton Apuseni, unde am și eu un mic aport.

istria.jpg apuseni.jpg 7500.jpg utf.jpg propark.jpg propark1.jpg pirin1.jpg pirin.jpg tur.jpg terezia.jpg walking.jpg kos.jpg jokai.jpg invictus.jpg 2x2.jpg mpc.jpg

Despre majoritatea evenimentelor am scris câte ceva pe blog, anul 2017 am enumerat 38. În imensa majoritate au fost alergare, iar în rest MTB, orientare, schi tură, duatlon și aventură.

Ce a spus Strava și câteva printscreenuri cu evenimentele:

2018-02-15 00_38_26-2017_FEB_11_Vezentan_familie_activitati_2017.docx - Microsoft Word.jpg 2018-02-15 00_36_52-2017_FEB_11_Vezentan_familie_activitati_2017.docx - Microsoft Word.jpg 2018-02-15 00_37_39-2017_FEB_11_Vezentan_familie_activitati_2017.docx - Microsoft Word.jpg 2018-02-15 00_37_50-2017_FEB_11_Vezentan_familie_activitati_2017.docx - Microsoft Word.jpg 2018-02-15 00_38_05-2017_FEB_11_Vezentan_familie_activitati_2017.docx - Microsoft Word.jpg 2018-02-15 00_38_18-2017_FEB_11_Vezentan_familie_activitati_2017.docx - Microsoft Word.jpg

Din reperele personale:
– prima dată CarpathianMan
– loc 9 individual masculin Circuitul Carpaților
– loc 6 clasament echipe Circuitul Carpaților
– loc 2 echipă Propark Adventure
– loc 1 echipă amatori Walking Month
– 608 punctaj ITRA

Vă mulțumesc pentru clipele trăite alături de voi! 🙂

Aug 282017
 

2×2 Race v.3 – solo

Vine iar UTMB! Yes! Dar nu pentru mine anul acesta, pentru că am fost tras la sorţi să particip … la 2×2 Race, ultramaraton Via Maria Therezia şi Ultra Trail Făgăraş, cel din urmă cu desfăşurare o dată la doi ani. Ce bine s-au aranjat, sunt foarte mulţumit!

2×2 Race – 18 aug – de data aceasta l-am parcurs singur, nu în echipă ca anii trecuţi 2014 şi 2015, şi acest element împreună cu condiţiile uşor schimbate de la PA-uri mi-au creat motivaţia necesară pentru acest concurs greu şi tehnic.
Via Maria Therezia – 26 aug – pe care tocmai l-am încheiat cu bine, a fost aşa cum mi-am imaginat – un loc nou pentru mine, neexplorat, bine organizat, surprinzător de greu pentru un ultra pentru că mai toată lumea a tras de parcă era vorba de un maraton – mai multe într-o postare ulterioară când voi avea “un pic de timp liber”.
Pentru că urmează Ultra Trail Făgăraş – o cursă de 4 etape în echipă cu prietenul meu Adi Cosma, care începe joi în 31 august. I’m packing! Încă nu m-am resetat după VMT, aşa că va fi un “Clinciu style” mereu surprinzător în care va trebui să fiu foarte hotărât.

21083009_2071306232886860_2830964832419729525_o.jpg

20935061_1762462584050927_5149121708213715521_o.jpg

20989079_2071311859552964_8501454474102622324_o.jpg

Despre 2×2? Cuvinte pozitive am tot spus în anii precedenţi! E fain în Făgăraş, Moldoveanu şi Negoiu sunt acoperişul nostru, atrag concurenţi buni şi prezenţe rare, e o tradiţie. M-am întâlnit şi cu prietenii mei de la Clujul Pedalează! Mică-i lumea! Contrastul dintre pretenţiile mele mai austere şi ce văd la intrarea în tunelul Transfăgărăşan e destul de mare, ca de obicei. Dar ajung eu sus!

Ajung seara târziu, am călătorit cu Adi Cosma, ne luăm pachetele şi trecem imediat la somn la corturi. Seara eram buimaci, Adi nu-şi găsea ceva, dimineaţa am continuat în aceeaşi notă, nu găseam cheia la maşină. Aşa că nu-i de mirare că la start am fost niţel nepregătit, a trebuit să mă opresc intempestiv pe după stânci destul de repede şi la Moldoveanu am ajuns parcă mai greu decât mă aşteptam, undeva pe la 3h – nimic spectaculos. Lumea competitivă trecuse deja pe acolo demult. Atât că am fost destul de constant şi am încetinit mai târziu ca alţii.

Lapsusurile lui Adi mi s-au transmis parcă şi mie. Am uitat ce e nou şi am rămas cu amintirile de acum 2-3 ani. Atunci era punct de alimentare şi în Şaua Capra şi la Călţun. Era cald dar nu m-am impacientat şi mi-am calculat rezervele de lichid până în Şaua Capra unde evident … fata morgana! Ba încă am mai prostit şi pe alţii, că-s convingător, inclusiv pe Adina Ţipei cu care am alergat multă vreme – aveam în medie acelaşi ritm – eu la deal mai iute şi ea la vale. Cu Călţun aceeaşi poveste, dar măcar mi-am udat şapca. Am avut noroc la Negoiu să primesc apă, mulţumesc! Pe Negoiu deja aveam 8h02min, aşa mi-au spus, dacă puteam parcurge restul de traseu sub 2h eram la maximul dorinţei mele – să termin sub 10h. Nu mă simţeam însă în stare să cobor repede în siguranţă şi să ajung în 2h.

După mine se alergau de zor Cristina Cecan şi Adina. Înainte a fost luptă între Cristina şi Katharina, am văzut însă la finish – Kati s-a accidentat – sper că uşor! Am fost suficient de înţelept să nu mă bag în sprinturile lor, că pentru mine aşa păreau. 🙂 Pe întoarcerea de Negoiu foarte repede m-a ajuns Cristina şi s-a tot dus, în schimb de Adina am reuşit să mă ţin şi pe la Călţun am dat şi de Dan Lupşa, vechiul meu prieten şi coechipier de 4 Munţi şi Propark. Cu greu m-am ţinut de ei şi am trecut linia de finish împreună, chiar dacă cronometrul a vrut musai să pună ceva între noi.

Le mulţumesc pentru companie mai ales Adinei şi lui Dan. Aşa cum am anticipat, 2h pe întoarcerea de Negoiu a fost prea puţin timp pentru mine, am încheiat în 10h18min37sec pe locul 27-29 la general open, la 9 minute de Cristina – locul 2 la fete. Adina a completat podiumul la fete.

Ne-a prins foarte bine lebeniţa de la final, pastele, a venit curând şi Adi şi ne-am pregătit de întoarcere. Nu au lipsit şi poveştile de la “o bere”, unde ne-am lins fiecare rănile. Faini oameni, faină atmosferă! Poate anul viitor iar trag lozul de 2×2! 🙂

PS: Mulțumesc pentru poze, ca de obicei ies foarte bine când decorul ajută! Mulțumesc pentru încurajări, pentru întâmpinările de peste tot – mai ales de pe vârfuri și din Strunga Doamnei!

 

Jul 312017
 

Circuitul Carpatilor

Circuitul Carpaților

Anul acesta este anul alergării. Trebuia să-mi fi dat seama de la început, din momentul când am hotărât să particip la 100 Miles of Istria, un ultra din Croaţia care a avut loc în aprilie – foarte devreme după ieşirea mea din hibernare. A fost şi o iarnă lungă, combinată cu vreme dificilă pentru bicicletă, astfel că foarte puţin m-am mişcat pe două roţi şi mai tot timpul am alergat. Şi, la urma urmei, de ce să mă tot opun? Mai sunt ani!

Şi uite-aşa, fără să am mult timp la dispoziţie, continui lanţul evenimentelor din ultimele luni la care am participat şi despre care n-am prea pomenit: Maraton Apuseni, Cozia Mountain Run, Rodnei SkyRace şi Cindrel în Alergare. Şi constat că am participat până acum la toate maratoanele şi skyrace-urile din Circuitul Carpaţilor, cu o excepţie – Bate Toaca. Despre Maraton Braşov am scris la timpul potrivit.

IMG_20170527_162526.jpg 18699379_1443782322344656_8082951841687842722_o.jpg 18738994_10208922653934810_8708207993171983286_o.jpg 18814667_1448966825159539_6364554155222578398_o.jpg 18815048_1979918822229525_8733206348754254045_o.jpg 18672864_1443795529010002_8102729399022847903_o.jpg 18738771_1445331205523101_2025016083785671994_o.jpg 18699545_1443802152342673_8727375270469061656_o.jpg traseu.jpg IMG_20170528_103625.jpg IMG_20170528_120107.jpg

Maraton Apuseni – 27 mai
Este un concurs de suflet, la care mă străduiesc să particip în fiecare an, mai ales că am şi un aport la cursa de family, la partea de traseu. Anul acesta, în plus, am făcut şi o tură de drumeţie duminică cu prieteni, participanţi la concurs, cu copii, cu cine a dorit, pe un traseu – combinaţie între trackul family şi cel de cros, cu punct de maximă altitudine vârful Buscat (de fapt capătul de sus al instalaţiei de telescaun).
Nu ştiu cât de bun am fost de ghid (linkul la câteva poze de pe FB), eram cam terminat de febră şi tuşeam, mi-a fost foarte greu să închei cu un timp rezonabil maratonul din ziua precedentă şi seara m-am dus direct în pat şi n-am stat la festivitate şi distracţia de după.
Ce a mai însemnat Maraton Apuseni? Am participat ca de obicei cu întreaga familie, dar copiii au fost însoțiți de un prieten la proba family pentru că Diana a alergat pentru prima dată un semimaraton! Și nu e din cele mai ușoare!
5h31min36sec, locul 32/242 general, 8 categorie
43,1km, 2343m diferenţă nivel

Maraton Apuseni a fost şi ultimul concurs înainte de Propark Adventure – 2 iunie (de ziua mea), unde am participat în echipa Cheile Turzii. Am reuşit să-mi revin şi a fost fain, multe provocări ca de fiecare dată. Anul acesta însă am încheiat pe podium, pe locul 2, după aproape 39ore de cursă. Despre Propark am scris.

A venit vacanţa, pe insula Pag – a doua oară când merg în Croaţia anul acesta. N-am ajuns la Bate Toaca, dar pot spune că în Ceahlău am umblat de m-am săturat şi ziua şi noaptea la Propark Adventure. Acolo toată partea de trail a însemnat Ceahlău, mai mult de un maraton.

19488954_1400115460034231_7322629428896186000_o.jpgalbum1 p3.jpg

Cozia Mountain Run – 01 iul
A fost prima mea participare la acest concurs, într-o zonă prin care eram în general în trecere. A, bine, cu excepţia concursurilor de şah – de obicei naţionalele de copii şi juniori se ţin la Călimăneşti – Căciulata. Şi mănăstirea Cozia am vizitat-o cândva, dar la munte n-am ajuns până acum.
În principiu nu-mi pun probleme şi mă aştept la nişte standarde îndeplinite la concursurile care sunt sub umbrela unui/unor organizatori de încredere – în cazul de faţă Circuitul Carpaţilor aceasta înseamnă – înţelegerea unor organizatori ca să ofere un cadru de desfăşurare a unor concursuri spre binele tuturor participanţilor. Că aceste concursuri se desfăşoară prin Carpaţii noştri, formând un aşa zis circuit, deja e un bonus. Mie îmi dă ocazia să văd şi locuri noi – am umblat prin munţi dar sunt departe de a mă putea lăuda că nu mai au secrete pentru mine. Ca să pun punct, Cozia mi-a plăcut, e frumos Oltul de sus! Dar ce circulaţie este! Să stai în vale în aşa trafic… mai bine în sălbăticie.
3h46min11sec, locul 18/172 general, 7 categorie
28km, 1874m diferenţă nivel

19875495_1450536918336409_5892559795482149502_n.jpg19956077_241759876335724_8468910790359890331_o.jpg

Rodnei SkyRace – 08 iul
De data aceasta e un traseu cunoscut, prin munţi prin care am tot fost, i-am şi străbătut de la est la vest. Borşa are şi ea istoria ei pentru mine. Ţelul meu principal a fost cel pe care-l am de obicei înaintea unui concurs greu care urmează – să merg cât pot de bine dar fără să risc accidentări, fără să termin epuizat. Măcar de data aceasta am reuşit, n-am fost ca după Maraton Apuseni.
3h56min22sec, locul 20/83 general, 4 categorie
25km, 2046m diferenţă nivel

A urmat Marathon 7500 – 14-15 iulie unde am făcut echipă (Regi şi Pioni) cu Adi Toma. A ieşit bine şi am mai bifat un masiv montan des vizitat – Bucegi. Concursul contează în Circuitul Carpaţilor pe echipe, alături de Ultra Trail Făgăraş. Şi despre Marathon 7500 am scris.

20431673_1476923155698889_3290883829265586080_n.jpg20476297_1475019675889237_2440719631073528763_n.jpg

Cindrel in Alergare – 29 iul
Abia m-am întors de la Păltiniş. În ultimii ani am fost la Păltiniş de câteva ori şi am trecut şi prin Cindrel, dar de fiecare dată l-am văzut cu ochi de MTB-er. Adică n-am prea apucat să mă uit în jur, erau prea multe lucruri care-mi acaparau atenţia: marcajele, pietrele, concurenţii, traseul în sine. Da, mai demult, în drumeţie … dar atunci iar era altfel, eram şi eu altfel. Acum era ocazia, doar nu-s Usain Bolt. Atâta că din 4 labe cum am urcat pe Cindrel nu se vede mare lucru, m-am “răzbunat” însă pe coborâre.
Am tras cât am putut până la final, mă gândeam că am şanse la podium la categorie. Pe urcarea de Cindrel eram mulţi la 40+, Luci Clinciu nu era mult în faţă, eu eram mereu alături de Grigoroae (îi mulţumesc pentru ritm), Sângeorzan şi cu Pepi aproape m-au ajuns… şi îl prinsesem din urmă pe Kokovics (sunt bun la 4×4 şi la cărat bicicleta). Ştiam că de Neguş şi de Codrea nu mă pot atinge, dar am uitat de Blajiu. Asta e, nu că aş fi putut mai bine. Abia am reuşit să o ajung pe Daniela Marin – foarte bine aleargă, dacă era şi motivată de concurenţă… Am avut în cursă puls mediu 161bpm, 175 maxim. M-am cam resimţit a doua zi.
Multă mâncare şi diversă la finish, foarte mulţumesc! Eram lihnit de foame, n-am mâncat mare lucru înainte de start, nu mă aşteptam să nu găsesc multe oferte la hotelurile apropiate. Cindrelul era ocupat cu taberele de copii, iar la Hohe Rinne mi s-a părut exagerat de scump micul dejun, mai ales că nu doream decât ceva anume. Adică eu mă pornisem să stau la cort, era prea mare diferenţa. 🙂
4h24min28sec, locul 17/153 general, 5 categorie
38,1km, 1700m diferenţă nivel

Mulțumesc pentru poze! Acum urmează Retezat Maraton – 05 aug. Ştiu că e cursă grea, dar premisele nu-s chiar favorabile: momentan calculul e că ajung pe la 2 noaptea la locul de start. dar ce contează – voi avea timp mai mult pe traseu pentru Retezat şi Peleaga.

Să ne vedem cu bine! Circuitul mă mai poartă şi prin Călimani şi Făgăraş.

PS: Poate “îmi trimit şi eu prin poştă flori de ziua mea”. Mai demult aşa se bârfea: când la ziua de naştere a unei fete venea un poştaş cu un buchet de flori de la “un admirator”, noi aşa … speram, că ea îşi trimitea singură buchetul ca să impresioneze. Acum, că tot nu reuşesc să fiu pe podium şi aterizez pe lângă, poate vorbesc cu organizatorii să mă cheme lângă podium şi să-mi dea ca premiu ceva ce-mi cumpăr eu. Ceva surprinzător, încă nu ştiu ce. Voi ce idee aveti? 🙂

Jul 172017
 

Marathon7500 2017
Marathon 7500 2017 – echipa Regi și Pioni cu Adi Toma

Mijlocul lui iulie? Marathon 7500! Din nou în Bucegi, din nou echipa Regi și Pioni, a 4-a oară. Ca nume sunt consecvent, ca și coechipier însă l-am avut de această dată pe Adi Toma. Așa ne-am înțeles încă de anul trecut. Cine a făcut propunerea nu-mi mai aduc aminte, în orice caz am fost bucuros și motivat… la fel cum am fost și cu Adi Cosma (2 ediții) și Sebi Butcovan (anul trecut). Toți trei îmi sunt prieteni, cu experiență și care știu ce-i greul, dar fiecare e diferit: Adi Cosma foarte liniștit și constant, Sebi mai aprig și iute și Tomiță extrem de calculat.

În orice caz ultra-ul de anul acesta a fost altfel, a fost unul al rătăcirilor. Trei, tot una și una. N-am folosit gps-ul de drumeție ci ceasul Garmin 935 cu trackul de anul trecut al lui Stroescu, ne-a ajutat foarte mult și foarte bine în ceață, mai ales în cea de pe Bătrâna, problema a fost evident de natură umană și da … ați ghicit, ceasul era pe mâna mea. Dar rătăcirile au fost doar o parte din sarea și piperul cursei, n-au fost decisive ci doar distractive (în traducere frustrante, mai ales ultima) și destul de periculoase. Au mai fost episoade unele simpatice, altele învățătură de minte, în orice caz m-am simțit bine.

Harta elita v2.jpg

Ținta noastră a fost un timp sub 24h. Tomiță, după calcule elaborate asupra cărora n-am insistat să le aflu formulele, a spus chiar pe la 21 – 22h. Pentru că anii trecuți n-am reușit decât de două ori timpi cu ceva sub 25h și n-a fost ușor, eu eram mai reținut. În orice caz noi nu ne-am abătut de la scopul inițial nicio secundă, chiar și când am ajuns echipa lui Csaba Papp și Mihai Ungur în Poiana Guțanu (au terminat pe 3 la categoria onorifică master, bravo lor): nu ne-a interesat ce fac cei din jur, am mers în ritmul obișnuit. Da, nu-i meritul meu, eu aș fi stat scai, funcționez în impulsuri, dar pe de altă parte dacă am hotărât o dată un lucru împreună așa a rămas. Doar ce am pus o întrebare… 🙂

Cum a fost? Foarte fain! Am încheiat fără nicio problemă, mai puteam liniștit ca și Tomiță să mai mergem parcă la infinit tot așa, se vede că-i obișnuit cu ultramaratoane de mai multe zile. Timpul nostru a fost surprinzător de bun pentru ce efort am făcut, nu mi-a venit să cred că mergând așa constant, fără să forțez, pot obține un rezultat cu aproape 3 ore sub cei de anii trecuți: 22h05min. Au fost multe echipe în acest an, chiar mi s-a părut că a fost un bum, normal că au fost și multe bune și au apărut și mai multe evenimente. Locul nostru a fost 14 la general (iar ne-au depășit Luțicii de la mixt … dar am promis că … doar timpul contează), 13 la masculin și 4 sau 5 la master.

Cu ce să încep? Am să scriu câteva capitolașe, apoi văd cum le rotesc ca ordine.

Nutriția… Cam sub toate aspectele am mai avut de învățat ceva de la Tomiță. Și eu sunt calculat, dar îmi place și neprevăzutul, uneori intenționat mai las ferestre în scutul “așa e cel mai bine și fără riscuri”, alteori intru într-o stare de reverie ca și cum aș sta la malul mării și când mă trezesc și-mi aduc aminte că-i concurs deja se cam întâmplă multe. Tomiță nu-i așa, punct.

Mai întâi mi-a spus că fac totul pe dos: mănânc puțin dimineață înainte de concurs, multe prostii (s-a oprit dezgustat din cititul componentelor după câteva rânduri), beau cola sau cafea și-mi anulez efectul în timpul cursei… A, credeați că vă spun nu știu ce secrete de la el? Păi n-am fost chiar atent la ce a spus, dar m-am sacrificat și m-am trezit la 3 dimineața pentru 10 minute ca să mâncăm și apoi ne-am culcat la loc. Din camaraderie! Dar am mâncat complet altceva decât a mâncat el: 2 ouă fierte și un baton cu semințe primit cândva, sper că anul acesta. Acum că nu mai văd bine să citesc am motiv să nu mă uit nici la termen de garanție, ce să mai spun de conținut.

Partea bună, în sfârșit o laudă în privința asta de la el: mănânc mult în timpul cursei și cam orice. Sandwichurile cu brânză și salam iar nu mi-au ajuns, am mîncat batoane, geluri, m-am bucurat pentru tot ce am găsit la PA-uri: slănină, caș, lebeniță, roșii, nici nu mai știu. Am stat și la Ciubotea și la Omu a treia oară și am mâncat fără grabă supă. Acum am un kg în plus, dar vorba lui Tomiță – e ceva trecător. Sper, vreau să-l cred! Cum spune el – ultra-ul e un concurs de nutriție. I-am fost și eu de ajutor într-un fel: va studia componența gelurilor, acum a folosit și i-au prins bine.

Ritmul… “Studiile” arată că în România se pornește tare. Apăi peste tot e așa. E suficient să fie un Sove! 🙂 Și noi am început tare, dar nu știu cum doar 58min aveam la PA1 Valea Dorului, cel mai slab timp al meu de până atunci. Dar îmi plăcea că nu mă agit prea tare. N-am urmat scurtăturile pe Jepii Mari, așa am căzut de acord amândoi: nu contează câteva minute. Până înapoi la Peștera – PA6 am ajuns în 5h45min. Cel mai bun timp, mister, cu 15min mai bine ca altă dată! De fapt am ajuns în ritmul cu Sebi, dar el deja avea atunci probleme de la o accidentare mai veche.

Fără să ne dăm seama ne-a luat și pe noi valul și cred că de multă vreme Tomiță n-a fost scos din făgașele lui – am reușit eu. Ca urmare în continuare spre Omu am luat-o mai încet, cărând suplimentar și restul de mâncare necesar pentru cursă și bonus pentru el – suprapantaloni. Eu m-am tot codit – mereu pe Omu e frig, ceață, vânt, noaptea nu-i de stat, dacă mai dă și ploaia… numai când mă gândesc și-mi clănțăne dinții – și până la urmă nu prea convins am rămas la foița clasică, nu la cea “de război” pe care o folosesc la ultra-urile de pe alte meleaguri.

printscreen1.jpgprintscreen2.jpg

A pierdut semnalul ceasul pe Jepii Mici la un moment dat, si cu altele am pățit – este o gaură neagră pe acolo, până mi-am dat seama… Am fost nevoit să unesc trackurile și concluziile:
– până la PA6 Peștera – primii 33km – puls mediu 144bpm, minim 97, maxim 160, doar cam 4 minute pauză
– de la PA6 la finish (ne-au ieșit cam 97km cu rătăciri) – puls mediu 123bpm, minim 82, maxim 158, 2h5min pauză.
Cum am spus, am mâncat mult plus diverse alte motive. Am tot mers după Tomiță mai ales la vale – alerga foarte constant, mi-a plăcut ritmul lui. În afară de prima buclă când l-am scos din matcă, în rest a fost imperturbabil.

Rătăcirile… Trebuie înclinație pentru așa ceva, și eu am ceva nativ.

printscreen3 ratacire1 Valea Cerbului.jpg

Prima a fost pe Valea Cerbului, s-ar zice că e imposibil. Am mers perfect până când trackul indica stânga – coborâre pe partea cealaltă a văii. Dar nu! Eu văzusem la cineva pe Strava că putuse să păstreze traseul pe partea dreaptă unde eram noi și am continuat pe linie de nivel. Până am ajuns la un mic platou înierbat unde am zburătăcit niște capre negre și am gonit un urs. Ursul era în plan îndepărtat, abia l-am văzut – fugea la vale spre deosebire de capre.
Și de aici a început distracția – cum coborâm? Tomiță a spus că nu se mai întoarce… Și m-a întrebat dacă am mai fost pe acolo. Veci! Și nici n-o să mă mai duc. Se vedeau concurenții ca purecii la vale și noi aveam de coborât săritori cu stânci de 3-4 metri. Dacă ne blocam undeva… Noroc cu jnepenișul, de-am alunecat controlat pe el. Și noroc cu norocul… Nici caprele negre nu puteau coborî pe acolo. Și uite-așa am ajuns iar în urma echipei de mixt care a încheiat pe locul 2 – cu Dani Florea. La început le-am spus că am stat în tufe…

printscreen4 ratacire2 urcare Bucsoiu.jpg

Ne-am jurat că nu mai lăsăm cărarea. N-am lăsat-o până la urcarea de Bucșoiu după PA9 – Prepeleac. Asta măcar a fost fără de voie și de acolo m-am învățat minte să mă uit periodic la trackul de pe ceas. Undeva o luasem înainte prin jnepeniș pe o potecă clară și am ajuns la baza unui perete destul de abrupt. Cărarea normală era undeva departe în vale la stânga. De la Tomiță știu – nu ne întoarcem. Am făcut câțiva pași la dreapta unde era peretele mai accesibil si am trecut în modul 4×4 cu speranța că nu e creastă secundară și putem da în cărare. Erau și urme clare pe perete – alți deștepți, trebuie să facem un fan club, poate fi sediul central și la Cluj – știu eu de ce.
A fost un concurs cu noroc, așa că am văzut cărarea nu departe și iar ne-am tras pe fund pe jnepeniș pe unde am găsit că-i mai accesibil.

printscreen5 ratacire3 Padina rezervatie Horoabe.jpg

A treia a fost frustrantă. Pe când să încheiem concursul, după orbecăieli prin ceață pe sus și împiedicări când mă uitam la ceas – doar nu puteam memora obstacolele decât 2-3 metri cât vedeam, de la Padina am ajuns la Horoabe. Acum știu, undeva zăcuse în minte cuvântul acesta, acum am citit. Frumoase chei, am văzut în poze, dar să le străbați noaptea e pedeapsă. Tocmai ne uitasem la oră și indica 3.29 . 1,8km de traseu până la finish. Nu ne vine să credem, era timpul de luat o decizie – ori o luăm pe track spre mănăstire, dar eu nu cunosc pe unde trebuie să trecem valea Ialomiței, ori o luăm frumos spre șosea și treburile sunt clare. Ne pune michiduță și alegem trackul.
Și în loc să ajungem ca domnii la biserică, am urmat poteca pe partea stângă a văii Ialomiței și fără să ne dăm seama am continuat pe o ramură a pârâului Horoabe ce se varsă în Ialomița. Ne schimbasem și direcția de mers de nu mai înțelegeam nimic din ce văd pe ceas. La început am continuat în aceeași direcție greșită, am trecut peste pârâiașe și terenuri înșelătoare – un fel de mlaștini, am văzut pereți înalți și mi-am dat drumul la cuvinte. Eram clar în amonte de mănăstire. Am tot căutat o direcție corectă de întoarcere, că ne tot învârtisem, am trecut cred pe lângă cabana Horoabele și în sfârșit am ajuns – 36minute pentru 2km de aproape plat e o performanță. Am depășit și timpul de 22h.

Concluzii nu trag, uitându-mă în urmă mi se pare că mi-a plăcut. Nu folosiți trackurile mele – sfatul meu. În general, nu-i vorba numai de 7500. Nu intotdeauna am motive logice să las potecile. În cel mai fericit caz găsiți un morman la capăt, nu punct de belvedere. Nu-mi asum nicio responsabilitate.

Ghiveci… Ce a mai rămas de spus? Eu cred că Marathon 7500 a fost un succes. Și un pas înainte. Mare, în reglementarea viitoare a concursurilor mai grele. Nu-i de joacă. Super implicarea, organizarea, voluntarii. Ca de obicei la concursurile CPNT – etichete pe Bucșoiu – Brasov, Propark, 7500. Oameni faini și concurenții, dar e clar că unii au mai puțină experiență montană. Pisica se zice că are 9 vieți, pentru om nu m-aș baza. Felicitări tuturor, în special pentru autodepășire! Voință, muncă, speranță, dorință, luptă, încredere, spirit de echipă, un strop de necunoscut… fain.

Poate ce m-a amuzat pe mine nu a avut același efect pentru alții. Dar a fost cu bună intenție… Pe urcarea pe Jepii Mici trece Iulian Grigore pe lângă noi și apoi, de sus, ne stimulează – haide Veze! Vin eu cum pot, nu vreau să schimb ritmul, e destul de tare pentru mine și așa. Și țin minte, am cu cine mă hârjoni. Atâta că acum sunt cu Tomiță, pe el nu-l interesează treburile lumești.
Vine Bucșoiu, după primele 2 ieșiri în decor. În față iar, haide Veze. Nu-mi dau seama că e Iulian, credeam că e Vlad din echipa cu Cristina Cecan, nu puteau fi departe și în fața noastră mai era echipa de mixt a lui Florea. Tomiță nimic, eu doar mă gândesc ce să fac că nu-l pot ajunge.
Și ne ajunge o echipă… Și îi rog – când îi ajungeți pe cei din față – și arăt cu degetul – spuneți că sunteți buzduganul lui Veze și că imediat vin și eu. Dau o bere! Îi știam din vedere, dar nu le știam numele. Am aflat pe urmă că e echipa lui Bubulu și cu ei ne-am tot intersectat până pe Bătrâna. Faini oameni, cu umor! Nu știu cum făceau că mereu treceau ca trenul pe lângă noi, indiferent că era deal sau plat (la vale eram noi mai rapizi) și apoi se opreau prin tufe sau la taclale de intrau în disperare organizatorii de la Omu și iar le treceam înainte. Dar să revin – one men have a mission! Cum a auzit de bere Bubulu a și lansat un sprint pe Bucșoiu în sus, în 2 timpi și 3 mișcări a parcurs diferența de nivel de vreo 50m luîndu-l și pe celălalt Șeitan cu el. De acolo un strigăt: zice că nu-i Vlad! Eu: nu-i adevărat, minte! Apoi mi-am dat seama că avea dreptate. Dar acum îi sunt dator cu 2 beri, nu uit: înspre intrarea Gaura l-a ajuns pe adevăratul Vlad și a trimis mesajul. 🙂 Mulțumesc!

Acum un alt aspect. Fain că s-au gândit organizatorii la un reper pe Bucșoiu. Are și puterea de a stârni curiozitatea. Ca idee, de anul viitor poate fac ca și la Propark la proba cu găsirea frunzelor. Pedeapsa acolo, în cazul când nu găseai toate frunzele, a fost că trebuia să parcurgi în alergare o distanță cu atât mai mare cu cât aveai mai puține frunze identificate și să-ți faci selfie cu echipa la un reper care indica distanța. Așa și aici, concurenții sunt obligați să aibă mobil, așadar pot să-și facă un selfie cu indicatorul de Bucșoiu. Le rămâne și amintire. Se poate pune ceva specific acolo, să apară în poze, să nu se spună că și-au făcut poza cu zile înainte.

poza1.jpg

Cu privire la echipamentul obligatoriu, deja e evident că sunt tot mai mulți concurenți la un nivel tot mai ridicat și care ajung să concureze la concursuri ca 7500, în condiții care pot ajunge ușor la limita de supraviețuire. Se poate întâmpla oricui, “numai mie nu”. E trecut ca obligatoriu, dar cum mi-a adus aminte în mașină Pantiș – knowing, mastering, breaking the rules. La toate concursurile de ultra din străinătate controlul unor elemente de echipament obligatoriu nu e doar o “amenințare”, ci o realitate. Uneori te și miri de ce a abandonat un favorit, ca să transpire apoi câteva informații. La Omu ușor se poate face un control, nu sunt încă mii de concurenți. Înainte de lăsarea nopții musai de verificat frontala (poate există dar s-a stricat de la un șoc), haina de ploaie, mobilul, în fine – ce se consideră de bază, nu toate și nu prin sondaj. Fără excepție!

La sfârșit, stimă pentru cum pot merge Cristina și Vlad. Dar… Nu-i obligatoriu să ajungi la limită. Nici nu ne-a trecut prin cap că n-au nimic în plus de îmbrăcat. Nu puteam concepe. E amuzant cum povestesc Adi Țap și Bogdan ce pățesc ei de fiecare dată și merită să-i asculți și să-i vezi cum le lucesc ochii când explică. An de an! Ei doar își forțează limitele ca să-și apropie o utopie care ar deveni mult mai tangibilă cu stilul lui Tomiță. Eu nu pot să zic decât atât: nu are sens să împrăștii piticii fiecăruia, mai ales dacă nu-s periculoși.
Ce nu se face: nu se lasă coechipierul. Da, sunt excepții. Poate în pustietate, ultimă măsură. Dar aici nu. Nu contează ce spune cel slăbit sau accidentat. E mai puțin lucid ca omul de lângă el. Atâtea echipe au trecut, un telefon… Timpul contează. A trecut epoca ștafetei, a trecut și cea a focurilor din vârf de deal în vârf de deal. Dar în primul rând trebuie să recunoști că ai o problemă. Asta înseamnă un om puternic! Nu te trimite nimeni la doctor decât când pici jos. Și uneori e prea târziu.
Am scris anul trecut despre epopeea noastră – Sebi și cu mine. Tot la intrarea în Valea Gaura. Noi am procedat altfel. Cu pauze.

Mulțumesc Tomiță pentru aventură! Sper că nu te-ai plictisit! 🙂 Să ne vedem sănătoși! Și pași înainte!

Mulțumesc pentru poze! Mai adaug eu și altele, nu mă pot abține.

PS. Ce s-a întâmplat de fapt – Cristina și Vlad. De reținut, nu de acuzat.

Cristina Cecan Veze, felicitari! Dar legat de echipament obligatoriu: eu am avut haine! 
Cristina Cecan Lipsa mea acuta de energie s-a datorat si unor factori din afara cursei. Tocmai asta e frumusetea unei curse: ce se intampla si inaintea startului si cum e gestionat. Anul acesta, desi am picioare mai tari, stresul ma doboara. Cu asta in “sistem”, plus 4 rataciri, o indigestie si altele, corpul nu mai vrea sa continue .
Vezentan Laurentiu Se poate intampla la oricine sa aiba probleme fizice, sa se epuizeze. Ai fost tare, daca faceai pauza mai repede era mai bine. Stiu ca ai stat si la Ciubotea si ai mancat supa, deci te-ai straduit sa-ti revii. Luticii n-au stat. De fapt nu cred ca exista alergator de ultra sa nu fi trecut prin astfel de faze, “numai eu nu”  . Ce e cel mai important insa – ai avut echipamentul obligatoriu. Ma bucur! Pe de alta parte poate Vlad n-a avut. Nu iese fum fara foc, zvonurile nu apar din nimic. Dar… daca si Vlad a avut de toate atunci … babele de pe banca la tara trebuie sa ia lectii de la alergatori. Mai ramane… parasirea coechipierului. Nu degeaba Marathon 7500 e pe echipe: pentru siguranta. Asa a fost conceput, pentru ca altfel at fi fost nevoie de mult mai multe resurse din partea organizatorului ca sa acopere concursul. Vezi intalnirile cu ursi, rataciri pe stanci, vremea proasta… La scara mai mica, acelasi motiv este si la Maraton Apuseni – proba family – nu poti trimite copiii singuri in padure doar cu marcaj clasic.

 

Cristina Cecan Jocul este de echipa iar ce am invatat eu e ca echipa incepe cu mult inainte de 7500 si nu se termina dupa .
Vezentan Laurentiu Adica acum fugi dupa Vlad ca sa-l bati?  Vezi ca umbla deghizat in clovn, sa nu ni-i rapesti pe toti.
Cristina Cecan Sa-l bat eventual pe umar. Eu n-am sa-l condamn pe Vlad niciodata insa imi invat lectiile .
Cristina Cecan In plus, nu-mi place deloc postura de “victima”. Sunt doar o alergatoare tanara, pasionata si care rumega informatiile 
Vezentan Laurentiu Tu ai insistat sa plece? Sau faptul ca ingheta fara echipament pe el insemna un risc in plus?
Cristina Cecan Eu i-am spus sa plece, el a intrebat “esti sigura?” si am spus “da”.
Cristina Cecan M-am gandit si la el. Vroiam sa ajunga la cabana, era obosit rau.
Vezentan Laurentiu Ok, asta nu se face. N-a stiut nici el, de la tine ma asteptam sa-l trimiti cu sorcova. Putea s-o incurce el si sa scapi tu, au mai fost cazuri. Pe el l-ar fi gasit doar dimineata. Poate… Ma bucur ca s-a lamurit problema asta. Si ma bucur ca ai fost de acord sa scrii. Esti un “barbat” adevarat. 
Cristina Cecan Ah, fii linistit, se pare ca au trecut alergatori pe langa mine care nici nu s-au oprit! Viata bate filmul! 

Vezentan Laurentiu Imi permit sa pun discutia si pe blog. Mi se pare importanta.
Cristina Cecan Ai acordul meu.
Vezentan Laurentiu S-ar putea sa ne vedem la VMT.  Bafta!