Tag: Alergare

Ciucas X3 Marathon 2017

Alergare, Cheia, Ciucas, Ciucas Trail Running, Localitati si zone, Munti No Responses »

Sep 122017

Ciucas

Ciucas X3 – a treia oară

Ciucaș X3 – înapoi în Cheia – Prahova, după câțiva ani de pauză. În 2013 am fost la maraton, unul din primele de trail la care am participat, iar în 2014 a fost rândul să parcurg ultramaratonul. Am amintiri frumoase de acolo, chiar dacă 2013 a fost anul “fugii banilor”, dar și în aceste condiții ca și participant nu am băgat de seamă, noroc cu bârfele. E drept că nici nu-s pretențios. 🙂 În 2013 a fost ceață, m-am rătăcit de vreo 3 ori, dar nu mă pot compara cu alții: am terminat pe locul 5 la general (4h44min), incredibil, și locul 3 la categorie. În 2014 la ultramaraton țin bine minte și acum ce probleme am avut, de atunci n-am mai purtat pantaloni de compresie decât la curse până la semimaraton.

M-a tot întrebat lumea, cum de nu-s la ultramaraton: și așa am exagerat până acum, în plus plec în Pirin – Bulgaria la “UTMB-ul Balcanilor” – cu 22 septembrie startul. De acolo am alte amintiri.

Traseul pe Strava
Am ajuns cu întreaga familie în Cheia pe la 11 noaptea, “optim” pentru un rezultat bun în ziua următoare, ca de obicei în ultima vreme. Dar aveam cazare, găsită pe FB pe ultima sută de metri. Mulțumesc! Și așa tot cu heirupul aflu că doar Tudor va merge în excursia organizată sâmbătă de Tabere și Circuite de Alergare, Schi și MTB. Andreea, deși are doar 14 ani, vrea să participe la primul ei semimaraton, evident fără pregătire specifică, că doar dacă aleargă taică-său așa cum poate și el după ureche (mult da’ prost) sigur s-a lipit antrenamentul și de ea. Dar e tânără, ce-i pasă! Spune vreau și poate. Și normal, știe ce trebuie cel mai bine. Pune stăpânire pe un rucsăcel de alergare pe care-l aveam în plus, pe câteva batoane cu cereale la care avea voie că-s inofensive și îmi ia și un bidon flasc. De papuci de alergare ce să mai spun, ai ei n-au avut crampoane niciodată. Că nu pentru trail era scopul lor, și nici nu scrie că se folosesc legați cu șireturi doar la primele 3 găuri să-i poată scoate din picior ca pe șlapi. Așa-i trendy, cu șireturile atârnând ca pletele, la cât i-a călcat sunt ferfeniță și cu noduri. Nu m-am mirat că i-a spus lumea la finish Cenușăreasa când i-a sărit un papuc din picior. Dar nu spun mai multe, că am impresia că orice zic e laudă.

Așadar programul: sâmbătă maraton pentru mine, semimaraton pentru Andreea și forțat pentru Diana (n-am mai avut rucsac și pentru ea), că doar n-o s-o lase singură (vorba vine, adică pe același traseu, că nu s-au mai întâlnit decât la final), Tudor în excursie; duminică cursele de copii pentru amândoi.

Pe traseu, mulțumesc pentru poze!
Foarte bine mi-a prins startul la 10.30. Am putut să fiu de față la plecarea lui Tudor, la startul fetelor. Și am avut timp și de povești. Am pornit cum am putut de bine, am fost martor la formarea deja a unui prim grup de vreo 15 alergători după primele sute de metri și m-am străduit să mă încadrez împreună cu Lazăr Sângeorzan în grupul următor. Greu de tot, lumea zbura pe lângă mine. Și atunci, vechea poveste – mă agăț cu privirea de fetele pe care le cunosc. Până la urmă cu chinuri mă țin de Vio care o urmărea pe Daniela Marin. Daniela din păcate a abandonat devreme, a avut probleme. Pe porțiunea vălurită de pădure ce a urmat abia pe urcări mă apropiam de Vio. Foarte mult m-a ajutat un ritm susținut, m-am adaptat. Atâta că nu mult după start, pe la km6 spre Poiana Stânii tot grupul nostru a luat-o greșit. Așa am ajuns-o și pe Iulia Găinariu, eram vreo 8-10 persoane. Nu știu cum de n-am văzut marcajul, dar pentru mine nu e prima dată. Și în 2013 a fost la fel. N-am pierdut prea mult timp, poate un minut și nițel stres.

Veșnica rătăcire
Au urmat frumoasele chei ale Văii Stânei și, marcat încă de rătăcire, le-am spus și la ceilalți să fie atenți la ieșire că și acolo m-am rătăcit acum câțiva ani și am luat-o înainte în sus la o stână. Acum, fiind vreme bună, totul a fost limpede. Înainte de Cabana Ciucaș m-am întâlnit și cu Diana. M-a încurajat, mi-a spus că nu-s mulți în față. Așa să fie! Până la cabană am fost mai mereu în grup cu Vio, dar la PA n-am stat decât puțin și m-am depărtat. L-am luat în vizor pe un băiat cu un tricou alb și în vârf am ajuns aproape de Iulia.
Pe coborâre nu s-a întâmplat nimic spectaculos, Iulia s-a depărtat și am încheiat la aproximativ 2min30sec de ea. 4h30min06sec a fost timpul meu, locul 6 la categorie (nici dacă a avut mâna în ghips n-am reușit să-l ajung pe Silip – locul 5 la 5min de mine), locul 18 la general. Nu cu mult înainte a ajuns Diana – 4h51min, așa că am avut o primire călduroasă, fiind și Andreea acolo. Andreea a avut un timp foarte bun – 3h28min, locul 20 la fete 14-29 ani. Probabil și datorită ei organizatorii au afișat categoria cu 14+ ani.

Foarte multă lume la Ciucaș! E un concurs mare, cu mii de concurenți. Și e fain! Păcat că e atât de departe. Pe când îi ieșisem în întâmpinare la Tudor a trecut primul ultramaratonist – Radu Milea. Cred că pe mulți i-a luat prin surprindere sosirea lui, eu abia am apucat să zic ceva, că mi-a luat câteva secunde să-mi bag ochii bulbucați înapoi. Am asistat pe urmă la premiere, la tombolă. Am înțeles că m-au strigat și pe mine și pe Andreea, dar ce să-i faci, n-am putut sta până la capăt. Nu-i bai, să fie fericiți norocoșii! 🙂

Duminică ne-am înființat la cursele de copii, micii campioni! Au alergat și ei cum au putut, după puterile lor. Să-i vedem cum cresc și cum ne depășesc!

La muncă acum! 🙂

Ultra Trail Fagaras – cursa in echipa pe etape

Alergare, Avrig, Fagaras, Localitati si zone, Munti, Ultra Trail Fagaras 2 Responses »

Sep 112017

Ultra Trail Făgăraș – poză din etapa 3 – urcare pe Negoiu prin Acele Cleopatrei

Ultra Trail Făgăraș este unul din concursurile mari la care acum câțiva ani nu credeam că voi participa. Motivul era evident: eram axat pe MTB și puțin triatlon. Când am început “diversificarea” cu alergarea mai consistentă și puțină orientare, când au început să-mi placă ultratrailurile (un fel de drumeție combinată cu fugă, că drumeție am tot făcut mai demult), am început să caut provocări și peste hotare: TDS și UTMB. Acestea însă erau în aceeași perioadă cu UTF, care oricum se desfășoară doar la 2 ani. 4 Munți, echivalentul UTF la MTB, la care am participat de două ori, alături de Marathon 7500, mi-au arătat că este altfel – mai complex când privești un concurs în echipă, și acest lucru este și mai evident la cursele în etape. Privești cu patru ochi, gândești în contradictoriu nu numai cu mintea ta. 🙂

Cum anul acesta n-am participat la UTMB, mi-am ales ca ultra “de siguranță” Istria 100 miles, să am “cap de pod” pentru UTMB de anul viitor și în sfârșit mi-am programat sfârşitul verii cu UTF. Au trecut câțiva ani, nu se poate spune că n-am avut răbdare…

Chiar dacă detaliile despre UTF din acest an, inclusiv înscrierea, le-am primit târziu, n-a fost o problemă – a acceptat dinainte propunerea de a-mi fi coechipier Adi Cosma, “tinerelul” (după cum s-au exprimat prietenii concurenți de la UTF) cu care am mai trecut greutățile la Marathon 7500 în 2014 și 2015, iar pregătirile erau amănunte care acum le rezolv într-o oră oricând, nu-i ca la MTB.

Așa am format din nou echipa Regi și Pioni, echipă cu care urma să luptăm la master din postura de outsideri de pe locul 4, favoriții fiind clar echipele lui Nușu și Silip, veșnica Gică Blajiu&Pepi și concurenții lor – Adrian Roșca și Nae Plumbota – echipa Ebasto, o echipă sudată care a mai participat la edițiile precedente. Pe Roșca îl știam după rezultate de la unele concursuri de alergare, eram cam tot pe acolo cu el, iar pe Nae îl știam și de la 4 Munți, și de la ski de tură, speram să fiu ceva mai bun ca el strict la trail. Ca echipă puteam spera să ne atingem de Ebasto dacă totul ne merge bine. Lozinca noastră trebuia să fie “fără greșeală”.

Mă așteptam să fie multe echipe la UTF anul acesta, chiar dacă e un concurs mai deosebit, chiar dacă timp de înscriere a fost foarte puțin (38 echipe, incluzând echipa închizător Adrian&Ady Beleanu – bravo lui pentru răbdare și efort). Edițiile precedente au fost în mod sigur motivul. Acum era prima ediție cu 4 etape, din care cea de-a doua sigur era o surpriză, neștiindu-se exact traseul, doar că urma să urce pe la vârful Ciortea. Pe baza descrierilor de trasee, ajutat și de gpsies, mi-am încropit totuși trackurile de etape, care au fost destul de exacte cu excepția, bineînțeles, a etapei a doua. Etapa a 4-a n-am putut din păcate s-o verific, a suflat-o vântul.

Etapa 1 – prologul din Avrig – joi, 31 august.

A fost etapa de acomodare, înscriere, întâlnire cu prietenii, cu organizatorii. Numai bine că a fost mai scurtă, am avut timp de pălăvrăgeală, să intru în atmosfera de concurs. Ne așteptau 3 etape de munte, 3 nopți de dormit în cort, mă simțeam ca-ntr-o excursie organizată, cu grijile pasate la organizator, noi trebuind doar să fim atenți să ajungem să parcurgem cu bine traseele și dacă se poate să trecem “neobservați”, adică să nu creăm probleme suplimentare. Latura competițională era doar o parte din experiența care urma s-o trăim, așa că ne-am alertat și “senzorii de exterior”.

Am început bine concursul, am terminat cei 3,7km de fugă prin orașul Avrig, trecând prin parcul umbros din jurul palatului Bruckenthal în 15min57sec, pe locul 3 la master, 7 la general, cu un avantaj de ceva peste 40 secunde peste echipa Ebasto a lui Nae și Roșca. Nu era concludent încă cum mă simt după oboseala de weekend – ultratrailul Via Maria Theresia. M-am bucurat să fiu pe podium la categorie, chiar dacă era doar începutul.

Mi-am putut face primele impresii și confirma unele aspecte: eram mai rapizi la alergare fără dificultăți tehnice, eu cred că stăteam cel mai bine dacă nu urma să mă resimt după săptămâni consecutive de concursuri grele. Comparațiile le fac doar cu concurenții noștri direcți – Ebasto, cu ceilalți nu are sens, povestim doar la start și după finish. Partea proastă e că i-am pus în gardă de la început pe “ai noștri” Adi&Nae, dar gloria de moment a meritat. 🙂 Ultima etapă Conacul Ursului – Complex Sâmbăta putea să fie în avantajul nostru, era o lungă coborâre de final fără tehnicitate, dar … încă e prea devreme.

A trecut și prima noapte dormită în campingul de lângă pensiunea Ghiocelul. Foarte bine a găsit Luci Clinciu și prietenii lui din echipa de organizare locurile pentru înnoptat, cu un plus mare pentru Bârcaciu pentru poziționare și pentru familia gazdă de acolo. Asta nu înseamnă că la Ghiocelul sau, mai apoi, la Conacul Ursului, n-a fost fain. Pur și simplu la Bârcaciu am prins și soare, eram și mai odihniţi şi intraţi mai bine în atmosfera de concurs, eram pe “iarba verde de acasă”. La Ghiocelul am cam avut probleme cu somnul, cum am adesea într-un loc nou, dar am fost “ajutat” și de pompa de hidrofor apropiată de locul de campare, care a funcționat cu intermitențe toată noaptea.

De cu seară ne-am pregătit bagajele pentru Bârcaciu și pentru Conacul Ursului și a început aventura. Mi-a părut rău pe urmă că n-am pus în bagaje hamacele primite la înscriere, dar am încercat să minimizăm lucrurile necesare pentru transport, mai ales că cel pentru Bârcaciu devenise impresionant. Da, mulţumesc şi pentru carte, în stilul obişnuit la concursurile CarpathianMan, Luci ne-a înmânat fiecăruia câte o carte scrisă de/despre o personalitate, de această dată din Avrig. Cine nu a auzit de Gheorghe Lazăr? Acum am ocazia să aflu mai multe. O carte rămâne mereu un cadou frumos. Păcat că nu s-a ajuns la Sâmbăta să primească concurenţii și cartea “Chemarea Muntelui” a d-lui Dinu Mititeanu, un mare iubitor al muntelui născut la poalele Făgăraşului, eu o am deja şi am avut vreme s-o citesc.

Etapa 2 – Ghiocelul – Bârcaciu pe la vârful Ciortea – vineri, 01 septembrie.

Aceasta a fost etapa “regină”, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, că s-a lucrat mult la ea. Finishul urma să fie la Bârcaciu şi pentru asta ştiu că organizatorii s-au ocupat şi cu amenajarea drumului de urcare la Bârcaciu, să se poată urca bagajele noastre cu maşina de teren. Apoi s-a lucrat la traseul în sine: ocolirea de Ciortea de la vest la est eu n-o mai făcusem, acolo a fost prezent şi Luci, ca să avertizeze şi să ghideze concurenţii pe unde să urce ca să nu se trezească cei de mai jos cu avalanşă de bolovani. Mie cel puţin mi s-a tot indicat pe unde să urc, să fie mai sigur. Prima amenajare de traseu a fost de fapt aşa numitul “drum al tunurilor”, din care acum se ştie mai bine doar o bucăţică mai clară – cea din platoul Scărişoarei. Restul, cum se ajunge din Avrig acolo… Despre acest drum ne-a mai pomenit la prezentare invitata din Avrig: în primul război mondial, ca să se salveze o mare parte din ostaşii români şi echipamentul lor, incluzând tunuri, prinşi în cleştele dintre cele două armate cu care se confruntau – armata habsburgică şi cea germană, avrigenii şi porumbăcenii i-au ajutat să treacă munţii pe drumurile de ei ştiute. Despre bătălia de la Sibiu, incompetenţa unor conducători români pasibili de curtea marţială, puteţi citi de exemplu aici şi aici. No comment…

Dar să revin la traseul nostru. Ruta a fost Ghiocelul – Bârcaciu (traseu nou) – lacul Avrig – Ciortea Vest – Est (nou pentru mine) – pe sub vârful Scara – platoul Scărişoara – Bârcaciu. 25km cu 2500m diferenţă de nivel.

Fiind prima etapă serioasă lumea a tras pentru departajare (competiţionalii), iar lucrurile ce ţin de clasament s-au limpezit mult. Noi am mers bine, cât am putut, dar Ebasto au fost în frunte. Pe urcarea puternică prin spatele Ciortei am fost surprinşi când i-am văzut nu mult în faţă, semn că la urcări nu stăteam tocmai rău. I-am şi ajuns sus când ei bâjbâiau după marcaje şi am început să coborâm împreună. La vale erau mai rapizi, eu nu mă puteam desprinde de ritmul de ultra cu care eram obişnuit şi nu eram dispus să-mi forţez genunchii. De fapt din această cauză am folosit şi beţele, pe care de obicei le folosesc doar la distanţe peste maraton. Una peste alta: noi un mic plus la urcări, ei la coborâri tehnice. Deja se prefigura ce va urma zilele următoare: ei să tragă de la început, să încerce să pună distanţă, dacă se poate să nu-i prindem pe urcări şi apoi să pună minute pe coborâri; noi să încercăm să ne mişcăm mai cu talent de la început deşi nu ne stă în fire şi să încercăm să câştigăm minute pe urcări ca să avem de unde pierde la vale. Poate la distanţe mai mari să avem încă un avantaj, dar nu aveam să ne dăm seama de acest lucru din cauza vremii.

Cum am scăpat de bolovănişuri am încercat să-i ajungem. Chiar înainte de Bârcaciu, probabil ultima intersecţie, n-am văzut marcajul de bulină roz (am mai spus eu că nu-i culoarea mea preferată) şi din viteză am luat-o pe unde am văzut marcaj cruce galbenă. Mă aşteptam să revăd bulina mai apoi, sau crucea roşie. A contat că apucasem să zăresc şi o haină verde la vale, chiar cum se repezea în pădure, şi am bănuit că-i Roşca, apoi m-am gândit că sigur traseele se reunesc mai la vale. Degeaba şi-a tot pus Adi întrebări, am şi ajuns la răspântia de drumuri, era clar că o lungisem: am făcut 2 laturi de triunghi în loc de una. Măcar dacă îmi vizualizam trackul de pe ceas, acea parte era corectă! Şi uite-aşa, muştruluindu-l pe Adi că alergăm fără convingere, am pierdut peste 8 minute (eram în faţa echipei de mixt Retezat înaintea rătăcirii). Dar faţă de Ebasto am pierdut ceva peste 1 minut, adică am ajuns la secunde pe locul 4 categorie după 2 etape, doar şi ei o luaseră greşit. În cadrul etapei am terminat pe locul 9 general, asta pentru că echipa CPNT Junior a lui Biolan a luat-o aiurea complet pe marcajele de ziua următoare, ajungând la cabana Negoiu, numai bine să facă recunoaştere traseu. Timpul nostru – 5h07min24sec pentru 26,1km cu 2481m diferenţă de nivel, cu peste 1km în plus.

Ca abandonuri – echipa lui Florin Totalcă – probleme “de mecanică” şi echipa familiei Manea – ei cred că au ţinut neaparat să participe la concurs dar micuţa deja dictează în casă.
Lumea se simţea bine, a fost o plăcere să dorm în cort, am avut de mâncare cât am dorit, pe scurt – toate condiţiile. S-a defectat maşina de transport şi au ajuns unele bagaje mai târziu decât era prevăzut, dar noi am avut noroc.

Etapa 3 – Bârcaciu – cabana Negoiu – Acele Cleopatrei – Negoiu – strunga Doamnei – lacul Călţun – Paltinu – lacul Bâlea – şaua Capra – Conacul Ursului – sâmbătă, 02 septembrie.

De această dată traseul a fost pe marcaje turistice, dar coborârea din şaua Capra a fost mai deosebită, marcată în mod special şi amenajată. Doar cu 2 săptămâni înainte fusesem la 2X2 Race şi nu mă puteam plânge că nu ştiam traseul.

Ebasto n-a reuşit să se distanţeze de noi şi apoi a venit rândul nostru să încercăm să trecem în faţă pe urcarea de Negoiu. Mergeam în faţă şi cu coada ochiului mă mai uitam ce se întâmplă. Nae rămăsese ceva mai în urmă dar Adi al meu nu reuşea să treacă în faţa lui Roşca. Nu ne puteam rupe definitiv de ei aşa că sus am cedat iniţiativa la Adi şi m-am pregătit de coborâre împachetându-mi beţele şi alimentându-mă.

Ca de obicei, aproape de punctele critice era Luci, acum pe Negoiu. Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de noi pe parcursul acestor zile, ştiu că pentru ei a fost şi mai greu, indiferent că au făcut poze, au fost la PA-uri, la intersecţii etc, s-au sculat mult mai devreme ca noi şi au ajuns la finish mult mai târziu. Şi pentru că nu au fost mulţi au avut şi mai multe sarcini de executat şi au reuşit pentru că au fost foarte bine organizaţi.
Mulţumesc încă o dată pentru poze!

De la Negoiu pentru Regi şi Pioni se prefigura o pierdere controlată de minute. Ca să-i ajungem din urmă trebuia să tragem peste ce doream noi (mai ales eu) la urcări, nu era ok. Aşa că, mai aruncându-mi câte o privire în jur – era încă o zi frumoasă, am ajuns la finish după 5h18min23sec – 25km cu 2081m diferenţă de nivel, pe etapă locul 4 master şi locul 10 general. Două echipe de mixt au fost mai bune, ca şi ziua precedentă. După 3 etape am rămas pe 4 master la aproximativ 8 minute de locul 3 şi pe locul 9 general. Nimic nu era pierdut, la master ce se mai putea întâmpla ceva şi la mixt. La mixt era o luptă “de sus până jos” în clasament sau, cum se spune politically correct – toţi erau la concurs “doar de fun”, de relaxare, faptul că unii erau pe podium era pură întâmplare.

A fost o etapă care s-a lungit destul de mult, aducându-l la exasperare pe Ady Beleanu. 🙂 Poate fără să recunoaştem, chiar dacă nu erau distanţe spectaculoase, oboseala s-a acumulat. Eu cel puţin nu eram fresh. Am aşteptat să ajungă bagajul de Bârcaciu să ne putem pune cortul şi apoi n-am mai lungit-o mult şi ne-am culcat. Veştile meteo nu erau grozave pentru ziua următoare, se putea scurta traseul şi atunci chiar nu mai aveam cum să recuperăm minutele pierdute. Dar poate o să se strice vremea doar după-masă, să trecem munţii.

Etapa 4 – Conacul Ursului – Fereastra Zmeilor – mică buclă spre “la trei paşi de moarte” – Conacul Ursului – duminică, 03 septembrie.

Molizi frumoşi, înalţi, în campingul improvizat din spatele Conacului, langă pârâu. O plăcere pentru cei cu hamace, am stat şi eu puţin într-unul – m-a lăsat Raul Clinciu. Afară era frumos, nu era prevestire de vreme rea. Doar pe internet erau ameninţări. Şi experienţa unora care spunea că rar se prind 4 zile consecutive frumoase în Făgăraş. Că de aceea s-a făcut UTF de 4 zile, să nimerim măcar 2 etape serioase, nu ca în două din ediţiile anterioare.

Mă trezeşte noaptea căldura. Nu-i a bună. Mă uit afară şi găsesc motivul: s-a înnorat. Păcat, dar mai sper. Pe la 1.30 dimineaţa mă trezesc iar. Bate un vânt! Bine că suntem la adăpost în vale. Dar copacii spun poveste de furtună. Mă îngrijorez că se rupe vreunul, mă liniştesc gândindu-mă că doar cu câteva ore în urmă mă uitasem la ei şi erau zdraveni. Ceva lemn totuşi a căzut sau s-a rupt nu departe, dimineaţa am văzut că era o masă. Începe curând şi ploaia. Aud chemarea organizatorilor la arme, cred că era ora 5. Totuşi ei pleacă pe traseu! Adică au de gând să şi urce pe creastă, nu-i de ajuns de descurajator cum e în vale.

Ne sculăm şi noi, împachetăm cortul aşa cum e şi rapid ne ascundem cu toate bagajele sub acoperişul terasei, pregătiţi de orice se hotărăşte. Ce să facem, mâncăm şi ascultăm. Decizia. Vremea e în continuă schimbare cu viteză mare, nu se ştie cine câştigă – soarele sau norii. Se amână startul cu 15minute şi auzim de 3 variante: scurtă până la Fereastra Zmeilor şi o mică buclă, medie, cu urcare pe Mircii şi coborâre la Podragu şi lungă, programata destinaţie de Complex Sâmbăta, peste Viştea, utopia UTF de la ultimele ediţii.

Hotărârea, aveam s-o aflu pe urmă, o vor lua primii care ajung sus. N-am fost noi, ci Bălan şi Bălăşan, dar cred că la fel hotăram: varianta scurtă. Sus în fereastră bătea tare vântul, ploua, cine ştie ce se va mai întâmpla când vor ajunge ultimii.

Mi-am luat haina de ploaie serioasă, păstrată doar pentru ultra ca să fie în bune condiţii. Am început urcarea pe şoseaua de Transfăgărăşan destul de relaxat. Va fi o nouă etapă, dar cu surprizele date de vreme. Ebasto iar în faţă, asta e, ne-am străduit, au fost mai buni, a fost un concurs fain, cu de toate. Peste doi ani dacă suntem sănătoşi ne vedem iar! Cum am trecut de protecţia munţilor din jur, a văii, cum ne-au lovit ca la un semn vântul şi ploaia, tot mai intensă. Abia am aşteptat să trecem de Fereastră spre nord, unde parcă era altă lume, era linişte. A urmat o coborâre abruptă, am reuşit performanţa să-mi rup un segment dintr-un băţ care s-a agăţat între pietre (a n-a oară a fost cu ghinion) şi din cauza vitezei şi dezechilibrului nu l-am eliberat la timp. Adi tot în faţă, mă străduiam să mă ţin de el. Am ajuns cu bine majoritatea înapoi la Conac. Şifonări au mai avut şi alţii, cel mai tare probabil Silip care a avut ghinionul să se oprească într-un deget. La capitolul înţelepţi pot pune doar o echipă cu un nume adecvat deciziei – Young (and Still) Living, cu Cristina şi Vasilica, care au zis pas ultimei etape. Apăi chiar n-au pierdut nimic, prin ploi şi furtuni au mai trecut şi sus chiar nu aveai chef să te uiţi la peisaje, nu că ai fi putut vedea ceva.

14,4km a măsurat etapa, 1000m diferenţă de nivel, 2h17min11sec pentru noi, încă 5 minute pierdute faţă de Ebasto. Tot locul 4 master şi 10 general pentru etapă, iar după cele 4 etape locul 4 master şi 9 general, cu un timp total de 12h58min55sec, la 13min de locul 3. Felicitări învingătorilor! Felicitări tuturor participanţilor, sunt convins că vor veni şi data următoare să încheie şi maratonul de duminică la Sâmbăta!

Mulţumesc Adi Cosma pentru companie, am făcut echipă bună! Tot tinerel ai să rămâi faţă de mine. 🙂

Via-Maria-Theresia ultramaraton

Alergare, Calimani, Lacul Colibita, Localitati si zone, Munti, Muntii Bargaului, Pasul Tihuta, Via Maria Theresia ultramaraton No Responses »

Aug 292017

Via Maria Theresia ultramaraton

Mare lucru puterea prietenilor alergători! Atâta m-au tot întrebat, atâția s-au dus, au venit cu păreri bune, că mi-am zis – hai să merg și eu la concursul din Călimani – Via Maria Theresia. Nu prea am timp de pauză în perioada asta! Să văd și eu concursul lui Tibi, după ce am citit și cartea lui despre copilăria prin Bârgaie – “27 de pași”. Ca orice om am fost pe la Colibița, inclusiv iarna, pe la Castelul “lui Dracula”, m-am speriat și eu de ce am văzut 🙂 , am fost și câte puțin în Călimani cu concursuri de ski tură sau la schi clasic, dar de pătruns mai în profunzime – să fac drumeție pe Bistricior, pe Pietrosul Călimanilor (2100m, cel mai înalt vărf din Călimani) sau pe Negoiul Unguresc încă n-am ajuns. Sorry, am prieteni vechi bistrițeni cu dragoste de munte cu care am fost în ture, dar tot pe alte meleaguri ne-au purtat pașii.

Tot stau și mă codesc și până la urmă găsesc soluția: îmi iau și un mic concediu, să merg în zonă cu familia. Atâta că înscrierile se termină mai repede decât termenul limită de la sfârșitul lui iulie și mie nu-mi place să apelez la prieteni “în afara regulamentului”, ca excepție. Doar mai sunt ani! Și mă pun pe așteptat pentru oricare din probe, în ordinea preferințelor – ultra, triatlon, maraton sau MTB. Grupul de alergători clujeni e mai bine organizat și-i mulțumesc prietenului Adrian Crăciunescu pentru înscrierea la ultramaraton, sper că i-am onorat cu bine “biletul” cu rezultatul meu. În plus i-am “furat” și locul de cazare. 🙂

Ziua 1. Luni ne-am și înființat lângă pasul Tihuța – Piatra Fântânele. Am, venit inclusiv cu bicicletele. Atâta că vremea era ploioasă și nu era productiv să le folosim și să tot spălăm haine și biciclete. Doar am venit în vacanță să mă relaxez, va fi și vreme bună! Așa că pe o ploaie promițătoare și în ceața lăptoasă care se așternea în prima zi am dormit bine.

Ziua 2. Orice, numai să nu stăm în casă! Pornim în recunoaștere repere de concurs. La început drumeție – Piatra Fântânele – Canton Silvic Tihuța (unde va fi startul și finishul la ultramaraton) – izvor borcut. De la izvor am revenit ca canton prin pădure și am intrat pe finalul de Via Maria Theresia și deja mi-am făcut o impresie: seamănă cu Făgetul nostru, atâta că erau așa multe doborâturi că am fost nevoiți să tot sărim peste copaci. Foarte mult au avut de lucru organizatorii, dacă peste tot prin păduri era așa!
După masa chiar am făcut o alergare la sediul Tășuleasa Social unde va avea loc premierea la ultra și este spațiul de cazare la corturi. Un pic m-am abătut de la șosea și am luat-o peste garduri pe lângă case mai puțin locuite că am și deranjat niște ciute care se ascundeau în tufe! Până la urmă câinii m-au împins iar la șosea, la drumul mai scurt și bun.

Ziua 3. Plouă! Iar fără bici! Dar vreau să vedem și lacul Colibița. Așa că mergem cu mașina până la capătul lacului. Am pe harta de hârtie traseul de CR (cruce roșie), dar pe gps-ul de drumeție nu. Ajungem noi cumva la Piatra Fântânele, sunt peste 14km, poate ajungem din nou la cantonul silvic!
E împânzit de drumuri de căruță pe acolo, dar marcajul CR e proaspăt făcut. În plus e marcat și cu o panglică – am crezut că e traseul de alergare de la triatlon. Sus la Poiana lui Toader panglica se despărțea de CR și bănuiam că o ia spre canton. Am aflat pe urmă că panglica era de la un concurs anterior de triatlon și că ajungea într-adevăr la canton. Unul dintre noii mei prieteni alergători Mihai Cervinschi care putea termina în fața mea la ultra a luat-o greșit sâmbătă pe panglică spre Colibița când mai avea mai puțin de 3km până la finish și a pierdut mai mult de o oră pentru că … nu s-a întors pe unde a părăsit traseul și a avut de sărit la copaci prin pădure… Noi am urmat CR.
A fost prima zi în care am cules ciuperci – gălbiori. De la Piatra Fântânele m-am întors în alergare să recuperez mașina, am fost mai rapid așa decât să merg după bicicletă și să fac peste 30km – venea noaptea. Aveam frontală, eram pregătit.

Ziua 4. E joi și în sfârșit e vreme bună de bike. Alegem să mergem spre pasul Tihuța pe ocolite, pe drumul de Dornișoara și dacă se poate și nu e noroi mare pe drumurile de țară de mai sus de șosea. Am atins rezervația naturală Tinovul Mare și ne-am întors pe la pasul Tihuța pe șosea. Pe scurt: pădure, lemne, vaci și bivoli. Și aer curat.

Ziua 5. Planul e făcut s-o luăm în sfârșit corect pe CR până în Poiana Toader și apoi să urmăm panglica buclucașă și să ne întoarcem pe traseul Via Maria Theresia la canton. În ziua 3 n-am reușit nici la dus nici la întors pentru că n-am văzut un marcaj – era tăiat copacul. CR urcă de la Piatra Fântânele pe sub pârtia de schi, coboară într-o vale unde deja e drum larg pietruit și apoi iar urcă spre poiană și de acolo duce la Colibița. Noi ne-am găsit din nou preocuparea de a culege ciuperci, de data aceasta am găsit și hribi – chiar pe lângă traseul VMT.
Acum traseul VMT era perfect curățat, parcă și măturat! Ne-am întânit și cu voluntarii care se îndreptau deja spre Poiana Prelucilor să-și pună corturile.
De data aceasta am cedat insistențelor și am mers la speriat copiii la Castel. Ca răsplată am mers apoi și la Cruce și la mănăstire să admirăm munții – deja soarele asfințea.

Ziua Z. Gata acum! Ready for race! 81km cu peste 4000m diferență de nivel.
A fost așa cum m-am gândit, s-a pornit în ritm de maraton. Majoritatea probabil se gândeau … și eu m-am conformat și m-am pregătit sufletește – că e un ultra mai alergabil, nu prea lung, că după ce parcurgem distanța “obișnuită” de maraton cumva om duce-o încă vreo 30-40km. Adică, cum am scris pe FB – ca la mașina de spălat – care rezistă, rezistă. Haștag rezist. 🙂

Ei bine, a fost și nu a fost alergabil. Alergarea pe dealurile din Făget m-a ajutat foarte mult, dar nu în porțiunile înalte. Acolo a contat experiența din munții înalți. Pe forestierul spre vale de pe la km 10 am avut și medii pe km de 4 la mie, de mi-a arătat pe urmă ceasul (mai tânăr) că am alergat cei mai rapizi 5km din ultima vreme. Adică cum, eu am venit la ultra! Anul acesta n-am făcut antrenamente de viteză. Aveam pe ceas trackul lui Sebi Butcovan de acum 2 ani, când a terminat în aprox 11h30min. Ceva precis nu era în regulă.

Am trecut în încurajările concurenților de la semi și maraton (le mulțumesc) pe sub poarta de start, am și mimat finish-ul sub ochii fotografului ad-hoc Florin Chircu – îl felicit încă o dată pentru podiumul de categorie de la maraton – trecând glorios pe lângă Vlad Pop precocupat să facă poze pentru MagiCamp. Nici nu m-am gândit că e și punct de alimentare, n-am oprit.

Apoi a început greul. Și frumosul. Și ce-mi place – urcarea abruptă. Și am avut ce vedea. Greu au trecut kilometrii de creastă! Și liniile acelea de nivel pline de rădăcini de jnepeni prin care tot săream coțcă. O dată am călcat linia și am ieșit din joc – m-am împiedicat și am făcut o flotare numai bine să evit un ciot care se pregătea să-mi intre în ochi. În fața mea era Mihai Cervinschi, de el m-am agățat multă vreme și am alergat împreună. Aveam noroc cu urcările, că la vale iar eram mai lent. Îl ajungeam uneori la PA-uri unde zăboveam mai puțin. În spate nu mai vedeam pe nimeni, dar știam că nu-s departe și printre ei e și Vio. 🙂

Am trecut pe rând Zurzugău, Bistriciorul, m-am salutat și am făcut loc la prietenii mei de la MTB (tehnic și greu traseu au avut), apoi peste Pietrosul (Călimanilor) și Negoiul (Unguresc). Am fost surprins să-i văd că vin spre mine Țale și Cârdei. Atunci nu m-am gândit că sunt primii. Bravo lor! Am ajuns în șaua Negoiu la km46 abia cu vreo 10min sub 7h. Acolo era teoretic timpul limită de 9 ore. La ce efort am făcut până acolo, și eu nu merg chiar rău, mi-am dat seama că va fi greu la mulți să ajungă în 9 ore. Era și cald. M-am simțit ca la UTMB și la TDS când am cerut bagajul intermediar, și asta spune multe despre cum mă simțeam. 🙂

Iar cu Mihai am pornit înainte. Adică înapoi. Nu mai erau “decât” restul până se completează distanța de ultra. Locomotiva cu aburi era nimic față de mine. Pufăiam și alergam. Și cică pe ceas mai aveam aproape 2000m diferență de nivel până la finish. Măi să fie! Oare mă încadrez în 12h? Deși aș fi sperat sub 11 după cum a mers la început?

Mă întâlnesc cu Răzvan Samoilă, mai are de făcut bucla de Pietrosul. Mai trece vreme și văd pe Ștefan Sălăgean, închizătorul de la alergare. Mă întreabă de alt Mihai – Ungur. Nu l-am văzut, la cum îl știu precis e în față. Mă mai întâlnesc și cu Doru Rusu, clujeanul închizător la MTB. Faini oameni am tot salutat, am mai și vorbit când puteam. Săritori și voluntarii de la PA-uri, pe mulți îi cunoșteam și de acolo. Mi-a părut rău și m-am tot gândit pe urmă că am avut poate o reacție rapidă și probabil surprinzătoare când a vrut o fată să-mi golească bidonul și să pună cola în loc. Sper că nu s-a supărat, n-am vrut să fie plin bidonul doar cu cola că nu puteam să alerg cu el așa, cola e gazoasă.

Trec kilometri, ajung la 19km, diferență de nivel rămasă 900m. Cam mult mă uit la ce a rămas. Îl văd iar pe Cervinschi pe când să ajung la Poiana Dălbidan. Sunt acum alături de Bogdan Petruțu care are probleme la tălpi. Lebenița m-a pus pe picioare. Și mă uit în spate, văd pe cineva – pe Ungur. Și gata, fug. Mai sunt maxim 12km. Așa mă ambiționez că-l ajung pe Cervinschi la Poiana Prelucilor. N-am apucat să-i explic că n-aveam treabă cu el, că eu sunt mânat de alții. A dispărut și am aflat apoi că s-a rătăcit. Cum am spus mai devreme, prin locurile prin care am umblat zilele precedente.

Am încheiat VMT pe locul 8 la general, cu 11h38min40sec, cam cu timpul lui Sebi. Neoficial, al doilea la categorie, după Toma Coconea – onorant. Vio a venit chiar după mine la câteva minute, prima la feminin, chiar e perseverentă și cred că a mers foarte bine la final, atâta că i s-a terminat parcela prea repede.

A fost o săptămână frumoasă în care VMT a fost apogeul. Mă bucur că am participat, că am întânit atâția prieteni. Că am reușit să vin cu familia, parcă e altă viață. Și mai am ce vedea acolo! Mulțumesc pentru vacanța mea reușită! M-am convins încă o dată că Tibi e bun orator și e simpatic și amuzant. În plus, mă bucur de fiecare dată când aud accente mai deosebite, iar cel de bârgauan e în top. Mai îmi plac cele de dejean, moldovean, bănățean, cel unguresc. Normal că și cel ardelenesc. 🙂 Sunt multe, România e mare și diversă.

Viața merge înainte. Pentru mine urmeaza UTF, Ciucaș maraton și Pirin ultra.

2×2 Race v.3 – solo

2x2 Race, Alergare, Balea Lac, Fagaras, Localitati si zone, Munti No Responses »

Aug 282017

Vine iar UTMB! Yes! Dar nu pentru mine anul acesta, pentru că am fost tras la sorţi să particip … la 2×2 Race, ultramaraton Via Maria Therezia şi Ultra Trail Făgăraş, cel din urmă cu desfăşurare o dată la doi ani. Ce bine s-au aranjat, sunt foarte mulţumit!

2×2 Race – 18 aug – de data aceasta l-am parcurs singur, nu în echipă ca anii trecuţi 2014 şi 2015, şi acest element împreună cu condiţiile uşor schimbate de la PA-uri mi-au creat motivaţia necesară pentru acest concurs greu şi tehnic.
Via Maria Therezia – 26 aug – pe care tocmai l-am încheiat cu bine, a fost aşa cum mi-am imaginat – un loc nou pentru mine, neexplorat, bine organizat, surprinzător de greu pentru un ultra pentru că mai toată lumea a tras de parcă era vorba de un maraton – mai multe într-o postare ulterioară când voi avea “un pic de timp liber”.
Pentru că urmează Ultra Trail Făgăraş – o cursă de 4 etape în echipă cu prietenul meu Adi Cosma, care începe joi în 31 august. I’m packing! Încă nu m-am resetat după VMT, aşa că va fi un “Clinciu style” mereu surprinzător în care va trebui să fiu foarte hotărât.

Despre 2×2? Cuvinte pozitive am tot spus în anii precedenţi! E fain în Făgăraş, Moldoveanu şi Negoiu sunt acoperişul nostru, atrag concurenţi buni şi prezenţe rare, e o tradiţie. M-am întâlnit şi cu prietenii mei de la Clujul Pedalează! Mică-i lumea! Contrastul dintre pretenţiile mele mai austere şi ce văd la intrarea în tunelul Transfăgărăşan e destul de mare, ca de obicei. Dar ajung eu sus!

Ajung seara târziu, am călătorit cu Adi Cosma, ne luăm pachetele şi trecem imediat la somn la corturi. Seara eram buimaci, Adi nu-şi găsea ceva, dimineaţa am continuat în aceeaşi notă, nu găseam cheia la maşină. Aşa că nu-i de mirare că la start am fost niţel nepregătit, a trebuit să mă opresc intempestiv pe după stânci destul de repede şi la Moldoveanu am ajuns parcă mai greu decât mă aşteptam, undeva pe la 3h – nimic spectaculos. Lumea competitivă trecuse deja pe acolo demult. Atât că am fost destul de constant şi am încetinit mai târziu ca alţii.

Lapsusurile lui Adi mi s-au transmis parcă şi mie. Am uitat ce e nou şi am rămas cu amintirile de acum 2-3 ani. Atunci era punct de alimentare şi în Şaua Capra şi la Călţun. Era cald dar nu m-am impacientat şi mi-am calculat rezervele de lichid până în Şaua Capra unde evident … fata morgana! Ba încă am mai prostit şi pe alţii, că-s convingător, inclusiv pe Adina Ţipei cu care am alergat multă vreme – aveam în medie acelaşi ritm – eu la deal mai iute şi ea la vale. Cu Călţun aceeaşi poveste, dar măcar mi-am udat şapca. Am avut noroc la Negoiu să primesc apă, mulţumesc! Pe Negoiu deja aveam 8h02min, aşa mi-au spus, dacă puteam parcurge restul de traseu sub 2h eram la maximul dorinţei mele – să termin sub 10h. Nu mă simţeam însă în stare să cobor repede în siguranţă şi să ajung în 2h.

După mine se alergau de zor Cristina Cecan şi Adina. Înainte a fost luptă între Cristina şi Katharina, am văzut însă la finish – Kati s-a accidentat – sper că uşor! Am fost suficient de înţelept să nu mă bag în sprinturile lor, că pentru mine aşa păreau. 🙂 Pe întoarcerea de Negoiu foarte repede m-a ajuns Cristina şi s-a tot dus, în schimb de Adina am reuşit să mă ţin şi pe la Călţun am dat şi de Dan Lupşa, vechiul meu prieten şi coechipier de 4 Munţi şi Propark. Cu greu m-am ţinut de ei şi am trecut linia de finish împreună, chiar dacă cronometrul a vrut musai să pună ceva între noi.

Le mulţumesc pentru companie mai ales Adinei şi lui Dan. Aşa cum am anticipat, 2h pe întoarcerea de Negoiu a fost prea puţin timp pentru mine, am încheiat în 10h18min37sec pe locul 27-29 la general open, la 9 minute de Cristina – locul 2 la fete. Adina a completat podiumul la fete.

Ne-a prins foarte bine lebeniţa de la final, pastele, a venit curând şi Adi şi ne-am pregătit de întoarcere. Nu au lipsit şi poveştile de la “o bere”, unde ne-am lins fiecare rănile. Faini oameni, faină atmosferă! Poate anul viitor iar trag lozul de 2×2! 🙂

PS: Mulțumesc pentru poze, ca de obicei ies foarte bine când decorul ajută! Mulțumesc pentru încurajări, pentru întâmpinările de peste tot – mai ales de pe vârfuri și din Strunga Doamnei!

Tura memoriala Kos Karoly

Alergare, Cluj, Cluj-Napoca, Dumbrava Cluj, Memorial Kos Karoly, Stana No Responses »

Aug 172017

Memorialul Kos Karoly – tura de drumeţie 55km

Weekend fără concurs, asta era în plan. Doar urmează 2×2 Race şi ultra Via Maria Therezia. Şi m-am ţinut de hotărâre, dar în modul meu: am participat la o tură memorială, lângă Cluj. Am spus şi înainte, cu ocazia turei memoriale Jokai Mor, că mi se pare o idee faină să organizezi ture din care să mai şi înveţi câte ceva, să ai timp să şi socializezi – mai mult ca la un concurs obişnuit unde eşti tu şi rezultatul. Tura a fost pentru oricine – un alt aspect important – fiind organizată pe mai multe distanţe şi pentru MTB şi pentru drumeţie/alergare. De data aceasta am ales alergarea, pe traseul cel mai lung – 55km.

Startul – Biserica cu Cocoş – Cluj

În cazul de acum, m-am apucat iar de citit. Evident, despre Kos Karoly, un mare arhitect, cunoscut pentru interesul lui în special pentru ţinutul Călatei (pe wiki apar mai multe amănunte), pentru interesul conservării tradiţiei arhitectonice transilvane. Călata este un afluent al Someşului Mic, o zonă din preajma Clujului. Aici, arhitectul a construit biserici, clădiri reprezentative, devenite monumente istorice. A avut un aport şi la construirea Grădinii Botanice din Budapesta. Un alt amănunt – biserica din Feiurdeni a fost construită tot pe baza planului lui, iar acel plan de fapt a fost elaborat de el ca propunere la construirea Catedralei Ortodoxe din Cluj! După cum se vede n-a fost aleasă propunerea lui, a ieşit de această dată pe locul 2, dar ideea nu s-a risipit. Şi, părerea mea strict de om obişnuit, îmi plac construcţiile lui, acoperişurile parcă din poveşti.

De pe traseu – vârful Batori şi vârful Riszeg

Aşa cum îi stă bine unei ture memoriale, s-au atins obiective construite de Kos Karoly. Startul la turele lungi de MTB şi drumeţie s-a dat de la Biserica cu Cocoş din Cluj, la care a fost arhitect. Finişul a fost la Stana, în Sălaj, practic dincolo de Huedin. La Stana “veche” sunt clădiri de vacanţă construite în acelaşi stil, din ce am auzit o parte de un arhitect – Muller. La Stana este şi casa unde a locuit şi creat Kos Karoly, cu un nume care suna ciudat în română – Casa Ciorii – Varjuvar. E impresionantă, se poate vizita doar la exterior… Kos Karoly n-a mai fost acolo după ce a avut loc un episod nefast după război.
Traseul a trecut pe lângă Parcul Etnografic Transilvan din Hoia, urmând în principiu culmile dealurilor. După ce am urcat vârful Batori, am trecut porţiunea de autostradă nouă “Neterminata” – ca să iau denumirea după o simfonie celebră, apoi am făcut popas la biserica din Dumbrava. Ca repere au fost traversările de şosele – varianta de legătură Căpuşul Mare – Zalău, şoseaua de Leghia, stâlpii de telefonie de pe dealul Riszeg. Până la “Neterminata” am mai fost, dar restul a fost nou pentru mine. M-am bucurat că am avut ocazia să văd împrejurimile Clujului altfel, să-mi aduc aminte cu un zâmbet de exprimarea unui coleg “frumos ţărişorul meu”.

Biserica din Dumbrava

A fost o tură grea, de 55km, cu startul la ora aproximativă 6.30, un ultra ca antrenament de ultra. Am fost împreună cu un prieten, Csaba, căruia îi mulţumesc de companie. Am alergat destul de intens, a fost foarte cald, ar fi fost mult mai greu fără acele puncte de control de pe parcurs unde ni s-au pus şi etichetele cu timpul realizat. La final, la vila Szentmirei, am fost serviţi cu o mămăligă bună cu brânză şi slănină. 6h42min ne-a luat “drumeţia”, în faţa noastră doar doi biciclişti au terminat, dovadă că nu s-a grăbit nimeni.

Finişul – Stana

După ce am băut şi o bere normal că am privit altfel perspectiva de a ne întoarce tot în alergare. În mod obişnuit, ca orice om normal, ar fi trebuit să alegem mersul cu trenul, aveam şi orele la care treceau trenurile prin halta nouă Stana, n-ar fi durat mai mult de o oră. Dar noi am luat-o înapoi, pe “Lungul drum spre casa – dupa concurs – Stana – Cluj”, pe un traseu pe care am încercat să-l facem cât mai scurt şi cu o diferenţă de nivel cât mai mică. Ne-a luat 8h pentru cei 46km, a fost mult mai greu decât la dus, am avut noroc că la Dumbrava încă am putut găsi apă. Punctele de control în principiu nu mai erau valabile, era un interval orar în care trebuia să ajungi. În rest, am rămas fără apă cam ultimii 10-15km şi n-am mai alergat deloc. L-am încetinit astfel pe Csaba, dar n-am vrut să risc accidentare pe fondul epuizării. Ne-a prins şi noaptea, dar eram pregătit – aveam frontală. Înainte de a coborî de pe deal spre strada Donath am întâlnit doi îndrăgostiţi (ştiam eu că găsesc pe cineva pe acolo 🙂 ) şi au fost bineînţeles săritori şi ne-au dat apă. Ultimii 2-3km doar un gând mai aveam – să ajung la nonstopul de la capăt Grigorescu.

Amănunte…
Linkuri la strava – trasee – dus şi întors
https://www.relive.cc/view/g13513635448
https://www.relive.cc/view/g13513641180
Foarte fain traseul, greu însă să te încumeţi singur şi fără punctele de alimentare trebuie să-l gândeşti cu treceri prin sate. Mulţumesc organizatorilor – clubul EKE, oamenilor de la punctele de control, a fost o sâmbătă deosebită. Poate data următoare merg cu MTB-ul, deşi nici aşa nu-i uşor, ei au tot făcut pene.

Pe întoarcere

Retezat Maraton

Alergare, Munti, Rausor, Retezat, Retezat Maraton 2 Responses »

Aug 082017

Refugiul Condorul

Maraton Retezat – prima dată când particip la un maraton montan de sub 40km cu un timp ca de ultra – ceva peste 8h. Trebuie să fie ceva motive, nu-i ușor să fiu așa “neproductiv”. Datele inițiale oricum nu sunt obișnuite – 39km cu 3000m diferență de nivel. La care se adaugă însă un singur cuvânt – Retezat. Și la cuvântul acesta, la care mulți drumeți exclamă “ce frumos”, “cel mai fain”, cred că alergătorii aleg și alte epitete, musai găsești cuvântul piatră sub diferite forme și întrebarea “unde mai e apă”.

De fapt cred că acesta e singurul lucru de îmbunătățit – punctele de alimentare foarte rare raportat la timpul petrecut între ele. E drept că trebuie să mă scarpin bine în cap ca să găsesc încă vreun punct accesibil și nu pedeapsă pentru voluntari. Erau multe pârâiașe, a fost scris și de ele, dar tare greu te mai hotărăști să te oprești la cât de bătut în cap ești de soare. Trebuie un imbold, o sugestie – mici panouri cu texte de genul “ar fi bine să te oprești”, “apă la 100m”, “cea mai dulce apă”, “ultima apă”, “apă gratis”, “și cel din față a oprit”, “pârâul cu monede de aur”. Vă spun eu – alergătorul se oprește, bea apă și apoi gândește.

Dacă la maratoanele mai grele întâlnești și porțiuni mai tehnice, de viteză mai mică, aici excepția a fost traseul normal alergabil – adică fără să te uiți mereu pe jos și să numeri pietrele. Dacă doreai să te uiți la peisaj era musai să-ți alegi bine zona în care pășești sau să te oprești. Eu, așa, de ambiție, m-am mai uitat, am mai citit plăcuțele cu înșiruirea de vârfuri – Retezat, Peleaga, Păpușa. Ca succesiune traseul a fost – Râușor – Vălereasca – piatră – Prelucele – piatră – Retezat – piatră – Bucura – piatră – lacul Bucura – piatră – Peleaga – piatră – Păpușa – piatră – Custura – piatră – iar lacul Bucura – valea Pietrele – sigur piatră – culme Ciurila – Râușor. M-am cam sictirit de sărit coțcă din piatră în piatră și la deal și la vale. Cu cât alergai mai încet, cu atât numărai mai abitir pietrele și cu atât oboseai mai tare pentru că aveai ruperi de ritm mai dese. Nu-i de mirare că diferențele de timp dintre concurenți au fost mari – cu cât erai mai priceput, mai odihnit, mai sigur, cu atât în timp diferența față de urmăritori creștea.

La mine “n-a fost ziua mea”. Am ajuns la locul de start pe la 1 noaptea, am pus cortul, am dormit puțin și am avut noroc că citisem că s-ar putea să se decaleze startul și m-am trezit preventiv mai devreme. Am luat la timp startul dar lucrurile nu prea mergeau – mișcam greu picioarele. Eram parcă după ore întregi de alergare, nu la început de concurs. Așa, la limită, am reușit să mă țin de Pepi până pe Retezat. Am luat-o pe urcare fix pe trasa lui, peste stânci, dar el avea compasul mai mare și eu uneori trebuia să găsesc pietre intermediare ca să nu fiu nevoit să sar. Vio era chiar în spatele meu, cred că pentru ea a fost și mai grea calea “uriașului”. 🙂 Apoi au venit coborârile și a trebuit să mă liniștesc. Nu aveam reflexe și coboram prea rigid, urnind pietrele. Așa că duși au fost cei din față, parcă în câteva secunde au dispărut – eram prea absorbit de căutatul pietrelor ”sigure” și când am ridicat privirea nu mai erau. Un pic mai puțin dacă reușeam să zăbovesc pe pietre și nu mai conta pe ce calc! Data viitoare, dacă-s mai fresh.

La Bucura, apoi cu Dan la Bucura a doua oară

M-am bucurat că am reușit să-l reajung pe Dan Lupșa (a încheiat pe locul 2 la 50+), am avut noroc că urcările mergeau rezonabil, și apoi tot împreună am alergat. Alergam în ritmul meu, mai încet pe coborâri, iar Dan se ținea de mine cu răsuflarea lui caracteristică. 🙂 Nici nu trebuia să mă întorc ca să știu că-i în spatele meu. Uneori nu se mai auzea, se oprea probabil la câte un pârâiaș. Împreună am mai adăugat în grup și pe Tase și așa am alergat până am ajuns a doua oară la Bucura.

De la Pietrele practic am continuat singur, Tase a rămas în urmă și Dan a ales să se răcorească la pârâu. Am tot întâlnit concurenți de la semimaraton, nu m-am plictisit. Am rămas surprins că la sfârșit au fost aproape să mă ajungă Mihaela Hainăroșie (locul 2 la fete) și un băiat, am văzut apoi pe Strava că au alergat mai tare pe coborâri.

Am încheiat pe locul 17 general, cu 8h06min, dar la peste 10min distanță de cel din față, la 20min de Crina Buzgan și 32min de Pepi. Hajnal și cu Busuioc au scos niște timpi extraordinari – pe la 5h45min, dovadă că locurile 3 și 4 – prietenii Silip și Sălăgean au fost la aproximativ 40min cu 6h26min. În total 5 concurenți au încheiat cu un timp sub 7h.

Și pe Strava…
Merită parcurs traseul de maraton măcar o dată! După aceea precis îți schimbi reperele despre ce e greu și ușor la un concurs. Am văzut că au fost concurenți care au încheiat în 18h! Toată stima, sper că nu au rămas cu accidentări. Felicitări pentru organizare, ne-am simțit foarte bine! Copiii au participat și ei la proba de alergare, i-am prins fix când luau startul. N-au avut mult de alergat dar în Retezat nimic nu-i ușor. Andreea a terminat pe locul 2 după un băiat, iar Tudor între primii.

Ziua următoare ne-am zis să facem și noi o mică drumeție pe BR spre vârful Retezat. N-am putut să ne urnim la ora 8 după cum era planul prietenilor care doreau să ajungă la lacul Ștevia, tot pe BR. Degeaba le-am spus la ai mei că nu există tură de o oră în Retezat. Măcar am reușit să ajungem deasupra pădurii, să trecem de jnepeniș și să dăm evident de pietre, să vadă și copiii cum e. 600m diferență de nivel tot am făcut, ne-am întâlnit cu multă lume, iar Hajnal la întoarcere ne-a spus că Luci Clinciu a dus o lebenită până la lac. Ăsta da regret că n-am fost până la lac! Dar în pădure măcar am văzut ceva interesant – o budă. 🙂 Cam la altitudinea de 1750m, unde trebuia să fie refugiul Condorul. N-a fost greu să-l găsim, să-l studiem puțin și să-i facem o poză. Apoi am coborât repejor că era amenințare de ploaie.

Să ne vedem cu bine! Și, ca de obicei, mulțumesc pentru poze!

In Circuitul Carpatilor

Alergare, Borsa, Caciulata, Calimanesti, Cindrel, Cindrel in Alergare, Cozia Mountain Run, Maramures, Maraton Apuseni, Masivul Cozia, Muntele Baisorii, Muntele Mare, Munti, Paltinis, Rodnei, Rodnei SkyRace No Responses »

Jul 312017

Circuitul Carpaților

Anul acesta este anul alergării. Trebuia să-mi fi dat seama de la început, din momentul când am hotărât să particip la 100 Miles of Istria, un ultra din Croaţia care a avut loc în aprilie – foarte devreme după ieşirea mea din hibernare. A fost şi o iarnă lungă, combinată cu vreme dificilă pentru bicicletă, astfel că foarte puţin m-am mişcat pe două roţi şi mai tot timpul am alergat. Şi, la urma urmei, de ce să mă tot opun? Mai sunt ani!

Şi uite-aşa, fără să am mult timp la dispoziţie, continui lanţul evenimentelor din ultimele luni la care am participat şi despre care n-am prea pomenit: Maraton Apuseni, Cozia Mountain Run, Rodnei SkyRace şi Cindrel în Alergare. Şi constat că am participat până acum la toate maratoanele şi skyrace-urile din Circuitul Carpaţilor, cu o excepţie – Bate Toaca. Despre Maraton Braşov am scris la timpul potrivit.

Maraton Apuseni – 27 mai
Este un concurs de suflet, la care mă străduiesc să particip în fiecare an, mai ales că am şi un aport la cursa de family, la partea de traseu. Anul acesta, în plus, am făcut şi o tură de drumeţie duminică cu prieteni, participanţi la concurs, cu copii, cu cine a dorit, pe un traseu – combinaţie între trackul family şi cel de cros, cu punct de maximă altitudine vârful Buscat (de fapt capătul de sus al instalaţiei de telescaun).
Nu ştiu cât de bun am fost de ghid (linkul la câteva poze de pe FB), eram cam terminat de febră şi tuşeam, mi-a fost foarte greu să închei cu un timp rezonabil maratonul din ziua precedentă şi seara m-am dus direct în pat şi n-am stat la festivitate şi distracţia de după.
Ce a mai însemnat Maraton Apuseni? Am participat ca de obicei cu întreaga familie, dar copiii au fost însoțiți de un prieten la proba family pentru că Diana a alergat pentru prima dată un semimaraton! Și nu e din cele mai ușoare!
5h31min36sec, locul 32/242 general, 8 categorie
43,1km, 2343m diferenţă nivel

Maraton Apuseni a fost şi ultimul concurs înainte de Propark Adventure – 2 iunie (de ziua mea), unde am participat în echipa Cheile Turzii. Am reuşit să-mi revin şi a fost fain, multe provocări ca de fiecare dată. Anul acesta însă am încheiat pe podium, pe locul 2, după aproape 39ore de cursă. Despre Propark am scris.

A venit vacanţa, pe insula Pag – a doua oară când merg în Croaţia anul acesta. N-am ajuns la Bate Toaca, dar pot spune că în Ceahlău am umblat de m-am săturat şi ziua şi noaptea la Propark Adventure. Acolo toată partea de trail a însemnat Ceahlău, mai mult de un maraton.

Cozia Mountain Run – 01 iul
A fost prima mea participare la acest concurs, într-o zonă prin care eram în general în trecere. A, bine, cu excepţia concursurilor de şah – de obicei naţionalele de copii şi juniori se ţin la Călimăneşti – Căciulata. Şi mănăstirea Cozia am vizitat-o cândva, dar la munte n-am ajuns până acum.
În principiu nu-mi pun probleme şi mă aştept la nişte standarde îndeplinite la concursurile care sunt sub umbrela unui/unor organizatori de încredere – în cazul de faţă Circuitul Carpaţilor aceasta înseamnă – înţelegerea unor organizatori ca să ofere un cadru de desfăşurare a unor concursuri spre binele tuturor participanţilor. Că aceste concursuri se desfăşoară prin Carpaţii noştri, formând un aşa zis circuit, deja e un bonus. Mie îmi dă ocazia să văd şi locuri noi – am umblat prin munţi dar sunt departe de a mă putea lăuda că nu mai au secrete pentru mine. Ca să pun punct, Cozia mi-a plăcut, e frumos Oltul de sus! Dar ce circulaţie este! Să stai în vale în aşa trafic… mai bine în sălbăticie.
3h46min11sec, locul 18/172 general, 7 categorie
28km, 1874m diferenţă nivel

Rodnei SkyRace – 08 iul
De data aceasta e un traseu cunoscut, prin munţi prin care am tot fost, i-am şi străbătut de la est la vest. Borşa are şi ea istoria ei pentru mine. Ţelul meu principal a fost cel pe care-l am de obicei înaintea unui concurs greu care urmează – să merg cât pot de bine dar fără să risc accidentări, fără să termin epuizat. Măcar de data aceasta am reuşit, n-am fost ca după Maraton Apuseni.
3h56min22sec, locul 20/83 general, 4 categorie
25km, 2046m diferenţă nivel

A urmat Marathon 7500 – 14-15 iulie unde am făcut echipă (Regi şi Pioni) cu Adi Toma. A ieşit bine şi am mai bifat un masiv montan des vizitat – Bucegi. Concursul contează în Circuitul Carpaţilor pe echipe, alături de Ultra Trail Făgăraş. Şi despre Marathon 7500 am scris.

Cindrel in Alergare – 29 iul
Abia m-am întors de la Păltiniş. În ultimii ani am fost la Păltiniş de câteva ori şi am trecut şi prin Cindrel, dar de fiecare dată l-am văzut cu ochi de MTB-er. Adică n-am prea apucat să mă uit în jur, erau prea multe lucruri care-mi acaparau atenţia: marcajele, pietrele, concurenţii, traseul în sine. Da, mai demult, în drumeţie … dar atunci iar era altfel, eram şi eu altfel. Acum era ocazia, doar nu-s Usain Bolt. Atâta că din 4 labe cum am urcat pe Cindrel nu se vede mare lucru, m-am “răzbunat” însă pe coborâre.
Am tras cât am putut până la final, mă gândeam că am şanse la podium la categorie. Pe urcarea de Cindrel eram mulţi la 40+, Luci Clinciu nu era mult în faţă, eu eram mereu alături de Grigoroae (îi mulţumesc pentru ritm), Sângeorzan şi cu Pepi aproape m-au ajuns… şi îl prinsesem din urmă pe Kokovics (sunt bun la 4×4 şi la cărat bicicleta). Ştiam că de Neguş şi de Codrea nu mă pot atinge, dar am uitat de Blajiu. Asta e, nu că aş fi putut mai bine. Abia am reuşit să o ajung pe Daniela Marin – foarte bine aleargă, dacă era şi motivată de concurenţă… Am avut în cursă puls mediu 161bpm, 175 maxim. M-am cam resimţit a doua zi.
Multă mâncare şi diversă la finish, foarte mulţumesc! Eram lihnit de foame, n-am mâncat mare lucru înainte de start, nu mă aşteptam să nu găsesc multe oferte la hotelurile apropiate. Cindrelul era ocupat cu taberele de copii, iar la Hohe Rinne mi s-a părut exagerat de scump micul dejun, mai ales că nu doream decât ceva anume. Adică eu mă pornisem să stau la cort, era prea mare diferenţa. 🙂
4h24min28sec, locul 17/153 general, 5 categorie
38,1km, 1700m diferenţă nivel

Mulțumesc pentru poze! Acum urmează Retezat Maraton – 05 aug. Ştiu că e cursă grea, dar premisele nu-s chiar favorabile: momentan calculul e că ajung pe la 2 noaptea la locul de start. dar ce contează – voi avea timp mai mult pe traseu pentru Retezat şi Peleaga.

Să ne vedem cu bine! Circuitul mă mai poartă şi prin Călimani şi Făgăraş.

PS: Poate “îmi trimit şi eu prin poştă flori de ziua mea”. Mai demult aşa se bârfea: când la ziua de naştere a unei fete venea un poştaş cu un buchet de flori de la “un admirator”, noi aşa … speram, că ea îşi trimitea singură buchetul ca să impresioneze. Acum, că tot nu reuşesc să fiu pe podium şi aterizez pe lângă, poate vorbesc cu organizatorii să mă cheme lângă podium şi să-mi dea ca premiu ceva ce-mi cumpăr eu. Ceva surprinzător, încă nu ştiu ce. Voi ce idee aveti? 🙂

Marathon 7500 cu Tomiță

Alergare, Bucegi, Localitati si zone, Marathon 7500, Munti, Pestera 3 Responses »

Jul 172017

Marathon 7500 2017 – echipa Regi și Pioni cu Adi Toma

Mijlocul lui iulie? Marathon 7500! Din nou în Bucegi, din nou echipa Regi și Pioni, a 4-a oară. Ca nume sunt consecvent, ca și coechipier însă l-am avut de această dată pe Adi Toma. Așa ne-am înțeles încă de anul trecut. Cine a făcut propunerea nu-mi mai aduc aminte, în orice caz am fost bucuros și motivat… la fel cum am fost și cu Adi Cosma (2 ediții) și Sebi Butcovan (anul trecut). Toți trei îmi sunt prieteni, cu experiență și care știu ce-i greul, dar fiecare e diferit: Adi Cosma foarte liniștit și constant, Sebi mai aprig și iute și Tomiță extrem de calculat.

În orice caz ultra-ul de anul acesta a fost altfel, a fost unul al rătăcirilor. Trei, tot una și una. N-am folosit gps-ul de drumeție ci ceasul Garmin 935 cu trackul de anul trecut al lui Stroescu, ne-a ajutat foarte mult și foarte bine în ceață, mai ales în cea de pe Bătrâna, problema a fost evident de natură umană și da … ați ghicit, ceasul era pe mâna mea. Dar rătăcirile au fost doar o parte din sarea și piperul cursei, n-au fost decisive ci doar distractive (în traducere frustrante, mai ales ultima) și destul de periculoase. Au mai fost episoade unele simpatice, altele învățătură de minte, în orice caz m-am simțit bine.

Ținta noastră a fost un timp sub 24h. Tomiță, după calcule elaborate asupra cărora n-am insistat să le aflu formulele, a spus chiar pe la 21 – 22h. Pentru că anii trecuți n-am reușit decât de două ori timpi cu ceva sub 25h și n-a fost ușor, eu eram mai reținut. În orice caz noi nu ne-am abătut de la scopul inițial nicio secundă, chiar și când am ajuns echipa lui Csaba Papp și Mihai Ungur în Poiana Guțanu (au terminat pe 3 la categoria onorifică master, bravo lor): nu ne-a interesat ce fac cei din jur, am mers în ritmul obișnuit. Da, nu-i meritul meu, eu aș fi stat scai, funcționez în impulsuri, dar pe de altă parte dacă am hotărât o dată un lucru împreună așa a rămas. Doar ce am pus o întrebare… 🙂

Cum a fost? Foarte fain! Am încheiat fără nicio problemă, mai puteam liniștit ca și Tomiță să mai mergem parcă la infinit tot așa, se vede că-i obișnuit cu ultramaratoane de mai multe zile. Timpul nostru a fost surprinzător de bun pentru ce efort am făcut, nu mi-a venit să cred că mergând așa constant, fără să forțez, pot obține un rezultat cu aproape 3 ore sub cei de anii trecuți: 22h05min. Au fost multe echipe în acest an, chiar mi s-a părut că a fost un bum, normal că au fost și multe bune și au apărut și mai multe evenimente. Locul nostru a fost 14 la general (iar ne-au depășit Luțicii de la mixt … dar am promis că … doar timpul contează), 13 la masculin și 4 sau 5 la master.

Cu ce să încep? Am să scriu câteva capitolașe, apoi văd cum le rotesc ca ordine.

Nutriția… Cam sub toate aspectele am mai avut de învățat ceva de la Tomiță. Și eu sunt calculat, dar îmi place și neprevăzutul, uneori intenționat mai las ferestre în scutul “așa e cel mai bine și fără riscuri”, alteori intru într-o stare de reverie ca și cum aș sta la malul mării și când mă trezesc și-mi aduc aminte că-i concurs deja se cam întâmplă multe. Tomiță nu-i așa, punct.

Mai întâi mi-a spus că fac totul pe dos: mănânc puțin dimineață înainte de concurs, multe prostii (s-a oprit dezgustat din cititul componentelor după câteva rânduri), beau cola sau cafea și-mi anulez efectul în timpul cursei… A, credeați că vă spun nu știu ce secrete de la el? Păi n-am fost chiar atent la ce a spus, dar m-am sacrificat și m-am trezit la 3 dimineața pentru 10 minute ca să mâncăm și apoi ne-am culcat la loc. Din camaraderie! Dar am mâncat complet altceva decât a mâncat el: 2 ouă fierte și un baton cu semințe primit cândva, sper că anul acesta. Acum că nu mai văd bine să citesc am motiv să nu mă uit nici la termen de garanție, ce să mai spun de conținut.

Partea bună, în sfârșit o laudă în privința asta de la el: mănânc mult în timpul cursei și cam orice. Sandwichurile cu brânză și salam iar nu mi-au ajuns, am mîncat batoane, geluri, m-am bucurat pentru tot ce am găsit la PA-uri: slănină, caș, lebeniță, roșii, nici nu mai știu. Am stat și la Ciubotea și la Omu a treia oară și am mâncat fără grabă supă. Acum am un kg în plus, dar vorba lui Tomiță – e ceva trecător. Sper, vreau să-l cred! Cum spune el – ultra-ul e un concurs de nutriție. I-am fost și eu de ajutor într-un fel: va studia componența gelurilor, acum a folosit și i-au prins bine.

Ritmul… “Studiile” arată că în România se pornește tare. Apăi peste tot e așa. E suficient să fie un Sove! 🙂 Și noi am început tare, dar nu știu cum doar 58min aveam la PA1 Valea Dorului, cel mai slab timp al meu de până atunci. Dar îmi plăcea că nu mă agit prea tare. N-am urmat scurtăturile pe Jepii Mari, așa am căzut de acord amândoi: nu contează câteva minute. Până înapoi la Peștera – PA6 am ajuns în 5h45min. Cel mai bun timp, mister, cu 15min mai bine ca altă dată! De fapt am ajuns în ritmul cu Sebi, dar el deja avea atunci probleme de la o accidentare mai veche.

Fără să ne dăm seama ne-a luat și pe noi valul și cred că de multă vreme Tomiță n-a fost scos din făgașele lui – am reușit eu. Ca urmare în continuare spre Omu am luat-o mai încet, cărând suplimentar și restul de mâncare necesar pentru cursă și bonus pentru el – suprapantaloni. Eu m-am tot codit – mereu pe Omu e frig, ceață, vânt, noaptea nu-i de stat, dacă mai dă și ploaia… numai când mă gândesc și-mi clănțăne dinții – și până la urmă nu prea convins am rămas la foița clasică, nu la cea “de război” pe care o folosesc la ultra-urile de pe alte meleaguri.

A pierdut semnalul ceasul pe Jepii Mici la un moment dat, si cu altele am pățit – este o gaură neagră pe acolo, până mi-am dat seama… Am fost nevoit să unesc trackurile și concluziile:
– până la PA6 Peștera – primii 33km – puls mediu 144bpm, minim 97, maxim 160, doar cam 4 minute pauză
– de la PA6 la finish (ne-au ieșit cam 97km cu rătăciri) – puls mediu 123bpm, minim 82, maxim 158, 2h5min pauză.
Cum am spus, am mâncat mult plus diverse alte motive. Am tot mers după Tomiță mai ales la vale – alerga foarte constant, mi-a plăcut ritmul lui. În afară de prima buclă când l-am scos din matcă, în rest a fost imperturbabil.

Rătăcirile… Trebuie înclinație pentru așa ceva, și eu am ceva nativ.

printscreen3 ratacire1 Valea Cerbului.jpg

Prima a fost pe Valea Cerbului, s-ar zice că e imposibil. Am mers perfect până când trackul indica stânga – coborâre pe partea cealaltă a văii. Dar nu! Eu văzusem la cineva pe Strava că putuse să păstreze traseul pe partea dreaptă unde eram noi și am continuat pe linie de nivel. Până am ajuns la un mic platou înierbat unde am zburătăcit niște capre negre și am gonit un urs. Ursul era în plan îndepărtat, abia l-am văzut – fugea la vale spre deosebire de capre.
Și de aici a început distracția – cum coborâm? Tomiță a spus că nu se mai întoarce… Și m-a întrebat dacă am mai fost pe acolo. Veci! Și nici n-o să mă mai duc. Se vedeau concurenții ca purecii la vale și noi aveam de coborât săritori cu stânci de 3-4 metri. Dacă ne blocam undeva… Noroc cu jnepenișul, de-am alunecat controlat pe el. Și noroc cu norocul… Nici caprele negre nu puteau coborî pe acolo. Și uite-așa am ajuns iar în urma echipei de mixt care a încheiat pe locul 2 – cu Dani Florea. La început le-am spus că am stat în tufe…

printscreen4 ratacire2 urcare Bucsoiu.jpg

Ne-am jurat că nu mai lăsăm cărarea. N-am lăsat-o până la urcarea de Bucșoiu după PA9 – Prepeleac. Asta măcar a fost fără de voie și de acolo m-am învățat minte să mă uit periodic la trackul de pe ceas. Undeva o luasem înainte prin jnepeniș pe o potecă clară și am ajuns la baza unui perete destul de abrupt. Cărarea normală era undeva departe în vale la stânga. De la Tomiță știu – nu ne întoarcem. Am făcut câțiva pași la dreapta unde era peretele mai accesibil si am trecut în modul 4×4 cu speranța că nu e creastă secundară și putem da în cărare. Erau și urme clare pe perete – alți deștepți, trebuie să facem un fan club, poate fi sediul central și la Cluj – știu eu de ce.
A fost un concurs cu noroc, așa că am văzut cărarea nu departe și iar ne-am tras pe fund pe jnepeniș pe unde am găsit că-i mai accesibil.

printscreen5 ratacire3 Padina rezervatie Horoabe.jpg

A treia a fost frustrantă. Pe când să încheiem concursul, după orbecăieli prin ceață pe sus și împiedicări când mă uitam la ceas – doar nu puteam memora obstacolele decât 2-3 metri cât vedeam, de la Padina am ajuns la Horoabe. Acum știu, undeva zăcuse în minte cuvântul acesta, acum am citit. Frumoase chei, am văzut în poze, dar să le străbați noaptea e pedeapsă. Tocmai ne uitasem la oră și indica 3.29 . 1,8km de traseu până la finish. Nu ne vine să credem, era timpul de luat o decizie – ori o luăm pe track spre mănăstire, dar eu nu cunosc pe unde trebuie să trecem valea Ialomiței, ori o luăm frumos spre șosea și treburile sunt clare. Ne pune michiduță și alegem trackul.
Și în loc să ajungem ca domnii la biserică, am urmat poteca pe partea stângă a văii Ialomiței și fără să ne dăm seama am continuat pe o ramură a pârâului Horoabe ce se varsă în Ialomița. Ne schimbasem și direcția de mers de nu mai înțelegeam nimic din ce văd pe ceas. La început am continuat în aceeași direcție greșită, am trecut peste pârâiașe și terenuri înșelătoare – un fel de mlaștini, am văzut pereți înalți și mi-am dat drumul la cuvinte. Eram clar în amonte de mănăstire. Am tot căutat o direcție corectă de întoarcere, că ne tot învârtisem, am trecut cred pe lângă cabana Horoabele și în sfârșit am ajuns – 36minute pentru 2km de aproape plat e o performanță. Am depășit și timpul de 22h.

Concluzii nu trag, uitându-mă în urmă mi se pare că mi-a plăcut. Nu folosiți trackurile mele – sfatul meu. În general, nu-i vorba numai de 7500. Nu intotdeauna am motive logice să las potecile. În cel mai fericit caz găsiți un morman la capăt, nu punct de belvedere. Nu-mi asum nicio responsabilitate.

Ghiveci… Ce a mai rămas de spus? Eu cred că Marathon 7500 a fost un succes. Și un pas înainte. Mare, în reglementarea viitoare a concursurilor mai grele. Nu-i de joacă. Super implicarea, organizarea, voluntarii. Ca de obicei la concursurile CPNT – etichete pe Bucșoiu – Brasov, Propark, 7500. Oameni faini și concurenții, dar e clar că unii au mai puțină experiență montană. Pisica se zice că are 9 vieți, pentru om nu m-aș baza. Felicitări tuturor, în special pentru autodepășire! Voință, muncă, speranță, dorință, luptă, încredere, spirit de echipă, un strop de necunoscut… fain.

Poate ce m-a amuzat pe mine nu a avut același efect pentru alții. Dar a fost cu bună intenție… Pe urcarea pe Jepii Mici trece Iulian Grigore pe lângă noi și apoi, de sus, ne stimulează – haide Veze! Vin eu cum pot, nu vreau să schimb ritmul, e destul de tare pentru mine și așa. Și țin minte, am cu cine mă hârjoni. Atâta că acum sunt cu Tomiță, pe el nu-l interesează treburile lumești.
Vine Bucșoiu, după primele 2 ieșiri în decor. În față iar, haide Veze. Nu-mi dau seama că e Iulian, credeam că e Vlad din echipa cu Cristina Cecan, nu puteau fi departe și în fața noastră mai era echipa de mixt a lui Florea. Tomiță nimic, eu doar mă gândesc ce să fac că nu-l pot ajunge.
Și ne ajunge o echipă… Și îi rog – când îi ajungeți pe cei din față – și arăt cu degetul – spuneți că sunteți buzduganul lui Veze și că imediat vin și eu. Dau o bere! Îi știam din vedere, dar nu le știam numele. Am aflat pe urmă că e echipa lui Bubulu și cu ei ne-am tot intersectat până pe Bătrâna. Faini oameni, cu umor! Nu știu cum făceau că mereu treceau ca trenul pe lângă noi, indiferent că era deal sau plat (la vale eram noi mai rapizi) și apoi se opreau prin tufe sau la taclale de intrau în disperare organizatorii de la Omu și iar le treceam înainte. Dar să revin – one men have a mission! Cum a auzit de bere Bubulu a și lansat un sprint pe Bucșoiu în sus, în 2 timpi și 3 mișcări a parcurs diferența de nivel de vreo 50m luîndu-l și pe celălalt Șeitan cu el. De acolo un strigăt: zice că nu-i Vlad! Eu: nu-i adevărat, minte! Apoi mi-am dat seama că avea dreptate. Dar acum îi sunt dator cu 2 beri, nu uit: înspre intrarea Gaura l-a ajuns pe adevăratul Vlad și a trimis mesajul. 🙂 Mulțumesc!

Acum un alt aspect. Fain că s-au gândit organizatorii la un reper pe Bucșoiu. Are și puterea de a stârni curiozitatea. Ca idee, de anul viitor poate fac ca și la Propark la proba cu găsirea frunzelor. Pedeapsa acolo, în cazul când nu găseai toate frunzele, a fost că trebuia să parcurgi în alergare o distanță cu atât mai mare cu cât aveai mai puține frunze identificate și să-ți faci selfie cu echipa la un reper care indica distanța. Așa și aici, concurenții sunt obligați să aibă mobil, așadar pot să-și facă un selfie cu indicatorul de Bucșoiu. Le rămâne și amintire. Se poate pune ceva specific acolo, să apară în poze, să nu se spună că și-au făcut poza cu zile înainte.

Cu privire la echipamentul obligatoriu, deja e evident că sunt tot mai mulți concurenți la un nivel tot mai ridicat și care ajung să concureze la concursuri ca 7500, în condiții care pot ajunge ușor la limita de supraviețuire. Se poate întâmpla oricui, “numai mie nu”. E trecut ca obligatoriu, dar cum mi-a adus aminte în mașină Pantiș – knowing, mastering, breaking the rules. La toate concursurile de ultra din străinătate controlul unor elemente de echipament obligatoriu nu e doar o “amenințare”, ci o realitate. Uneori te și miri de ce a abandonat un favorit, ca să transpire apoi câteva informații. La Omu ușor se poate face un control, nu sunt încă mii de concurenți. Înainte de lăsarea nopții musai de verificat frontala (poate există dar s-a stricat de la un șoc), haina de ploaie, mobilul, în fine – ce se consideră de bază, nu toate și nu prin sondaj. Fără excepție!

La sfârșit, stimă pentru cum pot merge Cristina și Vlad. Dar… Nu-i obligatoriu să ajungi la limită. Nici nu ne-a trecut prin cap că n-au nimic în plus de îmbrăcat. Nu puteam concepe. E amuzant cum povestesc Adi Țap și Bogdan ce pățesc ei de fiecare dată și merită să-i asculți și să-i vezi cum le lucesc ochii când explică. An de an! Ei doar își forțează limitele ca să-și apropie o utopie care ar deveni mult mai tangibilă cu stilul lui Tomiță. Eu nu pot să zic decât atât: nu are sens să împrăștii piticii fiecăruia, mai ales dacă nu-s periculoși.
Ce nu se face: nu se lasă coechipierul. Da, sunt excepții. Poate în pustietate, ultimă măsură. Dar aici nu. Nu contează ce spune cel slăbit sau accidentat. E mai puțin lucid ca omul de lângă el. Atâtea echipe au trecut, un telefon… Timpul contează. A trecut epoca ștafetei, a trecut și cea a focurilor din vârf de deal în vârf de deal. Dar în primul rând trebuie să recunoști că ai o problemă. Asta înseamnă un om puternic! Nu te trimite nimeni la doctor decât când pici jos. Și uneori e prea târziu.
Am scris anul trecut despre epopeea noastră – Sebi și cu mine. Tot la intrarea în Valea Gaura. Noi am procedat altfel. Cu pauze.

Mulțumesc Tomiță pentru aventură! Sper că nu te-ai plictisit! 🙂 Să ne vedem sănătoși! Și pași înainte!

Mulțumesc pentru poze! Mai adaug eu și altele, nu mă pot abține.

PS. Ce s-a întâmplat de fapt – Cristina și Vlad. De reținut, nu de acuzat.

Cristina Cecan Veze, felicitari! Dar legat de echipament obligatoriu: eu am avut haine!

Cristina Cecan Lipsa mea acuta de energie s-a datorat si unor factori din afara cursei. Tocmai asta e frumusetea unei curse: ce se intampla si inaintea startului si cum e gestionat. Anul acesta, desi am picioare mai tari, stresul ma doboara. Cu asta in “sistem”, plus 4 rataciri, o indigestie si altele, corpul nu mai vrea sa continue

Vezentan Laurentiu Se poate intampla la oricine sa aiba probleme fizice, sa se epuizeze. Ai fost tare, daca faceai pauza mai repede era mai bine. Stiu ca ai stat si la Ciubotea si ai mancat supa, deci te-ai straduit sa-ti revii. Luticii n-au stat. De fapt nu cred ca exista alergator de ultra sa nu fi trecut prin astfel de faze, “numai eu nu”

. Ce e cel mai important insa – ai avut echipamentul obligatoriu. Ma bucur! Pe de alta parte poate Vlad n-a avut. Nu iese fum fara foc, zvonurile nu apar din nimic. Dar… daca si Vlad a avut de toate atunci … babele de pe banca la tara trebuie sa ia lectii de la alergatori. Mai ramane… parasirea coechipierului. Nu degeaba Marathon 7500 e pe echipe: pentru siguranta. Asa a fost conceput, pentru ca altfel at fi fost nevoie de mult mai multe resurse din partea organizatorului ca sa acopere concursul. Vezi intalnirile cu ursi, rataciri pe stanci, vremea proasta… La scara mai mica, acelasi motiv este si la Maraton Apuseni – proba family – nu poti trimite copiii singuri in padure doar cu marcaj clasic.

Cristina Cecan Jocul este de echipa iar ce am invatat eu e ca echipa incepe cu mult inainte de 7500 si nu se termina dupa

Vezentan Laurentiu Adica acum fugi dupa Vlad ca sa-l bati?

Vezi ca umbla deghizat in clovn, sa nu ni-i rapesti pe toti.

Cristina Cecan Sa-l bat eventual pe umar. Eu n-am sa-l condamn pe Vlad niciodata insa imi invat lectiile

Cristina Cecan In plus, nu-mi place deloc postura de “victima”. Sunt doar o alergatoare tanara, pasionata si care rumega informatiile

Vezentan Laurentiu Tu ai insistat sa plece? Sau faptul ca ingheta fara echipament pe el insemna un risc in plus?

Cristina Cecan Eu i-am spus sa plece, el a intrebat “esti sigura?” si am spus “da”.

Cristina Cecan M-am gandit si la el. Vroiam sa ajunga la cabana, era obosit rau.

Vezentan Laurentiu Ok, asta nu se face. N-a stiut nici el, de la tine ma asteptam sa-l trimiti cu sorcova. Putea s-o incurce el si sa scapi tu, au mai fost cazuri. Pe el l-ar fi gasit doar dimineata. Poate… Ma bucur ca s-a lamurit problema asta. Si ma bucur ca ai fost de acord sa scrii. Esti un “barbat” adevarat.

Cristina Cecan Ah, fii linistit, se pare ca au trecut alergatori pe langa mine care nici nu s-au oprit! Viata bate filmul!

Vezentan Laurentiu Imi permit sa pun discutia si pe blog. Mi se pare importanta.

Cristina Cecan Ai acordul meu.

Vezentan Laurentiu S-ar putea sa ne vedem la VMT.

Bafta!

Cupa Busola de Aur, Brasov Marathon, NapoCup XCO si Maratonul Fagetului

Brasov Marathon, Bucegi, Cluj, Cluj-Napoca, Cupa Busola de Aur, Faget Cluj, Localitati si zone, Maraton MTB, Maratonul Fagetului, Munti, Salicea, UCI C2 NapoCup 1 Response »

May 012017

În jurul 100 Miles of Istria s-au selectat de la sine câteva competiții care mi s-au părut interesante și provocatoare în același timp. Am să scriu câteva cuvinte, în locul mâncării micilor de 1 Mai, sperând ca poate – poate se va îndrepta vremea.

1. Cupa Busola de Aur – orientare – medie și lungă distanță
2. Brașov Marathon – trailrunning – proba de maraton
3. NapoCup XCO – MTB – amatori
4. Maratonul Făgetului – MTB – proba lungă

1.
Cupa Busola de Aur – aprilie 1 și 2 – s-a desfășurat lângă Sălicea, nu departe de Cluj, mai precis – Poiana Bivolilor, cu câteva zile înainte de competiția din Istria. Faină denumire! Și cred că nu-i departe de ce a fost mai demult acolo, sunt câteva mici lacuri/bălți care au putut fi raiul acelor animale. N-o știam, deși mai alerg sau merg cu MTB-ul pe acolo.

Acum sunt eternele oi, ca să fiu la modă – cele din Miorița varianta modernă – cântate de Iuliana în Lupii la Vocea Rusiei și totodată cele care au scufundat o navă spion rusă (“…râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”.

Mereu reușesc să mă surprindă orientariștii cu ceva. Pentru mine e o disciplină mai nouă și e foarte greu acum să trec de nivelul de începător.
Am depășit totuși faza de alergare fără cap, când parcurgeam un semimaraton fără să găsesc toate reperele, în condițiile în care descrierea probei conținea lungimea optimă de 4-5km.
Au fost două zile, în prima medie distanță și în a doua proba de lungă distanță. Mi-a plăcut, a fost o competiție veselă și cu mulți copii. A fost soare, în sfârșit cald, au venit concurenți din toată țara. Eu sunt mulțumit de rezultatul obținut, mai am însă perioade în care mă ia valul vitezei și mă chinui să înțeleg pe hartă unde puii mei am ajuns. Măcar știu să iau reset și să mă întorc.
Am încheiat pe locul 7 la categoria M45, undeva la mijlocul clasamentului.

Top

2.
Brașov Marathon – 22 aprilie – a urmat Istriei, am trecut de la căldura surprinzătoare din Croația la zăpada Bucegilor. A fost prima dată când am participat aici, m-a tentat și pentru că deschide șirul de competiții din Circuitul Carpaților. Pun mai jos ce am scris pe FB, e relevant.

A fost un concurs cu un traseu frumos pe o vreme insorita – cu multa zapada.

Au fost 31,5km, traseul de maraton fiind scurtat din cauza condițiilor, cred că a fost bine așa și într-adevăr timpii finali n-au fost mult diferiți față de anul trecut când a fost uscat. Nu s-a urcat până pe vârful Postăvaru, ci doar până la cabana cu același nume, dar eu n-am simțit lipsa. Oricum anul acesta am urcat o dată cu schiurile la Postăvaru Night.

M-am cam chinuit eu să pășesc pe urme, n-am avut cine știe ce viteză. Spre sfârșit traseul a fost mai alergabil în stil “clasic”, trecând înainte pe acolo cei de la semimaraton și mai topindu-se și zăpada. M-am străduit să ma țin de Vio, apoi de fata care a încheiat pe locul 1, și tot așa. Până la urmă am încheiat în 4h33min47sec, pe locul 32 general și 4 categorie, la aproximativ 1 minut de locul 3.
Am tot avut cârcei, se mutau de pe un picior pe celălalt ca purecii. Treceau imediat ce luam o gură de izotonic, așa de repede de parcă era efect placebo. Se vede că m-am antrenat mai mult pentru ultra anul acesta și mi-e greu să alerg tare.

Mă bucur că am fost cu aproape toată familia și Tudor a participat și el la proba de copii.

Multumesc pentru poze!
Mai jos cateva linkuri:
Poze – album 1
Poze – album de pe FB
Rezultate oficiale
Pagina de pe FB a organizatorilor
Activitatea mea pe Strava
Cei care și-au pus activitățile pe Strava – apar pe flyby

Top

2.
NapoCup XCO – 29 aprilie – a însemnat un început destul de brutal de sezon competițional la MTB. Pentru Istria a trebuit să fac volum la alergare, vremea a fost mai mereu dificilă pentru MTB și șosea, mie nu-mi place să merg la sală, îmi place să fiu afară în timpul liber chiar dacă acest lucru înseamnă un rezultat mai slab la o competiție. Efectul cumulat l-am simțit și înainte, și în timpul cursei.

M-am străduit să mă antrenez pe traseul de XCO aproape în fiecare zi în ultima săptămână, am reușit și să vin o dată cu Andreea. La copii mi-a făcut plăcere să ajut și eu puțin la marcare în incinta Muzeului Satului (Etnografic), care a fost gazda concursului și anul trecut. Lipsa de km pe MTB mi-a scăzut și nivelul de încredere în capacitățile mele tehnice, am avut nevoie de 2 zile ca să pot trece porțiunea de rock-garden (am încercat pe stânga, apoi pe centru – am sărit ceva și mi-am atins foaia mare față și am ajuns la concluzia că mai bine pentru mine e “dreapta – stânga – stânga”), coborârea mai lungă și cât de cât abruptă n-o puteam face decât în două etape, cu oprire pe la mijloc, jumpul de la sfârșitul pădurii încă nu exista. Eram și cu cauciucuri de noroi Maxxis Beaver și nu aveam de gând să le schimb pentru că le consideram bune pentru ziua următoare la maraton.
M-am plasat cam printre ultimii concurenți, nu aveam gânduri mărețe, puteam urca peste tot dar mergeau greu picioarele. La start mi-a spus prietenul meu de la aceeași categorie Augustin, care acum a ajuns să fie mai bun, că s-a făcut “chicken line” și la rock garden. Doar atât a trebuit, mi-am setat mintea să folosesc căile mai ușoare și m-am ținut de hotărâre chiar dacă tentații au fost, mai ales după ce prietenii mei mai făceau ca găina când treceam pe acolo. 🙂 Prima dată era să ratez intrarea pe ocolire, aveam ceva viteză. La a doua coborâre mai abruptă am avut surpriza să văd plasați în colțul “meu” de aterizare de la mijloc pe tinerii care erau pregătiți să acorde ajutor în caz de accidentări așa că n-am avut ce face și am reușit să cobor pe linia pe care-mi era teamă la antrenamente.
Am fost într-adevăr lent pe urcări și n-am reușit să închei decât 3 ture din cele 4, am fost depășit spre sfârșitul turei 3 de primii concurenți mai buni. Pentru mine a fost suficient de tehnic și de greu traseul, sper să mă motiveze în continuare să fiu mai mult în șea în săptămânile ce vin. Locul 9 la categorie pentru mine, 1h14min13sec pentru 12,2km și 728m diferență de nivel.
Copiii au participat și ei la concursurile lor, Andreea a mers bine și încheiat prima (nu era greu, fiind singura la categorie, la vârsta ei deja fetele se pare că se orientează spre alte preocupări), Tudor sper să capete din nou drag de MTB.
A fost grea așteptarea copiilor până la premiere, m-am străduit să-i duc pe traseu în punctele cheie, să vadă și ei pe profesioniști și nivelul lor.

Top

2.
Maratonul Făgetului – 30 aprilie – era proba la care speram să mă comport onorabil. După XCO însă mi-am dat seama că trebuie să fiu extrem de calculat să pot rezista la proba lungă, mai ales că se anunța vreme ploioasă. A plouat peste noapte și, chiar dacă n-am apucat anul acesta să mă duc deloc pe porțiunile noi de pe traseul lung, știam că va fi noroi. M-am pregătit ca de război, mi-am luat și un rucsăcel (la competiții cred că e prima dată când port). Practic m-am pregătit de posibil 6h, speram să mă încadrez în 5h, aveam în plan opriri la curățat angrenaj cu periuța de dinți etc. Bani am uitat să iau, se pare că am nevoie de listă. 🙂

Am mers rezonabil spre încet până la Peana, primul PA. Cauciucurile și-au făcut rolul, în afară de ambuteiajele clasice de început prin pădure n-am avut probleme. Fiind traseul mai greu ca de obicei, au început să se creeze distanțe mai mari între concurenți, diferențierile au apărut mai rapid și mai evident. Sus era o ceață ușoară, vizibilitate mai scăzută. Îmi pusesem gps-ul de drumeție (încă o excepție pentru mine) în modul “course” dar nu eram pe pagina cu harta. La Peana n-am oprit, m-am chinuit să mă țin după cei din față. La un moment dat am auzit bipăit de “out of course”, m-am uitat în jur, mi-a fost teamă să nu intru pe traseu de întoarcere, pe acolo erau relativ mici distanțele dintre traseul de dus și ultima buclă de întors. Până să trec pe hartă deja am dat iar de marcaj și dus am fost după cei din față. Nu mi-am pus prea mult problema de rătăcire, am aflat la punctul PA de lângă lacul Micești că s-a scurtat traseul. Am văzut pe urmă pe Strava că am făcut cu aproximativ 2km și 100m diferență de nivel mai puțin decât alții, dar n-am fost singurul. Mi-au ieșit 38km, 1000m diferență de nivel în 2h37min.

Când m-am văzut înapoi la PA Peana și mi-am dat seama că nu mai e mult, nu se mai merge pe Măgura, am început să mă agit și să cresc ritmul. Mi-am luat și gelurile și batoanele desfăcute, că n-avea sens să le arunc la finish.

Coborârea pe Valea Gârbăului n-a mai fost cea cu pietre, dar provocarea a fost noroiul. M-am descurcat binișor, cauciucurile țineau nu ca la alții care mergeau sanie. S-a mai și căzut, un băiat s-a lovit destul de rău, sper să se facă sănătos cât mai repede. Sunt rideri care s-au oprit să dea prim ajutor, să ia legătura cu salvamontiștii, chiar dacă erau în frunte și la cum îi știu eu erau de podium. Cinste lor, într-adevăr contează prioritățile. Dintre ei îl știu mai bine pe Dan Mitru, erau mai mulți de la Garage Racing dar și de la alte echipe. Am dat doar un nume, dar toată stima la cei de acolo. Îmi aduc aminte de episodul nefast de anul trecut de lângă Oradea, atunci nu s-a putut face nimic…

Top

A început în sfârșit sezonul la MTB pentru mine. Să ne vedem la competiții sănătoși, cu bună dispoziție!

100 Miles of Istria – red course – 171km

100 Miles of Istria - red course - 171km, Alergare, Croatia, Umag 3 Responses »

Apr 142017

La Plomin, primul PA, km 18

A trecut cu bine primul concurs cu adevărat solicitant din acest an: 100 Miles of Istria – ultratrail. Mi-a plăcut ideea de a merge în Croația la un concurs, am fost de multe ori în aceasta țară în concedii și am tot căutat să găsesc în perioadele respective concursuri, în special de MTB. Abia de curând s-au mai sistematizat concursurile și pe la ei, iar SportsPlanner de la noi a făcut un mare pas înainte, putând să găsești acum și concursurile din alte țări, nu numai de la noi. Punând un link de filtrare – Croația – chiar găsești evenimente, unele chiar și pe mai multe zile, atât de MTB cât și de alergare. Săptămâna ce vine de exemplu este 4 Islands MTB stage race, ceea ce sună tentant. Să vedem anul viitor…

participanții români, toți finisheri; se mai adaugă Vio

Dar, revenind, în cazul Istriei (anul trecut în drum spre UTMB chiar am stat aproape de Umag – locația de finish, la Crveni Vrh) cine m-au stimulat să merg au fost prietenii, în special Sove și Adi Țap care au fost și anul trecut și acum aveau ceva de demonstrat. Ne-am mobilizat mulți români, în majoritate din Cluj. La Red Course – 171km cu 7120+m diferență de nivel am fost 12 competitori români și Vio din Moldova, la Blue Course – 108km cu 4470+ diferență de nivel au fost 9 români iar la Green Course – 69km cu 2410+m diferență de nivel au fost 4. În total am fost 26, la care se adaugă aparținătorii… Ceea ce e cu totul deosebit a fost faptul că toți am fost finisheri, chiar dacă unii am avut și probleme, iar la astfel de curse nu se poate să nu ai! Știam cum va fi terenul, în unii ani am fost pe Rab de exemplu cu MTB-ul, știam că va fi frumos și că relieful mi se potrivește: nu sunt munți înalți în zonă (până pe la 1400m, să zicem un Muntele Băișorii de la noi), urcările și coborârile chiar dacă sunt cu pietre nu sunt lungi ca în Alpi, ci cam ce găsesc eu prin Făget, lângă mine.

foaia cu timpii unor concurenți din 2016

profilul Red Course

Mi-am facut planul în consecință, atât că am fost foarte reticent, se vede că exagerat, cu privire la potențialul meu. Având în vedere experiențele de la UTMB și TDS nu am sperat să termin sub 30h și pe hârtia concepută pe baza rezultatelor unor competitori din anul trecut am trecut cea mai optimistă variantă de finish pe cineva la puțin peste 29h, iar varianta cea mai pesimistă pe la 35h, care însemna s-o las în ritm lejer că nu-i ziua mea. Am încheiat cursa în 27h33min, poziția 44 general (40 masculin), 20 categorie. Nu mi-a folosit la nimic graficul de timp dar e bine ca motivul a fost pozitiv. Mă gândisem că e o cursa prea la început de sezon, avusesem și mici probleme la un genunchi, care încă le simțisem pe prima urcare la maratonul Primavera Trail Race din Șuncuiuș cu două săptămâni înainte.

“Faces to watch” și lista de start – prima parte

Un lucru motivant (și la un ultra e greu să-ți găsești motivație în special la final, dacă n-ai motive serioase gen podium, și eu nu sunt la acel nivel) a fost însă poziționarea mea între favoriții cursei. M-am văzut și eu în tabel la “Faces to watch”, am și primit numărul de concurs în consecință – 71. Nu eram elită, dar organizatorii au ținut cont de punctajul ITRA și au considerat că se merită să dea numere mai speciale la cei cu peste 600 puncte ITRA la masculin și cu peste 500 puncte la feminin. La cursa noastră eram favoriți: Sove, Istvan Szokolszky, Mihai Șerban, Adi Țap și cu mine la băieți și Vio la fete. Așadar, la cursa roșie de 171km trebuia să închei normal undeva în primii 70, ceea ce s-a și întâmplat. A fost, ca valoare, al doilea rezultat al meu după 2014 când am participat la EcoMarathon, evident din cursele la care am participat și erau înscrise la ITRA.

Traseul a fost pitoresc, am să încerc să pun câte o poză de la fiecare PA cu localitățile respective. Chiar dacă am parcurs și noaptea o parte din cursă, am avut ce vedea, luna era aproape plină. E frumos să ai munte și mare alături, croații și cele peste 1000 de insule ale lor au ce arăta vizitatorilor. Nu au multe localități mari, dar majoritatea orășelelor sunt fortificate, plasate pe vârfuri de dealuri și sunt păstrate foarte bine.

Cursa mea, așa cum am văzut-o atunci…

Pregătirile.
Nu e mare lucru de spus. Lucrurile obligatorii nu erau multe, includeau și frontală cu baterii de rezervă. Aș fi preferat să iau cu mine două frontale fără rezervă, dar m-am conformat. Noaptea e încă lungă. A doua frontală însă am pus-o în bagajul mare pe care noi, cei roșii, l-am predat la Umag ca să fie dus la jumătatea traseului, la Buzet. Până la urmă s-a văzut că mai bine aș fi luat ambele frontale, am avut dificultăți să schimb bateriile la Petzl-ul meu pe care l-am folosit în prima parte cu acumulatorul lui.
La alimentație, alături de cateva batoane, geluri și două pachete cu jeleuri (gel shots), mi-am pregătit și sandwichuri. Am văzut că anterior la cursele lungi mereu căutam mâncare normală – paine, caș, salam (clar nu găsesc în general, ca să nu mai vorbesc de unt), așa simte organismul. Ce să-i faci, asta mâncam din copilărie, doar la școală mergeam cu mâncare de acasă nu cu bani. Am impresia că un ultrarunner e ca o femeie gravidă, trebuie să i se (sau să-și) îndeplinească toate poftele, altfel corpul cedează mai repede decât e cazul. Așa că am ținut cont și una din puținele plăceri ale vieții pentru mine în special după jumătatea cursei a fost să mănânc sandwichuri. Când mi s-au terminat (n-am calculat bine câte să iau la Buzet), a fost încă un motiv puternic, adăugat la altele care s-au ivit până atunci, pentru a lăsa ritmul spre final. Să nu uit, a fost foarte important că am luat pastile cu săruri (din 10 am folosit 8), tablete efervescente de izotonic și … nurofen.

patru găici si două elastice

Rucsacul meu obișnuit de la ultra l-am modificat, am fost în stare să-i tai din bretele pentru că nu stătea cum trebuie pe corp (la UTMB am observat, când era foarte încărcat), i-am pus găici și i-am făcut astfel un sistem de prindere din mers a bețelor de trail similar cu ce văzusem pe youtube la alte firme, n-am eu chef să cumpăr ceva nou la fiecare invenție măruntă apărută. Și la bețe, dintr-o bucată, le-am modificat prinderea la mâini, să pot să-mi las pe mâini chingile. Adică m-am pregătit mai ceva ca Rambo, ca pentru luptă, încât operațiunile să fie cât mai puțin obositoare și să ia cât mai puțin timp tot pe motivul că la ultra fiecare amănunt care te sâcâie iți sapă puternic voința și corpul abia așteaptă să adopte calea cea mai ușoară – abandonul sau mersul în vrie.
Rubrica gadget a fost prezentă și de data aceasta. Mie mereu mi-e teamă că ma rătăcesc, am ceva traume rămase de acum cațiva ani când la MTB nu erau așa bine marcate traseele și acolo după sute de metri mă prindeam că o luasem greșit. Cred că am fost printre primii de la noi care am folosit gps, aveam un Etrex Vista HCX de drumeție. Acum, cu dorința ca fiecare picătură de concentrare să nu se îndrepte spre altceva decât spre cursă, în locul gps-ului meu de drumeție cu trackul pregătit, un Dakota 20, am primit 2 ceasuri, din păcate insuficient testate în regimul în care doream să le folosesc. Le-am luat pe amândouă, unul pus în mod ultratrac și mod course, și care speram să țină toată cursa. Nu m-am putut baza pe indicațiile lui, probabil că nu era buna combinația mod course și ultratrac, că veșnic vibra de out of course, iar la urmă (adică la ultimul PA când și-a dat obștescul sfârșit) indica o distanță de peste 170km deși nu parcursesem decât 160km (cam ciudat, mă așteptam să indice mai puțin).

follow live

Pe mobil (obligatoriu să-l luăm) am lăsat să ruleze un progrămel care arăta poziția mea reală pe un site, asta alături de informațiile pe care ai mei oricum le obțineau de la PA-urile cronometrate. Mobilul nu s-a descărcat total (se vede în poză că acumulatorul indica 27%), îl setasem sa trimită informațiile pe net la max 10min sau 300m parcurși, iar gps-ul lui era setat în mod economic și precizie medie. N-a ieșit rău înregistrarea lui.

Concursul.
Startul a fost în Labin, pe coasta estică a peninsulei Istria. Până acolo am ajuns cu autocarul organizatorilor, la fel ca toți ai noștri, având cartierul general în zona Umag (coasta vestică). Urma așadar să parcurgem distanța de ultra strabătând de la est la vest peninsula, pe ruta Labin – Plomin(km17,7) – Poklon(km43,1) – Brgudac(km57) – Trstenik(km74,3) – Buzet (km89,3 – mijlocul traseului) – Hum(km101,5) – Butoniga(km118,5) – Motovun(km129,9) – Oprtalj(km138,6) – Groznjan(km149,8) – Buje(km157,5) – Umag(km170,9). La ora locală 16 s-a dat startul.

la start în Labin

Așa cum am spus, localitățile sunt pe dealuri, iar Labin n-a facut excepție. Am pornit-o cu toții la vale pe o potecă în pădure. Toate bune și frumoase, dacă n-ai ghinion. Coboram unul după altul, nu prea puteai să vezi în față prea mult, iar dacă lăsai ritmul să ai spațiu venea imediat cineva să ocupe acel vid. Eram și cu ambele bețe în mâna dreaptă, să nu cumva să lovesc pe cei din jur. Așteptam liniștit să se termine cu coborârea, când m-am împiedicat. N-am apucat să mă redresez că m-am mai împiedicat o dată și am căzut. Deja făcusem cunoștință cu pietrele de care aveam să am parte pe tot traseul. Bine că n-am căzut la MTB ca la alergare! Și nu trecuseră 2km. M-am ales cu un genunchi julit, nu arăta prea bine dar era funcțional, și cu mâna dreaptă care arăta bine (aveam mănuși), dar cum ținusem bețele și n-am apucat să le eliberez, mi-o scrântisem destul de tare și mă durea, astfel că genunchiul clar trecuse în plan secund. Și acum nu e chiar ok, e ușor umflată la încheietură. Atunci n-am avut ce face și am purtat la început bețele doar în stânga, era și porțiune alergabilă. Apoi treptat am început să punctez, pentru simetria mișcării, și de multe ori cel puțin până la Buzet în loc de cursă mă gândeam la mână. Aveam pe lângă camelbag și un bidon în partea dreaptă spate – și după o tentativa – două mi-am luat gândul de la el, nu-l puteam scoate, trebuia să sucesc mâna. Am luat la un moment dat un nurofen și tot mișcând mâna s-au mai așezat carpienele și treptat am uitat de mână.

După căzătură Vio trecuse în față, eram alături de Zoli Szenasi și eram bucuros că am la cine mă plânge. Am alergat alături de el o vreme până mi-am revenit din șocul inițial și m-au apucat gândurile de concurs. Știam că trebuie să ajung la Plomin în aproximativ 2h10min, că la Poklon planul era de maxim 6h30min, că timpul de la mijlocul traseului – Buzet – însemna aproximativ jumătate din timpul total pe care urma să-l petrec (deși aparent scăpam de majoritatea urcărilor grele, în anii trecuți concurenții cam așa s-au comportat) și deci era un indicativ serios pentru timpul final. Nu avea sens să mă consult cu hartiuța, mai ales că urma noaptea. Mie mi-au prins bine întâlnirile de pe traseu cu ai noștri, m-au stimulat. Cumva mai tot traseul am fost alături de cineva sau aproape. Îi mulțumesc prietenei lui Adi, Andreea, pentru mesajele cu timpii de cursă ai prietenilor. Nici la acelea nu m-am uitat, n-am simțit nevoia. La Plomin(km17,7) am ajuns în 1h54min, eram mulțumit.

Plomin

Mergeam tot mai bine, m-am întâlnit și cu Vio. Urca constant, fără grabă. Eu intrasem într-un ritm, am continuat. La Poklon(km43,1) am ajuns în 5h54min, ceea ce m-a cam mirat. Al doilea șoc l-am avut când i-am văzut pe Mihai și Istvan. Chiar nu mă așteptam, în mod normal trebuiau să fie mult în față. De fapt Istvan avea probleme cu stomacul, trebuia s-o ia mai încet. Am plecat și în continuare, fără să ne străduim prea tare, mergând fiecare în ritmul lui, am parcurs mai toată distanța până la Buzet împreună cu Mihai. Pe porțiunile mai drepte și cu panta mică eram mai rapid, la porțiunile abrupte era el mai rapid, atât la urcare cât și la coborâre. Mai alergam împreună, mai ne ajungeam, ne ajutam astfel cu traseul și aveam un ritm. Eu preferam ca la coborârile abrupte, care în general erau în partea de sus a dealurilor, s-o las mai moale. La UTMB făcusem febră musculară din cauza solicitărilor pe coborârile prelungite, doream să evit asta.

Pe unul din vârfurile dintre Brgudac și Trstenik am avut parte de prima rătăcire. Nu mult, dar deranjant, doar la ultra orice lucru negativ contează, se adună pic cu pic. Eram în spatele lui Mihai la vreo 20m iar când am ajuns sus nu l-am mai văzut. Cred că traseul continua în unghi ascuțit și nu m-am uitat unde trebuie. În orice caz m-am tot învârtit pe deal și eram gata s-o iau înapoi, noroc că vedeam frontalele de la cei din spate. Mi s-a mai alăturat un concurent, apoi altul. În trei a fost mai simplu.

La Trstenik(km74,3) Mihai iși vedea de treabă, știa cred că o luasem greșit de la ceilalți. Am pornit împreună mai departe. Iar s-a depărtat pe urcarea mai grea, dar acum aveam altă problemă: mă lăsa acumulatorul de la frontală. Trec pe lumină medie, dar inevitabilul se produce: sunt în pădure, mai am de mers mult și bine până la Buzet și trebuie să trec pe baterii. Știam că voi avea probleme cu schimbul, că e greu de dat jos acumulatorul. Cu mâna nu prea îmi dădeam seama cât de tare să trag și-mi era teamă să nu rup plasticul. Am așteptat pe cineva, m-a ajutat, a încercat și el, degeaba. După câteva minute am plecat cu partea din față de la frontală în mână, cu bateriile puse, atent să nu cumva să mă impiedic și să cadă bateriile. Așa am alergat până la Buzet și acolo am schimbat frontala cu totul.

La Buzet(km89,3) iar mi-am adus aminte de mână: nu reușeam să desfac bagajul, m-a ajutat o fată de la organizatori. Au fost foarte serviabili toți de pe acolo, mi-au adus ce am cerut – cafea, ceai, ba chiar la plecare mi-au adus pâine și ceva aripioare de pui pane pe post de sandwich, că asta cerusem. A sosit și Vio, Mihai era demult acolo, dar am plecat primul. 13h39min era timpul meu, măsurat de fapt la ieșirea din PA. Eram mult sub timpul optim propus, de 15-16h, nu mă stresam dar nici nu doream să pierd vremea, nu se știe ce va urma.

Încă nu era lumină, era înainte de ora 6. Mă tot uitam cu frontala după marcaje, dar era perioada cea mai dificila din zi din acest punct de vedere. Am luat-o greșit câțiva zeci de metri, la un pod pe dreapta nu era marcaj și am luat-o înainte. Nu am întârziat mult. Nu mult după aceea m-a ajuns Mihai. Iar eram împreună și așa am continuat până la Hum (cel mai mic oraș din lume). După Hum(km101,5) practic ne-am despărțit, avea un ritm prea bun pentru mine, eu am continuat mai încet, alimentându-mă.

Până la Butoniga(km118,5) am mers practic singur. Se anunțase o vreme bună și călduroasă. Mie nu-mi prea place căldura, iar pe la noi a fost o iarnă lungă. În weekenduri mai mult pe la munte m-am dus. Mă așteptam să fie cald, dar nu chiar așa. Ceasul meu mi-a indicat un maxim de 34 grade. Începeam să mă moleșesc. Mergeam totuși bine, am fost depașit de un italian dar ajungeam pe altcineva. Atât că omul din față nu văzuse un marcaj și o luase pe drum înainte iar italianul n-a binevoit să-l anunțe. Am urlat cât am putut și am făcut semne, clar nu aveam chef să mai fac zeci de metri pe deal în sus și pe deasupra și repede să-l ajung.
Aici la Butoniga practic prima data am simțit nevoia să stau jos. Chiar înainte de a ajunge la PA, mai trebuia să traversez barajul, m-au ajuns primii trei de la cursa verde. M-au încurajat, alergau repede, iar urmăritorii lor nu se vedeau.

De la Butoniga nu mai era mult – un “fleac” de vreo 50km. Nici diferență de nivel nu mai era multă, comparativ cu ce a fost. Dar… dupa 120km ești alt om, la fel cum se spune că dupa ce bei o bere ești alt om. La Butoniga ajunsesem după 18h20min (ora 10.21) si până la sfârșit mi-au mai trebuit 9h13min.
Mi-a spus Cipri Cioba că m-a văzut la PA, deci în acel moment era foarte în față în clasament la cursa verde. Înainte de urcarea ce urma m-a depășit prima tipă de la “verde”, fata aceea tunsă punk, cu moțul blond – prima a și încheiat. S-a uitat nițel în spate și apoi a alergat în sus parcă era pe plat.

A urmat Motovun(km130). Motovun e orașul din Istria situat la cea mai mare înălțime. Vreau să spun că într-adevăr se vede de departe de jur-împrejur. Aici am avut impresia că organizatorii au să ne urce și-n turla bisericii. M-a ajuns aici Vio, mersese foarte bine. Eu începusem deja noi protocoale de cursă, ce includeau răcire circuite sub chiuvetă, apa pe care o luam pe parcurs nu mă ajuta decât parțial. Batoane nu mai mâncasem demult, preferam geluri și jeleuri. Mi se terminaseră sandwichurile, cam repede, mâncasem mai mult decât estimarea inițială și îmi părea rău că lăsasem câteva la Buzet. M-am uitat în jur, nici urmă de Vio, am plecat mai departe.

Motovun

De la Motovun a început partea caniculară pentru mine. Eram și opărit la fund, începuse și o mică febră musculară, m-am oprit să iau al doilea nurofen. Și coborând sprințară, cine venea? Vio! N-avea probleme deosebite, așa că a trecut fluierând (la figurat) pe langă mine. La Oprtalj(km138,6) am mai apucat s-o văd că pleacă. În vreo 32km am pierdut cam 30min față de ea, eu nu-mi găseam o motivație suficient de puternică să trag tare până la sfârșit pentru cateva minute. Poate dacă fugea în fața mea un câine cu covrigi în coadă… În orice caz pentru astfel de situații mai trebuie să lucrez la motivație, să-mi folosesc imaginația. Sau… de acum încolo am sa pun pe hârtiuța mea și câte un timp utopic, să nu mă pomenesc ca acum în mijlocul drumului cu buzele umflate și fără țintă. Când ești obosit nu mai lucrează mintea, toate acestea trebuie pregătite de acasă.

Au urmat Groznjan(km149,8) și Buje(km157,5), ultima haltă înainte de finish. Înainte de Buje m-a ajuns Bogdan Ofițeru, măcar aveam cu cine alerga împreună. Nu-l știam, am aflat că e din Constanța și mi s-a părut că mai degrabă e pe profil de viteză, nu de anduranță. Cu atât mai mult m-am mirat că a mers atât de bine. Cum fiecare e cu ritmul lui, până la Buje i-am trecut iar în față. Cum a venit puțin asfalt cum a început să alerge mâncând pământul. Nu înțeleg cum de nu l-am mai văzut până la Umag(km170,9), câtă vreme am terminat în fața lui. Imediat după Buje m-a lăsat și ceasul, obosise să vibreze. Am scos al doilea, l-am pornit și l-am pus în pahar. Dacă are ceva de spus, să-și vorbească singur.
Ordinea finală la roșii noștri: Sove, Mihai, Vio, Adi, eu, Bogdan, Lucian Dincea, Istvan, Mihai Pantiș, Zoli Szenasi, Mihai Nenciu, Raul Clinciu și Ambrus Kalman.

Am căutat pe Google Earth poze cu locațiile lipsă, să fie aproximativ cum am văzut și eu locurile în timpul concursului. Le pun mai jos, în ordine.